Ordinea Nasterii Si Stilul de Atasament Dintre Frati

Argument

”Adolescența este punctul unde se împlinește copilăria cu tot aportul ereditar și cu toată contribuția educativă pe care această împlinire o presupune (…)” (Debresse, 1970 apud Banciu, Rădulescu &Voicu, 1987, pag.84). Adolescența este etapa în care se conturează individualitatea și începe să se stabilizeze personalitatea, marcând încheierea copilăriei și trecerea spre maturizare. Este caracterizată printr-o serie de trăsături generale și specifice care condiționează și determină întregul proces de cristalizare a personalității.

În dezvoltarea psihică a copilului se pot diferenția: stadiul pubertății (de la 10 la 14 ani), stadiul adolescenței (de la 14 la 18/20 ani) și stadiul adolescenței prelungite (de la 18/20 la 24/25 ani).

Preadolescența este o etapă de stabilizare a maturității biologice. Este caracterizată de o intensă dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare și dorință de afirmare personală. Adolescența propriu-zisă sau marea adolescență se caracterizează printr-o intelectualizare intensă (dezvoltare a gândirii abstracte), prin îmbogățirea și lărgirea încorporării de conduite adulte. Se evidențiază exprimarea originalității și căutarea independenței. Adolescența prelungită se remarcă prin deținerea unui statut nou din punct de vedere profesional și social cu responsabilități crescute, prin câștigarea independenței și o viață sentimentală intensă (Albu, 2007).

În lucrarea de față, am avut în vedere stadiul adolescenței prelungite, participanții având vârste cuprinse între 15-18 ani. În consecință, pot fi identificați numeroși factori care să contribuie sau să perturbe dezvoltarea armonioasă a adolescenților.

Astfel, în urma participării în anul al doilea la cursul de Psihologia Vârstelor, doamna profesoară Luminița Iacob a ridicat în mintea mea un semn de întrebare. La acel moment, dumneaei afirma: ”Ar fi interesant de studiat dacă temperamentul primului născut influențează numărul viitorilor copii născuți în familie”. Deoarece eram în căutarea unei teme pe care să o abordez în susținerea lucrării de licență, subiectul identificat de doamna profesoară părea destul de interesant la acel moment.

Cercetând studiile realizate până la acea dată pe această temă, am observat că există numeroase cercetări care să susțină legătura dintre ordinea nașterii și personalitatea în ansamblu. O explicație privind interesul crescut asupra acestui domeniu poate fi aceea că, înțelegerea poziției pe care fiecare membru o ocupă în cadrul fratriei poate determina o cunoaștere mai aprofundată a personalității sale.

Însă, focalizându-mă mai specific, asupra temperamentului, am constatat că există un număr extrem de mic de studii relevante care să justifice această legătură. Prin urmare, nu aveam posibilitatea de a realiza o fundamentare teoretică solidă. În plus, această temă solicita realizarea unui studiu logitudinal, fapt care mă poziționa în imposibilitatea de a organiza demersul cercetării pentru finalizarea ciclului de licență.

Așadar, pe motiv că personalitatea este un concept prea general pentru a putea fi măsurat, dar mai ales pentru faptul că această temă a mai fost studiată, am mers mai departe cu investigațiile și am ajuns la concluzia că aș putea analiza influența ordinii nașterii asupra altor variabile. Prin urmare, m-am oprit asupra unor variabile socio-afective și anume calitatea relației cu prietenii și singurătatea.

Legătura dintre ordinea nașterii și calitatea relației cu frații, respectiv singurătate, a fost foarte puțin studiată, însă am fost interesată să descopăr dacă există o relație în acest sens, mai puțin studiată până în momentul de față.

În continuare, am adăugat încă două variabile psihosociale, alături de ordinea nașterii, respectiv stilul de atașament și calitatea relației cu frații pentru o mai bună coeziune a datelor.

Pornind de la această idee, în ceea ce privește confirmarea existenței unei relații între factorii psihosociali și cei socio-afectivi implicați în viața adolescenților, s-a demonstrat că stilul de atașament influențează calitatea relației cu prietenii și singurătatea.

Partea I

~Partea teoretică~

Capitolul 1. Calitatea relației cu frații

Pe măsură ce copiii trec prin perioada de început a adolescenței, aceștia trebuie să facă față provocării de a rezolva un număr semnificativ de sarcini din ce în ce mai saliente, inclusiv dezvoltarea unor relații de prietenie apropiate caracterizate prin niveluri ridicate ale intimității, ale auto-dezvăluirii și ale acordării autonomiei (Brendgen și colab., 2002).

Astfel, adolescenții se pot baza în mare parte pe experiențele ce stau la baza relației dintre frați ca prototipuri pentru abordarea diferitelor faze de dezvoltare pe dimensiunea adaptare-inadaptare (Bascoe, Davies & Cummings, 2012).

1.1. Definire

Relațiile cu frații sunt definite printr-o serie de caracteristici structurale, de exemplu genul, diferența de vârstă, legătura de rudenie, precum și locul diadei în familia globală (McHale și colab., 2012).

Au fost identificate 4 dimensiuni ale relațiilor cu frații: căldură/apropiere, conflict, rivalitate, statut/putere. Aceste dimensiuni au fost raportate în mod constant în studiile care utilizau auto-raportarea calității relației cu frații în rândul adolescenților (Furman & Buhrmester, 1985 apud Volling, Blandon, 2003). Acestea includ căldura și implicarea mutuală a fraților unul în viața celuilalt, precum și existența conflictelor și a rivalității, descrise ca ambivalență emoțională (Deater-Deckard, Dunn,&Lussier, 2002).

Mc. Guire și colab. (1996) au construit o tipologie a relațiilor dintre frații, bazată pe două dimensiuni: căldură și ostilitate (Furman & Buhrmester, 1985). Ei au identificat patru tipuri de relații definite pe baza acestor două dimensiuni: armonios, ostil, afectuos și neimplicat. Relațiile armonioase dintre frați prezintă o căldură/apropiere ridicată și o ostilitate scăzută, relațiile ostile se evidențiază printr-o ostilitate ridicată și o apropiere scăzută, relațiile afectuoase prezintă niveluri ridicate atât ale apropierii cât și ale ostilității, iar relațiile fără implicare, denotă niveluri reduse ale apropierii și ostilității.

