Organizarea Contabilitatii In Cadrul Entitatii

CAPITOLUL I

ORGANIZAREA CONTABILITĂȚII ÎN CADRUL ENTITĂȚII

1.1 Prezentarea entității

Scurtă prezentare a întreprinderii:

Chateau Vartely este o vinărie de talie mijlocie fondată în 2004 și situată în orașul Orhei în centrul Moldovei. Întreprinderea este succesorul întreprinderii moldo-beliziană SAKKO SPA.Vinăria este  specializată pe producția vinurilor din segmentul «Premium» din strugurii culeși pe 250 de hectare de podgorii proprii situate în regiunea centrală și sudică a țării. Compania produce anual aproximativ 2.5 milioane de sticle cu vin de marca Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noir, Chardonnay, Sauvignon blanc, Traminer, Muscat Ottonel, Pinot Gri și Riesling, astfel, cam la 65% constituind vinurile roșii și respectiv 35% — vinurile albe. Nu demult compania a lansat vinului Feteasca Albă produs din soiul autohton cu același nume și și-a lărgit asortimentul de vinuri prin introducerea vinurilor din struguri înghețați din soiurile Riesling, Traminer, Muscat Ottonel și a vinului Pinot Noir rose. Vinăria a primit certificarea ISO 9001:2000 și acreditarea HACCP. Din 2007, alături de încă cinci întreprinderi vinicole din Republica Moldova, Acorex Holding, DK-Intertrade, Lion-Gri, Vinaria Purcari si Vinaria Bostavan, Î.M. “Chateau Vartely” face parte din Ghilda Vinurilor Moldovenești este o asociație non-profit.

Din 27 septembrie 2008 întreprinderea a fost inaugurată ca complex turistic modern. Complexul are o suprafață de 1,5 ha pe teritoriul căruia se află fabrică de vin, beciuri  de păstrare a vinului, 4 case de tip hotelier în stil național caracteristice zonelor de nord, centru și sud ale republicii, 2 săli de restaurant, 3 săli pentru degustare, o curte interioară și o zonă de agrement. Capacitatea restaurantului este de 260 locuri.

Firma „Château Vartely” are 235 ha plantații de viță de vie, 100 ha dintre care sunt plantate în apropierea satului Jora de Sus, pe malul Nistrului și reprezintă souirile albe, Celelalte 135 ha sunt soiuri roșii, plantate la sudul țării, în zona Bugeacului.

Societatea cu răspundere limitată “Chateau Vartely” este o întreprindere mixtă înregistrată de Camera Înregistrării de Stat cu numărul de înregistrare 1004601002576 la data de 27 septembrie 2005.

Sediul întreprinderii se află în orașul Orhei, strada Eliberării 170/B.

Forma de proprietate a firmei date este privată.

Capitalul statutar la data de 31.12.2014 conform bilanțului contabil reprezintă suma de 5977200 lei, cota statului fiind egală cu zero.

Activitatea economică de bază a Î.M. “Chateau Vartely” este fabricarea, păstrarea și comercializarea engros a băuturilor alcoolice iar ca activitate economică auxiliară prestează servicii hoteliere și servicii restaurant.

În total în cadrul întreprinderii “Chateau Vartely” activează în mediu 245 de persoane, acestea fiind remunerate pentru munca efectuată în conformitate cu legislația în vigoare.

Principalii indicatori economico-financiari și analiza lor pentru ultimii 2 ani de activitate

Diagnosticul economico-financiar

Tabelul 1.1.

Structura activului pe perioada 2011-2013

Tabelul 1.2.

Structura pasivului pe perioada 2011-2013

Tabelul 1.3.

Analiza indicatorilor de structură și lichiditate

În urma analizei rapoartelor financiare s-a ajuns la următoarele concluzii:

1.2 Organigrama entității și specificul de guvernare

Organizarea structurală a companiei „Chateau Vartely” SRL este evidențiată în documentele organizatorice din cadrul întreprinderii. Structura funcțională este de tip „evantai deschis” (conform organigramei prezentate în Anexa nr. 1) bazată pe compartimente funcționale, asigurînd unitatea decizională și de acțiune. Ea oglindește atît activitățile de concepție, cît și cele de bază și auxiliare, reflectînd relațiile de subordonare și colaborare. Legăturile dintre activitățile de la vîrful companiei și cele aflate la nivelurile medii și inferioare ale ierarhiei se realizează prin coordonare de tip verticală.

Din analiza organigramei existente, rezultă următoarea distribuție:

Nivelului 1 îi corespunde conducerea strategică care este reprezentată de directorul principal.

Nivelului 2 îi corespunde conducerea executivă care este reprezentată de:

Directorul executiv;

Director comercial;

Contabil șef;

Director Agenție de turism.

Nivelului 3 îi corespunde conducerea funcțională care este reprezentată de:

Sef secție de producere;

Șef secție de îmbuteliere;

Șef secție de etichetare și produs finit;

Șef de laborator;

Manager logistică și de export;

Director tehnic;

Inginer mecanic;

Inginer PM li TS/RPM;

Tehnolog principal de producție/MSA;

Magaziner produs finit;

Magaziner intermediar;

Magaziner materiale auxiliare.

ÎM „Chateau Vartely” SRL este organizată și funcționează conform statutului societății, care reglementează organizarea și funcționarea acesteia.

