Organele Externe ale Statului Pentru Relatiile Internationale. Misiunile Diplomatice

Cuprins

Note introductive

Capitolul I. Diplomația si politica externă a statelor

1.1. Noțiunea de diplomație

1.2 . Conceptul de politică externă

1.3. Organele statului pentru politică internațională

– organele interne ale statului pentru relațiile internaționale

– organele externe ale statului pentru relațiile internationale

Capitolul II.Clasificarea organelor externe ale statului pentru relațiile internaționale

2.1.Misiunile diplomatice

2.2.Oficiile consulare

Capitolul III.Ambasada, misiunea diplomatică cu cel mai înalt grad de reprezentare

3.1.Structura ambasadei

3.2.Personalul ambasadei

3.3.Funcțiile ambasadei

Capitolul IV.Relațiile diplomatice ale României dupa 1989

Concluzii

Bibliografie:

Note introductive

Relațiile dintre state fie că este vorba de relațiile diplomatice, despre cele consulare, economice, culturale, militare sau de altă natură , reprezintă un datum efectiv, fiind omniprezente in zilele noastre;ele constituie componenta cu o noua pondere a realitaților contemporane, astfel că nu există nici un singur stat si nici nu s-ar putea concepe altfel, care să nu intretină raporturi cu alte state ori sa stea in afara arenei internaționale;prezenta si personalitatea juridica pe care o are se materializează tocmai in aceasta manifestare, de stabilire si intreținere de relații.

Pentru fiecare categorie de relații interstatale, există mecanismul adecvat-misiunea diplomatica, consulatul, reprezentanta, delegatiile s.a. Prezenta noilor actori ai vietii internationale –organizațiile internaționale -,a potentat și mai mult, fenomenul la care suntem contemporani –intrețesatura de raporturi in cele mai diferite domenii:extinderea-multiplicarea, diversificarea si complicarea, o generalizare a relatiilor intre membrii comunitații internaționale-care sunt statele și structurile create de ele .In cadrul interdependenței și globalizarii, statele se sprijina între ele și depind din ce în ce mai mult, unul de altul, iar familia națiunilor a devenit și mai strînsa ;întelegerea și conlucrarea între ele constituie un imperativ, iar colaborarea pentru soluționarea marilor probleme cu care sunt confruntate, ramîne fară alternativa.

Cu toate astea prezenta și activitatea pe teritoriul unui stat –asupra caruia el este singurul care are jurisdictie absoluta si exclusiva, a reprezentantei unui altui stat, nu se poate concepe decat daca există și acordul acestuia;dacă prezența ca atare si condițiile în care acțiunile reprezentanței se exercita sunt riguros determinate,

I se conferă acesteia siguranță deplină (statutul de diplomat cu imunitațile și privilegiile cuvenite ) de care are nevoie spre a-și desfașura activitatea și justifica menirea pe care o are.

De aceea exista la nivel internațional un set de reguli, dupa care se stabilesc și se mențin relațiile diplomatice și consulare.Pe plan instituțional, au fost create mecanismele corespunzatoare (misiunile diplomatice, oficiile consulare ); pentru segmentul de relații dintre state si organizații internatțonale, există misiunile (delegațiile ) care le reprezintă pe statele membre.

N-ar trebui sa pierdem din vedere nici faptul că, in genere, niciun fel de raporturi între state nu se pot naște și nici funcționa normal, în afara existenței, influenței și a acțiunii efective a mecanismelor politico-diplomatice (acțiunea de stabilire a normelor juridice spre exemplu, în materia drepturilor omului, ca și aceea care se refera la frontierele dintre state, la relațiile de buna vecinatate sau navigația aeriana, fiecare dintre ele are la baza actiunea organelor diplomatice -negocierea si semnarea de tratate bilaterale sau participarea la reuniunile internaționale unde se adopta textele tratatelor) și ca menținerea normala a tuturor acestor raporturi statale implica, in mod necesar si inevitabil, contacte si acțiuni de reprezentare si conlucrare.

Capitolul I.Diplomația și politica externă a statelor

1.1 noțiunea de diplomație

Etimologic, cuvântul diplomație vine din grecescul „diploma”, folosit în Grecia antică pentru a desemna tăblițele încredințate solilor, ca semn al împuternicirii lor.

Diplomația aprimit mai multe definiții în literatura de specialitate.

În Dicționarul diplomatic, diplomația este prezentată ca fiind o formă distinctă a raporturilor bilaterale și multilaterale dintre state, caracterizată prin întreținerea unor raporturi și activități oficiale și căutarea, prin intermediul negocierilor a intereselor statelor prin înțelegeri directe, dar și ca arta de asigura, conduce și practica negocierile în numele unui stat cu alt stat sau state.

Nicolae Titulescu, cunoscut diplomat român, considera că „diplomația sintetizează mai multe științe” pe care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajați”.

Morton A. Kaplan, pe care Dumitru Mazilu îl consideră unul dintre cei mai reputați analiști ai relațiilor internaționale, la fel cași Harold Nicholson, numesc diplomația o profesiune foarte veche, distinctă, de o complexitate deosebită, implicând mânuirea cu inteligențăa celor mai multe concepte elaborate de științele sociale și, îndeosebi, de știința a dreptului și relațiile interna ționale, iar diplomații de valoare au fost dintotdeauna oameni instruiti, cunoscători ai domeniului și ai domeniilor conexe.

Henry Kissinger, raportând termenul de diplomație la domeniul științific pe care-l folosește, aprecia că istoricii desemnează, de regulă, prin acest termen relațiile externe ale statului; în jurnalistică, termenul se folosește pentru a desemna ministerul de externe, atuncicând este implicat în promovarea unei poziții față de un eveniment extern; în vorbirea curentă, noțiunea desemnează o abilitate de a rezolva o situație conflictuală.

Termenul „diplomație” este de origine greacă(diploo)și, inițial, desemna acțiunea de redactare a actelor oficiale în douăexemplare (diplome).

Un exemplar reprezenta actul (scrisoarea) de împuternicire a trimisului oficial și cel de-al doilea exemplar era păstrat la arhivă. De aici, numele dat purtătorului dubletului a fost acela de diplomat, iar activitatea acestuia s-a numit diplomație, deși acești termeni s-au utilizat ca atare mult mai târziu, începând cu sec. al XVIII-lea în prezent, expresia diplomație a dobândit mai multe sensuri, utilizate în funcție de contextul concret determinat, mai larg sau mai restrâns.

Diplomația într -un sens mai direcționat poate desemna si unul sau mai multe organe ale statului (de exemplu ministerul de externe, misiunile diplomatice ale unui stat etc.).Diplomație în limbajul comun poate semnifica politețea, tactul, răbdarea, o bună judecată însoțită de un interes precis și curtoazie, dar și, într -un sens peiorativ, poate desemnaduplicitatea, manipularea negativă,înșelătoria, sens pe care, evident, nu-l vom rețineîn contextul analizelor care urmează.Diplomația desemnează într -un sens foarte larg politica externăa unui stat (diplomația românească), sau a unui grup de state (diplomația Uniunii Europene), ori a unei epoci(diplomația contemporană) sau a unei regiuni geografice (diplomația Orientului Mijlociu).

Diplomația mai poate desemna și funcțiile îndeplinite de un diplomat sau o misiune diplomatică șiacest sens îl vom avea în vedere în continuare.

Diplomația trebuie privită și definită în contextul relațiilor internaționale, pentru că, din perspectiva politicii externe astatului, acestea constituie obiectul diplomației. Astfel, diplomația se înfățișează ca o instituție politico-juridică importantă, respectiv ca o sumă de acțiuni și reguli juridice stabilite atât prin legile interne, cât și prin tratate internaționale, adoptate cu scopul de a reglementa relațiile dintre state și organizațiile internaționale pentru realizarea politicii lor internaționale.

Diplomatia, având în vedere domeniul extrem de important în care acționează – politica externă – poate fi privităca o adevărată artăa administrării relațiilor internaționale,dar și ca o știință, într -o dublă perspectivă: mai întâi, pentru că diplomația este o activitate care trebuie sa fie desf ășurată pe baza unor principii și reguli fundamentate științifice și apoi,pentru că ea constituie o disciplinăde studiu care are ca obiect relațiile dintre state și interesele acestora. De aceea, diplomația a devenit o adevărată profesiune care exclude prin definiție amatorismul. Diplomația veritabilăeste apanajul profesioniștilor, adică a funcționarilor publici special pregătiți să facă față sarcinilor deosebit de complexe ale politicii externe – diplomații.

