Organizarea Contabilitatii de Gestiune Si a Calculatiei Costurilor la S.c. Argos S.a. Sebes

CAPITOLUL I

Prezentarea S.C.ARGOS S.A. SEBEȘ

Scurt istoric al societãți

S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ a fost înființatã pe baza Legii serviciilor comunitare de utilitãți publice nr.51/2006, Legea 241/2006 privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de alimentare cu apã și canalizare, și a fost înregistratã la Registrul Comerțului Alba sub nr. J01/186/05.05.1999.

Societatea este amplasatã în orașul SEBEȘ, pe str. Viilor, nr.28, județul Alba.

Stația de tratare a apei a fost construitã între anii 1973-1975 și are urmatoarele componente:

captarea din lacul Petrești

conducta de legaturã între captare și stația cu funcționare gravitaționalã

stația de tratare

stația de pompare principalã

conducta de aducțiune

rețeaua de distribuție a apei în localitatea Sebeș

rețeaua de canalizare menajerã pe teritoriul localitãții Sebeș

rețeaua de canalizare menajerã pe teritoriul localitãții Petrești

stația de epurare amplasatã în aval de Lancrãm

Dezvoltarea localitãților Sebeș, Petrești și Lancrãm a impus furnizarea unor cantitãți din ce în ce mai mare de apã de calitate în conformitate cu cerințele stabilite de actele normative în vigoare.

1.2. Obiectul de activitate și tipul de activitate

Obiectul de activitate al S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ, în conformitate cu certificatul de înmatriculare la Registrul Comerțului Alba și statutul unitãții, este urmãtorul:

captarea, tratarea și distribuirea apei potabile , canalizarea apelor pluviale în orașul Sebeș și localitãțile aparținatoare

transportul de cãlãtori și transportul de marfã

construcții de clãdiri

lucrãri de izolații și instalații

activitãți imobiliare asupra bunurilor proprii sau închiriate

Utilizator al serviciilor publice de alimentare cu apã și de canalizare poate fi orice persoanã fizicã sau juridicã, care beneficiazã pe bazã de contract de serviciile operatorului.

Principalele tipuri de utilizatori pot fi:

agenții economici

instituții publice

utilizatori casnici-persoane fizice

1.3. Patrimoniul și capitalul social

Capitalul social al societãții este de 92.090,10 lei împarțit în 22.461 acțiuni nominative în valoare de 4,1 lei fiecare și este în întregime subscris de cãtre stat, în calitate de Acționar Unic, reprezentat de Consiliul Local Sebeș str. Mihai Viteazul nr. 1.

Adunarea Generalã a Acționarilor este organul suprem de conducere a societãții comerciale care decide asupra organizãrii și activitãții acesteia precum și a politicii economice și comerciale a societãții.

Adunãrile Generale ale Acționarilor sunt ordinare și extraordinare și se diferențeazã potrivit legii.

Adunarea generalã ordinarã

aprobã structura organizatoricã a societãții comerciale, numãrul de posturi, precum și normativul de constituire a compartimentelor funcționale și de producție

alege membrii Consiliului de administrație și al Comisiei de Cenzori

confirmã sau dupã caz, alege directorul general

Adunarea generalã extraordinarã a acționarilor

hotãrãște cu privire la mãrirea sau reducerea capitalului social, la modificarea numãrului de

acțiuni sau a valorii nominale a acestora

modificã actul constitutiv al societãții

decide cu privire la dizolvarea societãții

Consiliul de Administrație

Societatea este administratã de un Consiliu de Administrație format din 5 membri

aleși de Adunarea Generalã Ordinarã a Acționarilor pe o perioadã de 4 ani. Consiliul de Administrație este condus de un președinte care este și directoul general al societãții.

Atribuțiile Consiliului de Administrație sunt:

stabilește organigrama societãții

stabilește îndatoririle și responsabilitãțile personalului societãții

stabilește tactica și strategia de marketing

aprobã nivelul de salarizare al personalului

depune anual Adunãrii Generale a Acționarilor în termen de 90 de zile de la încheierea exercițiului financiar, raportul cu privire la activitatea societãții, bilanțul și contul de profit și pierdere din anul precedent, precum și proiectul program de activitate și proiectul de buget pe anul urmãtor

aduce la îndeplinire hotãrârile Adunãrii Generale a Acționarilor

Comisia de cenzori

Gestiunea societãții este controlatã de acționarii sãi și de Comisia de cenzori aleasã pe o perioadã de 3 ani de Adunarea Generalã a Acționarilor și este formatã din 3 membrii.

Comisia de cenzori are urmãtoarele atribuți principale:

verificã gospodãrirea mijloacelor fixe și a mijloacelor circulante, casa și registrele de evidențã contabilã și prezintã Consiliului de Administrație rapoarte de activitate

la încheierea exercițiului financiar controleazã exactitatea inventarului, a documentelor și a informațiilor prezentate de Consiliul de Administrație supra conturilor societãții, a bilanțului și a contului de profit și pierdere

la lichidarea societãții controleazã operațiunile de lichidare

Directorul general

Pentru relizarea criteriilor de performanțã a societãții, directorul general are urmãtoarele competențe:

concepe și aplicã strategi și politici de dezvoltare a societãții comerciale

selecteazã, angajeazã și concediazã personalul salariat

negociazã contractul colectiv de muncã

reprezintã societatea în relațiile cu terții

prezintã lunar Consiliului de Administrație situația economico-financiarā, modul de realizare al indicatorilor de performanțã

Directorul general coordoneazã activitatea celorlalți directori, organizeazã și conduce prin factori de decizie toate activitãțiile tehnice, economice, comerciale și sociale, deleagã autoritatea sa cadrelor de conducere subordonate ierarhic, analizeazã periodic activitatea, coordoneazã activitatea compartimentului juridic.

1.4 Organizarea și conducerea societãții

Structura organizatoricã a unei entitãți economice reprezintã ansamblul compartimentelor de muncã (tehnic, organizatoric, economic) modul în care acestea sunt constituite și grupate, precum și ansamblul legãturilor ce se stabilesc între ele în vederea realizãrii integrale și în condiții optime a obiectivelor activitãți întreprinderii. Aceastã structurã se stabilește în funcție de volumul, complexitatea, importanța, și specificul activitãții fiecãrei unitãți.

Societatea S.C. ARGOS S.A. este condusã de un director, un contabil șef și un inginer șef, doi șefi de sectoare precum și de șefii de birouri și compartimente funcționale. Are un numãr total de 98 angajați din care 82 muncitori și 16 personal TESA.

Societatea este structuratã pe urmatoarele departamente:

Departamentul economic, care asigurã, în conformitate cu dispozițiile legale, întocmirea lucrãrilor de planificare financiarã, urmãrește beneficiul societãții. Este condus de contabilul șef și cuprinde compartimentele: Contabilitate, Prețuri, Financiar și Facturãri.

Departamentul mecano-energetic, aprovizionare și proiectare care cuprinde și conduce toate activitãțile de bazã, auxiliare și de deservire, de aprovizionare cu materii prime și materiale precum și activitatea de proiectare.

Departamentul personal și fond locativ, unde se ține evidența personalului, activitatea de protecție a munci, evidențã militarã și de fond locativ.

Departamentul juridic și de secretariat care se ocupã în principal de urmãrirea clienților rãu platnici, acționarea lor în judecatã și recuperarea debitelor.

Structura organizatoricã este prezentatã prin organigrama din Anexa 1. Organigrama reprezintã un important instrument de informare asupra organizãrii structurale pe baza cãreia se pot efectua analize asupra situației existente, se pot observa greșeli în subordinea diferitelor compatimente. În gradul de încadrare al cadrelor de conducere, se pot face aprecieri privind nivelurile ierarhice existente.

Din organigramã reiese cã activitãțile specifice fiecãrei funcții sunt grupate în compartimente diferite, lucru ce permite identificarea rapidã a deficiențelor ivite în cadrul fiecãrui compartiment. Este însã obligatoriu ca luarea deciziilor sã se efectueze în timp optim, pentru soluționarea rapidã a problemelor ivite.

Toate aceste activitãți converg spre îndeplinirea obiectivului, realizarea indicatorilor de performanțã.

1.5 Organizarea contabilitãții, rolul și locul în cadrul entitãții

În societatea comercialã ARGOS S.A. Sebeș evidența contabilã este ținutã distinct în cadrul compartimentului financiar -contabil, conform normelor în vigoare și a Legii contabilitãții nr. 82/1991, având ca obiectiv principal furnizarea informațiilor necesare atât pentru necesitāțiile proprii cât și în relațiile societãții cu asociații, clienții, furnizorii, bãncile, organele fiscale etc.

Evidența contabilã este efectuatã cu ajutorul sistemului informațional computerizat, folosind atât conturile sintetice cât și conturile analitice corespunzãtoare.

Aprovizionarea cu materii prime și materiale se face prin intermediul unei magazii. Magazionerul recepționeazã materialele primite de la furnizori și întocmește nota de recepție care împreunã cu factura emisã de furnizor ajunge la biroul Contabilitate unde se înregistreazã.

Eliberarea materilor prime și materialelor din magazie se face pe bazã de bon de consum pentru materialele necesare întreținerii și funcționãrii utilajelor, pentru cheltuielile generale ale societãții.

Materiile prime și materialele se înregistreazã în contabilitate la costul de achiziție care este format din prețul de facturare, cheltuieli de transport și alte cheltuieli incluse în factura furnizorului.

În cadrul evidenței mijloacelor fixe se folosesc: Registul numerelor de inventar în care se înscrie fiecare mijloc intrat în unitate, atribuindu-i-se un numãr de inventar în ordinea succesivã a

numerelor; Fișa mijlocului fix care cuprinde date de identificare a mijlocului fix, codul de

clasificare, valoarea de intrare, durata de serviciu normatã, norma de amortizare, data punerii în funcțiune.

Metoda de amortizare a utilajelor este metoda amortizãrii liniare care presupune calcularea amortizãrii liniar pe toatã durata normatã de utilizare a mijloacelor fixe, exprimatã în ani.

Pentru urmãrirea integritãții mijloacelor fixe la locurile de folosințã și asigurarea gestionãrii lor, acestea se aflã în grija responsabilior secției, sectoarelor respectiv a șefului secției, a maiștrilor sau a șefilor de echipã.

1.6 Contabilitatea componentã a sistemului informațional

Ansanblul activitãților desfãșurate în cadrul întreprinderii poate fi obținut ca rezultatul acțiunii conjugate a 3 sisteme întrepãtrunse și anume:

Sistemul decizional cu rol de a conduce toate activitãțile desfãșurate în unitatea economicā respectivã.

Sistemul operațional care executã deciziile conducerii folosind resursele umane și materiale ale întreprinderii.

Sistemul informațional care are rolul de a asigura legãtura în ambele sensuri între sistemul decizional și cel operațional.

Sistemul informațional reunește într-un tot organizat și coerent operațiile privind culegerea, prelucrarea, analiza, pãstrarea și transmiterea informațiilor economice necesare conducerii proceselor economico-sociale, precum și mijloace tehnice, procedeele și metodele folosite în acest scop.

Funcția principalã a sistemului informațional-economic constã în asigurarea datelor și informațiilor necesare organelor de conducere și control în procesul luãrii deciziilor pe toate treptele organizatorice. Managerul trebuie sã fie capabil sã defineascã tipul de informație pe care îl solicitã și de care are nevoie, iar sistemul informațional al întreprinderi trebuie sã-i poatã furniza informația doritã.

D materialelor din magazie se face pe bazã de bon de consum pentru materialele necesare întreținerii și funcționãrii utilajelor, pentru cheltuielile generale ale societãții.

Materiile prime și materialele se înregistreazã în contabilitate la costul de achiziție care este format din prețul de facturare, cheltuieli de transport și alte cheltuieli incluse în factura furnizorului.