1.3 Organizarea contabilității la întreprindere

Organizarea contabilității în cadrul întreprinderii se realizează prin serviciul financiar-contabil, prin care se urmărește tinerea corectă și la zi a operațiunilor contabile, respectarea principiilor contabilității și a regulilor și metodelor contabile prevăzute în reglementările în vigoare. Departamentul financiar-contabil constituie o diviziune structurală independentă în cadrul entității care se subordonează Directorului general, și care se prezintă sub următoarea formă structurală:

Figura 1.1. Structura departamentului financiar contabil

Sursa: elaborată de autor în baza informațiilor prezentate de ÎM „Chateau Vartely” SRL

Evidența contabilă este efectuată de către serviciul contabilitate. Contabilul șef al întreprinderii, asigură controlul și înregistrarea în conturile contabile a tuturor operațiunilor economice efectuate, asigură oferirea informației operative și alcătuirea rapoartelor financiare în termenii stabiliți; poartă răspundere pentru respectarea principiilor metodologice de organizare a evidenței contabile. Contabilul șef este subordonat directorului general și are în subordine serviciul contabilitate. Contabilul șef reprezintă firmă față de organele de control de specialitate, în relația cu băncile/alte instituții financiare, cu persoanele/ organizațiile cu care intră în contact în interes de serviciu. Rolul principal este de a organiza contabilitatea și controlul înregistrărilor operațiunilor economico-financiare ale întreprinderii, pentru reflectarea cît mai fidelă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor obținute.

Activitățile principale și sarcinile atribuite contabilului-șef:

Asigură respectarea legii Contabilității la nivel de întreprindere:

asigură întocmirea documentelor justificative privind operațiile contabile;

urmărește înregistrarea cronologică și sistematică în contabilitate a tuturor operațiilor patrimoniale;

exercită controlul preventiv privind legalitatea operațiunilor;

asigură controlul înregistrărilor contabile, procedeele de prelucrare a datelor și exactitatea acestora;

organizează păstrarea documentelor justificative, a registrelor și bilanțurilor contabile

Elaborează și implementează sistemul general de evidență contabilă:

Asigură implementarea planului de conturi;

Stabilește proceduri de lucru specifice care să asigure evidența contabilă;

Stabilește principiile de organizare a sistemului informațional contabil.

Raportează rezultatele economice ale firmei:

asigură întocmirea registrelor contabile în conformitate cu legislația în vigoare;

asigură întocmirea rapoartelor financiare;

asigură întocmirea bilanțului contabil;

prezintă managementului de top rapoarte conținînd rezultate financiar –contabil.

Organizează și coordonează activitatea echipei din subordine:

stabilește sarcinile contabililor din subordine și prioritățile în executarea acestor sarcini;

evaluează periodic activitatea salariaților din subordine;

negociază și conciliază situațiile conflictuale apărute în relațiile interpersonale;

propune recompensarea/sancționarea personalului din subordine conform normativelor interne;

aprobă planificarea concediilor de odihnă pentru angajații din subordine;

asigură respectarea normelor interne de funcționare de către personalul din subordine.

Evidența contabilă la ÎM „Chateau Vartely” SRL se ține electronic în sistemul 1C versiunea 7.7 în baza planului de conturi elaborat în baza Standardelor Naționale de Contabilitate și aplică sistemul contabil complet în partidă dublă.

Întreprinderea utilizează formularele tipizate de documente primare, aprobate de Ministerul finanțelor. În lipsa formularelor tipizate sau dacă acestea nu satisfac necesitățile entități, ea elaborează și utilizează formulare de documente aprobate de managementul de top cu respectarea următoarelor cerințe:

Documentele primare întocmite vor conține următoarele elemente obligatorii:

Denumirea și numărul documentului;

Data întocmirii documentului;

Denumirea, adresa, IDNO(codul fiscal) al entității în numele căreia este întocmit documentul;

Denumire, adresa, IDNO(codul fiscal) al destinatarului documentului, iar pentru persoanele fizice-codul personal;

Conținutul faptelor economice;

Etaloane cantitative și valorice în care sînt exprimate faptele economice;

Funcția, numele, prenumele și semnătura, inclusiv digitală, a persoanelor responsabile de efectuarea și înregistrarea faptelor economice.

Documentele primare se întocmesc în formă electronică și pe suport de hîrtie. La solicitarea utilizatorului, entitatea imprimă copia documentului pe suport de hîrtie din cont propriu.

Pentru operațiunile de import-export al activelor și serviciilor se aplică documentele prevăzute de contract;

Documentele care servesc drept temei pentru primirea și eliberarea valorilor în mărfuri și materiale, a mijloacelor bănești, în baza obligațiilor de plată, de credit, a angajamentelor de plată, sunt semnate de directorul general, directorul tehnic, directorul financiar, contabilul-șef al întreprinderii.

Contabilului –șef i se interzice să primească spre executare documente privind faptele economice ce contravin actelor legislative și altor acte normative, informînd despre acestea directorul general. Astfel de documente se primesc spre executare numai cu indicațiile suplimentare în scris ale directorului general căruia, ulterior, îi revine răspunderea pentru acestea.

Datele din documentele contabile primare și centralizatoare se înregistrează, se acumulează și se prelucrează în registrele contabile. Registrele contabile obligatorii sunt Cartea Mare, balanța de verificare sau alte registre centralizatoare, care servesc drept bază pentru întocmirea rapoartelor financiare.

Nomenclatorul și structura registrelor contabile este stabilită de sine stătător, ținîndu-se cont de normele metodologice și cerințele prevăzute la art.23 alin. 4 al Legii Contabilității:

Registrul contabil va conține următoarele elemente obligatorii:

Denumirea registrului;

Denumirea entității care a întocmit registrul;

Data începerii și finisării ținerii registrului și/sau perioada pentru care se întocmește acesta;

Data efectuării faptelor economice, grupate în ordine cronologică și/sau sistemică;

Etaloane de evidență a faptelor economice;

Funcția, numele, prenumele și semnăturile persoanelor responsabile de întocmirea registrului.

Registrele contabile se întocmesc în formă electronică și pe suport de hîrtie. Dacă registrul contabil este întocmit în formă electronică,entitatea,la solicitarea organelor autorizate,este obligată să imprime pe cont propriu copia acestuia pe suport de hîrtie.

Alte 2 secții ale departamentului contabilitate sunt Casa și Secția de desfacere.