1.2. Caracteristici ale relației cu frații

Relațiile dintre frați sunt caracterizate de un amestec de frecvențe, uneori interacțiunile fiind intense, pozitive (validare, angajament, căldură, cooperare) sau negative (critică și conflict). De altfel, conflictul dintre frați poate fi benefic, deoarece oferă o practică valoroasă în dezvoltarea abilităților interpersonale (Brody, 1998 apud Shapiro și colab., 2013).

O relație pozitivă între frați este asociată cu un nivel mai scăzut de internalizare a simptomatologiei la copiii expuși la o varietate de tensiuni de viață (conflict interparental) (Gass, Jenkins, & Dunn, 2007).

Prin observarea comportamentelor de joc și de luptă, cu afecțiunea lor aferentă, este posibil să se evalueze mai obiectiv echilibrul dintre aspectele pozitive și cele negative ale relației dintre frați (Shapiro și colab., 2013).

Climatul emoțional rece și indiferent în relațiile dintre frați au fost teoretizate prin creșterea tendinței de a minimaliza importanța relațiilor și generarea unui model de coping caracterizat prin ignorare interpersonală, respingere, alienare, externalizarea problemelor (Davies și colab., 2004 apud Cummings și colab., 2012).

Odată cu vârsta, relațiile dintre frați sunt supuse transformărilor induse de dezvoltare și vor deveni mai egalitare și mai simetrice (Buhrmester&Furman, 1990 apud Scharf, Avigad-Spitz, 2005). Adolescenții simt nevoia de a-și dezvolta propria identitate, separată emoțional de părinți, cu un interes crescut față de lumea întreagă, prieteni și parteneri romantici. Descoperirile recente sugerează că în ciuda distanței în creștere și scăderea activităților comune, atașamentul emoțional dintre frați rămâne puternic de-a lungul adolescenței. În adolescența târzie, indivizii raportează o creștere a intimității față de frații lor (Cole & Kerns, 2001 apud Scharf, Avigad-Spitz, 2005).

Un studiu timpuriu a sugerat că cei care aveau numai un frate au fost asociați cu mai puține probleme emoționale la copiii ai căror părinți s-au confruntat cu experiențe maritale dizarmonice (Jenkins & Smith, 1990 apud Shapiro și colab., 2013). Mai general, relațiile pozitive dintre frați pot prezice rezultatele dorite la copii, incluzând mai puține simptome de anxietate (Shapiro și colab., 2013).

1.3. Funcțiile relației cu frații

Sroufe, Egeland, Carlson, și Collins (2005) susțin că există funcții unice de dezvoltare ale relațiilor dintre frați, în sensul că sunt printre relațiile cele mai de durată, cu aceleași caracteristici, dar sunt diferite de relația părinte-copil și relația cu prietenii. În relațiile părinte-copil, pot fi prezente puternice legături emoționale, dar ca și în relațiile cu prietenii pot exista decalaje semnificative de vârstă (Robertson, Shepherd & Goedeke, 2012).

Astfel, frații oferă contexte unice pentru furnizarea experiențelor ce vor influența dezvoltarea abilităților sociale și cognitive (Noller, 2005), iar relația dintre frați oferă copiilor multe oportunități de a învăța despre ei înșiși și despre modul în care alții îi pot vedea (Dunn, 2000).

Problemele ce țin de autoritate, pot avea loc mai mult între părinți și copii, în timp ce relația dintre frați oferă oportunități pentru a învăța despre managementul conflictelor, formarea identității, toleranța la dispozițiile negative și înțelegere socială (Kramer, 2010).

Frații se angajează astfel în multe interacțiuni diferite, de-a lungul anilor și în procesul de învățare a diverselor moduri de a se comporta și de a fi, repetând astfel pozițiile pe care le vor lua mai târziu în relațiile lor la vârsta adultă. Acest lucru sugerează că relațiile dintre frați pot fi importante în dezvoltarea abilităților necesare mai târziu. Având în vedere durata relației, cele mai lungi relații pot fi: relația cu frații, cu părinții, partenerii și copiii (Young, 2007 apud Rebecca Robertson, Daniel Shepherd & Sonja Goedeke, 2012).

1.4. Rivalitatea dintre frați

În timpul copilăriei, frații reprezintă o parte fundamentală a lumii sociale pentru majoritatea copiilor. Legăturile emoționale dintre frați sunt puternice, fiind intens pozitive și negative. Frații pot fi co-echipieri, îngrijitori, surse de sprijin sau pot fi considerați ca factori nocivi (Furman & Giberson, 1995 apud Scharf, Avigad-Spitz, 2005). În timpul copilăriei timpurii, relațiile dintre frați sunt caracterizate prin litigii de proprietate și concurență pentru atenția părinților (Teti, 2002).

Lamb and Sutton-Smith (1982) sugerează două tipuri principale de influență a rivalității dintre frați: inițiată de adult și generată de frați. Cea inițiată de adult se poate împărți în două categorii: vizibilă și ascunsă (secretă). Rivalitatea inițiată de adult vizibilă include declarații comparative între doi frați. Comparațiile ascunse ar include subtile declarații fără comparație directă. În cazul rivalității generate de frați, se încearcă câștigarea atenției din partea părinților și creșterea statutului în relația cu frații (Badger & Reddy, 2009).

Cauze ale rivalității dintre frați

Amploarea influenței factorilor evolutivi asupra comportamentului uman față de cultura și construcția socială este deschisă spre dezbatere. Cauzele finale ale comportamentului sunt tendințele adaptative care au evoluat din selecția naturală ce cuprinde teoria lui Darwin cu privire la selecția naturală și dispoziția biologică de a concura pentru focalizarea asupra creșterii copiilor și a grijii (atenției) pentru supraviețuire în copilărie (Badger & Reddy, 2009).