În cadrul evidenței mijloacelor fixe se folosesc: Registul numerelor de inventar în care se înscrie fiecare mijloc intrat în unitate, atribuindu-i-se un numãr de inventar în ordinea succesivã a

numerelor; Fișa mijlocului fix care cuprinde date de identificare a mijlocului fix, codul de

clasificare, valoarea de intrare, durata de serviciu normatã, norma de amortizare, data punerii în funcțiune.

Metoda de amortizare a utilajelor este metoda amortizãrii liniare care presupune calcularea amortizãrii liniar pe toatã durata normatã de utilizare a mijloacelor fixe, exprimatã în ani.

Pentru urmãrirea integritãții mijloacelor fixe la locurile de folosințã și asigurarea gestionãrii lor, acestea se aflã în grija responsabilior secției, sectoarelor respectiv a șefului secției, a maiștrilor sau a șefilor de echipã.

1.6 Contabilitatea componentã a sistemului informațional

Ansanblul activitãților desfãșurate în cadrul întreprinderii poate fi obținut ca rezultatul acțiunii conjugate a 3 sisteme întrepãtrunse și anume:

Sistemul decizional cu rol de a conduce toate activitãțile desfãșurate în unitatea economicā respectivã.

Sistemul operațional care executã deciziile conducerii folosind resursele umane și materiale ale întreprinderii.

Sistemul informațional care are rolul de a asigura legãtura în ambele sensuri între sistemul decizional și cel operațional.

Sistemul informațional reunește într-un tot organizat și coerent operațiile privind culegerea, prelucrarea, analiza, pãstrarea și transmiterea informațiilor economice necesare conducerii proceselor economico-sociale, precum și mijloace tehnice, procedeele și metodele folosite în acest scop.

Funcția principalã a sistemului informațional-economic constã în asigurarea datelor și informațiilor necesare organelor de conducere și control în procesul luãrii deciziilor pe toate treptele organizatorice. Managerul trebuie sã fie capabil sã defineascã tipul de informație pe care îl solicitã și de care are nevoie, iar sistemul informațional al întreprinderi trebuie sã-i poatã furniza informația doritã.

Datele și informațiile se obțin din urmãtoarele surse:

Contabilitate

Statisticã economicã

Evidența tehnico-operativã

Contabilitatea reprezintã o componentã de bazã și o sursã principalã a sistemului informațional-economic. Informația contabilã destinatã utilizatorilor îmbracã 2 forme:

Informații contabile publice- destinate în principal utilizatorilor din afara întreprinderii și sunt asigurate de contabilitatea financiarã

Informații confidențiale- destinate uzului intern al conducãtorilor întreprinderii, de la diferite nivele organizatorice, sunt asigurate de contabilitatea de gestiune

La S.C. ARGOS S.A. prelucrarea informațiilor se realizeazã cu ajutorul a 5 calculatoare în rețea, în stare de funcționare.

În România, primele referiri la contabilitatea de gestiune se regãsesc în Regulamentul de aplicare a Legii contabilitãții 82/ 1991: “contabilitatea de gestiune este destinatã, în principal, înregistrãrii operațiilor privind colectarea și repatizarea cheltuielilor pe destinații, respectiv pe activitãți, secții, faze de fabricație, etc., decontarea producției fabricate, lucrãrilor executate, servicilor prestate inclusiv al producției în curs de execuție”.

Atât Regulamentul de aplicare a Legii 82/ 1991 cât și O.M.F.P. 94/2001 pentru aprobarea Reglementārilor Contablie armonizate de Directiva a IV-a a Comunitãții Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, face precizãri cu privire la obligativitatea organizãrii și ținerii contabilitãții de gestiune.

1.7 Evoluția principalilor indicatori economico-financiari la S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ în perioada 2005 – 2007

Performanțele obținute în activitatea societãții

Pentru activitatea desfașuratã și rezultatele economice obținute S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ a fost recompensatã de Camera de Comerț Industrie și Agriculturã Alba cu locul IV în Topul Firmelor pe anul 2006 la întreprinderile mici și mijlocii în domeniul producerii și distribuirii energiei electrice, termice, a gazelor naturale și a apei pe județul Alba.

De asemenea în luna iulie 2006 societatea a obținut licența pentru apã și canalizare.

Calculul și analiza indicatorilor economico – financiari prevāzuți în Ordinul Ministerului de Finanțe 306/2002 reprezintã o activitate necesarã pentru buna conducere a întreprinderii.

Indicatorii economico- financiari oferã conducerii posibilitatea cunoașterii rezultatelor

interne ale societãții și cauzele ce determinã apariția și amplificarea acestora. Totodatã cunoașterea indicatorilor și analiza lor constituie o activitate premergãtoare actului decizional.

Vom prezenta situația economico- financiarã a S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ prin câțiva parametrii aferenți ultimelor trei exerciții financiare încheiate.

Tabelul nr.1 Prezentarea în dinamicã a urmãtoarelor elemente patrimoniale

Vom calcula și prezenta în graficele urmãtoare indicatorii economico-financiari utilizați de S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ:

Din analiza cifrei de afaceri observãm o evoluție accentuatã în fiecare an, aceastã creștere este favorabilã pentru societate și semnificã creșterea veniturilor din vânzãri.

Viteza de rotație a activelor totale= cifra de afaceri/activele totale

Vrat 2005= 1,33; Vrat 2006= 1,31; Vrat 2007= 1,29

Viteza de rotație a activelor imobilizate= cifra de afaceri/active imobilizate

Vrai 2005= 4,47; Vrai 2006= 4,53; Vrai 2007= 4,03

Marja brutã de vânzare= profit brut din vânzãri/cifra de afaceri *100

Mbv 2005= 4,86; Mbv 2006= 7,78; Mbv 2007= 9,6

Analizând acești indicatori putem desprinde urmãtoarele concluzii cu privire la activitatea desfãșuratã în ultimii 3 ani:

Indicatori de activitate – de gestiune

Viteza de rotație a activelor totale și imobilizate evalueazã eficacitatea activelor totale și imobilizate prin analiza cifrei de afaceri raportatã la activele totale respectiv la activele imobilizate.

Diminuarea vitezei de rotație a activelor totale și a activelor imobilizate aratã lipsa de preocupare a managerului societãții de a utiliza eficient și eficace activele firmei.

Indicatori de profitabilitate cu ajutorul cãrora se exprimã eficiența persoanei juridice în realizarea profitului din resursele disponibile.

Marja brutã din vânzare scoate în evidețã faptul cã societatea nu are probleme în ceea ce privește obținerea unui preț de vânzare optim.

Societatea mai poate fi caracterizatã prin prisma cifrei de afaceri, profitul brut și numãrul de personal. Cifra de afaceri, profitul brut și numãrul de personal cunosc o evoluție de la un an la altul influențând creșterea productivitãții munci pe perioada analizatã.

Profitabilitatea netã= profit brut/cifra de afaceri

Pf 2005= 0,05 %; Pf 2006= 0,07 %; Pf 2007= 0,09

Analiza acestor indicatori subliniazã calitãțile și deficiențele societãții, ajutând în acest fel managerii în luarea unor decizii corecte în vitor.

CAPITOLUL II

Considerații cu privire la organizarea contabilitãții de gestiune și a calculației costurilor

2.1 Obiectivele contabilitãții de gestiune

Fiecare unitate patrimonialã organizeazã contabilitate de gestiune în funcție de specificul activitãții și necesitãțile proprii având ca obiective principale urmãtoarele:

Calculația costurilor;

Stabilirea rezultatelor și rentabilitãții produselor obținute, lucrãri executate și servicii prestate;

Previziunea cheltuielilor și veniturilor prin rețele interne de bugete;

Controlul costurilor și bugetelor cu ajutorul abaterilor;

Furnizarea datelor necesare fundamentãrii decizilor privind gestiunea întreprinderii;

Contabilitatea de gestiune are drept obiectiv reprezentarea analiticã a proceselor interne ale întreprinderii ce produc transformari, atât cantitative cât și calitative ale patrimoniului. Informațiile obținute sunt indispensabile conducãtorilor de la diferite nivele organizatorice în vederea eficientizãrii activitãții pe care o conduc.

Rãspunderea pentru organizarea și conducerea contabilitãții de gestiune, revine administratorului sau altor persoane juridice ce au obligația gestionãrii unitãții respective.

“Organizarea și conducerea contabilitãții de gestiune și a calculației costurilor presupun utilizarea unei calculații al cãrei conținut și importanțã diferã în funcție de anumiți factori care își pun amprenta asupra activitãții economice a unitãți patrimoniale.”

Contabilitatea de gestiune furnizeazã informații necesare elaborãrii rapoartelor și analizelor utilizate de manager în luarea deciziilor. Aceste informații nu sunt limitative ele trebuie sã satisfacã atât necesitãțile de informare curentã cât și în continuã schimbare. Informațiile obținute prin contabilitatea de gestiune sunt confidențiale, interne folosind în procesul decizional într-o economie concurențialã.

Contabilitatea de gestiune permite examinarea condițiilor interne a exploatãrii prin analiza costurilor efective cu cele previzibile și determinarea abaterilor, prin furnizarea pentru întreprindere

a bazelor evaluãrii unor elemente de activ (stoc, materii prime, produse în curs de execuție, produse finite).

Din puct de vedere documentar contabilitatea de gestiune își extrage costurile din contabilitatea financiarã. Totodatã contabilitatea financiarã înregistreazã cheltuielile care nu pot forma obiectul calculației costurilor, cum sunt cheltuielile excepționale și în unele cazuri cheltuielile financiare. Aceste cheltuieli se numesc neâncorporabile. Alte cheltuieli nu apar în contabilitatea financiarã din motive de fiscalitate, dar figureazã în contabilitatea internã fiind denumite cheltuieli adãugate sau supletive.

Toate cheltuielile incorporabile în costuri sunt denumite cheltuieli încorporabile.

Obiectul calculației costurilor în contabilitatea de gestiune îl formeazã în principal determinarea cheltuielilor de exploatare.

2.2 Premizele organizãrii contabilitãții de gestiune și a calculației costurilor

Organizarea contabilitãții de gestiune include totalitatea principiilor, procedurilor, metodelor, respectiv a activitãților desfãșurate pentru realizarea obiectivelor contabilitãții de gestiune.

“Deși în întreprinderile industriale din țara noastrã predominã conceptul contabil în organizarea lucrãrilor de calculație, totuși generalizarea prelucrãrii automate a datelor va ridica în mod sigur problema alegerii între conceptul statistic și cel contabil în domeniul calculãrii costurilor."

Contabilitatea de gestiune are urmãtoarele structuri organizatorice:

Organizarea determinãrii costurilor de producție ale produselor;

Organizarea determinãrii rezultatelor și rentabilitãții;

Organizarea bugetãrii activitãții;

Organizarea controlului de gestiune;

În practicã s-a demonstrat cã reușita unui model de calculație a costurilor depinde în primul rând de modul cum a fost organizatã calculația.

Pentru îndeplinirea multiplelor sarcini care revin contabilitãții cheltuielilor de producție în organizarea evidenței acestora și a calculației costurilor, implicã soluționarea prealabilã a urmãtoarelor probleme:

Precizarea obiectului calculației

Prin obiect de evidențã se înțelege un mijloc sau un proces economic care se programeazã și se urmãresc în mod distinct cheltuielile de producție și se calculeazã costul producției. Obiectul de evidențã și de calculație poate fi diferit, în funcție de natura activitãții întreprinderii, de

particularitãțile și organizarea producției și a evidenței. De exemplu, ca obiect pentru care se calculeazã costul producției putem avea: un produs finit, o lucrare sau un serviciu, o anumitã comandã, o piesã sau un grup de piese, o fazã de fabricație.

Stabilirea unitãții de calcul

În fucție de obiectul calculației unitatea de calcul se poate exprima în unitãți monetare, convenționale, unitãți valorice.