Casa, se ocupă cu evidența operativă a mijloacelor bănești, răspunzător de integritatea acestor mijloace este casierul-șef. El îndeplinește registrele de casă și le introduce în sistemul informațional-contabil. Casierului-șef i se subordonează casierii răspunzători pentru încasările de la Restaurant și din realizarea producției.

Secția desfacere se ocupă cu evidența operațiilor privind comercializarea mărfurilor și este formată din Depozitul Central de mărfuri și compartimentul evidență sintetică la magazin.

Acest compartiment eliberează factura TVA și cea de expediție. În primul rînd, ea controlează dacă banii pentru marfă au sosit la contul de decontare, și numai apoi eliberează marfa, primește marfa și verifică autenticitatea și coincidența datelor reale.

duce evidența aprovizionărilor cu mărfuri a magazinului propriu și cu dealerii oficiali;

duce evidența vînzărilor de mărfuri la magazine pe baza rapoartelor lunare ale vînzătorilor sau șefilor de magazine.

duce evidența TVA și accize de plătit;

Toate aceste subdiviziuni sunt conectate la un sistem integru, automatizat al evidenței contabile, și deci evidența dintre aceste compartimente este evidentă și operativă.

1.4 Ciclul contabil- etapele și realizarea acestora în cadrul întreprinderii

Legea contabilității în art.7 prevede că entitățile sunt obligate să șină contabilitatea și să întocmească rapoarte financiare în modul stabilit de legislația în vigoare.

În conformitate cu art.18 al Legii contabilității, ciclul contabil al entităților cuprinde următoarele etape:

Figura 1.2. Etapele ciclului contabil în cadrul entității

Indiferent de sistemul contabil utilizat, entitățile desfășoară activități care parcurg același tip de ciclu contabil. Acest ciclu contabil s-ar rezuma în transpunerea tranzacțiilor cu ajutorul documentelor justificative de bază. Informațiile cuprinse în astfel de documente sunt înregistrate în diverse jurnale sau registre, sunt sistematizate pentru a fi reflectate în documente contabile care sunt numite situații financiare.

1.5 Politica de contabilitate a întreprinderii

Politica de contabilitate reprezintă o totalitate de convenții, principii, reguli, metode și procedee adoptate de conducerea întreprinderii pentru ținerea contabilității și întocmirea rapoartelor financiare.

Politica de contabilitate constituie o parte integrantă a rapoartelor financiare și trebuie să fie elaborată de fiecare întreprindere care desfășoară activitatea de întreprinzător și este înregistrată în R Moldova, indiferent de tipul de proprietate, apartenență sector și forma juridică de organizare a acesteia (cu excepția organizațiilor bugetare).

Destinația de bază și obiectivul politicii contabile adoptată de întreprindere constă în asigurarea furnizării unei informații veridice și integrale privind situația patrimonială, financiară și rezultatele activității întreprinderii necesare tuturor utilizatorilor de rapoarte financiare pentru evaluări și luarea deciziilor. Modul de elaborare și prezentare a politicii de contabilitate este reglementat de prevederile S.N.C. „ Politica de contabilitate”.

Politica de contabilitate a ÎM „Chateau-Vartely” SRL a fost elaborată la constituirea întreprinderii de către managementul de top al întreprinderii și al Holdingului „AMG”, din care face parte întreprinderea.

Politica de contabilitate a ÎM „Chateau Vartely” SRL

I. Dispoziții generale

1.1 ÎM „Chateau-Vartely” SRL, număr de înregistrare 1004601002576 din 27.05.2005, este înregistrată de Camera de Înregistrări a Ministerului Justiției al Republicii Moldova pe adresa str. Columna 162, Moldova MD-2004.

1.1.1 Principalele activități desfășurate de ÎM „Chateau-Vartely” SRL sunt:

Fabricarea alcoolului etilic, a producției alcoolice, berii și/sau păstrarea comercializare angro a alcoolului etilic, a producției alcoolice și a berii produse de producătorii autohtoni;

Fabricarea vinului;

Cultura strugurilor;

Importul și păstrarea alcoolului etilic; importul, păstrarea și comercializarea angro a producției alcoolice și a berii importate;

Comerțul cu ridicata al băuturilor alcoolice și altor băuturi;

Hoteluri;

Activitatea de turism;

Comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice;

Comercializarea cu amănuntul a produselor din tutun.

1.2 Contabilitatea la ÎM „Chateau-Vartely” SRL se ține conform:

Legea Contabilității nr. 426-XIII din 4 aprilie 1995;

Standardele Naționale de Contabilitate aprobate de Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova;

Planul de conturi contabile ale activității economico-financiare a întreprinderilor;

Altor acte legislative și normative, cu modificările și completările ulterioare.

1.3 Elaborarea Politicii de contabilitate se bazează pe următoarele convenții și principii:

continuității activității;

permanența metodelor;

specializarea exercițiilor;

prudenței;

prioritatea conținutului asupra formei;

esențialitatea.

1.4 Responsabilitatea pentru organizarea și ținerea contabilității o poartă directorul general care creează condiții optime pentru organizarea corectă a contabilității, întocmirea și prezentarea oportună a rapoartelor, asigură îndeplinirea riguroasă de către toate subdiviziunile cu profil economic a cerințelor contabilului –șef privind întocmirea documentelor și prezentarea informației necesare pentru ținerea evidenței și completarea rapoartelor financiare.

1.5 Contabilul-șef asigură controlul și reflectarea în conturile contabile a tuturor operațiunilor economice efectuate, prezentarea informației operative și întocmirea rapoartelor financiare în termenele stabilite, poartă răspundere pentru respectarea principiilor metodologice de organizare a contabilității.

1.6 Contabilul –șef de comun acord cu directorul general, semnează documente contabile care servesc drept temei pentru primirea și predarea valorilor materiale, mijloacelor bănești, precum și privind datoriile financiare, comerciale și calculate.