O definiie a Diplomației poate fi dată, ca fiind: conducerea raporturilor unui stat cu altstat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale și cuprinde acțiunea proprie a agenților diplomatici și activitatea specifică a organelor interne ale statului (șeful statului, ministerul afacerilor externe etc.) în domeniul politicii externe, reprezentând astfel un instrument de bază al relațiilor externe ale statului pentru apărarea drepturilor și intereselor acestuia în raport cualte state si cu organizatiile internaționale.Se poate constata că, în multitudinea relațiilor dintre state și organizații internaționale,o mare parte și cea mai importantă este cea a relațiilor diplomatice, ca formă superioară și stare de normalitate a legăturilor dintre state, pentru că nu pot exista decât în condiții de pace,ele însele fiind instrumente ale păcii.

Potrivit altor definiții date diplomației în literatura de specialitate, aceasta constă în „conducerea raporturilor unui stat cu altul prin mijloace oficiale, urmărindu-se acomodareaintereselor lor prin mijloace pașnice și , îndeosebi, prin negocieri”.

Putem spune, în concluzie, că diplomația este un complex de acte și manifestări cu caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept internațional, exprimate prin autoritățile desemnate de legea internă

sau structurile desemnate de statutele organizațiilor internaționale cu gestionarea politicii externe ale acestora; este mijlocul prin care se nasc, se modifică sau se sting raporturi juridice în cadrul comunității internaționale.Activitatea diplomaticăse desf ășoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu observarea normelor dreptului internațional, într -un cadru juridic instituțional extern.

Dreptul diplomatic este cel care oferă cadrul juridic al stabiliriiși derulării relațiilor dintre state, dintre acestea și organizațiile internaționale, fapt ce-l deosebește de diplomația, care reprezintă un instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor.

În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internațional publica alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea relațiilor diplomatice dintre state, respectiv dintre acestea și organizațiile internaționale.

1.2 Dreptul diplomatic și politica externă

Dreptul diplomatic, parte a dreptului internațional public, constituie un mijloc de orientare și de influențare a politicii externe a statelor în direcția unor obiective și valori stabilite de acestea prin principiile și normele de drept diplomatic. Politica externă a statelor trebuie să fie formulată și realizată în deplină concordanță cu principiile și normele dedreptului diplomatic.Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului diplomatic,la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale,ale evoluției societății umane.Diplomația este de cele mai multe ori confundată cu “politica externă” sau cu “relațiile externe”, dar termenii nu sunt sinonimi. Diplomația este principalul, dar nu singurul instrument al politicii externe (politiă ce este condusă de liderii politici, prin diplomați,oficiali civili sau militari). Politica externă, pe de altă parte, stabilește scopuri, prescrie strategii și impune măsurile ce trebuie folosite pentru îndeplinirea lor.

1.3 Organele statului pentru politica internaționala

1.3.1 organele interne alea externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului diplomatic,la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale,ale evoluției societății umane.Diplomația este de cele mai multe ori confundată cu “politica externă” sau cu “relațiile externe”, dar termenii nu sunt sinonimi. Diplomația este principalul, dar nu singurul instrument al politicii externe (politiă ce este condusă de liderii politici, prin diplomați,oficiali civili sau militari). Politica externă, pe de altă parte, stabilește scopuri, prescrie strategii și impune măsurile ce trebuie folosite pentru îndeplinirea lor.

1.3 Organele statului pentru politica internaționala

1.3.1 organele interne ale statului pentru relațiile internaționala

1.3.2 organele externe ale statului pentru relațiile internaționala

Organele interne ale statului pentru relațiile internaționale

Aceste organe se deosebesc de organele externe, în primul rând prin competența pe care le-o confera fiecare stat în parte și, apoi, prin locul în care își desfășoară activitatea.

In cazul României, potrivit constituției, aceste organe sunt:

Parlamentul României cu structura sa bilaterală: Adunarea Deputaților si Senatul;

Președintele României cu următoarele obligații:

Reprezintă statul român in relațiile cu celelalte state;

Încheie în numele României tratate internaționale, negociate de guvern, pe care le supune in termen de 60de zile spre ratificare Parlamentului;

La propunerea guvernului acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și primește scrisorile de acreditare ale șefilor de misiune diplomatică;

Aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea misiunilor diplomatice.

Guvernul României care, in calitatea sa de organ al administrației de stat exercita conducerea generala în domeniul relațiilor cu alte state și ia măsuri pentru încheierea acordurilor internaționale.

Șeful Guvernului execută atribuții de reprezentare, invită și primește reprezentanții altor state, încheie acorduri internaționale, în numele statului român;

Ministerul afacerilor externe-organizează și desfașoara direc relațiile externe ale statului, îndeplinind urmatoarele atribuții:

Aduce la îndeplinire sarcinile pentru înfaptuirea liniei generale a politicii externe;

Apară drepturile si interesele statului român si ale cetațenilor săi, în străinatate;

Duce tratative si participa la tratative in vederea incheierii de tratate internationale;

Negociaza si incheie acorduri de colaborare;

Organizeaza, indruma si controleaza misiunile diplomatice si oficiile consulare.

Ministerul Comerțului (unde este cazul ) realizeaza în primul rând relațiile economice cu alte state, avand ca atribuții:

Inițierea de actiuni care să lărgească continuu relațtiile economice externe ale statului.

Negocierea și încheierea de acorduri și convenții comerciale și de cooperare economică internațională.

Asigură îndrumarea și coordonarea generală a activitații de comerț exterior și cooperare economică.

Organele externe ale statului pentru relațiile internaționale

Aceste organe contribuie la întreținerea și dezvoltarea relațiilor internaționale, apărînd interesele statului pe care îl reprezintă.

Aceste organe externe sunt misiunile diplomatice și oficiile consulare.Statele, pe baza principiiului reciprocitații, care guverneaza dreptul internațional, procedează la schimbul de misiuni diplomatice sau oficii consulare.Acest schimb nu trebuie confundat cu relațiile diplomatice care se stabilesc intre state.

Între state se pot statornici relații diplomatice, fără să se treacă la schimbul de misiuni diplomatice.

Dreptul de a trimite și de a primi misiuni diplomatice, este un drept al tuturor statelor suverane, poartă denumirea de drept de legație, care poate fi atît activ(atunci cînd statul trimite astfel de misiuni) cît și pasiv(atunci cînd statul primște astfel de misiuni).

Statul care trimite (acreditează) misiuni diplomatice pe teritoriul altui stat poartă denumirea de stat acreditant, iar cel care primește misuni, este stat acreditar.

Capitolul 2

Clasificarea organelor externe ale statului pentru relațiile internaționale

-misiunile diplomatice

Misiunile diplimatice, în funcție de durata lor în timp, pot fi clasificate în:

Misiuni diplomatice cu caracter permanent

Misiuni diplomatice cu caracter temporar

La rândul lor, misiunile diplomatice permanente pot fi clasificate in:

-misiuni diplomatice de tip clasic

-misiuni diplomatice de tip nou

Misiunile diplomatice de tip clasic sunt ambasada și legația.Statele sunt cele care convin dacă fac schimb la nivel de legație sau la nivel de ambasadă.

Ambasada reprezintă misiunea diplomatică cu cel mai înalt grad de reprezentare, avînd in frunte un ambasador.Legația este o reprezentantă cu un grad inferior ambasadei și este condusă de un ministru plenipotențiar sau de un însărcinat cu afaceri.În ultimii ani statele procedează la acreditarea mai mult a ambasadelor.

Misiunile diplomatice permanente de tip nou sunt reprezentanțele statelor pe lîngă organizațiile internaționale (pe lîngă O.N.U , N.A.T.O, etc.)

Reprezentanțele organizațiilor internaționale pe lîngă state(UNESCO, UNICEF) precum și înalții comisari(înaltul Comisar ONU pentru refugiați, înaltul Comisar al Franței pentru comunitatea francofonă, etc.)

