Organizarea Administrativa a Regatului Unit (uk)

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I SISTEME ADMINISTRATIVE EUROPENE

Sistemul administrativ napoleonian

Autoritatea legislativă

Autoritatea executivă

Adminsitrația publică locală

Personalul administrativ

Sistemul administrativ continental germanic

Autoritatea legislativă

Autoritatea executivă

Administrația publică locală

Personalul administrativ

Sistemul administrativ scandinav

Autoritatea legislativă

Autoritatea executivă

Administrația publică locală

Personalul administrativ

CAPITOLUL II SISTEMUL ADMINISTRATIV ANGLO-SAXON

Autoritatea legislativă

Autoritatea executivă

Administrația publica locală

Analiză comparativă a sistemelor adminsitrative europene

CAPITOLUL III ANALIZĂ A DIMENSIUNII PLANULUI DE CARIERĂ A FUNCȚIONARULUI PUBLIC ÎN MAREA BRITANIE

Funcționarii publici în Marea Britanie

Accesul, recrutarea și condițiile pentru a accede într-o funcție publică

Accesul la funcția publică în Marea Britanie

Aptitudinile necesare pentru a accede într-o funcție publică

Evoluția carierei de funcționar public

Mobilitatea în funcția publică

Formarea profesională a funcționarului public

Drepturile și obligațiile funcționarilor publici din Marea Britanie

Funcționarii publici în Irlanda

Accesul la funcția publică în Irlanda

Aptitudinile necesare pentru a accede întro-o funcție publică

Evoluția carierei de funcționar public

Formarea profesioanlă a funcționarului public

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

DATAR – Delégation á l’Amenagement du Territoire et á l’Action Regionale

DIACT – Delégation Interministérielle á l’Áménagement et á la Compétitivité des Territoires

nr. – numărul

p. – pagina

op.cit. – opere citate

urm. – următoarele

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a face o „radiografie” a unuia dintre principalelor sisteme administrative europene, respectiv sistemul administrativ anglo-saxon.

Lucrarea, structurată în trei capitole, debutează cu prezentarea în cadrul primului capitol a principalelor tradiții administrative, tradiții ce reușesc să evidențieze raportul dintre regimul politic și administrativ.

Astfel, în cadrul primului capitol sunt analizate pe larg sistemul administrativ napoleonian, cel continental germanic și sistemul administrativ scandinav.

Pentru analiza prin antiteză a acestor sisteme administrative am realizat o prezentare a modalității de organizare a statului de drept în cadrul acestor sisteme, pornind de la prezentarea autorității legislative, executive, mergând până la sistemul de organizare locală specific fiecarui sistem, analizând sistemul de organizare a personalului din administrația locală.

Cel de-al doilea capitol încearcă a face o analiză exhaustivă a sistemul adminsitrativ anglo-saxon, precum și o comparație a acestui sistem administrativ cu alte sisteme continentale.

Ultimul capitol cuprinde o analiză detaliată a organizării funcției public în Marea Britanie și Irlanda.

CAPITOLUL I
SISTEME ADMINISTRATIVE EUROPENE

La nivel european sunt evidențiate câteva mari tradiții administrative, tradiții ce reușesc a evidenția raportul dintre regimul politic și administrativ, aceste sisteme administrative fiind influențate de câțiva factori, precum tradițiile, forma statului și, nu în ultumul rând, circumstanțele politice.

Unii autori ai literaturii de specialitate, reușesc să facă o clasificare a principalelor sisteme adminsitratve europene, grupându-le în:

Sistemul anglo-saxon

Sistemul continental european francez sau napoleonic

Sistemul continental-european-specific Germaniei

Sistemul scandinav, ce reprezintă un mixt între sistemul anglo-saxon și cel germanic

În cele ce urmează voi încerca prezentarea sistemelor tradiționale prin antiteză, evidențiind principalele elemente ale acestor sisteme.

Sistemul administrativ napoleonian

Sistemul administrativ napolenian evidențiază un stat unitar, bazându-se pe o administrație centralizată, ierarhică și responsabilă, funcționarii publici fiind bine instruiți și organizați în corpuri profesionale.

Sistemul administrativ european francez reprezintă baza sistemelor administrative în state precum Franța, Belgia sau Luxemburg. Pentru a evidenția principalele caracteristici ale modelului administrativ european napoleonian, în cele ce urmează voi face referiri la sistemul administrativ din Franța.

Autoritatea legislativă

Administrația centrală franceză este caracterizată printr-o structurată ierarhizată, principalele reglementãri privind organizarea și funcționarea sistemului administrativ francez regăsindu-se în Constituția aflată în vigoare, respectiv în articolul 20, articolul 34, articolele 49 și 50.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 24 din Constituție, Parlamentul Franței este unul bicameral, fiind format din Adunarea Naționalã și Senat. Cele două organe lgislative nu dispun de același regim electoral, pentru Adunarea Națională fiind valabil sufragiul universal și direct, iar pentru Senat aplicându-se votul indirect.

Spre deosebire de Adunarea Națională, Senatul reprezintă o adunare permanentă ce se bucură de privilegiul de a nu putea fi dizolvat. Senatorii sunt desemnați de către un colegiu electoral format din reprezentanți ai Adunării Naționale și delegați ai Consiliilor municipale și departamentale. În cazul deciziilor de importanță majoră, Adunarea Naționalã deține puterea decizionalã finală. În structurile celor douã organe ale Parlamentului francez pot fi întâlnite domenii a căror sferă de activitate este reprezentată prin anumite comitete, cum ar fi Comitetul de Aprobare, a căror decizii se aplicã în sfera legislativă și a finanțelor, Comitetul de Selecție ce are drept scop examinarea propunerilor individulale ale parlamentarilor, sau Comitetul de Anchetă și Control ce are ca obiectiv principal soluționarea problemelor particulare.

Autoritatea executivă

În sistemul administrativ napoleonian, specific Franței, Președintele are responsabilități formale ca Șef de Stat, numind Primul Ministru, și, prin procesul de guvernare asigură funcționarea autorităților publice precum și continuitatea statului.

De asemenea Președintele este asistat de un Secretariat General al Președenției și de un birou personal.

Se poate lesne observa că în ambele sisteme, cel anglo-saxon și cel napoleonian, șeful Guvernelor este Primul Ministru.

Însă, în Franța, Primul Ministru răspunde în fața Adunării Naționale, pe când în Marea Britanie, Primul Ministru are o comunicare regulată cu membrii Camerei Comunelor cu privire la activitatea guvernamentală.

În comparație cu cele mai multe dintre celelalte posturi de președinte al națiunilor europene, postul de președinte al Franței, din punct de vedere politic este unul foarte puternic, în special în ceea ce privește politica externă. Deși procesul legislativ este efectuat și supervizat de Primul Ministru și de către parlament, președintele Franței exercită o influență semnificativă asupra acestuia, fie în mod formal, fie datorită puterilor constituționale. Președintele ocupă cea mai importantă funcție în stat și surclasează toți ceilalți politicieni.

Cea mai importantă putere a președintelui este aceea de a alege primul ministru. Însă, deoarece doar Adunarea Națională are puterea de a demite guvernul primului ministru, președintele este forțat să numească un prim ministru ce are sprijinul majorității adunării.

În urma unui referendum din anul 2000, durata mandatului prezidențial s-a redus de la 7 la 5 ani, iar primele alegeri pentru un cincinat prezidențial au avut loc în anul 2002.

Trebuie menționat că în Franța autoritatea executivă este divizată între Președintele Republicii și Primul Ministru. Nominalizările pentru posturile din activitățile publice și militare, de la cel mai înalt nivel al statului, sunt de competența Președintelui Republicii, iar nominalizarea pentru posturile de consilieri de stat, prefect și director al administrației, sunt făcute de către Consiliul de Miniștri.

Administrația publică locală

În politica naționalã, unitățile administrativ-teritoriale franceze joacă un rol important.

Astfel este prezentă Delégation á l’Amenagement du Territoire et á l’Action Regionale (DATAR), care la începutul activitãții sale era doar un serviciu din subordinea
Primului-Ministru, ulterior exercitându-și atribuțiile în subordinea Ministrului funcției publice.

Cu timpul DATAR a devenit DIACT (Delégation Interministérielle á l’Áménagement et á la Compétitivité des Territoires), activitățile desfășurate de acest organ vizând coeziunea teritorialã, spațiul urban și cel rural, implementarea corectă a politicilor naționale și celor comunitare. La ora actuală DIACT se aflã în subordinea Ministrului de Interne și al Amenajãrii teritoriale.

Administrația publică teritorialã a Franței este alcătuitã din autoritățile publice teritoriale în a căror sferă intră regiunile, comunele, departamentele și arondismentele. Autoritățile administrației publice teritoriale formeazã un model de administrație uniform, care nu ține cont doar de delimitările geografice, electorale sau economice. Datoritã descentralizării, administrația publică locală a Franței este formată pe trei niveluri, și anume: regiuni, departamente și comune.

În prezent, în Franța există 26 de regiuni, 100 de departamente și 36.000 de comune.

Regiunea este reglementată de Legea 72-619 din iulie 1972, lege ce îi conferã regiunii statutul de colectivitate teritorialã. Liderii regiunilor sunt consilierii regionali, aleși pentru un mandat de șase ani. În ceea ce priveste competențele consilierilor regionali, acestea vizează administrarea bugetului, administrarea personalului și preocuparea asupra politicii regionale, punând accent pe dezvoltarea economicã și socială a teritoriului în care își desfășoarã activitatea.

Principalul obiectiv al regiunilor îl reprezintă menținerea legăturilor între celelalte niveluri, respectiv, între stat și departamente și între stat și comune.

Departamentul este structura administrativã care activeazã în domeniul social, scopul său fiind acela de a soluționa probleme de interes comunal sau intercomunal. Departamentul are, ca atribuție principală, administrarea politicii guvernamentale. În fruntea departamentelor se află un Consiliu general, desemnat pe un mandat de șase ani prin sufragiu direct și universal.

