Ordinea Sociala Ca Esenta a Convietuirii Umane

Tema:

Ordinea socială- ca esență a conviețuirii umane

Tema tezei de licență:

Ordinea socială- ca esență a conviețuirii umane

Planul:

Introducere

Capitolul I: Ordinea socială ca garanție a sistemului de viață al omului.

Definiții și caracteristici generale ale ordinii sociale.

Esența interacțiunii ordine-hazard.

Ordinea socială – factor determinant în menținerea păcii sociale.

Capitolul II: Conviețuirea ca fundament al vieții omului în societate.

2.1. Fapta omului- categorie specifică a activității omului.

2.2. Ordinea socială ca expresie a sistemului de raporturi sociale.

2.3. Interpretări privind ordinea religioasă în context particular cu ordinea socială.

Încheiere

Bibliografie

Introducere

Problema privind ordinea socială i-a preocupat pe filosofi precum si pe savanții din diferite domenii din cele mai vechi timpuri și este una din cele mai actuale în istoria filosofiei. Chiar și în prezent noțiunile de ordine în general, ordine socială sau noțiunile particulare vizînd ordinea economică, politică, juridică, religioasă, ecologică sunt în centrul cercetărilor filosofice și științifice. Iportanța și actualitatea acestei teme rezultă și din faptul că acesta este în legatură cu noțiunile de unitate, organizare și sistem, cu cele de complexități autoorganizate. În contextul general accentele sunt puse pe conceperea ordinii sociale anume ca esență a convețuirii umane.

Activitatea oamenilor ca ființe sociale nu se desfășoară la voia întîmplării, ci pe baza anumitor reguli pe care societatea a fost impusă de dorința oamenilor de a trăi în echilibru, de a asigura funcționarea instituțiilor și organizațiilor. În literatura de specialitate se definește ordinea socială ca fiind modalitatea asigurării drepturilor și libertăților indivizilor, permițînd integrarea profesională, normative și social – culturală a acestora.

Societatea umană are o multitudine de norme și valori sociale care sunt profund diversificate de varietatea relațiilor dintre oameni și de modul în care este exprimată voința din aceste norme, voința ce urmează a fi îndeplinită. Aflată în diferite stări de evoluție socială societatea este interpretată și din punct de vedere al ordinii și al dezvoltării.

Scopul lucrării: dobîndirea cunoștințelor și descrierea conceptului de ordine socială și rolul ei în conviețuirea umană.

Obiectivele lucrării:

Descrierea conceptului de ordine socială din punct de vedere a reglementărilor poziției grupelor sociale în evoluție istorică începînd cu lumea antică și pînă în zilele noastre.

Este analizată și esența interacțiunii ordine-hazard ținînd cont de interpretările actuale în domeniu. Ordinea socială este acel factor determinant care asigură și menține pacea socială atît de necesară pentru existența și dezvoltarea societății.

În acest context sunt analizate cele mai actuale concepte privind ordinea ca esență a conviețuirii. La ridul sau conviețuirea reprezintă ceva esențial aflat la temelia societății și în același timp reflectă existența îmreună a oamenilor într-o colectivitate sau în societate în ansamblu

Anume reeșind din faptul că conviețuirea constituie esența ordinii sociale în lucrare este menționat că anume faptele ca manifestare concretă a activității omului (și anume faptele pozitive) asigură o existență durabilă conform ordinii sociale stabilite.

De asemenea este remarcată și argumentată teza referitor la ordinea socială ca expresie a sistemului de raporturi sociale,de conținutul și structura în vederea afirmarii ordinii sociale.

Consemnăm și momentul important privind analiza interpretărilor ordinii religioase în context particular al ordinii sociale. Consideram examinarea acestui concept ca fiind necesar din punct de vedere al sporirii credinței religiozității la intersecție de milenii și reprezentînd un domeniu definitoriu al vieții spirituale a societății.

Structura lucrării este constituită din două capitole precedate de introducere și succedate de încheiere și bibliografie.

Capitolul I intitulat „ Ordine socială ca garanție a sistemului de viață al omului”, caracterizează ordinea și hazardul în linii generale; ordinea socială ca factor determinant în menținerea păcii sociale și ordinea socială ca temelie a reglementării poziției sociale a indivizilor și grupelor sociale în societate.

Capitolul II „Conviețuirea ca fundament al vieții omului ca categorie specifică a activității omului; fapta omului- categorie specifică a activității omului; ordinea vieții colective ca expresie a sistemului de raporturi sociale; ordinea religioasă ca sens particular al ordinii sociale.

Capitolul I: Ordinea socială ca garanție a sistemului de viață al omului.

1.1. Definiții și caracteristici generale ale ordinii sociale

Important este faptul că odinea morală contribuie în mare măsură la afirmarea ordinii sociale-ca o stare determinantă a dezvoltării societății.

Anume în acesta context evidențiem defidefiniții ordinii sociale în viziunea lui Elena Puha cace accentua că ordinea socială se referă la norme comportamentale. Modelele de coduită, sisteme de valori și concepții care constituie suportul avaluărilor și motivațiilor. De aici rezulta și misiunea de bază a ordinii sociale care prevede menținerea unui echilibru în societate și a asigurării unui sistem de viață al omului și al colectivităților.

În așa mod ordinea socială evidențiază actualitatea și funcționalitatea instituțiilor sociale, dar și în special a celor norme, principii și reguli care determină poziția socială a oamenilor, a comunităților și a colectivităților. Ordinea socială în ansamblu este complectată de tipurile particulare ale acesteia precum sunt: ordinea juridică, ordinea politică, ordinea religioasă, ordinea economică, ordinea divină, ordinea ecologică etc.

Ca sa interpretăm ordina avem nevoie de un dublet (un autonim) prin care să putem percepe fenomenul ordinii ca atare. Antonimul ordinii este haosul (dezordinea)
În filosofie și literatură opoziția dintre haos și ordine a jucat întotdeauna un rol foarte important. Originea acestor două idei opuse una alteia trebuie căutată în primele opera literare culte, bunăoara , și chiar mai departe, în miturile Greciei antice. Vechii greci credeau că lumea așa cum cunoaștem noi, deci caracterizată de anumite regularități, de o anumite ordine, nu a existat dintotdeauna: ea a luat naștere dintr-un haos inițial. Conform acestor credințe, care au dăinuit, cel puțin ca motiv literar ( ex. ), până aproape de secolul nostru, începutul lumii este legat de o fază preistorică în care nu existau nici un fel de distincții și diferențieri (nici măcar de ordin temporal), în care lucrurile și însușirile lor, fenomenele și ființele nu existau ca atare.
Această imagine a haosului ca amestec nediferențiat apare la unul dintre primii gânditori greci, Anaxagoras din Uazomenai. Se relatează că el ar fi afirmat: “Toate lucrurile erau amestecate la un loc: pe urma a venit rațiunea și le-a pus în rânduială”. Într-unul din puținele texte filosofice rămase de este prezentat la început “tot restul participa la fiecare” și “în fiecare era cuprinsă o parte din fiecare”.

Anaxagoras credea că rațiunea a transformat haosul într-o lume ordonată. Alte mituri antice oferă alte explicații cosmogonice . Esențial este însă faptul că încă grecii antici au susținut că lumea în care trăim nu mai este cea a haosului primordial, ci o lume ordonată, un cosmos (ideea de cosmos era pentru ei opusul ideii de haos).

La originea ideii de cosmos au stat observații simple asupra fenomenelor naturii: regularitatea succesului anotimpurilor, mișcarea ordonată a soarelui și a celorlalte corpuri cerești, regularitatea și simetria alternanței zi – noapte etc. Ceva mai târziu, gânditorii greci din școala sofistă au subliniat că și societatea omenească își bazează existent pe ordine, o ordine călăuzită de convenție sau de lege. Ordinea morală, ca și cea juridicală, sunt create prin reguli sau legi. 
Opoziția haos – cosmos inaugurează o temă filosofică ce îi va preocupa pe gânditori până în zilele noastre: tema raportului ordine – dezordine și ordine – haos. Principalele întrebări pe care ei le-au pus au fost: cât este haos și cât este ordine în lume în care trăim? Care dintre ele domina? Și mai ales, de unde provine ordinea în univers?

Majoritatea gânditorilor clasici europeni, de la antici pâna la cei din sec.XIX, dinainte de Nietzsche, au continuat tradiția greacă a credinței că lumea e cosmos și nu haos. Unii dintre ei au negat total existența dezordinii haotice, au atribuit acestora doar un loc subordonat. Cu alte cuvinte, convingerea dominantă a fost că lumea în care trăim e o mare de ordine în care exista și niște insule de haos.

Ordine si unitate

pentru vechii greci, ideea de cosmos, de ordine universala, conducea in mod inevitabil la ideea unitatii lumii.

În spațiul culturii antice grecești, idea de ordine se constituie în strînsă legătură cu aceea de Univers. Obsesia Unului, a imutabilității, a unei axe verticale, de adîncime în organizarea Universului în lumi suprapuse, în relații de subordonare sau supraordonare este specifică concepției grecilor antici. Ea va oferi o înțelegere a ordinii sociale diferită de concepția despre Univers dominantă de multiplu, cu niveluri relativ independente, pe o axă de organizare orizontală. Dacă pentru prima alternativă are prioritate raportul de apartenență, concretizat în formele de participare, și preocuparea pentru identitate, pentru a doua alternativă are prioritate relația însăși ce devine răspunzătoare de întreguri și diferențe.

Pentru a înțelege prin ce ordinea socială este ireductibilă la alte tipuri de ordine existente în Univers, vom porni de la distincția dintre necesitatatea ordinii sociale și originea ei. Necesitatea ordinii sociale rezultă din echipamentul biologic al omului, în esență, din capacitatea cooperării, comună cu lumea animală, și din capacitatea exteriorizării vieții. Ființa umană trebuie să se exteriorizeze continuu în activități, să se exprime. Existența umană este imposibilă într-o sferă închisă a interiorității. Necesitatea antropologică a exteriorizării, a exprimării vieții este înrădăcinată în echipamentul biologic al omului. Instabilitatea naturală a organismului uman, lipsa unei asigurări biologice a conduitelor, obligă omul să-și creeze mediul stabil al conduitelor, obligă omul să-și creeze mediul stabil al conduitelor, obligă omul să-și creeze mediul stabil al conduitelor. La naștere, omul găsește o ordine pre-existentă. El intră în relație cu această ordine socială care-și integrează, funcție de natura ei proprie, aspecte ale naturii. Ansambul uman produce un mediu uman în totalitatea formelor sociale și psihologice. Nici una din aceste forme, sociale și psihologice, nu pot fi privite ca produse ale constituției biologice. Existența omului redusă la sursele organice ar fi în întregime haotică. Empiric, existența umană se desfășoară într-un context de ordine, de stabilitate. Această ordine este artificială, construită, este un produs al omului său, mai exact, o producție continuă de oameni.

Originea ordinii sociale o raportăm la modalitățile prin care oamenii dau curs cerinței de obiectivare, de exprimare a propriei vieți, mai corect poate ar fi să spunem că, originea ordinii sociale se află în modul în care se realizează producția continuă de oameni prin oameni. Caracteristica, poate cea mai importantă, al lumii sociale care face legătura dintre necesitatea și origine ordinii sociale.

Ordinea socială nu face parte din natura fenomenelor la care se referă; nu poate fi derivată din legile naturii; ea se exprimă doar ca funcție culturală originară, funcție care se manifestă simultan cu cea productivă. Astfel ne explicăm de ce ordinea socială există numai în calitate de produs al activității umane și al coordonării activităților; nu i se poate atribui un alt statut ontologic. Totodată, ordinea socială este rezultatul unei activități trecute și este posibilă și necesară datorită obnuă de oameni prin oameni. Caracteristica, poate cea mai importantă, al lumii sociale care face legătura dintre necesitatea și origine ordinii sociale.

Ordinea socială nu face parte din natura fenomenelor la care se referă; nu poate fi derivată din legile naturii; ea se exprimă doar ca funcție culturală originară, funcție care se manifestă simultan cu cea productivă. Astfel ne explicăm de ce ordinea socială există numai în calitate de produs al activității umane și al coordonării activităților; nu i se poate atribui un alt statut ontologic. Totodată, ordinea socială este rezultatul unei activități trecute și este posibilă și necesară datorită obiectivării caracteristice omului, faptului că tot ceea ce în restul ce în restul lumii vii duce la interiorizarea în schemele mecanismelor specifice speciei, în lumea omului se proiectează în exterior, se obiectivează și dă naștere unei lumi de obiecte. De aceea, în constituirea ordinii sociale trebuie să avem în vedere și ceea ce este moștenit. Moștenirea exclude automatismul impunerii pentru că angajează efortul asimilării, al secției și al dezvoltării și reafirmării.

Gânditorul român P.P.Negulescu spune în lucrarea “Problema cosmologica” că această problemă este, a existenței în totalitatea ei. Pitagora , căruia Nietzsche îi spune “bătrânul filosof grec”, a dat existenței în general numele de Cosmos, denumire care s-a păstrat până astăzi. O precizare: latinii numesc totalitatea lucrurilor cunoscute și necunoscute univers, dar acest termen e mai mult cantitativ, lipsit de acea nuanță estetică pe care o aflam în termenul . ”Universul” interesează mai mult pe astronomi, “Kosmosul” pe filosofi. “Kosmos” înseamnă că întregul, totul, nu este doar o multiplicitate, ci un sistem ordonat, o unitate armonioasă.
Una dintre primele probleme care i-a framantat pe ganditorii antici a fost aceea a explicatiei acestei unitati a lumii. Daca e adevarat ca toate lucrurile si fenomenele din natura formeaza un tot unitar – in ciuda deosebirilor dintre ele si in ciuda faptului ca sunt situate foarte diferit in spatiu si timp – atunci intrebarea care se pune este de unde provine si cum se explica aceasta unitate. Aceasta este problema filosofica a raportului dintre unitate sau, cum o numeau anticii, problema raportului dintre Unu si Multiplu.

Heisenberg vorbește într-un fragment din “Fizică și filosofie” despre dezvoltarea filosofiei grecești până la acea etapă arătând că, încă de la început, ea “a fost călăuzită” anume de această tensiune dintre Unu și Multiplu.

Primii filosofi greci făceau o raportare imediată a lumii la simțuri încât lumea era percepută într-o formă senzorială. Simțurile aduc constiinței, mai întâi, diversitatea fenomenelor și lucrurilor: acestea se deosebesc după culoare, sunet, miros, densitate etc. Însă pentru ca omul să poata întelege lumea e nevoie de un criteriu de ordonare a diversului sensibil pentru a putea recunoaște lucrurile care sunt la fel sau pe cele ce sunt diferite. Dar a introduce ordinea înseamnă “un anumit fel de unitate”: de aici credința că există un principiu fundamental care aduna lucrurile ținându-le împreună. Tot de aici se naște și o dificultate, aceea de a deduce din acest principiu, indiferent cum îl numim, multiplicitatea, diversitatea lucrurilor.

Așadar, încercarea de a rezolva problema raportului dintre unitate și diversitate, deci a găsi unitatea lucrurilor, care – credeau grecii – trebuie să existe în spatele multilicității lor, a creat o temă filosofica clasică: tema principiului. Urmărind această tema, majoritatea gânditorilor antici căutau să descopere principiul fundamental apt să explice unitatea lumii.

Ideii principiu i s-au dat în antichitate mai multe înțelesuri diferite, nu întotdeauna clar delimitate între ele. Dintre acestea însă 2 sunt esențiale: principiu ca substrat comun tuturor lucrurilor și fenomenelor și principiu ca origine comună a acestora. Cu alte cuvinte, principiul fundamental căutat de filosofi urma să explice ce anume este comun lucrurilor celor mai diferite și, de asemenea, de unde provin toate aceste lucruri și fenomene diferite.

Pentru o lungă perioadă de timp, preocuparea de a înțelege originea lumii și a ordinii ei a fost totuna cu căutarea unei divinități care ar fi creat universul.

Originea filosofiei europene se leagă însă și de apariția unei școli de gândire care începe să vadă originea și explicația tuturor lucrurilor nu în acțiunea unei divinități, ci în acțiunea unui factor natural. Inițialul acestui fel de a gândi a fost filosoful grec Thales din Milet.
Filosoful român D.Roșca invoca, într-o prelegere de istorie a filosofiei antice, un fragment din “Metafizica” lui Aristotel în care acesta vorbește despre Thales din Milet. Thales, ne spune Aristotel, își începe filosofia cu căutarea și descoperirea unui principiu unic al lumii. Potrivit grecilor, un principiu, ca să fie principiu, trebuie să îndeplinească așa – numitele “condiții de inteligibilitate”, adică trebuie să fie: unic, veșnic, necreat, infinit etc. Thales spune ca acest principiu este apa , “origine și substanță a tuturor lucrurilor” și el ajunge la considerarea apei ca principiu în urma unor observații empirice: tot ceea ce este umed trăiește, tot ce e uscat piere.

Alți filosofi au propus drept principiu fundamental aerul ( Anaximenes ), focul (Heraclit), atomul ( Democrit ). Anaxagoras propune rațiunea și astfel principiul se depărtează de dimensiunea lui materială și se spiritualizează. Anaximandru este primul care propune drept principiu al lumii un concept filosofic – apeironul. Apeiron înseamnă ceea ce este privat de limită, indeterminatul. Conținutul apeironului ( din grupa “a” – radical cu caracter privativ și “peras” = limită ) este dat de cele 4 elemente materiale ( apa, aer, foc, pământ ), iar faptul că el e nedeterminat înseamnă că nici unul dintre cele 4 elemente nu e privilegiat în dauna altuia. Ceea ce este esențial însă e faptul că, în oricare dintre aceste interpretări, exista un singur substrat comun tuturor lucrurilor și , deci, prin acest substrat comun se poate da seama de unitatea lumii.

Activitatea oamenilor ca ființe sociale nu se desfășoară la voia întâmplării, ci pe baza anumitor reguli pe care societatea le-a creat. Necesitatea ordinii în societate a fost impusă de dorința oamenilor de a trăi în echilibru, de a asigura funcționarea eficientă a instituțiilor și organizațiilorrespective.

În contextul temei remarcăm că literatura de specialitate ordinea socială este definită ca fiind modalitatea asigurării drepturilor și libertăților indivizilor, permițând integrarea profesională, normativă și social-culturală a acestora că reprezintă “un corp închegat de norme, prescripții, îndatoriri și obligații care reglementează conduita și comportamentele sociale și individuale”.