Cauzele proxime ale comportamentului se datorează influențelor de pe parcursul vieții: biologice, precum mediul, factori care interacționează aproape întotdeauna unul cu altul. Aceste influențe includ diverse situații de mediu la care individul trebuie să reacționeze pentru a continua cu succes drumul prin viață și a supraviețui selecției naturale (Mayr, 1961 apud Badger & Reddy, 2009). Prin urmare, cauza rivalității umane dintre frați își are bazele în selecția naturală. Totuși, modul în care un individ își conduce rivalitatea depinde factorii sociali și situaționali.

Există un număr de variabile care ar putea afecta rivalitatea dintre frați, precum genul, ordinea nașterii, diferența de vârstă, influențele parentale sau de mediu și o serie de circumstanțe în care ar putea apărea rivalitatea: acasă, la școală, în cadrul job-ului, al mediilor sociale și chiar aparența fizică. Majoritatea oamenilor trăiesc într-o familie cu cel puțin un frate sau o soră. Relația dintre frați poate fi marcată cu rivalitate și conflict, dar poate fi, de asemenea, una dintre cele apropiate și mai intime relații pe care o persoană o poate avea în copilărie, adolescență și la vârsta adultă (Buhrmester & Furman, 1990 apud Volling, Blandon, 2003).

Siegler (2007) remarcă o varietate de posibile influențe non-biologice asupra rivalității umane dintre frați: conflictul parental, preferințele parentale – acest lucru poate crește rivalitatea de la copilul ”mai puțin iubit”, ce poate stârni vinovăție în copilul ”iubit” și copiii să fie încurajați să aibă aceleași hobby-uri și interese (Badger & Reddy, 2009).

1.5. Legăturile dintre frați și sistemul familial

Relațiile cu frații sunt parte integrantă a sistemului familial. Teoriile au subliniat inter-relaționarea dintre frați, sugerând că natura și pattern-ul unui subsistem poate afecta funcționarea, ceea ce conduce la crearea unui alt subsistem familial (Bowlby, 1973 apud Scharf, Avigad-Spitz, 2005). Astfel, o atmosferă pozitivă în familie, generează relații apropiate între frați, iar o atmosferă stresantă, va conduce, probabil la relații negative între frați.

Furman și Giberson (1995) au sugerat că tensiunea dintre părinți ar putea crește probabilitatea ca adolescenții să devină iritați și să-și descarce furia pe frații lor. Părinții pot influența relațiile interpersonale ale copiilor în mod direct, prin oferirea unor sfaturi și pri intervențiile în interacțiunile și conflictele lor

Relațiile dintre frați se dezvoltă într-un sistem familial mai mare, unde există relații tranzacționale între dinamica dintre frați și pe de o parte starea de bine a membrilor familiei, iar pe de altă parte alte relații ale subsistemului familial. Relațiile părinte-copil au impact asupra calității relațiilor cu frații, prin aceea că părinții aspri și autoritari contribuie la schimburi mai conflictuale între frați (McHale și colab., 2000). Pe de altă parte, părinții pot avea un impact pozitiv asupra relațiilor dintre frați prin strategiile de rezolvare a conflictelor utilizate (argumentarea, asumarea punctului de vedere), care pot conduce la relații armonioase între frați (Siddiqui & Ross, 2004 apud McHale și colab., 2012).

Un model al efectelor familiale postulează că pattern-urile de interacțiune dintre frați conflictuale și coercitive reprezintă un strsor semnificativ pentru părinți și poate diminua starea psihologică de bine a părinților. Un astfel de stres continuu poate afecta competența, implicarea parentală, care poate conduce alternativ la o disciplină autoritară și dezangajare parentală (Dishion, Nelson, & Bullock, 2004).

Tratamentul parental diferențiat

O cheie a dinamicii familiale care influențează relațiile dintre frați este reprezentată de tratamentul diferențiat (PDT). Teoria comparării sociale (Festinger, 1954) sugerează că oamenii se evaluează pe baza comparării cu alte persoane, în special cei care se află în proximitate fizică și sunt similari cu ei. Frații reprezintă primii candidați pentru compararea socială și sunt adesea comparați între ei de alții (ex.părinți). Deși există normele sociale ce fac apel la tratamentul egal al urmașilor, mai mulți părinți recunosc diferențele dintre comportamentul, personalitatea și necesitățile copiilor lor și de cele mai multe ori aduc în discuție caracteristicile personale ale copiilor ca motivație pentru tratamentul diferențiat aplicat copiilor (McHale & Crouter, 2003 apud McHale și colab., 2012).

Caracteristicile proprii ale copiilor, cum ar fi sexul, vârsta, temperamentul și în special diferențele dintre frați pe baza acestor caracteristici, au fost legate de PDT. Mamele și tații au raportat mai multe relații conflictuale cu adolescenți din diade aparținând aceluiași gen, față de adolescenți din diade de gen opus (Stocker, 1995). În plus, părinții pot simți o nevoie mai mare în a diferenția între copiii de același gen, comparativ cu cei de gen diferit (Atzaba-Poria & Pike, 2008).

Copiii sunt sensibili la PDT și raportează apariția frecventă a acestuia. PTD este legat de relațiile mai puțin pozitive dintre frați în copilărie până în adolescență, iar fratele defavorizat tinde să dezvolte un nivel mai ridicat al depresiei, al comportamentului antisocial și delincvent și a consumului de substanțe (Hetherington și colab., 1996 apud McHale și colab., 2012).

Pe de altă parte, Crouter, McHale, and JenkinsTucker (1999) au sugerat că părinții recunosc și admit mai ușor tratamentul diferențiat atunci când cei doi copii sunt în mod evident diferiți, cum ar fi în cazul fatelor și băieților (Atzaba-Poria & Pike, 2008).