1.7 Contabilului șef i se interzice să primească spre executare documente privind operațiunile economice care contrazic prevederile actelor normative și încalcă disciplina contractuală și financiară.

II. Reguli generale privind contabilitatea elementelor patrimoniale

2.1 Activele nemateriale.

În componența activelor nemateriale intră mărcile comerciale, programele informaționale, autorizațiile de acreditare, utilizate mai mult de un an. Activele nemateriale se reflectă în contabilitatea financiară și bilanțul contabil la valoarea de intrare sau reevaluată care cuprinde:

valoarea de procurare a activelor nemateriale;

cheltuielile de aducere a activului nematerial în stare de lucru pentru utilizarea acestuia după destinație.

Amortizarea activelor nemateriale se calculează prin metoda liniară, ținînd cont de durata de utilizare a acestora.

2.2 Mijloace fixe

În cazul intrării, mijloacele fixe sunt reflectate în contabilitate la valoarea de intrare care este egală pentru:

a) mijloace fixe create la întreprindere – cu valoarea efectivă, inclusiv impozitele nerecuperabile prevăzute de legislația în vigoare;

b) clădirile și construcțiile executate în antrepriză-cu valoarea contractuală a obiectului, inclusiv impozitele prevăzute de legislația în vigoare;

c) mijloacele fixe procurate contra plată de la alte întreprinderi și persoane fizice:

clădiri și construcții – cu valoarea de cumpărare plus cheltuielile legate de reparație și aducerea acestora în stare de lucru.

mașini și utilaje – – cu valoarea de cumpărare și cheltuielile privind procurarea acestora (asigurarea, taxe vamale, impozite și taxe nerecuperabile, cheltuieli de transport), cheltuieli de montare, instalare, experimentare;

d) mijloacele fixe procurate pe calea schimbului (barterului) –cu valoarea activelor primite pe calea schimbului sau predate spre schimb;

e) mijloace fixe primite gratuit- cu valoarea obiectelor stabilită în actele de primire –presare.

Valoarea uzurabilă a unei unități de mijloace fixe se determină pornind de la valoarea de intrare a obiectului minus valoarea rămasă probabilă.

Uzura mijloacelor fixe se calculează prin metoda liniară, luîndu-se ca bază durata de funcționare utilă a acestora și valoarea uzurabilă.

Durata de funcționare utilă a clădirilor și edificiilor ( de vereificat termenii conform SNC) este determinată pentru fiecare obiect de inventar, în funcție de durata de funcționare a acestuia.

2.3 Stocuri de mărfuri și materiale

Stocurile de mărfuri și materiale, cu excepția obiectelor de mic valoare și scurtă durată, sunt reflectate în rapoartele financiare la valoarea cea mai mică dintre cost și valoarea realizabilă netă. În contabilitatea curentă evaluarea acestora se efectuează prin metoda costului mediu ponderat.

2.4 Creanțe

Creanțele pe termen lung și scurt sunt reflectate în contabilitate la valoarea nominală. Pentru recuperarea pierderilor probabile aferente datoriilor dubioase, întreprinderea formează pe seama cheltuielilor comerciale o rezervă specială în mărime de 2% din volumul total de vînzări nete.

2.5 Capitalul propriu

Capitalul propriu cuprinde capitalul statutar și suplimentar, rezervele, profitul (pierderea) nerepartizat al perioadei de gestiune curente și precedente și capitalul secundar.

Capitalul statutar este stabilit prin statut și constituie 5 977 200 MDL. Nu se modifică pînă la primirea unor noi fondatori și introducerea schimbărilor în respectivul statut.

2.6. Datorii

Datoriile pe termen lung și scurt sunt reflectate în contabilitate la sumele care trebuie să fie plătite. Datoriile aferente creditelor și împrumuturilor bancare primite sunt reflectate în bilanț, ținîndu-se cont de dobînzile aferente plîții la finele perioadei de gestiune.

2.7 Conversia valutei străine

Mijloacele bănești, creanțele, capitalul nevărsat și datoriile în valută străină se reflectă în rapoartele financiare în valută națională, conform prevederilor S.N.C. 21 „Efectele variațiilor cursurilor valutare”.

2.8 Veniturile și cheltuieli

Veniturile se constată pe baza principiului specializării exercițiilor în perioada de gestiune în care au fost cîștigate, indiferent de momentul încasării mijloacelor bănești sau a altei forme de compensare. În componența veniturilor nu sunt incluse sumele colectate în numele terților (taxa pe valoarea adăugată, accizele, etc).

Cheltuielile sunt reflectate în contabilitate în baza metodei specializării exercițiilor în acea perioadă în care au apărut, indiferent de momentul achitării efective a acestora și cuprind cheltuielile activității operaționale, de investiții, financiare, pierderile excepționale și cheltuielile privind impozitul.

2.9 Veniturile, cheltuielile și rezultatele sunt reflectate în Raportul de profit și pierdere separat pe tipuri de activități ale întreprinderii și pe evenimente excepționale.

2.10 Profitul (pierderea) net se repartizează și se utilizează:

a) pentru plata dividendelor;

b) conform deciziilor suplimentare conducerii.

2.11 Impozitul pe venit

Impozitul pe venit se determină și se plătește în conformitate cu legislația în vigoare.

1.6 Forma de contabilitate utilizată și particularitățile ei în cadrul entității respective

Forma de înregistrare contabilă utilizată de întreprindere este cea „informatică” și presupune utilizarea programelor informatice în domeniul financiar-contabil și a tehnicii electronice de calcul. La elaborarea și adaptarea programelor informatice s-au urmărit următoarele aspecte:

în privința controlului intern:

cuprinderea în procedeele de prelucrare a reglementărilor în vigoare și a posibilității de actualizare a acestora în funcție de modificările intervenite în legislație;

cunoașterea adecvată a funcțiilor sistemului de prelucrare a datelor de către personalul implicat și respectarea acestora;

asigurarea protecției lor împotriva unor accese neautorizate; realizarea confidențialității datelor din sistemul informatic;

stabilirea tipului de suport pentru păstrarea datelor de intrare, intermediare sau de ieșire;

soluționarea eventualelor erori care pot să apară în funcționarea sistemului.

