Organizarea Contabilitatii Impozitelor Si Taxelor LA Bugetul Statului

CUPRINS

Cap 1. GENERALITǍȚI PRIVIND IMPOZITELE ȘI TAXELE

1.1. Impozitul și taxa – definire și caracteristici

Impozitele si taxele sunt prelevări fiscale și reprezintă totalitatea resurselor financiare procurate de către stat pe seama sectorului privat, prin efectuarea de transferuri financiare obligatorii de forma impozitelor, taxelor si contribuțiilor. Cele două categorii de prelevări fiscale constituie modalitatea tradițională de finanțare a autorităților publice, iar ponderea extrem de ridicată a acestora în ansamblul resurselor financiare publice denotă importanța majoră a acestora în context public.

Procesul de prelevare a resurselor bănești se realizează de către stat de la persoane fizice și juridice și se distribuie în folosul unei diversități de beneficiari:indivizi, instituții, întreprinderi, sectoare ale economiei, zone, regiuni etc.Prelevările fiscale presupun transferuri de valoare fără echivalent direct sau imediat, ca urmare a voinței unice a statului având drept scop satisfacerea nevoilor publice.

Impozitul este o categorie cu caracter istoric, a cărui evoluție este legată de evoluția statului și a banilor.

Din punct de vedere etimologic cuvântul impozit provine din latinescul “impositum”. Impozitul ca definire nu variază foarte mult de la un autor la altul.Definirea clasică a impozitului spune că acesta reprezintă un transfer de valoare la dispoziția statului, fără echivalent, cu titlu definitiv și fără o destinație strict precizată, datorat conform dispozițiilor legale de către persoanele fizice sau juridice in virtutea veniturilor obținute, averilor deținute sau cheltuielilor efectuate.

Dicționarul explicativ al limbii române definește impozitul ca “ plată obligatorie stabilită prin lege, pe care cetățenii, instituțiile o varsă din venitul lor la bugetul statului”.

Adolph Wagner apreciază că “impozitele sunt pretinse de stat in virtutea suveranității sale și sunt destinate să acopere cheltuielile generale ale statului”.

Gaston Jeze afirmă că “impozitul reprezintă prețul serviciilor prestate de către stat” sau că “ impozitul este în statele moderne o prestație pecuniară pretinsă cetățenilor cu scopul acoperirii cheltuielilor de interes general”.

Alvin Hansen consideră că “impozitele sunt prețuri stabilite prin constrângere pentru serviciile guvernamentale”.

De la apariția lor, impozitele au fost concepute și aplicate diferit, in funcție de dezvoltarea economico-socială și de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat.Informațiile despre impozitele,taxele și cheltuielile publice din Antichitate provin, în special, din istoria statelor antice, grec si roman.

Primele marturii istorice autentice cu privire la existența impozitelor datează din perioada Republicii Romane și ne parvin de la istoricul Titus Livius, care în anul 508 î.H. descrie faptul că plebea română a fost obligată de către Senat să plătească portorium si tributum.

Portorium reprezenta o prelevare bănească instituită asupra importurilor și exporturilor de mărfuri, care erau transportate între localități, originea acestei prelevări presupunându-se ca fiind orășelul numit Castrum, situat pe malul râului Volturno.Paralel a fost instituit și un impozit pe vânzările propriu-zise de mărfuri numit venalicium.

Tributum sau vertigal este inițial un impozit perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pământului stăpânit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut obținut.Ulterior, a fost generalizat și permanetizat, acesta fiind perceput obligatoriu de la toți cetățenii statului roman care dețineau proprietăți imobiliare și mai târziu, bunuri mobile.

În Grecia Antică, erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere ale statului, pentru întreținerea si dotarea forțelor armate și de ordine publică, pentru construirea și înarmarea corăbiilor de război, pentru temple, serbări religioase și distracții publice, pentru construirea de drumuri si lucrări de utilizare comunală.

Taxa reprezintă diverse tipuri de prelevări fiscale, respectiv echivalentul bănesc al unor operațiuni de natură economică, financiară, monetară ce presupun o contraprestație din partea instituțiilor sau autoritățiilor care le percep.

Taxa derivă din latinescul “taxis” și reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la dispoziția statului, cu echivalent , titlu definitiv și destinație specială, datorat conform dispoziiților legale de către persoanele fizice și juridice în schimbul unui serviciu public instituțional.

Taxele sunt instituite prin lege având un caracter obligatoriu, dar au obiective precizate, colectându-se în anumite scopuri precise.În cadrul taxelor există și taxe care sunt obligatorii numai dacă populația solicită un serviciu și presupun o contraprestație, adică sunt condiționate.Putem exemplifica în acest sens cu unele taxe administrative de genul taxelor notariale sau a taxelor de pașaport.

Perioadele sistemului fiscal românesc sunt considerate următoarele:

perioada până la Regulamentele organice din Muntenia și Moldova(1831-1832);

perioada de la Regulamentele organice până la Convenția de la Paris(1858);

perioada cuprinsă între domnia lui A.I.Cuza și primul război mondial;

perioada intarbelică(1919-1940);

perioada “finanțelor comuniste” ale României(1948-1989);

perioada “postdecembristă” care începe cu anul 1990.

Primele impozite datează din vremea cnezilor și erau reprezentate de taxele vamale ce se încasau atât la granițele județelor cât și la și barierele orașelor.

Pe lângă taxele vamale, apare din secolul XIV și dijma ce se percepea în natură.

În secolul XIVse introduce găinăritul, vama de cosit, văcăritul.În cazul în care birul era plătit de către altcineva, plătitorul, fără îndeplinirea vreunei alte formalități, dobândea dreptul de proprietate asupra bunului debitorului său.

În secolul XVII birul continuă să fie prezent până în 1700, când își schimbă denumirea devenind rupta.Apar și alte dări în natură precum, fumăritul, tutunăritul, desetina, pogonăritul.Pentru prima dată se fixează suma de plată și termenul de plată.

La jumătatea secolului XVIII apare o dare directă numită “sferturi”- un impozit personal plătibil în patru sferturi trimestriale.

Celelalte venituri ale Domnitorului în perioada feudală, proveneau din exploatarea ocnelor de sare, din pescuit și din moșii.

Fiscalitaea românească de la Regulamentele organice până la Convenția de la Paris a fost dominată de trei repere temporare și anume:

1832- când s-a pus în aplicare sistemul de impozite înființat de Regulamentul organic;

1859- cand au fost supuse la impozitare toate clasele societății, precum și proprietatea privată;

1874- când s-a accentuat tendința de utilizare a impozitelor indirecte.

Sistemul fiscal de la A.I.Cuza până la primul război mondial a suportat mai multe modificări ce vizau următoarele aspecte:

unificarea administrativă;

unificarea fiscală;

înlocuirea impozitelor vechi cu impozite mai moderne.

În perioada 1866-1916 în România mică existau următoarele categorii de impozite:

impozite directe;

impozite indirecte;

impozite de consumație;

impozitele locale;

monopolurile statului.

Între cele două războaie mondiale veniturile bugetare aveau ca principală sursă de alimentare veniturile fiscale, la care se adăugau veniturile cu caracter economic.Structura generală a acestui sistem de venituri a fost amplificată printr-o dezvoltare continuă a sistemului de impozite și taxe și mărirea considerabilă a avuției publice, mai ales după Unire.

Pentru unificarea sistemelor fiscale au fost adoptate următoarele reforme:

cea din 1921 a lui Nicolae Titulescu, ce propune ca principii:

a) reducerea cheltuielilor publice până la limita unde duce reorganizarea serviciilor publice;

b) sporirea veniturilor prin crearea de noi impozite până la limita care nu se poate depăși fără a se stânjeni producția.

Cea din 1923 a lui Vintilă Brătianu, ce se baza pe impunerea veniturilor reale sau morale, prin înființarea a șase impozite directe, numite elementare:agricole, din clădiri, mobiliare, din salarii, din industrie și comerț și din profesiuni; cotele de impunere erau mai scăzute decât cele din legea lui Titulescu.

Între anii 1924-1928 politica financiară a statului s-a caracterizat prin măsuri bugetare care au urmărit:

– evoluția veniturilor în funcție de încasările anului precedent;

– menținerea cheltuielilor ordinare în limitele stricte ale veniturilor realizate.

Dacă din 1923, impozitele cu mici modificări, au rămas aproape aceleași, aparatul fiscal a suferit serioase prefaceri, în scopul constatării masei impozabile, a controlului fiscal și micșorarea evaziunii fiscale.În 1933-1934 s-a făcut o importantă reformă fiscală, când s-au introdus în finanțele statului elemente tinere, cu pregătire universitară de specialitate. Împărțirea fiscală făcută de Legea din 1933 cuprindea:

Directorate regionale- care cuprindeau regiuni care înglobau mai multe inspectorate financiare regionale;

Inspectorate generale- care cuprindeau inspectorate regionale și erau puse sub controlul directoratului;

Inspectorate regionale- aveau în subordine Administrațiile financiare din 1-4 județe;

Administrațiile financiare- erau câte 1-3 în fiecare județ și anume:

– de constatare mixte;

– de încasare și plăți;

– de constatare indirectă la unele județe.

Pentru reprimarea evaziunii fiscale, la 25 decembrie 1929 a fost adaptată “Legea pentru reprimarea evaziunii fiscale la contribuțiile directe”.

Reorganizarea administrativ-fiscală din anul 1941 nu a adus modificări esențiale celei anterioare.

Sistemul fiscal în perioada comunistă (1948-1989) a fost un mijloc de aplatizare a nivelului de trai al majorității populației.Mecanismul impozitelor erau utilizate din rațiuni politice și sociale și nu din rațiuni economice.

Caracteristicile fiscalității în perioada comunistă sunt:

urmărirea lichidării rămășițelor orânduirii precedente, cea capitalistă, cu ajutorul impozitelor și taxelor

impozitarea a lovit numai veniturile aferente proprietății care nu aparținea statului;

sistemul fiscal nu a jucat un rol activ în cadrul politicii fiscale și, la rândul ei, nici aceasta în angrenajul sistemului economic centralizat- planificat.

Perioada de după decembrie 1989 se caracterizează printr-o succesiune de modificări a reglementărilor fiscale și de schimbări în aparatul fiscal.Intrarea în vigoare a Codului fiscal și Codului de procedură fiscală se consideră că va asigura o mai mare stabilitate, simplitate și transparență a sistemului fiscal.

Având în vedere cele arătate mai sus, în concluzie pot spune că impozitele reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziția statului, fără contraprestație directă și cu titlu nerambursabil a unei părți din veniturile și/sau averea persoanelor fizice și juridice în scopul acoperirii cheltuielilor publice.

În legătură cu impozitul sunt de remarcat următoarele lucruri:

impozitul nu este un scop în sine ci urmărește asigurarea satisfacerii sarcinii publice, adică participarea tuturor cetățenilor la cheltuielile publice;

prin impozit se realizează o redistribuire a veniturilor cetățenilor între diferitele pături ale populației;

scopul inițial al impozitului îl reprezintă procurarea de resurse pentru autoritatea publică, dar de regulă, lui i se asociază și unul aflat dincolo de sfera financiară, anume faptul că este folosit de stat pentru a-și asigura intervenția în viața social- economică;

ca regulă generală, impozitul este o contribuție obligatorie, necondiționată, adică contribuabilul nu poate pretinde prestarea unui serviciu de către autoritatea publică;

impozitul nu este o destinație specială.

Rolul impozitelor și taxelor se manifestă pe plan financiar, economic și social, iar modul concret de manifestare al acestora se diferențiază de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta.

Rolul cel mai important, în majoritatea statelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acesta reprezintă mijlocul principaltă mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare acoperirii necesităților publice.

În plan economic prin intermediul impozitelor și taxelor se urmărește stimularea sau frânarea producției, investițiilor și consumului, respectiv corectarea unor dezechilibre din economie, inclusiv favorizarea sau restricționarea relațiilor cu străinătatea.

În plan social impozitele și taxele constituie un important instrument de redistribuire a produsului intern brut între diverse categorii sociale urmărindu-se:

asigurarea unui nivel de trai acceptabil pentru toți cetățenii;

influențarea comportamentului economico- social al contribuabililor.

Efectele fiscalității- prelevările fiscale, ca principale forme de atragere a resurselor financiare la dispoziția statului, determină ample mutații la nivelul vieții economico-sociale și se manifestă sub forma unor efecte micro și macroeconomice, adică sub forma unor fenomene “care rezultă cu necesitate dintr-o cauză, fiind într-o legătură indestructibilă cu aceasta”.

Efectele fiscalității sunt numeroase și de mare complexitate , caracteristicile cele mai importante ale acestora vizând:

natura efectelor;

întinderea acțiunii;

localizarea și evaluarea amplitudinilor dobândite;

folosirea consecințelor în politicile economico-sociale.

Determinate de constrângerea exercitată de impozitele directe și/sau indirecte, efectele fiscalității nu se manifestă numai în sfera economică, ci și în cea juridică, psihologică, precum și în aria socio-ecologică, răsfrângându-se în final asupra tuturor contribuabililor persoane fizice și juridice.

1.Efectele economice se propagă în mod particular, după cum impozitele sunt directe sau indirecte, asupra tuturor categoriilor de contribuabili și vizează, pe de o parte, rezultatele financiare și fluxurile de numerar ale agenților economici, iar pe de altă parte, bugetele de venituri ș cheltuieli ale gospodăriilor.