Examinarea PDT oferă o perspectivă asupra legăturilor dintre relațiile interparentale și cele cu frații în cadrul sistemului familial. Dovezile sugerează că un conflict interparental indică niveluri mai mari ale PDT, care poate fi rezultatul unor numeroase procese, cum ar fi creșterea stesului parental care duce la învinuirea unui copil (identificarea țapului ispașitor) sau tendința copiilor de a adopta diferite roluri în familie. McHale și colab. (2012) au explorat modelele interparentale de PDT, indicând că favoritismul unui singur părinte față de un copil, poate reflecta o coaliție între între generații, în timp ce congruența dintre PDT-ul părinților reflectă pozitiv co-parentalitatea.

1.6. Influența relației cu frații asupra relației cu prietenii

Există date teoretice și empirice care vin în spijinul unei asocieri pozitive sau congruente ale relației, cum ar fi atunci când stilurile de interacțiune pozitive cu prietenii corespund comportamentelor similare cu frații (Kramer & Gottman, 1992 apud Updegraff, McHale& Crouter, 2002)

În timpul adolescenței, fetele și băieții interacționează cu alți tineri, inclusiv cu frații și prietenii, care sunt figuri proeminente în experiențele lor de zi cu zi (Blyth, Hill, & Thiel, 1982; Furman & Buhrmester, 1985). Adolescenții se bazează pe ambele relații, atât pe cele cu prietenii, cât și pe cele cu frații pentru intimitate, companie și suport emoțional (Lempers & Clark-Lempers, 1992 apud Updegraff & Obeidallah, 1999).

La nivelul cel mai general, este posibil ca relațiile intime și apropiate să îmbunătățească relațiile cu frații sau cu prietenii, fiind legate pozitiv de starea de bine (ex. stimă de sine ridicată, un nivel scăzut al comportamentelor deviante, competența socială percepută) (Elicker, Englund & Sroufe, 1992).

Diferențele dintre relațiile cu prietenii și relațiile cu frații se centrează în primul rând pe alegerea implicită – copiii nu îi aleg pe frații lor, dar se confruntă și locuiesc cu ei, în timp ce își aleg prietenii; în al doilea rând, relațiile cu frații pot fi ostile și ambivalente – calități puțin probabile ce ar putea fi găsite în prietenii; în al treilea rând, diferențele individuale în relațiile cu frații sunt foarte marcante (Cutting, Dunn, 2006).

S-ar putea argumenta că influențele de dezvoltare ale relațiilor dintre frați sunt susceptibile de a fi dependente de calitatea relației. Relațiile cu frații pot fi deosebit de proeminente în acest context de dezvoltare din cauza comparabilității considerabile cu multe dintre provocările relațiilor cu prietenii (intimitate, divulgare, oferirea autonomiei în relațiile de prietenie) în adolescența timpurie. De exemplu, relațiile cu frații se aseamănă destul de mult cu relațiile cu prietenii și colegii pe baza unor caracteristici structurale cheie, ce includ echilibrul relativ egal al puterii și al vârstei similare (Laursen, 1995 apud Bascoe, Davies & Cummings, 2012).

Kramer și Gottman (1992), susțin că adolescenții care au avut interacțiuni pozitive și mai puține conflicte cu prietenii lor, de asemenea, s-au comportat mai pozitiv cu frații lor.

Pe de altă parte, teoria sugerată de Dunn (1992) a unei posibile compensări, în timpul copilăriei, pentru interacțiunile negative dintre frați prin interacțiunile pozitive cu prietenii sau invers, s-a confirmat, extrapolându-se și asupra interacțiunilor cu privire la frați și prieteni din timpul adolescenței (Oliva& Arranz, 2005).

Relațiile pozitive cu colegii, competența socială și formarea prieteniei sunt asociate cu relații cu frații pozitive, de susținere (Parke & Buriel, 1998). Copiii care achiziționează și practică un repertoriu extins al comportamentului agresiv cu frații și părinții, vor afișa un comportament similar și față de prieteni (Lewin, Hops, Davis, & Dishion, 1993 apud Bank, Burraston & Snyder, 2004).

Tranziția normativă gimnaziu-adolescență este însoțită de o creștere a influenței prietenilor, de o dorință de autonomie și independență. Frații împărtășesc adesea rețelele comune de prieteni. Asocierea unui frate cu prieteni devianți, cum ar fi împărțirea rețelei, poate contribui la adoptarea unui comportament antisocial al altor frați (Rowe & Gulley,1992).

Conflictul dintre frați poate fi atenuat prin dezvoltarea unei relații pozitive în care copiii apelează la un schimb de informații cu părinții lor, necesară pentru monitorizarea și rezolvarea eficientă a problemelor (Stattin & Kerr, 2000). Părinții care sunt în imposibilitatea de a urmări și gestiona conflictele dintre frați la domiciliu, pot deveni mai puțin dornici de a monitoriza asocierea copiilor lor cu prieteni devianți, ori expunerea fraților la prieteni devianți.

1.7. Relația cu frații și singurătatea

Krause-Parello (2008) sugerează că singurătatea este o stare emoțională ce poate afecta dezvoltarea fizică și mentală și poate dăuna dezvoltării sociale a individului.

Singurătatea este definită ca un răspuns emoțional negativ la discrepanța dintre ceea ce se dorește și ceea ce se obține de la mediul social. Este o problemă care afectează mai multe fațete ale sănătății mentale a adolescenților (Peplau & Perlman, 1982 apud Vanhalst, Luyckx & Goossens, 2014).

Există importante asociații între singurătate și diferiți indicatori ai sănătății mentale umane (Margalit, 2010). Printre aceste studii, singurătatea este asociată pozitiv cu depresia, anxietatea socială și retragerea socială, tentativa de suicid, timiditatea, acceptarea reciprocă scăzută, victimizarea/agresarea, evitarea școlii și nemulțumirea socială. În aceste studii, singurătatea este raportată ca fiind asociată negativ cu auto-percepția, stima de sine, satisfacția de viață, starea de bine psihologică, suportul social și angajamentul social, sentimentul de apartenență la școală, angajamentul în școală și societate (Yildiz & Duy, 2014).