Misiunile cu caracter temporar sau ad-hoc sunt trimise într-un stat străin pentru a îndeplini o anumită însărcinare precisă cum ar fi:

-participarea la diferite ceremonii

-pentru negocieri politice

-încheierea unor tratate

-misiuni de curtoazie

Acestea poartă denumirea de misiuni speciale.Tot cu caracter temporar sunt :

observatorii(reprezentanți ai unor state sau mișcari de eliberare la lucrările unor conferințe sau organizații internaționale, fără drept de vot, sau trimiși cu ocazia unor alegeri legislative, etc.)

trimiși itineranți(împuterniciți temporar de șefii de state și guverne pentru a participa la soluționarea unor probleme internaționale.)

În afara aceste clasificări, trebuie să amintim reprezentanțele diplomatice ale Vaticanului, numite nunțiaturi papale conduse de un nunțiu papal sau internunțiu și reprezentanțele Libiei care in statele arabe poartă denumirea de birouri frățești, iar in satele nearabe, denumirea de birouri populare.

Cadrul juridic internațional de reglamentare a relațiilor diplomatice este Convenția de la Viena din 1961.

Misiunile consulare

Cu toate că atît misiunile diplomatice , cît și cele consulare sunt organe externe ale statului pentru relațiile internaționale, totuși ele se deosebesc unele de altele prin urmatoarele elemente:

Misiunile diplomatice sunt acreditate pe lîngă organele puterii și guvernele statelor, pe cînd oficiile consulare sunt acreditate pe lîngă organele locale.

Oficiile consulare nu îndeplinesc funcții de reprezentare politica ca amabasadele

Raza de competență a ambasadei se întinde pe tot teritoriul statului acreditar, pe cînd cea a misiunii consulare numai pe raza circumscripției consulare.

Oficiile consulare sunt subordonate misiunilor diplomatice.

Instituția consulilor a apărut cu mult înaintea ambasadorului, crearea consulatelor a fost determinată de necesitatea de a organiza și dezvolta relațiile economice si comerciale.

Cadrul juridic de reglementare a relațiilor consulare îl constituie Convenția de la Viena din anul 1963.Consulatele sunt conduse de un Consul, care poate fi consul de cariera (numiți de statul acreditant din rîndurile propriilor cetățeni și care sunt retribuiți) sau consul onorific (desemnați din rîndurile cetățenilor altui stat și care nu sunt retribuiți).

România reluat practica consulilor onorifici dupa anul 1990.Numirea șefului de misiune consulara se face printr-un document numit patentă consulară, dar este nevoie de acceptul Ministerului Afacerilor externe Al statului acreditar, care se face prin exequatur.

Statul acreditant stabilește rangurile consulare, care pot fi:

consul general-conduce un consulat general care își poate exercita atribuțiile pe teritoriul mai multor circumscripții consulare.

consul-conduce un consulat

viceconsul

agent consular

Capitolul 3

Ambasada, misiunea diplomatică cu cel mai înalt grad de reprezentare

-structura ambasadei

-personalul ambasadei

-funcțiile ambasadei

Pe măsura extinderii relațiilor dintre state, a devenit necesară existența unor organe permanenete de reprezentare, in raporturi directe cu organele de stat si de guvern a statelor și a miniștrilor afacerilor externe in raporturile internaționale, problemele și situațiile care apar in relațiile dintre state .

Existența misiunilor diplomatice și activitatea lor pe teritoriul altor state ridică probleme complexe datorită nevoii de a concilia principiul suveranitații teritoriale cu un anumit statut al misiunilor respective, ca organe ale statului acreditant.Aceasta decurge din cerințele relațiilor internaționale, care au făcut necesară activitatea unor organe reprezentative ale altor state in cadrul aceluiași cîmp al suveranitații teritoriale.Alte probleme decrug din apariția și dezvoltarea organizațiilor internaționale, în cadrul cărora statele sunt chemate să realizeze cooperarea multilaterală în domenii tot mai extinse, fiind reprezentate tot prin misiuni diplomatice și alte misiuni oficiale.

Sistemul juridic al misiunilor diplomatice decurge din numeroase norme cutumiare, care s-au format în cadrul practicii internaționale a statelor, din cele mai vechi timpuri și pînă în zilele noastre.Aceste norme cutumiare au fost codificate în Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice.

Normele de baza ale acestei Convenții au fost preluate în Convenția asupra misiunilor speciale din 1969 si în Convenția de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter universal.

Prevederile Convenției de la Viena din 1961, un adevărat cod al relațiilor diplomatice, reprezintă nu numai o codificare, ci și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional.

În prezent misiunile diplomatice pe lîngă alte state au rangul de ambasade . din aceeași clasă fac parte nunciaturile apostolice (misiuni diplomatice ale Sfîntului Scaun) și înaltele comisariate (misiuni diplomatice ale Marii Britanii în statele care fac parte din Commonwealth și ale acestora la Londra)

Înființarea și încetarea misiunilor diplomatice

Pentru înfințarea unei misiuni diplomatice este necesar să existe relații diplomatice între cele două state în cauză și să intervină un acord între ele pentru deschiderea de misiuni diplomatice.

Stabilirea de relații diplomatice este condiția obligatorie pentru a propune unui alt stat înființarea de misiuni diplomatice.Este însă necesar acordul de voință expresă al celuilalt stat.Deschiderea de misiuni diplomatice poate fi convenită odată cu stabilirea relațiilor diplomatice sau separat de aceasta.

Acordul trebuie să precizeze rangul misiunii, pe care-l va avea și șeful misiunii.

Modalitați de încetare a unei misiuni diplomatice

Suspendarea misiunii diplomatice. O misiune diplomatica poate fi suspendată, atunci cînd, din diferite motive, nu mai este în măsură să funcționeze.

De asemenea trebuie sa precizăm faptul că încetarea activității șefului de misiune sau a altor agenți diplomatici nu are ca efect încetarea misiunii siplomatice, dacă, însă, încetează misiunea diplomatică, în mod obligatoriu îsi încetează activitatea întreg personalul misiunii.

Ruperea relațiilor diplomatice.Reprezintă cauza cea mai frecventă de încetare a misiunilor diplomatice, indiferent de cauzele pentru care se produce (act unilateral, conflict armat, nerecunoașterea guvernului statului acreditant etc. ) De regulă starea de război dintre două state generează încetarea relațiilor diplomatice și, deci, și a misiunilor.

Alte cazuri de rupere a relațiilor diplomatice decurg din sancțiuni aplicate potrivit art.41 din Carta ONU.

Actul unilateral al statușui acreditant.Un caz frecvent de încetare a misiunilor diplomatice îl reprezintă actul unilateral al statului acreditant, care procedează pentru diferite rațiuni, mai ale de economie bugetară, la reducerea misiunilor sale din străinatate.

Alte cazuri de încetare a misiunilor diplomatice sunt

La cererea statului acreditar, în cituații de tensiune gravă

Încetarea calitații de subiect de drept internașional a statului acreditant( prin intrarea într-o federație sau încorporarea teritoriului său in alt stat )

Retragerea recunoașterii statului

Declararea persona non grata sau inaccepltabil a întregului personal almisiunii.

Structura și personalul misiunii diplomatice

Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competența exclusivă a statului acreditant.Structura unei misiuni diplomatice este determinată de importanța pe care o acordă acest stat relațiilor cu statul de reședință, de atribuțiile pe care primul le conferă misiunii sale în celelalt stat și desigur de nivelul și calitatea relațiilor dintre cele două state.

În general, misiunile diplomatice cuprind:

O secție politică

O secție economică și/sau comercială

O secție pentru relații culturale

O secție de presă

O secție consulară

Un birou al atașatului militar

Misiunea diplomatică este condusă de șeful misiunii.

Convenția din 1961 privind relațiile diplomatie a prevăzut trei clae de șefi de misiuni diplomatice

Ambasadorii sau numiții acreditați pe lîngă șefii de stat și alți șefi de misiuni avînd un rang echivalent

Trimișii, miniștrii sau internunții acreditați pe lîngă șefii de stat

Însărcinații cu afaceri acreditați pe lîngă ministerele afacerilor externe.