2.Efectele juridice ale fiscalității sunt preponderent rezultanta acțiunii prelevărilor obligatorii directe, punându-și amprenta asupra raportului juridic “contribuabil- stat”, dar și asupra numărului sau configurației organizaționale a agenților economici, structurii juridice, dispersiei teritoriale și dimensiunii acestora.

3.Efectele psihologice se manifestă prin reacțiile comportamentale diferite ale contribuabililor față de constrângerea fiscală, fiind totodată și rezultatul unor factori, precum:educația, cultura, calitatea informației, pregătirea profesională, starea socială sau cea materială.Ca urmare,în funcție de modul în care contribuabilul percepe povara fiscală, prelevarea obligatorie va fii acceptată sau respinsă de la plată, integral sau parțial, principalele efecte psihologice generate fiind:efectul de “îndepărtare” fiscală, eludarea fiscală, evaziunea fiscală, translația fiscală, capitalizarea fiscală și difuziunea fiscală.

4.Efectele socio- ecologice sunt, în general, rezultatul acțiunii fiscalității indirecte asupra societății în ansamblu și, în mod special, asupra sănătății populației și mediului înconjurător.

Efectele socio- ecologice ale fiscalității asupra sănătății și mediului țin de utilizarea prelevărilor obligatorii în scopul înlocuirii costurilor poluării mediului ambient cu costuri fiscale, prelevările obligatorii utilizate în acest caz purtând denumirea de taxe ecologice.

1.2. Elementele tehnice ale prelevărilor fiscale

În virtutea faptului că prelevarea fiscală are caracter obligatoriu, transferal de valoare pe care îl incubă, aceasta generează un raport fiscal de natură juridică între persoanele fizice și juridice, pe de o parte, și stat, pe de altă parte.Documentul care atestă existența raportului juridic amintit poartă denumirea de titlu de creanță fiscală și detaliază în cuprinsul său o serie de componente- elemente tehnice- prin intermediul cărora se particularizează o anumită prelevare fiscală, principale fiind: denumirea, subiectul pasiv, subiectul activ, suportatorul, obiectul impozabil, unitatea de impunere, cota de impunere, asieta, debitul fiscal si termenul de plată.

Denumirea ilustrează numele prelevării fiscale în strânsă legătură cu lexicul țării care o instituie, așa cum reiese aceasta din dispoziițile legale.Componenta face referire de regulă la conținutul economic al prelevării obligatorii, însă există și multe situații în care acest lucru nu se întâmplă.

Subiectul activ (beneficiarul) reprezintă subiectul înrudit prin lege să încaseze cuantumul prelevării fiscale, acesta nefiind altcineva decât autoritatea statului.

Subiectul pasiv (contribuabil sau subiectul prelevării fiscale) este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească statului cuantumul prelevării fiscale, transferal de valoare efectuat derulându-se în relație directă cu statul.

Suportatorul relevă persoana fizică sau juridică la care în urma impunerii i se diminuează puterea de cumpărare.Este persoana care suportă efectiv impozitul.De notat este și faptul că nu în toate cazurile suportatorul este una și aceeași persoană cu contribuabilul.Astfel, în cazul impozitelor directe suportatorul coincide cu subiectul impozitului, iar în cel al impozitelor indirecte subiectului impozitului îi revine o obligație formală de a plăti impozitul, căci suportarea efectivă se realizează de către persoana care cumpără mărfurile sau serviciile a căror vânzare este supusă impozitelor.

Obiectul impozabil reprezintă materia care se supune impunerii și a cărei deținere determină individualizarea obligației de plată a prelevării fiscale.În teoria și practica mondială există trei categorii de obiecte impozabile:venitul, averea și cheltuiala (consumul).Asupra obiectului impunerii se aplică, de regulă, principiul unicității, potrivit căruia un obiect impozabil se impune o singură dată.Actele normative prevăd obiectul impozabil ca fiind impersonal, adică trebuie să fie concretizat atât cantitativ cât și calitativ.

Obiectul impunerii concretizat cantitativ si calitativ formează baza impozabilă, iar determinarea acesteia presupune două operațiuni și anume:

-identificarea obiectului impozabil și stabilirea naturii acestuia (determinarea calitativă);

-evaluarea (măsurarea) obiectului impozabil pe o anumită perioadă de timp (determinarea cantitativă).

Unitatea de impunere denotă unitatea de măsură prin care se exprimă mărimea obiectului impozabil și are fie o expresie monetară (unitatea monetară-cazul în care obiectul impozabil este venitul sau cheltuiala ), fie o expresie fizico- naturală (metrul pătrat, hectarul, kilogramul, tona – cazul în care obiectul impozabil este averea).

Cota de impunere constituie valoarea prelevării fiscale stabilită pentru fiecare unitate de impunere, putând să capete fie o formă fixă(valoarea absolută) pe unitatea de impunere, fie o formă procentuală(valoare relativă) aplicată unității de impunere.

În funcție de natura venitului impozabil și categoriile de plătitori cotele de impunere se grupează în:

cote fixe(în sumă fixă forfetară);

cote procentuale.

Cotele fixe de impunere sunt stabilite în sumă fixă, independent de mărimea venitului impozabil, de averea sau de situația plătitorului.Aceste cote se folosesc atunci când bazele impozabile sunt exprimate în unități naturale, ca de exemplu la calcularea impozitului agricol în sumă fixă pe hectar, la determinarea impozitului pe terenurile clădite și fără clădiri(sub formă de cotă fixă pe metrul pătrat), la calcularea taxelor asupra mijloacelor de transport etc.

Cotele procentuale de impunere se aplică numai bazelor impozabile exprimate valoric și pot fi:

proporționale;

progresive:

-orizontale;

-verticale:

-simple;

-compuse.

regresive.

Cotele proporționale de impunere sunt cele al căror procent rămâne constant, indiferent de mărimea obiectului impozabil, iar dacă se face raportul între impozitul rezultat prin aplicarea lor și venitul impozabil rămâne nemodificată.

Cotele progresive de impunere cresc pe măsura creșterii venitului impozabil, fie într-un ritm variabil.Ele pot să opereze atât orizontal, cât și vertical.În cazul progresivității orizontale,la venituri impozabile egale ca mărime, cota de impozit este diferită în funcție de natura venitului impozabil și de categoriile de plătitori.În cazul progresivității verticale cota de impozit crește pe măsura creșterii veniturilor, precum și în funcție de natura venitului impozabil și de categoriile de plătitori.

La rândul lor, cotele progresive verticale sunt simple(globale) și compuse(pe tranșe).În cazul cotelor progresive simple, procentul de impunere aferent tranșei superioare a venitului impozabil se aplică întregului venit impozabil realizat de către plătitor.

Cotele progresive compuse(pe tranșe) se determină separat, prin aplicarea fiecărei tranșe a unui anumit procent, iar pentru obținerea impozitului total de plată fiind necesară însumarea impozitelor aferente fiecărei tranșe.

Cotele regresive de impunere se diminuează pe măsura creșterii nivelului impozabil, în scopul avantajării plătitorului.

8. Asieta fiscală exprimă modul de așezare a impozitelor și include ansamblul măsurilor întreprinse de organele fiscale în vederea identificării și evaluării obiectului impozabil stabilirii mărimii prelevării fiscale și perceperii acesteia. Asieta constată existența unei creanțe fiscale a statului si creează obligația de plată a impozitelor în sarcina contribuabililor.Stingerea acestei obligații fiscale poartă denumirea de lichidare, și se face, de regulă, prin încasarea impozitului.

9. Debitul fiscal reprezintă cuantumul total al prelevării fiscale pe care contribuabilul trebuie să îl plătească autoritățiide stat, fiind rezultatul operațiunilor efectuate în cadrul asietei fiscale.

10. Termenul de plată indică scadența fiscală, adică data limită până la care se poate plăti debitul fiscal.Din motive ce țin de ușurarea modului de administrare a prelevărilor obligatorii, frecvent scadența fiscală este stabilită ca fiind un interval temporal în care se poate efectua plata și foarte rar o dată fixă.

În afara celor 10 elemente tehnice prezentate anterior, actul legal de instituire a unui impozit trebuie sa cuprindă:

autoritatea si beneficiarul impozitului;

posibilitatea impozitului;

facilitățile fiscale acordate;

sancțiunile aplicabile și căile de constestație(sau de atac).

Autoritatea impozitului reprezintă puterea publică ce instituie impozitul, la care se adaugă organele care așează și percep în mod efectiv impozitul.În virtutea dreptului de suveranitate fiscală al fiecărui stat, această autoritate se stabilește prin Constituție.

În România dreptul de a institui impozite îl are Parlamentul și în anumite condiții consiliile locale sau județene.

Beneficiarul impozitului poate fi bugetul constituit la nivelul centralizat al statului, bugetele comunităților locale sau bugetele unor instituții publice, după caz.

Posibilitatea impozitului evidențiază capacitatea economică a contribuabililor de a plăti impozitele, precum și baza de calcul luată în considerare pentru stabilirea mărimii impozitului.

Facilitățile fiscale aferente impozitului se pot concretiza, după caz, în:

exonerări pentru anumite categorii de subiecți;

amenzi;

reduceri de impozite

restituiri de impozite.

Sancțiunile aplicabile au drept scop întărirea responsabilităților contribuabililor în ce privește stingerea obligațiilor fiscale, în favoarea beneficiarului, la termenele stabilite.În funcție de natura abaterii constatate de organele de control, acestea pot fi, în cazul constatării unor contravenții, sub formă de:

amenzi;

majorări de întârziere;

popriri asupra unor venituri;

confiscarea unor bunuri;

punerea sechestrului asupra unor bunuri și vânzarea acestora la licitație.

În cazul evaziunii fiscale frauduloase sau a altor abateri grave se retrage autorizația de funcționare și/sau se declanșează procedura de urmărire penală.

Căile de contestație se referă la modalitățile prin care contribuabilii pot ataca actele de impunere sau de sancționare ale oraganelor de control.

1.3. Clasificarea impozitelor și taxelor

Realitățile economice contemporane au determinat ca în teoria și practica internațională să se contureze o diversitate de categorii de impozite și taxe, care se deosebesc ca formă și conținut.

I.Impozitele.Pentru a identifica ușor efectele diferitelor categorii de impozite în plan economic, financiar, social și politic este necesară gruparea acestora pe baza următoarelor criterii:fond și formă, mod de așezare, obiect impozabil, tehnică de impunere, scop urmărit de autorități prin practicare, frecvența de colectare, nivel de administrare și repartizare a sarcinii fiscale pe contribuabili.

A.După formă și fond se particularizează:

– impozitele directe – se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice si/sau juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, percepându-se direct de la subiectul pasiv la anumite termene expres stabilite.

– impozitele indirecte- nu se stabilesc nominal, se percep cu ocazia vânzării unor bunuri sau prestării de servicii și sunt vărsate de către producători, comercianți sau prestatori de servicii, consumatorii finali fiind suportatorii acestora.

B.După modul de așezare se individualizează:

– impozitele reale sau obiective- se stabilesc cu precădere în legătură cu deținerea unor obiecte materiale- terenuri, clădiri, animale, fabrici, uzine, magazine, proprietăți funciare, autovehicule- dar facându-se abstracție de situația personală a subiectului impozitului.

– impozitele personale sau subiective- se așează asupra veniturilor sau averii, avându-se în vedere și situația personală a subiectului impozitului.

C.După subiectul impozabil se desprind:

– impozite pe venit;

– impozite pe avere;

– impozite pe cheltuială(consum).

D.După tehnica de impunere se disting:

– impozitele în sumă fixă;

– impozitele proporționale;

– impozitele progresive;

– impozitele regresive;

– impozitele degresive.

E.După scopul urmărit de autoritățile publice prin practicarea acestora se particularizează;

– impozitele financiare- se instituie în vederea obținerii de venituri necesare acoperirii cheltuielilor publice;

– impozitele de ordine- se practică în vederea limitării sau încurajării unor anumite activități economico-sociale.

F.După frecvența de colectare se individualizează:

– impozite permanente sau ordinare- se percep de către stat cu regularitate, obișnuit anual;

– impozite incidentale sau extraordinare- se percep o singură dată și se instituie în situații excepționale, ca de pildă:calamități naturale, crize interne grave sau război.

G.După nivelul autorităților publice care le administrează se grupează:

– în statele de tip federal:impozitele federale, impozitele statale și impozitele locale;

– în statele de tip unitar:impozitele centrale și impozitele locale;

– în uniunile statale:impozitele unionale(mobilizate la nivelul superior unional) și impozitele statale(percepute de statele membre ale uniunii în virtutea suveranității fiscale de care se bucură în cadrul acesteia).

H.După repartizarea sarcinii fiscale pe contribuabil se desprind:

– impozitele de repartiție- se stabilesc de sus în jos, prin calcularea necesarului total de venituri financiare ale statului reprezentând impozitele, sumă care mai apoi este repartizată pe fiecare contribuabil în parte;

– impozitele pe cotitate- se fundamentează de jos în sus, prin calcularea debitului fiscal pe fiecare contribuabil în parte, respectându-se totodată principiile de echitate fiscală.

II.TAXELE.Aceastea pot fi tipologizate folosind criteriul naturii serviciului instituțional prestat de către stat sau criteriul modalității de încasare.