În privința controlului intern:

Verificarea completă sau prin sondaj a modului de funcționare a procedurilor de prelucrare prevăzute de sistemul informatic;

Verificarea totală sau prin sondaj a operațiunilor economico-financiare înregistrate în contabilitate, astfel încît acestea să fie efectuate în concordanță strictă cu prevederile actelor normative care le reglementează;

Verificarea prin teste de control a programului informatic utilizat.

Utilizatorii programelor informatice în domeniul financiar-contabil al întreprinderii trebuie să organizeze salvarea și arhivarea datelor programelor sau produselor de prelucrare automată astfel încît, acestea să poată fi reprocesate ulterior prin același lanț informatic.

Responsabilitatea ce revine personalului întreprinderii cu privire la utilizarea tehnicii de calcul este stabilită prin regulamentul intern.

1.7 Exercitarea auditului financiar în cadrul entității.

Auditul financiar în cadrul întreprinderii –subiect este realizat de către un auditor intern angajat în cadrul Holdingului. Exercitarea auditului are un caracter obligatoriu, impus de către managerii de top ai Holdingului, ca organe de strategie. Obiectivul îl reprezintă certificarea exactității situațiilor financiare și evaluarea sistemul de control intern, pentru a asigura conducerea din cadrul Holdingului, că acesta funcționează. Beneficiarii raportului de audit pot fi conducerea legislativă (asociații) sau managementul (conducerea executivă). Ceilalți utilizatori de informații au acces doar cu acordul conducerii executive.

Auditorul verifică în special acele probleme care determină poziția financiară și performanțele întreprinderii, modul de întocmire a situațiilor financiare anuale, dar poate primi și alte sarcini din partea Asociaților sau conducerii executive.

1.8 Exercitarea controlului intern și/sau auditului intern

ÎM ” Chateau Vartely” SRL nu are în structura sa organizatorică un compartiment de control intern distinct. Acest gen de control se exercită prin intermediul propriilor salariați care aparțin compartimentului financiar-contabil.

Controlul intern al întreprinderii vizează asigurare:

conformității cu legislația;

aplicării deciziilor luate de conducerea entității;

bunei funcționări a activității interne a entității;

fiabilității informațiilor financiare;

eficacității operațiunilor întreprinderii;

utilizării eficiente a resurselor;

prevenirii și controlul riscurilor de a nu se atinge obiectivele fixate.

Scopul controlului intern este să asigure coerența obiectivelor, să identifice factorii cheie de reușită și să comunice conducătorilor entității, în timp real, informațiile referitoare la performanțe și perspective.

Activitățile de control fac parte integrantă din procesul de gestiune prin care entitatea urmărește atingerea obiectivelor propuse. Controlul vizează aplicarea normelor și procedurilor de control intern, la toate nivelurile ierarhice și funcționale: aprobare, autorizare, verificare, evaluarea performanțelor operaționale, securizarea activelor, separarea funcțiilor.

Metodologia de exercitare a controlului interne este o metodologie complexă care se suprapune cu unele aspecte organizatorice, dar și cu sarcinile de valorificare a constatărilor și concluziilor.

Privită în ansamblu ei, în întreprinderea analizată, acțiunea de control intern parcurge următoarele etape:

pregătirea acțiunilor de control intern;

organizarea muncii la locul verificării;

verificarea propriu-zisă;

întocmirea și perfectarea documentelor;

valorificarea rezultatelor controlului;

controlul îndeplinirii măsurilor stabilite în urma verificării.

În strictă conformitate cu principiul de separare a sarcinilor, în cadrul sistemului de control intern , sunt stabilite persoane responsabile pentru definirea și prescrierea normelor, persoanelor responsabile de punerea lor în aplicare în activitatea de zi cu zi, precum și persoane responsabil pentru supravegherea modului în care sunt aplicate aceste norme.

Astfel, normele de control intern sunt stabilite de către:

asociați, care determină liniile directoare, obiectivele și valorile de respectat pentru atingerea acestor obiective;

contabilul-șef care definește și stabilește principiile, regulile și tehnicile de control intern ce privesc procesele contabile, de gestiune și procesele operaționale.

Punerea în aplicare și controlul de prim nivel sunt asigurate de către:

managementul care asigură declinarea, informarea și transpunerea în practică a regulilor și principiilor controlului intern aplicabile în domeniul lor de responsabilitate:

angajații care au obligația de a respecta procedurile de control intern stabilite pentru domeniile lor de activitate;

șefii de secții care se asigură de punerea în aplicare a normelor de control intern de către toți actorii implicați în activitatea companiei.

Sistemul de control intern face obiectul unei supravegheri permanente cu scopul verificării aplicării și eficacității sale, iar această supraveghere este asigurată de către secția financiar-contabilă care evaluează în mod independent nivelul și calitatea controlului intern al companiei , oferind sugestii și recomandări în direcția îmbunătățirii.

CAPITOLUL II

ANALIZA METODELOR DE EVALUARE PRIN PRISMA SNC, IFRS ȘI IVS

2.1 Modalități de cuantificare și prezentare a valorii imobilizărilor corporale în situațiile financiare

În general vorbind, verificîndu-se de-a lungul timpului, obiectivele contabilității sunt o rezultantă a teoriei contabile, a intereselor grupurilor principale de utilizatori, respectiv a normelor regionale și internaționale ( în contextul globalizării economice).

Astfel, creșterea importanței creării valorii acționarilor cere reexaminarea modelului contabil și a utilității sale în privința reflectării acestei valori.