Comuna reprezintă cel de al treilea nivel al administrației locale franceze, găsindu-se reglementatã de articolul 34 și de articolul 72 din Legea Fundamentală a Franței. În cuprinsul acestor articole se face referire la faptul că această unitate administrativ-teritorială este capabilă să se administreze în mod liber, prin intermediul consilierilor din cadrul acestor comune. Comunele dețin competențã generală asupra activităților sãvârșite. Conducerea comunelor se realizează de către două autorități și anume: de către consiliul municipal și de către primar. Comunele pot fi de două tipuri, respectiv și comune rurale sau comune urbane.

Acțiunea de a evita disiparea comunelor prin fuziunea acestora reprezintă cooperarea intercomunală. Legea asupra administrației teritoriale prevede cinci forme de stimulare a intercomunalității și anume: sindicatul, districtul, comunitatea urbană, comunitatea de comune și comunitatea orașelor. Sindicatul intercomunal oferă posibilitatea comunelor învecinate sã distribuie costurile serviciilor, în timp ce districtul are rolul de a garanta comunelor unele servicii precum și avantajul de a avea propria fiscalitate. Comunitatea urbană are drept scop regruparea comunelor în aglomerații care depãșesc 50.000 de locuitori, deținând competențe în domeniul amenajãrii, echipãrii sau a dezvoltãrii economice. Ultimele douã comunitãți, cea a comunelor și cea a orașelor trebuie sã-și desfãșoare competențele doar în materie de dezvoltare economicã și amenajare a spațiului.

Personalul administrativ

Administrația publică franceză joacă un rol esențial în stat acordându-i-se o mare importanță, funcționarul public bucla faptul că această unitate administrativ-teritorială este capabilă să se administreze în mod liber, prin intermediul consilierilor din cadrul acestor comune. Comunele dețin competențã generală asupra activităților sãvârșite. Conducerea comunelor se realizează de către două autorități și anume: de către consiliul municipal și de către primar. Comunele pot fi de două tipuri, respectiv și comune rurale sau comune urbane.

Acțiunea de a evita disiparea comunelor prin fuziunea acestora reprezintă cooperarea intercomunală. Legea asupra administrației teritoriale prevede cinci forme de stimulare a intercomunalității și anume: sindicatul, districtul, comunitatea urbană, comunitatea de comune și comunitatea orașelor. Sindicatul intercomunal oferă posibilitatea comunelor învecinate sã distribuie costurile serviciilor, în timp ce districtul are rolul de a garanta comunelor unele servicii precum și avantajul de a avea propria fiscalitate. Comunitatea urbană are drept scop regruparea comunelor în aglomerații care depãșesc 50.000 de locuitori, deținând competențe în domeniul amenajãrii, echipãrii sau a dezvoltãrii economice. Ultimele douã comunitãți, cea a comunelor și cea a orașelor trebuie sã-și desfãșoare competențele doar în materie de dezvoltare economicã și amenajare a spațiului.

Personalul administrativ

Administrația publică franceză joacă un rol esențial în stat acordându-i-se o mare importanță, funcționarul public bucurându-se de o poziție socială dominantă. Totodată, funcționarii publici, pot fi considerați ca fiind elita socială și intelectuală a țării, având o poziție socială privilegiată și prestigioasă, având o situație materială de invidiat.

Apartenența la administrație permite asigurarea unor beneficii materiale, domeniul public tinzând a gira cu un veritabil patrimoniu pe care funcționarii sunt în drept de a și-l însuși.

Progresul este un avantaj acordat funcționarului pentru a-și ameliora situația oferindu-i o promovare, o situație mult mai avantajoasă, mai multă putere și un tratament superior (progres de grad sau ierarhic) sau un tratament superior ( progres de nivel/stadiu).

Activitătile funcționarilor publici sunt orientate spre a satisface necesitățile contribuabililor, spre a facilita accesul cetățenului la serviciile publice.

Relația de colaborare și de consultare, importanța pe care o reprezintã aparatul administrativ în cadrul activității administraței publice franceze, pot fi observate prin existența personalului administrativ ca participant efectiv în procesul de elaborare a reformelor administrative.

Sistemul administrativ continental germanic

Sistemul administrativ continental germanic cunoaște o evoluție ce a parcurs mai multe etape, pornind de la adminsitrația unui stat ce adoptã strictețea unui stat polițienesc (sec. XVII-XVIII), urmând etapa adoptãrii unui model administrativ al statului constituțional liberal din sec. al XIX-lea, și în cele din urmã ajungându-se la forma unui model administrativ al statului constituțional social.

Sistemul administrativ germanic, specific Germaniei, se caracterizează prin descentralizare, privitã ca fiind consolidarea intereselor locale față de birocrație.

În statul german, democrația se exercită sub influența principiului potrivit cãruia puterile suverane revin cetățenilor, procesul electoral fiind modul indirect de exercitare a influenței cetățenilor.

Legalitatea oganizării sistemului administraiv german a reprezentat-o Constituția din 1870, în prezent aflându-se sub imperiul Constituției din 23 mai 1949, care în articolele 86 și 87 pune accent, cu precãdere, pe organizarea administrației federale.

Autoritatea legislativă

Spre deosebire de cele două sisteme administrative analizate, sistemul administrativ specific Germaniei se caracterizează prin faptul că forma de guvernământ este republica parlamentară.

Astfel, în sistemul germanic, puterea legislativă este exercitată de Parlament, Parlament ce are o structură bicamerală, format din Adunarea Federală (Bundestang) și Consiliul Federal (Bundestrat). Reunind 662 de membri,Bundestang-ul reprezintă legislativul. Principalele atribuții ale Bundestang-ului sunt alegerea Cancelarului Federal și exercitarea controlului asupra activității Guvernului.

Consiliului Federal îi revine atribuția de reunire a reprezentanților landurilor.

Spre deosebire de Bundestang, Bundestratul nu este alcătuit din membri aleși direct, fiind membri ai guvernelor landurilor sau delegați ai acestora. Fiecare land are cel puțin trei reprezentanți în Bundestrat, cele mai recunoscute landuri beneficiind chiar de șase locuri în Cameră. Propunerile supuse dezbaterilor pot fi introduse de orice deputat din Bundestrat sau de către Guvernul Federal, iar în ipoteza în care, în urma dezbaterilor acestea întrunesc majoritatea voturilor, propunerea va fi înaintată Bundestangului. În cazul în care cele două camere (Bundestang și Bundestrat) nu reușesc să ajungă la un conses va fi constituită o Comisie de Mediere alcătuită din membrii celor două Camere.

Fiecare land are propriul său Parlament ales și Guvern Local care beneficiază de dreptul la inițiative legislative. Totodată, marea majoritate a activităților desfășurate în cadrul justiției, poliției, culturii și învățământului, de la nivelul primar până la cel universitar, sunt administrate la nivel de land.

În baza principiului suveranității landurilor se confirmă faptul că Parlamentul federal nu poate obiecta la legile avansate de parlamentele landurilor.

Autoritatea executivă

Fiind un stat federal cu trei niveluri de administrație (federal, land și local), modelul administrativ germanic are o structură policentrică. Astfel, fiecare nivel al administrației beneficiază de autonomie legislativă și de independență în realizarea prevederilor constituționale.

La modul general, principala funcție a Guvernului Federal o reprezintă pregătirea deciziilor politice și legislative. La nivelul landurilor, marea majoritate a reglementărilor sunt delegate către instituțiile specializate de la acest nivel.

Aproximativ trei sferturi din legislația federală se adresează direct guvernelor landurilor și celor locale, impunându-se a fi implementate de acestea. Principalele domenii, care potrivit legii de bază, trebuie preluate de autoritățile federale sunt serviciul de relații internaționale, finanțele federale, serviciul poștal federal, transporturile feroviare federale, poliția federală de frontieră, forțele armate federale.

Șeful statului german este ales de Convenția Federală (Bundesversammlung) organizație constituționalã care se întrunește doar pentru realizarea alegerii președintelui federal.

Principalele atribuții ale șefului statului german au caracter reprezentativ, acesta putând propune candidatul pentru Biroul Cancelarului Federal. Totodată, în cazul unor conflicte, șeful statului poate sã ceară, la propunerea Cancelarului Federal, dizolvarea Bundestagului. Mandatul liderului statului german este de cinci ani, fiind posibilã realegerea sa o singurã dată.

Adesea cunoscut ca o „democrație a cancelarului”, sistemul de guvernare din Germania evidențiază puternica poziție a Cancelarului Federal. Cancelarul, ales de Bundestag, este doar membru al Guvernului și are responsabilitate formală pentru activitatea desfășurată.

Printre principalele atribuții ale Cancelarului Federal se numără nominalizarea membrilor Guvernului, conducerea activității guvernului, precum și coordonarea politicilor ce urmează a fi implementate de ministere.

Administrația publica locală

Fiecare nivel administrativ al federației Germane deține propria autonomie în îndeplinirea atribuțiilor constituționale.

Așa cum am mai precizat fiecare land are propriul Parlament, Guvern și Constituție.

În cadrul landurilor, există o puternicã influență a principiului suveranitãții, acest principiu fiind transpus prin faptul că Parlamentul federal nu are posibiliatea de a se opune legilor avansate de parlamentele landurilor. Curțile constituționale ale landurilor au rolul de a hotărî în cazul în care constituționalitatea legilor este pusã sub semnul întrebării.

Personalul administrativ

În Germania, serviciul public include tot personalul administrației federale, locale și al landurilor, sistemul serviciului public caracterizîndu-se printr-o structură omogenã, având la bază patru niveluri: serviciile desfãșurate la nivel înalt, serviciile ale căror activitãți se regăsesc în nivelurile intermediare, serviciile derulate la nivel mediu și servicii întâlnite la nivel inferior.

Serviciile publice din Germania sunt realizate de cãtre funcționarii publici de carierã (Beamte), funcționarii contractuali (Angestellte) și alți angajați (Arbeiter). Statutul unui Beamte este reglementat de legile publice, însă statutul unui Angestellte sau unui Arbeiter este determinat de un contract individual, ce intră în sfera legii private. Statutul general al unui beamte este reglementat de către legislația federală, la toate nivelurile guvernamentale, pe când cel al unui Angestellte sau Arbeiter are la bază un contract colectiv încheiat ca urmare a negocierilor între sindicate și reprezentanții celor trei niveluri ale administrației.

Sistemul administrativ scandinav

Sistemul administrativ scandinav reprezintă un mixt între sistemul anglo-saxon și cel germanic.