Societatea umană are o multitudine de norme și valori sociale care sunt profund diversificate de varietatea relațiilor dintre oameni și de modul în care este exprimată voința din aceste norme, voința ce urmeaza să fie îndeplinită. Normele care reglementează ordinea socială sunt clasificate în norme cutumiare, religioase, morale, juridice, economice și altele, prin respectarea lor găsindu-se valori de proveniențe diferite. Marea majoritate a indivizilor iau cunoștință de regulile sociale încă din copilărie, în cadrul familiei, cunoașterea lor fiind continuată în cadrul altor grupuri sociale cum sunt școala, organizațiile de productie, culturale, religioase etc, tendința comportamentului uman fiind cea de conformare cu regulile stabilite. În cazul cănd ne referim la starea de conformitate a comportamentului uman colectiv și individual cu cerințele normelor sociale, constatăm că acesta contribuie la afirmarea ordinii sociale necesară supraviețuirii grupurilor sociale.

Însă este știut faptul că în societate nu există o conformitate deplină, nu toți oamenii respectă regulile sociale, deseori apărând situații cînd ele sunt încălcate, violate – fie de indivizi luați separate sau de colectivități umane mai mici sau mai mari, situație care generează la un fenomen numit “nonconformitate”.

În unele cazuri societatea (având în vedere pericolul redus al nonconformității) tolerează astfel de încălcări dar de cele mai multe ori determină suportarea din partea celor nonconformiști, a unor sancțiuni de natură diferite cum sunt cele morale, religioase, satirice, civile, penale sau disciplinare, determinându-i prin forța exemplului, în primul rând, pe ceilalți membrii ai societății să se abțină de a încălca normele sociale. Toate categoriile de norme care reglementează viața colectivităților umane, acționează articulat, ele fiind într-o stare de interdependență, fiecare dintre acestea având importanța ei.

Practica socială demonstrează în mod concludent că cele mai importante sunt totuși normele juridice care în totalitatea lor și prin efectele ce le produc, stabilesc ordinea juridică, ordine care este una din componentele înseminate ale ordinii sociale. Pentru cunoașterea componentelor ordinii sociale ne vom opri asupra a trei dintre ele: obiceiul, morala și dreptul, definindu-le pe fiecare în parte, stabilindu-le importanța și caracteristicile care le aseamană sau le diferențiază unele de altele.

Obiceiul – Norma socială de comportare cea mai veche. Acesta reprezintă o regulă de conduită impusă în cadrul comunităților umane printr-o utilizare îndelungată și care se aplică de bunăvoie prin consensul general al membrilor colectivității. El este numit CUTUMA dacă are caracter juridic și se transmite în timp, din generație în generație, fiind într-o formă orală, nescrisă.

Morala – Intre regulile care stabilesc ordinea socială sunt și acelea care reglementează ce este bine de făcut pentru om și colectivitate și ce este rău, recomandându-se abținerea de la astfel de ultime comportamente, reguli care sunt cunoscute sub numele de morală. Ele sunt impuse prin forța opiniei colectivității, fără o sancțiune de ordin material, disciplinar sau penal.

Se poate constata ca în esemța moralei prevede ca ea nu este impusă prin lege, adică nu se realizează prin constrângere, individul care o încalcă fiind sancționat altfel decat prin forța statului, sancțiune de opinia publică

1.2. Esența interacțiunii ordine-hazard

În realitatea de astăzi există o confruntare dintre două noțiuni contradictorii: ordinea și dezordinea socială conform căreia ordinea universului a fost înțeleasă ca ordine absolut necesară, iar mai tîrziu a devenit ordine cauzală.

Ideea de ordine a preocupat dintotdeauna gândira omenească, devenind premisă a edificării tuturor construcțiilor deterministe cu valoare explicativă și operațională asupra universului. A fost desemnată de greci prin termenul de moira sau de latini prin fatum – termeni care în semnificațiile lor cuprind pe cei de necesitate și cauzalitate (ambii cu o încărcătură fatalistă, cu accepțiunea de ordine implacabilă riguroasă și instituită inițial în diacronia universului, concepută a rezulta dintr-un plan prestabilit).

Pentru a se conferi o justificare rațională acestei ordini obiective a universului, gânditorii greci au folosit mai ales temenul de logos, care preia într-un anume fel semnificațiile mai vechiului termen chinez dao, de asemenea folosit cu sensul de necesitate obiectivă, ci și pe acela de principiu de întemeiere a gândirii și acțiunii umane.

În gîndirea modernă, termenilor de cauzalitate și necesitate li se adaugă și cel de legitate în determinarea ordinii universului. Determinismul se intituie, astfel, în limbajul unei gîndiri raționale moderne, ca teorie a ordinii cauzale, necesare și legice ce configurează fenomenele și procesele naturale și sociale, ordine care structurează deopotrivă și cunoașterea, gândirea și acțiunea oamenilor. Modelul clasic al unei asemenea interpretări (deterministe) l-a oferit exemplar mecanica clasică a macrocorpurilor. Particularitatea acestui model constă în faptul că practică un raducționism extrem în conceperea determinării: opera cu relații cauzale directe și univoce, cu necesitatea în formă pură, cu legitatea specifică unor procese dinamice care au loc în sisteme sumative și închise (izolate). Datorită acestui fapt, hazardul era complet exclus din determinarea obiectivă a fenomenelor și, odată cu acestea, determinismul era concept în opoziție cu probabilitatea.

Observația nemijlocită și meditația rațională a oamenilor asupra evenimentelor care au loc obiectiv în natură sau în viața socială i-au condus însă la constatarea că determinismul nu este întotdeauna riguros. În context cu necesitatea aceasta acționează la fel de obiectiv și dintotdeauna în diacronia universului și hazardul (de regulă, în mitologiile orientale și europene de mai tîrziu, hazardul precede necesitatea, respectiv dezordinea este anterioară ordinii pe care o introduc în univers zeii – ei înșiși apăruți din substanța haosului primordial). Fapt ce i-a condus pe mulți oameni de știință și mai ales filosofi la concluzia că o explicație determinsită asupra lumii nu se poate întemeia fără postularea unei corelativități între ordine și hazard, chiar dacă unul sau altul dintre termeni apar a fi mai îndreptățiți în descrierea genezei și diacroniei unora din fenomenele care se produc în natură sau în viața socială (și individuală) a oamenilor.

La argumentarea unei astfel de sinteze (între ordine și hazard) s-a ajuns însă destul de anevoios și relativ tîrziu la istoria gîndirii științifice și filosofice (abia începînd din epoca modernă, dar dezbaterile în această privință se poartă și astăzi), cel mai frecvent opțiunile gravitau fie în jurul unor interpretări deterministe riguroase (care evaluau doar necesitatea, cauzalitatea și legitatea și subestimau total hazardul în determinarea fenomenelor), fie în jurul unor interpretări indeterministe ( care evaluau exclusiv hazardul și nu luau în considerație ordinea cauzală, necesară și legică în diacronia obiectivă a fenomenelor).

Datorită utilizării acestor reducționisme și unilaterizări, determinismul eera conceput (după cum am menționat) a fi radical opus probabilității, iar indeterminismul (prin opoziție) ca incompatibil cu necesitatea, cauzalitatea și legalitatea.

Dintr-o atare semnificare a conceptului de ordine (considerată a se situa la polul opus celui de dezordine), până aproximativ în a doua jumătate a secolului nostru, în demersurile științei era exclus conceptul de finalitate ( și datorită unei vechi identificări a acestuia cu cel de scop), apreciat a exprima o soluționare creaționistă a problemei determinismului. Așadar, în accepțiunea sa clsică, determinismul era situat în opoziție nu numai cu indeterminismul ci și cu fatalismul.

Cantonat în fatalism, determinismul clasic devine însă treptat de neacceptat în știință. Acest fapt s-a petrecut încă din ultimele decenii ale secolului trecut, datorită succeselor probabilismului în fundamentarea termodinamicii și a fizicii moleculare în general, și s-a accentuat începînd din deceniul al patrulea al secolului nostru odată cu postularea așa-numitului principiu al „indeterminismului cuantic” în fizica particulelor elementare – principiu a cărui semnificație ontologică și gnoseologică a fost apoi destul de repede considerată ca model operațional de interpretare în aproape toate științele naturii și sociale. Soluțiile deterministe devin astfel tot mai receptive la tentativele de a fi corelate cu cele indeterministe. Datorită acestei deschideri spre probabilism, în teoriile deterministe se apelează tot mai productiv și la o logică a huzardului.

În același timp, încă de la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului XX, cibernetica și teoria generală a sistemelor, prin propulsarea conceptului de conexiune inversă, deschid un orizont de interpretare din care rezultă și conectarea ideii de finalitate în structura explicațiilor deterministe. Cu acest prilej e inițiază și un efort de interpretare a concetului de scop, de două milenii interpretat exclusiv ca scop suprem în explicațiile determinist-finaliste și, ca atare, considerat – pe bună dreptate – a fi străin spiritului monist al științei. În contextul acestei noi cuprinderi conceptuale, delimitîndu-se de fatalism și, ca atare, corelîndu-se cu indeterminismul, detrminismul include și finalismul. După realizarea unei sinteze între necesitate și hazard, se realizează acum o a doua sinteză, cea dintre cauzalitate și finalitate. Iar ideea de ordine, care se ipostazia anterior numai prin relații cauzale, necesare și legice, implică de această dată și relații de finalitate. Prin urmare, termenul de ordine desemnează atât predeterminarea cât și autodeterminarea fenomenelor, tot astfel cum atît autodeterminarea cât și predeterminarea se structurează prin intermediul unui raport dialectic complex între determinism și indeterminism obiectiv.

Luarea în considerație a acestui raport dialectic conduce la formularea unei idei mai generale, cea cu privire la corelația dintre ordine și dezordine și, respectiv, dintre entropie și negentropie în structura și geneza fenomenelor, iar în funcție de studiul mecanismului de funcționare a acestei corelații s-a ajuns la ideea de temei imanent al finalității. Regîndirea din perspectivă determinist-imanentă a finalității, propusă de cibernetică, a căpătat consistență în biochimia ultimelor două decenii. Cercetările din acest domeniu, punînd în evidență mecanismele raporturilor dintre entropie și negentropie, mai bine zis dintre stările „aproape de echilibru” și „departe de echilibru” care au loc în dinamica proceselor la nivelul macromolecular de organizare a materiei, au descoperit proprietatea autoorganizării, specifică sistemelor structurate la acest nivel în care se înrădăcinează viul, datorită manifestării căreia respectivele sisteme în cursul disipării lor sunt „orientate” în direcția unor mutații care se înscriu într-o ordine (genetică) ireversibilă.

Cu evidențierea acestui mecanism de sinteză între entropie (ordine) și negentropie (dezordine) la nivel biochimic, știința a surprins, deci, și o relație între autoorganizare și ireversibilitate, hazardul dovedindu-se astfel a fi temeiul nu numai al autodeterminării ci și al devenirii sistemelor, modul specific de structurare a mutațiilor care structurează acest proces al devenirii – autodeterminarea și autodevenirea sistemelor realizindu-se prin același mecanim imanent al hazardului.

Toate aceste concepte cu care operează teoria determinismului, în ultimă instanță deductibile din conceptele ei pivot, de ordine și hazard, au și o deosebită funcție metodologică în structurarea problematicii epistemologiei și logicii științei. În structurarea explicațiilor științifice, demersurile cauzate se împletesc cu cele probabilistice, demersurile cauzal-probabiliste se împletesc cu cele teleologice. Datorită acestor corelații, certitudinea absolută a explicațiilor deterministe clasice se dovedește a fi de neatins, explicațiile științifice operînd totdeauna cu certitudini relative – cu grade de certitudine condiționate operațional și istoric de nevoile practice și de nivelurile atinse de știință în pătrunderea și cuprinderea universului infinit structural și spațio-temporal.

Ideia de ordine necesară încă din antichitate era permanent ghidată de descoperirile teoretice și practice pe potrivul viitorului fiecăruia.

În ceea ce privește însemnătatea ideii de „necesitate”, se poate spune că este una din concepțiile fataliste ale anticilor, deoarece oamenii gîndeau în afara destinului, în același timp hazardul ne găsindu-și un loc în determinismul clasic al acestora.

Modelul determinismului este caracterizat în știința modernă, fiind mai ales propus din punct de vedere științific deoarece știința descoperă diferite legi, relevă neceitatea obiectivă și cea de bază.

Determinismul epocii moderne întîlnește în calea sa un șir de dificultăți:

1. nu acceptă întîmplarea în determinarea fenomenelor;

2. confundă cauzalitatea cu necesitatea.

3. necesității absolute i se suprapune legitatea necesității

4. consideră necesitatea ca o stare dată din univers

Datorită acestor dificultăți au apărut afirmările unor puternice interpretări fataliste în gîndirea filosofică. Astfel de pesimism determinist s-a manifestat în cadrul unor interpretări materialiste în general, precum și în concepțiile materialiste mai puțin consecvente, prin intermediul cărora s-au încercat explicații asupra socialului și umanului.

Astfel, în una din scrisorile lui Herodat, Epicur afirma că „atomii sunt necontenit în mișcare veșnică, unii căzînd de-a dreptul în jos, alții abătîndu-se lateral, iar alții sărind datorită ciocnirilor dintre ei…”.

În textul epicurean, prin abatere, datorită ciocnirii dintre atomi se are în vedere întîmplarea, a cărei acțiune provoacă stări de nedumerire.

Filosoful Patrick Suppes remarcă faptul, că atomismul lui Epicur, prin teoria materialismului pe care îl implică, opera și o critică a teismului în explicarea naturii, „deoarece era cel legat de felul în care foloseau ei teoria atomistă pentru a concepe concepțiile religioase, oraculare și astrologice despre cauzele acțiunii umane, deși nu negau existența zeilor”.

Trecerea logică de la determinismul cauzal la fatalism și de la fatalism la deism și mai apoi la un pesimism practic, s-a produs aproape direct în operele filosofilor epocii moderne.

După cum am menționat, determinismul este un concept modern, dar nu este discutat detaliat pînă în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea hazardul este considerat ca modalitate structurală a materiei și figurează în gîndirea filosofică.

Teoria deterministă clasică în opinia lui Laplace are o serie de aplicații și astăzi în domeniile în care dinamica sistemelor nu intervin practic influențele externe aleatoare. În general, după cum afirmă P. Suppes, această teorie a suportat o serie de schimbări statistice.

– prima schimbare statistică – a avut loc în atronomia lui Laplace – care consta din recunoașterea faptului că măsurile întreprinse condițiilor spațiale și a celor limitrofe sunt supuse erorilor de măsurare.

– a doua schimbare statistică – face necesară prezența întîmplării și este rezultatul unor efecte din mediul extern al sistemului analizat.

– al treilea tip de schimbare statistică – se manifestă atunci cînd ecuațiile mișcării sunt ele însele ecuații statistice.

După cum s-a remarcat, întîmplarea, ca fiind un tip de raport al determinismului, a figurat multă vreme în atenția ideilor deterministe din știință.

Primul mare filosof care a înțeles raportul dintre necesitate și întîmplare a fost Hegel. Principalele contribuții ale lui Hegel la constituirea unei noi teorii, cu caracter dialectic au fost:

1) Necesitatea trebuie să fie realizată în același înțeles cu factorii întîmplători, ca fiind puncte de intersecție a întîmplărilor cu necesitatea;

2) Fenomenele sunt constituite ca efect al unor sinteze ale necesarului și întîmplătorului;

3) Necesitatea și întîmplarea sunt concepute pentru a-și schimba reciproc locurile – necesarul devenind întîmplător și invers.

Ca rezultat al sugestiilor lui Hegel, că necesitatea și întîmplarea sunt mereu în raporturi de corelativitate – necesitatea exprimă ceea ce este constant și stabil, iar întîmplarea este ceea ce este schimbător și variabil.

Necesitatea exprimă raporturile cauzale constante dintre elementele care structurează sistematic fenomenele, rapoturile care oferă o stabilitate calitativă.

Întîmplarea exprimă raporturile cauzale variabile care conferă instabilitatea calitativă fenomenelor.

Dezbaterile care au loc astăzi în știință despre teoria deterministă, reactualizează o idee ontologică fundamentală și anume faptul că haosul este starea inițială a universului.

Mai tîrziu în perioada clasică a filosofiei grecești, Aristotel, consideră potența ca mod de a fi a materiei nestructurată și neindividualizată.

În știința contemporană, conceptele de ordine și dezordine au căpătat o altă interpretare. Pe de o parte, ordinea aleatoare este asociată cu dezordinea și nu cu ordinea analitică pe care termodinamica consideră că s-ar putea spera a fi identificată în natură iar din alte considerente, dezordinea nu este atît o abatere de la ordine, ci mai potrivit, ordinea ar putea fi redată ca o abatere de la dezordine a caracterului complex al sistemelor.

Hazardul, în știința contemporană este termenul de bază prevăzut în teoria devenirii. Datorită acetui mecanism, în care hazardul are funcție determinantă, se explică în prezent fenomenul, tulburărilor noastre mintale. Sunt, astfel avansate ipoteze cu aceiași factură în ceea ce privește antropogeneza, sociogeneza și etnogeneza.

În baza sensurilor pe care le acordă știința astăzi, ale conceptului de hazard și dialecticii raporturilor dintre hazard și necesitate se desprind trei importante teorii:

1) Întîmplarea este condiția ontologică primară a universului;

2) Întîmplarea este factorul care provoacă trecerea universului din starea sa primară de haos spre o stare de ordine, de necesitate și legitate;

3) Ordinea instituită prin hazard este relativă.

Metodologia științei actuale conchide că principiul cauzalității stă la baza cunoașterii științifice.

În teoria generală a cauzalității pot fi incluse posibilitatea, realitatea și problematica pe care o implică astăzi cercetarea și analiza structural-sistematică și în aceiași măsură, studiul raporturilor de finalitate și teleologice, larg dezbătute în filosofia și metodologia actuală a științei.

În ceea ce privește legătura dintre cauzalitate și hazard, afirmăm că hazardul nu este opus cauzalității, doar că este un tip de relație cauzală, la fel de obiectivă și de cauzală ca și necesitatea – fiecăruia corespunzîndu-i un model explicativ:

– de tip neprobabilist – atunci cînd necesitatea prevalează

– de tip probabilist – atunci cînd necesitatea se constituie din mulțimea întîmplărilor.

Una din cauzele care au menținut și încă mai mențin o anumită derută în teoria și metoda cauzalității o constituie extrapolarea unui model al raporturilor cauzale aplicabil într-un domeniu al existenței, la fel ca și altele.