Evoluția normalizării contabile internaționale pare să fie în același sens. Tentativele de globalizare contabilă, creșterea importanței conceptului de valoare justă, precum și contribuția de valoare crescîndă a activelor financiare constituie un cadru de dezvoltare a unui nou model contabil al valorii.

Reformularea modelului contabil asupra valorii constă în reconsiderarea principiilor fundamentale ale evaluării. Contabilitatea evoluează de la sistemul costului istoric, la cel al valorii juste.

Obiectivul inițial al contabilității a fost stabilirea costului inițial ( istoric). Astfel de la începutul ținerii contabilității evaluarea elementelor de activ se făcea pe baza costurilor suportate cu titlul de intrări. Noțiunile de inflație, evoluție a puterii de cumpărare apărute mai apoi, erau ignorate, deși constituiau o realitate economică.

În ultimii ani s-a agreat ideea contabilizării la anumitor plăți (în special cele privind imobilizările) la valoarea estimată a fluxurilor pe care activele le pot aduce entității și nu la costul lor istoric. Factorii determinanți ai revoluției contabile se subordonează celor care au condus la creșterea importanței creării valorii pentru acționar, dintre care au impact direct asupra contabilității următorii:

dezvoltarea piețelor de capital;

necesitatea unei contabilități armonizate la scară planetară;

importanța crescută a investitorilor instituționali.

În afara cauzelor schimbării opiniei asupra conturilor legate de creșterea importanței creării de valoare pentru acționar, mai poate fi relevată inflația, care conduce la aplicarea unei contabilități de inflație. Toate țările s-au confruntat, în anumite perioade, mai mult sau mai puțin cu acest flagel. Ele au recurs la o contabilitate de inflație, prin care își actualizau situațiile financiare în mod direct sau prin prezentarea într-o notă la situațiile financiare.

Contabilitatea de inflație nu relevă însă adevărata valoare creată de entitate, nu face decît să reevalueze tranzacțiile trecute pornind de la creșterea de prețuri constată. Se rămîne la costul istoric, chiar dacă acesta este actualizat.

Actualul proces de globalizare contabilă are ca și coordonată de bază conceptul de valoare justă. El a suscitat vii dezbateri în ceea ce înseamnă contabilitatea contemporană ca și teorie și practică.

Susținătorii valorii juste argumentează utilitatea acestui sistem de evaluare, astfel:

permite obținerea unor situații financiare mai fiabile;

oferă o mai mare obiectivitate și neutralitate contabilă;

permite o mai bună comparabilitate a activelor fungibile, în deosebi a instrumentelor financiare;

permite o viziune „mai economică” asupra activelor și capitalurilor atrase de întreprindere;

oferă o mai bună informare și comparare privind performanțele prezente și viitoare ale entității;

reduce diferența dintre valoarea contabilă și valoarea bursieră;

îmbunătățește controlul managerilor asupra patrimoniului entității;

oferă o coerență a gestiunii active a riscurilor financiare;

are un caracter mult mai universal decît a costului istoric.

Chiar dacă se iau în discuție avantajele oferite de sistemul valorii juste, nu se poate cu certitudine că acesta este superior costului istoric. Cel din urmă are un avantaj incontestabil- acela de a fi cunoscut și deci stăpînit.

Conținutul normelor contabile actuale confirmă acest lucru prin prevederea unei combinații între valoarea justă și costul istoric ca modalități sau sisteme de evaluare.

Organismele din domeniul normalizării contabile și din domeniul evaluării activelor și afacerilor sunt foarte precise în redarea tipului și conținutul aplicațiilor valorii juste, pornind de la ideea că reprezentările bazelor de evaluare contabilă- cu excepția costului istoric- sunt valori juste.

Pentru a ajunge la definițiile valorii juste, la cuantificarea și aplicațiile ei trebuie să se pornească de la bazele de evaluare utilizate în cadrul evaluării contabile.

Bazele de evaluare reprezintă sistemele sau modalitățile de măsurare a elementelor patrimoniale și de rezultat care vor fi recunoscute în situațiile financiare.

În privința tipului precis de baze de evaluare ale sistemelor contabile putem afirma că este larg răspîndită viziunea internațională legată de acest subiect. Astfel, IASB acceptă patru baze de evaluare, și anume:

costul istoric;

costul actual;

valoarea realizabilă;

valoarea actuală (actualizată).

Conținutul și aplicațiile specifice ale bazelor de evaluare sunt redate în tabelul următor:

Tabelul 2.1.

Bazele de evaluare contabile și aplicațiile lor

Sursa: [elaborată de autor în baza MATIȘ D., Bazele contabilității –aspecte teoretice și practice. Ed. Alma-Mater, Cluj-Napoca, 2005]

Aplicații ale costului actual:

Aplicația costului actual este costul de înlocuire net, care se mai numește cost de înlocuire depreciat, cost de reconstituire sau valoare de înlocuire. El reflectă costul menținerii capacității de exploatare a entității, în funcție de evoluția specifică a prețurilor diferitelor categorii de active.

Procedeul de estimare a costului de înlocuire net este următorul:

Se estimează costul de nou, valabil la data evaluării pentru un activ identic sau similar celui evaluat, existînd două soluții:

fie se culeg informații privind prețurile unor tranzacții recente, pe piața specifică a acestor active ori tarife de preț ale furnizorilor;

fie,în lipsa unor informații actuale de piață se actualizează costul istoric al activului, aplicîndu-se apoi un indice care să reflecte deprecierea monetară acumulată, dar și evoluția prețurilor la materiile prime, materialele și manopera încorporată în acel activ.

Costul de nou astfel reconstituit i se aplică apoi reduceri corespunzătoare care să reflecte localizarea, uzura fizică reală, starea, adecvarea pentru utilizarea curentă, influența factorilor externi.

Tabelul 2.2.