A.După natura serviciului prestat se diferețiază:

– taxe judiciare – reprezintă taxele datorate statului în vederea exercitării de către acesta a funcției juridice, îmbrăcând formă judecătorească sau formă notarială:

– taxele judecătoresti sunt plătite de subiecții angrenați în acțiuni în instanță, vizând litigii supuse normelor de drapt civil, comercial sau penal;

– taxele notariale sunt percepute de la subiecții care apelează la servicii cu caracter notarial privind legalizarea unor documente sau certificarea transferurilor unor drepturi de proprietate.

-taxe administrative- relevă taxele plătite de oraganismele de stat în schimbul furnizării unor servicii cu caracter administrativ- autentificarea unor documente dar și eliberarea unor acte(certificate de naștere, căsătorie și decese, cărți de identitate, pașapoarte, autorizații de portarmă, licențe, brevete de invenție etc.)

– taxe industriale- ilustrează taxele achitate autorității de stat de către diverși subiecți economici în vederea derulării oficiale a unor activități de producție, comercializare sau prestări de servicii.

– taxe ecologice- semnifică taxele datorate de subiecții care exploatează bunuri ambientale(apă, aer sau sol) și provoacă serioase alterări respectivelor elemente, punând în pericol mediul ecologic.

B.După modalitatea de încasare se particularizează:

– taxele în numerar- ilustrează transferurile de valoare reprezentând plata cuantumului unei taxe, efectuate în mod direct către autoritățile de stat în numarar sau prin operațiuni de virament bancar.

– taxele de timbru- relevă transferurile de valoare reprezentând plata cuantumului unei taxe, realizate prin cumpărarea, aplicarea și anularea de timbre mobile.

1.4. Principiile impunerii

Principiile impunerii reprezintă “toate acele norme sau proceduri tehnico-administrative care trebuie urmate de administrațiile financiare privind instituirea și acceptarea prelevărilor fiscale”, semnificând în fapt “dreptate socială în materie de impunere”.

Obiectivele social-economice urmărite prin politica fiscală, dimensionarea, așezarea și perceperea impozitelor constituie elementele esențiale ale sistemului fiscal și se întemeiază pe anumite cerințe ce dau raționalitate sistemului fiscal respectiv.Aceste cerințe sunt cunoscute sub denumirea de principii ale impunerii și au fost formulate inițial de Adam Smith, ca maxime sau principii fundamentale ale impunerii.Potrivit lui Adam Smith,la baza politicii fiscale a statului trebuie să stea următoarele principii sau maxime:

principiul justeței impunerii(echității fiscale), potrivit căruia cetățenii fiecărui stat trebuie să contribuie cu impozite la acoperirea cheltuielilor publice în funcție de veniturile pe care le obțin sub protecția statului;

principiul certitudinii impunerii, vizează legalitatea impunerii și presupune că mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană să fie certă și nu arbitrară, iar termenele, modalitățile de percepere a impozitelor, sumele de plată trebuie să fie clare și cunoscute de fiecare plătitor;

principiul comodității perceperii impozitelor, potrivit căruia impozitele trebuie să fie percepute la termenele și modalitățile cele mai convenabile pentru contribuabili;

principiul randamentului impozitelor presupune încasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli și totodată acestea să fie cât mai puțin apăsătoare pentru plătitori.

Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1988, apreciază că principiile generale ale fiscalității într-o societate liberă sunt următoarele:

individualitatea, potrivit căreia fiscalitatea trebuie să constituie un mijloc de asigurare deplină a dezvoltării personalității fiecărui cetățean conform propriilor sale aspirații;

nediscriminarea, potrivit căreia este necesară promovarea unor reguli precise, unitare, valabile pentru toți, astfel ca impozitele să fie stabilite și percepute fără discriminări, indiferent de subiecții acestora;

impersonalitatea, potrivit căreia sunt preferate impozitele analitice, așezate asupra fiecărui bun sau asupra fiecărei operațiuni în parte,față de cele sintetice, care sunt așezate asupra unor aspecte de ansamblu ale activității contribuabililor(cifra de afaceri, capital, venit etc.);

neutralitatea impozitelor, potrivit căreia impozitele trebuie să fie favorabile realizării unor economii cât mai eficiente și să nu frâneze gestionarea optimă a acesteia;

legitimitatea impozitelor se referă la adoptarea fiscalității în funcție de natura veniturilor(legitime sau neligitime);

lipsa arbitrariului presupune perceperea impozitelor așezate pe baza unor principii precise, simple și clare, care să nu ocazioneze apariția arbitrariului.

Maximele lui Adan Smith și principiile lui Maurice Allais le regăsim cristalizate în știința finanțelor publice ca:

principii de echitate fiscală;

principii de politică financiară;

principii de politică economică;

principii social-politice.

1.Principiile de echitate fiscală presupun impunerea diferențiată a veniturilor și a averii în funcție de puterea contributivă a subiectului impozitului.

Echitatea fiscală reprezintă dreptatea socială în materie de impozite, iar respectarea ei presupune îndeplinirea simultană a următoarelor condiții:

stabilirea unui minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim și a unei averi care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare(această condiție este valabilă numai în cazul impozitelor indirecte);

sarcina fiscală să fie stabilită în funcție de puterea contributivă a fiecărui contribuabil, adică în funcție de mărimea veniturilor și a averilor impozabile, de situația personală a subiectului impozitului(singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate în întreținerea sa etc.);

la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane să fie stabilită în comparație cu sarcina altei persoane din aceeași categorie socială;

impunerea să fie generală, adică să cuprindă toți subiecții care realizează venituri dintr-o anumită sursă, sau care posedă un anumit gen de avere, excepție făcând doar persoanele care se situează sub un anumit nivel(minim neimpozabil).

Măsura respectării acestor principii rezultă din felul în care se realizează impunerea care, așa cum am precizat anterior se poate efectua în cote fixe și în cote procentuale.

Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internațională cel care permite respectarea în mare măsură a cerințelor echității fiscale este bazat pe utilizarea cotelor progresive compuse.

2.Principiile de politică financiară subsumează un ansamblu de cerințe pe care o prelevare fiscală trebuie să le îndeplinească în momentul legiferării și privesc randamentul fiscal ridicat, stabilitatea, elasticitatea și numărul prelevărilor obligatorii.

Randamentul fiscal ridicat este asigurat numai în situațiile în care prelevarea fiscală posedă următoarele trăsături:

să aibă un caracter universal- să fie plătite de toate persoanele fizice și juridice care obțin venituri din aceeași sursă, dețin același gen de avere sau efectuează același tip de cheltuială;

să nu existe posibilități de sustragere de la impunere- să nu permită contribuabililor, legal sau ilegal, sustragerea totală sau parțială de la impunere a obiectului impozabil;

să aibă cheltuieli minime cu asieta.

Stabilitatea prelevării fiscale caracterizează situațiile în care randamentul fiscal nu se modifică de-a lungul întregului ciclu economic.

Elasticitatea impozitului relevă posibilitatea adaptării permanente a prelevării fiscale la necesitățile de venituri ale statului.

Numărul prelevărilor fiscale care poate fi utilizat pentru procurarea veniturilor necesare statului a suscitat vii dispute în mediul științiific al finanțelor publice.S-au conturat astfel două curente de gândire:primul, promovat de fiziocrați, susține că o prelevare fiscală unică este mai mult decât suficientă, iar cel de-al doilea, consideră ca oportună instituirea mai multor prelevări cu caracter obligatoriu.

3.Principiile de politică economică vizează utilizarea de către stat a impozitelor nu numai pentru procurarea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice ci și pentru încurajarea sau restrângerea activității din unele domenii, ramuri sau regiuni economice, pentru reducerea sau creșterea consumului unei anumite mărfi, pentru extinderea exportului sau restrângerea importului anumitor bunuri, pentru limitarea inflației.

Astfel, pentru stimularea activității unor ramuri sau subramuri economice, se pot adopta anumite măsuri de ordin fiscal, cum sunt:reducerea sau scutirea de plata impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone, stabilirea unor taxe vamale ridicate la import, reducerea impozitelor indirecte stabilite în sarcina întreprinzătorilor care își plasează capitalurile în ramura sau subramura respectivă, admiterea amortizării accelerate a capitalului fix din aceste domenii etc.

Consumul anumitor bunuri sau servicii poate fi stimulat prin diminuarea sau eliminarea impozitelor indirecte care le grevează sau poate fi restrâns prin majorarea cotelor utilizate pentru calculul impozitelor indirecte aferente.

Extinderea relațiilor comerciale cu străinătatea poate fi stimulat și prin promovarea unor măsuri fiscale cum sunt:

acordarea unor prime pentru export;

restituirea integrală sau parțială a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate;

reducerea taxelor vamale la importul anumitor mărfuri și servicii utilizate pentru fabricarea de produse destinate exportului;

scutirea de taxe vamale a importului unor mărfuri sau pentru mărfurile provenite din anumite țări.

Restrângerea comerțului exterior se poate realiza fie prin utilizarea unor taxe vamale la import cu caracter protecționist, fie prin limitarea accesului în țară a unor mărfuri prin intermediul unor contingente cantitative.De asemenea, contingentele cantitative se pot stabili și în cazul exportului unor materii prime, încurajându-se exportul de produse finite.

4.Principii social-politice ale impunerii se referă la faptul că, prin politica fiscală promovată, statele urmăresc și îndeplinirea unor obiective de natură social-politică.

Prin realizarea acestor obiective, guvernele urmăresc să-și mențină încrederea populației în politica pe care o promovează, precum și în influența asupra unor categorii sociale.În acest scop sunt promovate:

anumite facilități fiscale în favoarea contribuabililor cu venituri reduse sau care au în întreținere mai multe persoane fără venituri proprii(copii, bătrâni);

impozite speciale în sarcina persoanelor căsătorite care nu au copii și celibatarilor, pentru a stimula natalitatea;

impozite indirecte care prin mărimea lor limitează influențele negative asupra sănătății oamenilor, a consumului de tutun și băuturilor alcoolice etc.

Redistribuirea veniturilor prin impozitare, cu efecte în plan social, se realizează și prin aplicarea de accize în cazul bunurilor de lux, ca și a unor cote mari de taxare în cazul transmiterii proprietății pe calea succesiunilor.

În încheiere este de reținut că principiile impunerii formează un sistem unitar, astfel că cele patru categorii de principii se influențează și se condiționează în mod reciproc.De aceea, organele legiuitoare și organele fiscale trebuie să aibă în vedere corelarea adecvată a principiilor prezentate, astfel încât fiscalitatea promovată să poată răspunde cerințelor presupuse de aceste principii.

Cap 2. ORGANIZAREA CONTABILITǍȚII IMPOZITELOR ȘI TAXELOR LA BUGETUL STATULUI

Pentru realizarea obiectului de activitate, entitățile intră în relații cu diferite persoane fizice și juridice, care în contabilitate se numesc terți(exemple:furnizori, clienți, salariați, bugetul statului, diverși creditori și debitori).

Aceste relații se reflectă în contabilitate sub forma datoriilor și creanțelor, a căror durată nu depășește, de regulă, un an.

a)Datoriile reprezintă surse externe de finanțare, puse la dispoziția entității de către creditori.Creditorul este persoana care a avansat o valoare economică și urmează să primească un echivalent valoric sau o contraprestație.Datoriile sunt reflectate în contabilitate din momentul creării angajamentelor până în momentul stingerii lor.

b)Creanțele sunt drepturi cuvenite creditorilor de a pretinde de la debitori anumite sume de bani, bunuri sau servicii.Debitorul este persoana care a primit o valoare economica și urmează să dea echivalentul valoric sau o contraprestație.Creanțele se reflectă în contabilitate din momentul creării dreptului față de terți până în momentul stingerii lor.

Datoriile si creanțele se pot grupa astfel:

datorii și creanțe comerciale față de furnizori și clienți;

datorii și creanțe față de salariați;

datorii și creanțe față de bugetul de asigurări sociale;

datorii și creanțe față de bugetul statului;

datorii și creanțe față de asociați;

datorii și creanțe față de diverși creditori, respectiv, debitori.

2.1. Documente privind evidența decontărilor cu bugetul statului

Documentele primare care reflectă creanțele și datoriile față de terți diferă în funcție de categoria în care se încadrează terții(furnizori,salariați etc.) și de natura juridică a relațiilor economice(datorii sau creanțe).

Cele mai frecvente datorii față de bugetul statului sunt următoarele:

– impozitul pe profit;

– impozitul pe salarii;

– TVA de plată;

– alte impozite și taxe.

Documentele privind angajarea datoriilor sunt următoarele:

– jurnalul de cumpărări;

– jurnalul de vânzări:

– decont privind TVA;

– stat de salarii;

– situații de calcul.

Documnetele privind plata datoriilor sunt:

– ordin de plată;

– chitanță.

Cele mai frecvente creanțe la bugetul statului sunt:

– impozite vărsate în plus;

– TVA de recuperat.

Documentele privind crearea drepturilor sunt:

– jurnalul de cumpărări;

– jurnalul de vânzări;

– decont privind TVA;

– stat de salarii;

– situații de calcul.

Documentele privind încasarea drepturilor sunt:

– ordin de plată.

2.2. Structura datoriilor și creanțelor fiscale

Desfășurarea activității economice a entităților generează în mod implicit datorii și creanțe față de bugetul de stat și față de alte organisme publice.