Modelul scandinav se caracterizează prin existența unui sistem administrativ fragmentat, sistem în care guvernul execută atribuțiile decizionale, iar agențiile au competențe executive, cele douã dimensiuni ale sistemului administrativ scandinav operând independent și conformându-se unei responsabilitãți politice diferite. Astfel, se poate afirma că, în cazul modelului administrativ scandinav responsabilitatea Guvernului în fața Parlamentului este una generală, iar responsabilitatea agențiilor se exercită în fața Ombudsmanului.

În cele ce urmează, voi evidenția principalele caracteristici ale acestui sistem, prezentând sistemul administrativ din Finlanda.

Autoritatea legislativă

Structura Parlamentului Finlandei este una unicamerală, membrii acestuia alegând un purtător de cuvânt și doi adjuncți ce dețin competențe în programarea agendei ședințelor plenare. Cu un număr total de 200 de membri desemnați în mod direct, aceștia sunt aleși pentru un mandat de patru ani. Unicitatea Parlamentului Finlandei este dată de faptul cã activitatea acestui organ este controlată de Guvern.

Parlamentul finlandez este parte reprezentativã în acordurile internaționale ce implicã dispoziții legale, financiare sau chestiuni din domeniul politicii externe și de apărare.

În desfãșurarea eficientã a activităților Parlamentului, funcționeazã comisiile speciale care sunt în mod direct prezente în discuții ce vizeazã domeniul constituțional, legal, financiar-bancar sau politicii externe.

Autoritatea executivă

Potrivit Constituției statului finlandez, autoritatea executivă a statului aparține atât Președintelui țãrii cât și Guvernului acesteia. Președintele Finlandei deține competența de a numi candidatul pe care îl susține pentru funcția de Prim-ministru, numirea Primului-ministru fiind posibilã numai după alegerile parlamentare. Nu de puține ori, Primul-ministru, precum și restul reprezentanților Guvernului sunt desemnați de Președinte, iar mandatul lor este pe perioadã de 4 ani.

Scopul Consiliului de Stat este de a pune bazele fondului proiectelor de legi care urmeazã sã fie înaintate Parlamentului.

Biroul Primului-ministru, cunoscut și sub denumirea de Biroul Consiliului de Stat desfãșoarã activitãți ce sunt incluse în sfera administrativã, obiectivul sãu legal fiind de a consolida funcționalitatea Guvernului. Cabinetul primului-ministru este structurat în trei pãrți: Departamentul General (acesta fiind responsabil cu soluționarea chestiunilor administrative, dar și cu organizarea arhivelor), Compartimentul de Informare și Grupul de Planificare a Politicilor Publice.

Un rol important în procesul decizional îl joacă „Școala de Seară” și reprezintã un cadru informal și confidențial pentru discuțiile majore care vizează probleme de politică, discuții care au loc între membrii Consiliului de Stat.

Administrația publica locală

În cadrul administrației publice locale din Finlanda nu întâlnim o administrare guvernamentalã exercitatã direct la nivel local, însă pentru realizarea unui echilibru la nivel de administrație localã se pot forma federații municipale, numãrul total al acestora ajungând la patru sute.

Pe lângã aceste federații municipale, în Finlanda sunt recunoscute și muncipalitățile care se împart în districte și orașe, numãrul acestora atingând 460.

Constituția Finlandei reprezintă baza legalã a municipalitãților. Potrivit acesteia municipalitățile beneficiază de un grad ridicat de independență, dar și de abilitatea de a se autoguverna. În cadrul municipalitãților funcționeazã Consiliul Municipal, fiind autoritatea care deține cele mai ridicate competențe decizionale în cadrul nivelului local.

Cât privește nivelul regional, organizarea administrativã este garantatã de funcționarea Biroului Administrativ, care reprezintă un organ constitutiv al administrației regionale.

Obiectivele fundamentale ale funcționãrii Biroului Administrativ sunt de a realiza în mod eficient sarcinile Guvernului, de a menține legãtura permanentã cu Guvernul, de a supraveghea politica la nivel local și de a verifica legalitatea activitãților delegaților municipalitãților.

Aplicabilitatea completã a organizãrii administrative eficiente de la nivel regional este asiguratã de existența unor subcomisii de specialitate, care sunt menite sã inițieze propuneri ori sã analizeze propunerile fãcute de alte agenții.

Structura personalului administrativ

În sistemul administrativ finlandez, funcția publică are la bază trei principii, respectiv: primatul legii și al prevederilor legale, transparență, imparțialitate și etica profesională.

Principalele reglementări ale activității desfãșurate de un funcționar public finlandez sunt stipulate în Actul Funcționarilor Publici, act ce reglementează existența unor categorii de funcționari publici sau regulile de recrutare și selecție a personalului administrativ.

Pentru ca o persoană să poată avea acces la funcția publică trebuie să îndeplinească o serie de condiții, între care:

pentru posturi de rang înalt: diploma universitară;

pentru alte posturi: numirea se face pe bază de competență, aptitudini, abilități și meritul civil dovedit; cu cât postul este pe o treaptă inferioară, cu atât cerințele sunt mai mici.

O trăsătură aparte a sistemului funcției publice în Finlanda o reprezintă faptul că, în cadrul funcției publice, nu există un sistem de carieră pentru a promova funcționarul public în cauză, acesta trebuind să participe la concursurile pentru posturile vacante.

CAPITOLUL II

SISTEMUL ADMINISTRATIV ANGLO-SAXON

2.1. Sistemul anglo-saxon

Sistemul anglo-saxon se regăsește în Regatul Unit al Marii Britanii, în Statele Unite ale Americii precum și în sistemele derivate anglo-saxone, reprezentând de cele mai multe ori antiteza tradiției germanice. Dacă tradiția și societatea germană sunt conceptualizate ca parte a unei entități organice, în cea anglo-americană, statul este conceptualizat ca născându-se precum un contract între membrii societății. Limitele dintre stat și societate sunt în acest mod mai distincte, și inevitabil mai flexibile și negociabile.

Sistemul administrativ britanic funcționeazã după principiile unei monarhii constituționale ereditare, în care șeful statului “domnește, dar nu guvernează” supunându-se limitelor impuse de legea fundamentală a Marii Britanii.

La nivelul sistemului administrativ anglo-saxon, prerogativele monarhiei sunt foarte mici, cele mai multe atribuții fiind mai mult formale, manifestate în cadrul unor ceremonii sau pentru acordarea legislativului de prerogative pentru discutarea unor legi.

Trebuie precizat faptul că Marea Britanie nu are o constituție scrisă sub forma unui singur document, legea fundamentală fiind bazată, în principal, pe “mai multe documente, acte ale Parlamentului și o serie de practici statornicite de-a lungul timpului, numite convenții”.

Asemeni multor țări cu o constituție scrisă, puterea legislativă, executivă și judecătorească sunt separate, însă, între ele, există un echilibru reciproc.

Dezvoltarea sistemului administrativ este punctul comun al unor legi care au fost adoptate de-a lungul timpului de cãtre Parlamentul Marii Britanii, din aceste texte juridice fac parte : “Magna Charta Libertatum”(1215), “Petition of Rights”(1628), “Habeas Corpus Act”(1679), “Bill of Rights”(1689), “Act of Settlement”(1701), “Reform Act”(1832), “Parliament Act”(1911), “Statutory Instruments Act”(1946), “Parliament Act”(1959), aceste texte consolidând în cele din urma dreptul constituțional al Marii Britanii.

2.1.1. Autoritatea legislativă

În Marea Britanie autoritatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral, format din Camera Comunelor și Camera Lorzilor. De asemenea, în Marea Britanie camerele parlamentare diferă semnificativ, atât în ceea ce privește rolul lor în luarea deciziilor cât și în ceea ce privește structura organizatorică și reprezentativitatea. Astfel, spre deosebire de Camera Lorzilor care este formată din reprezentanți cu titluri nobiliare, funcționând pe principiul ereditar, Camera Comunelor este aleasă prin vot direct.

În desfășurarea activității lor, parlamentarii sunt sprijiniți de comisii de lucru, însă se pot constitui și comisii departamentale speciale. Aceste comisii au ca atribuții principale urmărirea și implementarea efectivă a legilor, analiza problemelor speciale, întocmirea unor puncte de vedere, etc.

Din prezentarea noastră privind sistemul administrativ anglo-saxon nu trebuie omisă cea mai importantă trăsătură a Constituției Marii Britanii și anume „supremația Parlamentului”, aceasta însemnând că Parlamentul poate aproba sau respinge orice lege dorește și hotărârile sale primează celor judecătorești. Această putere a Parlamentului face ca primul-ministru britanic și cabinetul său să fie foarte puternici, deoarece, atât timp cât controlează majoritatea din Camera Comunelor, guvernul poate sã facă sau să anuleze orice lege dorește. Însă, există și unele limitări în puterea Parlamentului, cele mai multe dintre ele având implicații internaționale. De exemplu, Parlamentul nu poate face schimbări care ar putea afecta statutul Monarhului sau a liniei succesorale fără aprobarea acelor țări din Commonwealth care încă o acceptă pe Regină ca șef al statului.De asemenea, Parlamentul nu poate aproba legi care contravin normelor de drept internațional.

2.1.2. Autoritatea executivă

Așa cum am mai precizat, în Marea Britanie, atribuțiile Reginei sunt formale, conforme cu „Prerogativele Regale” care nu au fost modificate din secolul al XVII-lea.

Regina numește Primul Ministru dintre liderii politici ai partidului care a câștigat alegerile, având, în permanență, un dialog deschis cu Primul Ministru, prezența sa asigurând stabilitate și continuitate politică.

Cabinetul Primului Ministru este format de Primul Ministru care are suportul majorității Camerei Comunelor în Parlament. Ministerele sunt principalele componente prin care Guvernul Marii Britanii își fundamentează și implementează politicile publice.

La ora actuală, Cabinetul Primului-Ministru britanic cuprinde aproximativ 20 de miniștri, în marea lor majoritate membri ai Parlamentului. Marea majoritate a miniștrilor conduc departamente guvernamentale majore, însă o parte nu au responsabilități specifice sau, altfel spus, au responsabilități cumulate, așa cum este, de exemplu, Lordul Președinte al Consiliului sau Lordul Păstrător al Sigiliului. Se poate remarca, din cele prezentate, că,
în responsabilitățile membrilor Cabinetului sunt îmbinate cele două ramuri ale guvernării, membrii guvernului fiind, în același timp, membri ai executivului și ai legislativului.