Convenția din 1961 consacră principiul conform căruia, în afară de ordinea de precădere și etichetă, nu se face nici o deosebire între șefii de misiuni, ca reprezentanți ai statelor egale și suverane, ei sunt pe picior de egalitate.

În practică se recurge din ce în ce mai mult la numirea de miiniștri, ca șefi de misiuni diplomatice, pentru a evita inconveniente privind ordinea de precădere.

Însărcinații cu afaceri (pe care –i putem numi și permanenți ) sunt acreditați pe lîngă miniștrii afacerilor externe, de către misitrul afacerilor externe al statului acreditant,ei nu se bucură de onorurile celorlalți șefi de misiuni, nivelul contactelor lor cu autoritățile statului de reședință poate fi mai redus, deși acest lucru depinde și de alte împrejurari cum ar fi interesele statelor în cauză sau personalitatea însărcinatului Acești însărcinați cu afaceri sunt șefii de misiune titulari ( numiți și en tire sau en pied sau avec letters ) care ocupă această funcție pînă la numirea unui ambasador sau a unui ministru.

Se recurge la instituția însărcinatului cu afaceri din motive financiare sau din lipsă de personal, fie pentru a da expresie nivelului scăzut al relațiilor dintre două state.În multe cazuri, un ambasador este acreditat în mai multe state, iar misiunile diplomatice în statele în care el nu este rezident sunt conduse de însărcinatul cu afaceri.

Misiunile diplomatice pot fi conduse și de însărcinați cu afaceri

ad-interim, ei nu sunt titulari ai postului , ci conduc misiunea în locul șefului de misiune titular, care este temporar absent de pe post sau în imposibilitatea de a-și exercita funcțiile (este chemat pentru consulatări ori pleacă definitiv din statul de reședință și se așteaptă numirea unui nou șef de misiune ).

Sunt și cazuri care decurg din voința deliberată a statului acreditant pentru considerente politice ( a marca importanța redusă acordată relației cu statul de reședință ori o stare de încordare în raporturile dintre două state) sau economice (pentru a reduce cheltuielile ).

Însărcinatul cu afaceri ad-interim este, in mod automat, diplomatul cu gradul imediat inferior șefului de misiune prin notificare scrisă adresată Ministerului Afacerilor Externe al statului de reședință, afară de cazul decesului acestuia, cînd diplomatul cel mai mare în grad preia conducerea în mod automat.Șeful misiunii poate însă desemna un alt diplomat ca însărcinat cu afaceri.Cesta nu poate delega funcția sa și nici nu poate fi înlocuit în mod automat de un alt diplomat, in acest caz, Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditant trebuie să desemneze prin notificare scrisă, un alt însărcinat cu afaceri ad-interim.

Personalul misiunilor diplomatice

Personalul diplomatic al misiunii diplomatice cuprinde, în primul rînd, pe șefii de misiune.

Ceilalți membri ai personalului diplomatic sunt :miniștrii sau miniștrii consilieri, consilierii, secretari I, secretari II, secretari III, atașați din diferite domenii (atașați militari, navali și ai aerului, atașați comerciali, atașați culturali, atașați de presă , atașați financiari, atașați cu probleme de emigrație sau alții ).Adesea persoanele care se ocupă de activitatea comercială, culturală sau altele primesc grade diplomatice superioare celui atașat, la numirea lor și în documentele care privesc calitatea lor se adaugă domeniul de care se vor ocupa ( de exemplu, consilier comercial sau secretar I economic).

Toate aceste persoane fac parte din personalul diplomatic al misiunii și se bucură de statutul diplomatic care decurge din normele dreptului internațional public.

Convenția de la Viena nu face nici o diferență între memebrii personalului diplomatic de carieră și cei care nu sunt diplomați de profesie.Trimiterea lor în calitate de diplomați într-un alt stat le conferă același statut diplomatic.

Personalul nediplomatic este format din personalul administrativ și tehnic și are rolul de a-i spijini pe agenții diplomatici să-și îndeplinească atribuțiile, de a asigura funcționarea în bune condiții a misiunii diplomatice.

Personalul de serviciu al mmisiunii diplomatice cuprinde persoanele angajate în serviciul casnic al misiunii, din aceasta categorie fac parte/// șoferii, portarii, grădinarii, bucătarii, menajere.etc.

Membrii personalului tehnic și administrativ și ai personalului de serviciu al misiunii se bucură de un statut special , decurgînd din atribuțiile pe care le îndeplinesc ca personal al misiunii.

Membrii de familie ai agenților diplomatici se bucură de același statut ca și aceștia din urmă.Membrii de familie ai membrilor personalului tehnic și administrativ și ai celui de serviciu se bucură numai de anumite privilegii și facilitați.

Numirea membrilor misiunii diplomatice/încetarea funcțiilor lor

Fiecare stat are dreptul de a-și alege și nui agenții diplomatici și pe ceilalți membri ai misiunii diplomatice. Aceasta decurge din principiul egalitații suverane a statelor, din dreptul lor suveran de a-și constitui organele care să acționeze în numele lor și să le reprezinte.

În dreptul internațional au fost adoptate o serie de norme care acrodă statului acreditar, în anumite condiții, dreptul de a se opune numirii unor persoane ca membri ai misiunii diplomatice.În esență, aplicarea acestor norme impune realizarea consințămîntului statului acreditar la numirea unui agent diplomatic.

Numirea și admiterea șefului de misiune

Potrivit Convenției de la Viena din 1961, “statul acreditar trebuie să se asigure că persoana pe care intenționeaza să o acrediteze ca șef de misiune în statul acreditar a primit agrementul acestui stat”

Convenția dă expresie, astfel, unei norme cutumiare a dreptului internațional general.

Aceasta obligă statul să se informeze, în prealabil, dacă persoana pe care intenționeaza să o desemneze ca șef de misiune este agreată de statul care ar urma să o primească.

Din prevederile Convenției de la Viena rezultă că obligația de a cere agrementul vizează pe toți șefii de misiune/ambasadori, miniștri sau însărcinați cu afaceri.Cazul însărcinaților cu afaceri ad-interim este diferit, ei nu sunt șefi de misiune titulari, ci acționeaza în numele colr care i-au delegat pe perioada absenței acestora.

Cererea de agrement consta în comunicarea de către un alt stat a intenției de a numi, pe lîngă aceasta dinurmă o anumită persoană în calitatede șef de misiune , prin care se solicită statului respectiv să răspundă, în prealabil, dacă își exprimă asentimentul fată de această numire.

Cererea de agrement este transmisă pe canale diplomatice și trebuie să fie facută în mod confidențial și, pe cît posibil, menținută confidențială de ambele state, iar răspunsul statului acreditar se comunică pe canale diplomatice.

Acordarea agrementului constituie o prerogativă a statului acreditar, un act discreționar, în sensul că acesta rămîne liber să-l acorde sau nu, fără a trebui să dea explicații.Acordarea agrementului deschide calea pentru procedura acordării acreditării șefului de misiune.

Acreditarea este procedura specială prin care persoana care a primit deja agrementul dobîndește calitatea de șef de misiune.Aceasta constă în prezentarea unui document formal, scrisorile de acreditare din partea șefului statului acreditant ( în cazul ambasadorilor și ai miniștrilor )ori din partea ministrului afacerilor ezterne ( în cazul însărcinaților cu afaceri ), și primirea solemnă a acestui document de către organul destinatar al statului acreditar.

Odată cu încheierea ceremoniei prezentării scrisorilor de acreditare, șeful de misiune dobîndesște, în mod definitv, funcția oficială de șef de misiune și este învestit cu exercițiul deplin al funcțiilor sale.

Numirea și acreditarea celorlalți membri ai personalului misiunii diplomatice.

Numirea și acreditarea celorlalți membri ai personalului misiunii diplomatice ține, de asemenea, de competența internă a statului acreditant.Numirea și trimiterea lor pe teritoriul statului acreditar este supusă unor condiții și poate fi respinsă de acest stat, avînd în vedere atribuțiile pe care ei urmează să le îndeplinească pe teritoriul său.