Alegerea procedeului de repartizare a costurilor indirecte

Calculul cât mai exact este condiționat de alegerea procedeului de repartizare a costurilor indirecte asupra locurilor și produselor care le-au ocazionat. Cheltuielile indirecte se repartizeazã în raport de costul de secție, salariile indirecte, orele de fucționare a utilajelor, alți factori care asigurã repartizarea raționalã a acestora asupra produselor lucrãrilor serviciilor.

Adoptarea unei nomenclaturi

Calculația costurilor trebuie organizatã atât în vederea organizãrii unei contabilizãri rapide a datelor, cât și a ușurãrii comparãrii datelor contabile cu cele previzionate. În acest sens costurile de producție sunt grupate atât pe elemente de cheltuieli cât și pe articole.

Alegerea organelor care trebuie sã execute lucrãrile

Elaborarea antecalculației este atribuitã compartimentului de contabilitate. O altã modalitate presupune cã atât elaborarea antecalculației cât și a postcalculației sã fie fãcutã de un singur organ care sã se ocupe exclusiv de aceastã problemã și funcționeazã sub îndrumarea directorului economic.

Adoptarea celei mai adecvate metode de calculație

Între calculația costurilor producției și organizarea contabilitãții analitice a cheltuielilor de producție trebuie sã existe o legãturã nemijlocitã, o strânsã interdependențã.

Fiecare metodã de calculație pretinde o anumitã organizare a contabilitãții analitice a cheltuielilor, un anumit mod de înregistrare și colectare a acestora în costuri. La alegerea metodei celei mai adecvate pentru calcularea costurilor la o unitate economicã trebuie sã se ținã seama de caracterul producției, de specificul procesului tehnologic, de durata ciclului de fabricație, de numãrul produselor fabricate și de alți factori specifici fiecãrei unitãți.

Aplicarea metodei de calculație adoptate, în concordanțã cu cerințele factorilor menționați, presupune: stabilirea purtãtorilor de costuri și a unitãților de calculație, stabilirea sectoarelor de cheltuieli, adoptarea sistemului de documente și formulare necesare pentru identificarea, colectarea și prelucrarea datelor privind cheltuielile de producție, inclusiv a celor privind calculul, analiza și raportarea abaterilor de la costurile antecalculate.

Planificarea lucrãrilor de calculație în timp

Modul în care sunt executate lucrãrile de calculație are importanțã pentru informarea conducerii. O informare tardivã chiar dacã este exactã conduce la adoptarea unor decizii fãrã eficiențã. De aceea programarea lucrãrilor de calculație a costurilor în timp este bine sã aibã în vedere cã aceste lucrãri sã fie astfel programate, încât periodic, înainte de exprimarea perioadei de gestiune sã se cunoascã nivelul costurilor de producție. Și în aceastã direcție existã o serie de metode cum ar fi: standard cost, direct costing.

Alegerea mijloacelor tehnice necesare executãrii lucrãrilor de contabilitate de gestiune și a calculației costurilor

Pentru efectuarea lucrãrilor de calculație la timp, se impune dotarea cu tehnicã de calcul, iar alegerea echipamentului sã fie în funcție de complexitatea activitãții agentului economic.

Trecerea la noul sistem de contabilitate, prin care contabilitatea de gestiune este organizatã în funcție de specificul activitãții agentului economic pentru lucrãrile de calculație se impune ca acestea sã fie executate de specialiști.

2.3 Factorii care influențeazã organizarea și conducerea contabilitãții de gestiune

Contabilitatea de gestiune ca tehnicã de analizã în activitatea unei întreprinderi și a produselor fabricate de aceasta este influențatã de o serie de factori, pe de o parte de natura obiectivã, iar pe de altã parte de natura subiectivã.

Printre factorii de naturã subiectivã care au impus organizarea și conducerea contabilitãții de gestiune amintim:

apariția unor noi forme de management;

accelerarea evoluției tehnologice;

intensificarea concurenței care a determinat modificãri în poziția dominantã pe piațã respectiv a puterii economice de la producãtori la consumatori.

Factorii de influențã în organizarea și conducerea contabilitãții de gestiune:

Specificul procesului tehnologic:

Forma de calculație;

Precizarea obiectului calculației;

Precizarea unitãții de calcul;

Precizarea perioadei și momentului calculației;

Numãrul și felul documentului.

Organizarea procesului de producție:

Organizarea culegerii datelor necesare fundamentãrii calculației costurilor;

Adoptarea metodei de calculație.

Marimea întreprinderii:

Alegerea formei de organizare a calculației;

Circuitul documentelor.

Structura organizatoricã a întreprinderii:

Numãrul locurilor de cost și al calculației de costuri;

Ordinea de efectuare a calculației costurilor.

Gradul de concentrare și specializare:

Numãrul elementelor de calcul;

Reorganizarea lucrãrilor de calculație ca urmare a modificãrii nomenclaturii fabricației.

Toate acestea au influențat evoluția sistemului de gestiune, orientatã pe previziunea nivelului și structurii costurilor și în special pe controlul operativ al acestora.

2.4. Principiile de organizare a contabilitãții de gestiune și a calculației costurilor

Pentru asigurarea conținutului real și exact al costurilor se are în vedere urmãtoarele principii:

Principiul separãrii cheltuielilor – care privesc obținerea bunurilor, lucrãrilor, serviciilor de cheltuieli care nu sunt legate de achizția, producția sau prelucrarea acestora. Acesta presupune ca

la nivelul obiectelor de calculație sã se separe cheltuielile atribuibile obiectelor respective de

cheltuieli ocazionate de restul activitãții. Cheltuieli care nu participã la obținerea obiectelor de calculație (cheltuieli de administrație, de desfacere, regie fixã nealocatã costului, cheltuieli

financiare, extraordinare, etc.) nu se includ în costul acestora.

Principiul delimitãrii cheltuielilor – în timp-potrivit cãruia în costurile unei perioade se includ numai acele consumuri de factori produse în perioada de calcul respectivã. Nu toate cheltuielile sunt prinse în mãrimea costurilor prin intermediul consumului (cele anticipate, avansuri acordate, etc.). Unele consumuri nu au fost precedate de plãți.

Principul delimitãrii cheltuielilor în spațiu, pe procese aprovizionare, fabricație, desfacere, administrare. În cadrul unor procese are loc o adâncire a delimitãrii în spațiu, pe locuri generatoare de costuri.

Delimitarea cheltuielilor privind producția finitã de cheltuieli aferente producției în curs de execuție. Acest principiu este valabil pentru acele unitãți productive a cãror producție se prezintã parțial la sfârșitul perioadei de gestiune în diverse stadii de transformare, cantitatea și valoarea acesteia fiind diferitã de la o perioadã de gestiune la alta.

Corecta dimensionare a costului producției finite depinde de corecta evaluare a producției în curs de execuție.

Pe lângã principiile amintite, teoria calculației costurilor insereazã și alte principii de calculație a prețurilor:

Principiul documentãrii bazeazã și fundamenteazã calculația pe documente justificative.

Principiul calculației unice urmãrește ca fiecare cost sã fie luat în calcul o singurã datã.

Principiul eficienței calculației presupune o calculație eficientã în limitele unei exactitãți economice.

Principiul cauzalitãții asociazã posibilitatea calculației costurilor de reușirea reprezentãrii prin legi liniare a legãturii dintre costuri și factorii de influențã ce acționeazã asupra costurilor. Stã de

altfel la baza calculației costurilor planificate și bugetare.

Principiul creșterii sferei costurilor individuale- reclamã eforturi de lãrgire a sferei de cuprindere a costurilor directe în scopul sporirii exactitãții calculației costurilor.

Principiul contribuției de acoperire asociazã purtãtorul de costuri, adicã utilitatea cu beneficiile brute aduse (sau contribuția de acoperire). Cu cât contribuția de acoperire este mai mare cu atât acel produs are capacitate de a suporta mai multe costuri.

2.5. Aspecte ale organizãrii contabilitãții de gestiune și a calculației costurilor pe locuri sau sectoare generatoare de cheltuieli și pe purtãtori

Din punct de vedere organizatoric, unitãțile economice se împart în sectoare de activitate, secții de producție, secții auxiliare la care se adaugã compartimentele fucționale în majoritatea lor.

În unele lucrãri de specialitate sectoarele de cheltuieli sunt prezentate ca fiind subdiviziuni ale cadrului tehnico-productiv, de conducere și administrativ al întreprinderii în raport cu care se

organizeazã planificarea, programarea și urmãrirea analiticã a cheltuielilor care formeazã costul producției.

Pentru calcularea corectã a calculului producției este necesar ca la înregistrarea cheltuielilor ocazionate de aceasta, sã se ținã cont de destinația și importanța ei, de locurile de producție, felurile și particularitãțile producției. Astfel dupã destinație și importanțã producția se grupeazã astfel:

Producție de bazã – cea care formeazã obiectul principal al activitãți întreprinderii, locurile de cheltuieli fiind secțiile de bazã ( aprovizionare, producție, desfacere), iar în contabilitate locurile principale de cheltuieli.

Producție auxiliarã – asigurã desfãșurarea normalã a producției de bazã, numitã și producție ajutãtoare, în contabilitate locuri secundare de cheltuieli ( centralã electricã, centralã apã, secția de transport, etc.).

Producția anexã – cea care nu are legãturã directã cu activitatea directã a întreprinderii, mai poartã denumirea de secții anexe, iar în contabilitate locuri secundare de cheltuieli (valorificarea deșeurilor, activitãți socio-culturale).

Aceastã clasificare a producției prezintã o importanțã deosebitã pentru organizarea contabilitãții cheltuielilor de producție și calculul cu exactitate a costului sãu.

Administrarea și conducerea producției din secțiile de bazã, auxiliare și anexe se realizeazã la nivelul unitãții de cãtre sectorul administrativ și de conducere.

Locurile de muncã sunt și locuri de producție, denumite locuri de cheltuieli, centre de responsabilitate. Locurile de producție reprezintã spațiile productive delimitate precis în care se desfãșoarã procesul tehnologic. Acestea nu sunt singura bazã a locurilor de cheltuieli.

Clasificarea locurilor de cheltuieli în funcție de baza lor:

Locuri de cheltuieli operaționale – au la bazã locuri de muncã unde se executã operațiuni privind fabricarea și desfacerea produselor, aprovizionarea cu materii prime;

Locuri de cheltuieli structurale – se bazeazã pe activitatea privind organizarea și conducerea procesului de aprovizionare, producție și desfacere.

Calculația costurilor la nivelul fiecãrui loc generator de cost trebuie organizatã astfel încât sã asigure elaborarea calculațiilor de plan, a celor efective, a abaterilor.

Organizarea calculației costurilor nu trebuie fãcutã la întâmplare, ci pe baza cunoașterii exacte a structurii întreprinderii. Un alt aspect se referã la stabilirea unui numãr optim de locuri de cheltuieli. Astfel, optimizarea devine cu atât mai pregnantã încât între aspectul informațional și

costuri existã tendințe opuse: astfel un numãr mai mare de locuri de cheltuieli asigurã o informare mai largã, ceea ce mãrește eficiența controlului și luãrii deciziilor. Dar în acelaș timp crește și costul

evidențiat și calcularea costului. În schimb o reducere a numãrului de locuri deși conduce la ieftinirea evidenței și calculației, prin pierderea unui volum de informații determinã o scãdere a eficienței controlului și deciziilor. De aici nevoia de a stabili un numãr optim de locuri de cheltuieli.

O atenție deosebitã trebuie acordatã colectãrii și repartizãrii cheltuielilor pe fiecare loc de cheltuieli: nu toate cheltuielile se pot repartiza în momentul apariției lor în mod direct asupra unui loc de cheltuieli, cheltuielile indirecte repartizându-se pe baza unor criterii stabilite.