Liderul partidului de guvernământ devine primul-ministru și el este cel care alege membrii Cabinetului dintre membrii de frunte ai partidului. Membrii Guvernului sunt numiți de Regină, la propunerea primului-ministru, putând fi „concediați” la fel de ușor cum sunt și numiți.

De asemenea, în cadrul administrației executive britanice există mai mult de 20 de departamente de vârf din Serviciul Civil, în care numirile depind direct de primul-ministru.

Pentru a sublinia încă o dată puterea primului-ministru britanic trebuie menționat că acesta face recomandări pentru numirile în biserica anglicană, pentru numirea judecătorilor la Înalta Curte de Justiție, precum și pentru numirea consilierilor particulari.

Administrația publica locală

În ceea ce privește structura autorităților locale aceasta a fost supusă reorganizării prin legea guvernului local din 1972, lege ce a intrat în vigoare în 1977 și, prin care s-a operat o sporire a puterilor acestora. Este bine știut faptul că Anglia este împărțită în ținuturi, iar Țara Galilor în districte. Fiecare dintre aceste autorități locale sunt conduse de un consiliu ales, puterea lor derivând dintr-un act al Parlamentului. Departamentele guvernului central exercită supraveghere administrativă, cu precădere în domeniul managementului financiar.

În ansamblu, corpurile care se autoguvernează au fost desemnate cu puteri administrative extrem de importante, pe care și le exercită autonom. În mare măsură menținerea ordinii publice se află în grija acestor corpuri și nu în grija agentului local al guvernului central, așa cum se întâmplă în majoritatea statelor continentale.

O altă categorie de autoritate administrativă este constituită de „corporațiile publice” fiind legal responsabile de unitățile organizatorice, stabilite prin act parlamentar,revenindu-le sarcina de a îndeplini anumite îndatoriri publice. Aceste corporații publice se comportă ca întreprinderi comerciale în industriile naționalizate, ca diferite corpuri administrând beneficiile sociale conferite de stat sau ca organe consultative speciale sau de supraveghere.

Analiză comparativă a sistemelor adminsitrative europene

Dacă în sistemul anglo-saxon, guvernul central acordă o largă autonomie colectivităților locale, fiind de părere că acestea pot soluționa cel mai bine și operativ problemele importante de la nivelul lor, pentu acest tip de guvernare locală, englezii utilizând termenul de „self-goverment”, în cazul administrației de tip napoleonian, pentru aplicarea unor valori similare, în ultimii ani, a început un amplu proces de descentralizare, ceea ce reprezintă un avantaj major pentru organizarea și funcționarea la nivel local.

Timp îndelungat sistemul administrativ francez a fost centralizat, însă, la ora actuală tot centralismul este caracteristica de bază a sistemului napoleonian în ciuda importantelor reforme financiare și decizionale, ce au avut loc în ultimii zece ani din punctul de vedere al autonomiei.

În Marea Britanie, cadrul legislativ de bază este format din mai multe documente, în principal acte ale Parlamentului și o serie de practici statornicite de-a lungul timpului, numite convenții

Totodată, în cazul Marii Britanii, Parlamentul nu poate să facă schimbări care ar putea afecta statutul monarhului, fără aprobarea unor asemenea măsuri de către Commonwealth.

Instanțele judecătorești britanice și cele franceze sunt obligate să dea prioritate dreptului comunitar.

În ceea ce privește autoritatea judecătorească, spre deosebire de Franța care are două tipuri de curți, respectiv curți juridice și curți administrative și reglementări clare pentru cele două sectoare, Regatul Unit nu are o Curte Constituțională, nu are un sistem unitar de Curți și nu dispune de o separare clară a legislației pentru sectorul privat și pentru cel public.

În conformitate cu legislația în vigoare, în cele două state, autoritatea executivă este reprezentată de Guvern. Însă, dacă în Marea Britanie executivul dispune de libertate de decizie, în Franța executivul dispune de libertate de apreciere.

În Marea Britanie, Șeful Guvernului este Primul Ministru, fiind nominalizat de Regină. Prin convenție, Regina invită liderii partidelor politice care conduc majoritatea în Camera Comunelor pentru a-i consulta în vederea formării unui Guvern.

În sistemul anglo-saxon, în calitate de Șef al Guvernului, Primul Ministru conduce ședințele Cabinetului, selectează miniștrii și beneficiază de puterea de a-i demite.

Una din principalele obligații ale Șefului Guvernului în sistemul anglo-saxon, specific Marii Britanii, constă în faptul că Primul Ministru ia cuvântul la majoritatea dezbaterilor din cadrul Parlamentului și, ori de câte ori este nevoie, formulează puncte de vedere referitoare la politica externă și la alte inițiative politice. În Marea Britanie, Primul Ministru este și Ministrul pentru Serviciile Publice.

Spre deosebire de sistemul anglo-saxon, în Franța, autoritatea executivă este exercitată de președinte, care numește Consiliul de Miniștri, condus de un prim-ministru.

Consiliul de Miniștri răspunde în fața Parlamentului. Șeful statului, președintele, este ales prin vot direct, pentru cel mult două mandate. Trebuie menționat că în Franța autoritatea executivă este divizată între Președintele Republicii și Primul Ministru.

Marea Britanie este condusă de un Guvern ale cărui atribuții sunt extrem de bine structurate, majoritatea ministerelor și departamentelor fiind conduse de către un membru în Cabinetul Primului Ministru și de un grup de miniștri juniori (junior ministers) care au responsabilități în domeniul politicii departamentului.

În sistemul administrativ francez responsabilitatea pentru fiecare minister este stabilită prin ordinele Consiliului de Miniștri, după consultarea Consiliului de Stat, fiecare minister aflându-se sub conducerea propriului ministru, care poate fi asistat de miniștri, miniștri delegați sau secretari de stat. Ministrul poate emite ordine pentru aplicarea conținutului legilor, dar și instrucțiuni speciale pentru birourile și personalul din administrație.

De asemenea, Ministrul elaborează și implementează propriul buget anual aprobat printr-un decret. Biroul Personal al ministrului este un grup de consultanță care cuprinde membri aleși de către acesta.

În Marea Britanie nu există guverne regionale, iar în Franța, regiunile sunt teritorii libere administrate de consiliile alese.

Din punctul de vedere al modului în care este reglementat rolul Guvernului în mecanismul politic și statal, în cazul Franței, Constituția este cea care stabilește un rol politic si unul administrativ.

În ceea ce privește numirea membrilor guvernului, între cele două state există diferențieri ale prevederilor constituționale și anume: de exemplu, în cazul Franței există Constituția care extinde sfera statutului de membru al Guvernului și la alte funcții de demnitari: miniștri secretari de stat, miniștri delegați, secretari de stat, pe când în Regatul Unit există o separare clară între funcțiile politice și cele publice.

O altă deosebire deosebit de importantă se poate remarca în procedura de învestitură a membrilor guvernului. Astfel, potrivit uzanțelor britanice, liderul partidului care a câștigat alegerile pentru Camera Comunelor devine Prim-Ministru prin actul de numire emis de Regină, ce are un caracter pur protocolar.

Însă de aici nu trebuie înțeles că, Primul-Ministru nu vine în fața Camerei Comunelor să-și prezinte Programul de guvernare, dar această dezbatere ține exclusiv de politic și de etica guvernării, nu de procedurile parlamentare, în sens strict juridic. Sistemul anglo-saxon nu exclude controlul exercitat permanent de către Parlament asupra Guvernului, existând practica prezentării săptămânale a Primului-Ministru în fața Camerei Comunelor.

În statele ale căror organizare au la bază un regim semi-prezidențial, asemeni Franței, Constituția condiționează învestitura Guvernului exclusiv de voința Președintelui Republicii.

Însă, în practică, Președintele Republicii este influențat de configurația politică a Parlamentului, mai exact a Adunării Naționale, care are rol de Cameră Politică.

Începând cu anul 1986, Franța a trecut prin situații de coabitare politică, în cadrul cărora, un Președinte socialist a fost nevoit, față de majoritatea parlamentară, să numească un
Prim-Ministru de centru-dreapta, problema votului de investitură aparând numai atunci când partidul care formează Guvernul deține majoritatea absolută în Adunarea Națională.

La originea regimului parlamentar francez, miniștrii de stat sunt miniștri fără portofoliu, a căror prezență este indispensabilă guvernului, pentru că ei reprezintă, de fapt, niște garanții politice, acești miniștri servind ca intermediari în relațiile executivului cu Parlamentul și au fost numiți „miniștri purtători de cuvânt”.

Termenul de „ministru de stat” prezintă o anumită particularitate; funcția poate fi atribuită unei persoane, pe care guvernul dorește să o onoreze în mod particular, chiar dacă ministrul respectiv este plasat pe o poziție secundară. Mai mult, miniștrii de stat trec, din punct de vedere al ordinii protocolare, înaintea celorlalți miniștri.

La cealaltă extremitate a ierarhiei ministeriale se află categoria „secretarilor de stat”, aceste funcții având semnificații diverse de la o perioadă la alta.

Între cele două funcții publice, cea de ministru de stat și cea de secretar de stat se plasează miniștrii delegați, ce își desfășoară activitatea conform titulaturii, în apropierea Primului-Ministru și răspund solicitărilor adresate de către acesta. Miniștrii delegați sunt însărcinați de șeful guvernului cu supravegherea și controlul unui sector determinat și reunit într-o structură numită departament ministerial. Numărul acestor departamente nu este limitat prin lege, ceea ce lasă guvernului o mare libertate de organizare și constituire a unor asemenea structuri funcționale.

În general, structura unui minister cuprinde: ministrul, cabinetul ministrului, compartimentele administrative (birouri).

În Marea Britanie, numărul ministerelor variază în funcție de priorități și de necesități într-o perioadă determinată, unii specialiști considerând că „guvernul englez este prea numeros pentru a fi și eficient”, numărând între 70-90 membri. Din echipa guvernamentală fac parte și asistenții miniștrilor, numiți și „miniștri juniori”.