Prin urmare, investigarea predictorilor singurătății este de o importanță crucială. Doi factori principali, influențează singurătatea și anume factorii individuali încorporați în personalitate și factorii situaționali, cum ar fi experiențele cu prietenii (Weiss, 1982 apud Vanhalst, Luyckx & Goossens, 2014).

Unele studii au concluzionat cote de vârf ale singurătății atinse în adolescență. Adolescenții probabil raportează niveluri mai ridicate ale singurătății din două motive. În primul rând, pentru adolescenți, prietenii devin o formă tot mai importantă de sprijin social, de satisfacere a nevoilor de intimitate, atașament și acceptare, comparativ cu familia (Parkhurst & Hopmeyer, 1999 apud Schinka și colab., 2012).

Larson(1999) indică faptul că adolescenții raportează un nivel mai ridicat al singurătății în contexte școlare și comunitare, au o stimă de sine mai scăzută și un nivel mai ridicat al simptomelor depresive. Pe de altă parte, raportările părinților și profesorilor indică faptul că acești adolescenți au un nivel mai scăzut de adaptare. Adolescenții sunt mai predispuși să resimtă singurătatea în comparație cu copiii (Yildiz & Duy, 2014).

În plus, unii adolescenți încep să petreacă mai mult timp singuri și au tendința de a percepe singurătatea ca având o valență negativă și nu ca pe o perioadă de liniște (Koenig & Abrams, 1999 apud Schinka și colab., 2012).

Ipoteza nevoii de apartenență prevede că fiecare ființă umană are o unitate înnăscută de a forma și menține un anumit număr de relații cu alți oameni. Când această nevoie nu este îndeplinită, oamenii pot experimenta un disconfort social, de exemplu, sub forma sentimentului de singurătate (Baumeister & Leary,1995 apud Van Roekel și colab., 2013).

Din punct de vedere evolutiv, sentimentul de singurătate poate fi funcțional și adaptativ. Atunci când o persoană se confruntă cu sentimentul de singurătate, ca răspuns la izolarea socială, acea persoană ar putea mult mai probabil să fie activată pentru a iniția sau a restabili relațiile sociale față de persoanele care nu au experimentat sentimentul de singurătate ca răspuns la izolarea socială. La rândul lor, indivizii care s-au confruntat cu sentimentul de singurătate au mai multe șanse de a supraviețui și de a-și transmite genele, pentru că probabilitatea de supraviețuire este mai mare în cadrul unei comunități sociale în care oamenii sunt protejați împotriva amenințărilor externe, prin relații sociale stabile (Cacioppo și colab., 2006).

Datele existente sugerează că acele conflicte și dificultăți dintre părinte-copil și frați ale subsistemelor familiale se suprapun peste contribuțiile sinergice și problemele de conduită în timpul copilăriei și adolescenței (Updegraff, McHale& Crouter, 2002).

Deși există puține cercetări cu privire la relația dintre frați și singurătate, în studiul lor, Ponzetti și James (1997) au identificat următoarele rezultate: dimensiunile relației cu frații, cum ar fi apropierea, conflictul, puterea și rivalitatea ar putea fi predictori semnificativi ai singurătății.

Calitatea relației cu frații oferă un context în care sunt construite așteptările altor relații. Indivizii pot evalua satisfacția lor în raport cu alte relații față de așteptările stabilite prin interacțiunea cu frații. Dacă în lumina acestor expectanțe, aceste relații nu se compară într-un mod favorabil, atunci persoana poate resimți singurătatea (Ponzetti & James, 1997).

Rivalitatea scăzută (perceperea fraților ca fiind favorizați de către părinți) a fost asociată cu un nivel ridicat al singurătății. Sentimentele negative generate de favoritismul parental au potențialul de a afecta perspectivele adolescenților cu privire la relații. Percepția fraților ca și concurenți și insecuritatea acceptării din partea celorlalți pot distorsiona percepția adolescenților despre relațiile lor și astfel, pot resimți singurătatea (Ponzetti & James, 1997).

Conflictul a fost corelat pozitiv cu singurătatea. Lecțiile învățate prin dispute și concurența cu unul dintre frați s-ar putea raporta și la alte relații interpersonale. Puterea nu a fost legată în mod semnificativ de singurătate, dar a fost corelată pozitiv cu conflictul (Ponzetti & James, 1997).

Studiul lui Frank a raportat că frații au nevoie de confort și discută atunci când se confruntă cu singurătatea. Mai mult, pentru că frații au în comun statutul egal și puterea relativă în adolescență, este mult mai probabil să se simtă înțeleși și respectați de către frații lor, împărtășind opinii similare cu aceștia (Moser și colab., 1996 apud Yeh & Lempers, 2004). Adolescenții se simt, de asemenea, mult mai confortabil atunci când vorbesc cu frații lor și caută ajutor la aceștia, în comparație cu părinții lor, în ceea ce privește anumite aspecte, cum ar fi întâlnirile, prezentarea unor idei și sex-ul (Cotterell, 1996 apud Yeh & Lempers, 2004).

În plus, relațiile apropiate cu frații ar putea servi ca o modalitate pentru adolescenți de a rămâne conectați la familie, în timp ce procesele individualizate dau dependență de părinți (Seginer, 1998 apud Yeh & Lempers, 2004).

Capitolul 2. Stilul de atașament

2.1.Definirea conceptului

Teoria atașamentului este opera comună a lui John Bowlby și Mary Ainsworth. Bowlby a formulat principiile de bază ale teoriei, revoluționând gândirea noastră despre legătura dintre mamă și copil. Metodologia lui Ainsworth nu numai că a făcut posibilă testarea empirică a ideilor lui Bowlby, ci a contribuit la extinderea teoriei în sine, fiind responsabilă de crearea unor noi direcții. Ainsworth a introdus conceptul de ”figură de atașament” ca bază securizantă cu ajutorul căreia copilul poate explora lumea. În plus, ea a formulat conceptul de ”sensibilitate maternă” la semnalele sugarilor și rolul lor în dezvoltarea stilurilor de atașament copil-mamă (Bretherton, 1992).