O problemã principalã a calculației costurilor o constituie organizarea calculației pe purtãtor de cost. Prin aceasta se înțelege orice produs, lucrare, serviciu, rezultat material concret al procesului de producție. Varietatea și diversitatea producției impun organizarea calculației costurilor pe purtãtori corespunzãtori specifici și caracteristicile tehnologice a modului de organizare a procesului de producție, aceasta deoarece produsul, lucrarea sau serviciul diferã în funcție de natura producției.

Criterii de clasificare a purtãtorilor:

În funcție de gradul de finisare al producției, purtãtorul de cost poate fi:

semifabricatul;

produsul finit;

În funcție de tehnologia fabricației, de natura producției și etapele în care se realizeazã produsul:

produs obținut într-o fazã de fabricație;

produs independent;

produs asamblat;

produs cuplat;

În funcție de conținutul material concret, ca rezultat al procesului de producție, purtãtorul de cost poate fi:

produsul material obținut sub forma lui concretã de produs finit;

produs nematerial – serviciul sau prestarea efectuatã;

În funcție de destinația produselor:

produse destinate livrãrilor cãtre terți și care, de regulã, au volumul cel mai mare;

produse destinate consumului intern al agenților economici;

Necesitatea asigurãrii unei calculații cât mai exacte a costurilor impune comensurarea cantitativã a producției obținute. Apar situații când în anumite condiții se folosesc drept purtãtori de costuri unitãțiile de calcul folosite pentru exprimarea cantitativã a producției, se grupeazã în trei categorii:

unitãți tehnice de mãsurã cunoscute sub denumirea de unitãți naturale;

unitãți convenționale utilizate în cazul lipsei de omogenitate;

pãrți componente ale producției (piese, subansamble).

Unitatea de calcul indiferent de forma de exprimare se integreazã în obiectul de calculație fiind legatã de aceasta și constituind element de bazã al calculației. În calculația costurilor primul pas îl constituie calculul producției trecute.

Organizarea calculației pe purtãtori de costuri în funcție de specificul producției se poate realiza sub urmãtoarele forme:

calculația costurilor pe faze cu semifabricate;

calculația costurilor pe produse, grupe de produse;

calculația costurilor pe comenzi de produse;

calculația costurilor pe cerințe;

calculația costurilor pe peise, sub ansamble, ansamble.

Organizarea calculației costurilor ridicã douã mari probleme:

organizarea culegerii, colectãrii și repartizãrii cheltuielilor;

organizarea calculației propriu-zise.

Rezolvarea acestora depinde de metoda sau de procedeul de calculație adoptat. Ca o trãsãturã comunã a tuturor metodelor de calculație a costurilor este faptul cã toate urmãresc costurile pe locuri și purtãtor având drept scop furnizarea informațiilor.

“Organizarea corespunzãtoare a locurilor generatoare de costuri este condiționatã de obiectul, particularitatea și structura organizatoricã a agentului economic și este impusã de principiul localizãrii costurilor„.

Plasarea întreprinderii românești într-un mediu economic care primește treptat caracterul economiei de piațã impune adoptarea unui sistem de comunicație la nivelul agentului economic adecvat cerințelor informaționale interne al cãrui nucleu îl constituie componenta contabilã.

Etapele metodologice privind contabilitatea de gestiune și a calculației costurilor

Calculația costurilor este o realitate incontestabilã a întreprinderilor, fiind ansamblul lucrãrilor, în forma organizatoricã, necesarã obținerii informațiilor privind costurile.

Din punct de vedere al momentului elaborãrii calculațiilor avem:

Antecalculațiile – sunt acelea care sunt elaborate înaintea desfãșurãrii proceselor și fenomenelor economice la care se referã. În categoria antecalculațiilor intrã calculațiile de proiect, calculațiile de deviz, calculațiile de buget sau plan, etc.

Obiectivul antecalculului este de cunoaștere anticipatã a consumurilor de resurse generatoare de costuri, prin costul antecalculat care trebuie sã fie cât mai bine fundamentat, și sã fie cât mai apropriat de nivelul costului efectiv.

Postcalculația – se elaboreazã dupã desfãșurarea proceselor și fenomenelor la care se referã și se bazeazã pe mãrimi efective înregistrate.

Etapele calculului costului efectiv sunt:

Delimitarea, colectarea și încorporarea cheltuielilor incorporabile în costuri prin preluarea cheltuielilor de exploatare din contabilitatea financiarã cu ajutorul conturilor de calculație în contabilitatea de gestiune.

Calculația propriu -zisã a costurilor presupune urmãtoarele lucrãri:

Decontarea livrãrilor reciprice de produse, lucrãri și servicii între activitãțiile auxiliare pentru nevoile lor de producție;

Calculul costului efectiv al producției auxiliare și repartizarea cheltuielilor aferente producției

respective consumatã pentru nevoile activitãții de bazã și celorlalte sectoare de activitate din întreprindere;

Repartizarea cheltuielilor indirecte de producție asupra produselor fabricate;

Repartizarea cheltuielilor generale de administrație asupra produselor fabricate;

Repartizarea cheltuielilor de desfacere asupra produselor fabricate;

Determinarea cantitativã și valoricã a producției în curs de execuție;

Determinarea costului efectiv pe unitate de produs;

În postcalcul se comparã costurile efective cu cele antecalculate și stabilirea abaterilor, raportarea și soluționarea lor.

2.7. Costul de producție –definiții și structurã

Pentru a desfãșura orice activitate productivã este necesar consumul anumitor resurse umane, materiale și bãnești pe baza cãrora se realizeazã producția de bunuri materiale. Toate consumurile individualizate în timp și spațiu și pe obiecte ale producției materiale îmbracã forma costului. Costul reprezintã o categorie economicã ce se manifestã nemijlocit în producția materialã, respectiv în activitatea de creare a bunurilor materiale și legat în mod indisolubil de valoare, de formele de manifestare a valorii în activitatea de obținere a unor bunuri materiale.

Cheltuielile de producție și de desfacere evolueazã separat și individual, “Prin urmare, costul producției evolueazã și el datoritã datoritã evoluției componentelor sale individuale”.

IAS 2 “Contabilitatea stocurilor „(par.10) precizeazã urmãtoarele componente ale costului de producție:

Cheltuielile directe de producție (consumurile de materii prime și materiale, manoperã directã);

Cota de cheltuieli indirecte, alocatã sistematic bunului obținut (amortizarea, întreținerea secțiilor și utilajelor, conducerea și administrarea secțiiilor).

Întreprinderile românești care aplicã Standardele trebuie sã excludã din costul de producție cheltuielile generale ale întreprinderii și cheltuielile de distribuție și sã le recunoascã drept cheltuieli ale perioadei.

Horia Cristea definește costurile de producție ca fiind costurile care sunt atașate unei producții și nu unei perioade de timp.

Clasificarea cheltuielilor care formeazã costul de proucție

“Rezolvarea corectã și completã a tuturor problemelor privind costurile presupune studierea și cunoașterea prealabilã și temeinicã a cheltuielilor care formeazã costurile, îndeosebi conținutul și structura acestora.”

Clasificarea cheltuielilor pune în evidențã caracteristicile specifice diferitelor categorii de cheltuieli necesare metodelor de calculație cât și rolul utilizãri informațiilor privind anumite tipuri de costuri în procesul de conducere în vederea luãri deciziilor.

Criterii de clasificare a cheltuielilor:

Dupã naturã (conținut economic), cheltuielile de producție se împart în:

Cheltuieli materiale (consumurile de materii prime, materiale, amortizare, etc.);

Cheltuielile cu salariile (salarii plãtite, C.A.S., C.A.S.S., șomaj, etc.);

Prezintã importanțã în vederea reduceri costurilor de producție, respectiv a cheltuielilor materiale și a celor salariale.

Din punct de vedre al locului de efectuare, întâlnim:

Cheltuieli cu aprovizionarea;

Cheltuieli cu producția;

Cheltuieli cu desfacerea;

Cheltuieli administrative.

Dã posibilitatea calculației costurilor pe fiecare sector în parte.

Din punct de vedere al efectuãrii lor, cheltuielile sunt:

Cheltuieli anticipate (efectuate în perioada curentã dar privesc producția viitoare);

Cheltuieli curente (se efectueazã în perioada curentã și se include în costul produselor fabricate în aceastã perioadã);

Cheltuieli preliminate (provizioane) – se include în costul producției din perioada curentã dar se vor efectua în perioada urmãtoare.

Din punct de vedere al modului de amortizare în costul produsului:

Cheltuieli directe – sunt individualizate pe produs din momentul efectuãrii lor (materii prime și materiale, combustibili, salarii muncitori direct productivi și protecție socialã aferentã)

Cheltuieli indirecte – nu se individualizeazã direct pe produs în momentul efectuãrii lor ci se concretizeazã pe secții, sectoare de activitate fiind comune mai multor produse din sectorul

respectiv (C.I.F.U., C.G.S, C.G.A.,)

Din punct de vedere al necesitãții bugetare:

Pe elemente primare astfel:

Materii prime și materiale consumabile;

Derișeuri recuperabile (se scad);

Amortizarea imobilizãrilor;

Alte cheltuieli materiale;

Total cheltuieli materiale (a-b+c+d)

Salarii;

Contribuția unitãții la asigurãrile sociale;

Contribuția unitãții la fondul de șomaj;

Alte cheltuieli cu munca vie.

Total cheltuieli cu munca vie (e+f+g+h)

Impozite, taxe și alte cheltuieli prevãzute de lege;

Total cheltuieli (I+II+I)

Aceastã clasificare are o importanțã deosebitã, pentru cã permite calculul unor indicatori legați de costuri, stabilirea ponderii fiecãrei categorii de cheltuieli în total, precum și direcțiile de reducere a acestora.

Pe articole de calculație – baza organizãrii contabilitãții de gestiune;

Materii prime și materiale directe;

Materiale recuperabile (se scad);

Salarii directe;

Accesorii salariale (contribuția unitãții la asigurãri sociale, sãnãtate și fondul de șomaj);

Alte cheltuieli directe.

Total cheltuieli directe de producție (a-b+c+d+e)

Cheltuieli cu întreținerea și funcționare utilajelor;

Cheltuieli generale ale secției;

Total cheltuieli indirecte de producție (f+g)

Costul producției (I+II)

Cheltuieli generale ale întreprinderii;

Cheltuieli de desfacere;

Cost complet comercial (III+h+I)

În funcție de dependența lor fațã de volumul producției, cheltuielile se clasificã în:

Cheltuieli variabile- își modificã volumul odatã cu modificarea volumului producției (consumul de materii prime și materiale directe, energie, apã,etc.), matematic ele fiind o funcție (f), a volumului producției (Q), exprimatã astfel: Chv=f(Q);

Cheltuieli fixe –sunt acele cheltuieli care nu-și modificã volumul odatã cu modificarea volumului fizic al producției și rãmân invariabile ( cheltuieli cu chiria, amortizarea mijloacelor fixe, etc.). Aceste cheltuieli depind de factorul timp exprimate prin relația Chf=f(t).

Deci costul produsului este alcãtuit din cheltuieli variabile directe și indirecte și cheltuieli fixe directe și indirecte, ale activitãții normale repartizate asupra produsului.

Cheltuielile variabile se clasificã în funcție de indicele de variabilitate (Iv=raport între modificarea procentualã a cheltuielilor și modificarea procentualã a volumului fizic al producției) astfel:

Cheltuieli proporționale – se modificã direct proporțional cu producția iar Iv=1, cheltuielile variazã cu cantitatea de producție, iar pe unitate de produs rãmân invariabile. Acestea sunt: consumul de materii prime, de semifabricate și ambalaje, amortizarea mijloacelor fixe, salarii lucrãtori, etc.);

Cheltuieli variabile progresive – ritmul de creștere este superior volumului producției ce le-au ocazionat și Iv>1;

Cheltuieli variabile degresive (subproporționale) – acele cheltuieli care cresc odatã cu creșterea volumului producției dar într-o mãsurã mai micã decât aceasta 0<Iv<1;

Cheltuieli variabile regresive – acele cheltuieli care scad simțitor în cazul unor creșteri importante al volumului producției (C.I.F.U.);

Cheltuieli variabile flexibile – o evoluție neregulatã fațã de volumul producției (se întâlnesc în centralele termoelectrice și de termoficare).