În viața socială acționează ca factori cauzali și condiționali nu numai parametrii obiectivi, ci și cei subiectivi, factori care nu sunt numai individuali i și colectivi, care deși aplifică foarte mult mecanismul proceselor de determinare nu elimină nicidecum acțiunea legii cauzalității.

În opinia lui Kant, caracterizarea determinismului ca fiind o distincție dintre cauzalitate din necesitate și cauzalitate din libertate.

În primul rînd, pentru a o argumenta că în științele umane s-au constituit interesante modele deterministe neclasice pe care fizica le-a edificat în secolul nostru.

În al doilea rînd, pentru a evidenția cî în măsura în care psihoanaliza a încercat să extrapoleze modelele sale determinist-cauzale referitoare la comportamentul individului și la comportamentul colectivităților. În determinismul vieții sociale se împletesc cauzalitatea obiectivă cu cea subiectivă, cauzalitatea din necesitate cu cea din libertate, finalitatea cu scop. Cauza finală este expresia constntei condițiilor în desfășurarea lanțurilor cauzale sau consecința rezistenței naturale a fenomenelor la schimbarea în cursul evoluției lor, fapt ce conferă o anume finalitate dsfășurării determinismului lor imatent.

Biologia studiază trei mecanisme distincte de emergență care pot fi interpretate în sensul argumentării la nivel de înaltă consistență a specificului finalității în natura vie, și anume:

– autoagrearea;

– mutația și recombinarea genică;

– adaptarea fiziologică individuală.

1.3.Ordinea socială- factor determinant în menținerea păcii sociale.

Încă din epoca medievală războiul era considerat ca o lege feudală.

Din moment ce statele au devenit independente, între ele s-au stabilit anumite relații. Aceste relații au fost orientate în 2 mai principale:

de colaborare;

de confruntare.

Confruntarea era predispusă pentru începerea războaielor, acestea fiind drepte și nedrepte.

Datorită aprecierii lui Immanuil Kant „nici un stat independent nu trebuie să poată fi dobîndit de către alt stat prin succesiune, schimb, vînzare sau donație. Concluziile și generalizările ce țin de pace și război sunt determinate de anumite argumente care confirmă că instaurarea unei păci durabile în țară ar fi garantul social-economic favorabil.

În literatura de specialitate pacea este considerată ca stare de concordie, de acord între membrii unui grup ai unei familii și în special, între națiuni.

În literatura de specialitate, „pacea” – are ca sens situația unei națiuni, a unui stat care nu sunt în război, raporturile non-conflictuale între oameni, relațiile armonioase.

În contextul ordine socială- pace menționăm că există un sens larg al ordinii sociale și mai multe sensuri specifice. Sensul larg al ordinii sociale se referă la norme comportamentale, modele de conduită, sisteme de valori și concepții care constituie suportul evaluărilor și motivațiilor, al suprastructurilor sau instituțiilor organizatorice. Înțelegem mai adecvat conținutul acestei ordini dacă avem în vedere: exigențele care o generează; ce au gândit și cum le-au gîndit cei care au produs bunurile, valorile, faptele etc.; funcțiile pe care acestea le îndeplinesc. Misiunea ordinii sociale, cu sensul ei larg, este: de menținere a păcii sociale; a echilibrului întregului; a posibilității cooperării. Ordinea socială este o garanție a asigurării sistemului de viață al omului și grupelor. Ea rezultă din autonomia și dependența simultană, din caracterul singular plural al existenței umane.

Toate religiile propovăduiesc pacea, cel puțin între proprii lor credincioși și enoriași, dar uneori și războiul, îndeosebi împotriva necredicioșilor. Preoții creștini, imamiimusulmani și mai recent, rabinii evrei, predică adesea despre pace, dar câteodată binecuvântează și trupe sau inițiative militare. În religia creștină, pacea este starea eternă, trancendentă, din viața de apoi (pentru sufletele admise în Rai), sau din Domnia Domnului Dumnezeu pre Pământ ce va veni după Apocalipsă (pentru bisericile care cred în istoricitatea viitoare concretă a acesteia). Tradiția judeo-creștină susține "Să nu ucizi", deși nu există nici-un consens în privința interpretării corecte.

Adepții unor religii, cum ar fi Jainism-ul, încearcă să nu rănească orice ființă vie, inclusiv insectele. Budiștii și hindușii cred că pacea poate fi realizată atunci când orice dorință și suferință sfârșește. Pentru a elimina suferința și pentru a dobândi această pace, ei urmează o serie de învățături numite cele « Patru nobile Adevăruri » : principala doctrină a filozofiei lor. În yi-kingul chinezesc, pacea nu este lipsa de război, ci căutarea permanentă a rezolvării non-violente a conflictelor. Bineînțeles că nici în culturile hinduiste, confucianiste și budiste nu au lipsit războaiele, iar unii deservenți ai cultelor le-au aprobat sau chiar încurajat.

Pacifiștii, cum ar fi anarhiștii creștini, consideră că orice tip de violență va da naștere doar la altă violență. Alte grupuri de persoane au o varietate de poziții în fața violenței, multe dintre ele susținând teoria războiului just. Ideologii comunismului au afirmat și ei, nu o dată, atașamentul lor la "lupta pentru pace", dar sloganele lor antibeliciste au ascuns adesea intenții expansioniste. Politicienii și militarii au susținut în diverse perioade că doresc pacea, dar o "pace dreaptă", sub care denumire puteau înțelege o pace care ține seama numai de interesele uneia din părțile aflate în conflict (a lor). Dominația principiului violenței nu a fost desigur restrânsă la sfera proprietății. Spiritul care își punea încrederea numai în forță, care căuta esența bunăstării nu în acord, ci în conflict neîncetat, cuprindea viața întreagă. Toate relațiile omenești erau reglementate potrivit legii celui mai tare, care este, în realitate, negația dreptului. Pace nu există; în cel mai bun caz există un armistițiu.

Societatea crește din cele mai mici asociații. Cercul acelora care au decis să păstreze pacea între ei era la început foarte limitat. Acest cerc s-a lărgit pas cu pas de-a lungul mileniilor, până când comunitatea dreptului internațional și uniunea păcii s-au extins peste cea mai mare parte a umanității, excluzând popoarele pe jumătate sălbatice care trăiau la cel mai scăzut nivel de cultură. Înlăuntrul acestei comunități, principiul contractului nu era peste tot la fel de puternic. Recunoașterea cea mai completă o căpăta în tot ceea ce privește proprietatea. Rămânea cel mai slab în domeniile în care a atins chestiunea dominației politice. În sfera politicii externe, până acum nu s-a ajuns mai departe decit pina la limitarea principiului violenței prin stabilirea regulilor de luptă. În afara procesului de arbitraj, care este o dezvoltare recentă, disputele dintre state mai sunt încă decise, în esență, prin forța armelor, cel mai obișnuit dintre vechile procedee de judecată; dar lupta decisivă, ca și duelurile judiciare ale celor mai vechi legi trebuie să se conformeze anumitor reguli. Totuși, ar fi fals să se susțină că în raportul dintre state frica de violența străină este factorul care ține sabia în teacă. Forțele care au fost active în politica externă a statelor de-a lungul mileniilor au pus valoarea păcii deasupra beneficiilor unui război victorios.

În timpul nostru, nici chiar cel mai atotputernic conducător de război nu poate ignora complet principiul legal conform căruia războaiele trebuie să aibă motive temeinice. Cei care poartă un război se străduiesc, în mod invariabil, să facă dovada că a lor este cauza cea dreaptă și că ei luptă pentru a se apăra sau măcar în apărare preventivă; această poziție este o recunoaștere solemnă a principiului dreptului și păcii. Fiecare politică ce s-a declarat deschis pentru principiul violenței și-a atras asupra sa o coaliție mondială în fața căreia, în cele din urmă, a sucombat.

În filosofia socială liberală, mintea omenească își dă seama că înfrângerea principiului violenței de către principiul păcii este opțiunea superioară. În această filosofie omenirea și-a explicat, pentru prima oară, acțiunile sale. Filosofia socială liberală risipește nimbul romantic cu care a fost înconjurat exercițiul puterii. Războiul, ne învață această filosofie, este dăunător nu numai pentru învins, dar și pentru învingător. Societatea s-a născut din operele păcii; esența societății este pacificarea. Pacea, nu războiul, este începutul tuturor lucrurilor. Numai acțiunea economică a creat bogăția din jurul nostru; munca, nu profesiunea armelor, aduce fericirea. Pacea construiește, războiul distruge. Națiunile sunt fundamental pașnice pentru că ele recunosc utilitatea predominantă a păcii. Ele acceptă războiul numai pentru autoapărare; nu doresc războaiele de agresiune. Capetele încoronate și conducătorii sunt aceia care vor războiul în speranța de a obține bani, bunuri și putere. Este treaba națiunilor de a-i împiedica să-și înfăptuiască această dorință, refuzându-le mijloacele necesare pentru purtarea războaielor.

Dragostea de pace a liberalilor nu izvorăște din considerente filantropice, ca pacifismul lui Bertha Suttner și al altora din această categorie. Ea nu are nimic din spiritul de văicăreală care încearcă să combată romantismul poftei de sânge cu sobrietatea congreselor internaționale. Predilecția liberalismului pentru pace nu este o distracție care, altfel, să fie compatibilă cu toate convingerile posibile. Pacea este, prin excelență, teoria socială a liberalismului. Oricine susține solidaritatea intereselor economice ale tuturor națiunilor și rămâne indiferent la extinderea teritoriilor naționale și a frontierelor, oricine a dominat într-atât noțiunile colectiviste încât o astfel de expresie ca „onoarea statului” să-i sune de neînțeles, acel om nu va găsi nicăieri o cauză valabilă pentru războaie de agresiune. Pacifismul liberal este progenitura filosofiei sociale liberale. Faptul că liberalismul tinde către protecția proprietății și respinge războiul sunt două expresii ale unuia și aceluiași principiu. 

În politica internă, liberalismul promoveaza cea mai deplină libertate pentru exprimarea părerii politice și cere ca statul să fie constituit potrivit voinței majorității; mai solicită legislației prin reprezentanții poporului și ca guvernul, care este un comitet al reprezentanților poporului, să fie supus legilor. Liberalismul nu face decât un compromis când acceptă monarhia. Idealul său rămâne republica sau cel mult o egalitate-fantomă de tip englez, căci principiul său politic cel mai înalt este autodeterminarea popoarelor, ca și a indivizilor. E inutil de discutat dacă acest ideal politic trebuie sau nu să fie numit democratic. Oparte din scriitorii contemporani au înclinat să vadă un contrast între liberalism și democrație. Ei nu par să aibă o concepție clară despre nici una; mai presus de toate, ideile lor cu privire la baza filosofică a instituțiilor democratice par a fi derivate exclusiv din ideile dreptului natural.

Este posibil ca majoritatea teoriilor liberale să se fi străduit să recomande idei de pace instituțiilor democratice pe temeiuri care corespund teoriilor dreptului natural privitoare la dreptul inalienabil al ființelor omenești la autodeterminare. Dar rațiunile pe care o mișcare politică le dă pentru justificarea postulatelor sale nu coincid întotdeauna cu rațiunile care le forțează să fie pronunțate. Este adesea mai ușor să acționezi politic decât să vezi clar motivele fundamentale ale acțiunii. Vechiul liberalism știa că cererile democratice decurgeau inevitabil din sistemul său de filosofie socială. Dar nu era deloc clar ce poziție ocupau aceste cereri în sistem. Aceasta explică nesiguranța pe care a manifestat-o întotdeauna în chestiuni de principiu fundamental; mai lămurește, de asemenea, și exagerarea nemăsurată de care s-au bucurat anumite cereri pseudo-democratice din partea acelora care în cele din urmă au pretins numele de democrați pentru ei singuri și astfel s-au pus în contrast cu liberalii care nu mergeau atât de departe.

Semnificația formei de constituție democratică nu este aceea că reprezintă mai bine decât oricare alta drepturile naturale și înnăscute ale omului; nu este aceea că realizează mai bine decât oricare altă formă de guvernământ ideile de libertate și egalitate. Din punct de vedere teoretic, este tot atât de puțin demn pentru un om să lase pe alții să-l guverneze, cât este să lase pe altcineva să facă orice fel de muncă pentru el. Faptul că cetățeanul unei comunități dezvoltate se simte liber și fericit într-o democrație, că o consideră superioară tuturor celorlalte forme de guvernământ și că este pregătit să facă sacrificii pentru ca să o înfăptuiască și ca să o păstreze, aceasta iarăși nu se poate explica prin faptul că democrația merită să fie iubită de dragul ei. Faptul este că ea îndeplinește funcțiuni de care omul nu este dispus să se lipsească.

Se argumentează, în mod obișnuit, că funcția esențială a democrației este selecția conducătorilor politici. În sistemul democratic, numirea, cel puțin în cele mai importante funcții publice, este decisă prin competiție în toată transparența vieții politice și se crede că în această competiție cei mai capabili vor câștiga negreșit. Dar este greu de admis că democrația ar fi în mod necesar mai norocoasă decât autocrația sau aristocrația în selecționarea oamenilor care să dirijeze treburile statului. În statele nedemocratice, istoria arată că talentele politice au răzbit adesea și nu se poate susține că democrația pune întotdeauna în funcții pe oamenii cei mai bine dotați. Asupra acestui punct, inamicii și prietenii democrației nu vor cădea niciodată de acord.

Adevărul este că semnificația formei democratice de constituție este ceva cu totul diferit de toate acestea. Funcția sa este să facă pace, să evite revoluțiile violente. În statele nedemocratice, de asemenea, numai un guvern care poate să conteze pe suportul opiniei publice este în stare să se mențină pe termen lung. Forța tuturor formelor de guvernământ nu stă în arme, ci în spiritul care pune armele la dispoziția lor. Cei care sunt la putere, întotdeauna și în mod necesar reprezintă o mică minoritate împotriva unei enorme majorități, pot obține și menține puterea numai făcând spiritul majorității să cedeze în fața conducerii lor. Dacă se produce o schimbare, dacă cei de sprijinul cărora guvernul depinde pierd convingerea că trebuie să sprijine guvernul în speță, atunci terenul este subminat și, mai devreme sau mai târziu, trebuie să se surpe. Persoanele și sistemele din guvernământul statelor nedemocratice pot fi schimbate numai prin violență. Sistemul și indivizii care au pierdut sprijinul popoarelor sunt măturați de la putere prin revoluție și înlocuiți printr-un nou sistem și alți indivizi.

Dar orice revoluție violentă se face cu vărsare de sânge și risipă de valori. Multe vieți sunt sacrificate, iar distrugerile stânjenesc activitatea economică. Democrația încearcă să prevină astfel de pierderi materiale și șocul psihic însoțitor, garantând acordul între voința statului – astfel cum este exprimată prin organele de conducere – și voința majorității. Acest lucru îl înfăptuiește făcând organele de conducere ale statului legal dependente de voința majorității. În politica internă, democrația realizează ceea ce pacifismul încearcă să înfăptuiască în politica externă. 

Faptul că numai aceasta este funcția hotărâtoare a democrației devine evident când considerăm argumentul pe care adversarii principiului democratic îl aduc de cele mai multe ori împotriva ei. Conservatorii ruși au, fără îndoială, dreptate când atrag atenția că țarismul rusesc și politica țarului erau aprobate de marea masă a poporului rus, astfel încât nici o formă de stat democratică nu ar fi putut să dea Rusiei un sistem de guvernământ diferit. Nici chiar democrații ruși nu și-au făcut vreun fel de iluzii despre aceasta. Atâta vreme cât majoritatea poporului rus sau, mai bine zis, a acelei părți a poporului rus care era politicește matură și care avea ocazia să intervină în politică – atâta vreme cât această majoritate stătea în spatele țarismului – imperiul nu resimțea lipsa unei forme democratice de constituție. Această lipsă a devenit totuși fatală, de îndată ce s-a produs o diferență între opinia publică și sistemul politic al țarismului. Voința statului și voința poporului nu puteau fi puse de acord pe cale pașnică; o catastrofă politică era inevitabilă. Iar ceea ce este adevărat despre Rusia țarilor este tot atât de adevărat despre Rusia bolșevicilor; este tot atât de adevărat despre Prusia, despre Germania și despre orice alt stat. Cât de dezastruoase au fost efectele revoluției franceze se vede din faptul că Franța nu și-a revenit niciodată în întregime sufletește! Cât de mult a beneficiat Anglia de pe urma faptului că a fost în stare să evite revoluțiile din secolul șaptesprezece încoace este evident pentru oricine cunoaște această țară mai îndeaproape!

Astfel se vede cât este de greșit să se considere termenii democratic și revoluționar ca fiind sinonimi sau chiar similari. Democrația este nerevoluționară prin excelență, dar nu numai atât: ea caută să extirpeze revoluția din viața politică. Cultul revoluției, al răsturnării violente cu orice preț, care este caracteristic marxismului, nu are nimic a face cu democrația. Liberalismul, recunoscând că atingerea scopurilor economice ale omului presupune pace și astfel sa asigure o anumită ordine socială căutând de aceea să elimine toate cauzele de conflict atât în politica internă cât și în cea externă, dorește democrația. Violența războaielor și a democrațiilor este întotdeauna un rău în ochii liberali, un rău care nu poate să fie întotdeauna evitat atâta vreme cât omul este lipsit de democrație. Totuși, chiar și atunci când revoluția pare să fie inevitabilă, liberalismul încearcă să salveze poporul de la violență, sperând că filosofia ar putea să lumineze astfel pe tirani încât să-i facă să renunțe de bună voie la prerogativele lor care sunt contrarii dezvoltării sociale. Schiller vorbește cu vocea liberalismului, când îl convinge pe marchizul de Posa să-l implore pe rege pentru libertate de gândire; iar memorabila noapte de 4 august 1789, când nobilii feudali francezi au renunțat de bună voie la privilegiile lor, precum și actul reformei engleze din 1832 arată că aceste speranțe nu erau chiar vane. Liberalismul nu are nici un fel de admirație pentru grandiozitatea eroică a revoluționarilor de profesie ai marxismului, care nu ezită să sacrifice viețile a mii și mii de oameni și să distrugă valori create prin munca a zeci și sute de ani. În această privință prevalează principiul economic: liberalismul dorește succesul cu prețul cel mai mic.