Bazele de evaluare contabile și aplicațiile lor

Sursa: [elaborată de autor în baza MATIȘ D., Bazele contabilității –aspecte teoretice și practice. Ed. Alma-Mater, Cluj-Napoca, 2005]

Aplicații ale costului actual:

Aplicația costului actual este costul de înlocuire net, care se mai numește cost de înlocuire depreciat, cost de reconstituire sau valoare de înlocuire. El reflectă costul menținerii capacității de exploatare a entității, în funcție de evoluția specifică a prețurilor diferitelor categorii de active.

Procedeul de estimare a costului de înlocuire net este următorul:

Se estimează costul de nou, valabil la data evaluării pentru un activ identic sau similar celui evaluat, existînd două soluții:

fie se culeg informații privind prețurile unor tranzacții recente, pe piața specifică a acestor active ori tarife de preț ale furnizorilor;

fie,în lipsa unor informații actuale de piață se actualizează costul istoric al activului, aplicîndu-se apoi un indice care să reflecte deprecierea monetară acumulată, dar și evoluția prețurilor la materiile prime, materialele și manopera încorporată în acel activ.

Costul de nou astfel reconstituit i se aplică apoi reduceri corespunzătoare care să reflecte localizarea, uzura fizică reală, starea, adecvarea pentru utilizarea curentă, influența factorilor externi.

Conform IASB, ea reflectă avantajele economice pe care entitatea speră să le obțină din utilizarea viitoare a activului, inclusiv valoarea sa reziduală în momentul vînzării.

Valoarea reziduală sau fluxul de numerar la sfîrșitul duratei de viață a activului pentru care se calculează valoarea de utilizare reprezintă suma netă pe care o entitate scontează să o obțină la sfîrșitul duratei de viață a activului, după deducerea costurilor estimate specifice vînzării.

În ceea ce privește normele de evaluare aplicate pe plan internațional, IVS, acestea definesc trei tipuri de valori cu denumiri asemănătoare, dintre care două corespund aproximativ ca și conținut abordării din literatura contabilă.

Astfel cele două valori echivalente definiției contabile a valorii de utilizare sunt valoarea ( de piață pentru utilizarea existentă, respectiv valoarea de utilizare continuă.

Al treilea concept tratat de IVS este cel de valoarea de utilitate. Acesta nu trebuie de confundat cu valoarea de utilizare, valoarea de utilitate reprezentînd valoarea cu care un activ contribuie la afacerea în care este parte. Așadar, valoarea de utilizare este folosită pentru estimarea activelor, în timp ce valoarea de utilitate corespunde entității ca ansamblu economic.

Criteriile de recunoaștere a activelor în situațiile financiare sunt:

probabilitatea ca acel activ să genereze beneficii economice viitoare;

posibilitatea măsurării fiabile (credibile) a valorii acelui element.

Cel de-al doilea criteriu de recunoaștere presupune evaluarea corectă, rațională, și credibilă, folosind metode și procedee consacrate.

În funcție de modul de realizare, evaluarea îmbracă următoarele forme:

înregistrarea exactă a valorilor existente în documentele justificate din punct de vedere contabil, caz în care aceste valori devin costuri ale entității.

estimarea unor valori, atunci cînd nu există documente justificate specifice la intrarea în gestiune a activului, respectiv atunci cînd are loc evaluarea ulterioară.

Combinarea costului istoric cu alte baze de evaluare reclamă reconsiderarea momentelor și modalităților de efectuare a evaluării. Ca și momente ale evaluării se poate vorbi despre:

evaluarea inițială;

evaluarea ulterioară.

Prin evaluarea inițială înțelegem stabilirea unui cost, preț, tarif sau valoare a unui activ, atunci cînd acesta intră în gestiunea entității.

Prin evaluarea ulterioară înțelegem stabilirea unui cost, preț, valoare pentru un activ atunci cînd acesta iese din patrimoniu, respectiv cînd se încheie exercițiul financiar.

Tabelul 2.3.

Momentele evaluării și bazele de evaluare implicate

Sursa: [elaborată de autor în baza 15, p.198+199]

Ca tehnici de evaluare , FAS 157 le propune pe cele consacrate în literatura și practica evaluării și anume:

Abordarea prin comparația vînzărilor;

Abordarea prin cost;

Abordarea prin venit.

Este important de evidențiat diferențele dintre metodologia evaluării prevăzuta de IVSC și metodologia propusă de IFRS pentru evaluarea pentru raportare financiară. Astfel dacă normele de evaluare cer întotdeauna aplicarea a cel puțin două metode pentru evaluarea aceluiași activ, proiectul FASB indică folosirea, de regulă a uneia dintre cele trei abordări agreate în cadrul evaluărilor.

Tehnicile propuse trebuie să reflecte informațiile pieții , inclusiv cele care derivă dintr-o piață activă. Standardul oferă coordonatele unei piețe active, și anume: prețurile sunt disponibile imediat și cu regularitate. Pentru a fi disponibilă imediat, informația de piață trebuie să fie în mod curent accesibilă, iar pentru a fi disponibilă cu regularitate, informația trebuie să rezulte din tranzacții care apar cu suficiență frecvență pe piață și pentru care s-au stabilit prețurile de piață.

Pentru a determina dacă o piață este activă, trebuie să se observe nivelul de activitate pentru un anumit activ. Piețele diferă ca și structură respectiv ca și nivel de activitate.

În ceea ce privește premisa de evaluare, de obicei se are în vedere continuitatea activității, conform căreia participanții de pe piață intenționează să continue să utilizeze activul în cadrul activității entității. Există și cazuri în care se are în vedere premisa vînzării activului și nu a utilizării sale.

Conform celor expuse mai sus rezultă că valoarea justă este un termen general. Ea nu este nici bază de evaluare inclusă în cadrul conceptual contabil și nici un anumit tip de valoare. Este un concept pur contabil pe care evaluatorii profesioniști au încercat să îl analizeze găsindu-i corespondențe clare în practică.