La ora actuală, Primul-Ministru are ca principal atribut fixarea numărului de membri ai cabinetului și facilitarea accesului miniștrilor în procesul politicilor publice, pentru a mări eficiența activității, în acest fel asigurându-se respectarea principiului lui J. Prophet, conform căruia „cabinetul trebuie să fie atât de restrâns pentru a acționa, dar atât de numeros pentru a domina partidul și a controla Camera Comunelor prin propria influență”.

De peste cincizeci de ani, Marea Britanie este țara cu cele mai numeroase remanieri structurale, încă din anul 1918 fiind constituită „Comisia Haldane”, având ca obiectiv studiul distribuției raționale a atribuțiilor ministeriale.

În ambele sisteme, autoritatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral.

În cadrul Uniunii Europene se întâlnesc, atât sisteme administrative unitare/centralizate (Franța, Marea Britanie), cât și sisteme administrative federale (Germania). Structura administrativă în statele unitare își pune amprenta asupra modului de structurare a administrației publice locale.

Spre deosebire de cele două sisteme administrative prezentate, sistemul administrativ germanic, specific Germaniei, se caracterizează prin faptul că forma de guvernământ este republica parlamentară.

Astfel, în sistemul germanic, puterea legislativă este exercitată de Parlament, Parlament ce are o structură bicamerală, format din Adunarea Federală și Consiliul Federal.

Consiliului Federal îi revine atribuția de reunire a reprezentanților landurilor.

În ipoteza în care cele două camere ale Parlamentului Germaniei nu ajung la un consens există o Comisie de Mediere. În ceea ce privește instituția Șefului Statului acesta este ales pentru un mandat de 5 ani de o convenție federativă, un grup constituțional din care fac parte deputații și un număr egal de membri aleși de adunările generale ale landurilor.

Puterea executivă este exercitată de un Guvern Federal, condus de un Cancelar Federal, Cancelar ales de Adunarea Federală.

Principala funcție a Guvernului Federal constă în pregătirea deciziilor politice și legislative, trei sferturi din legislația federală se adresează direct landurilor și celor locale impunându-se a fi implementate de către acestea.

La propunerea Cancelarului, miniștrii sunt numiți de Președintele Federației.

Structura administrativă a sistemului germanic se caracterizează prin trei nivele și anume:

nivelul federal

nivelul landurilor

nivelul local, fiecare dintre acestea beneficiind de autonomie.

Conform principiului suveranității landurilor, fiecare land are propriul său Parlament ales și un Guvern ales, Parlamentul Germaniei neputând obiecta legilor avansate de parlamentele landurilor.

Atunci când este pusă sub semnul întrebării constituționalitatea legilor, curțile constituționale ale landului sunt cele care decid asupra acestui aspect.

Așa cum am mai precizat sistemul administrativ scandinav reprezintă un mixt între sistemul anglo-saxon și cel germanic, acesta sistem fiind specific Finlandei, Suediei.

În Finlanda, puterea legislativă este exercitată de un Parlament cu o structură unicamerală, formată din 200 de locuri.

Primul Ministru al Finlandei este ales de Parlament și numit formal de Președintele Republicii. Spre deosebire de Marea Britanie unde Primul Ministru numește miniștrii cabinetului, în sistemul administrativ scandinav, Președintele este cel care numește ministrii la propunerea Primului Ministru.

Înainte de alegerea Primului Ministru grupurile reprezentate în Parlament negociază programul politic și alcătuirea guvernului.

În urma negocierilor, Președintele informează Parlamentul cine este nominalizat pentru funcția de Prim Ministru, iar acesta va fi ales doar dacă va avea susținerea a mai mult de jumatate dintre parlamentari.

În cazul instituției șefului statului, în Finlanda, Președintele Republicii este ales pentru un mandat de 6 ani, prin voturile poporului. Împreună cu Guvernul, Președintele își exercită puterea supremă, coordonând, totodată și politica externă a statului.

La cerere, Consiliul de Justiție furnizează Președintelui, guvernului și ministerelor informații și puncte de vedere cu privire la respectarea cadrului legislativ.

De asemenea, Consiliul de Justiție supraveghează legalitatea acțiunilor instituțiilor statului.

În ceea ce priveste posturile din sectorul public, pe aceste posturi pot candida și cetățenii străini, Constituția Finlandei și legea privind funcția publică stipulând foarte puține restricții.

Prezentul capitol s-a dorit a face o scurtă analiză a principalelor sisteme adminsitrative, prezentând principalele asemănări și deosebiri ale acestor sisteme

Astfel, se poate remarca că deși trăim într-o Europă unită, sistemele administrative sunt substanțial diferite, sistemele administrative analizate reprezentând modele în Europa.

CAPITOLUL III
ANALIZĂ A DIMENSIUNII PLANULUI DE CARIERĂ A FUNCȚIONARULUI PUBLIC ÎN MAREA BRITANIE

Funcționarii publici în Marea Britanie

Structura funcționarilor publici în Anglia nu este dedusă din aceea a serviciilor pe care trebuie să le asigure, ci este consecința principiilor care au fost adoptate în materie de recrutare și în materie de organizare.

În Anglia se apreciază oamenii care trebuie să îndeplinească anumite sarcini, urmărindu-se formarea unor funcționari competenți, nu numai la momentul recrutării lor, ci oameni cu pregătire polivalentă, capabili de a-și asuma sarcini de aceeași natură în servicii diferite.

Organizarea serviciilor civile britanice apare ca o îmbinare fericită între ordine, competență și libertate.

În urmă cu un secol, funcția publică în Anglia era extrem de slab dezvoltată. La fel de slab dezvoltate erau și serviciile publice. Dacă la 1832 erau 21.000 de funcționari de stat, după numai un secol, numărul acestora depășește un milion, cel mai mare număr de funcționari regăsindu-se în finanțe, poștă, ministere economice și serviciul civil al apărării.

În Marea Britanie, în sens larg, funcționarii se divid în: funcționari permanenți și funcționari nepermanenți. Aceștia sunt temporari sau auxiliari. La aceștia se adaugă funcționarii cu caracter industrial, care nu sunt cuprinși în serviciul civil propriu-zis. Funcționarii veritabili-funcționarii permanenți- sunt cei care se bucură de un serviciu permanent în poliție, în judiciar, plătiți din fondurile publice, care lucrează tot timpul, numiți direct de coroană.

Funcționarii britanici nu au decât un statut regulamentar. Beneficiază de foarte puține texte legale care să-i privească și acestea se referă doar la câteva aspecte speciale, fiind aplicabile anumitor categorii de funcționari, precum judecătorii-care, tradițional, nu fac parte din serviciul civil.

Textele legale reglementează, cu precădere, excluderea funcționarilor parlementului, retragerea funcționarilor, admiterea femeilor în Serviciul civil, precum și dreptul de asociere și dreptul la grevă.

În majoritatea cazurilor, regimul funcției publice este organizat prin ordinele consiliului și instrucțiunile trezoreriei, echivalente în țările de pe continent cu decretele și circularele miniștrilor.

În Marea Britanie, Serviciul civil este divizat în clase, care se regăsesc aproape la toate departamentele ministeriale. Inițial, în acest serviciu au existat patru clase, acum sunt șase, dintre care primele trei clase sunt mai importante.

Astfel, clasa administrativă sau prima divizie este alcătuită din funcționarii care trebuie să fie capabili să elaboreze politica administrativă, respectiv reguli generale pentru conducerea administrației, precum și realizarea coordonării și perfecționării serviciilor.

În esență, este vorba de o clasă de șefi. Funcționarii din această clasă trebuie să aibă capacitatea de a aduna faptele, de a le ordona, de a deduce ceea ce trebuie făcut, de a propune liniile unei politici, potrivit acestor fapte, de a aplica un spirit analitic și constructiv pentru conduita generală a ministerului. Practic, membrii acestei clase trebuie să fie creierul departamentului. Este o clasă puțin numeroasă, membrii săi provenind din universități și din cei mai buni din a doua clasă.

Clasa executivă-sau a doua divizie- este o clasă de funcționari, care sunt calificați și competenți, dar care nu decid ei înșiși, fiind cantonați mai ales în executare și în control.

Principalele lor activități sunt de natură tehnică, de contabilitate, acționând sub autoritatea clasei administrative. Marea majoritate a funcționarilor din această clasă provin din școlile secundare.

Clasa clericală este formată din vechile categorii inferioare celei de-a doua divizii. Cuprinde funcționari care îndeplinesc o muncă de “comis”. Mai îndeplinesc funcții de ofițeri clericali superiori.

Clasa a patra-singura altă dată, a fost divizată, în alte trei “minore și manipulatorie”. Clasele de stenografi-dactilografi și funcționari de birou, registratori.

Cele șase clase ale trezoreriei sunt comune tuturor departamentelor.

Formând un tot, Serviciul civil se caracterizează prin unitate, fiind plasat sub o autoritate unică-aceea a trezoreriei, în frunte cu cancelarul eșicherului.

În cazul trezoreriei-divizia stabilimentelor se ocupă special cu funcția publică și are în frunte un secretar permanent. Serviciul civil este supus unor reguli generale uniforme.

Serviciul civil științific este alcătuit din tehnicieni (medici, savanți, chimiști, juriști) care se găsesc plasați în diferite departamente și care nu provin din recrutarea obișnuită. Paralel cu ei și sub ei, se găsește clasa asistenților preparatori.

Ramurile specializate: serviciul civil indian, care era de fapt serviciul civil colonial; pentru Ministerul de externe: Foreingn Service, care grupează vechile servicii consulare, diplomatice; Adminsitrația Centrală: cu particularități pentru recrutare și retragere. Între acesta și celelelalte ministere nu se practică schimbul.

Din serviciul civil nu face parte personalul întreprinderilor naționalizate. Serviciul civil furnizează funcționarea acestor întreprinderi, dar ei sunt detașați fără să aibă rangul serviciului civil.

În anii '80 în Marea Britanie erau aproximativ 600.000 de funcționari civili, din care 100.000 erau calificați ca personal industrial. Altfel spus, aceștia lucrau într-un mod sau altul, în instituții industriale ale statului, iar restul era format din personalul non-industrial, prestând o gamă foarte largă de servicii clericale, administrative și tehnice, în Londra și în restul țării.