Datoriile fiscale concretizate în impozite și taxe se clasifică astfel:

Impozite directe, suportate direct de cei care le plătesc:

impozitul pe profit;

impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;

impozitul pe venituri din salarii;

impozitul pe dividende;

impozite și taxe locale:impozitul pe clădiri, pe terenuri, pe evnitul agricol, taxa pentru mijloacele de transport, taxa pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afișaj de reclamă etc.

fondurile speciale:fondul special al drumurilor publice, fondul de sănătate, fondul pentru mediu, fondul de turism etc.

Impozite indirecte, cuprinse în prețurile bunurilor și serviciilor:

taxa pe valoarea adăugată;

accize;

taxe vamale;

taxe pentru jocuri de noroc;

taxe pentru eliberare de licențe, autorizații de funcționare etc.

Din relațiile cu bugetul statului pot să apară și unele creanțe privind subvențiile de primit și vărsămintele virate în plus.

2.3.Contabilitatea impozitului pe profit

2.3.1. Entitățile plătitoare de impozit pe profit

Principalele categorii de contribuabili ai impozitului pe profit sunt:

persoanele juridice române, pentru profitul obținut din orice sursă;

persoanele juridice străine și persoanele fizice nerezidente, pentru profitul realizat în România;

persoanele juridice române și perosnele fizice rezidente pentru veniturile realizate din asocieri fără personalitate juridică; impozitul pe profit datorat de persoana fizică se calculează, se reține și se varsă de către persoana juridică.

2.3.2.Entitățile scutite de la plata impozitului pe profit

În această categorie se includ:

trezoreria statului și instituțiile publice;

societățile comerciale care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, care plătesc un impozit în cotă de 3% din veniturile realizate;

organizațiile și cooperativele care funcționează ca entități protejate ale persoanelor cu handicap;

cultele religioase, pentru veniturile obținute din activități economice, care sunt utilizate pentru susținerea activităților în scop caritabil;

instituțiile de învățământ particulare acreditate sau autorizate, pentru veniturile utilizate în interesul învățământului;

asociațiile de proprietari, pentru veniturile utilizate pentru îmbunătățirea confortului și eficienței clădirii, pentru întreținerea și repararea proprietății comune;

persoanele juridice române fără scop lucrative, pentru veniturile obținute, inclusiv pentru veniturile realizate din activități economice până la nivelul echivalentului în lei de 15.000eupo pe an, darn u mai mult de 100% din veniturile totale neimpozabile.

2.3.3. Stabilirea bazei de calcul a impozitului pe profit

Rezultatul cantabile brut reprezintă diferența dintre veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora într-un an fiscal.Dacă volumul veniturilor îl depășește pe cel al cheltuielilor, se obține profitul contabil brut, iar dacă volumul cheltuielilor îl depășește pe cel al veniturilor, rezultă o pierdere contabilă brută.

Impozitul pe profit are ca bază de calcul rezultatul impozabil(fiscal), care se obține prin corectarea rezultatului cantabile brut cu cheltuielile nedeductibile din punct de vedere fiscal și cu deducerile fiscale, conform relației următoare:

Rezultat impozabil=rezultat contabil+cheltuieli nedeductibie- deduceri fiscale

Pentru determinarea profitului impozabil, sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

a)Cheltuielile nedeductibile sunt acele cheltuieli care nu se iau în considerare atunci când se calculează impozitul pe profit.Principalele cheltuieli nedeductibile sunt:

cheltuieli cu impozitul pe profit;

amenzile, penalitățile, confiscările, dobânzile și majorările de întârziere datorate autoritățile române, altele decât cela prevăzute în contractele economice;

cheltuielile de protocol care depășesc limitele legale;

cheltuielile de sponsorizare și/sau mecenat effectuate potrivit legii;

cheltuieli înregistrate în contabilitate care nu au la bază documente justificative;

cheltuieli aferente veniturilor neimpozabile;

cheltuielile privind contribuțiile peste limitele stabilite sau care nu sunt reglementate de actele normative;

sumele utilizate pentru onstituirea sau majorarea rezervelor peste limitele legale;

cheltuielile cu indemnizațiile de deplasare acordate salariaților, pentru deplasări în țară și străinătate, care depășesc de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituțiile publice,în cazul în care contribuabilul realizează profit în exercițiul financiar curent și/sau din anii precedenți; în caz contrar, aceste cheltuieli sunt limitate la nivelul stabilit pentru instituțiile publice;

cheltuieli sociale care depășesc cota de 2%din fondul de salarii anul, conform legii anuale a bugetului de stat;

alte cheltuieli salariale și asimilate acestora care nu sunt impozitate la persoana fizică, dacă legea nu prevede altfel;

valoarea stocurilor sau activelor corporale constate lipsă la inventariere sau degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, inclusiv TVA aferentă acestor bunuri;

TVA aferentă bunurilor acordate salariaților sub forma aventajelor în natură, dacă valoarea acestora nu a fost impozitată prin reținere la sursă;

cheltuieli efectuate în numele unui angajat cu schemele facultative de pensii ocupaționale și cu primele de asigurare privată de sănătate, peste limita echivalentuui în lei a 200 euro, intr-un an fiscal, pentru fiecare participant;

cheltuieli cu sumele de asigurare plătite de angalator în numle angajatului, care nu sunt incluse în veniturile salariale ale angajatului;

cheltuielile cu primele de asigurare care nu privesc activele contribuabilului, precum și cele care nu sunt aferente obiectului de activitate, cu excepția celor care privesc bunurile reprezentând garanție bancară pentru creditele utilizate în vederea desfășurării activității economice autorizate;

cheltuielile determinate de diferențele nefavorabile de valoare ale titulurilor imobilizate, cu excepția celor determinate de vânzarea acestora;

pierderile înregistrate la scoaterea din evidență a creanțelor incerte sau în litigiu, neîncasate, pentru partea neacoperită de provizioane;

cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor obținute de la instituțiile de credit autorizate sunt integral deductibile în cazul în care gradul de îndatorare a capitalului este mai mic sau egal cu 3.Gradul de îndatorare a capitalului se determină ca raport între capitalul împrumutat cu termen de rambursare peste un an și capitalul propriu, ca medie a valorilor existente la începtul și la sfârșitul perioadei pentru care se calculează impozitul pe profit.Dacă gradul de îndatorare este peste 3, cheltuielile cu dobânzile și cu pierderea netă din diferențele de cus valutar sunt nedeductibile fiscal;

diferența dintre cheltuielie si veniturile aferente diferențelor de curs valutar va fi supusă limitărilor de deductibilitate utilizate pentru cheltuielile cu dobânzile. Cheltuielile din diferențele de curs valutar care se limitează sunt cele aferente împrumuturilor luate în calcul la determinarea gradului de îndatorare;

cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor obținute de la alte entități decât instituțiile de credit autorizate sunt deductibile până la următoarele limite:

nivelul ratei dobânzii de referință a BNR, pentru împrumuturile în lei;

nivelul ratei dobânzii anuale, pentru împrumuturile în euro, se actualizează prin Hotărâre a Guvernului;

entitățile economice care investesc în imobilizări corporale și în brevete de investiție amortizabile și acre nu au optat pentru regimul de amortizare accelerată pot deduce cheltuieli suplimentare de amortizare reprezentând 20% din valoarea de intrarea a acestora;valoarea rămasă de recuperat pe durata de viață utilă este egală cu valoarea contabilă diminuată cu deducerea de 20%;deducerea suplimentară se acordă:

pentru animale la data achiziției;

pentru plantații în momentul recepției finale;

pentru celelalte imobilizări, la data punerii în funcțiune.

cheltuielile cu amortizarea contabilă, precum și suplimentul de amortizare aferent imibilizărilor corporale reevaluate.

b)Deducerile fiscale reprezintă venituri neimpozabile, precum și alte elemente care diminuează rezultatul fiscal.

Principalele deduceri fiscale sunt:

sumele folosite pentru constituirea și majoararea rezervelor legale în limita a 5% din profitul impozabil annual, până când rezervele ating 20% din capitalul social.În cazul în care rezrvele legale sunt utilizate pentru acoperirea pierderilor sau sunt distribuite sub orice formă, reconstituirea ulterioară a rezervei nu mai este deductibilă la calculul profitului impozabil;

pierderea fiscală din anii precedenți.Pierderea fiscală se recuperează din profiturile impozabile în următorii 5 ani consecutivi;

dividendele primite de la o altă persoană juridică română;

veniturile rezultate din anularea sau recuperarea datoriilor care au fost considerate cheltuieli nedeductibile, din ajustările pentru care nu s-a admis deducerea;

diferențele favorabile de valoare ale titlurilor de participare înregistrate ca uramare a încorporării rezervelor, beneficiilor, primelor de emisiune, precum și diferențele de evaluare a investițiilor pe termen lung;

amortizare fiscală;

pentru determinarea profitului impozabil contribuabilii sunt obligați să întocmească un Registru de evidență fiscală, document cu regim special de tipărire și distribuire.Completarea se face în ordine cronologică, iar informațiile înregistrate trebuie să corespundă cu operațiunile fiscale și cu datele prezentate în declarațiile privind obligațiile de plată la bugetul generlal consolidate.Operațiile înregistrate în registru sunt la latitudinea contribuabilului, în funcție de specificul activității și de necesitățiile proprii ale acestuia.

2.3.4.Cotele de impozitare a profitului

Cota procentuală de bază privind impozitul pe profit este de 16%, cu următoarele excepții:

în cazul Băncii Naționale a României cota de impozit este de 80%;

în cazul cntribuabililor care obțin venituri din activitatea cazinourilor, discotecilor, barurilor, cluburilor de noapte au pariurilor sportive, impozitul pe profit nu poate fi mai mic de 5% din veniturile respective;dacă impozitul pe profit aferent acestor venituri este mai mic de 5%, contribuabilul este obligat la plata unui impozit de 5% aplicat asupra acestor venituri realizate;

dacă câștigurile rezultate din vânzarea-cesionarea proprietăților imobiliare situate în România și a titlurilor de participare deținute la o persoană juridică română depășesc pierderile rezultate dintr-o astfel de operațiune, atunci impozitul pe profit se stabilește prin aplicarea unei cote de 10% la diferența rezultată.Această reglementare se aplică numai în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

contribuabilul deține proprietatea imobiliară sau titlurile de participare pe o perioadă mai mare de 2 ani;

persoana care achiziționează proprietatea imobiliară sau titlurile de participare nu este afiliată contribuabilului.

2.3.5.Calcularea impozitului pe profit

Impozitul pe profit datorat se calculează și se înregistrează trimestrial, parcurgând următoarele etape:

determinarea rezultatului contabil, cumulat de la începutul anului(RCC):

RCC=venituri cumulate- cheltuieli cumulate

determinarea rezulatului impozabil, cumulat de la începutul anului(RIC):

RIC=RCC+cheltuieli nedeductibile-venituri neimpozabile-pierderea fiscală

din anii precedenți

calcularea impozitului pe profit datorat, cumulate de la începutul anului până la sfârșitul trimestrului pentru care se face calculul(IPC):

IPC=RIC*cota de impozitare

determinarea impozitului pe profit aferent trimestrului pentru care se face calculul (IPT):

IPT=IPC-impozit pe profit cumulate la sfârșitul trimestrului precedent.

În funcție de fluctuația rezultatului impozabil de la un semestru la altul, diferența trimestrială privind impozitul pe profit poate fi:

pozitivă, dacă în trimestrul respective s-a realizat profit;

negativă, dacă în semestrul respective s-a realizat pierdere.

Dacă rezultatul impozabil stabilit la sfârșitul exercițiului financiar este negative, acesta reprezintă pierdere fiscală și se va recupera din profiturile impozabile obținute în exercițiile financiare următoare.

Pierderea fiscală din anii precedenți se acoperă trimestrial, din profitul fiscal, odată cu calcularea și înregistrarea impozitului pe profit.

Dacă din profitul contabil brut(mai mare) se scad cheltuielile cu impozitul pe profit(mai mici), rezultă profitul contabil net, care reprezintă soldul creditor al contului 121”Profit și pierdere”.

În cazul în care volumul veniturilor realizate este mai mic decât cel al cheltuielilor, rezultă o pierdere contabilă netă, care reprezintă soldul debitor al contului 121”Profit și pierdere”.

Pierderile contabile se recuperează din profiturile contabile nete în următorii 5 ani consecutivi. Pierderile contabile din anii precedenți se acoperă numai la sfârșitul exercițiului financiar, când are loc repartizarea anuală a profitului contabil net.

Vărsarea la bugat a impozitului pe profit se face până în data de 25 a lunii următoare încheierii trimestrului.Achitarea cu întărziere a impozitelor atrage plata unor dobânzi și penalități de întârziere, calculate în funcție de suma datorată, numărul de zile de în tărziere și cota de penalizare reglementată prin lege.

Cntribuabiloii vor plăti pentru ultimul trimestru o sumă egală cu impozitul calculate pentru trimestrul III al aceluiași an fiscal, urmând ca plata finală a impozitului pe profit să se facă până la data stabilită ca termen limită pentru depunerea Situațiilor financiare ale contribuabilului.

Contribuabilii care au definitivat până la data de 15 februarie închiderea exercițiului financiar anterior depun declarația anuală de impozit pe profit și plătesc impozitul pe profit aferent anului fiscal încheiat până la data de 15 februarie, inclusiv, a anului următor.