Cheltuielile fixe se mai numesc și cheltuieli constatate sau de structurã și indicele de

variabilitate în cazul lor Iv=0. Se întâlnesc douã categorii de cheltuieli fixe:

Cheltuieli fixe propriu – zise – cheltuieli a cãror mãrime rãmân constante indiferent de volumul

producției, sunt invariabile chiar și în cazul când producția este opritã temporar (amortizãri,servicii telefonice, etc.);

Cheltuieli relativ fixe –manifestã o sensibilitate mai mare fațã de volumul producției având un

caracter variabil sub aspectul ponderii acestora (salarii TESA, furnituri de birou,etc.).

Remanența costurilor reprezintã fenomenul potrivit cãruia la o evoluție descrescândã a volumului producției, costurile rãmân totdeauna în urmã în descreșterea lor. Se explicã prin comportamentul cheltuielilor fixe și degresive fațã de evoluția volumului fizic al producției.

În costul bunurilor, lucrãrilor, serviciilor se include în condiții specifice și costurile îndatorãrii numai în mãsura în care sunt atribuibile achiziției, construcției sau producției unui activ cu ciclu lung de fabricație.

Cheltuielile perioadei care nu se includ în costul bunurilor sunt:

Pierderi de materiale, manoperã peste limitele normale admise;

Cheltuieli de depozitare, cu excepția cazurilor în care astfel de costuri sunt necesare în procesul de producție, anterior trecerii într-o fazã nouã de fabricație;

Regiile generale de administrație care nu participã la aducerea stocurilor în forma și locul în care se gãsesc în prezent;

Costurile de desfacere;

Regia fixã nealocatã costului.

2.8 Metode de calculație a costurilor

Conceptul de metodã cuprinde totalitatea procedeelor și tehnicilor care conduc la cuantificarea cifricã a unor corelații dintre diverse mãrimi. Metoda de calculație a costurilor cuprinde totalitatea procedeelor de colectare dupã, anumite principii, a costurilor incorporabile pe locuri de costuri, produse, grupe de produse, lucrãri într-o anumitã perioadã de gestiune și a procedeelor care conduc la cuantificarea corelației dintre costuri și producția ce le-a ocazionat, pentru determinarea costului întregii producții și pe unitate de produs.

“Datã fiind utilitatea practicã și problematica teoreticã pe care o etaleazã, contabilitatea și calculația costurilor s-au constituit în ultimul secol într-o adevãratã disciplinã științificã, avãnd nu numai un obiect de studiu, ci și metode proprii de cercetare a fenomenelor studiate.”

Clasificarea metodelor de calculație se face în funcție de urmãtoarele criterii:

Dupã legãtura lor cu obiectul de calculație:

Metode de calculație pe purtãtori – sunt acelea care servesc pentru determinarea costurilor în

raport cu însuși purtãtorul de costuri care poate fi un produs, o comandã (metoda pe comenzi, metode standard – cost etc.).

Metode de calculație pe zone sau pe sectoare de cheltuieli – sunt acele metode care se folosesc pentru anumite perioade de gestiune în vederea determinãrii cheltuielilor privind producția în raport cu sectoarele de cheltuieli special constituite prin reunirea locurilor de muncã dupã anumite criterii. Poate fi denumitã și metoda pe locuri de responsabilitate.

Metode de calculație cu caracter mixt – sunt acele metode concretizate printr-un obiect de calculație care întrunește trãsãturi pe purtãtori și pe sectoare: metoda globalã.

Din punct de vedere al sferei de cuprindere a cheltuielilor în costul unitar:

Metode de calculație absorbante sau totale (full – costing) – iau în considerație la calculația costului unitar toate cheltuielile ocazionate de procesul de producție (metoda pe comenzi, metoda pe faze).

Metode de calculație parțiale sau limitative – iau în considerare în calculul costului unitar numai anumite cheltuieli (metoda direct – costing, metoda costurilor directe).

Dupã modul de integrare a calculației în sistemul de programare și urmãrire a activitãții productive din întreprindere:

Metode de calculație previzionale – au la bazã douã rânduri de calculație: unul care precede și altul care succede procesul de producție, având un sistem închegat de stabilire, urmãrire și raportare a abaterilor de la situația predeterminatã (metoda normativã).

Medtode de calculație cu caracter post operativ (istorice) – au la bazã determinarea costului efectiv al producției obținute.

În funcție de obiectivele urmãrite:

Metode de calculație care au unic obiectiv – stabilirea costurilor produselor (metoda globalã, metoda pe comenzi).

Metode de calculație care urmãresc și alte obiective – metoda standard – cost, metoda direct – costing.

Caracteristicile comune ale metodelor de calculație a costurilor:

Calculeazã costul plecând de la douã elemente: totalitatea cheltuielilor incorporabile de producție și distribuție în expresie valoricã și producția care le-a ocazionat, într-o perioadã de gestiune;

Fiecare meodã utilizeazã pentru calculul costurilor anumite etape succesive de desfãșurare a

lucrãrilor de calculație;

În cadrul fiecãrei etape se utilizeazã mai multe procedee concrete de lucru;

Scopul final îl constituie calcularea costului de productie.

Descoperirile între metodele de calculație sunt determinate de:

Purtãtorii de costuri în raport de care se stabilesc costurile;

Sfera de includere a cheltuielilor în costul produs;

Scopul urmãrit prin calculație;

Modul de organizare a locurilor generatoare de costuri.

Metoda globalã

Metoda globalã sau metoda diviziunii simple sau a calculului direct constã în colectarea tuturor costurilor de producție dintr-o perioadã de gestiune ocazionate de obținerea producției, în mod global la nivel de secție, întreprindere, pe articole de calculație. Costul unitar se obține raportând totalul costurilor incorporabile(directe și indirecte) la cantitatea de produse fabricate (Of), exprimatã în unitãți naturale, prin relația:

Ct= (ΣChd+Σchi)/Q

Ct-costul unitar;

Chd-cheltuieli de producție indirecte;

Chi-cheltuieli de producție indirecte;

Q-cantitate de producție fabricatã.

Caracteristica principalã a metodei constã în faptul ca toate costurile de producție sã se identifice pe produs sau pe grupa de produse ce le-au ocazionat având caracterul de costuri directe. Se aplicã de regulã la întreprinderile care fabricã un singur produs mai multe produse (cuplate) din aceeaș materie primã și prin acelaș proces tehnologic.

Metoda pe faze

Se folosește de cãtre unitãțile cu producție de masã, producție care se desfãșoarã în condițiile unui proces tehnologic, omogen, pe faze succesive de prelucrare.

Fazele de fabricație cuprind mai multe operații de prelucrãri și coincid sau nu cu secția de producție.

Obiectul de evidențã și calculație a costurilor îl constituie faza de fabricație. Ca atare,

cheltuielile de producție se colectezã direct sau prin repartizare (cele indirecte) pe faze de producție.

La calcularea costului efectiv pe produs întâlnim douã variante:

Varianta fãrã semifabricate – se aplicã atunci când între fazele de fabricație nu rezultã semifabricate care sã fie depozitate în magazii anume destinate și care sã fie înregistrate ca atare în contabilitate.

Cheltuielile de producție în aceastã variantã se transferã de la o fazã de fabricație la alta.

Modelul general de calcul al costului pe unitate de produs finit se poate prezenta matematic astfel:

Ct=(M+ΣChd+ΣChi)/ΣQ

Sau prin însumarea costului fiecãrei faze;

Ct=(Chd1+Chi1)/Q1+(Chd2+Chi2)/Q+….+(Chdn+Chin)/Qn în care:

M-valoarea materialelor consumate în toate fazele de producție;

Chd- cheltuieli directe din toate fazele de producție;

Chi- cheltuieli indirecte din toate fazele de prelucrare;

Q- cantitatea de produse fabricate;

Ct- costul pe unitate de produs finit.

De asemenea varianta fãrã semifabricte și în cazurile când între fazele de producție rezultã semifabricate din care nu se evidențeazã ca atare, cheltuielile aferente transferându-se doar de la o fazã la alta de fabricație. La stabilirea cheltuielilor de producție a unei faze se ține seama și de cheltuielile aferente producției neterminate.

Varianta fãrã semifabricate se aplicã în întreprinderile care obțin din fabricație un numãr mare de produse, a cãror intermediari trec de regulã de la o fazã la alta fãrã gestionare, depozitare, stocare, etc.

Varianta cu semifabricate – se aplicã la întreprinderile cu o producție de masã și la care dupã fiecare fazã de fabricație se obțin semifabricate care se depoziteazã și se înregistrezã ca atare în contabilitate.

În aceastã variantã pentru fiecare fazã de fabricație se stabilește costul efectiv al semifabricatelor obținute, iar la ultima fazã de calculație se calculeazã costul efectiv al produsului finit.

Calculul costului efectiv se va prezenta astfel:

Pentru faza întâi de fabricație:

Ct1=(Chd1+Chi1)/Q1

Pentru faza a doua de fabricație:

Ct2=Ct1+ (Chd2+Chi2)/Q2

Pentru faza a treia de fabricație:

Ct3=Ct2+(Chd3+Chi3)/Q3

Unde:

Ct -cost unitar al fiecãrei faze;

Chd -cheltuieli directe din fiecare fazã;

Chi – cota parte din cheltuielile indirecte pentru fiecare fazã;

Q – cantitatea de semifabricate din fiecare fazã.

Varianta cu semifabricate se aplicã în întreprinderile care fabricã un numãr relativ redus de produse în cadrul unor procese tehnologice mai îndelungate unde semifabricatele nu se consumã imediat și integral în faza urmãtoare urmând depozitarea temporarã a lor.

Metoda pe comenzi

Metoda de calculație a costurilor pe comenzi se aplicã în întreprinderile cu producție individualã și de serie cum ar fi: întreprinderile constructoare de mașini, unelte, fabrici de pompe,

fabrici de mobile, etc.

Obiectul de evidențã și de calculație a costurilor îl constituie comanda lansatã pentru o anumitã cantitate (lot) de produse.

Cheltuielile de producție se colecteazã pe fiecare comandã în parte, nemijlocit (cele cu caracter direct) sau prin repartizare cele indirecte.

Costul efectiv pe unitate de produs se calculeazã la terminarea comenzi, prin împãrțirea cheltuielilor de producție colectate aferente producției terminate la cantitatea de produse fabricate în cadrul comenzi respective.

Modelul general de calcul al costului fiecãrui din pãrțile componente se prezintã astfel:

Ct=(ΣChd+ΣChi)/Q

iar pentru produsul finit, modelul general pentru calculația costului este:

Ct=ct1+ct2+ct3+ctn+(Σchdaf+Σchiaf)/Q, unde:

Ct – costul produsului finit;

Ct1,Ct2,Ct3,…,Ctn – costul pãrților componente

Chdaf – cheltuieli directe generate de ansamblare și finisare

Chiaf – cheltuieli indirecte generate de asamblare și finisare

Dacã comanda respectivã cuprinde mai multe unitãți de produs se împart cheltuielile de producție colectate pe articole de calculație la cantitatea de produse obținute, rezultând un cost mediu pe produs.

Figura nr. 2.1. Schema calculației costurilor dupã metoda pe comenzi:

Concomitent cu lansarea comenzi în fabricație se deschid și fișe de postcalcul care reprezintã analiticile contului de calculație, cheltuielile producției de bazã pentru fiecare comandã în care se cumuleazã, defalcat pe secții de producție, toate cheltuielile directe, iar la sfârșit de lunã se suplimenteazã cu cote corespunzãtoare de cheltuieli indirecte.