Ministerele cu cel mai mare număr de funcționari civili erau ministerul apărării, departamentele sănătății și securității sociale, cel al venitului intern, cel al muncii și serviciilor închisorilor, care au împreună aproximativ 300.000 de funcționari.

În mod oficial, funcționarii civili sunt denumiți “ funcționarii Coroanei, alții decât cei care lucrează în birourile politice sau juridice, care sunt angajați în capacități civile, și ale căror remunerații sunt plătite în întregime și direct, din fondurile votate de Parlament”.

În 1955 a fost înființată Comisia Serviciului Civil, ce avea rolul de a superviza recrutarea pe bază de merit, și care, în decursul anilor, s-a extins devenind Serviciul Civil Britanic.

Funcționarii din Serviciul Civil sunt esențialmente recrutați prin concurs, motiv pentru care se dorește să se asigure acestui concurs un maximum de garanție. Principiul concursului este general și se aplică tuturor claselor, excepție făcând membrii Serviciului Științific, care sunt recrutați, în cea mai mare parte, după titluri.

De principiu, posturile din clasa superioară sunt, întotdeauna rezervate pentru promovarea membrilor clasei imediat inferioare, care dau probe speciale de capacitate și examene de trecere.

Concursurile și probele pentru titluri sunt plasate sub autoritatea unui organism unic și imparțial, respectiv Comisia servicului civil. Această Comisie este alcătuită din membri cu o mare experiență și autoritate morală recunoscută. Sunt numiți de rege, la propunerea cancelarului eșicherului și rămân în funcție atât cât “se poartă bine”; ca și judecătorii, în realitate sunt aproape inamovibili. Comisia serviciului civil este cea care alcătuiește juriile și controlează funcționarea acestora, tot ea este cea care controlează rezultatele, asigurându-se că totul s-a făcut potrivit regulamentelor.

Comisia nu se ocupă decât de recrutare, ea stabilind listele după care se fac numirile. Concursurile sunt armonizate cu sistemul de învățământ al țării și după diferitele categorii de instituții de învățământ. Penru intrarea în Serviciul civil nu există o școală specială și multă vreme nu s-a cerut o pregătire specială.

De asemenea, tot Comisa stabilește probele practice, testele pshihologice și interviurile pe care le vor lua candidaților.

Candidații pentru clasa administrativă trebuie să fi absolvit universitatea și au, de regulă, 21-24 de ani.

Pentru clasa administrativă, concursul este extrem de greu, numai cei cu rezultate foarte bune în universitate având șanse. Candidații sunt numeroși, multă vreme aceștia proveneau de la Cambridge și Oxford, ci marea lor majoritate făceau parte din rândurile nobilimii și ale marii burghezii.

La ora actuală candidații provin și de la alte universități. Probele au loc în august și sunt unele obligatorii, altele opționale; pentru a putea promova trebuie să fie obținute 1300 de puncte.

În afara probelor obligatorii, sunt probe de opțiune, pentru care trebuie obținute 700 de puncte. Candidații aleg un număr de materii dintr-o listă amplă, de circa 84 de rubrici, care acoperă subiecte de istorie, drept, științe naturale și fizice, matematică, civilizație străină și limbi străine.

Totodată, trebuie reținut că nimeni nu poate intra în funcția publică fără a avea solide cunoștințe de drept și economie politică. În opinia englezilor cultura generală este dovedită prin concurs, totalitatea formației profesionale este stabilită după intrarea în Cameră.

Ministerul afacerilor externe utilizează sistemul după care juriul conviețuiește în aceeași casă cu candidații, undeva în afara Londrei, iau parte la discuții cu aceștia, îi supun la o serie de teste, care au ca scop descoperirea valorii umane și cultura generală a candidatului, mai mult decât volumul cunoștințelor lor într-o anumită specialitate.

La ora actuală concursurile au devenit mai simpliste, din rațiuni bugetare și pedagogice.

În mare majoritate, concursurile au un caracter academic și mai puțin practic.

Pentru funcționarii britanici, caracteristic este că justiția nu intervine între puterea publică și agenții săi, existând numai recurs grațios și ierarhic. Comunicarea între clase este destul de strânsă, iar fiecare clasă este împărțită în grade.

Avansarea în aceste categorii profesionale are loc pe baza vechimii și alegerii de către o comisie, care își are sediul în fiecare minister; demiterea este posibilă în orice moment și împotriva ei nu există decât recurs grațios și ierarhic, însă este extrem de rară și, de obicei, atunci când se desființează postul.

Limita de vârstă este la 60 de ani, dar, la cererea funcționarilor și cu încuviințarea instituției, se poate continua activitatea până la vârsta de 65 de ani. După numirea în orice funcție urmează o perioadă de stagiu obligatoriu, ce presupune o perioadă de formare și probă.

În perioada stagiului, noii funcționari sunt supravegheați de persoane cu experiență, care se ocupă și cu îndrumarea lor.

Mai trebuie menționat faptul că funcționarii din Serviciul Civil au obligații foarte riguroase, în viața particulară, ei trebuind să dea dovadă de o conduită foarte corectă și să se conformeze unor principii de viață model. Totodată, trebuie să se dovedească foarte loiali față de guvern, să rămână fideli nu unui anumit guvern, ci guvernului ca expresie a conducerii țării. De altfel, la intrarea în funcție primesc o broșură în care sunt înscrise îndatoririle și obligațiile lor.

Funcționarilor englezi le este interzisă participarea la viața politică.

Accesul, recrutarea și condițiile pentru a accede într-o funcție publică

Accesul la funcția publică în Marea Britanie

În Marea Britanie, modul de selectare al funcționarilor publici este stabilit prin “Codul de recrutare al comisarilor funcției publice”.

Responsabilitatea pentru organizarea recrutării personalului revine departamentelor și agențiilor.

Însă, o schemă de carieră specifică, denumită „fast stream“ (filieră rapidă) pentru universitari, reprezintă o excepție de la acest sistem, cu caracteristici structurale diferite.

Pentru aceste cariere, selecția este coordonată de biroul funcției publice și este efectuată de agenția de servicii privind recrutarea și evaluarea.

Prin noțiunea de „fast stream“ se indică faptul că” persoanele cu studii universitare competente sunt promovate, prin cadrul unui program de formare după intrarea lor în cadrul funcției publice, pentru a-și însuși cât mai repede posibil cunoștințele necesare exercitării posturilor cu responsabilitate sau a funcțiilor de încadrare.”

Însă, pentru marea majoritate a candidaților, procesul de selecție presupune parcurgerea a trei etape:

lucrare de evaluare printr-un chestionar a unei zile de lucru;

un centru de evaluare de două zile care cuprinde o serie de lucrări, de exerciții de grup și de interviuri, ce ține de comitetul de selecție din cadrul funcției publice de la Londra.

În al doilea studiu, interviurile pot îmbrăca orice fel de forme; astfel, acestea se pot baza pe capacitățile intelectuale ale candidaților, pe sondarea cunoștințelor și aptitudinilor lor specializate sau pe acoperirea intereselor și pe o experiență mai largă;

o întâlnire de aproape 40 de minute cu comitetul de selecție finală.

Proba calificării se compune din 4 teste de aptitudini notate în mod obiectiv și pe baza unui chestionar.

Testul de aptitudini va permite evaluarea aptitudinilor verbale și matematice precum și capacitatea de a raționa în mod logic.

Chestionarul cuprinde întrebări despre candidați, despre centrele lor de interes și despre experiența lor. Notele obținute la testul de aptitudini și la chestionar sunt combinate din punct de vedere statistic pentru a obține un etalon general angajat pentru a selecționa candidații.

În toate statele membre ale Uniunii Europene, informațiile privitoare la posturile vacante din cadrul funcției publice sunt accesibile tuturor, concursul de recrutare sau posturile vacante făcând obiectul unui anunț public.

Astfel, în Marea Britanie nu există o metodă unică pentru aducerea la cunoștiința personalului interesat. Însă, se impune ca anunțul să fie făcut prin mijloace adoptate la nivelul postului vacant, departamentul și/sau agenția competentă fiind liber/ă să opteze pentru metoda pe care o va aplica, însă va trebuie să asigure un număr cât mai mare posibil de persoane calificate care să fie informate de aceste posturi și care să primească suficiente informații pentru a-și depune o candidatură notabilă.

Aptitudinile necesare pentru a accede într-o funcție publică

În toate statele membre, se impune respectarea anumitor condiții specifice, condiții ce provin din aptitudinile necesare pentru intrarea în cadrul funcției publice, în calitate de funcționar.

Astfel, în Marea Britanie principala condiție este cunoașterea limbii engleze, iar pentru postutrile din Țara Galilor este recomandat a se cunoaște galeza.

În aproape toate statele membre este fixată o limită de vârstă minimă și maximă pentru accesul la funcția publică. Însă, Marea Britanie face excepție de la această regulă.

Astfel, în Marea Britanie este stipulat în mod expres faptul că nu pot exista discriminări bazate pe vârstă, iar funcționarul numit trebuie să fie capabil să satisfacă serviciul pe o perioadă rezonabilă de timp înainte de a ieși la pensie, în mod normal la vârsta de 60 de ani.

Asemeni tuturor statele membre, și în Marea Britanie se impune o experiență profesională oarecare, aceasta reprezentând unul dintre criteriile de selecție a personalului, chiar dacă experiența este de natură să consolideze capacitatea candidatului de a satisface exigențele cerute de postul vacant.

Evoluția carierei de funcționar public

Prin „evoluția carierei“ se înțelege: promovarea verticală, progresul salarial și mobilitatea orizontală și geografică.

În ceea ce privește promovarea internă în Marea Britanie problema sistemului de avansare a fost delegată ministerelor și agențiilor, cărora li s-a impus să-și stabilească propriul regulament privind respectarea codului de management din cadrul funcției publice.

Principalele principii care stau la baza promovării sunt:

evaluarea tuturor candidaților;

selectarea conform unui ordin de merit stabilit în funcție de prestațiile furnizate.

Selecția se realizează de către comisiile generale de promovare care se bazează pe o evaluare anuală a anumitor aspecte comportamentale și pe aptitudinea generală a candidatului care exercită o funcție de rang superior.

La ora actuală tendința este aceea de a suprima comisiile generale pentru promovare în favoarea unui sistem de promovare individuală în posturi specifice.