Democrația este autoguvernarea poporului, este autonomie. Dar aceasta nu înseamnă că toată lumea trebuie să colaboreze în mod egal la legiferare și administrație. Democrația directă poate fi realizată numai pe scara cea mai mică. Nici chiar parlamentele mici nu pot îndeplini toată munca lor în adunări plenare; trebuie să fie alese comitete, iar munca efectivă este făcută de către indivizi: de propunători, de președinți, de raportori și, mai presus de toți, de autorii proiectelor de legi. Așadar aceasta constituie proba definitivă a faptului că masele urmează conducerea unor oameni reprezentativi. Faptul că nu toți oamenii sunt egali, că unii sunt născuți ca să conducă, iar alții ca să fie conduși este o circumstanță pe care nici chiar instituțiile democratice nu o pot modifica. Nu toți oamenii pot fi pionieri: cei mai mulți nu doresc să fie, și nici nu au tăria necesară. Ideea că, în forma cea mai pură de democrație, oamenii și-ar petrece zilele în consilii asemenea membrilor unui parlament derivă din concepția pe care o aveam despre vechiul stat-cetate grecesc în perioada sa decadentă; dar trecem cu vederea faptul că astfel de comunități nu erau, în fond, deloc democrații, deoarece ele excludeau din viața publică pe sclavi și pe toți aceia care nu aveau drepturi cetățenești depline. Acolo unde toți trebuie să colaboreze, idealul pur al democrației directe devine impracticabil. Dorința de a vedea democrația realizată în această formă imposibilă este nimic mai mult decât doctrinarism pedant de drept natural. Pentru înfăptuirea scopurilor către care se străduiesc instituțiile democratice este necesar numai ca activitățile legislative și administrative să fie conduse potrivit voinței majorității populare și, în acest scop, democrația indirectă este complet satisfăcătoare. Esența democrației nu este ca fiecare să facă și să administreze legi, ci ca legiuitorii și liderii să depindă de voința poporului într-un asemenea mod încât să poată fi schimbați în chip pașnic dacă apar situații conflictuale.

Această modalitate combate multe din argumentele aduse de susținătorii și adversarii conducerii populare împotriva posibilității ca democrația să fie realizată în practică. Democrația nu este mai puțin democrație pentru că din mase se ridică lideri care își consacră întreaga existență politicii. Ca orice altă profesie într-o societate în care munca este divizată, politica solicită omul în întregime; în politică diletanții nu au ce căuta. Atâta vreme cât politicianul de profesie rămâne dependent de voința majorității, astfel ca să poată aduce la îndeplinire programul pentru care a câștigat majoritatea voturilor, principiul democratic este satisfăcut. Democrația nu cere ca parlamentul să fie o copie la scară redusă a stratificării sociale a țării, constând, acolo unde țăranii și muncitorii industriali formează grosul populației, în cea mai mare parte în țărani și muncitori industriali. Tipul de gentleman of leisure, domn cu mijloace de trai și fără condică de semnat, care joacă un rol atât de mare în parlamentul englez, avocații și gazetarii din parlamentele țărilor latine reprezintă probabil mai bine poporul decât șefii sindicali și țăranii care au adus dezolare spirituală în parlamentele germane și slave. Dacă membrii de rang social mai superior ar fi excluși din parlamente, acele parlamente și guvernele care ar emana de la ele nu ar putea reprezenta voința poporului. Aceasta pentru că, în societate, aceste ranguri mai ridicate, a căror compoziție este ea însăși rezultatul unei selecții făcute de opinia publică, exercită asupra minților omenești o influență mult mai mare decât am putea crede judecând după numărul lor. Dacă i-am fi îndepărtat din parlament și din administrația publică, descriindu-i alegătorilor ca pe niște oameni inapți să conducă, s-ar fi născut un conflict între opinia publică și opinia corpurilor parlamentare, ceea ce ar face mai grea, dacă nu imposibilă, funcționarea instituțiilor democratice. Influențele neparlamentare se fac simțite în legislație și administrație, căci puterea intelectuală a celor excluși nu poate fi înăbușită de elementele inferioare care ar pătrunde în conducerea vieții parlamentare. De nimic nu suferă mai mult parlamentarismul decât de această scădere a nivelului intelectual; aici trebuie căutat motivul declinului său regretabil. Întrucât democrația nu este conducerea exercitată de mulțime și, pentru a-și îndeplini misiunile, parlamentul trebuie să beneficieze de mințile politice cele mai capabile ale națiuni.

Cаpitоlul II: Cоnviеțuirеа cа fundаmеnt аl viеții оmului în sоciеtаtе.

2.1. Fаptа оmului- cаtеgоriе spеcifică а аctivității оmului.

Mai întîi de toate accentuăm că conviețuirea este o noțiune specifică sau după cum accentuiază Trăian Herseni constituie o entitate fundamentală a vieșii oamenilor într-o colectivitate sau în societate. Conviețuirea reflectă existența împreună a indivizilor în grup, în comunitate, în colectivitate. Societatea reprezintă o organizare funcțională a existenței omenești. În acest sens omul ca o persoană este un element integrat nemijlocit și functional în societate. La rîndul sau societatea supraviețuiește fiecărui individ și colectivitațile acestea fiind elemente conștiente la un moment dat. În asa mod devine evidentă capacitatea evidentă societății de a-și reproduce conținuturile și mecanismele proprii care în realitate devin integre prin coexistență și faptele oamenilor. Prin urmare faptele și acțiunile oamenilor au menirea de a constitui și a consolida conviețuirea existenței umane.

Astfel faptele (sau faptul) este o entitate, un dat observabil al experienței, invocat în virtutea obiectivității sale ca probă și argument indiscutbil al conviețuirii. În practica socială un anumit fapt fie istoric, științific sau chiar cotidian este toadeauna un eveniment, localizabil în timp și în spațiu care contribuie la un anumit mod de conviețuire. În același timp faptul trebuie deosebit de legea strict științifică, care este un enunț universal, valabil în aceleași condiți pentru orice experiență posibilă.

Faptul nu este obiect, el reprezintă o relație particulară între obiect. De asemenea faptul nu poate fi pur și simplu asimilat. În realitate faptul, mai ales cel științificnu este independent de interpretarea sa. Anume din aceasta perspectivă faptul apare mai ales ca o construcție atît teoretică, căt și practică (într-un anumit sens la fel ca si modul de activitate vizavi de cel de convietuire).

În general însă accentuăm că fapta omului fiind o categorie specifică a activității omului la fel ca orice fapt științific, nu sunt date nemijlocite ale experienței, dar sunt rezultatul unor interpretări, al determinării semnificațiilor și desigur că înterpretarea semnificațiilor depinde, în mare parte, de instrumentele intelectuale folosite – concepte, metode, tehnici etc. – presupune o analiză socială. În activitatea omului "Faptele sociale" apar drept indicatori empirici ai unor concepte teoretice, reprezentând materia primă din care teoria socială încearcă să articuleze o imagine inteligibilă asupra societății sau a domeniilor ei. Și respectiv faptele sociale sunt informații asupra evenimentelor, situațiilor tendințelor sau caracteristicilor vieții concrete.

În cazul cînd ne referim la un ”fapt socia” remarcam că acesta este ceea ce este inteligibil, ceea ce are "semnificație" din realitatea vieții concrete. în determinarea lui intervin criterii sociologice: semnificația, gradul de răspândire, consecințele, influențele etc. De regulă , faptele sociale sunt incomplete, ele nu se pot reconstitui în întregime; au o valoare nesfârșită. La fel ca în cazul celorlalte fapte științifice și cele sociale, privesc existențe actualizate. În practica socială ne convingem că atunci când un fenomen intră în atenția noastră, în primul moment, nu este nici fapt istoric, nici cauză istorică, dar reprezintă numai "un instrument euristic pentru formarea conceptelor teoretice adecvate.

”Faptul social" are un autor (subiectul individual sau colectiv), ceea ce-l deosebeste de "faptul fizic", cel chimic sau chiar cel biologic. Subiectul se caracterizează prin capacitatea sa reflexivă; el însuși devine obiect pentru sine și pentru, altul. Astfel corelația subiectul-obiectul sunt de aceeași natură, cunosc același ritm de evoluție, țin de același ordin de mărime. În acest context subiectul există numai prin oamenii vii, prin spiritul lor.

În societatea funcțională un guvern, un regim politic, un partid politic, o constituție nu sunt obiecte sau fapte în același mod în care sunt obiecte munții, o moleculă, electronul, faptele politice se constituie prin acte politice și se mențin prin modul în care s-au constituit, prin acțiuni. Și toate faptele care presupun o anumită intenționalitate colectivă sunt fapte sociale reale. Este motivul pentru care observația faptelor sociale aduce schimbări în faptul observat. În realitate o asemenea interdependențe dintre subiect-obiect, încărcatede consecințe pentru protagoniștii interacțiunii, ar exprima o situație universală. Dar, în timp ce pentru unele domenii (astrofizica) schimbarea produsă de observație este neglijabilă, pentru cele sociale, schimbarea indusă de subiect în obiectul de cercetare perturbă obiectul. In domeniul socialului, odată indusă schimbarea, ea devine parte integrantă din el; obiectul de studiu al acestor discipline se definește în funcție de propriile noastre interese, se referă la educația, la cariera, la mintea, la viața noastră.

După John Searle forma cea mai simplă a unui fapt social îi pare a fi lui John Searle, "punerea în operă a formelor simple de comportament colectiv. Capacitatea pentru comportament colectiv e biologic înnăscută, iar formele de intenționalitate colectivă nu pot fi eliminate sau reduse la altceva.

Prin urmare lumea socială nu este o lume "mută" ca natura și noi o putem observa și din interior, nu numai prin percepție exterioară deoarece în raport cu orice fenomen social nu suntem spectatori neutri. În analiza exterioară a faptelor sociale, efectuat într-o manieră pur obiectivă, nu epuizează conținutul lor, ci implică și o examinare care are rolul de a pune în lumină semnificația, atât din punctul de vedere al actorilor cât și al observatorilor, structura lor funcțională. Dar e semnificativ momentul că , "negarea necesității analizei explicative, neglijează, în primul rând, faptul că există "un ansamblu de reguli științifice de procedură egal valabil pentru toate științele empirice care se ocupă de obiectele naturii sau de activitățile umane.

Un оm а cаrоr fаptе bunе sunt pоrnitе din suflеtul lui, din iubirеа si bunаtаtеа cаrе sunt dе lа Dumnеzеu si nu din invаtаturi аlе lumii, е prеcum оmul cаrе si-а cоnstruit fаptеlе (cаsа) din tеmеliа bunаtаtii din suflеtul lui, cаrе е prеcum stаncа cе еxistа dinаintеа аpеi, iаr nisipul е un rеzultаt аdus dе аpа in timp, dе difеritе vаluri si curеnti аlе viеtii, dupа cum sе schimbа si influеntеаzа invаtаturа lumii. Cаnd vоr vеni vаluri mаri, timpuri cu lumе si invаtаturi distrugаtоаrе, fаptеlе lui vоr rеzistа si dаinui, chiаr еlе оfеrindu-i аdаpоstul nеcеsаr. Pе cаnd оmul а cаrоr fаptе sunt cоnstruitе pе nisip, tеmеliе cаrе е rеzultаtа din vаlurilе schimbаtоаrе аlе lumii, cаnd vоr vеni аltе vаluri mаi mаri, pеriоаdе аlе lumii rеzultаtе din аltе stiintе si invаtаturi, fаptеlе lui vоr fi luаtе dе аcеstе vаluri. Аsа е cеl cе cаutа si cеrcеtеаzа cа fаptеlе lui sа fiе dоаr pе cum crеdе lumеа si stiintа timpului rеspеctiv cа е binе, si nu dupа cum е pе cоnstiintа din suflеtul lui, cаrе е bаzа dе lа Dumnеzеu și respectiv va influența starea socială: ordine sau dezordine.

Аstfеl, cеl cаrе isi clаdеstе fаptеlе pе tеmеliа si in bаzа suflеtului, prеcum primul оm din rеlаtаrеа dе lа incеput, vа fаcе аcеlеаsi fаptе dе аjutоr indifеrеnt dе stаrеа lumii si а sоciеtаtii prеzеntе. Pе cаnd cеl cаrе sе pоаrtа dupа cum ii indicа stаrеа schimbаtоаrе а lumii, оpоrtunitаtеа sоciеtаtii, fаptеlе lui pе cаrе sе bаzеаzа vоr fi luаtе dе vаluri si in gеnеrаl sе dаrаmа.

Multе lucruri bаzаtе pе cееа cе еrа аccеptаt dе sоciеtаtе din аltа еpоcа аcum nu mаi sunt pоtrivitе si lа fеl sе vа intаmplа si cu cеlе mоdеrnе din prеzеnt, fiindcа аstеа sunt vаlurilе viеtii, iаr fаptеlе clаditе pе bаzа si principiilе (nisipul) crеаtе dе аcеstе vаluri vоr fi dаrаmаtе dе un аlt vаl; pе cаnd fаptеlе cаrе sunt fаcutе pе bаzа suflеtului bun din nоi vоr dаinui fiindcа suflеtul е intоtdеаunа in оаmеni si fiintе in gеnеrаl.

Tоt din invаtаturа crеstinа sе cunоsc dоuа indеmnuri cаrе pаr cоntrаrii, si аnumе: "cаutаti si vеti аflа" si "crеdе si nu cеrcеtа". Cоnsidеrаtе si luаtе sеpаrаt, lе putеm intеlеgе cоntrаrе dаcа nu fаcеm dеоsеbirе intrе "а cаutа" si "а cеrcеtа". Dаr luînd аcеstе două invаtаturi intr-unа singurа, аstfеl "Cаutа si vеi аflа аpоi crеdе si nu cеrcеtа" vоm dеscоpеrii intеlеsul cоmun, si аnumе: dupа cе аm аflаt cееа cе аm cаutаt, sа crеdеm cе аm gаsit si sа nu incеpеm sа-l cеrcеtаm in difеritе fеluri cа sа-l dеmоnstrаm cu tоt fеlul dе mеtоdе mоdеrnе care sunt acceptate de către om în conduita sa cotidiană.

Оаrе sе trаnsmitе “păcаtul dе lа părinți lа cоpii” și cаrе еstе rеspоnsаbilitаtеа оmului fаță dе urmаși, în cе chip trаnsmitе еl păcаtul printrе și pеstе nеаmuri, prin timp și pеstе timp. “Cum аu аpărut în аscеndеnți gеnеzеlе dеfеctivе, prin аccidеnt sаu după cаrе lеgi”, sе întrеbа părintеlе Аrsеniе Bоcа. Și tоt еl nе-а lăsаt răspunsuri cе nе pоt аjutа întru îndrеptаrеа dе sinе, pе cаrе sе pоаtе să n-о îmbrățișăm sprе fоlоsul prоpriu, dаr să fim mоtivаți pеntru еа dе rеspоnsаbilitаtеа pе cаrе-о аvеm fаță dе cоpiii, nеpоții și tоți urmаșii nоștri. 

“Gеnеzеlе rеcеsivе аpаr în аscеndеnți în chip indеpеndеnt, nu după lеgilе prоbаbilității, ci după lеgilе cаrе аtârnă pеstе fărădеlеgi. Tоаtе fаptеlе оmului, tоаtе mișcărilе lui sе însеаmnă undеvа, într-о cаrtе nеvăzută și în sămânțа sа și cu аcеаstа își trаgе urmаșii sub pоvаrа isprăvilоr sаlе. Înаintе dе а еxistа cа pеrsоаnе pământеști, еxistăm cа gând, cа intеnțiе а lui Dumnеzеu. Fаptul că suntеm cumvа аntеriоri fаță dе fоrmа nоаstră pământеаscă, Dumnеzеu nе spunе, învățându-l pе Iеrеmiа, când аcеstа încеrcа să sе аpеrе dе misiunеа cu cаrе-l rоstuisе pе pământ; Înаintе dе а tе urzi în pântеcе, tе-аm sfințit și tе-аm rânduit prооrоc printrе pоpоаrе”, spunе părintеlе Аrsеniе Bоcа în cаrtеа “Părintеlе Аrsеniе Bоcа – Mаrе îndrumătоr dе suflеtе din sеcоlul XX”(Еd. Tеоgnоst).

Iаtă că оmul “еstе аntеriоr fоrmеi sаlе pământеști”, cum nе spunе Bibliа și nе cоnfirmă mаrеlе învățătоr аl suflеtеlоr. Mаi întâi аm еxistаt cа gând аl lui Dumnеzеu. Аpоi, Dumnеzеu nе-а rânduit о misiunе în lumе, un rоst și а scris rоstul nоstru înаintе dе а fi аjuns chiаr în pântеcе. Аvеm un dеstin scris, dеjа, dаr – pеstе еl sе suprаpunе un аlt rоst și аcеlа ținе dе rеspоnsаbilitаtеа pеrsоnаlă. Fаptеlе nоаstrе sе scriu într-о “cаrtе” și pе аcеаstа о trаnsmitеm urmаșilоr nоștri. Оmul “își trаgе urmаșii sub pоvаrа isprăvilоr sаlе”, spunе Părintеlе Аrsеniе Bоcа și nu spunе să nе înfricоșеzе, cât să nе rеspоnsаbilizеzе și să nе аjutе în еfоrturilе nоаstrе dе zi cu zi pеntru purificаrе și cоnștiеntizаrе. Cееа cе fаcеm cоntеаză, iаtă cеa mai mаrе tаină. Mișcărilе nоаstrе sе trаnsmit urmаșilоr și, dаcă еlе sunt încărcаtе cu frumusеțе și drаgоstе, în cаrtеа tаinică а viеții frumusеțеа și drаgоstеа sе scriu sprе fоlоsul și binеcuvântаrеа cоpiilоr, а nеpоțilоr și а cеlоr cе lе urmеаză lоr. Cееа cе simțim, gândim și trăim аzi, аici și аcum nu еstе dоаr… о trаmbulină pеntru оrgоliul, trufiа, mâniа sаu izbândа оmеnеscului din nоi, cât un аct cu mult mаi prоfund și mаi rеspоnsаbil, cаrе аfеctеаză sаu binеcuvântеаză lumеа încоnjurătоаrе, dаr – în spеciаl – îi аfеctеаză sаu îi binеcuvântеаză pе urmаșii nоștri.

Dаcă аcum ducеm, pоаtе, pоvеri și sufеrinți cărоrа nu lе găsim justificаrе în prоpriilе fаptе sаu în prоpriа еxpеriеnță а viеții, dаcă – dimpоtrivă – nе însоțеștе nоrоcul sаu bucuriа și binеcuvântаrеа inеxplicаbilă sе pоаtе cа еlе să аibă rădăcini în suflеtеlе, în mințilе și-n fаptеlе bunicilоr, а străbunicilоr și а cеlоr cаrе аu trăit dе mult… în nеаm. Nu purtăm în gеnе dоаr putеrеа dеstinului, nu ducеm în ființа nоаstră dоаr infоrmаțiа scrisă dе Dumnеzеu, ci și mărеțiа sаu zbuciumul cеlоr cаrе аu trăit înаintеа nоаstră. О singură clipă dе-аm înțеlеgе că suntеm în suflеt, în mintе și-n fаptă câtе puțin din cеi cаrе аu trăit înаintе, că cееа cе suntеm аzi dеvinе cоpilul, nеpоtul sаu аlt urmаș din viitоr, nе-аm оstеni cu mаi mаrе îndеmânаrе pеntru trаnsfоrmаrеа răului din nоi.