Teoria atașamentului a fost istoric identificată ca o abordare teoretică de specialitate pentru înțelegerea importanței legăturii și relației în dezvoltarea copiilor (Wilson, 2008). Teoria atașamentului (Bowlby, 1969/1982) consideră legătura emoțională între părinți și copii ca un sistem de feedback ce menține echilibrul între necesitățile copilului cu privire la apropierea față de părinți, dar și la cele pentru explorarea lumii (Lerner, Easterbrooks & Mistry, 2003).

Acesta oferă o explicație pentru modalitatea în care legăturile parentale și facilitarea autonomiei copilului pot spijini concomitent dezvoltarea pozitivă a adolescentului (Erdman, 2003).

Conform teoriei atașamentului, principalul rol al părintelui sau al figurii de atașament este de a oferi o bază securizantă, acționând ca o sursă de ajutor atunci când este nevoie și susține creșterea independenței într-o manieră sensibilă. În plus, relațiile de atașament formează nucleul modelelor interne de lucru, a reprezentărilor mentale ale sinelui și altele (Wilson, 2008).

Asumpția de bază a teoriei atașamentului este că interacțiunile timpurii cu figuri de atașament conduc la dezvoltarea unor modele de lucru interne care organizează experiența emoțională și ghidează încercările de a face față pericolelor pe durata vieții (Lubetzky & Gilat, 2002).

2.2. Clasificare

Bowlby (1973, 1982) a propus, de asemenea, că relațiile atașamentului timpuriu au un impact profund asupra dezvoltării atașamentului copilului. Prin interacțiuni repetate cu figurile de atașament, copiii dezvoltă propriile modele de lucru interne ca demne sau mai puțin demne de îngrijire și receptivi sau mai puțin receptivi. Deși experiențele fiecărui copil, și prin urmare, modelele de lucru, sunt unice, anumite regularități au fost observate în natura și calitatea relațiilor părinte-copil (Collins și colab., 2002).

Cele trei stiluri de atașament descrise de Ainsworth (1989) – securizant, evitant și anxios-ambivalent se evidențiază nu numai în copilărie, ci persistă până la maturitate și pot fi detectate în modul în care sunt formate și menținute relațiile romantice de mai târziu (Feeney, 2008 apud Simpson & Rholes, 2010).

Atașamentele securizante sunt caracterizate prin comunicare deschisă, flexibilă între părinți și copii, înconjurată de semnale emoționale ce evidențiază un echilibru și o gamă variată de emoții pozitive și negative (Lerner, Easterbrooks & Mistry, 2003).

Atașamentele nesigure (evitant, anxios), în contrast, dezvăluie modalități problematice de comunicare a emoțiilor – partenerii pot prezenta o gamă limitată de emoții sau pot afișa o amplificare a acestora (Lerner, Easterbrooks & Mistry, 2003). De exemplu, părinții copiilor cu un atașament evitant pot răspunde inconsecvent la situații de suferință, ignorându-le sau acționând prin pedepsire.

2.3. Efectele tipului de atașament asupra dezvoltării ulterioare a copilului

În conformitate cu Bowlby (1969), copiii dezvoltă modele de lucru interne ale atașamentului care constau în cogniții și așteptări bazate pe experiențele lor de atașament cu persoana de referință, de obicei mama.

Persoanele de referință acționează ca surse de confort și ajutor atunci când este necesar. Știind că figura de atașament este în mod constant disponibilă, ea permite copilului să exploreze mediul șă să accepte provocările fără a se confrunta cu o anxietate nejustificată. Aceasta, la rândul său stimulează competența socială și intelectuală a copilului (Wilson, 2008).

Bowlby (1982) a argumentat că acele comportamente de atașament din faza de început a copilăriei sunt reglate printr-un sistem înnăscut de comportament care funcționează pentru a promova siguranța și supraviețuirea prin menținerea proximității oferită de părinte (Collins și colab., 2002).

Copilul cu un stil de atașament securizant este deschis atât la emoții pozitive, cât și negative, solicită ajutor în caz de pericol, caută experiențe și oameni pozitivi. Copilul anxios-ambivalent este hipervigilent la semnalele de amenințare, exprimă o negativitate și o anxietate ridicată chiar și în preajma îngrijitorului, fiind preocupat de disponibilitatea sa (Doyle, Lawford & Markiewicz, 2009).

Copilul cu un stil de atașament evitant, își suprimă emoțiile în special ca răspuns la amenințări și este de sine stătător compulsiv. Adesea, se folosește o măsură de auto-raport a stilului de atașament cu alții în general, în adolescența târzie ce diferențiază mai mult atașamentul evitant de respingere – în care indivizii neagă nevoia de apropiere și temere – evitare, când indivizilor le-ar plăcea să aibă relații mai apropiate, dar le este frică de respingere (Doyle, Lawford & Markiewicz, 2009).

2.4.Implicații ale teoriei atașamentului asupra indivizilor

Importanța legăturii și încurajării autonomiei de către figura de atașament este recunoscută de modelul atașamentului. Ambele elemente sunt esențiale și trebuie să fie prezente pentru a promova creșterea individuală și funcționarea adaptativă. Cu toate acestea, legătura dintre copil și persoana de referință este de o importanță primordială, fiind considerată extrem valoroasă pe parcursul întregii vieți, ce oferă un potențial de insuflare a securității și competenței (Wilson, 2008).

Nu toate relațiile de atașament oferă cu adevărat o bază securizantă. Securitatea relațiilor de atașament poate fi distinsă prin maniera în care membrii diadei, cum ar fi părintele și copilul – răspund pe parcursul unei perioade de detresă psihică (Lerner, Easterbrooks & Mistry, 2003).

Indivizii cu un stil de atașament securizant sunt mai frecvent asociate cu parteneri care posedă același stil de atașament și sunt descrise ca simțindu-se confortabil în relațiile apropiate și având o anxietate scăzută în ceea ce privește relațiile. Indivizii cu un stil de atașament securizant raportează un nivel mai ridicat al interdependenței, angajamentului și încrederii, precum și al satisfacției în cadrul relațiilor romantice, decât indivizii cu un stil de atașament evitant sau anxios (Robertson, Shepherd & Goedeke, 2012 ).