Mobilitatea în funcția publică

Toate formele de mobilitate (geografică, profesională și/sau funcțională) pot fi observate în diverse funcții publice.

În ceea ce privește diversele fundamente juridice ale mobilității, se poate face distincția între mobilitatea temporară și transferul permanent.

Astfel, în Marea Britanie numărul de departamente temporare (voluntare) este ridicat, iar instrumentele utilizate în acest scop sunt clasificate, deoarece mobilitatea provine în mare parte din diferitele ministere sau autorități.

În ceea ce privește mutarea permanentă, în Marea Britanie, anumiți funcționari, în general funcționarii care ocupă un post superior celui de clerical officer și care-și exercită funcțiile având normă întreagă, își pot schimba postul pe teritoriul național și în anumite cazuri și pe teritoriile de dincolo de mare.

O schimbare permanentă a unui post accesibil față de domiciliu sau o mutare temporară poate fi impusă tuturor funcționarilor.

De regulă, mobilitatea profesională este încurajată în special pentru posturile de rang înalt. O schimbare a angajatului este posibilă nu doar în diverse ministere și/sau agenții, ci și între sectorul public și cel privat.

În majoritatea țărilor, nu există o legătură formală între mobilități și procedurile de evaluare a funcționarilor, însă se constată frecvent faptul că mobilitatea este considerată ca fiind unul dintre numeroșii factori ai procedurilor de evaluare.

Din acest punct de vedere, Marea Britanie subliniază pericolul confuziei rotației posturilor cu dezvoltarea carierei.

Formarea profesională a funcționarului public

Nevoile de formare ale funcționarilor instigă administrațiile din țările Uniunii Europene să-și pună în aplicare sistemul de formare profesională a propriilor funcționari.

Însă sistemele de formare profesională diferă de la un stat la altul și asta în funcție atât de tradiția administrativă, precum și de un anumit număr de alți factori ce influențează organizația generală a sistemelor de formare: structura guvernamentală (stat centralizat, stat federal), regimul personalului funcției publice (sistemul carierei, sistemul caracteristicilor structurale diferite) statutul personalului (statutul funcționarului, statutul contractual) condițiile de acces la funcția publică (selectarea prin concurs, selectarea prin intermediul candidaturii) nivelul de educație impus prin recrutare (formarea inițială generală, formarea inițială specializată) condiționarea strategiei, filozofia, chiar structura formării, strategiile formării.

Astfel, în Marea Britanie funcționarul nu este obligat să urmeze o formare specifică, excepție făcând perioada inițială de stagiu), dar aceasta este fie o condiție, fie un atu pentru promovare; formarea facultativă este propusă de către școlile de stat și este prevăzută ca o reglementare referitoare la condițiile de menținere a salariului.

Tototadă, nu există nicio reglementare care să asigure funcționarilor un drept la formare. Astfel, diferitele departamente și agenții asigură formarea propriului personal.

În consecință, funcționarilor le revine datoria de a discuta cu angajatorul lor posibilitatea formării personale.

Astfel, în Cartea Albă din 1994, „The Civil Service: Continuity and Change” și Command Paper din ianuarie 1995, „Talking Forward Coutinuity and Change”, formarea profesională este prezentată ca unul dintre principalii factori ai reformei structurale care vizează o ameliorare a performanței, obiectiv ce nu poate fi atins decât printr-un management eficient și un personal flexibil.

Drepturile și obligațiile funcționarilor publici din Marea Britanie

Unul din principalele drepturi recunoscute funcționarilor publici din Marea Britanie este egalitatea de tratament. Acest principiu, recunoscut datează din 1789 odată cu „Declarația Omului și ale Cetățeanului”.Acest principiu prevede că cetățenii fiind egali în fața legii, sunt la fel de eligibili tuturor demnităților și funcțiilor publice, desigur în funcție de capacitățile și virtuțile fiecăruia.

Ca regulă generală, nu este permisă nicio discriminare în faza de recrutare și mai târziu în carieră pe baza opiniilor politice, sindicale, filozofice, religioase, sex sau origine etnică.

În practică, sunt luate în considerare alte criterii și asta mai ales mai ales pentru pozițiile de top de conducere lăsate la discreția executivului.

Un alt drept recunoscut îl reprezintă dreptul de a candida la funcții politice.

În Marea Britanie, dreptul de a candida la alegeri este limitat și depinde de nivelul de vechime. Astfel, numai funcționari cu vechime pot candida și numai pentru alegerile locale.

În ceea ce privește drepturile sociale, funcționarilor publici li se acordă dreptul de a adera la un sindicat, de a fi reprezentat pe piața internă în luarea deciziilor organelor și, desigur, dreptul la grevă.

Însă, în cazul anumitor categorii de funcționari, cum sunt polițiști, magistrații, personalul din armată, dreptul la grevă este interzis.

La ora actuală, extinderea obligației de serviciu minim, care se aplică doar în sectorul public de radio și televiziune, spital, precum și pentru controlul traficului aerian și de siguranță, reprezintă o importantă dezbatere cu privire la dreptul la grevă..

În ceea ce privește îndatoririle funcționarilor, acestea vizează în primul rând obligația de confidențialitate legată de informațiile obținute în timpul exercitării misiunii.

De asemenea, funcționarilor publici le revine obligația de a îndeplini sarcinile cu strictă neutralitate, mai ales atunci când este vorba de persoane fizice, iar discriminarea pe motive politice, religioase, rasiale și sexuale este inacceptabilă.

Trebuie amintit faptul că egalitatea de tratament pentru persoanele aflate în situații similare este un principiu primordial în cadrul administrației publice engleze. Mai mult, funcționarii publici trebuie să se abțină de la orice comportament/atitudine care ar putea dezvălui, în fața beneficiarilor serviciilor publice, convingerile lor politice sau religioase.

În mod cu totul excepțional, funcționarii publici pot avea și alte sarcini simultane, remunerate, cum ar fi scrierea sau predarea part-time.

Funcționarii publici trebuie să se supună ordinelor superiorului lor, neîndeplinirea sarcinilor de serviciu putând atrage sancțiuni disciplinare.

Neîndeplinirea sarcinilor de serviciu este legitimă, și chiar obligatorie, în cazul în care ordinul superiorului este încalcat, este contrară serviciului public.

Funcționarii publici sunt obligați să păstreze o anumită rezervă în ceea ce privește politica guvernului și, totdată, prin acțiunile sale și mai ales prin declarații, să nu aducă atingere imaginii instituției în care își desfășoară activitatea.

Consiliul de Stat precizează că obligația de rezervă este obligatorie pentru funcționarii de rang înalt, implicați cu punerea în aplicare a politicilor Guvernului.

Funcționarii publici în Irlanda

Funcția Publică din Irlanda este termenul colectiv pentru personalul permanent al Departamentului de Stat și de anumite agenții de stat, care lucrează și oferă consultanță pentru Guvernul Irlandei.

Se compune din două componente largi, respectiv Funcția Publică a Guvernului și Funcția Publică a Statului. În timp ce aceste două componente sunt în mare măsură teoretice, modul lor de funcționare nu diferă substanțial.

Serviciul Public al Statului Liber Irlandez nu a fost formal stabilit prin lege.

Prima încercare de reglementare în mod oficial a serviciului public a fost Actul Funcției Publice din 1923 care, în esență, a fost un aranjament de tranziție, pentru ca în 1924 să fie înlocuit cu Regulamentul Legii Funcției Publice.

Rezultatul acestor acte a fost crearea „Funcției Publice Commissioners” o comisie formată din trei persoane însărcinate cu determinarea standardelor de intrare în sistemul Funcției Publice al Guvernului.

În general, intrarea în serviciul public s-a făcut prin concurs, pe baza unui număr de calificări, cum ar fi capacitatea, vârsta, caracterul.

De asemena, solicitanții trebuiau să îndeplinească cerințele de naționalitate.

Sistemul de concurs a fost creat pentru a se asigura că numirea în funcțiile publice trebuie să se realizeze numai pe merit, limitând orice influență în cadrul sistemului.

Privind retrospectiv, nu de puține ori acest sistem a fost criticat, fiind considerat un sistem rigid, în care promovarea s-a bazat, în principal, pe vechimea cuiva și nu pe capacitatea de gândire.

În conformitate cu articolul 56 din Constituția Irlandei, Funcția Publică a Guvernului este „descendent” direct al Funcției Publice al Guvernului de Saorstát Éireann, în conformitate cu articolul 56, din Constituția Irlandei, una dintre dispozițiile tranzitorii destinate să asigure continuitatea instituțiilor de stat.

În 2004, Oficiul Funcției Publice Locale și numirile comisarilor au fost abolite și înlocuite cu două organisme separate, Comisia pentru Serviciul Public, un organism de standardizare, și Serviciul Public, o agenție de recrutare pentru funcționarii publici.

Toți funcționarii publici trebuie să fie imparțiali și să acționeze în limitele legii.

Un membru al serviciului public se impuse să-și păstreze imparțialitatea politică, fiindu-i interzis să dorească numirea sau alegerea în Parlamentul European.

Funcționarii publici aflați în grad clerical nu trebuie să ia parte la dezbateri publice în afara atribuțiilor lor oficiale. Funcționarii publici nu trebuie să se afle în conflict de interese.

În unele departamente sau birouri, în special la nivelurile superioare ale organizării Funcției Publice, denumirile posturilor diferă-cum ar fi director sau Comisar.

Accesul la funcția publică în Irlanda

În cazul Irlandei accesul la funcția publică se realizează pe bază de concurs.

Astfel, după anumite probe orale și/sau scrise, listele cu rezultatele și performanțele candidaților sunt publicate, iar cei mai buni candidați sunt recrutați în ordinea clasării până ce toate posturile sunt ocupate.

În intervalul dintre două concursuri, posturile vacante sunt atribuite în funcție de listele de rezervă de la recrutare.

De asemenea, trebuie menționat faptul că, concursurile de recrutare deschise sunt organizate de Comisia Funcției Publice pentru posturile inferioare nivelului de cadru mediu din structura administrativă generală.

În cadrul sistemului public irlandez, pentru anumite niveluri se cere un grad sporit de cunoștințe, concursul de recrutare constând, în general, din probe scrise și într-un interviu.