Contribuabii au obligația să depună o declarație anuală de impozit pe profit până la termenul prevăzut pentru depunerea Situațiilor financiare, respective, până la data de 15 februarie, în cazul contribuabililor care definitivează până la această dată închiderea exercițiului financiar.

În cursul anului fiscal, contribuabilii au obligația de a depune declarația de impunere până la termenul de plată a impoitului pe profit.

Dacă o persoană juridică română obține venituri impozabile atât în România, cât și într-un stat străin, atunci impozitul plătit către statul străin se deduce din impozitul pe profit datorat în România.Deducerea nu poate depăși impozitul pe profit calculate prin aplicarea cotei de impozit pe profit calculată în România la profitul obținut în statul străin.

Contribuabilii care efectuează sponsorizări și/sau mecenat, potrivit prevederilor legii privind sponsorizarea și legii bibliotecilor, scad din impozitul pe profit datorat sumele aferente, dacă sunt îndeplinite cumulative următoarele condiții:

1. sunt în limita de 3‰ din cifra de afaceri;

2. nu depășește mai mult de 20 din impozitul pe profit datorat.

2.3.6.Conturi utilizate

Contabilitatea decontărilor privind impozitul pe profit/venit se realizează cu ajutorul contului 441”Impozitu pe profit/venit”, care se detaliază în două conturi operaționale de gradul II.

Contul 4411 “Impozitul pe profit”

Contul 4418 “Impozitul pe venit”

După conținutul economic sunt conturi de datorii fiscale, iar după funcția contabilă sunt conturi bifuncționale, țin evidența decontărilor cu bugetul statului/bugetelor locale privind impozitul pe profit/venit.

În CREDIT se înregistrează:

impozitul pe profit datorat bugetului prin debitul contului 691;

impozitul pe veniturile microîntreprinderlor datorat bugetului prin debitul contului698;

impozitul pe venit/profit aferent exercițiului financiar precedent, în cazul corectării erorilor contabile prin debitul contului 6588.

În DEBIT se înregistrează:

impozitul pe profit/venit virat bugetului creditul contului 5121sau 5311;

datoriile anuale prin creditul contului 7588.

SOLDUL:- creditor al conturilor reprezintă impozitul pe profit/venit datorat;

– debitor al conturilor reprezintă impozitul pe profit/venit vărsat în plus.

Alte conturi specifice, utilizate pentru înregistrarea impozitului pe profit/venit: 691”Cheltuieli cu impozitul pe profit” și 698”Cheltuieli cu impozitul pe venit și alte impozite care nu apar în elementele de mai sus”.

2.3.7. Operații privind impozitul pe profit

1).Contabilizarea impozitului pe profit;

691=4411

2).Plata sumei datorate bugetului de stat pentru impozitu pe profit;

4411= 5121

3).Înregistrarea creanței față de buget pentru impozitul vărsat în plus;

4411=691

4).Încasarea creanței de la bugetul statului reprezentând impozitul pe profit vărsat în plus;

5121=4411

5).Stornarea în roșu a impozitului pe profit vărsat în plus;

691=4411

2.4.Contabilitatea impozitului pe veniturile microîntreprinderilor

Microîntreprinderea este o persoană juridică română care îndeplinește cumulative următoarele condiții, la data de 31 decembrie a anului precedent:

are ca obiect de activitate producția de bunuri materiale, prestarea de servicii și/sau comerțul;

are de la 1 la 9 salariați;

a realizat venituri care nu au depășit echivalentul a 10 euro;

capitalul social este deținut de persoane, altele decât statul, autoritățile locale și instituțiile publice.

O persoană juridică română nou-înființată poate opta să plătească impozit pe veniurile microîntreprinderilor, începând cu primul an fiscal, dacă sunt îndeplinite primele două condiții la data înregistrării la Registrul comerțului și a doua condiție este îndeplinită în termen de 60 de zile, inclusive, de la data înmatriculării.

Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor se calculează prin aplicarea cotei de 3% asupra sumei totale a veniturilor trimestriale, evidențiate în din clasa a-7-a “Conturi de venituri”, cu excepția celor înregistrate în conturile:

711”Variația stocurilor”;

721”Venituri din producția de imobilizări necorporale”;

722”Venituri din producția de imobilizări corporale”;

781”Venituri din provizioane și ajustări pentru depreciere privind activitatea de exploatare”;

786”Venituri financiare din ajustări pentru pierderea de valoare”;

Veniturile din exploatare reprezentând cota-parte a subvențiilor guvernamentale și a altor resurse pentru finanțarea investițiilor, venituriloe rezultate din anularea datoriilor și a majorărilor datorate bugetului de stat, care nu au fost cheltuili deductibile la calculul profitului impozabil, veniturile realizate din despăgubiri de la societățiile de asigurare.

Microîntreprinderile beneficiază de reducerea impozitului dacă achiziționează case de marcat.În acestcaz, cota de impozit se aplică asupra veniturilor impozabile totale din care se scade valoarea caselor de marcat, conform documentului justificativ, în lua înregistrării achiziției.

Plata impozitului se face trimestrial, până la data de 25, inclusiv, a primei luni din trimestrul următor.

Microîntreprinderile au obligația de a depune, până la termenul de plată a impozitului, declarația de impozit pe venit.

2.4.1.Operații privind impozitul pe venitul microîntreprinderilor

1).Contabilizarea impozitului pe veniturile microîntreprinderilor;

698=4418

2).Plata sumei datorate bugetului de stat pentru veniturile microîntreprinderilor;

4418=5121

2.5. Contabilitatea impozitului pe salarii

Prezența impozitului pe salarii în grupa operațiilor întreprinderii cu bugetul statului se datorează modului de calcul, reținere și vărsare a acestui impozit la bugetul statului.

Deși suportat de orice persoană fizică care realizează venituri sub orice formă de salarii și drepturi salariale, deci este o cheltuială salarială, acest impozit este plătit prin metoda stopajului la sursă, fiind calculate, reținut și virat la buget de plătitorii salariilor.

Acest impozit este legat de criteriul teritorialiății naționale, fiind impozitate veniturile salariale realizate de persoanele fizice române sau străine pe teritoriul României.

Baza de calcul aferentă impozitului pe salarii include veniturile brute primite de salariat în cursul unei luni sub formă de salarii și alte drepturi salariale, indiferent de perioada la care se referă.

Sunt supuse impozitării și câștigurile salariaților zilieri sau temporari, sumele obținute din colaborări și onorarii pentru expertize de orice fel, drepturile bănești cuvenite pentru investiții și inovații și alte venituri similare.

Impozitul pe salarii se calculează lunar, pe fiecare loc de muncă, asupra totalității veniturilor realizate în luna expirată de către fiecare salariat, venituri denumite generic salariu brut.Prin aplicarea unor corecții(sue care se scad, conform prevederilor legale) asupra salariului brut, se obțina salariul brut impozabil.Impinerea se realizează pe tranșe de vanit lunar impozabil prin practicarea unor cote progressive de impozit.

Unele sume cum sunt stimulentele din fondul de participare la profit acordat salariaților și managerilor după aprobarea bilanțului contabil, precum și sumele acordate pentru neefectuarea concediului de odihnă, se impozitează separate de celelalte drepturi acordate în luna în care se efectuează plata acestora.De asemenea, în anumite situații prevăzute de normele legale, acordarea de salarii și alte drepturi salariale pentru lunile trecute se face prin defalcarea acestor drepturi în vederea impunerii, pe lunile la care se referă, cumulându-se cu celelalte drepturi primite în lunile respective.

Salariile și alte drepturi salariale obținute în valută sunt impozitate prin transformarea în lei, la cursul de schimb valutar în vigoare în ultima zi a lunii pentru care se face plata, după care impozitul în lei, stabilit pe baza cotelor aferente, transformă, se reține și se varsă la buget în valută, la același curs.

Impozitul pe salarii se calculează de plătitorii acestora și se varsă lunar sumele cuvenite la a doua chenzină;pentru salariile și alte drepturi salariale se achită lunar, calculul și vărsarea impozitului pe salarii se realizează o dată cu ridicarea de la bancă a sumelor pentru plata salariilor.Ridicarea sumelor de la bancă pentru plata salariilor este condiționată de virarea impozitului pe salarii la nevărsarea la termen a acestui impozit atrage majorări de întârziare.

Determinarea incorectă a impozitului pe salarii (virarea și reținerea acestuia în plus sau în minus față de sumele legal datorate) presupune efectuarea unor operațiuni de regularizare.

Astfel, impozitul pe salarii nereținut la timp sau în cuantumul legal se reține de la salariații respectivi și se decontează la bugetul statului.

În cazul reținerii în plus a impozitului pe salarii există două podibilități de regularizare a situției:fie restituirea sumelor reținute în plus, fie compensarea cu impozitul pe salarii datorat pentru perioada următoare.În ambele variante trebuie să existe cererea expresă a beneficiarului, unitatea plătitoare de impozit fiind obligată să menționeze această situație în contabilitate și în documentele de plată a salariului și a impozitului pe salarii.

2.5.1. Conturi utilizate

În contabilitate, relația întreprinderii cu bugetul statuluipentru impozitul pe salarii este reflectată de contul 444”Impozitul pe veniturile de natura salariilor”.

Contul 444 “Impozitul pe veniturile de natura salariilor”.

După conținutul economic este un cont de datorii fiscale, iar după funcția contabilă este un cont de pasiv, utilizat pentru evidența datoriilor privind impozitul pe venituri de natura salariilor, reținut din veniturile salariale și virat bugetului.

În CREDIT se înregistrează:

impozitul pe venituri reținut din veniturile salariale sau din drepturile colaboratorilor prin debitul conturilor 401, 421, 423, 424.

În DEBIT se înregistrează:

impozitul pe venituri de natura salariilor virat bugetului prin creditul contului 5121 sau 5311.

SOLDUL creditor reprezintă datoriile entității privind impozitul pe veniturile de natura salariilor.

2.5.2. Operații privind impozitul pe salarii

Înregistrarea impozitului pe salarii reținut pe statul de salarii;

421 = 444

Virarea impozitului pe salarii la bugetul statului;

444 = 5121

Calcularea greșită a impozitului pe salarii, în sumă mai mică;

461 = 444

Calcularea greșită a impozitului pe salarii în sumă mai mare, restituirea acestuia se poate face în două moduri:

1. varianta restituirii de la buget a sumelor reținute în plus

a) contabilizarea creanței față de buget pentru suma reprezentând impozitul pe salarii vărsat în plus

4428 = 421

b) încasarea sumei de la buget

5121 = 4428

c) plata sumei către salariați

421 = 5311

d) plata impozitului pe salarii datorat bugetului de stat

444 = 5121

2. varianta compensării impozitului pe salarii vărsat în plus cu impozitul pe salarii datorat pentru perioadele de gestiune viitoare

a) reflectarea creanței față de bugetul statului pentru impozitul pe salarii vărsat în plus

4428 = 421

b) lichidarea datoriei față de buget prin compensarea sumelor de primit cu impozitul datorat pe luna trecută și achitarea diferenței de plătit

444 = %

4428

5121

c) plata sumei către salariați reprezentând impozitul pe salarii reținut în plus

421 = 5311

2.6. Contabilitatea taxei pe valoarea adăugată

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, calcuat pe valoarea adăugată realizată de entitățile economice suportat de către consumatori.Valoare adăugată reprezintă diferența dintre vânzările și cumpărările aferente aceluiași stadium al circuitului economic.Se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată activitățile economice privind livrările de bunuri și prestările de servicii effectuate contra plată sau operațiunile asimilate acestora.

2.6.1. Regimuri de impozitare

Operațiunile impozabile cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se clasifică, din punctul de vedere al regimului de impozitare, astfel:

a)Operațiuni taxabile, la care se aplică cota standard a taxei pe valoare adăugată, care este de 19%.Principalele operațiuni taxabile sau impozabile sunt:

livrări de bunuri corporale și necorporale:imobilizări corporale, stocuri, brevete, licențe, mărci de fabricație etc;

prestări de servicii:reparații, transport, lucrăt de construcții, închirieri, operațiuni de intermediere, de publicitate, de consulting, de studii, cercetări și expertiză etc;

schimburi de bunuri și servicii, care au efectul a două livrări separate;

livrările de bunuri aferente acțiunilor de protocol și sponsorizările care depășesc plafoanele legale;

importuri de bunuri și servicii;

plata în natură a salariilor și a dividendelor;

contravaloarea echipamentului de lucru sau de protecție suportată de salariați;

bunuri constatate lipsă la inventariere.

b)Operațiuni taxabile la acre se aplică cota redusă a taxei pe valoare adăugată care este de 9%.Cota redusă se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele livrări de bunuri și prestări servicii:

drepturi de intrare la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, grădini zoologice și botanice, târguri, expoziții, cinematografe;

livrarea de manuale, cărți, ziare și reviste cu excepția celor destinate exclusiv publicității;

medicamente de uz uman și veterinar;

livrările de proteze și produse ortopedice de orice fel, inclusive accesoriile acestora cu excepția protezelor dentare;

cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcție similară inclusiv în chirierea terenurilor, amenajate pentru camping.

c)Operațiuni scutite de tax ape valoare adăugată fără drept de deducere, pentru care entitățile economice nu au drept de deducere a atxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor și serviciilor achiziționate, destinate realizării operațiunilor scutite.Principalele operațiuni sutite fără drept de deducere sunt:

activitățile administrativă de apărare și ordine publică, de siguranța statului, sociale, educative, de învățământ, științiifice, culturale, politice, sindicale, civice, religioase, sportive desfășurate de către instituțiile public si de către alte organizații fără scop patrimonial;

activitățile de îngrijire medicală desfășurate de către entități specializate;

activitatea agenților economici care au realizat o cifră de afaceri anuală până la 2 miliarde lei;

operațiunile bancare efectuate de către bănci, case de economii, case de schimb valutar, case de ajutor reciproc, cooperative de credit etc;

operațiunile de investiții financiare, de intermediere financiară, de valori mobiliare și alte instrumente financiare;

operațiunile de asigurare și reasigurare;

activitățile economice realizate de către producătorii agricoli individuali;

aporturi în natură la capitalul social efectuate între două persoane impozabile;

activitățile specifice posturilor publice naționale de radio și televiziune, cu excepția activităților de publicitate și a altor activități de natură comercială;

lucrările de construcții și întreținere executate pentru monumente comemorative, monumente istorice, case memoriale;

activitățile de organizare și exploatare a jocurilor de noroc efectuate de către contribuabilii autorizați;

casarea mijloacelor fixe, chiar și înainte de expirarea duratei normale de funcționare;

arendarea, concesionarea și închirierea de bunuri imobile, cu următoare excepții:

operațiunile de casare din cadrul sectorului hotelier, inclusive închirierea terenurilor amenajate pentru camping;

serviciile de parcare a vehiculelor ;

închirierea utilajelor și a mașinilor fixate în bunurile imobile;

închirierea seifurilor.

d)Alte operațiuni scutite:

importul de bunuri destinte comercializării în regim duty- free;

importul de bunuri primite cu titlu gratuit, destinate unor scopuri cu caracter nelucrativ.