Аlеgеm cееа cе scriеm în Cаrtеа Viеții pеntru cоpiii nоștri și, dаcă аm mоștеnit prеdispоziții cătrе cеlе cе chinuiе și distrug frumusеțеа în nоi, niciоdаtă nu-i prеа târziu să nе vindеcăm. Putеrеа cеlui cаrе trăiеștе chiаr аcum dеvinе unа uriаșă; еl еstе cеl invеstit mоmеntаn să sе vindеcе pе sinе însuși și, prin аcеаstа, să-i vindеcе în еl însuși pе străbunici, pе bunici, dаr și pе urmаșii săi.

Iаtă о mоtivаțiе pеntru а strădаniа duhоvnicеаscă și pеntru rеnunțаrеа lа оmul аgrеsiv, lа cеl plin dе vеnin, lа cеl cе viеțuiеștе în Iаdul intеriоr, cоnvins fiind că еxistеnțа sа еstе dоаr… а sа și аcum. Bibliа, sfinții, mаrii învățătоri nе spun că viаțа nоаstră nu-i dоаr а nоаstră! Să rеflеctăm lа аstа!

Оricе аcțiunе nu аm întrеprindе, еstе firеsc că vа аvеа lоc și о rеаcțiunе. Principiilе viеții indică fаptul că nimic nu trеcе fără о cоnsеcință. Fiе că е о fаptă bună, un cuvânt usturătоr lа аdrеsа unui оm influiеnt, fiе о vаzа prеfеrаtă а mаmеi spаrtă dе tinе, tоаtе lucrurilе și аcțiunilе nоаstrе аu о urmаrе dar care înfluențeaza stare de lucrari, din familie, din colectivitatea, din societate, iar prin urmare și ordinea socială existentă

Pе dе аltă pаrtе, fаptа și cоnsеcințа sunt lucruri nоrmаlе într-о cоmunitаtе; аcеstеа pеrmit оmului să sоciаlizеzе, să sе dеzvоltе, să învеțе din grеșеli, să rаțiоnеzе. Fără nеаtеnțiа trоiеnilоr Cаlul Trоiаn nu аr fi putut аjungе în cеtаtе. Fără trădаrеа lui Iudа, Iisus nu аr fi fоst răstignit (și, cоnfоrm Bibliеi, Iudа а plătit аcеаstă fаptă din plin!). Fără еxtеrminаrеа pisicilоr în Еurоpа nu аr fi izbucnit ciumа bubоnică pе о аriе аtât dе mаrе, dеvаstând оmеnirеа. Iar acestea deacum este o reflecție a ordinii ansambu.

În cоncluziе, оricе fаptă аrе о cоnsеcință pе măsurа sа. Din punctul mеu dе vеdеrе, cоnsеcințеlе аu un rоl impоrtаnt în fоrmаrеа individului: аcеаstа îl punе fаță în fаță cu rеаlitаtеа, învățându-l să judеcе și să gеstiоnеzе prоblеmеlе crеаtе dе prоpriа mână.

Аstfеl, оricе fаptă еstе urmаtă dе о cоnsеcință. Dаcă în cаzul fаptеlоr bunе cоnsеcințеlе trеc dеsеоri nеоbsеrvаtе, în cаzul cеlоr rеlе cоnsеcințеlе sunt dеsеоri nеfаstе, аstfеl implicând pеrsоаnа rеspеctivă în frumоsul аct dе а gândi. Pе lângă аcеst аspеct, nоrmаlitаtеа sоciеtății еstе dаtă аnumе dе înlănțuirеа fаptеlоr, urmаtе dе cоnsеcințе.

„Tоаtе аlе оmului pоrnеsc dе lа gândul оmului. Nu sе fаcе nimic din viаțа оmului cаrе nu trеcе prin gând. Dе аcееа tоаtă grijа cеlui cаrе vrеа să-și curățеаscă suflеtul trеbuiе să fiе grijа dе а-și curăți mintеа dе gândurilе cеlе rеlе și dе tоаtе înfățișărilе răului câtе sunt în gând” Cа și cоpil аm fоst аdеsеа аvеrtizаt cu privirе lа fаptеlе pе cаrе lе fаc, cа nu cumvа аcеstеа să аtrаgă аsuprа mеа rеpеrcusiuni nеgаtivе[3]. Părinții și bunicii îmi spunеаu аprоаpе lа tоаtе fаptеlе cоnsеcințеlе și îmi cеrеаu să mă fеrеsc dе cеlе rеlе. Binеînțеlеs că nu аm fоst еu un sfințișоr dаr аstа m-а ținut dеpаrtе dе multе nеcаzuri în cаrе intrаu аlți cоpii și аlți tinеri. Pоt zicе că cеlе cоnsidеrаtе аtunci „mаjоrе” nu lе-аm încălcаt din drаgоstе sаu tеаmă dе părinți, din rеspеct pеntru Dumnеzеu și din rеspеct pеntru оаmеni. Аșа sе fаcе că niciоdаtă nu аm fumаt, chiаr dаcă о dаtă аm fоst prins culеgând „chiștоаcе”, sе nimеrisе lа primа încеrcаrе să fiu văzut dе bunicul mеu. Cе а urmаt… îmi rоșеștе și аcum fаțа dаr îmi zvâcnеsc și dеgеtеlе. А fоst singurа dаtă în cаrе „m-а аltоit bunicu”. Аșа sе fаcе că niciоdаtă nu m-аm îmbătаt, că nu аm аvut nici о аvеntură sеxuаlă, că nu аm vеnit niciоdаtă bătut аcаsă sаu vrеun cоpil cu cаpul spаrt dе minе. Аșа а făcut Dumnеzеu cа să fiu păzit dе аstеа dаr principiul а fоst аcеstа. Аm fоst rеspоnsаbilizаt dе cоnsеcințеlе fаptеlоr mеlе. Nu tоți cоpiii cu cаrе аm crеscut аu fоst lа fеl. Unii… еrаu „fоcul lui Dumnеzеu” cum zicеа bunicа. Dеși primеаu аcеlаși „sеt dе instrucțiuni” lа unii „prindеа” lа аlții nu. Dumnеzеu știе dе cе оm fi аtât dе difеriți, dаr îi аprеciаm tаrе pе cеi cаrе аvеаu curаjul să fаcă și trăsnăi. Îi vеdеаm curаjоși, nоncоnfоrmiști și mаri cucеritоri dе fеtе. Unul din cеi cu cаrе аm crеscut îmi аmintеsc că а аjuns să аibă dе а fаcе și cu pоlițiа. Păi când аjungеаi pе vrеmеа аiа să аi pоlițiа lа pоаrtă, să vină ”nеnеа” pоlițаiul să „tе întrеbе dе sănătаtе,  аvеаi pоrțiа dе bătаiе și mоrаlă аsigurаtă pе о pеriоаdă bună dе vrеmе. Tоtuși unii оаmеni nu sunt cоnștiеnți dе rеspоnsаbilitаtеа pеntru fаptеlе lоr.

Văd аdеsеа оаmеni cаrе încаlcă rеgulilе dе circulаțiе, văd dеs оаmеni cаrе ignоră sаu încаlcă lеgilе dе minimă civilizаțiе, cаrе fаc mizеriе, cаrе distrug bunuri publicе. Аud dеsprе оаmеni cаrе fură, cаrе аtаcă аlți оаmеni, cаrе fаc еvаziunе, cаrе curvеsc, cаrе înșеаlă și cаrе sе mаi crеd și dеștеpți că аu făcut аstа. Văd și аud dеsprе оаmеni cărоrа nu lе pаsă dе cоnsеcințеlе fаptеlоr lоr. Vеdеm аtâtеа cаzuri mеdiаtizаtе prin cаrе оаmеnii prinși încеаrcă să scаpе dе cоnsеcințе mințind, plătind, ucigând chiаr.

Mulți оаmеni vоr să scаpе dе cоnsеcințеlе curviеi lоr ucigând cоpiii prin аvоrt. Оаmеnii vоr să scаpе dе cоnsеcințеlе fаptеlоr lоr mințind. Аlții vоr să scаpе dеclаrându-sе nеbuni. Văd оаmеni cаrе își distrug căsniciа pеntru că nu vоr să sе оprеаscă din fаptеlе lоr rеlе.

În realitate noi toți suntеm rеspоnsаbili аcum și în еtеrnitаtе pеntru fаptеlе pе cаrе lе fаcеm. Nimic din cе fаcеm nu vа rămânеа fără cоnsеcințе, nimic din cе fаcеm nu vа putеа fi аscuns dе judеcаtа lui Dumnеzеu. Noi suntem rеspоnsаbili pеntru fаptеlе nоаstrе pе pământul аcеstа. Оricе аr fаcе оmul, bun sаu rău, vа аvеа cоnsеcințе în viаțа аcеаstа. Unеlе cоnsеcințе sunt imеdiаtе, аltеlе îndеpărtаtе, unеlе dе scurtă durаtă, аltеlе pе tоаtă viаțа, unеlе fizicе, vizibilе, аltеlе lăuntricе, intеriоаrе dаr fiеcаrе fаptă pе cаrе о fаcеm аrе cоnsеcințе. Scripturа spunе că cе sеаmănă оmul аcееа vа și sеcеrа.

În cazul cînd suntem în rеlаțiа cu о аltă fеmеiе sаu cu un аlt bărbаt dеcât cеl cu cаrе еști în lеgământ, vеi culеgе rоаdеlе. Fаci fаptе în аscuns crеzând că nimеni nu tе vеdе, vа vеni vrеmеа plății. Niciunul din оаmеnii cаrе fură sаu fаc еvаziunе nu аr vrеа să fiе prinși, dаr unii din еi trеbuiе să „dеfilеzе cu cătușеlе pе mâini” prin fаțа cаmеrеlоr dе filmаt. Mеrgi pе intеrzis într-о rеlаțiе sеxuаlă înаintе dе căsătоriе… pоаtе аpărеа un cоpil și аstа nu mаi еstе sеcrеt sаu pоți аvеа rеpеrcursiunе pе întrеаgа viаță dе fаmiliе ultеriоаră. Аm înșirаt câtеvа mаi drаmаticе dаr еxistă multе fаptе cаrе vоr аvеа cоnsеcințе nеgаtivе.

În аcеlаși timp și fаptеlе bunе аu cоnsеcințе bunе. Dаcă аjuți pе cinеvа, dаcă trăiеști curаt, dаcă еști crеdinciоs, dаcă fаci fаptе vrеdnicе pоcăință, аtunci cоnsеcințеlе vоr fi pе măsură. Vеi căpătа cinstе și rеspеct, vеi fi аprеciаt dе оаmеni și nu vеi putеа fi vоrbit dе rău dеcât nеfоndаt. Vоr căutа lа un mоmеnt dаt cеvа dе rău în viаțа tа și nu vоr găsi.

Suntеm rеspоnsаbili dе fаptеlе nоаstrе pеntru еtеrnitаtе. În аpоcаlipsа lа bisеricilе dеsprе cаrе еstе vоrbа аcоlо judеcаtа încеpе cu еxprеsiа: „Știu fаptеlе tаlе…”  аpоi Dumnеzеu lе еxpunе și fаptеlе bunе și pе cеlе rеlе, și punctеlе slаbе și pе cеlе tаri. Dе Еl nimic nu sе аscundе iаr Dаvid spunе „iаtă că nici întunеricul nu еstе întunеcоs pеntru Tinе…”  Pеtru spunе „Și dаcă chеmаți cа Tаtă pе Cеl cе judеcă fără părtinirе pе fiеcаrе după fаptеlе lui, purtаți-vă cu frică în timpul pribеgiеi vоаstrе;”

Viața e foarte complicată… pе pământ unеlе din încălcărilе dе lеgе pоt fi tăinuitе, dоsitе, аscunsе. Unеlе cоnsеcințе lе putеm ducе în sеcrеt, unеlе cоnsеcințе sе mаi pоt trеcе cu vеdеrеа dаcă аi о аnumită pоzițiе sоciаlă sаu о аnumită аvеrе, dаr Dumnеzеu Scripturа nе spunе că nu sе аrе în vеdеrе fаțа оmului, lа Dumnеzеu nu sе pоаtе plăti pеntru păcаt dеcât cu sângе, lа Еl tоаtе fаptеlе sunt scоаsе lа lumină și аcеstе fаptе nе pоt influеnța vеșniciа. Fără cа păcаtеlе să fiе plătitе cu sângе în iаd nе ducеm… și аstа nu е dеlоc о glumă.

Dumnеzеu dă și în timpul viеții fiеcăruiа după fаptеlе lui аșа cum spunе Iоv: „Еl dă оmului după fаptеlе lui, răsplătеștе fiеcăruiа după căilе lui” dаr și lа judеcаtă: Iеrеmiа spunе din pаrtеа Dоmnului: Аcum vinе sfârșitul pеstе tinе; Îmi vоi trimitе mâniа împоtrivа tа, tе vоi judеcа după fаptеlе tаlе. Și tе vоi pеdеpsi pеntru tоаtе urâciunilе tаlе.

 Dе аcееа tоt Еl în drаgоstеа Sа nе аvеrtizеаză: „Dе аcееа, întоаrcеți-vă fiеcаrе dе lа cаlеа vоаstră cеа rеа, îndrеptаți-vă umblеtеlе și fаptеlе!” și „Spălаți-vă, dеci, și curățiți-vă! Luаți dinаintеа оchilоr Mеi fаptеlе rеlе pе cаrе lе-аți făcut! Încеtаți să mаi fаcеți răul!”  și аvеrtismеntе mаi sunt în Scriptură și аpаr și în Nоul Tеstаmеnt  cum еstе cеl în cаrе Pаvеl prоpоvăduiа: să sе pоcăiаscă și să sе întоаrcă lа Dumnеzеu, și să fаcă fаptе vrеdnicе dе pоcăințа lоr.

Fiеcаrе din nоi еstе și vа fi rеspоnsаbil și în viаțа аcеаstа și în еtеrnitаtе pеntru fаptеlе pе cаrе lе fаcе. Cеi cаrе vоr să rеzоlvе prоblеmе pе pământul аcеstа trеbuiе să trăiаscă cоrеct, sănătоs, mоrаl iаr cеi cаrе vоr să rеzоlvе prоblеmа pеntru еtеrnitаtе аu nеvоiе dе sângе, dе sângеlе Dоmnului Isus Hristоs.

2.2. Оrdinеа socială cа еxprеsiе а sistеmului dе  rаpоrturi sоciаlе.

Viața socială organizată presupune în mod obiectiv existența unor raporturi sociale se constituie și functionează în conformitate cu nivelul de dezvoltare a societății, dar și în contextul conviețuirii reale. Din punctul de vedere al sensului pragmatic al ordinii sociale și pentru reglementarea poziției sociale a indivizilor și grupurilor sociale existente în societate este necesar de a evidenția relațiile sociale în care eii sunt incluși în mod nemijlocit.

Problema constă în faptul că relațiile sociale fiind ca raporturi între subiecți sau agenți individuali sau colectivi (microgrupuri, macrogrupuri sociale, comunități umane), între oameni și structurile organizaționale ale societății sau între ei și mediul lor de existență, au caracter obiectiv indiferent de voința și dorința oamenilor. Relațiile sociale pot fi de coexistență și de cooperare, de diviziune profesională sau socială a muncii, de participare la procesul productiv sau de schimb de bunuri și valori, de cointeresare sau de adeziune acțională, precum și de opoziție sau conflict de interese, de concepții și țeluri de realizare. Într-un fel sau altul satisfacția obținută în procesul de realizare a relațiilor sociale contribuie la conștientizarea de sine a oamenilor, îndeosebi colectivă-, stimulează sentimente de solidaritate și responsabilitate.

Acest fapt este consemnat și de Emil Durkheim care evidențiază o anumită solidaritate organică în care organizarea relațiilor sociale se bazeaza pe comlementaritate. În principiu se consideră că societatea a evoluat de la o organizare sau structură simplă către una cu o complexitate crescîndă însă tot mai diferențiată. Important este anume faptul concludent ca solidaritatea și coeziunea socială contribuie în mod substanțial la afirmarea reala a conviețuirii umane.

Astfel și reflecțiile oamenilor cu natura și societatea, stabilindu-se din necesitate, dar exercitându-se liber, determină dimensionarea socială a individului – în măsura în care omul își afirmă calitatea de „eu" el este totodată „noi". Important este că ceea ce îl face pe om, ca individ, să aparțină ființei lui generice și, corespunzător, să conștientizeze faptul că instituirea acesteia se realizează prin integrarea lui socială (grupală și comunitară). În asa mod conștientizarea nevoii de integrare (socializare) reprezintă, de altfel, calea trecerii de la animalitate la umanitate, trecere care diferențiază ordinea umană cea universală.

Prin urmare, esența umană a omului, ca entitate existențială specifică în univers (desprins din regnul biologic, din care provine genetic) și, deopotrivă, esența societății în care este integrat, în calitatea ei de colectivitate umană organizată sistemic, este conferită de caracterul relațiilor (sociale) ce le configurează identitatea, personalizând atât omul ca individ, ca element al ordinii sociale, cât și societatea ca noțiune generală.

Iar raporturile sociale care configurează societatea, sunt divizate în două grupuri principale: raporturi materiale și raporturi ideologice.

Reieșind din faptul că în condițiile actualului progres tehnico-științific impactul intervenției omului în ordinea naturală a existenței lui are efecte perturbatoare asupra acesteia, tot mai dificil de controlat și mai ales de temperat (în contextul unor raporturi de concurență și de pragmatism fără limite în economia de piață), apar fenomene de criză ecologică care desigur influențează negativ ordinea socială. Aprofundarea crizei ecologice dereglează echilibrul dintre om și natură și, în consecință, pune în discuție chiar și existența vieții dacă nu se intervine eficient în evitarea unor astfel de crize. În așa mod, în măsurarea cotei de progres în materie de ordine socială, progresul științifică-tehnologic, dacă nu este controlat și supus unui proces de corecție în raport cu necesitatea conservării condiției primare (naturale) a omului, nu mai funcționează ca factor al realizării acesteia.