De asemenea, în privința posibilităților aplicării în practică, atunci cînd piața nu oferă informații suficiente pentru a estima valoarea justă ca o valoare de piață, se poate recurge la modele substituibile. Este adevărat, sunt asumate astfel riscuri aferente modelului, însă chiar și pentru această situație se pot găsi soluții. Una este pregătirea adecvată în domeniul evaluării pe care trebuie să o aibă specialistul care efectuează evaluarea în scopul întocmirii situațiilor financiare.

Estimarea valorii juste conform standardelor de evaluare

Așa cum a fost prezentat mai sus valoarea justă are următoarele trei aplicații: valoarea de piață, valoarea de utilizare continuă și respectiv costul de înlocuire net. Cele trei valori sunt tratate în cadrul standardelor de evaluare, corespunzînd unei anumite situații care a cerut evaluarea, respectiv naturii proprietății evaluate.

Standardele de evaluare promovează cele trei tipuri de valori pentru diferite scopuri ale evaluării, cum ar fi evaluarea pentru raportări financiare, vînzarea, combinări de afaceri sau garantarea creditelor.

Comun surselor menționate este faptul că cele trei valori, urmărind să poziționeze activul pe piață, în raport cu utilizarea sa curentă sau ipotetică, mai bună, se bazează pe informații specifice activului de piață. În privința abordărilor specifice de obținere a valorii, acestea se diferențiază în funcția de logică economică (de ex., valoarea de utilizare continuă este normal să se determine prin abordarea prin venit) dar și de disponibilitatea informațiilor, respectiv intenția proprietarului activului, de a-l utiliza în continuare sau de a-l vinde.

În raport cu acestea, schema celor trei tipuri de valori și a corelației fiecăreia cu informațiile pieții, poate fi prezentată în felul următor:

a. Valoarea de piață

Valoarea de piață este principalul obiectiv al evaluărilor de orice natură. Totuși, trebuie să se rețină că în practică, insuficiența informațiilor de piață sau credibilitatea lor limitată nu pot conduce la obținerea unei valori în înțelesul standardelor profesionale. Detaliile privind abordarea valorii de piață în standardele de evaluare comparativ cu cele contabile, sunt redate în următorul tabel.

Tabelul 2.4.

Definiții și metode de estimare a valorii de piață

Valoarea de utilizare continuă:

Valoarea de utilizare continuă este o valoare de piață determinată în raport cu utilizarea actuală a activelor, indiferent că aceasta este sau nu cea mai bună utilizare posibilă. Cu alte cu alte cuvinte valoarea de utilizare este o valoare de piață bazată pe ipoteze specifice care trebuie să reflecte cerințele situațiilor financiare de a fi elaborate mergînd pe premisa continuități activității.

Valoarea de utilizare continuă se pretează atunci cînd scopul acesteia este înregistrarea în contabilitate. Totuși, există la oara actuală controverse privind cele afirmate, standardele de evaluare indicînd mai degrabă valoarea de piață. Argumentul principal fiind credibilitatea și obiectivitatea superioară a valorii de piață față de cea de utilizare continuă.

Standardele de evaluare precizează despre valoarea de utilizare continuă că este bază de evaluare destinată valorii juste a imobilizărilor corporale, pentru a fi folosită în situațiile financiare.

În practică, aceasta poate fi o cifră mult mai greu de calculat și, prin urmare, acolo unde nu există indicii că valoarea de utilizare a unui activ depășește semnificativ costul lui net de vânzare, atunci valoarea recuperabilă a activului poate fi considerată ca fiind costul său net de vânzare.

Abordarea valorii de utilizare continuă în standardele de evaluare, respectiv în cele de contabilitate, alături de sugestii privind modalitățile de determinare sunt redate în tabelul următor.

Tabelul 2.5.

Definiții și metode de estimare a valorii de utilizare continuă

Sursa: [elaborată de autor în baza DEACONU A., PÂNTEA P.I. Ghid pentru înțelegerea și aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate. Ed. CECCAR, București, 2004]

Costul de înlocuire net:

Costul de înlocuire net este preferat în evaluarea activelor. Este singura cale de evaluare în cazul activelor specializate ori cu piață limitată datorită naturii lor. Astfel pentru un echipament învechit din punct de vedere tehnologic, există doar soluția reconstituirii costului actual, pornind de la valoarea inițială (costul istoric).

Tabelul 2.6.

Comparații între aplicațiile valorii juste

În ceea ce privește metodele sau abordările în evaluarea activelor pentru raportare financiară, acestea aparțin metodologiei de evaluare consacrate în teoria și practica evaluării:

abordarea bazată pe comparații de piață;

abordarea bazată pe venit;

abordarea bazată pe cost.

Figura 2.2. Metode sau abordări în evaluarea activelor

În baza analizelor normelor contabile, normelor de evaluare și metodologia de evaluare dezvoltată în literatura de specialitate există următoarea corelație între cele trei tipuri de valori atribuite activelor, cerute ca și aplicații ale valorii juste, respectiv abordările de evaluare.

Tabelul 2.7.

Valoarea justă și abordări în evaluare

Deși decisivă pentru a oferi uniformitate în determinarea sa, credibilitatea și transparența, metodologia de obținere a valorii juste nu este clarificată de organismele de normalizare. Astfel, IASB este destul de reținut în a oferi detalii privind aplicațiile valorii juste. În ceea ce privește IVSC,oferă la rîndul său cîteva precizări conceptuale și metodologice însă fără a intra în multe detalii tehnice. La ora actuală se constată însă interesul organismelor amintite sau a altor organisme de reglementare contabilă de a oferi ghiduri practice privind estimarea tipurilor de valori utilizate în raportarea financiară și de a ierarhiza metodele de evaluare.