2.6.2. Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată

De regulă, baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este prețul de achiziție sau prețul de cost determinat în momentul livrării bunurilor și prestării serviciilor.

Sunt cuprinse în baza de impozitare cheltuielile accesorii, cum ar fi:comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport, asugurare, taxe vamale, acizele, impozitele și taxele decontate cumpărătorului.

Nu se cuprind în baza de impozitare:

rabaturile, remizele, risturnele, sconturile și alte reduceri de preț acordate de furnizori direct clienților;

penalizările și alte sume reprezentând daune- interese stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă solicitate pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale;

dobânzile percepute pentru:plăți cu întârziere, vânzări cu plata în rate, operațiuni de leasing;

ambalajele care circulă între furnizori și clienți la schimb fără facturare;

veniturile din subvenții bugetare;

perisabilitățile în limitele stabilite de lege;

bunurile distruse ca urmare a unor calamități naturale sau alte cauze de forță majoră;

stocurile degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate, degradarea se datorează unor cuze obiective dovedite cu documente;

bunurile acordate gratuit în cadrul acțiunilor de protocol în limita în care sunt deductibile la calculul impozitului pe profit cheltuielile de protocol;

bunurile acordate gratuit în cadrul acțiunilor de sponsorizare și mecenat în limita a 3% din cifra de afaceri și 20% din impozitul pe profit datorat(pentru aceste bunuri nu se întocmește factură fiscală).

Nu se iau în calcul pentru încadrarea în aceste limite sponsorizările și alte acțiuni prevăzute prin lege, acordate în numerar.Se calculează TVA dacă s-a exercitat dreptul de deducere a TVA-ului corespunzător depășirii.TVA-ul aferent depășirii se include în rubrica de regularizări din Decontul întocmit pentru perioada fiscală în care s-au depus Situațiile financiare.

2.6.3. Calcularea taxei pe valoarea adăugată

Taxa pe valoarea adăugată se calculează prin aplicarea cotei standard sau cotei reduse asupra bazei de impozitare.

Pentru sumele obținute din vânzarea mărfurilor cu amănuntul,din unele prestări de servicii în ale căror tarife se include TVA, din vânzarea de bunuri la licitație, pe bază de evaluare sau expertiză, precum și pentru alte situații similare, TVA se calculează prin înmulțirea acestor sue cu cota recalcultă.

Cota recalculată se determină astfel:[cota taxei/(cota taxei+100)]*100.

Nivelul cotei standard recalculate este de 15,966% respectiv 8,2569.

La sfârșitul lunii se totalizează TVA deductibilă din jurnalul pentru cumpărări și TVA colectată din jurnalul pentru vânzări.Din compararea celor două totaluri, pot rezulta două situații:

dacă TVA colectată este mai mare decât TVA deductibilă, înseamnă că entitatea economică a încasat mai mult TVA de la clienți decât a plătit furnizorilor, diferența respectivă urmând să fie virată bugetului:

TVA colectată –TVA deductibilă = TVA de plată

dacă TVA deductibilă este mai mare decât TVA colectată, înseamnă că entitatea economică a plătit furnizorilor mai mult TVA decât a încasat de la clienți, rezultând un excedent denumit ”sumă negativă a TVA”.Aceasta urmează să fie compensată cu TVA de plată din perioada următoare, să fie compensată cu alte impozite și taxe datorate sau să fie rambursată de către organele fiscale, dacă suma respectivă este mai mare decât 5000lei:

TVA deductibilă – TVA colectată = TVA de recuperat

2.6.4. Regimul deducerilor

Faptul generator de TVA este tranzacția comercială.În principiu, exigibilitatea TVA ia naștere la data livrării bunurilor mobile, transferului proprietății bunurilor immobile, și prestării de servicii.

Prin derogare, exigibilitatea TVA este anticipată faptului generator în cazul în care factura emisă înaintea livrării bunurilor și prestării de serviciilor, precum și în cazul în care contravaloarea bunurilor și serviciilor este încasată înaintea livrării bunurilor și prestării serviciilor.

Dreptul de deducere ia naștere în momentul în care TVA deductibilă devine exigibilă.

Persoanele impozabile au dreptul de deducere TVA atât pentru operațiunile impozabile(livrări de bunuri și servicii), cât și pentru operațiunile scutite cu drept de deducere(export de bunuri și servicii).

Dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor și serviciilor utilizate atât pentru operațiuni cu drept de deducere, cât și pentru operațiuni scutite fără drept de deducere se determină prin aplicarea proratei.

Prorata se calculează ca raport între veniturile obținute din operațiuni cu drept de deducere și veniturile totale din operațiuni cu și fără drept de deducere.

TVA de dedus se stabilește prin aplicarea proratei asupra TVA deductibile aferente achizițiilor de bunuri și servicii.

Prorata se determină, de regulă, annual.Prorata definitivă se determină în luna decembrie în funcție de realizările efective ale anului.Această prorată se va aplica în cursul anului următor, urmând ca în luna decembrie să se regularizeze deducerile operate prin calcularea proratei definitive.La cererea justificată a persoanelor impozabile, organele fiscale pot aproba ca prorate să fie determinată lunar sau trimestrial, după caz.În acest caz, proratele efectiv realizate sunt definitive și nu se regularizează la sfârșitul anului.

Sumele reprezentând TVA dedusă în cursul anului fiscal pentru obiectivele proprii de investiție pot fi utilizate numai pentru plăți aferente aceluiași obiectiv de invetiție.La încheierea exercițiului financiar, sumele deduse și sumele neutilizate se virează la buget.

Se aplică măsuri de simplificare privind deducerea TVA-ului pentru următoarele bunuri:

deșeurile și resturile de materiale feroase și neferoase, precum și materii prime secundare rezultate din valorificarea acestora;

terenurile de orice fel;

clădirile de orice fel;

materialul lemnos.

Pe facturile emise pentru livrările de bunuri enumerate mai sus, furnizorii sunt obligați să înscrie mențiunea”taxare inversă”.Furnizorii și beneficiarii evidențiază TVA concomitent, atât în Jurnalul de vânzări, cât și în Jurnalul de cumpărări și o înscriu în Decontul de TVA ca taxă colectată, cât și ca taxă deductibilă, fără a avea loc plăți efective pivind TVA-ul între cele două entități.În acest caz, se procedează la autolichidarea TVA, deoarece furnizorul nu va încasa TVA, iar cliantul nu va plăti TVA, chiar dacă aceasta este înregistrată în factura fiscală.

Nu poate fi dedusă TVA aferentă intrărilor pentru:

bunuri și servicii destinate realizării de operațiuni scutite fără drept de deducere;

operațiuni care n-au legătură cu activitatea economică;

bunuri și servicii achiziționate pe bază de documente care nu conțin toate elementele legale;

băuturi alcoolice și produse din tutun destinate acțiunilor de protocol;

bunuri lipsă sau depreciate calitativ în timpul transportului, nimputabile;

bunuri și servicii achiziționate de furnizori în contul clienților și care aopi se decontează acestora.

Dreptul de deducere a TVA-ului se poate justifica cu unul dintre următoarele documente:

factura fiscală în original emisă de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitoare de TVA, pentru bunuri și servicii achiziționate;

declarația vamală de import sau alt act constatator emis de autoritățile vamale, pentru importurile de bunuri;

bonurile fiscale ștampilate, pe care sunt înscrise denumirea cumpărătorului și numărul de înmatriculare al autovehiculului, pentru achiziționarea de carburanți;

facturile fiscale sau alte documente legale emise pe numele salariaților aflați în deplasare în interesul serviciului, pentru cazarea și transportul cestora, însoțite de Decontul de deplasare.

2.6.5. Perioada fiscală

Perioada fiscală pentru TVA este luna calendaristică.

Prin derogare, pentru persoanele impozabile care nu au depășit în cursul anului precedent cifra de afaceri de 100.000 euro inclusiv, perioada fiscală este trimestrul calendaristic. Persoanele impozabile care se încadrează în această categorie au obligația de a depune la organele fiscale, până la data de 25 ianuarie, o declarație în care să menționeza cifra de afaceri din anul precedent.

2.6.6.Documente utilizate

Principalele documente justificative pe baza cărora se poate înregistra tax ape valoarea adăugată în contabilitatea persoanelor impozabile sunt:facturi fiscle, bonuri de comandă-chitanță(TVA, monetare, bilete de călătorie, bonuri fiscale, declarații vamale etc.

Organizarea evidenței operative a TVA constă din întocmirea următoarelor documente:

cererea de luare în evidență ca plătitor de TVA – întocmită de către contribuabil în două exemplare;

jurnalul pentru cumpărări – în care se înregistrează toate cumpărările pe baza facturilor primite în cursul lunii sau trimestrului, cu scopul determinării TVA deductibile, care s-a achitat sau se va achita furnizorilor;

jurnalul pentru vânzări – în care se înregistrează livrările pe baza facturilor și a altor documente legale emise în cursul lunii sau trimestrului, cu scopul determinării TVA colectate, care s-a încasat sau se va încasa de la clienți;

borderoul de vânzare(încasare) – în care se centralizează zilnic încasările realizate de entitățile care nu au obligația să utilizeze aparate de marcat fiscal;

borderoul cuprinzând operațiunile assimilate livrărilor de bunuri și servicii pentru care nu se emite facturi fiscale, cum ar fi:bunuri constatate lipsă în gestiune, bunuri achiziționate sau fabricate care sunt utilizate în scopuri ce nu au legătură cu activitatea economică etc;

decontul privind TVA – se întocmește lunar sau trimestrial, după caz, pe baza totalurilor prelute din jurnalele pentru vânzări și cumpărări; se depune la organele financiare până la data de 25 a lunii următoare, respectiv până la data de 25 a primei lui din trimestrul următor;

cerere de compensare – se întocmește în cazul în care TVA de rambursat se compensează cu impozitele și taxele datorate bugetului de stat;

decontul special de TVA – se întocmește și se depune de către persoanele neînregostrate ca plătitori de TVA, cu sediul în România, care sunt beneficiarii operațiunilor taxabile efectuate de către persoane impozabile stabilite în străinătate și care nu și-au desemnat un reprezentant fiscal în România.

2.6.7. Conturi utilizate

Contabilitatea sintetică a taxei pe valoarea adăugată se realizează cu ajutorul contului 442”Taxa pe valoare adăugată”, care se detaliază pe următoarele conturi de gradul II:

4423”TVA de plată”, 4424”TVA de recuperat”, 4426”TVA deductibilă”, 4427”TVA colectată”, 4428”TVA neexigibilă”.

Contul 4423 “Taxa pe valoare adăugată de plată”.

După conținutul economic este un cont de datorii fiscale, iar după funcția contabilă este un cont de pasiv, care ține evidența taxei pe valoarea adăugată de plătit bugetului statului.

În CREDIT se înregistrează:

diferența dintre TVA colectată (mai mare) și TVA deductibilă (mai mică), stabilită la sfârșitul lunii prin debitul contului 4427.

În DEBIT se înregistrează:

TVA de plată virată bugetului de stat prin creditul contului 5121sau 5311;

TVA de recuperate din perioada precedentă, compensată prin creditul contului 4424;

Datoriile anulate prin creditul contului 7588.

SOLDUL creditor al contului reprezintă TVA de plătit bugetului statului.

Contul 4424 “Taxa pe valoare adăugată de recuperat”.

După conținutul economic este un cont de creanțe fiscale, iar după funcția contabilă este un cont de activ, care ține evidența taxei pe valoarea adăugată de recuperat de la bugetul statului.

În DEBIT se înregistrează:

diferența dintre TVA deductibilă (mai mare) și TVA colectată (mai mică), stabilită la sfârșitul anului prin creditul contului 4426.