Statul acreditar poate să se pronunțe cu privire la numirea unui agent diplomatic, să refuze primirea sau să ceară retragerea lui, în urma notificării de către statul acreditant a trimiterii lui la misiunea respectivă ( care este obligatorie ) sau dupa începerea misiunii.Convenția de la Viena prevede că statul acreditar poate oricând să informeze statul acreditant că șeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este persona non grata sau că orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil.Statul acreditant trebuie să recheme persoana în cauză sau să pună capăt funcțiilor sale.

O procedură diferită este prevăzută pentru numirea atașatului militar .

Potrivit Convenției de la Viena, statul acreditar poate cere ca numele atașaților militari, navali sau ai aerului să-I fie supuse, în prealabil, pentru aprobare.

În ceea ce privește numirea personalului tehnic și administrativ și a celui de serviciu, aceasta urmează același norme ca și în cazul personalului diplomatic, cu deosebirea că aceste persoane pot fi cetățeni ai statului acreditar sau ai unui stat terț.De asemenea, în legătură cu aceste persoane nu se aplică procedura declarării pesona non grata , ci sunt declarați inacceptabili.Statul acreditant trebuie să pună capăt funcțiilor lor în cadrul misiunii.

Încetarea funcțiilor membrilor misiunii diplomatice

Funcțiile membrilor misiunii diplomatice încetează ca rezultat al procesului firesc de înnoire periodică a personalului, fie datorită voinței statului acreditant, ori a statului acreditar, fie ca urmare a altor împrejurări.

Statul acreditant poate rechema un membru al personalului misiunii sale diplomatice oricînd:

Ca urmare a unei schimbări de guvern sau de orientare politică

Fie pentru a marca nemulțumirea sa față de statul acreditar și a reduce, astfel, nivelul de reprezentare la cel de însărcinat cu afaceri.

Fie pentru activitate considerată necorespunzătoare a agentului diplomatic

În cazul izbucnirii unui conflict între cele două state și al ruperii relațiilor diplomatice.

Rechemarea poate interveni și ca un răspuns la cererea statului acreditar, pentru comportare necorespunzătoare a agentului diplomatic.

Statul acreditar poate pune capăt funcției unui agent diplomatic, șef al misiunii diplomatice sau un alt membru al acesteia, declarându-l persona non grata sau refuzând să-l mai accepte în calitate de agent diplomatic.

Uneori acestea sunt precedate de o cerere de rechemare, care, de regulă, are caracter confidențial și oral.

Statul acreditar poate declara pe cineva drept persona non grata pentru:

Motive care țin de conduita acesteia în îndeplinirea funcțiilor sale:

Depașirea cadrului normal al acestora, așa cum sunt stabilite în dreptul diplomatic.

Amestec în trebuirile interne ale statului

Nerespectarea legilor sau reglementărilor locale

Comiterea unor infracțiuni grave

Comportamentul membrilor familiei sale

Motive străine de aceasta

Pentru a răspunde la un act similr al statului acreditant

Pentru a marca o atitudine față de acest stat, atunci când în relațiile dintre acestea sunt dificultăți

Statul acreditar nu este ținut să dea explicații cu privire la motivele pentru care declară persona non grata un agent diplomatic.

Expulzarea agentului diplomatic este măsura extremă, care intervine în cazul respingerii de către statul acreditant a cererii de rechemare sau a neexecutării acesteia într-un termen rezonabil de statul acreditar.

Dacă măsura declarării persona non grata privește pe diplomați, declararea persoanei ca inacceptabilă se referă la membrii personalului tehnic și administrativ și la personalul de serviciu.În ceea ce privește personalul aflat la serviciul privat al unui membru al misiunii, el poate fi oricând expulzat.

Alte cauze ale încetării funcției agentului dipomatic țin de persoana acestuia și anume, demisia sau decesul, demisia poate duce la încetarea misiunii numai în măsura în care este acceptată de statul acreditant, pentru statul acreditar este vorba tot de o rechemare.

Misiunea unui agent diplomatic încetează atunci când încetează să existe, fie statul acreditant, fie statul acreditar, prin unirea cu un alt stat și formarea unui nou subiect dreptului internațional.

Funcțiile misiunii diplomatice

Funcțiile misiunii diplomatice decurg din natura sa, ca organ de specialitate al statului acreditant pentru realizarea politicii sale externe.

Potrivit Convenției de la Viena din 1961,funcțiile misiunii diplomatice constau, în special , din următoarele:

Reprezentarea statului acreditant în statul acreditar

Protecția intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi în statul acreditar, în limitele admise de dreptul internațional

Purtarea de tratative cu guvernul statului acreditar

Informarea prin toate mijolacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar

Se prevede totodată, în mod express, că nici o dispoziție a Convenției nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare.

Reprezentarea statului acreditant este considerată a fi funcția cea mai importantă a misiunii diplomatice, din care decurg celelalte.

Funcția de reprezentare revine, în primul rând, șefului de misiune, iar ceilalți membri ai personalului diplomatic iau parte la îndeplinirea acestei funcții, ei acționând în numele și sub controlul șefului de misiune.De asemenea funcția de reprezentare se exercită nu numai pe lângă șeful statului acreditar, ci mai ales pe lângă guvern și diferite componente ale acestuia, având în vedere diversificarea raporturilor dintre state.

Funcția reprezentării vizează ratione materiae, o gamă nelimitată de acte și activități, de la prezentarea statuli său în diferite probleme, la demersuri în numele cetățenilor sau al unităților economice, și până la consultări în probleme politice și negocieri pentru încheierea de tratate.

Negocierea cu guvernul statului acreditar ține de esența activității misiunii diplomatice, deoarece urmărește să promoveze interesele statului de reședință.

Conceptul de negociere vizează orice acțiune referitoare la relațiile dintre state.În fapt misiunea diplomatică negociază cu autoritățile statului acreditar, de fiecare dată când trebuie reglementată o problemă din relațiile bilaterale, de la simplul demers prin care se solicită o anumită rezolvare până la convenirea unui tratat, indiferent de rezultatul la care se ajunge.

Cele mai importante negocieri sunt cele pentru încheierea de tratate.Misiunile dipomatice pregtesc aceste negocieri și uneori chiar negociază ele însele cu autoritățile statului acreditar.În cadrul noțiunii de negociere trebuie să includem și consultările asupra problemelor internaționale.

Funcția de observare și informare. Pentru orientarea și promovarea relațiilor sale cu statul acreditar, statul acreditant are nevoie de o cunoaștere cât mai completă a situației și a condițiilor ce prevalează în primul stat

Cunoașterea situației politice, economice sociale și culturale din statul de reședință reprezintă o condiție pentru desfășurarea activității misiunii diplomatice.

Activitatea de informare despre situația din statul acreditar este privită ca legitimă și acceptată ca fiind în interesul reciproc al statelor.Dreptul internațional stabilește anumite limite în ceea ce privește îndeplinirea funcției de observare și informare.Convenția de la Viena din 1961 stabilește că misiunile diplomatice se vor informa prin mijloace licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar.

O sursă secundară o constituie presa și publicațiile din și despre statul acreditar, la care trebuie să se recurgă cu discernămînt, având în vedere caracterul neoficial, adesea contradictoriu și subiectiv.

Protecția statului acreditant și al cetățenilor săi.

În sens larg, prin exercitarea tuturor funcțiilor sale misiunea diplomatică promoveză statul trimitător.

Funcția de protecție are un sens mai restrâns și vizează cazul în care drepturi sau interese patrimoniale, morale sau de alt ordin ale statului ori ale cetățenilor săi sunt prejudiciate pe teritoriul statului de reședință.

În acest caz, misiunea diplomatică poate să ceară statului de reședință să ia măsurile necesare pentru încetarea încălcării sau repararea prejudiciului suferit.

Potrivit Convenției de la Viena din 1961, misiunea dipplomatică are funcția de” a proteja în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi în limitele admise de dreptul internaționa”l.Prin cetățeni se înțeleg și persoanle juridice care au naționalitatea statului acreditant.

Protecția diplomatică se exercită în anumite condiții.

O primă condiție este ca o persoană în cauză să aibă cetățenia statului trimtțător, iar în cazul persoanelor juridice să aibă naționalitatea acestui stat. Este o condiție sine qua non a exercitării protecției diplomatice ca element al suveranității statului, care legitimează exercitarea ei în raporturile cu un alt stat.