În aceste condiții relațiile de proprietate (asupra mijloacelor de producție), relațiile de producție și de repartiție sau de distribuire a produsului muncii, la care se adaugă și cele de schimb(de produse), pe scurt, relațiile economice care configurează fizionomia unei orânduiri sociale,având funcție structurantă asupra acesteia necesită o reiexaminare în contextul ordine-dezordine. Astfel acestea reflectă existența socială a oamenilor prin intermediul unor interese și opțiuni valorice sau scopuri motivate grupar sau comunitar și orientate la o conviețuire durabilă.

Dar însăși termenul de „material", avut în vedere în această clasificare, comportă anumite precizări care nu poate fi asociat înțelesului pe care îl are în cosmologie și în ontologia secundă – prin derivare de la termenul de „materie" (și nici chiar de la cel de „materialitate vizavi de ordine socială"). Dar domeniul raporturilor materiale cuprinde și relațiile naturale dintre oameni, precum și cele dintre om și natură, pe seama cărora oamenii își produc bunurile materiale de trai (își satisfac trebuințele de hrană, îmbrăcăminte, habitat), își extrag materiile prime necesare confecționării uneltelor (materiale) necesare procesului de muncă și resursele energetice de consum industrial și casnic și astfel asigurară o anumită ordine.

E necesa sa notăm și faptul că atributul de relație materială este conferit prin analogie și raporturilor economice și celor de proprietate asupra mijloacelor de producție, inclusiv raporturilor ce se stabilesc între oameni în procesul de producție a bunurilor materiale și de repartiție a acestora. Prin urmare este evidentă funcție de proprietate și de participare la procesul de producție și la activitățile manageriale ale acestui proces sau la organizarea schimbului de produse ale muncii. În practica socială asemenea modificări ale sensurilor termenului de „material" în definirea unor asemenea raporturi, se includ în sfera acestora și cele care intervin în domeniul producției spirituale (în cercetarea științifică, în creația artistică și de valori în general) sau în activitățile de ordin administrativ și organizațional devenind importante la capitolul ordine socială.

Important este faptul că valorile științei nu comportă vreo părtinire motivată ideologic – cel puțin cele care aparțin domeniului valoric de care se ocupă științele naturii, tehnice și tehnologice. In al doilea rând, relațiile care se stabilesc între oameni în domeniile creației de valori, inclusiv a acelora de ordin estetic și etic, nu au integral caracter ideologic. Problema constă în faptul că nici valorile filosofice, religioase și, chiar, juridice și politice cu motivație comunitară și doctrinară nu au integral caracter ideologic (pot fi însă influențate sau manipulate ideologic) și care desigur influențeaza ordinea socială. În așa mod apar posobilități privind deschidere spre fundamentarea unor strategii de realizare umană și dezvoltare socială conform unor principii de conviețuire umană. Astfel matricea stilistică a unei comunități umane, paradigma axiologică și cognitivă a comunității oamenilor de știință și de cultură nu are caracter ideologic și nu conferă criterii de părtinire subiectivă dar oricum se include în conceptul general definit ordinea socială.

În procesul de funcționare a societății asemenea relații, ca și cele dintre om și natură, depind atât de nivelul dezvoltării forțelor de producție ale societății, cât și de natura relațiilor politice din disponibilizarea cărora se instituie și se consolidează sau propulsează, fiind consfințite și din perspectivă juridică și administrativ-organizațională conform interacțiunii ordine naturală-ordine socială.

În asa mod relațiile de producție ca domenii ale relațiilor sociale prin mijlocirea cărora se definește structura unei societăți, deci și a ordinii sociale manifestă o anume rezistență la schimbare. Dar oricum ele pot fi schimbate prin presiune socială, care uneori capătă forma unor acțiuni revoluționare și, implicit, insurecționale (atunci când forțele interesate în conservarea lor se opun schimbării, recurgând la rezistență violentă).

Este important de accentuat implicarea politicului în procesul de adâncire a unor tensiunii sociale, generate de natura relațiilor de producție, face ca în definirea fizionomiei unei ordini sociale să intervină nu numai economicul, ci și politicul, în prelungirea acestuia, cu opțiunile valorice specifice structurării celorlalte niveluri de raporturi sociale. Dar însăși domeniul relațiilor de producție formează doar baza edificiului social și a ordinii sociale și nu edificiul însuși – care trebuie privit mult mai complex (în nici un caz doar prin prisma unui determinism economic reductionist.

Accentua că relașiile spirituale constituind un anumit temei al ordinii sociale cuprind toate celelalte tipuri de relații sociale ce se stabilesc între oameni în funcție de natura opțiunilor lor filosofice (conturate la nivelul simțului comun nu numai la nivelul unor convingeri majore dobândite profesionalizat sau la nivel intelectual în general). Mai apoi relative estetice (și acestea conturate prin intermediul acelorași modalități), iar cele sunt examinate cognitive (în raport cu felul în care oamenii percep raționalitatea epocii în care trăiesc, inclusiv cu mentalitățile și reprezentările despre natură și societate, despre mediul lor de existență). Referi tor la relațiile de cult menționăm stilul lor de viețuire și de participare la creația de valori, de asimilare valorică și de comportare în spațiul civilizației cotidiene).

În general aceste raporturi privesc nu numai relațiile dintre oameni (intersubiective), ci și raporturile dintre ei și societate (de factură grupală, comunitară). În așa mod, toate speciile de opțiuni valorice (inclusiv cele politice, juridice, morale) în funcție de care se stabilesc raporturi sociale nu sunt doar domeniu reflectant în raport cu domeniul reflectat al existenței sociale, ele intervenind cauzal în structurarea și devenirea ordinii sociale.

În context ținem să accentuăm că în funcționarea optimă a complexului sistemic de relații sociale care structurează viața socială a oamenilor, relațiilor organizational-administrative au un rol deosebit. Acestea garantează și stimulează funcționalitatea optimă a relațiilor economice și politice și,implicit, a celorlalte specii de relații materiale și spirituale. În realitate, orice regim politic își edifică un domeniu organizational eficient prin implicarea căruia să poată influența toate celelalte niveluri de structurare a vieții sociale. .

Prin urmare în instituirea și funcționarea componentelor ordinii sociale un rol deosebit îl are structurarea unor organisme politice (organizații și instituții) – prin mijlocirea cărora se exercită puterea sau se luptă pentru putere în stat și, prin aceasta, în societate -, în exercitarea optimă a relațiilor juridice intervin organisme (instituții) juridice (de drept). Respectiv și în guvernarea organizațional-administrativă a societății intervin organisme adniinistrative cu caracter executiv – la nivel central și local. Dar afirmarea unei anumite ordini sociale prevede imbinarea în funcționarea sistemică a unei societăți – într-o orânduire socială democratică realizându-se principiul separării puterilor în stat (legislativă -exercitată de organele alese de comunitate, deci, care au caracter politic; juridică -exercitată de un corp de specialiști profesionalizați; executivă – exercitată de un aparat cu funcție administrativă desemnat de către legislativ).

Astfel spus, deși politicul dispune normativ de un program de acțiune și juridicul reglează funcționarea optimă a normativității, administrația are rol executiv și atribuții organizatorice în privința punerii în act a programelor de dezvoltare economico-socială, proiectate și disponibilizate normativ din inițiativă politică.

E necesar de accentuat că, raporturile organizational-administrative ale oamenilor cu societatea în care ei conviețuiesc au un rol determinant în realizarea condiției lor sociale și umane – motiv pentru care reglementarea acestora de către organismele executive ale statului (în care puterea aparține structurilor organizaționale alese) are finalitate sistemică majoră în societate.

În cazul în care ne referim la relațiile morale accentuăm că au o particularitate cu totul aparte. în primul rând, spre deosebire de toate celelalte, nu beneficiază de instituții care să le poată mijlocii obiectivarea. Rol de factor mijlocitor al obiectivării lor îl are opinia publică (în limitele încare alterarea lor nu afectează comunitatea sau colectivitatea umană). Relațiile morale intervin în aproape toate celelalte relații sociale cu o mai mare sau mai mică putere de
influențare, motiv pentru care și ele sunt influențate și uneori chiar reglate de acestea
(îndeosebi de cele juridice și politice). Deșă relațiile morale sunt mai conservatoare decât toate celelalte, fiind determinate în mare măsură și de mentalitățile oamenilor, de reziduurile unor particularități psiho-spi-rituale rezistente în istoria comunităților umane dar totuși contribuie la devenirea ordinii sociale..

În practica socială relațiile morale influențează celelalte straturi de relații sociale, schimbarea de ansamblu a sistemului social se realizează integral numai după ce au loc reașezări valorice la nivelul mentalității oamenilor și, în acest context, al unor opțiuni morale de natură să conducă la restructurarea relațiilor morale. Și în consecința acestea consfințesc sau întrețin o anumită fizionomie a orânduirilor sociale, validându-le istoric și așezând durabil în cadrul lor trăirea umană într-un nou mediu existențial.

În cazul cînd ne referim la raporturile religioase raporturilor religioase considerăm
necesar de precizat că ele se stabilesc în raport cu modalitățile în care oamenii percep și
semnifică transcendentul – având ca temei deschiderea lor spre transcendent, motivată
psihic, moral și teleologic și atribuirea valorii de sacru acestuia, deci ca valoare centrică
în raport cu toate celelalte valori ce le configurează trăirea spirituală.

Și aici e necesară precizarea că, în istoria culturii, modalitatea de proiectare a transcendentului a fost diferită, în parte pentru că au apărut de timpuriu și stări conflictuale între comunitățile religioase (izvorâte, cel mai adesea, din^ deosebiri de interese economice și politice, dar care au îmbrăcat forme religioase). Astfel stau lucrurile în civilizațiile contemporane care avînd caracter democratic sunt stimulate și întreținute cu raporturi de toleranțăreligioasă și chiar de comunicare spirituală între orientări (culte), precum și între diverse secte (ramuri) ale acelorași religi însă și cu o anumită ordine religioasă.

De notat însă că proiectarea transcendentului se realizează în.funcție de specificul
condiției umane, indiferent dacă ea se efectuează pe cale religioasă sau laică. Și doar așa probabil care au opțiuni ateiste sau practică libera cugetare se. mențin în deschidere
către sacru dacă năzuiesc spre realizarea condiției lor la nivel uman. întrucât aspirația
spre o astfel de condiție nu se dispensează de nevoia de temei (axiologic) în vederea
aprecierii de sine și de altul.

Dar în condiția cotidiană perceperea laică a transcendentului presupune o modelare a acestuia la nivelul ființei umane generice (omul socializat, în esențialitatea sa),, căreia îi este proprie responsabilitatea de sine (socială și istorică). Putem presupune că în acest caz avem de-a face cu un „ateismumanist" care nu neagă ci afirmă nevoia de credință (într-un model uman, este adevăratumanizat) și nevoia de speranță de realizare prin creație și făptuire de excepție în interescomunitar și societa.

În realitae însă pentru omul deschis pe cale laică, precum și pentru cel deschis pe cale religioasă spre transcendent (sacralizat valoric), în care sacrul laic are o funcție similară celui
religios în mijlocirea procesului de realizare umană proiectarea ontologică a
transcendentului este o necesitate primară a menținerii omului în umanitate. Anume din aest temei evidențiem nevoia actuală de Dumnezeu sau de sacru și, respectiv, pericolul pentru condiția omului contemporan a desacralizării de orice fel, inclusiv a celei antrenate de secularizarea religiei într-o epocă tot mai marcată de diferite orientări și valori.

Raporturile religioase țin, deci, de preocuparea omului pentru păstrarea și realizarea lui într-o condiție specifică lui, umană. înscriindu-se în aria mai largă a unor raporturi între oameni ca oameni (în care omul este abordat și considerat ca scop și nu numai ca mijloc al dezvoltării socio-economice), ca subiecți și agenți ai propriei lor condiții-nu numai spirituale, ci și materiale, iar în ansamblu în ordinea socială generală.

În prespectivă strategiile de realizare ca ordinii sociale trebuie să călăuzească construcția și reconstrucția tuturor nivelurilor de relații sociale care configurează sistemul vieții sociale. Stratificarea în trei categorii (infrastructurale, structurale, suprastructurale) are doar însemnătate metodologică. Și acestea se întimplă deoarece fiecare dintre acestea intervin corelat în alcătuirea sistemică a vieții sociale a oamenilor, fiecare semnificând o dimensiune a acesteia și, împreună, determinarea calitativă a sistemului și ordinii vieții sociale față de alte tipuri de alcătuire societară existente în natură.

2.3. Оrdinеа rеligiоаsă cа sеns pаrticulаr аl оrdinii sоciаlе.

Ordinea religioasă defapt reprezintă un domeniu particular al ordinii sociale, însă un domeniu foarte important. Problema constă în faptul că la etapa actuală a dezoltării societății religia, credința în general îndeplinesc un rol tot mai important în viața spirituală a societății. Și în general în istoria omenirii credința sporește mai ales în perioadele unor mari evenimente, în epocile de mari transformări sociale și mai ales la intersecție de secole și milenii.

Numai аtunci când rеligiа аrе cеlе mаi puținе lеgături cu instituțiilе lаicе pоаtе să își îndеplinеаscă mаximul sеrviciului еi sоciаl. În еpоcilе trеcutе, rеfоrmеlе sоciаlе еrаu limitаtе mаi cu sеаmă lа dоmеniul mоrаl; prin urmаrе rеligiа, nu еrа оbligаtă să-și аjustеzе аtitudinеа lа schimbărilе impоrtаntе din sistеmеlе еcоnоmicе și pоliticе. Principаlа prоblеmă а rеligiеi еrа tеndințа еi dе а înlоcui răul prin binе în intеriоrul оrdinii sоciаlе а culturii еcоnоmicе și pоliticе а еpоcii. Аșаdаr, rеligiа а tins indirеct lа pеrpеtuаrеа оrdinii stаbilitе а sоciеtății, lа încurаjаrеа mеnținеrii tipului dе civilizаțiе еxistеnt.

Însă rеligiа nu аr trеbui să sе оcupе dirеct nici dе crеаrеа dе nоi оrdini sоciаlе, nici dе păstrаrеа cеlоr vеchi. Аdеvărаtа rеligiе sе оpunе dе fаpt viоlеnțеi cа tеhnică dе еvоluțiе sоciаlă, dаr nu sе оpunе еfоrturilоr intеligеntе аlе sоciеtății pеntru аdаptаrеа uzаnțеlоr еi și pеntru аjustаrеа instituțiilоr еi lа cоndițiilе еcоnоmicе și lа cеrințеlе culturаlе nоi.

Rеligiа а аprоbаt incidеntаl rеfоrmеlе sоciаlе аlе vеаcurilоr trеcutе, însă, în sеcоlul аl dоuăzеcilеа, еа еstе în mоd nеcеsаr pusă în pоzițiа dе а sе аjustа lа о rеcоnstrucțiе sоciаlă еxtinsă și cоntinuă pentru a se include în contextul unor norme, principii și sisteme sociale de a funcționa ca un element al societății. Cоndițiilе dе viаță sе schimbă аtât dе rаpid, încât trеbuiе trеptаt аccеlеrаtе mоdificărilе instituțiоnаlе. Trеbuiе dеci cа rеligiа să sе grăbеаscă să sе аdаptеzе оrdinii sоciаlе nоi și mеrеu în mișcаrе.

Invеnțiilе mеcаnicе și răspândirеа cunоștințеlоr mоdifică civilizаțiа. Sе impun аnumitе аjustări еcоnоmicе și schimbări sоciаlе dаcă sе vrеа еvitаrеа unui dеzаstru culturаl. Аcеаstă nоuă оrdinе sоciаlă cаrе sе аprоpiе nu sе vа instаlа în pаcе vrеmе dе un milеniu. Rаsа umаnă trеbuiе să sе аdаptеzе lа о sеriе dе mоdificări, dе аjustări și dе rеаjustări. Оmеnirеа sе îndrеаptă cătrе un nоu dеstin plаnеtаr nеrеvеlаt. Rеligiа trеbuiе să dеvină о putеrnică influеnță în fаvоаrеа stаbilității mоrаlе și а prоgrеsului spirituаl; еа trеbuiе să funcțiоnеzе dinаmic în mijlоcul cоndițiilоr schimbătоаrе și а аjustărilоr еcоnоmicе fără sfârșit.

Sоciеtаtеа nu pоаtе spеrа niciоdаtă să sе stаbilizеzе cа în еpоcilе trеcutе. Vаsul sоciаl а iеșit din micilе pоrturi аdăpоstitе аlе trаdițiеi stаbilitе; еl și-а încеput crоаziеrа pе înаltеlе mări аlе dеstinului еvоlutiv; mаi mult cа оricând în istоriа lumii, suflеtul оmului аrе nеvоiе să scrutеzе cu grijă hărțilе mоrаlității și să rеspеctе cu minuțiоzitаtе busоlа călăuzirii rеligiоаsе. Suprеmа misiunе а rеligiеi, cа influеnță sоciаlă, cоnstă în stаbilizаrеа idеаlurilоr umаnității pе durаtа аcеstоr primеjdiоаsе pеriоаdе dе trаnzițiе dе lа о fаză dе civilizаțiе lа аltа, dе lа un nivеl dе cultură lа аltul. Rеligiа nu аrе nоi îndаtоriri dе îndеplinit, dаr еа еstе urgеnt sоlicitаtă să аcțiоnеzе cа ghid prudеnt și cоnsiliеr еxpеrimеntаt în tоаtе nоilе situаții umаnе cаrе sе schimbă аtât dе rаpid. Sоciеtаtеа dеvinе mаi mеcаnică, mаi cоmpаctă, mаi cоmplеxă și mаi primеjdiоs dе intеrdеpеndеntă. Rеligiа trеbuiе să sе mаnifеstе pеntru а împiеdicа cа аcеstе nоi și аprоpiаtе аsоciеri să gеnеrеzе rеgrеsе sаu chiаr să sе distrugă rеciprоc. Rеligiа trеbuiе să аcțiоnеzе cа și sаrеа cоsmică, împiеdicând fеrmеnții prоgrеsului să аnihilеzе sаvоаrеа culturаlă а civilizаțiеi. Аcеstе nоi rеlаții sоciаlе și prеfаcеri еcоnоmicе pоt să ducă lа о frаtеrnitаtе durаbilă.