În CREDIT se înregistrează:

TVA de recuperate încasată de la bugetul statului pe baza cererii de rambursare prin creditul contului 5121;

TVA de recuperate compensată în perioada următoare cu TVA de plată prin creditul contului 4423.

SOLDUL debitor al contului rprezintă TVA de recuperate de la bugetul statului.

Contul 4426 “Taxa pe valoarea adăugată deductibilă”.

După conținutul economic este un cont de creanțe fiscale, iar după funcția contabilă este un cont de active, care ține evidența taxei pe valoarea adăugată înscrisă în facturile fiscale sau în alte documente legale emise de către furnizori, aferente bunurilor și serviciilor achiziționate.

În DEBIT se înregistrează:

TVA deductibilă înscrisă în documentele legale emise de furnizori pentru cumpărări de bunuri și servicii prin creditul conturilor 401, 404, 5121, 5311, 542;

TVA deductibilă evidențiată anterior ca TVA neexigibilă prin creditul contului 4428.

În CREDIT se înregistrează:

sumele deductibile din TVA deductibilă care se compensează (se scad) din TVA colectată prin creditul contului 4427;

diferențele dintre TVA deductibilă (mai mare) și TVA colectată (mai mică) ce urmează a se recupera de la bugetul statului prin creditul contului 4424;

prorata din TVA deductibilă, devenită nedeductibilă prin creditul contului 635;

TVA deductibilă aferentă sconturilor primite de la furnizori prin creditul contului 401.

Nu are sold la sfârșitul lunii.

Contul 4427 “Taxa pe valoarea adăugată colectată”.

După conținutul economic este un cont de datorii fiscale, iar după funcția contabilă este un cont de pasiv, care ține evidența taxei pe valoarea adăugată aferentă vânzărilor de bunuri, executărilor de lucrări și prestărilor de servicii.

În CREDIT se înregistrează:

TVA colectată aferentă vânzărilor de bunuri și servicii către clienți prin debitul contului 4111sau 5311;

TVA colectată aferentă lipsurilor imputate prin debitul contului 4282 sau 461;

TVA neexigibilă, devenită TVA colectată prin debitul contului 4428;

TVA aferentă bunurilor și serviciilor utilizate pentru consumul propriu sau predate cu titlul gratuit, cea aferentă lipsurilor neimpitabile, prefcum și cea aferentă bunurilor și serviciilor acordate salariaților sub forma avantajelor în natură prin debitul contului 635;

TVA aferentă avansurilor încasate prin debitul contului 411, 5121, 5311.

În DEBIT se înregistrează:

TVA deductibilă 4426;

diferențele dintre TVA colectată (mai mare) și TVA deductibilă (mai mică) ce urmează a se plăti bugetului de stat prin creditul contului 4423;

TVA aferentă scnturilor acordate clienților prin creditul contului 4111;

TVA aferentă garanțiilor pentru bună execuție, reținută de beneficiarii lucrărilor prin creditul contului 4428;

decontarea TVA aferentă avansurilor încasate prin creditul contului 4111.

Nu are sold la sfârșitul lunii.

Contul 4428 “Taxa pe valoarea adăugată neexigibilă”.

După conținutul economic poate fi un cont de creanțe pentru cumpărarea de bunuri și servicii: cu plată în rate; ce nu sunt însoțite de facturile furnizorilor sau un cont de datorii pe termen scurt, pentru vânzări de bunuri și servicii:cu plata în rate; ce nu sunt însoțite de facturi și pentru stocuri de mărfuri înregistrate la prețuri de vânzare cu amănuntul în entitățile care țin evidența la acest preț.

După funcția contabilă este un cont bifuncțional, (de active, când exprimă creanțe; de pasiv, când exprimă datorii) care ține evidența TVA neexigibilă.

inclusă în prețul cu amănuntul al mărfurilor existente în gestiunea entităților comerciale cu amănuntul;

aferentă vânzărilor și cumpărărilor de bunuri și servicii cu plata în rate;

aferentă livrărilor de bunuri și servicii pentru care nu s-au întocmit facturi;

În DEBIT se înregistrează:

TVA aferentă mărfurilor vândute, donate, constatate lipsă la inventariere, distruse de calamități, depreciate, când evidența se ține la prețul cu amănuntul prin creditul contului 371;

TVA aferentă cumpărărilor de bunuri și servicii cu plată în rate prin creditul contului 401 sau 404;

TVA aferentă cumpărărilor de bunuri și servicii pentru care nu s-au primit facturi prin creditul contului 408;

TVA neexigibilă devenită colectată la încasarea ratelor sau la emiterea facturilor prin creditul contului 4427;

TVA amânată la plată prin creditul contului 446.

În CREDIT se înregistrează:

TVA aferentă mărfurilor intrate în gestiune sau constatate în plus la inventariere prin debitul contului 371;

TVA aferentă vânzărilor de bunuri și servicii cu plata în rate prin debitul contului prin debitul contului 411;

TVA aferentă livrărilor de bunuri și servicii pentru care nu s-au întocmit facturi prin debitul contului 418;

TVA neexigibilă devenită deductibilă la achitarea ratelor sau la sosirea facturilor prin debitul contului 4426;

TVA aferentă garanțiilor pentru bună execuție, reținută de beneficiarii lucrărilor prin debitul contului 4427.

SOLDUL debitor al c ontului reprezintă TVA neexigibilă aferentă:

cumpărărilor cu plată în rate;

cumpărărilor pentru care nu s-au primit facturi.

SOLDUL creditor al contului reprezintă TVA neexigibilă aferentă mărfurilor din stoc evaluate la prețul de vânzare cu amănuntul; livrărilor cu plată în rate; livrărilor pentru care nu s-au întocmit facturi.

2.6.8. Operații privind taxa pe valoarea adăugată

Achiziționare materii prime;

%= 401

301

4426

Livrarea produselor finite;

4111= %

701

4427

Regularizarea TVA la sfârșitul lunii;

4427 > 4426

4427 = %

4426

4423

2. 4427 < 4426

% = 4426

4427

4424

Achitarea TVA de plată cu ordin de plată;

4423= 5121

Livrare bunuri pe bază de aviz de însoțire;

418 = %

702

4428

Întocmire factură ;

4111 = 418

4428 = 4427

2.7. Contabilitatea datoriilor din alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate

2.7.1. Impozitul pe dividende

Dividendele reprezintă remunerația capitalurilor puse la dispoziție societăților comerciale de către asociați sau acționari.

Impozitul pe dividende se stabilește prin aplicarea cotei de 10% asupra dividendelor brute.Impozitul reținut se plătește la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv,a lunii următoare celei în care se plătește dividendul.În cazul în care dividendele nu au fost plătite până la sfârșitul anului în care s-au aprobat Situațiile financiare anuale, impozitul pe dividende se plătește până la data de 31 decembrie a anului respectiv.

Deoarece, în baza impozabilă se include și dividendele acordate în natură, se pune problema evaluării acestora.Așa cum prevede legea, evaluarea produselor acordate ca dividende în natură se face la prețul de vânzare practicat de unitate pentru produsele din producția proprie sau la prețul de achiziție pentru alte produse, iat în cazul serviciilor, pe baza tarifelor pentru aceste servicii, practicate la data efectuării plății în natură.

Plata impozitului pe dividende se face în lei.În situațiile în care plata dividendelor se face în valută, impozitul, majorările cât și amenzile aplicate în legătură cu impozitul pe dividende, se plătesc în lei proveniți din schimbul valutar la cursul în vigoare la data efectuării plății.

Termenul de prescripție pentru stabilirea impozitului pe dividende este de 5 ani.

În situația unui vărsământ în plus către bugetul statului reprezentând impozitul pe dividende, norma fiscală prevede că, în baza unei cereri pentru restituirea unei plăți de impozit pe dividende peste suma datorată, organul fiscal va putea compensa suma acelei plăți, cu alte obligații de natură fiscalăale persoanei juridice care a făcut plata peste nivelul impozitului pe dividende datorat.

2.7.2. Accizele

Accizele sunt taxe de consumație care se datorează bugetului de stat pentru anumite produse din țară și din import, cum ar fi: alcool, produse din tutun, produse petroliere, cafea, confecții din blănuri naturale, articole de cristal, bijuterii, autoturisme, parfumuri, aparatură electronică etc.

Accizele preced TVA și se calculează prin aplicarea unei cote procentuale aspra bazei de impozite. Momentul datorării accizelor îl constituie, de regulă, data efectuării livrărilor pentru produse interne sau data înregistrării Declarației vamale pentru produsele din import.

2.7.3 Impozitele și taxele locale

Impozitele și taxele locale reprezintă venituri ale bugetelor locale.Principalele impozite și taxe locale sunt: impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor în domeniul construcțiilor, taxa pentru folosirea mijloacelor de publicație, afișaj și reclamă, taxa pentru ședera în stațiuni balneoclimaterice, impozitul pe spectacole etc.

2.7.4. Taxele vamale

Taxele vamale reprezintă sumele percepute de stat pentru exportul, impozitul sau tranzitul de bunuri și valori.Taxa calculează prin aplicarea unei cote precentuale asupra valorii în vamă, exprinată în lei.

2.7.5. Fondul special pentru promovarea și modernizarea turismului

Se constituie prin aplicarea cotei de 3% asupra veniturilor realizate din activitatea turistică. Se virează până la data de 25 a lunii următoare.

2.7.6. Fondul special al drumurilor puplice

Se constituie prin aplicarea cotei de 45% asupra prețului cu ridicata la rafinărie pentru carburanții auto din producția internă și a valorii în vamă pentru carburanții auto importați.Se virează până în data de 10 a lunii următoare.

2.7.7.Fondul special pentru sănătatea publică

Contribuția se calculează astfel:

cotă de 12% din încasările privind publicitatea la produse din tutun și alcool;

cotă de 2% din veniturile obținute din producerea și vânzarea produselor din tutun și alcool;

cotă de 2% din adaosul comercial aferent vânzării mărfurilor din categoria tutunului și alcoolului.

Fondul de sănătate se virează lunar, până în data de 25 a lunii următoare.

2.7.8. Fondul pentru mediu

Veniturile fondului pentru mediu se constituie, în principal, din:

o contribuție de 3% din veniturile realizate din vânzarea deșeurilor feroase și neferoase;

taxe pentru emisiile de poluanți în atmosferă;

o taxă de 1 leu/kg din greutatea ambalaje3lor introduce pe piața națională de către importatorii și producătorii de bunuri ambulate și ambalaje de desfacere;

o contribuție de 2% din valoarea substanțelor clasificate ca fiind periculoase pentru mediu, comercializate de către producători sau importatori;

o cotă de 3% din valoarea de vânzare a masei lemnoase pe picior;

o cotă de 3% din valoarea de vânzare a produselor obținute în urma prelucrării lemnului;

o taxă de 1 leu/kg anvelopă încasată de la producătorii sau importatorii care introduce pe piață anvelope noi sau uzate;

o contribuție de 3% din suma care se plătește annual pentru gestionarea fndului de vânzare.

2.7.9. Alte fonduri speciale

Alte fonduri speciale care se constituie în prezent sunt:

Fondul special pentru dezvoltarea și modernizarea punctelor de control și a trecerii frontierei;

Fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic ;

Fondul special pentru protejarea asiguraților;

Fondul special al aviației civile;

Fondul național de solidaritate;

Fondul cultural național;

Fondul cinematografic național.

2.7.10. Conturi utilizate

Contabilitatea sintetică a altor impozite, taxe și asimilate se realizează cu ajutorul următoarelor conturi:

Contul 446 “Alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate” .

După conținutul economic este un cont de datorii fiscale, dar după funcția contabilă este un cont de pasiv, care ține evidența decontărilor cu bugetul statului sau cu bugetele locale privind alte impozite, taxe și vărsăminte assimilate, cum sunt: accizele, impozitul pe dividende, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri etc.

În CREDIT se înregistrează:

alte impozite, taxe și assimilate datorate bugetului prin debitul contului635;

impozitul pe dividende datorat prin debitul contului 457;

accizele și taxele vamale aferente bunurilor importate prin debitul contului 208, 212, 2131 la 2134, 214, 301, 302, 303, 361, 371, 381;

În DEBIT se înregistrează:

TVA amânată la plată prin creditul contului 4428.

Alte impozite, taxe și vărsăminte assimilate virate bugetului prin debitul contului 5121 sau 5311;

datoriile anulate prin creditul contului 7588.

SOLDUL creditor al contului reprezintă alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate, datorate bugetului statului sau bugetelor locale.

Contul 447 “Fonduri speciale – taxe și vărsăminte asimilate ”.

După conținutul economic este un cont de datorii fiscale, iar după funcția contabilă este un cont de pasiv, care ține evidența decontărilor cu bugetul statului privind fondurile speciale.

În CREDIT se înregistrează:

datoriile și vărsămintele de efectuat către bugetul statului prin debitul contului 635;

În DEBIT se înregistrează:

datoriile și vărsămintele achitate bugetului statului prin creditul 5121 sau 5311;

datoriile anulate prin creditul contului 7588.

SOLDUL creditor al contului reprezintă alte datorii și vărsăminte asimilate datorate bugetului statului.

Contul 4481 “Alte datorii față de bugetul statului”.

După conținutul economic este un cont de datorii fiscale, iar după funcția contabilă este un cont de pasiv, care ține evidența decontărilor privind alte datorii față de bugetul statului.