Conform ipotezei bazei securizante, sentimentele de siguranță și încredere ale unui copil rezultă din experiențe cu persoane de referință care sunt receptive și înțelegătoare (Wilson, 2008).

Indivizii cu un stil de atașament nesigur (evitant, anxios) pot întâmpina dificultăți în a-și înțelege propriile emoții, dar și pe ale celorlalți, fiind mai vulnerabili în a interpreta greșit situațiile ambigue ca ostile și mai puțin capabili în a repara perturbările produse în relații (Lerner, Easterbrooks & Mistry, 2003).

Aceste interpretări eronate pot conduce la acțiuni ostile sau agresive, de retragere din partea prietenilor sau alte comportamente care subminează formarea unor relații sănătoase și a sentimentelor pozitive despre sine. Prin urmare, înțelegerea rolului acestei strategii a atașamentului nesigur sau a modalităților de comunicare și răspuns la sentimentele de pericol, îi pot scoate în evidență pe unii adolescenți care se confruntă cu ”comportamente problematice”, cum ar fi abuzul de substanțe și comportamentul perturbator (Allen & Kuperminc, 2006).

2.5.Tipuri de atașament

a) Părinții ca figuri de referință în teoria atașamentului

Conform acestei teorii, atunci când trec printr-o perioadă tensionată, copiii și adolescenții, vor căuta în mod inevitabil sentimentul de confort la persoanele de referință, iar părinții le vor conferi copiilor un sentiment de securitate, alături de premisa că totul va fi bine (Lerner, Easterbrooks & Mistry, 2003).

Sentimentele puternice de apropiere nu sunt privite ca disfuncționale. Persoana de referință oferă un sentiment reconfortant psihologic al stării de bine și reduce anxietatea în situații periculoase și stesante. Dacă această sursă de confort și sprijin lipsește, atunci riscul unei disfuncții psihologice crește semnificativ, conducând eventual la lipsa unor strategii adecvate de coping ( Wilson, 2008).

Atașamentul securizant este asociat cu un părinte sensibil și receptiv (prin aceasta, inducând sentimente de sprijin și securitate), atașamentul evitant este asociat cu un părinte rece, respingător și nefavorabil (inducând prematur încrederea în sine și suprimarea sărăciei și a vulnerabilității) iar atașamentul anxios-ambivalent este asociat cu un părinte care răspunde într-o manieră inconsecventă (inducând anxietate, vigilență și furie). Aceste diferențe surprinse între stilurile de atașament sunt considerate a reflecta diferențele sistematice în modelele interne de lucru proprii și ale altora. Odată dezvoltate, aceste modele devin caracteristici de bază ale personalității, care continuă să ghideze modelele de răspuns cognitiv, emoțional și comportamental în contexte relevante ale atașamentului (Bowlby, 1973 apud Collins și colab., 2002).

Nevoia de a fi în proximitatea părinților în situații tensionate și nevoia părinților de a-și ajuta copiii aflați în situații stresante au fost teoretizate ca având o bază biologică ce promovează supraviețuirea speciilor. Sistemul de atașament plasează copiii și părinții împreună, tocmai pentru protejarea copiilor de evenimentele cu impact negativ. Emoțiile pozitive care pot deriva din apropiere, cum ar fi sentimentul de securitate, asigură un atașament plin de satisfacții de ambele părți, atât pentru copii, cât și pentru părinți (Lerner, Easterbrooks & Mistry, 2003).

Asigurarea unei baze securizante a fost identificată ca necesitate centrală a atașamentului și s-a constatat că mamele reprezintă o bază securizantă de-a lungul anilor pentru adolescenți și adulți tineri, mai mult decât tații sau (prietenii), indiferent dacă participanții au avut parteneri romantici. Tații au fost aleși mai puțin decât mamele sau cel mai bun prieten pentru toate funcțiile atașamentului (Waters & Cummings, 2000).

Echilibrul dintre independența în curs de dezvoltare și apropierea față de părinți reprezintă elementul central al teoriei atașamentului, fiind deosebit de relevant atunci când copii trec spre adolescență. Copiii și părinții pot lua în egală măsură în considerare perspectivele reciproce și negocierile din relația lor. Adolescenții continuă să-și vadă părinții ca pe o bază securizantă de explorare, folosind ancore temporare prin care revin la locul sigur pe care îl oferă părinții, ajutându-i să depășească situațiile periculoase, boala, frica sau stresul (Lerner, Easterbrooks & Mistry, 2003).

Calitatea atașamentului față de mamă este clar asociată cu calitatea atașamentului față de tată în copilărie (Karavasilis, Doyle & Markiewicz, 2003). Cu toate acestea, în adolescență, securitatea auto-raportată oferită de tată s-a dovedit a fi mai scăzută decât securitatea oferită de mamă (Doyle, Lawford & Markiewicz, 2009). Calitatea atașamentului față de mamă a fost, de asemenea, asociată cu calitatea relațiilor față de prietenii apropiați din copilărie și adolescență (Collins & Sroufe, 1999).

b) Atașamentul față de frați

Disponibilitatea emoțională a persoanei de referință devine un obiectiv mai frecvent decât proximitatea fizică în sistemul de atașament. Experiențele de atașare nu oferă doar o bază securizantă pentru adolescenți în explorarea talentelor dintr-o varietate de contexte, dar mai ales, astfel de experiențe îi pregătesc pe adolescenți în stabilirea unei legături sociale cu ceilalții și îi învață cum să aibă grijă de alții (Lerner, Easterbrooks & Mistry, 2003).

În timp ce, cea mai mare parte dintre cercetări s-a concentrat pe influența atașamentului părinte-copil și efectele sale ulterioare, există dovezi care să susțină ideea conform căreia frații pot constitui figuri de atașament unul față de altul (Cassidy, 1999 apud Robertson, Shepherd & Goedeke, 2012).