Metoda standard-cost

Presupune stabilirea cu anticipație atât a cheltuielilor directe pe produs sub forma standardelor de cheltuieli cât și a cheltuielilor indirecte (C.I.F.U., C.G.S., C.G.A.) sub forma bugetelor de cheltuieli.

Calculația costurilor standard pe produs, lucrare sau serviciu se face prin adaptarea la

standardele valorice de cheltuieli directe a cheltuielilor indirecte repartizate după anumite criterii din bugetele de cheltuieli. Aceste cheltuieli se fac o singură dată la începutul perioadei de gestiune, ele fiind considerate atât antecalculați cât și calculații efective.

Abaterile de la costul standard nu influențează costurile producției ci numai rezultatele financiare ale întreprinderii. De aceea trebuie organizată o evidență adecvată a abaterilor de la standarde care să permită stabilirea acestor abateri în mod operativ pe întreg parcursul fabricației cu indicarea cauzelor ce le-au generat.

Metoda tarif oră-mașină (T.H.M.)

Se poate utiliza la întreprinderile a căror proces de producție are un grad ridicat de amortizare și mecanizare. Ea constă în calcularea costului orei de funcționare a mașinilor grupate pe centre de producție.

Delimitarea centrelor de producție se face prin grupara mașinilor și utilajelor în funcție de anumite criterii, cum ar fi: natura operațiilor care se execută la o mașină sau mai multe mașini, totalitatea operațiilor pe produs.

Costul pe oră mașină cuprinde toate cheltuielile ocazionate de fabricarea produselor, cu excepția materiilor prime și mateialelor consumabile și se obține prin împărțirea cheltuielilor de producție aferente fiecărui centru de producție la orele de funcționare stabilite în raport cu producția obținută.

Determinarea costului efectiv al produselor pentru un anumit centru de producție și o anumită perioadă de gestiune se face aplicând relația:

Ct=THMxt+Chm, în care:

Ct – cost complet de prelucrare;

THM – tarif oră mașină;

t – timp de lucru al mașini exprimat în ore;

Chm – costul materialelor.

Însumând costul efectiv al produselor de la toate centrele de producție pe unde au trecut

produsele efective se obține costul efectiv total al acestora.

Metoda Georges Perrin (G.P.)

Metoda face parte din categoria metodelor de tip absorbant ce i-au în considerare pentru calculul costului pe unitate de produs toate cheltuielile de prelucrare, precum și cheltuielile cu

consumul de materii prime și materiale directe. A apărut pentru prima dată în Franța fiind concepută de Geores Perrin.

Calculul costului produselor prin metoda G.P., presupune parcurgerea următoarelor etape:

Calculul G.P. și a indicilor de echivalență pentru fiecare produs;

Calculul costului pe unitate convenționlă (G.P. și pe produs).

Metoda G.P. nu admite clasificarea cheltuielilor directe și indirecte ci numai o clasificare a cheltuielilor în raport cu variația volumului producției în cheltuieli proporționale sau variabile, semiproporționale și cheltuieli fixe.

Metoda G.P. se aplică în țările dezvoltate din punct de vedere economic într-o serie de întreprinderi din industria textilă, ceramică, hârtie, etc.

Metoda pert-cost

Această metodă are ca scop pricipal minimizarea costurilor de producție în raport cu termenele de execuție impuse, prin folosirea rațională a mijloacelor materiale și bănești în vederea optimizării rezultatelor finale. La baza ei stă un graf-rețea pentru executarea produselor, lucrărilor, serviciilor precum și costuri minime și durată maximă corespunzătoare.

Aplicarea metodei Pert-cost presupune parcurgerea următoarelor etape:

Elaborarea previziunilor;

Stabilirea planurilor calendaristice;

Elaborarea bugetului de cheltuieli;

Controlul executări lucrării.

Metoda costurilor directe

Această metodă presupune gruparea cheltuielior în fixe și variabile cu includerea în costul produselor numai a celor variabile. Cheltuielile fixe sunt considerate cheltuieli ale perioadei și afecteză marja respectiv diferența dintre prețul de vânzare și costul variabil. În metoda costurile directe ca și metoda direct costing nu se urmărește primordial deteminarea costului pe fiecare produs ci calculul și analiza rentabilități la nivel de întreprindere.

Metoda direct-costing

Metoda asigură pe de-o parte determinarea operativă a costului de producție iar pe de altă parte găsirea unor indicatori cu putere mare de informare, necesari fundamentării deciziilor pentru conducere eficientă a activității întreprinderii. În esență metoda presupune separarea netă a cheltuielior de producție și desfacere în raport cu caracterul lor față de variația volumului fizic al

producție și desfacerii în: cheltuieli variabile și fixe și luarea în considerare la calculul costului unitar pe produs numai a cheltuielilor variabile. Cheltuielile fixe se scad pe total din rezultatul financiar brut al întreprinderii.

Costul unitar se calculează prin raportarea cheltuielilor variabile la cantitatea de produse fabricate:

Ct=Chv/Q, în care:

Ct – costul unitar;

Chv – cheltuieli variabile;

Q – volumul producției.

Prin metoda direct costing nu se urmărește în primul rând costul unitar pe produs, ci calculul și analiza rezultatelor la nivelul întregii societăți.

Pe fiecare produs se calculează numai contribuția brută la profit denumită și contribuție de acoperire. Aceasta se calculează ca difernță între prețul de vănzare unitar și costul unitar, calculat în funcție de cheltuielile variabile astfel:

Cb=pv-ct, unde:

Cb – contribuție brută unitară;

pv – preț de vânzare unitar

ct – cost unitar.

Pe baza calculului contribuției brute se poate stabili la care dintre produsele fabricate și vândute se acoperă cheltuielile variabile și se asigură participarea la acoperirea cheltuielilor fixe și la care nu se acoperă cheltuielile variabile, se obține pierdere.

Matematic rezultatul se exprimă astfel:

R(+/-)=(qv1*cb1+qv2*cb2+….+qvn*cbn)-Chf=∑qv1*cb1-Chf unde:

qv – producție vândută;

cb – contribuția brută unitară;

Chf – cheltuieli fixe;

R(+/-) – rezultatul financiar.

CAPITOLUL III

Organizarea contabilitãții de gestiune și a calculației costurilor la S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ

Modul de organizare a contabiltãții de gestiune, este la latitudinea fiecãrei unitãți patrimoniale, în funcție de specificul activitãții și necestitãțile proprii ale acestora.

Nu existã mențiuni specifice asupra concepției care stã la baza organizãrii și conducerii contabilitãții de gestiune, în România.

În concepția dualistã, concordanța dintre contabilitatea financiarã și contabilitatea de gestiune se asigurã prin folosirea așa ziselor “conturi oglindã sau de reflectare” componente ale sistemului de conturi specifice contabilitãții de gestiune.

3.1. Descrierea procesului tehnologic în cadrul entitãții S.C. Argos S.A.

S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ are ca obiect de activitate principal captarea, tratarea și distribuția apei potabile. Stația de apa care aparține acestei societãți se aflã în localitatea Petrești ce deservește orașul SEBEȘ cu un volum de 1,2 milioane mc și o suprafațã de 20 Ha, se aflã pe partea dreaptã a râului SEBEȘ în bazinul hidrografic al Mureșului, aceasta capteazã apa din râul SEBEȘ, râul receptor. Râul Sebeș este o sursã de apa aflat in administrarea Regiei Apele Romane. Societatea capteazã si prelucreaza apa bruta provenita din patrimoniul Regiei Apelor Romane.
Stația de apã a fost construitã între ani 1973 și 1975 și are urmãtoarele componente:

captarea apei din lacul Petrești;

conducta de legaturã între captare și stația cu funcționare gravitaționalã;

stația de tratare care se ocupã și cu desalinizarea apei în scopul obținerii apei potabile ca produs principal;

stația de pompare principalã;

conducta de aducțiune;

rețeaua de distribuție a apei în localitatea Sebeș;

rețeaua de canalizare menajerã pe teritoriul localitãții Sebeș;

rețeaua de canalizare menajerã pe teritoriul localitãții Petrești;

stația de epurare amplasatã în aval de Lancrãm.

Tratarea apei brute se face cu soluție Plus-Pac, care are rolul de coagulare și floculare a impuritãților, aceasta realizându-se în 8 decantoare duble (1,5*35 ml*2). Dupã care apa este trecutã prin pãturile de filtrare cu nisip cuasfor în stația de filtrare. Apoi apa este clorinatã și pompatã cu douã pompe în rezervoare de 10.000 mc. Iar prin cãdere liberã alimenteazã de aproximativ 8 ani consumatori casnici și industriali. Stația lucreazã 24 de ore pe zi, potabilizând 205.000 mc pe lunã.

Consumurile de soluție de tratare sunt în funcție de gradul de fluiditate al apei.

Societatea constituie principala sursã de alimentare cu apã potabilã a orașului SEBEȘ și a localitãților Petrești și Lancrãm.

Legea nr. 458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile prevede în art. 2 urmãtoarele: Prin apă potabilă se înțelege apa destinată consumului uman, după cum urmează:

a)orice tip de apă în stare naturală sau după tratare, folosită pentru băut, la prepararea

hranei ori pentru alte scopuri casnice, indiferent de originea ei și indiferent dacă este furnizată

prin rețea de distribuție, din rezervor sau este distribuită în sticle ori în alte recipiente;

b)toate tipurile de apă folosită ca sursă în industria alimentară pentru fabricarea, procesarea,

conservarea sau comercializarea produselor ori substanțelor destinate consumului uman, cu

excepția cazului în care Ministerul Sănătății și Familiei și Ministerul Agriculturii, Alimentației și

Pădurilor aprobă folosirea apei și este demonstrat că apa utilizată nu afectează calitatea și

salubritatea produsului alimentar în forma lui finită.

3.2. Conținutul și structura cheltuielilor care formeazã costul de producție la S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ

În cadrul societãții la nivelul stației de apa pentru realizarea produsului principal apa potabilã, produs destinat distribuției se efectueazã urmãtoarele cheltuieli:

Cheltuieli directe care constã în:

Cheltuieli cu materii prime și materiale directe. În categoria materiilor prime și materialelor directe care participã la realizarea produsului finit se înscriu: clorul și alte substanțe utilizate la epurarea și sterilizarea apei.

Cheltuieli cu salariile directe. Aici se includ salariile de bazã cuvenite muncitorilor care participã la realizarea produsului.

Cheltuieli cu accesoriile salariale (C.A.S., C.A.S.S., ȘOMAJ) aferente salariilor directe. În condițiile în care salariile mnucitorilor direct productivi sunt cheltuieli directe de producție și contribuția unitãții la C.A.S., C.A.S.S., Fond de somaj calculate prin cotele stabilite de lege devin cheltuieli directe.

Cheltuieli indirecte de producție sunt acele cheltuieli care în momentul efectuãrii nu pot fi incluse în mod direct în costul unui produs. Ele sunt reprezentate de:

Cheltuieli cu întreținerea și funcționarea utilajelor (CIFU);

Cheltuieli generale ale secției (CGS);

Aceste cheltuieli se preiau dupã regruparea cheltuielilor înregistrate inițial în contabilitatea financiarã și care nu pot fi identificate pe obiecte de evidențã și calculație a costurilor ci numai pe anumite locuri de cheltuieli, centre de cheltuieli reprezentate prin diferite structuri tehnico-organizatorice ale activitãților auxiliare.