Candidații sunt chemați la post pe măsură ce acest post devine vacant și conform clasificării stabilite în urma concursului.

În sistemul public irlandez trebuie remarcat faptul că pentru posturile din nivelul mediu nu sunt atribuite prin concurs public aproximativ 50% din aceste posturi fiind atribuite la nivel intern, prin promovări.

Posturile intelectuale și tehnice, câteodată până la un nivel superior, sunt atribuite, în mod egal, prin concurs deschis.

Aptiudinile necesare pentru a accede întro-o funcție publică

Așa cum am precizat și în cazul Marii Britanii, și în Irlanda este stipulat în mod expres faptul că nu pot exista discriminări bazate pe vârstă, iar funcționarul numit trebuie să fie capabil să satisfacă serviciul pe o perioadă rezonabilă de timp.

Evoluția carierei de funcționar public

În Irlanda nu este reglementat un sistem de promovare, însă vechimea face parte din criteriile luate în considerare.

În ceea ce privește avansarea în cadrul ministerelor, se poate afirma că sistemele de promovare internă sunt diferite de la un minister la altul și că o procedură poate avea drept obiectiv evaluarea directă a personalului eligibil în cadrul ministerelor sau ale unui concurs formal care permite reunirea grupurilor de candidați calificați.

Acest concurs interministerial este organizat pentru a asigura promovarea către un anumit număr de posturi, până la nivelul de principal. Aproape toate posturile vacante la nivelul conducerii superioare sunt anunțate în întreaga funcție publică și sunt atribuite prin concurs intern.

Mobilitatea în funcția publică

Unul din principiile descentralizării administrației constă în transferul de competențe de la administrația centrală către cea regională, acestă realitate presupunând și transferul de funcționari din administrațiile centrale către entitățile regionale.

Din punct de vedere al obiectivelor mobilității funcționarilor, în Irlanda mobilitatea geografică sau profesională cu sau fără schimbare de angajator este, pe cât de frecventă pe atât de ușor de realizat.

În conformitate cu regulamentele și reglementările de serviciu, funcționarii pot să fie obligați să-și ocupe funcțiile oriunde în țară, însă, în practică, personalul activ, pentru gradele generale de serviciu, adică gradele serviciilor comune din toate departamentele, nu este obligat să-și schimbe postul.

În cazul recrutării stagiarilor universitari, funcționarii care au gradul de „ofițer administrativ” trebuie să treacă, anual, pe la alt minister, pe o perioadă de trei ani după angajarea în funcția publică.

Formarea profesioanlă a funcționarului public

Așa cum am precizat și cu ocazia prezentării acestui element al planului de carieră în Marea Britanie și în cazul Irlandei, formarea profesională este necesară dar nu obligatorie.

Astfel, la nivelul administrațiilor din Irlanda, formarea este asigurată în special de către Civil Service Training Centre, pentru cadrele intermediare și superioare și de către Institute for Public Administration pentru cadrele din administrațiile centrale și locale, dar și de către agențiile externe.

În ceea ce privește drepturile și obligațiile funcționarilor publici din Irlanda, ei se bucură de aceleași drepturi și obligații ca și funcționarii publici din Marea Britanie.

Așadar, după cum se poate remarca, funcția publică presupune peste tot în Europa, în cazul nostru în Marea Britanie și Irlanda asumarea unor obligații dar și respectarea anumitor drepturi.

CONCLUZII

Realizarea prezentului studiu a urmărit radiografierea unuia dintre cele mai importante sisteme administrative, respectiv sistemul administrativ din Marea Britanie.

Așa cum am precizat și în cuprinsul lucrării, în Marea Britanie, în scopul realizării reformei administrative, s-a renunțat la vechea metodă de selecție și au fost adoptate metode informale de recrutare bazate pe respectarea anumitor cerințe specifice necesare îndeplinirii atribuțiilor prevăzute pentru postul vacant, fără a avea strict în atenție diplomele de studii sau vechimea. Fiecare autoritate sau instituție publică stabilește un set de cerințe referitoare la educație, aptitudini, experiență profesională. Însă, în Irlanda, recrutarea se realizează pe bază de concurs.

Așa după cum se poate constata din analiza realizată, în unele sisteme administrative din statele Uniunii Europene există o bază comună de principii, de valori și cerințe pe care toate statele le respectă.

De asemenea, există obiective comune care sunt urmărite de toate sistemele administrative.

Totodată, se constată existența unor practici specifice și structuri distincte, referitoare la activitățile din domeniul managementului adminsitrației publice, ceea ce face ca finalitatea activităților să răspundă așteptărilor sistemului social.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Andréde Laubadère, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris, 1995

Alexandru, Ioan Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006

Alexandru, Ioan Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007

Alexandru, Ioan Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008

Androniceanu, Armenia Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007

Auby, Jean Marie, Jean Bernard., Droit de la function publique, Dalloz, Editon 2é, Paris, 1993

Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002

Călinoiu,Constanța și Verginia Vedinaș, 1999, Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București,

Cherrington, D.J., The Management of Human Resources, Boston, Allyn and Bacon Publishing, 1991

J.F. Garner, Drept administrativ, ediția a 5-a, Londra 1979

Giurgiu, L., Zaharie, C., “Drept administrativ”, curs universitar, Ediția a VII-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2007

Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire général, 8 édition, Dalloz 2001

Iorgovan, Antonie Tratat de drept administrativ, Vol. 1, Ed. All-Beck, București, 2001;

Laubadère, Andréde ,1995, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris

Matei, Lucica Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006

Matei, Lucica Romania Public Managment. Reform, Theoretical and empirical studies,Vol. I, Editura Economică, București, 2009

Prisãcaru, V., „Tratat de drept administrativ român. Partea generalã”, Ediția a III-a revãzutã și adãugitã, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Serge Salon, Jean Charles Savgnac, La fonction publique, Edition Sirey, Paris, 1985

Tofan, Mihaela, Dreptul european al funcției publice, Centrul de Studii Europene, Iași

Vedinaș, Verginia Statutul funcționarului public european, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București 2007

Voicu, Marin Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, București 2007

Legislație internă și europeană

***Constituția Germaniei, pe http://archiv.jura.uni-saarland.de/BIJUS/grundgesetz/

***Constitiția Italiei, pe http://www.constitution.org/cons/italy.txt

***Constituția Franței, pe http://www.assemblee-nationale.fr/english/8ab.asp

***Constituția Finlandei, pe http://www.om.fi/en/Etusivu

***Legea administrației publice teritoriale adoptată la 3 februarie 1992, http://www.legifrance.gouv.fr/affichTexte.do?cidTexte=LEGITEXT000006078671&dateTexte=20110613

Articole din reviste de specialitate

Matei, Lucica, „Arhitectura administrației publice:Conexiuni și complementaritate Japonia – România

Matei, Lucica, Pavia, Marie, Luce, Michalopoulos, S., Matei, A., Bosse, Ch., Gerapetritis, G., “The training of public administration on acquis communautaires”, Ed. Economicã, București, 2002

Surse electronice

http://www.admpubl.snspa.ro/fisiere/japonia/Arhitectura administratiei publice.

http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Functia-Publica.pdf

http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/un/unpan039934.pdf,

http://oncampus.richmond.edu/~jjones//confinder/uk.htm

http://www.assemblee-nationale.fr/english/8ab.asp

http://archiv.jura.uni-saarland.de/BIJUS/grundgesetz/

http://www.om.fi/en/Etusivu,

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Andréde Laubadère, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris, 1995

Alexandru, Ioan Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006

Alexandru, Ioan Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007

Alexandru, Ioan Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008

Androniceanu, Armenia Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007

Auby, Jean Marie, Jean Bernard., Droit de la function publique, Dalloz, Editon 2é, Paris, 1993

Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002

Călinoiu,Constanța și Verginia Vedinaș, 1999, Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București,

Cherrington, D.J., The Management of Human Resources, , Allyn and Bacon Publishing, 1991

J.F. Garner, Drept administrativ, ediția a 5-a, Londra 1979

, L., Zaharie, C., “Drept administrativ”, curs universitar, Ediția a VII-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2007

Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire général, 8 édition, Dalloz 2001

Iorgovan, Antonie Tratat de drept administrativ, Vol. 1, Ed. All-Beck, București, 2001;

Laubadère, Andréde ,1995, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris

Matei, Lucica Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006

Matei, Lucica Romania Public Managment. Reform, Theoretical and empirical studies,Vol. I, Editura Economică, București, 2009

Prisãcaru, V., „Tratat de drept administrativ român. Partea generalã”, Ediția a III-a revãzutã și adãugitã, Ed. Lumina Lex, București, 2002

Serge Salon, Jean Charles Savgnac, La fonction publique, Edition Sirey, Paris, 1985

Tofan, Mihaela, Dreptul european al funcției publice, Centrul de Studii Europene, Iași

Vedinaș, Verginia Statutul funcționarului public european, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București 2007

Voicu, Marin Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, București 2007

Legislație internă și europeană

***Constituția Germaniei, pe http://archiv.jura.uni-saarland.de/BIJUS/grundgesetz/

***Constitiția Italiei, pe http://www.constitution.org/cons/italy.txt

***Constituția Franței, pe http://www.assemblee-nationale.fr/english/8ab.asp

***Constituția Finlandei, pe http://www.om.fi/en/Etusivu

***Legea administrației publice teritoriale adoptată la 3 februarie 1992, http://www.legifrance.gouv.fr/affichTexte.do?cidTexte=LEGITEXT000006078671&dateTexte=20110613

Articole din reviste de specialitate

Matei, Lucica, „Arhitectura administrației publice:Conexiuni și complementaritate Japonia – România

Matei, Lucica, Pavia, Marie, Luce, Michalopoulos, S., Matei, A., Bosse, Ch., Gerapetritis, G., “The training of public administration on acquis communautaires”, Ed. Economicã, București, 2002

Surse electronice

http://www.admpubl.snspa.ro/fisiere/japonia/Arhitectura administratiei publice.

http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Functia-Publica.pdf

http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/un/unpan039934.pdf,

http://oncampus.richmond.edu/~jjones//confinder/uk.htm

http://www.assemblee-nationale.fr/english/8ab.asp

http://archiv.jura.uni-saarland.de/BIJUS/grundgesetz/

http://www.om.fi/en/Etusivu,