Pentru exercitarea protecției diplomatice, cetățenia unei persoane trebuie să poată fi opozabilă statului căruia I se adresează demersul diplomatic.Această condiție este îndeplinită atunci cînd statul respectiv a recunoscut această cetățenie, sau atunci când cetățenia este efectivă.În cazul dublei cetățenii sau a schimbării cetățeniei, cerința efectivității este mai importantă, fiind determinată pentru admiterea exercitării protecției diplomatice.

În ceea ce privește persoanele juridice, se cere o naționalitate efectivă, care este determinată de un sediu social, de locul înregistrării sau de locul principal de desfășurare a activității.

O altă condiție pentru exercitarea protecției diplomatice este epuizarea resurselor locale.Deoarece protecția diplomatică are carater subsidiar față de acțiunea instituțiilor statului reclamant, dreptul internațional stabilește norma epuizării căilor de recurs locale înainte de exercitarea rotecției diplomatice de către statul reclamant.Persoana în cauză trebuie, deci, să fi încercat și să obțină valorificarea drepturilor sale în fața organelor statului teritorial, inclusiv cele jurisdicționale,utilizând toate etapele pe care le oferă legea acestui stat să fi fost respinse.

O ultimă condiție pentru condiție pentru exercitarea protecției diplomatice este anorsarea de către stat a pretenției persoanei fizice sau juridice în cauză.Protecția diplomatică este un element al suveranitățiistatului, iar pentru cetățean, un drept care decurge din relația de cetățenie cu statul (deși legile și regulamentele statelor diferă în această privință).

Exercitarea de funcții consulare de către misiunile diplomatice.Potrivit Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice din 1961 nici o dispoziție a prezentei Convenții nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare.

La rândul său, Convenția de la Viena privind relațiile consulare din 1963 prevede că Funcțiile consulare sunt exercitate și de misiunile diplomatice în conformitate cu prevederile prezentei Convenții.

Practica internațională a statelor consacră existența simultană a relațiilor diplomatice cu cele consulare ( uneori relațiile consulare au precedat pe cele diplomatice ) și exercitarea, de către misiunile diplomatice și a funcțiilor consulare.În practică, în cadrul misiunilor diplomatice funcționează secții consulare, care exercită funcții consulare.

Misiunea diplomatică exercită funcții consulare, în principiu, pe întreg teritoriul statului acreditar, dacă statul acreditant deschide, cu acordul statului acreditar, oficii consulare pe teritoriul acestuia, acestor oficii li se stabilesc prin acordul celor două state circumscripții consulare, în cadrul cărora ele își exercită funcțiile consulare.

Misiunea diplomatică nu mai poate exercita funcții consulare în aceste circumscripții, atâta timp cât există oficiile consulare respective.

Capitolul IV.

Relațiile diplomatice ale României dupa 1989

La data de 28 septembrie 1993, dorința țării noastre de a fi membră cu drepturi depline a Consiliului Europei a devenit realitate.Astfel s-a alaturat celor 31 de state ce făceau parte deja din cea mai veche și mai largă organizare politică a continentului European, înființată acum 47 de ani în urmă.La acea dată, in Strassbourg, România a trecut ceea ce oamenii politici străini au numit “atestat de democrație”.Recunoștea chiar și unul dintre raportorii Consiliuliu Europei pentru România când în plenul Adunării declara că”nici o țară care a cerut aderarea la Consiliul Europei nu a făcut obiectl unei cercetări atât de atente”.

Atestă valabilitatea afirmației numărul mare de parlamentari înscriși pe lista voturilor-53, dintre care au luat cuvântul 28.Trebuie precizat că 25 dintre cei care au luat cuvântul au sprijinit cerea românească de aderare, dar nu poate fi trecut cu vederea faptul că, în dezbateri, au fost prezentate 9 amendamente și 3 subamendamente.

De altfel, un asemenea filtru serios a fost anticipat de drumul parcurs de România de la depunerea cererii de aderare, până la admiterea acesteia în procesul de verificare a gradului în care satisface criteriile pentru a intra în clubul european care atestă respecatbilitatea candidatului admis.

Sunt unele condiții general valabile, care s-au pus tuturor țărilor care au fost primite în Consiliul Europei, inclusiv celor care, ca și România, au făcut parte în trecut din Uniunea Sovietică.Se vor pune aceeleași condiții în viitor fără îndoială și statelor care au depus cereri de aderare, între care și Rusia.

În cazul țării noastre, însă, exigența a fost incomparabil de mare, ceea ce, în mare măsură, își găsește justificarea la o asemenea prudență în luarea hotărârilor favorabile.Este suficient să amintim mineriadele pentru a argumenta afirmațiile.Cercul se închide dacă evocăm obiecțiile ridicate de unii reprezentanți ai grupurilor minorităților naționale în legătură cu gradul de garantare a drepturilor acestora.Ori asemenea manifestări și atitudini, venite chiar din interiorul țării și influențând niște cercuri din exterior, inclusiv din ierarhiile statale cu autoritate în mecanismul de luare a hotărârilor în sfera Consiliului Europei, nu puteau să nu trezească suspiciuni, și mai mult decât atât să nu afecteze derularea procesului de îndeplinire a procedurilor general obligatorii de intrare în Consiliul Europei, ceea ce releva și o retrospectivă a demersurilor românești în acest sens.

Pe acest fond și-au făcut remarcate prezența și efectele unele exagerări care uneori, au lăsat impresia, iar alteori au adus în prim plan certitudinea că față de România se manifestă reticențe, sau se practică discriminări, cu atât mai mult cu cât mai ales în ultimul timp, dorința ca România să fie admisă în Consiliul Europei a constituit unul din rarele obiective care întrunesc cvasiunitatea forțelor politice românești.

Hotărârea de la Strassbourg nu este o izbândă a puterii, nici a opoziției, ci a poporului român.Este evident că exigențele impuse de admiterea în Consiliul Europei au impulsionat procesul de schimbări democratice din România, dar nu l-au consumat în totalitate, rămânînd multe de făcut.Țara noastră a trecut un examen, a câștigat o etapă majoră a unei curse îndelungate cu obstacole.S-a încheiat astfel, ciclul stabilirii de raporturi juridice cu structurile europene și nord-atlantice.Mai sunt de parcurs încă multe alte obstacole care nu vor fi nici liniare, nici ușoare.

Unele repere le oferă chiar rezervele exprimate și amendamentele prezentate la reuniunea Adunării Parlamentare de la Strassbourg.Unele privesc legislația și exercitarea justiției, altele se referă la respectarea și aplicarea principiului separației puterilor în stat, sau la unele ambiguități ce țin de aplicarea democrației.Rezultatul favorabil al votului nu este un motv pentru adunarea eforturilor în vederea concretizării dezideratelor semnalate, evident luând în considerare realitățile și privind în perspectivă.

Consiliul Europei a decis recent că orice țară care obține statutul de membru să informeze, în decurs de șase luni, asupra modului în care îndeplinește angajamentele asumate.Și cum s-a dovedit, nu este vorba de o simplă formalitate.Iluzia că se poate construi un paravn de paradă în fața realității nu are nici un sorți de izbândă.Trebuie să dea de gândit și tergiversarea discuțiilor în Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, a deciziei luate de Adunarea Parlamentară.

Pentru că nu e vorba doar de aspectele de procedură, gândul ar putea duce la o manevră pentru ca România să nu mai participe la prima reuniune la nivel înalt al șefilor de stat și de guvern ai șărilor membre ai Consiliului Europei, ce a avut loc la Viena in anul 1993.Și chiar dacă la final, s-a pus capăt incertitudinii, Comitetul Miniștrilor s-a reunit din nou, validând votul din cadrl Adunării Parlamentare, asemenea atitudine nu poate să nu dea de gândit și să nu îndemne la acțiune pentru a corespunde standardelor, deoarece sugerează intenția de a ține România în planul doi în abordarea problemelor europene526 pag 330

Deoarece suntem un popor care nu-și pierde ușor nici răbdarea, nici speranța, am reușit chiar să ne bucurăm, înmomentul istoric în care România a devenit membru cu drepturi depline al Consiliului Europei.