În CREDIT se înregistrează:

valoarea despăgubirilor, amenzilor și penalităților datorate bugetului prin debitul contului 6581.

În DEBIT se înregistrează:

datoriile achitate bugetului statului prin creditul contului 5121 sau 5311;

datoriile anulate prin creditul contului 7588.

SOLDUL creditor al contului reprezintă alte datorii față de bugetul statului.

Contul 4482 “Alte creanțe privind bugetul statului”.

După conținutul economic este un cont de creanțe fiscale, iar după funcția contabilă este un cont de activ, care ține evidența decontărilor privind alte creanțe față de bugetul statului.

În DEBIT se înregistrează:

sumele cuvenite entității, datorate de către bugetul statului, altele decât impozite și taxe prin creditul contului 758.

În CREDIT se înregistrează:

sumele încasate de la bugetul statului prin debitul contului 5121 sau 5311.

SOLDUL debitor al contului reprezintă alte creanțe față de bugetul statului.

2.7.11. Operații privind alte impozite , taxe și vărsăminte asimilate

1).Înregistrarea accize care intră în costul de achiziție al materiilor prime:

301=446

2).Achitarea cu ordin de plată a accizelor:

446=512

3).Înregistrarea impozitului pe clădiri:

635=446

4).Achitare în numerar a impozitului pe clădiri:

446=5311

5).Fondul de sănătate datorat de către producător aferent livrării de băuturi alcoolice:

635=447

6).Majorări de întârziere pentru neplata la termen a impozitului pe profit:

6581=4481

7).Creanța privind diminuarea penalităților:

4482=7581

8).Înregistrarea impozitului pe dividende:

457=446

9).Vărsarea impozitului pe dividende către bugetul statului:

446=5121

Cap 3. STUDIU DE CAZ LA SOCIETATEA “MONY ROM” S.R.L.

3.1. Prezentarea generală a societății

S.C. “MONY ROM” S.R.L. este o societate cu capital românesc integral privat, înființată în 08.07.1993. Capitalul social este de 220 lei.

Societatea este înmatriculată la Registrul Comerțului având Codul Fiscal RO4249862 și sediul în localitatea Timișoara, strada Gheorghe Doja, numărul12, apartamentul 4. Durata de activitate a societății este nelimitată.

Societatea are doi asociați Mircea Trifan și Cornel Jugariu și cinci angajați.

Obiectul deactivitate este: intermedieri în comerțul cu material lemons și de construcții.

Societatea este considerată microîntreprindere deoarece îndeplinește cumulativ următoarele condiții, la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent:

are înscrisă în obiectul de activitate, producția de bunuri materiale, prestarea de servicii și/sau comerțul;

are de la 1 la 9 salariați inclusiv;

a realizat venituri care nu au depășit achivalentul în lei a 100.000 euro;

capitalul social al persoanei juridice este deținut de persoane, altele decât statul, autorități locale și instituții publice.

S.C. “MONY ROM” S.R.L. îndeplinește aceste condiții:

obiectul de activitate este de intermediere în comerțul cu material lemnos și de construcții;

are 5 salariați;

veniturile nu au depășit echivalenrul în lei a 100.000 euro;

capitalul social este deținut de doi asociați persoane fizice.

Prin intermediu firmei, se beneficiază de calitatea produselor germane, produse de S.C. “MONDO STYLE” S.A. în domeniul tâmplăriei de lemn stratificat și lemn stratificat placat cu aluminiu precum si de design-ul și siguranța oferită de ușile de acces de lemn stratificat și lemn stratificat placat cu aluminiu. Noile ferestre din lemn stratificat placate cu aluminiu impugn un nou standard în domeniu.

Oferta produse/servicii : tâmplărie din lemn statificat și lemn statificat placat cu aluminiu, geam termopan cu proprietăți de premium, uși acces din lemn stratificat și uși de acces din lemn stratificat placat cu aluminiu, broaște uși, mânere uși, materiale de construcții, depozitare, consultanță servicii.

Obiectivele urmărite de societate sunt:

creșterea vânzărilor până la sfârșitul anului cu 25%;

intrarea pe noi piețe;

impunerea imaginii de foarte buni specialiști în domeniul intermedierii în comerțul cu material lemnos și de construcții;

creșterea ponderii vânzărilor din Municipiul Timișoara, din județul Arad și județul Caraș- Severin;

protecția consumatorilor – oferirea de produse și servicii de foarte bună calitate;

oferirea posibilității angajaților de a face cursuri de specialitate;

îmbunătățirea condițiilor de lucru, întărirea încrederii angajaților și a clienților.

Întreaga activitate de stocare, distrubuție și vânzare este informatizată permițând menținerea contactului zilnic cu clienții. Societatea are o pagină Web unde se pot găsi toate informațiile despre activitatea firmei și produsele și serviciile oferite.

3.2. Monografie contabilă privind impozitele și taxele virate la bugetul statului

La data de 15.01.2010 se achiziționează materii prime conform facturii de la furnizorul MONDO STYLE în valoare de 7019,89 + TVA.

La data de 17.01.2010 se vând mărfuri conform facturii în valoare de 8281,46 + TVA.

La data de 24.01.2010 se prestează servicii în valoare de 9353,97 + TVA.

La data de 12.02.2010 se vând mărfuri în valoare de 1772,76 + TVA conform facturii.

La data de 28.02.2010 se înregistrează centralizatorul recepțiilor lunii februarie.

La data de 13.03.2010 se vând mărfuri în valoare de 2810,55 + TVA.

La data de 19.03.2010 se achiziționează mărfuri în valoare de 4512,88 + TVA.

La data de 23.03.2010 se execută lucrări în valoare de 1687,66, fără TVA deoarece reprezintă venituri ce beneficiază de taxarea inversă conform articolulului 160 din Legea 571.

La data de 30.03.2010 se plătește impozitul pe salarii conform foii de vărsământ.

La data de 30.03.2010 se înregistrează impozitul pe clădiri conform declarației primite de la primărie.

La data de 30.03.2010 se plătește impozitul pe clădiri conform ordinului de plată.

La data de 31.03.2010 se înregistrează salariile conform statului de plată.

La data de 31.03.2010 se înregistrează CAS unitate 19,50% conform statului de plată.

La data de 31.03.2010 se înregistrează contribuția la fondul de șomaj conform statului de plată, în procent de 2% din salariul de bază.

La data de 31.03.2010 se înregistrează contribuția privind asigurările sociale de sănătate în procent de 6%, conform statului de plată.

La data de 31.03.2010 se înregistrează reținerile din salarii conform recapitulației.

Se înregistrează, conform recapitulației la 31.03.2010, comision datorat Camerei de Muncă, în procent de 0,75% din fondul de salarii.

La data de 31.03.2010 se înregistrează contribuția la fondul de risc și accidente în procent de 0,905%, pe baza recapitulației.

Se înregistrează contribuția la fondul național unic de sănătate la data de 31.03 .2010 conform recapitulației, în procent de 0,85% din fondul de salarii.

Se înregistrează, la data de 31.03. 2010, contribuția pentru fond de garantare a salariului, conform recapitulației, în procent de 0,25%.

La data de 31.03.2010 se înregistrează impozitul pe venitul microîntreprinderii conform situației de calcul

Închiderea conturilor de TVA , la data de 31.03.2010, conform notei contabile având în vedere faptul ca soldul contului 4424 pe anul precedent este de 301.

În data de 31.03.2010 se plăteste TVA, conform notei contabile.

La data de 15.04.2010 se plătește impozitul pe venitul microîntreprinderii conform foaii de vărsământ.

3.3. Registrul jurnal

MONY ROM

REGISTRU JURNAL

Nr. Pag: 1

Cap 4. CONCLUZII

Impozitele și taxele sunt cea mai importantă resursă financiară a statului și cea mai veche, în ordinea apariției veniturilor publice.

Impozitele reprezintă o prelevare la dispoziția statului a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu cu titlu nerambursabil și fără contraprestație din partea statului.

Impozitele sunt plăți care se fac către stat cu titlu definitiv și nerambursabil. Caracterul definitiv al impozitelor evidețiază lipsa obligației de restituire direct către plătitor a sumei percepute. În schimbul acestora, plătitorii nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.

Impozitele și taxele pe lâng rolul financiar, unt folosite ca instrumente de intervenție al statului în viața economică, au devenit o metodă d conducere prin care se reglează mecanismele pieței.

În funcție de intenția legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca instrument de stimulare sau frânare a unor activități de creștere ori reducere a producției sau consumului unui produs. Ele servesc ca metode intervenționiste cu caracter conjunctural sau structural, pentru corectarea evoluției, pentru stabilizarea sau echilibrarea creșterii economice.

În cazul consumului, dacă se dorește stimularea cererii se acționează prin reduceri de impozite și taxe și prin micșorarea numărului impozitelor și taxelor, iar dacă se dorește diminuarea cererii se procedează la o majorare a impozitelor și taxelor pe bunurile sau serviciile respective și la o multiplicare a numărului de impozite și taxe.

Folosirea impozitelor în plan social urmărește asigurarea bunăstării, securității și justiției sociale.

Creșterea impozitelor și a taxelor antrenează fenomene de fugă din fața lor, de evaziune și de fraudă, care diminuează randamentul lor.

Dacă o bună previziune indică o perioadă de recesiune a economiei de scurtă durată, o reducere temporară a ratelor impozabile asupra veniturilor și consumului poate constitui un procedeu de opțiune pentru a diminua veniturile disponibile și pentru a împiedica astfel reducerea cererii. Mecanismul cel mai eficient poate fi reducerea impozitelor indirecte (în special taxa pe valoarea adăugată) , deoarce scăzând prețurile, această reducere crește capacitățile de cumpărare și de consum ale consumatorilor.

Creșterea impozitelor indirecte are drept consecință imediată diminuarea directă a volumului cererii prin creșterea prețurilor pe care ea o antrenează, sub rezerva limitelorimpuse de inelasticitatea anumitor sectoare. Stabilizarea prețurilor prin reducerea impozitelor, înseamnă că prețurile se reduce proporțional cu scăderea ratei impozitării, sub rezerva luării măsurilor de asigurare a repercursiunii efective a acestei scăderi.

Orice creștere de impozite și taxe reprezintă o măsură negativă, dar această decizie privită din punct de vedere al îndeplinirii unor proirotăți ce țin de atragerea unor indicatori macroeconomici, poate apărea ca o măsură corectă, chiar dacă duce4 la inhibarea dezvoltării economice.

În cazul creșterii impozitelor și în mod deosebit a celor indirecte, cele mai afectate vor fi categoriile de cetățeni și în mod deosebit cei cu venituri mici.

Pentru celelalte societăți (giganții din economie sufocați de aierate sau cei care sunt înfrățiți cu evaziunea foscală ) o decizie de creștere a impozitelor indirecte contează prea puțin, pentru că , oricum nu-și plătesc datoriile la timp, sau poate niciodată, pentru că politica social- democrată a ultimilor zeci de ani are grijă să amâne, să eșaloneze sau să anuleze datoriile restante. Și asta pe spatele contribubilului de rând care, pentru a trăi – din venituri modeste- indirect trebuie să plătească TVA, accize, taxe vamale, impozite care într-o proporție considerabilă de peste 80% alimentează veniturile bugetului de stat.

Cu toate stimulentele fiscale utilizate în mod obișnuit pentru a atrage investitorii străini , există opinia generală că sistemul fiscal descurajează investițiile străine indirect. O sursă importantă o reprezintă sistemul legislativ, cu schimbările de legislație fiscală, care constau mai ales în modoficarea bazei și a cotelor de impozit sau introducerea de noi impozite și taxe, schimbări care se adaugă la complexitatea și costurile evaluării recuperării investiției și la teama față de posibilitatea reintroducerii unei prevedări legislative de expropriere la o dată oarecare.

BIBLIOGRAFIE

Epuran M., Băbăiță V., Grosu C . – Contabilitatea financiară în noul sistem contabil, Vol.I , Ed. de Vest, Timișoara 1994

Feleagă N., Ionașcu I. – Tratat de contabilitate financiară, Vol.II, Ed. Economică, București 1998

Mateș Dorel – Normalizarea contabilității și fiscalitatea întreprinderii, Ed. Mirton, Timișoara 2003

Mutașcu Mihai – Finanțe publice, Ed. Augusta, Timișoara 2005

Pantea P., Bodea Gh. – Contabilitatea financiară românească conformă cu Directivele europene, Ed. Intelcredo, martie 2006

Talpoș I. – Finanțele României, Ed. Sedona, Timișoara 1997

*** – Legea nr. 10/ 1991 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare

*** – Legea nr. 27/ 1994 privind impozile și taxele locale, cu modificările și completările ulterioare

*** – Legea nr. 414 din 26 iunie 2002 privin impozitul pe profit, cu modificările și completările ulterioare

*** – Legea 571/ 2003.Codul Fiscal. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, cu modificările și completările ulterioare

*** – Ordin 945 din 25 iulie 2003 pentru aprobarea instrucțiunilor privind metodologia de calcul al veniturilor microîntreprinderilor, publicat în MO, Partea I nr.548 din 30 iulie 2003

*** – Ordonanța Guvernului nr. 70/ 1994 privind impozitul pe profit

*** – Ordonanța de urgență nr. 45/2003 privind finanțele publice locale (publicată în M.O. nr. 331/1997)