Calculul cheltuielilor indirecte se realizeazã dupã natura lor pe fiecare secție în parte pe baza:

Bonurilor de consum de materiale pentru revizii tehnice, reparații curente, întreținerea și funcționarea utilajelor;

Normelor de amortizare a utilajelor pe baza reparațiilor și uzurii obiectelor de inventar și a SDV-urilor;

Normelor de consum de energie și combustibil pentru scopuri tehnologice;

Statelor de platã ale personalului de conducere tehnico-productiv al secției;

Pe baza normativelor de cheltuieli cu protecția muncii.

La sfârșitul lunii aceste cheltuieli indirecte se repartizeazã asupra produsului finit rezultat, în funcție de manopera directã inclusã în produsul finit respectiv.

Cheltuielile directe plus cheltuielile indirecte repartizate rațional asupra produsului finit , formeazã costul de producție.

Dacã la costul de producție se adaugã cheltuielile generale de administrație (CGA) și cheltuieli de desfacere (CD) se obține costul complet comercial al produsului.

3.3. Metoda de calculație a costurilor la S.C. Argos S.A. Sebeș și particularitãțile acesteia

Având în vedere profilul de activitate al S.C. Argos S.A. Sebeș, modul de organizare al producției și faptul cã societatea nu organizeazã contabilitate de gestiune propun ca evidența cheltuielilor și calculația costurilor de producție sã se organizeze dupã metoda standard – cost, iar înregistrarea în contabilitatea de gestiune se realizeazã cu ajutorul unei variante a metodei

standard –cost, numitã standard- cost unic.

Metoda standard – cost sau metoda costurilor normate este o metodã de tip total sau absorbant și presupune “determinarea cu anticipație fațã de punerea în fabricație a produselor atât a costurilor directe, cât și a celor indirecte (grupate în costuri fixe și variabile), cuprinse în costul de producție sub forma unor antecalculații.”

3.3.1. Organizarea evidenței cheltuielilor și calculul costului efectiv al producției. Modul de valorificare a informațiilor cu privire la costuri

Concurența manifestatã pe piațã impune o reacție rapidã, care sã le permitã menținerea, dezvoltarea și consolidarea poziției dobândite. O astfel de activitate este rezultatul unei strategii și tactici manageriale ce valorificã un puternic fond informațional.

Pentru întreprinderile orientate spre profit, informațiile cu privire la costuri au devenit tot mai importante în ultima perioadã. Aceastã schimbare a fost determinatã de doi factori: creșterea complexitãții managementului și dezvoltarea unor mijloace perfecționate de decizie.

Informațiile implicã o multitudine de probleme, fiecare cu o anumitã pondere pentru decizia ce se va lua, dar un loc aparte îl ocupã informațiile referitoare la cheltuielile de producție, la costul produselor. Pentru a fi utilizate în sistemul de conducere informațiile cu privire la costuri parcurg douã etape distincte:

Organizarea evidenței cheltuielilor de producție pe ateliere, sectoare, secții, pe ansamblul întreprinderii și pe feluri de cheltuieli;

Calculul costului unitar al produsului.

S.C. Argos S.A. unitate cu profil servicii (captarea, tratarea și distribuția apei potabile) prezintã urmãtoarele informații în vederea tratãrii apei și obținerea apei potabile în cantitate de 205.000 mc/lunã, produs ce se realizeazã în cadrul stației de tratare a apei amplasatã în localitatea Petrești, astfel:

Elaborarea standardului de materii prime și materiale pentru 205.000 mc/lunã de apã

Tabelul 3.1. Standardul de materii prime și materiale

Înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor standard cu materii prime

921 “Cheltuielile activitãții de bazã” = 901 “Decontãri interne privind cheltuielile” 1.316.000

921.1 “Cheltuielile activitãții de bazã” 116.000

921.2 “Cheltuielile activitãții de bazã” 1.200.000

Elaborarea standardului valoric de salarizare

Tabelul 3.2. Standardul valoric de salarizare

Înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor standard cu manopera

921 “Cheltuielile activitãții de bazã” = 901 “Decontãri interne privind cheltuielile” 193

Evoluția cheltuielilor indirecte în cadrul Stației de tratare a apei

Tabelul 3.3. Evoluția cheltuielilor indirecte

În anul N+1 au loc urmãtoarele:

O majorare a accesoriilor salariale cu 7%, prevãzutã de legislație;

Salariile personalului TESA se majoreazã cu 5%;

Se achiziționeazã un utilaj, astfel cresc cheltuielile cu amortizarea cu 2.314;

Se aplicã un factor de stimulare de 2%.

Pentru determinarea cheltuielilor fixe în anul N+1 se parcurg urmãtoarele etape:

Determinarea cheltuielilor cu accesoriile salariale:

2.945 + 2.945 * 7% = 3.151

Determinarea cheltuielilor cu salariile personalului TESA:

7.143 + 7.143 *5% = 7.500

Determinarea cheltuielilor cu amortizarea:

25.437 + 2.314 = 27.751

Pentru determinarea cheltuielilor variabile se parcurg urmãtoarele etape:

Corelarea cheltuielilor variabile medii cu perioada luatã în calcul și volumul mediu de activitate;

Chv = Chv / Q

Se coreleazã cheltuielile variabile cu volumul producției;

În determinarea cheltuielilor variabile standard se aplicã factorul stimulativ.

Determinarea cheltuielilor variabile standard aferente reparației și întreținerii utilajelor:

69.366 / 200.000 = 0,35

0,35 * 210.000 =73.500

73.500 – 73.500 * 2% = 72.030

Determinarea cheltuielilor variabile standard aferente consumului de energie electricã în scopuri motrice:

5.125 / 200.000 = 0,03

0,03 * 210.000 = 6.300

6.300 – 6.300 * 2% = 6.174

Determinarea cheltuielilor variabile standard aferente reviziei și reparației curente:

1.907 / 200.000 = 0,01

0,01 * 210.000 = 2.100

2.100 – 2.100 * 2% = 2.058

Pentru determinarea cheltuielilor semivariabile standard se parcurg urmãtoarele etape:

Separarea cheltuielilor fixe de cele variabile pentru a le trata în mod diferit, utilizând procedeul celor mai mici pãtrate sau procedeul punctelor de maxim și minim.

Chv = (Ch max – Ch min) / (Qmax – Qmin)

Pentru a determina cheltuielile fixe, se calculeazã media aritmeticã a cheltuielilor pe intervalul de timp, din care se scad cheltuielile variabile totale care se determinã astfel:

Tchv = Chv * Q

Determinarea cheltuielilor semivariabile standard aferente salariilor muncitorilor auxiliari:

Chv = (264 – 245) / (205.000 – 195.000) = 0,0019

Tchv = 0,0019 * 200.000 = 380

Ch = (245 + 254 + 264) / 3 = 254

Chf = 254 – 380 = – 126

Chsv = 0,0019 * 210.000 = 399

Tch = -126 + 399 = 273

Determinarea cheltuielilor semivariabile standard aferente accesoriilor salariale:

Chsv = 273 * 30% = 82

Determinarea cheltuielilor semivariabile standard aferente consumului de energie pentru iluminat:

Chv = (605 – 502) / (205.000 – 195.000) = 0,01

Tchv = 0,01 * 200.000 = 2.000

Ch = (502 + 509 +605) / 3 = 539

Chf = 539 – 2.000 = – 1.461

Chsv = 0,01 * 210.000 = 2.100

Tch = – 1.461 + 2.100 = 639

Determinarea cheltuielilor semivariabile aferente protecției muncii:

Chv = (321 – 310) / (205.000 – 195.000) = 0,001

Tchv = 0,001 * 200.000 = 200

Ch = (321 + 315 + 310) / 3 = 315

Chf = 315 – 200 =115

Chsv = 0,001 * 210.000 = 210

Tch = 210 +115 = 325

Determinarea cheltuielilor semivariabile aferente nevoilor gospodãrești:

Chv = (225 –219) / (205.000 –195.000) = 0,0006

Tchv = 0,0006 * 200.000 = 120

Ch = (219 + 225 + 220) / 3 =221

Chf = 221 – 120 = 101

Chsv = 0,0006 * 210.000 = 126

Tch = 101 + 126 = 227

Determinarea cheltuielilor semivariabile aferente încãlzirii stației:

Chv = (359 – 347) / (205.000 –195.000) = 0,001

Tchv = 0,001 * 200.000 = 200

Ch = ( 347 + 352 + 359) / 3 = 353

Chf = 353 – 200 =153

Chsv = 0.001 * 210.000 = 210

Tch = 153 + 210 = 363

Înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor standard cu regia

921 “Cheltuielile activitãții de bazã” = 901 “Decontãri interne privind cheltuielile” 120.573

Analiza abaterilor:

abateri de la consumul standard pentru materii prime și materiale directe:

Amp = Aq + Aca

În vederea determinãrii abaterilor de la costul standard pentru materii prime se prezintã urmãtoarele date:

Cantitate efectivã – 205.000 mc

Tabelul 3.4. Consumul și costul de achiziție al materiilor prime

abateri de la consumul standard (abateri cantitative)

Aq = ∑ [ (Ce – Cs) * Cas] Qe

Aq (1) = [ (0,95 – 1 ) * 116] * 205.000 = – 1.189.000

Aq (2) = [(1,1 – 1)*1.200] * 205.000 = 24.600.000

Aq = – 1.189.000 + 24.600.000 = 23.411.000

abaterea fațã de costul de achiziție

Aca = ∑ [(Cae – Cas) *Ce] * Qe

Aca (1) = [(0,11 – 116) * 0,95 ] * 205.000 = – 22.570.000

Aca (2) = [(1,3 – 1.200) * 1,1] *205.000 = – 270.307.000

Aca = – 22.570.000 + (- 270.307.000) = – 292.877.000

A = 23.411.000 + (-292.877.000) = – 269.466.000

Abaterea de la costul standard de materii prime și materiale directe este favorabilã aceasta fiind influențatã în principal de abaterea costului de achiziție.

Înregistrarea diferențelor (abaterilor) de cantitate și preț la materii prime și materiale

931.1 “Costul producției finite obținute” = 903 “Decontãri interne privind – 269.466.000

(materii prime) diferențele de cost”

903.1 “Decontãri interne privind 23.411.000

diferențele de cost” (Aq)

903.2 “Decontãri interne privind – 292.877.000

diferențele de cost” (Aca)

Abaterile de la consumul standard pentru manoperã

Aw = Ah + Ats

Tabelul 3.5. Manoperã și tarif de salarizare

Abaterea de la folosirea orelor productive:

Ah =∑[(he – hs) *tss]Qe

Ah (1)= [(0,45 – 0,40) * 30] *205.000 = 308.000

Ah (2) = [(1,55 – 2 ) * 80] *205.000 = – 7.380.000

Ah (3) = [( 0,29 – 0,30) * 20] * 205.000 = – 41.000

Ah (4) = [(0,12 – 0,10) * 15] *205.000 = 62.000

Ah = 308.000 + ( -7.380.000) + ( -41.000) + 62.000 = – 7.051.000

Abaterea de la tariful de salarizare:

Ats = ∑ [( tse – tss) *he] *Qe

Ats (1) = [(34 – 30 ) * 0,45] * 205.000 = 369.000

Ats (2) = [(76 – 80 ) * 1,55] *205.000 = – 1.271.000

Ats (3) = [(19 – 20 ) * 0,29] * 205.000 = – 60.000

Ats (4) = [(17 – 15) * 0,12] *205.000 = 49.000

Ats = 369.000 + (- 1.271.000) + ( – 60.000) + 49.000 = – 913.000

Aw = – 7.051.000 + (- 913.000) = – 7.964.000

Abaterea de la costul standard pentru manoperã este favorabilã, aceasta fiind influențatã atât de abaterea de la folosirea orelor productive cât și de abaterea de la tarifele de salarizare.