România devenit al 32-lea stat membru al familiei paneuropene sau, cum s-a exprimat doamna Catherine Lalumiere în discursul rostitla ceremonia de aderare a țării noastre, desfășurată la Viena, la 7 octombrie 1993, ‘’România și-a validat biletul de intrare’’Momentul a fost unul solemn, Ministrul român de externe la acea dată, Teodor Meleșcanu a semnat Statutul Consiliului Europei și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce marcat sub raport juridic, aderarea țării noastre la Consiliul Europei.

Imediat după aceste evenimente, tot la Viena a avut loc prima reuniune la nivel înalt a Consiliului, consacrată drepturilor omului, reuniune la care a participat președintele Romîniei, Ion Iliescu.

Majoritatea comentariilor pe marginea reuniunii la nivel înalt, au avansat ideea că aceasta amarcat punctul de plecare în edificarea noii Europe, în care securitatea democratică să constituie un element esențial, ceea ce ar însemna înlaturarea divizării Europei și folosirea șansei istorice de afirmare a păcii și stabilității pe bătrânul continent European.

Declarația de la Viena, adoptată de șefii de stat și de guvern prezenți la reuniunea la nivel înalt, afirmă disponibilitatea Consiliului Europei de a înnoi, în vederea constiturii noii Europe, de a contribui la transpunerea în practică a obiectivelor stabilite în acest sens, lucru ce nu ar fi posibil fără deschiderea către tinerele democrații din Europa Centrală și de Est.Participanții au adoptat și un Plan de acțiune în lupta împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoloranței, primul raport asupra modului în care au fost realizate obiectivele propuse fiind prezentat în cea de-a 94-a Sesiune a Comitetului Miniștrilor din mai 1994.România prezentat în cadrul reuniunii de la Viena, un mesaj de amplă deschidere, și decizia de a participa activ la afirmarea rolului Consiliului Europei, ca factor de lărgire a cooperării între statele egale, care să însemne și o nouă filozofie a relațiilor internaționale, bazate pe egalitate și parteneriat, nu pe dependența celor slabi față de cei puternici.

Reacordarea pe bază de reciprocitate cu SUA a clauzei națiunii celei mai favorizate.

Potrivit Dicționarului Eniciclopedic Român, clauza este o prevedere cuprinsă într-un act juridic.Clauza națiunii celei mai favorizate, după aceelași dicționar, este clauza înscrisă în tratate sau acorduri comerciale prin care se stipulează că fiecare contractant va acorda celuilalt, în domeniul relațiilor economice, toate avantajele pe care le-a acordat, ori le va acorda unui al treilea stat.

Principiul clauzei națiunii celei mai favorizate este recunoscut îndeobște ca principiu universal al comerțului internațional.De o astfel clauză de națiunii celei mai favorizate a beneficiat și beneficiază și astăzi România din partea Statelor Unite ale Americii.

Din anul 1975 până în anul 1988 produsele românești au avut statutul clauzei națiunii celei mai favorizate (MFN) .Cu toate acestea, în februarie 1988, Nicolae Ceaușescu i-a spus adjunctului secretarului de stat american la acea vreme Jhon Whitehead, că România nu mai este interesată de menținerea clauzei națiunii celei mai favorizate.Cum lucrurile erau deja stabilie, Congresul American neavând intenția de a reînnoi clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România datorită violării drepturilor omului de către reginmul de la București.Ceaușescu preferat să-și reducă pierderile evitând să se vadă pus în situația în care Congresul ar fi refuzat România.

Pe 26 februarie 1988, Departamentul de stat a anunțat decizia României și a notificat faptul că MFN clauzei națiunii celei mai favorizate, urma să expire pe data de 3 iulie 1988.În plus, începând cu 3 iulie, România nu mai putea să primească nici un fel de credite de export din partea Guvernului Statelor Unite Ale Americii prin intermediul programelor, precum cele ale Eximbank-ului.

Pierderea statutului de MFN clauzei națiunii celei mai favorizate, și, mai ales, a creditelor de export a afectat serios comerțul româno-american.În anul 1988 volumul schimbului totale dintre cele două țări a fost de 940 milioane de dolari, pe când în anul 1989 această cifră s-a redus la 509 milioane de dolari.În consecință, pe 9 ianuarie 1990, Ministerul de Externe anunță că Bucureștiul vrea să stabilească relații economice cu Washingtonul, bazate pe reacordarea clauzei națiunii celei mai favorizate .

Apelul imediat al Frontului Salvării Naționale pentru reprimarea clauzei națiunii celei mai favorizate era firesc, întrucât România primise statutul MFN în 1975, conform previziunilor articolului IV din Acrodul Comercial din 1974, și-a pierdut statutul conform acelorași prevederi, Bucureștiul trebuia să candideze la MFN în aceleași condiții.

Procesul cuprindea două elemente, România trebuia să îndeplinească cerințele expuse în Amendamentul la Acordul Comercial din 1974 privind libertatea imigrării, cunoscut drept amendamentul Jackson-Vanik, și să obțină aprobarea Congresului Statelor Unite pentru un acord comercial care să prevadă MFN.

Desigur România și SUA puteau avea un acord comercial și fără semnarea unui MFN, cum a fost situația dina nul 1988, iar Bucureștiul nu bănuia că va fi nevoie să treacă aproape patru ani ca să recâștige clauzei națiunii celei mai favorizate.

Din ianuarie 1990 până în vara lui 1992, relațiile româno-americane au fost în derivă.Washingtonul avea o atitudine oscilantă în ceea ce privea rezultatele revoluției din anul 1989.Pentru fiecare pas pozitiv al României se făcea și un pas înapoi.În februarie 1990, secretarul de stat american James Baker a vizitat Bucureștiul.Cu toate că a promis președintelui Ion Iliescu ajutoare umanitare, el a precizat că viitorul relațiilor româno-americane depinde de dorința țării noastre de a avansa rapid către democrație, către libertatea de credință și protejarea drepturilor omului cât și a minorităților.

În timp ce România a primit acordul Occidentului pentru sprijinul pe care l-a acordat în cadrul Națiunilor Unite în timpul războiului dintre Irak și Kuweit, Bucureștiul a pierdut sprijinul Washingtonului datorită informațiilor privind vânzarea copiilor români și a manifestărilor antisemetiste.

Rezultatul concret a fost că în timp ce congremenii erau dispuși să ia în considerare acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate , pentru Bulgaria și Mongolia, ei nu doreau să includă pe listă și România.Relațiile americano-române au evoulat în 1992, în conjunctura alegerilor din România, cele locale din 9 februarie și cele naționale, care, în pofida promisiunilor continuau să fie amânate.

În timp ce scrutinul din februarie a primit aprecieri pozitive din partea observatorilor internaționali, în privința corectitudinii, amânarea alegerilor naționale a provocat îngrijorare la Washington.Pe 12 mai, senatorul De Comini a anunțat în Senatul american că România ‘’trebuie să acorde o mai mare atenție pregătirii și organizării’’ dacă Bucureștiul este interesat să obțină statutul clauzei națiunii celei mai favorizate.

Pe 30 mai, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a votat instituirea sacnțiunilor economice împotriva Iugoslaviei.România a acceptat să coopereze cu toate că își dădea seama că prin aplicarea embargoului va avea de suferit pierderi economice, din moment ce Iugoslavia era principalul său partener comercial balcanic.

Misinterul de Externe a apreciat că România va pierde aproximativ 550 milioane de dolari.Cu toate acestea sprijinind Națiunile Unite, România a obținut și ea sprijin Occidental.Pe 3 iunie, președintele George Bush a anunțat Congresul că a hotărât să înlăture restricțiile amendamentului Jackson-Vanik pentru România.Peste trei săptămâni, președintele a cerut Congresului să aprobe Acordul Comercial din 3 aprilie 1992 dintreWashington și București, care oferea României clauzei națiunii celei mai favorizate.