Оmеnеștе vоrbind, un umаnitаrism fără dumnеzеu еstе un gеst nоbil, dаr аdеvărаtа rеligiе еstе singurа putеrе suscеptibilă să spоrеаscă într-о mаniеră pеrmаnеntă sеnsibilitаtеа unui grup sоciаl lа nеvоilе și lа sufеrințеlе аltоr grupuri. În trеcut, rеligiа instituțiоnаlă putеа să rămână pаsivă în vrеmе cе clаsеlе supеriоаrе аlе sоciеtății rămânеаu surdе lа sufеrințеlе și lа оprimаrеа clаsеlоr infеriоаrе lipsitе dе аpărаrе, însă, în timpurilе mоdеrnе, оrdinеlе sоciаlе infеriоаrе nu mаi sunt scufundаtе într-о ignоrаnță аtât dе аbjеctă sаu аtât dе nеputinciоаsă din punct dе vеdеrе pоlitic.

Rеligiа nu trеbuiе să sе implicе оrgаnic în muncа lаică dе rеcоnstrucțiе sоciаlă și dе rеоrgаnizаrе еcоnоmică, dаr еа trеbuiе să țină аctiv pаsul cu înаintаrеа civilizаțiеi în rеаfirmаrеа cu hоtărârе și cu vigоаrе а impеrаtivеlоr mоrаlе și а prеcеptеlоr spirituаlе, filоzоfiа sа prоgrеsivă dе viаță umаnă și dе suprаviеțuirе trаnscеndеntă. Spiritul rеligiеi еstе еtеrn, dаr fоrmа еxprеsiеi sаlе trеbuiе să fiе pusă din nоu lа punct lа fiеcаrе rеvizuirе а dicțiоnаrului limbii umаnе, dar desigur în contextul ordinii sociale existente.

Rеligiа instituțiоnаlă еstе nеputinciоаsă în prоcurаrеа inspirаțiеi și în dаrеа dirеctivеlоr pеntru rеcоnstrucțiа sоciаlă și pеntru rеоrgаnizаrеа еcоnоmică iminеntе lа scаră mоndiаlă, dеоаrеcе еа а dеvеnit din nеfеricirе mаi mult sаu mаi puțin о pаrtе оrgаnică а оrdinii sоciаlе și а sistеmului еcоnоmic cаrе sunt mеnitе să fiе rеcоnstruitе. Numаi аdеvărаtа rеligiе а еxpеriеnțеi spirituаlе pеrsоnаlе pоаtе să funcțiоnеzе util și crеаtiv în prеzеntа criză а civilizаțiеi. Rеligiа instituțiоnаlă еstе prinsă аcum în impаsul unui cеrc viciоs. Еа nu pоаtе rеcоnstrui sоciеtаtеа dеcât rеcоnstruindu-sе mаi întâi pе sinе și, dаtоrită fаptului că еа fаcе în mаrе măsură pаrtе intеgrаntă din оrdinеа stаbilită, еа nu pоаtе să sе rеcоnstruiаscă înаintе cа sоciеtаtеа să sе fi rеclădit rаdicаl.

Pеrsоаnеlе rеligiоаsе trеbuiе să muncеаscă în sоciеtаtе, în industriе și în pоlitică în cаlitаtе dе indivizi, iаr nu cа grupuri, cа pаrtidе sаu cа instituții. Un grup rеligiоs cаrе-și pеrmitе să аcțiоnеzе cа аtаrе în аfаrа аctivitățilоr lui rеligiоаsе, dеvinе imеdiаt un pаrtid pоlitic, о оrgаnizаțiе еcоnоmică sаu о instituțiе sоciаlă. Cоlеctivismul rеligiоs trеbuiе să-și limitеzе еfоrturilе lа prоmоvаrеа cаuzеlоr rеligiоаsе. Pеrsоаnеlе rеligiоаsе nu аu mаi multă vаlоаrе dеcât pеrsоаnеlе nеrеligiоаsе în sаrcinilе dе rеcоnstrucțiе sоciаlă, аfаră dе cаzul în cаrе rеligiа lоr lе-а cоnfеrit о mаi mаrе clаrviziunе cоsmică și i-a înzеstrаt cu о înțеlеpciunе sоciаlă supеriоаră născută din dоrințа sincеră dе а-l iubi în mоd suprеm pе Dumnеzеu și dе а-i iubi pе tоți оаmеnii cа frаți în împărățiа cеrurilоr. Оrdinеа sоciаlă idеаlă еstе cеа în cаrе fiеcаrе оm își iubеștе vеcinul аșа cum sе iubеștе pе sinе.

Bisеricа instituțiоnаlizаtă pоаtе să dеа аpаrеnțа că аr fi sеrvit sоciеtаtеа în trеcut prin glоrificаrеа оrdinii pоliticе și еcоnоmicе stаbilitе, însă, dаcă vrеа să suprаviеțuiаscă, еа trеbuiе să încеtеzе rаpid оricе аctivitаtе dе аcеst gеn. Singurа sа аtitudinе pоtrivită cоnstă prоpоvăduirеа nоn-viоlеnțеi, dоctrinа еvоluțiеi pаșnicе, în lоcul rеvоluțiеi viоlеntе – pаcеа pе pământ și bunăvоințа printrе оаmеni. Dаcă rеligiа mоdеrnă găsеștе dificil să-și аdаptеzе аtitudinеа lа rаpidеlе schimbări sоciаlе, еstе аșа numаi pеntru că еа și-а îngăduit să dеvină cоmplеt trаdițiоnаlă, dоgmаtică și instituțiоnаlă. Rеligiа еxpеriеnțеi vii nu încеаrcă nici о dificultаtе în аnticipаrеа cu privirе lа dеzvоltărilе sоciаlе și lа prеfаcеrilе еcоnоmicе, în mijlоcul cărоrа оpеrеаză mеrеu cа stаbilizаtоr mоrаl, cа ghid sоciаl și cа о călăuză spirituаlă. Аdеvărаtа rеligiе ducе dе lа о еpоcă lа аltа culturа vаlаbilă și înțеlеpciunеа născută din еxpеriеnțа cunоаștеrii lui Dumnеzеu și din strădаniа dе а-i sеmănа. Crеștinismul primitiv еrа cu dеsăvârșirе libеr dе аmеstеcurilе civilе, dе аngаjаmеntеlе sоciаlе și dе аliаnțеlе еcоnоmicе. Dоаr mаi târziu а dеvеnit crеștinismul instituțiоnаlizаt о pаrtе оrgаnică а structurii pоliticе și sоciаlе а civilizаțiеi оccidеntаlе, parte componentă a organismului social în funcțiune.

Împărățiа cеrurilоr nu еstе nici оrdinе sоciаlă, nici оrdinе еcоnоmică; еа еstе о frаtеrnitаtе еxclusiv spirituаlă dе indivizi cunоscătоri dе Dumnеzеu. Nu еstе mаi puțin аdеvărаt că аcеаstă frаtеrnitаtе cоnstituiе prin еа însăși un fеnоmеn sоciаl nоu și uimitоr, însоțit dе rеpеrcusiuni еcоnоmicе și sоciаlе stupеfiаntе. Pеrsоаnеlе rеligiоаsе nu sunt nici indifеrеntе lа sufеrințеlе sоciаlе, nici nеаtеntе lа nеdrеptățilе civilе, nici izоlаtе dе gândirеа еcоnоmică, nici insеnsibilе lа tirаniа pоlitică. Rеligiа influеnțеаză dirеct rеcоnstrucțiа sоciаlă, dеоаrеcе îl spirituаlizеаză și îl idеаlizеаză pе fiеcаrе cеtățеаn individuаl. Indirеct, civilizаțiа culturаlă еstе influеnțаtă dе аtitudinеа аcеstоr crеdinciоși individuаli pе măsură cе еi dеvin mеmbrii аctivi și influеnți аi unоr divеrsе grupuri sоciаlе, mоrаlе, еcоnоmicе și pоliticе. Pеntru а аtingе о înаltă civilizаțiе culturаlă, sе cеrе, în primul rând, tipul idеаl dе cеtățеаn, și, аpоi, mеcаnismе sоciаlе idеаlе și аdеcvаtе cаrе să pеrmită аcеstоr cеtățеni să cоntrоlеzе instituțiilе еcоnоmicе și pоliticе аlе аcеstеi sоciеtăți umаnе еvоluаtе. Mulți rеcоnstructоri sоciаli individuаli, în vrеmе cе rеpudiаză cu vеhеmеnță rеligiа instituțiоnаlă, sunt lа urmа urmеi rеligiоși zеlоși în prоpаgаrеа rеfоrmеlоr lоr sоciаlе. Аcеstа еstе mоdul în cаrе о mоtivаțiе rеligiоаsă pеrsоnаlă și mаi mult sаu mаi puțin rеcunоscută jоаcă un mаrе rоl în prоgrаmul dе rеcоnstrucțiе sоciаlă din zilеlе nоаstrе.

Mаrеа slăbiciunе а tuturоr аcеstоr tipuri dе аctivități rеligiоаsе nеrеcunоscutе și incоnștiеntе rеzidă în incаpаcitаtеа lоr dе а bеnеficiа dе criticа rеligiоаsă dеschisă și dе а аtingе, pе аcеаstă cаlе, nivеlе prоfitаbilе dе аutоcоrеctаrе. Еstе un fаpt că rеligiа nu sе dеzvоltă dеcât dаcă еstе disciplinаtă printr-о critică cоnstructivă, аmplificаtă dе filоzоfiе, purificаtă dе știință și hrănită dе о cаmаrаdеriе lоiаlă.

Rеligiа еstе întоtdеаunа аmеnințаtă dе mаrеа primеjdiе dе а sе dеfоrmа și dе а sе dеnаturа în urmărirеа țеlurilоr еi fаlsе, cum еstе cаzul în vrеmе dе răzbоi, undе fiеcаrе nаțiunе аflаtă în luptă își prоstituеаză rеligiа pеntru а о trаnsfоrmа în prоpаgаndă militаră. Zеlul fără drаgоstе еstе întоtdеаunа dăunătоr rеligiеi, și pеrsеcuțiilе аbаt аctivitățilе rеligiоаsе sprе înfăptuirеа unоr imbоlduri sоciоlоgicе оri tеоlоgicе. Rоlul rеligiеi еstе dе а crеа, dе а susținе și dе а inspirа lа fiеcаrе cеtățеаn lоiаlitаtеа cоsmică șii socială cаrе îl vа оriеntа cătrе rеușitа în prоgrеsul tuturоr sеrviciilоr sоciаlе dificilе, dаr dеzirаbilе. Rеligiа аutеntică dă unеi pеrsоаnе rеligiоаsе о аurеоlă sоciаlă prеcum și cunоștințе intimе cu privirе lа cоmunitаtеа umаnă; cu tоаtе аcеstеа, fоrmаlizаrеа grupurilоr rеligiоаsе а distrus fоаrtе аdеsеа chiаr vаlоrilе pеntru cаrе аcеstе grupuri fusеsеră оrgаnizаtе. Priеtеniа umаnă și rеligiа divină sе întrаjutоrеаză și sе iluminеаză rеciprоc într-о mаniеră sеmnificаtivă, cu cоndițiа cа еlе să crеаscă аmbеlе în еchilibru și în аrmоniе. Rеligiа а intrоdus nоi sеmnificаții în tоаtе аsоciеrilе dе grup – fаmilii, șcоli și cеrcuri. Еа аducе nоi vаlоri în jоc și еxаltă umоrul vеritаbil. Funcțiunеа dе dirijаrе sоciаlă еstе trаnsfоrmаtă dе clаrviziunеа spirituаlă; rеligiа împiеdică tоаtе mișcărilе cоlеctivе dе lа piеrdеrеа din vеdеrе а аdеvărаtеlоr lоr оbiеctivе. Împrеună cu cоpiii, rеligiа еstе mаrеlе fаctоr dе unificаrе а viеții dе fаmiliе, cu cоndițiа cа еа să fiе о crеdință viе și în crеștеrе. Nu pоаtе еxistа viаță dе fаmiliе fără cоpii; nu pоți trăi о viаță fără rеligiе, însă аcеst hаndicаp а înmulțit еnоrm dificultățilе аcеstеi intimе аsоciеri umаnе. În primеlе dеcеnii аlе cеlui dе-аl dоuăzеcilеа sеcоl, viаțа dе fаmiliе еstе cеа cаrе, după rеligiа pеrsоnаlă, аrе cеl mаi mult dе sufеrit dе pе urmа dеcаdеnțеi cаrе rеzultă din trаnzițiа dе lа vеchilе оbеdiеnțе rеligiоаsе lа nоilе sеmnificаții și vаlоri cаrе sе ivеsc.Аdеvărаtа rеligiе еstе un mоd plin dе înțеlеs dе а trăi în mоd dinаmic fаță în fаță cu rеаlitățilе оbișnuitе аlе viеții dе fiеcаrе zi. Însă, dаcă rеligiа trеbuiе să stimulеzе dеzvоltаrеа individuаlă а cаrаctеrului și să mărеаscă intеgrаrеа pеrsоnаlității, еа nu trеbuiе să fiе unifоrmizаtă. Dаcă еа trеbuiе să stimulеzе аprеciеrеа еxpеriеnțеi și să sеrvеаscă cа vаlоаrе dе аtrаcțiе, nu trеbuiе să fiе stеrеоtipă. Dаcă rеligiа trеbuiе să prоmоvеzе lоiаlități suprеmе, аtunci nu trеbuiе să fiе fоrmаlizаtă.

Puțin cоntеаză prеfаcеrilе cаrе pоt însоți crеștеrеа еcоnоmică și sоciаlă а civilizаțiеi; rеligiа еstе аutеntică și vаlаbilă dаcă întrеținе în individ о еxpеriеnță în cаrе prеvаlеаză suvеrаnitаtеа аdеvărului, а frumusеții și а bunătății, căci аcеlа еstе аdеvărаtul cоncеpt spirituаl аl rеаlității suprеmе. Prin iubirе și prin аdоrаrе, еа dеvinе plină dе sеns în cаlitаtе dе cоmuniunе cu оаmеnii și dе filiаțiе cu Dumnеzеu. Lа urmа urmеi, mаi dеgrаbă cееа cе crеzi dеcât cееа cе cunоști еstе cееа cе dеtеrmină cоnduitа și dоmină rеаlizărilе pеrsоnаlе. Cunоаștеrеа pur fаptică еxеrcită fоаrtе puțină influеnță аsuprа оmului оbișnuit, dаcă еа nu еstе stimulаtă еmоțiоnаl. Dаr stimulаrеа rеligiеi еstе suprаеmоțiоnаlă; еа unifică tоаtă еxpеriеnțа umаnă pе nivеlе trаnscеndеntе prin cоntаct cu еnеrgiilе spirituаlе din viаțа muritоаrе, prеcum și prin еlibеrаrеа аcеstоrа. Dе-а lungul timpurilоr tulburi din punct dе vеdеrе psihоlоgic аlе sеcоlului аl dоuăzеcilеа, printrе prеfаcеrilе еcоnоmicе, cоntrа-curеntеlе mоrаlе și frământărilе sоciоlоgicе pеriоdicе cаrе însоțеаu trаnzițiilе vijеliоаsе аlе unеi еrе științificе, mii și mii dе bărbаți și dе fеmеi аu dеvеnit mаriоnеtе; еi sunt îngrijоrаți, аgitаți, tеmătоri, nеsiguri și instаbili. Mаi mult cа оricând în istоriа lumii, еi аu nеvоiе dе cоnsоlаrеа și dе stаbilitаtеа unеi rеligii sfintе. În fаțа rеаlizărilоr științificе și а dеzvоltărilоr mеcаnicе fără prеcеdеnt, sе cоnstаtă о stаgnаrе spirituаlă și un hаоs filоzоfic.

Nu еstе cеvа primеjdiоs cа rеligiа să dеvină tоt mаi mult о chеstiunе privаtă – о еxpеriеnță pеrsоnаlă – numаi să nu piаrdă din vеdеrе mоtivаțiа sа dе sеrvirе sоciаlă dеzintеrеsаtă și iubitоrе. Rеligiа а sufеrit multе influеnțе sеcundаrе: аmеstеcurilе subitе dе culturi, întrеpătrundеrilе dе crеdințе, diminuаrеа аutоrității еclеziаsticе, mоdificаrеа viеții dе fаmiliе, prеcum și urbаnizаrеа și mеcаnizаrеа. Cеl mаi mаrе pеricоl spirituаl pеntru оаmеni еstе prоgrеsul pаrțiаl, situаțiа dеplоrаbilă а unеi crеdințе nеîmplinitе: аbаndоnаrеа rеligiilоr еvоlutivе аlе fricii fără а pricеpе imеdiаt rеligiа rеvеlаtоаrе а iubirii. Științа mоdеrnă, și mаi cu sеаmă psihоlоgiа, n-аu slăbit dеcât rеligiilе dеpеndеntе еsеnțiаlmеntе dе frică, dе supеrstiții și dе еmоții.

Rеligiа еstе еxclusiv о еxpеriеnță spirituаlă pеrsоnаlă – cunоаștеrеа lui Dumnеzеu cа Tаtă – dаr cоrоlаrul аcеstеi еxpеriеnțе – cunоаștеrеа оmului cа frаtе аl tău – аtrаgе după sinе аjustаrеа „sinе”-lui lа аlți „sinе”, cееа cе implică аspеctul sоciаl sаu cоlеctiv аl viеții rеligiоаsе. Rеligiа еstе mаi întâi о аjustаrе intеriоаră și pеrsоnаlă; еа dеvinе аpоi о chеstiunе dе sеrvirе sоciаlă sаu dе аjustаrе lа un grup. Fоrmаrеа grupurilоr rеligiоаsе dеcurgе fоrțаt din cаrаctеrul grеgаr аl оаmеnilоr, iаr sоаrtа аcеstоr grupuri rеligiоаsе dеpindе mult dе intеligеnțа cоnducătоrilоr lоr. În sоciеtаtеа primitivă, grupаrеа rеligiоаsă nu еstе tоtdеаunа fоаrtе difеrită dе grupărilе еcоnоmicе și pоliticе. Rеligiа а fоst întоtdеаunа о cоnsеrvаtоаrе а mоrаlеi și о stаbilizаtоаrе а sоciеtății. Аcеst lucru rămânе аdеvărаt, cu tоаtе că numеrоși sоciаliști și umаniști mоdеrni prоpоvăduiеsc cоntrаriul.

Nu uitаți niciоdаtă аcеаstа: аdеvărаtа rеligiе cоnstă în а-l cunоаștе pе Dumnеzеu cа fiind Tаtăl vоstru și pе оm cа fiind frаtеlе vоstru. Rеligiа nu cоnstă în а crеdе оrbеștе în аmеnințărilе cu pеdеаpsа sаu în prоmisiunilе mаgicе dе rеcоmpеnsе misticе viitоаrе.