Înregistrarea diferențelor (abaterilor) de timp și tarif la manoperã:

931.2 “Costul producției finite obținute” = 903 “Decontãri interne privind – 7.964.000

(manoperã) diferențele de cost”

903.3 “Decontãri interne privind – 7.051.000

diferențele de cost” (Ah)

903.4 “Decontãri interne privind – 913.000

diferențele de cost” (Ats)

Abateri de la bugetul standard pentru cheltuieli indirecte:

Abateri de la bugetul propriu – zis, diferența dintre cheltuielile efective și cheltuielile standard.

A = Che – Chs

Tabelul 3.6. Abateri de la bugetul propriu – zis

Abaterile de la bugetul propriu – zis sunt favorabile, singura abatere nefavorabilã este abaterea aferentã cheltuielilor cu reviziile și reparațiile curente dar aceasta nu influențeazã în mod

semnificativ abaterea cheltuielilor totale.

Înregistrarea abaterilor de la bugetul propriu – zis

931.3 “Costul producției finite obținute” = 903.5 “Decontãri interne privind – 6.442

diferențele de cost”

(bugetul propriu – zis)

Abateri de la bugetul recalculat:

– recalcularea cheltuielile variabile

Chvri = (Vhe / Vhs) * Chbi

recalcularea cheltuielilor semivariabile:

Chsvir = Chbi + [chivs * (Vhe – Vhs)]

Chvr – cheltuieli variabile recalculate;

Vhe – volumul activitãții efective exprimat în ore;

Vhs – volumul activitãții standard;

Chb – cheltuiala standard supusã recalculãrii;

chivs – cota orarã standard privind partea variabilã a cheltuielii.

chivs = 5

Tabelul 3.7. Abateri de la bugetul recalculat

Înregistrarea diferențelor (abaterilor) de la bugetul recalculat

931.3 “Costul producției finite obținute” = 903.6 “Decontãri interne privind – 3.282

diferențele de cost” (bugetul recalculat)

Întocmirea fișei de cost standard pentru produsul apã potabilã

Înregistrarea costului standard aferent producției obținute

931 “Costul producției obținute” = 902 “Decontãri interne privind 1.436.766

producția obținutã”

931.1 “Costul producției obținute” (materii prime) 1.316.000

931.2 “Costul producției obținute” (manoperã) 193

931.3 “Costul producției obținute” (regie) 120.573

Înregistrarea decontãrilor costurilor standard aferente producției obținute:

901 “Decontãri interne privind = 921 “Cheltuielile activitãții de bazã” 1.436.766

cheltuielile”

921.1 “Cheltuielile activitãții de bazã” 1.316.000

(materii prime)

921.2 “Cheltuielile activitãții de bazã” 193

(manoperã)

921.3 “Cheltuielile activitãții de bazã” 120.573

(regie)

Închiderea conturilor de cheltuieli privind producția obținutã

902 “Decontãri interne privind = 931 “Costul producției finite obținute” 1.436.766

producția obținutã”

931.1 “Costul producției finite obținute” 1.316.000

(materii prime)

931.2 “Costul producției finite obținute” 193

(manoperã)

931.3 “Costul producției finite obținute” 120.573

(regie)

Virarea diferențelor de preț asupra contului 902:

903 “Decontãri interne privind = 902 “ Decontãri interne privind – 267.944.000

diferențele de preț” producția obținutã”

903.1 “Decontãri interne privind 23.411.000

diferențele de preț”(Aq)

903.2 “Decontãri interne privind – 292.877.000

diferențele de preț” (Aca)

903.3 “Decontãri interne privind 7.051.000

diferențele de preț” (At)

903.4 “Decontãri interne privind 913.000

diferențele de preț” (Ats)

903.5 “Decontãri interne privind – 6.442.000

diferențele de preț”

(bugetul propriu – zis )

903.6 “Decontãri interne privind – 3.282

diferențele de preț”

(bugetul recalculat)

Capitolul IV

Concluzii și propuneri

La nivelul S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ contabilitatea de gestiune nu este organizatã într – un sistem închegat. De aceea la calculația costurilor ar trebui utilizatã metoda standard – cost. În aceastã metodã costurile sunt grupate în raport cu evoluția lor fațã de volumul fizic al producției, se elaboreazã calculația costurilor standard pentru produsele sau produsul ce se va fabrica de cãtre întreprindere în anul urmãtor și sunt calculate și urmãrite abaterile de la costul standard.

În formele sale perfecționiste, metoda poate fi utilizatã în orice întreprindere industrialã dar cu anumite condiții cum ar fi: sã existe o anumitã stabilitate în ceea ce privește structurile interne, tehnologia de fabricație, modul de organizare și desfãșurare a muncii, precum și prețurile și tarifele.

Costurile sunt un instrument al creșterii eficienței economice când cheltuielile de producție sunt fundamentate la un nivel optim. Un astfel de nivel al cheltuielilor poate fi stabilit numai dacã în acțiunea de programare a costului de producție sunt antrenați toți factorii de rãspundere din întreprindere.

Un rol important în cunoașterea mãrimii consumurilor factorilor de producție, adicã a costurilor, îl are sistemul informațional. Controlul utilizãrii raționale, eficiente a factorilor de producție nu se poate realiza în afara calculației costurilor, în afara informațiilor privind costurile.

Informațiile furnizate de calculația costurilor au o arie mai largã de utilizare. Prin ele se fundamenteazã multiple decizii care se referã la toate fazele procesului de producție în ansamblul sãu:

decizii în domeniul aprovizionãrii și utilizãrii capacitãților de aprovizionare;

decizii de dezvoltare și modernizare a structurii întreprinderii;

decizii privind utilizarea raționlã a manoperei;

decizii privind modificarea și perfecționarea procesului tehnologic;

decizii privind fundamentarea prețurilor, suplimentarea desfacerilor.

Deoarece sistemul de contabilitate de gestiune nu este adoptat de S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ,

aceasta evidențeazã consumurile, stocurile și determinã rezultatele prin intermediul sistemului de contabilitate financiarã cu ajutorul conturilor sintetice și analitice.

Din analiza cheltuielilor care formeazã costul de producție o parte însemnatã o au cheltuielile cu întreținerea și reparația utilajelor. De aceea trebuie sã se reducã aceste cheltuieli prin eliminarea întreruperilor accidentale ale mașinilor și instalațiilor cauzate de defecțiuni mecanice spontane, deoarece acest lucru duce la întârzierea în reluarea procesului de producție. Trebuie sã se recurgã la achiziționarea de mașini și utilaje performante în toate fazele procesului de producție.

De asemenea consumurile de energie în scopuri motrice au o pondere însemnatã în costul produselor, valoarea lor crescând de la un an la altul.

De aceea se impune ca S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ sã acorde o importanțã mai mare bugetelor de venituri și cheltuieli, acordarea unei atenții sporite relațiilor cu publicul, în special cu personalul firmei, pentru a preveni apariția unor stãri conflictuale între acesta și personalul firmei. Se impune acordarea unor atenții sporite relațiilor cu beneficiarii și furnizorii, pentru buna derulare a contractelor încheiate.

Menținerea și asigurarea succesului S.C.ARGOS S.A. SEBEȘ nu reprezintã o problemã aceasta fiind singura societate din orașul Sebeș care capteazã, trateazã și distribuie apã potabilã în orașul Sebeș și în localitãțile aparținãtoare.

Prin specificul activitãții sale se adreseazã unei game largi de consumatori:

consumatori casnici;

agenți economici;

instituții publice.

Cât privește activitatea societãții comerciale în anul 2007, întreprinderea a realizat urmãtoarele obiective:

reabilitarea rețelei de apã;

extinderea rețelei de apã și canal în localitãțile: Sebeș, Lancrãm și Petrești.

În ceea ce privește obiectivele sau proiectele întreprinderii în anul 2008 acestea sunt:

extinderea rețelei de canal în Lancrãm;

reabilitarea rețelei de apã și canal pe anumite strãzi din localitatea Sebeș;

reabilitarea stației de epurare a apei din localitatea Lancrãm;

alimentarea cu apã potabilã a localitãții Rãhãu;

canalizarea menajerã și stație de epurare Rãhãu.

BIBLIOGRAFIE

Achim Baciu, Costurile, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001

Albu Nadia, Albu Cãtãlin, Instrumente de management al performanței,Contabilitatea de gestiune, Vol. I, Editura Economicã, București , 2002

Bouquin Henri, Contabilitate de gestiune, Editura Tipografia Moldovei, Iași 2004

Briciu S., Socol A., Mohammad H. J., Teiușan C., Managementul prin costuri, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2003

Briciu Sorin, Contabilitate analiticã și de gestiune, Editura Ulise, Alba – Iulia, 2004

Cãlin Oprea, Contabilitatea de gestiune și calculația costurilor, Editura Genicod, București, 2002

Cãpușneanu Sorinel, Contabilitatea de gestiune și calculația costurilor, Editura Economicã, București, 2003

Dubrulle Louis, Contabilitate de gestiune Editura Economicã, București 2002

XXX- Legea contabilitãții nr.82/1991 actualizatã la 30.07.2007, modificata prin Legea nr.
259/2007, publicata in Monitorul Oficial nr. 506/27.07.2007.

XXX- Legea nr. 458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile, publicata în Monitorul Oficial cu numărul 552 din data de 29 iulie 2002

XXX- Colecția revistelor Finanțe, Credit, Contabilitate, Tribuna Economicã, Expertizã, Auditul financiar, 2005-2007

=== INTRODUCERE 1 ===

“Contabilitatea este una din cele mai sublime creații ale spiritului omenesc pe care fiecare bun gospodar ar trebui sã o foloseascã în gospodãria sa.„

GOETHE

Formarea disciplinei privind contabilitatea de gestiune și calculația costurilor a fost precedatã de dezvoltarea tehnicii de calcul a costului, legat implicit de gestiunea internã a unitãților productive și, în primul rând, a celor industriale.

Tehnica determinãrii costului a venit sã întregeascã sfera calculelor matematice aplicate în economie abia în epoca modernã, când condițiile obiective de dezvoltare istoricã a societãții au dat naștere categoriei economice numitã cost.

La studierea problemelor de contabilitate de gestiune și a calculației costurilor și la transpunerea lor în practicã o contribuție însemnatã au adus-o fostele școli și licee comerciale, care au funcționat în țara noastrã peste 8 decenii.

Contabilitatea este principala sursã a sistemului informațional și o componentã de bazã a acestuia, este instrumentul principal de cunoaștere, gestiune și control al patrimoniului și a rezultatelor obținute de agenții economici.

În România dualismul contabil, contabilitatea financiarã și contabilitatea de gestiune a fost adoptat din 1 ianuarie 1994.

Organizarea contabilitãții de gestiune este obligatorie pentru toate societãțile comerciale potrivit legii contabilitãții 82/1991, modificatã cu legea 259/2007.

Nivelul competitivitãții unei societãți este reliefat prin compararea prețului de vanzare al produselor cu costul efectiv al acestora într-o economie de piațã. Costul de producție este unul din indicatorii sintetici de bazã ce caracterizeazã eficiența activitãții din fiecare unitate economicã. Realizarea unui profit presupune un cost mai redus.

Pentru aceasta fiecare societate trebuie sã-și întocmeascã un buget al cheltuielilor și veniturilor.

Pornind de la aceste considerente, lucrarea „Organizarea contabilitãții de gestiune și a calculației costurilor la S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ ” are ca obiectiv determinarea costului efectiv a apei potabile.

De asemenea se prezintã fundamentarea teoreticã a contabilitãții de gestiune și a calculației costurilor.

În urma studiului efectuat se desprind anumite concluzii, referitoare la avantajele calculației costurilor, precum și mãsurile ce se impun a se lua în viitor în vederea înlãturãrii neajunsurilor existente la ora actualã la S.C. ARGOS S.A. SEBEȘ.

Aduc mulțumiri pentru sprijinul acordat îndrumãtorului, profesor univ. dr. Sorin Briciu în elaborarea acestei lucrãri.

Absolvent:

Albu Aurelia Elena