Congresul a răspuns cu promptitudine și, în doar câteva ore, reprezentanții Richard Gephard, din Missouri și Robert Michel, din Ilinois, au introdus proiectul de rezoluție 512 al Camerei prin care se extindea tratamentul MFN asupra produselor românești.Pe 22 iunie, Camera Reprezentanților a înaintat proiectul comisiei de specialitate, iar trei zile mai tîrziu, subcomitentul pentru comerț a emis un comunicat de presă prin care se cereau cometarii publice asupra problemei până la data de 16 iunie.Scrisorile primite din partea organismelor comerciale sprijineau acordarea MFN, în timp ce congresmenii și unele organizații pentru drepturile omului au cerut Casei Albe să adopte decizia în funcție de rezultatul alegerilor din 27 septembrie din România.Pe 23 iulie subcomitetul a înapoiat cu aviz favorabil proiectul comisiei, iar aceasta a prezentat un aviz favorabil Camerei.

La o conferință de presă din 28 septembrie, Ministerul de Externe a anunțat că există șanse excelente ca Acordul Comercial româno-american, conțținând clauza să fie aprobat cu o majoritate absolută a congresmenilor americani.În ziua următoare Departamentul de Stat a trimis lui Rostenkowski o scirsoare care îndemna Camera să aprobe clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România.

Scrisoarea se referea la rapoartele Ambasadei Americii la București, conform căreia alegerile din 27 septembrie au întrunit standardele internaționale de libertate și corectitudine.Printr-un vot de 283 la 88 Camera a decis să respingă acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România, această situație de fapt, înlăturând șansa României l obținerea MFN-ului pentru anul 1992.

În anul 1993, a continuat evoluția pozitivă a relațiilor româno-americane.Pe 6 ianuarie, congresmenul Wolf înaintat o rezoluție comună de specialitate și bătălia a fost reluată.Eforturile Bucureștiului de a-și îmbunătăți imaginea în Occident au fost încununate de succes.În luna mai, Consiliul Europei, a reluat discutarea cererii României de a deveni membru, iar în iulie 1993, președintele american, Bil Clinton a prezentat Congresului, Acordul Comercial din 1992, alături de cererea ca aprobarea reacordării clauzei națiunii celei mai favorizate să fie analizată în regim de urgență.Congresul a răspuns în scurt timp.

Reprezentantul Richard Gephard, din Missouri a introdus rezoluția comună 22,8, primind aprobarea extinderii tratamentului nediscriminator produselor românești.Pe 20 septembrie subcomitetul pentru comerț al Camerei Reprezentanților a primit comentarii scrise asupra propunerii Administrației de aprobare a Acordului Comercial și extindere a statutului MFN pentru România.Pentru aprobarea cererii de primire în Consiliul Europei, Departamentul de Stat a îndemnat Congresul să aprobe MFN pentru România.

Pe 7 octombrie, Comisia de Specialitate a returnat rezoluția lui Richard Gephard,Camerei Reprezentanților.Cinci zile mai târziu, Don Rostenkowski din Ilinois a cerut Camerei să adopte rezoluția.Congresmenii din California au sprijinit rezoluția, argumentând că efectul hotărârii era acela de a întinde o mână de ajutor poporului din România precum și de a extinde posibilitățile comerciale ale Americii.Barbara Kennely și-a continuat sprijinul acitv remarcând importanța recentei admiteri a României în Consiliul Europei .

Congresmenul Wolf a afirmat că dezbaterile în privința României trebuie să reprezinte un mesaj pentru China, mesajul constând în ideea că este mult mai ușor să câștigi clauza decât să o pierzi și după să încerci să o câștigi din nou.

Deși a existat o opoziție pentru acordarea clauzei României, unul dintre liderii acesteia a trecut în cealaltă tabără.Tom Lantos,pe care România îl consideră răspunzător pentru eșecul MFN în 1992, declara colegilor săi că “având în vedere îmbunătățirile din domeniul drepturilor omului, nu mă voi opunela acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România timp de un an”

După acest sprijin, reprezentanții au trecut la vot și au adoptat rezoluția comună 228 cu o majoritate confortabilă.În ziua următoare rezoluția a ajuns la senat.Christian Smith din New Jersey, un oponent al clauzei pentru România, a sprijinit propunerea remarcând că aceasta prevede reînnoirea în fiecare an a clauzei, ceea ce înseamnă că se poate supraveghea progresul României în domeniul drepturilor omului și a democrației.Președintele Bil Clinton a semnat rezoluția pe 2 noiembrie și România și-a recâștigat statutul MFN începînd cu 8 noiembrie 1993.

Ambasadorul Davis a atribuit victoria din 1993 schimburilor din imaginea României și vizitea la București a lui Tom Lantos.Davis l-a însoțit pe congresman și i-a arătat realitățile din România, în opoziție cu cea creată de reporteri în presă.România a câștigat deasemnea sprijinul Occidentului și cea a Washingtonului prin consecvența cu care a aplicat sancțiunile Organizației Națiunilor Unite, ale Consiliuluil de Securitate împotriva Irakului și Iugoslaviei, în pofida pierderelor economice colosale.O parte din congresmeni au împărtășit evident opinia fostului ambasador al Statelor Unite la București, Alan Green, care spunea că’’ românii au meritat clauza în comparație cu alte națiuni’’care au MFN deși au o situație a drepturilor omului mult mai deteriorată.

Acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate a dus la creșterea volumului de schimburi economice dintre cele două țări, la amplificarea relațiilor sociale și politice între România și partenerii din Statele Unite, contribuind în același timp la afirmarea continuuă a țării noastre în Europa.

Concluzii

Traversând epocile și marile evenimente politice, diplomația a demonstrat că poate fi dimensiunea nobilă și rafinată a ciocnirii intereselor statelor în relațiile internaționale. Indiferent de cruzimea războaielor desfășurate în ultimele secole, indiferent de machiavelismul politicii și dincolo de scopurile economice pragmatice, diplomația a fost semnul de rațiune din politica mondială, zona ultimă de politețe și respect la care puteau recurge conducătorii de state pentru a stinge conflicte, reordona ierarhii și reorganiza lumi. Diplomația însăși a evoluat odată cu vremurile, șlefuindu-se, profesionalizându-se sau, din contră, barbarizându-se, atunci când disputele ideologice și militare păreau iminente. De la diplomația monarhică a finalului de Ev Mediu, la acea aristocratică a secolului XIX și până la diplomația dură și caustică a Războiului Rece, descoperim subspecii ale aceluiași fenomen care a însoțit, în general cu eleganță, evoluția omenirii. Intervenind cu instrumente subtile și inteligente acolo unde dinamismul relațiilor dintre state anunța permanente schimbări, diplomația a fost martora din umbră sau făuritoarea deschisă a marilor prefaceri internaționale.

Cei implicați în această activitate specială aveau un profil de oameni aparte, ducând cu ei un prestigiu profesional unanim recunoscut și respectul majorității națiunilor și statelor. Diplomații au fost, ei înșiși, nu doar trimiși inerți ai liderilor politici, ci și profesioniști inventivi, cu inițiative adeseori surprinzătoare. Pentru ei, profesia devenea și un mod de viață, modificându-le decisiv destinul, aducând mai mereu doze de dramatism, idealism și poate chiar de genialitate, în existențele umane solicitate pentru cauze înalte. Adeseori plasați în situații excepționale, acești oameni trebuiau să dea dovadă de o inteligență deosebită, care să le permită descoperirea de soluții viabile pentru problemele vremurilor. Nu doar diplomatul elitist și cu educație aleasă, al epocii moderne, dar și tehnocratul perfecționist și poate birocratizat, al secolului XX, aveau parte de o viață din care lipseau aproape cu totul calmul și ternitatea.

Și diplomații români și străini care au străbătut istoria României se pot încadra cu ușurință în caracteristicile generale ale breslei. Îi regăsim construind proiecte regionale generoase sau țesând intrigi de curte, uneori spionând de-a binelea sau încercând să schimbe mentalități și impulsuri balcanice. Detaliile activității lor au fost influențate de liniștea sau neliniștea anilor pe care îi trăiau, de cererile venite din partea liderilor politici, de personalitățile lor și poate, nu în ultimul rând, de prietenii nonconformiști și de relații matrimoniale interesate. Ruși sau francezi, români sau englezi, cu toții au traversat situații complexe, au acționat atât după șablon cât și creativ, și au încercat să se adapteze realităților lumii lor, lăsându-ne până astăzi modele de diplomație la care merită să reflectăm.

Bibliografie