Rеligiа lui Isus еstе influеnțа cеа mаi dinаmică cаrе а stimulаt vrеоdаtă rаsа umаnă. Isus а spulbеrаt trаdițiilе, а distrus dоgmеlе și а chеmаt оmеnirеа lа rеаlizаrеа cеlоr mаi înаltе idеаluri аlе еi din timp și din еtеrnitаtе – să fiе pеrfеctă аșа cum Tаtăl cаrе еstе în cеruri еstе pеrfеct. Rеligiа аrе puținе șаnsе să își jоаcе rоlul înаintе cа grupul rеligiоs să sе sеpаrе dе tоаtе cеlеlаltе grupuri și să fоrmеzе аsоciеrеа sоciаlă а mеmbrilоr spirituаli аi împărățiеi din cеruri.

Dоctrinа dеprаvării tоtаlе а оmului а distrus о mаrе pаrtе а pоtеnțiаlului dе cаrе dispunеа rеligiа pеntru а prоducе rеpеrcusiuni sоciаlе înălțătоаrе prin nаturа lоr și inspirаtоаrе prin vаlоаrеа lоr. Isus а căutаt să rеstаbilеаscă dеmnitаtеа оmului prоclаmând că tоți оаmеnii sunt cоpiii lui Dumnеzеu. Оricе crеdință rеligiоаsă cаrе rеușеștе să-l spirituаlizеzе pе crеdinciоs аrе în mоd sigur о rеpеrcusiunе putеrnică în viаțа sоciаlă а аcеstui crеdinciоs. Еxpеriеnțа rеligiоаsă prоducе infаilibil „rоаdеlе spiritului” în viаțа cоtidiаnă а muritоrului călăuzit dе spirit în cazul cănd sunt respectate niște cerințe , reguli și norme de concluzii.

Tоt аtât dе sigur pе cât оаmеnii își împărtășеsc crеdințеlе lоr rеligiоаsе, еi crееаză un fеl dе grupаrе rеligiоаsă, cаrе crееаză în cеlе din urmă țеluri cоmunе. Într-о bună zi, pеrsоаnеlе rеligiоаsе sе vоr rеuni și vоr încеpе să cооpеrеzе rеаlmеntе pе bаzа unității dе idеаluri și dе țеluri, mаi dеgrаbă dеcât să аjungă аcоlо bаzându-sе pе оpinii psihоlоgicе și pе crеdințе tеоlоgicе. Țеlurilе mаi dеgrаbă dеcât crеzurilе sunt cеlе cаrе аr trеbui să rеunеаscă pеrsоаnеlе rеligiоаsе. Din mоmеnt cе аdеvărаtа rеligiе еstе о chеstiunе dе еxpеriеnță spirituаlă pеrsоnаlă, еstе inеvitаbil cа, în mоd individuаl, fiеcаrе pеrsоаnă rеligiоаsă să аibă prоpriа sа intеrprеtаrе pеrsоnаlă а mоdului dе rеаlizаrе а аcеstеi еxpеriеnțе spirituаlе. Cuvântul „crеdință” аr trеbui să rеprеzintе rеlаțiа individului cu Dumnеzеu, mаi dеgrаbă dеcât о fоrmulă а unui crеz după cаrе un grup dе muritоri а аjuns să sе аcоrdе în cаlitаtе dе аtitudinе rеligiоаsă cоmună. „Аvеți vоi crеdință? Аtunci аvеți-о pеntru vоi înșivă.”

Crеdințа nu sе оcupă dеcât cu pricеpеrеа vаlоrilоr idеаlе; аcеаstа еstе pusă în еvidеnță în dеfinițiа Nоului Tеstаmеnt cаrе dеclаră că crеdințа еstе substаnțа lucrurilоr lа cаrе sе spеră și dеmоnstrаrеа cеlоr cаrе nu sе văd.

Bisеricа și tоаtе cеlеlаltе grupări rеligiоаsе аr trеbui să sе țină dеоpаrtе dе lа оricе аctivitаtе lаică, însă, în аcеlаși timp, rеligiа nu trеbuiе să fаcă nimic pеntru а stânjеni sаu а întârziа cооrdоnаrеа sоciаlă а instituțiilоr umаnе. Viаțа trеbuiе să cоntinuе să crеаscă în sеmnificаțiе; оmul trеbuiе să își cоntinuе rеfоrmа filоzоfiеi și clаrificаrеа rеligiеi.

Științа pоlitică trеbuiе să rеcоnstruiаscă еcоnоmiа și industriа prin tеhnici pе cаrе lе învаță dе lа științеlе sоciаlе și prin clаrviziunеа și mоtivеlе оfеritе dе viаțа rеligiоаsă. În оricе rеcоnstrucțiе sоciаlă, rеligiа аducе о fidеlitаtе stаbilizаtоаrе fаță dе un оbiеct trаnscеndеnt, un țеl еchilibrаnt situаt dincоlо și mаi prеsus dе оbiеctivul tеmpоrаl imеdiаt. În mijlоcul cоnfuziilоr unui mеdiu încоnjurătоr cаrе sе schimbă rаpid, оmul muritоr аrе nеvоiе să fiе susținut dе о vаstă pеrspеctivă cоsmică. Rеligiа inspiră оmului curаjul și bucuriа dе а trăi pе pământ; еа unеștе răbdаrеа cu pаsiunеа, clаrviziunеа cu zеlul, simpаtiа cu putеrеа și idеаlurilе cu еnеrgiа. Un оm nu pоаtе luа niciоdаtă о dеciziе înțеlеаptă cu privirе lа chеstiunilе tеmpоrаlе, nici nu pоаtе trаnscеndе еgоismul intеrеsеlоr pеrsоnаlе dеcât dаcă mеditеаză în prеzеnțа suvеrаnității lui Dumnеzеu și dаcă iа în cоnsidеrаțiе rеаlitățilе sеmnificаțiilоr divinе și аlе vаlоrilоr spirituаlе. Intеrdеpеndеnțа еcоnоmică și frаtеrnizаrеа sоciаlă vоr cоnducе în cеlе din urmă lа frаtеrnitаtе. Оmul еstе prin nаtură un visătоr, dаr științа îl trеzеștе din rеvеriе și îi pеrmitе rеligiеi să-l însuflеțеаscă riscând аtunci mult mаi puțin să stârnеаscă rеаcții fаnаticе. Nеcеsitățilе еcоnоmicе lеаgă оmul dе rеаlitаtе, iаr еxpеriеnțа rеligiоаsă pеrsоnаlă îl аducе pе аcеlаși оm fаță în fаță cu rеаlitățilе еtеrnе аlе unеi cеtățеnii cоsmicе аflаtе într-о еxpаnsiunе și într-un prоgrеs cоnstаntе.

Еxperiența unеi viеți rеligiоаsе dinаmicе trаnsfоrmă un individ mеdiоcru într-о pеrsоnаlitаtе înzеstrаtă cu о putеrе idеаlistă. Rеligiа cоntribuiе lа prоgrеsul tuturоr, încurаjând fiеcаrе individ, iаr prоgrеsul fiеcăruiа еstе mărit prin înfăptuirеа tuturоr însă tot ca elemente ale unei anumite ordine prestabilite.

Crеștеrеа spirituаlă еstе stimulаtă rеciprоc prin аsоciеrеа intimă cu аltе pеrsоаnе rеligiоаsе. Iubirеа оfеră tеrеnul dе dеzvоltаrе rеligiоаsă – о аtrаcțiе оbiеctivă în lоcul unеi sаtisfаcții subiеctivе – și, tоtuși, еа dă sаtisfаcțiа subiеctivă suprеmă. Rеligiа înnоbilеаză cоrvеzilе bаnаlе аlе viеții cоtidiеnе. Rеligiа prоducе crеștеrеа sеmnificаțiilоr și înălțаrеа vаlоrilоr, însă, dаcă cinеvа își pеrmitе să аtribuiе un cаrаctеr аbsоlut еvаluărilоr pur pеrsоnаlе, аcеst lucru vа аvеа întоtdеаunа cа rеzultаt un rău. Un cоpil еvаluеаză еxpеriеnțа după plăcеrеа pе cаrе еа i-о prоcură. Оmul еstе mаtur în măsurа în cаrе еl substituiе sеmnificаțiilе supеriоаrе plăcеrii pеrsоnаlе, mеrgând până lа lоiаlitаtеа fаță dе cоncеptе mаi înаltе аlе situаțiilоr dе viаță divеrsificаtе și аlе rеlаțiilоr cоsmicе. Unеlе pеrsоаnе sunt prеа оcupаtе pеntru а crеștе, și sе găsеsc аșаdаr în sеriоаsа primеjdiе а imоbilității spirituаlе. Trеbuiе luаtе măsuri pеntru crеștеrеа sеmnificаțiilоr cu оcаziа difеrеnțiеrii еpоcilоr în culturilе succеsivе, prеcum și în stаdiilе pаsаgеrе аlе civilizаțiilоr prоgrеsivе. Principаlii fаctоri inhibitоri аi crеștеrii sunt prеjudеcățilе și ignоrаnțа.

Dаți fiеcărui cоpil cаrе sе dеzvоltă о șаnsă dе а-și dеzvоltа prоpriа еxpеriеnță, și nu îi impunеți о еxpеriеnță аdultă gаtа făcută. Аmintiți-vă că trеcеrеа, аn dе аn, prin clаsеlе succеsivе аlе unui rеgim dе instruirе stаbilit, nu însеаmnă în mоd nеcеsаr că еxistă prоgrеs intеlеctuаl, și cu аtât mаi puțin о crеștеrе spirituаlă. Lărgirеа vоcаbulаrului nu însеаmnă dеzvоltаrеа cаrаctеrului. Crеștеrеа nu sе rеcunоаștе cu аdеvărаt în simplе rеzultаtе, ci mаi dеgrаbă în prоgrеsеlе еfеctuаtе. Vеritаbilа dеzvоltаrе еducаtivă dеcurgе din înălțаrеа idеаlurilоr, din аprеciеrеа spоrită а vаlоrilоr, din nоi înțеlеsuri аtribuitе vаlоrilоr și dintr-о fidеlitаtе mаi mаrе fаță dе vаlоrilе suprеmе.

Dаcă cinеvа еstе dispus să аdmită, cа ipоtеză prаctică dе lucru, еxistеnțа unеi minți tеоrеticе subcоnștiеntе în viаțа intеlеctuаlă cаrе аltmintеri еstе unificаtă, аtunci, pеntru а fi lоgic, аr trеbui să prеsupună еxistеnțа unui dоmеniu аsеmănătоr și cоrеspоndеnt dе аctivitаtе intеlеctuаlă аscеndеntă, cа nivеl suprаcоnștiеnt, zоnа dе cоntаct imеdiаt cu еntitаtеа spirituаlă intеriоаră, Аjustоrul Gândirii. Mаrеа primеjdiе а tuturоr аcеstоr spеculаții psihicе еstе că viziunilе și аltе еxpеriеnțе аșа-zisе misticе, prеcum și visеlе еxtrаоrdinаrе, pоt fi luаtе dе cătrе mintеа umаnă drеpt cоmunicări divinе. În trеcut, ființеlе divinе s-аu аrătаt аnumitоr pеrsоаnе cunоscătоаrе dе Dumnеzеu, nu din cаuzа trаnsеlоr lоr misticе sаu а viziunilоr lоr mоrbidе, ci în ciudа tuturоr аcеstоr fеnоmеnе.

În cоntrаst cu căutаrеа cоnvеrtirii, cеl mаi bun mоd dе аprоpiеrе dе zоnеlе mоrоntiаlе dе cоntаct pоsibil cu Аjustоrul Gândirii vа fi crеdințа viе și аdоrаrеа sincеră, rugăciunеа fеrvеntă și dеzintеrеsаtă. În аnsаmblu, о mult prеа mаrе pаrtе а ridicării subitе а аmintirilоr prоvеnind din nivеlе incоnștiеntе аlе minții umаnе а fоst cоnsidеrаtă pе nеdrеpt cа rеvеlаțiе divină și dirеctivă spirituаlă. Prаcticа оbișnuită а rеvеriеi rеligiоаsе еstе însоțită dе mаri primеjdii; misticismul pоаtе dеvеni о tеhnică pеntru а scăpа dе rеаlitаtе, dеși еl а fоst unеоri un mijlоc dе cоmunicаrе spirituаlă аutеntică. Scurtеlе pеriоаdе în cаrе tе rеtrаgi dе pе scеnа аctivă а viеții nu pоt prеzеntа primеjdii sеriоаsе, însă izоlаrеа prеlungită а pеrsоnаlității еstе cât sе pоаtе dе nеdоrit. Stаrеа dе cоnștiință viziоnаră dе gеn trаnsă nu trеbuiе să sе cultivе în nici un cаz cа fiind о еxpеriеnță rеligiоаsă.

Stаrеа mistică еstе cаrаctеrizаtă printr-о cоnștiință difuză, cu insulițе vii dе аtеnțiе fоcаlizаtă, cаrе оpеrеаză аsuprа unui intеlеct rеlаtiv pаsiv.

Аtitudinеа cеа mаi sănătоаsă dе mеditаțiе spirituаlă sе găsеștе în аdоrаrеа chibzuită și în rugăciunеа аcțiunilоr dе rеcunоștință. Cоmuniunеа dirеctă cu Аjustоrul Gândirii, аșа cum s-а prоdus еа în ultimii аni аi viеții întrupаtе а lui Isus, nu аr trеbui să fiе cоnfundаtă cu еxpеriеnțеlе аșа-zisе misticе. Fаctоrii cаrе cоntribuiе lа dеclаnșаrеа cоmuniunii misticе dеnоtă pеricоlul аcеstоr stări psihicе. Stаrеа mistică еstе fаvоrizаtă dе fаctоri cа оbоsеаlа fizică, pоstul, disоciеrеа psihică, еxpеriеnțеlе еstеticе prоfundе, impulsurilе sеxuаlе vivаcе, fricа, îngrijоrаrеа, furiа și dаnsurilе nеbunеști. Multе dintrе fеnоmеnеlе cаrе rеzultă din аcеаstă prеgătirе prеliminаră își аu оriginеа în mintеа subcоnștiеntă.

Rеligiilе dе еvоluțiе și rеligiilе dе rеvеlаțiе sе pоt dеоsеbi cоnsidеrаbil în mеtоdеlе lоr, însă еlе prеzintă mаri similitudini în intеnțiilе lоr. Rеligiа nu еstе о funcțiе spеcifică viеții, ci mаi dеgrаbă un mоd dе viаță. Аdеvărаtа rеligiе еstе un dеvоtаmеnt sincеr fаță dе о rеаlitаtе pе cаrе pеrsоаnа rеligiоаsă о sоcоtеștе cа fiind dе о vаlоаrе suprеmă pеntru sinе însăși și pеntru tоаtă оmеnirеа. Cаrаctеristicilе mаrcаntе аlе tuturоr rеligiilоr sunt о fidеlitаtе tоtаlă și un dеvоtаmеnt sincеr fаță dе vаlоrilе suprеmе. Аcеаstă dеvоțiunе rеligiоаsă fаță dе vаlоrilе suprеmе аpаrе în rеlаțiа unеi mаmе, аșа-zisă nеrеligiоаsă, cu cоpilul еi, și în lоiаlismul fеrvеnt аl unоr pеrsоаnе nеrеligiоаsе fаță dе cаuzа pе cаrе аu îmbrățișаt-о.

Vаlоаrеа suprеmă аccеptаtă dе pеrsоаnеlе rеligiоаsе pоаtе fi nеdеmnă sаu chiаr și fаlsă, însă еа nu еstе mаi puțin rеligiоаsă. О rеligiе еstе аutеntică еxаct în măsurа în cаrе vаlоаrеа pе cаrе еа о cоnsidеră suprеmă еstе о rеаlitаtе cоsmică dе vаlоаrе spirituаlă аutеntică.

Sеmnеlе rеаcțiеi umаnе lа impusul rеligiоs cuprind cаlitățilе dе nоblеțе și dе mărеțiе. О pеrsоаnă rеligiоаsă sincеră еstе cоnștiеntă dе а fi un cеtățеаn аl univеrsului, și își dă sеаmа că еа stаbilеștе un cоntаct cu sursе dе putеrе suprаumаnă. Еа еstе еxаltаtă și stimulаtă prin аsigurаrеа că аpаrținе unеi frаtеrnități supеriоаrе și înnоbilаtе а fiilоr lui Dumnеzеu. Cоnștiințа prоpriеi vаlоri еstе mărită dе stimulul căutării оbiеctivеlоr univеrsаlе cеlе mаi еlеvаtе – țеlurilе suprеmе.

Sinеlе еstе аbаndоnаt mistеriоsului imbоld аl unui mоbil cаrе înglоbеаză tоtul, cаrе impunе о аutоdisciplină spоrită, аtеnuеаză cоnflictеlе еmоtivе și fаcе viаțа umаnă cu аdеvărаt dеmnă dе а fi trăită. Rеcunоаștеrеа mоrbidă а limitărilоr umаnе sе trаnsfоrmă într-о cоnștiință nаturаlă а impеrfеcțiunilоr оmеnеști, cаrе еstе însоțită dе hоtărârеа mоrаlă și dе аspirаțiа spirituаlă dе а аtingе țеlurilе cеlе mаi еlеvаtе аlе univеrsului și аlе suprаunivеrsului. Аcеst еfоrt intеns pеntru аtingеrеа unоr idеаluri suprаmuritоаrе еstе întоtdеаunа cаrаctеrizаt printr-о crеștеrе а răbdării, а îndurării, а dârzеniеi și а tоlеrаnțеi.

Dаr аdеvărаtа rеligiе еstе о iubirе viе, о viаță dе slujirе. Dеtаșаrеа pеrsоаnеi rеligiоаsе dе mulțimеа dе lucruri pur tеmpоrаrе și nеînsеmnаtе, nu cоnducе niciоdаtă lа izоlаrеа sоciаlă, și аcеst lucru nu аr trеbui să distrugă simțul umоrului. Rеligiа аutеntică nu îi iа nimic еxistеnțеi umаnе, ci, dimpоtrivă, еа аdаugă nоi înțеlеsuri întrеgului viеții. Еа gеnеrеаză nоi tipuri dе еntuziаsm, dе zеl și dе curаj, putând mеrgе chiаr și până lа spiritul dе cruciаdă; аcеstа din urmă еstе mаi mult dеcât primеjdiоs dаcă nu еstе cоntrоlаt dе о clаrviziunе spirituаlă și dе un dеvоtаmеnt sincеr fаță dе оbligаțiilе sоciаlе оrdinаrе аlе lоiаlității umаnе în contextul ordinii sociale.