În studiul său, Feeney (1996) a constatat că frații, adesea, se aflau într-o relație de apropiere, de confort și siguranță. Mai mult, legătura dintre un frate mai mic și unul mai mare a fost concepută ca o legătură de atașament. Alteori, frații mai mari pot juca un rol parental cu frații lor mai tineri, participând în continuare la procesul prin care devin figuri de atașament suplimentare (Robertson, Shepherd & Goedeke, 2012).

În general, având în vedere un decalaj de vârstă suficient, fratele mai mare se poate angaja în spijinirea și grija acordate fratelui mai mic, în timp ce fratele mai mic îl percepe pe fratele mai mare ca pe o sursă de sprijin. Acest lucru este în concordanță cu Bowlby (1979) care sugera că un comportament de atașament implică un individ care caută și menține apropierea față de o persoană percepută ca fiind mai puternică (Robertson, Shepherd & Goedeke, 2012).

c) Atașamentul față de prieteni

Acest aspect al teoriei atașamentului oferă o perspectivă pentru înțelegerea raporturilor dintre relațiile cu părinții, prietenii și alte persoane importante din viața indivizilor. Ca adolescenți, ei încep să-și petreacă mai mult timp cu prietenii pe care îi aleg ca modele de referință, fiind emisă ipoteza influenței selecției prietenilor și a calității interacțiunilor de la egal la egal (Csikszenthmihalyi & Larson, 1984 apud Lerner, Easterbrooks & Mistry, 2003). Adolescenții își pot alege prietenii ca figuri de atașament care se potrivesc cu modelele lor de referință existente. Li s-a acordat o importanță centrală prietenilor în viața adolescenților, în relațiile de prietenie fiind inclusă intimitatea, descrisă ca una dintre caracteristicile definitorii al acestei categorii de vârstă (Buhrmester, 1990).

Se consideră că indivizii se află de ambele părți ale relației de atașament, iar aceștia sunt motivați să restabilească ambele laturi ale relației lor de atașament în relațiile cu prietenii, profesorii și alții (Park & Waters,1989).

Intensitatea excepțională a relațiilor dintre adolescenți și prieteni a fost comparată cu cea a relațiilor de atașament (Ainsworth, 1989 apud Lerner, Easterbrooks & Mistry, 2003).

Din perspectiva teoriei atașamentului (Bowlby, 1980) se presupune că modelele de reprezentare construite pe baza relației copiilor cu părinții lor au o influență semnificativă asupra altor relații, cum ar fi cele cu frații sau cu prietenii. Astfel, stabilirea unor relații securizante cu părinții indică o probabilitate mai mare de a stabili relații securizante sau pozitive cu frații și prietenii (Oliva& Arranz, 2005).

Conform teoriei atașamentului, modelele de referință stabilite în relațiile de atașament precoce cu mama, servesc drept prototipuri și influențează relațiile apropiate de mai târziu. Astfel, atașamentul față de mamă s-a dovedit a fi în general mai puternic asociat cu calitatea relațiilor cu prietenii, comparativ cu atașamentul față de tată, mama fiind considerată figura primară de atașament (Doyle, Lawford & Markiewicz, 2009).

Astfel, copilul cu un atașament securizant față de mamă este de așteptat să dezvolte relații pozitive cu prietenii apropiați și partenerii romantici atunci când vor fi adolescenți (Waters & Cummings, 2000).

Adolescenții cu un atașament securizant abordează mai multe modalități de cooperare și mai puține de control, față de cei mai buni prieteni și sunt mai populari în relațiile cu prietenii lor (Elicker, Englund & Sroufe, 1992).

Au existat de asemenea, dovezi că prietenii apropiați și partenerii romantici au devenit figuri de atașament: deși prietenii apropiați au fost de cele mai multe ori solicitați pentru proximitate și refugiu, odată cu înaintarea în vârstă, partenerii romantici au fost mai frecvent utilizați ca bază securizantă (Doyle, Lawford & Markiewicz, 2009).

Pentru adulții tineri care nu sunt într-o relație romantică pe termen lung, prietenii apropiați pe termen lung pot servi uneori ca figuri de atașament primare (Tracy și colab., 2001) cu toate acestea, pentru adulții aflați în relații de cuplu stabile, partenerul romantic este considerat a fi figura de atașament preferată pentru toate funcțiile atașamentului (Doyle, Lawford & Markiewicz, 2009).

Cele mai multe dintre studiile asupra relațiilor și interacțiunilor dintre prieteni au fost efectuate la clasă, în mediul școalar, un context predifinit pentru adolescenți. În timpul anilor 1970 și 1980, au fost efectuate sute de studii care au examinat relația dintre statusul prietenilor (popular vs. nepopular, neglijat, controversat și respins) și rezolvarea problemelor, abilități sociale, competență, adaptare școlară, realizare, personalitate, emoții, singurătate, comportament prosocial și agonistic etc. (Parker și colab., 1995 apud Lerner, Easterbrooks & Mistry, 2003).

2.6. Implicații ale atașamentului asupra singurătății

Chipuer (2001) a subliniat importanța investigării singurătății și a experiențelor de atașament în diferite contexte ecologice (dincolo de familie și colegi) prin includerea evaluărilor tinerilor asupra mediilor fizice și sociale în care ei locuiesc. O întrebare importantă în această direcție este dacă singurătatea cu privire la părinți și colegi poate fi asociată cu evaluarea sentimentului de apartenență la comunitatea în care adolescenții, familiile lor și colegii este încorporată adolescenților. În măsura în care singurătatea poate fi dependentă de competențele sociale insuficiente ale adolescenților și abilitățile lor sociale în negocierea nevoilor emoționale în relațiile cu părinții și colegii, este probabil ca astfel de dificultăți se vor extinde și la alte tipuri de relații în cadrul diferitelor contexte din comunitate (Cicognani și colab., 2014).

În literatura de specialitate, există studii care examinează relația dintre singurătate și atașament (Bogaerts și colab., 2006; Man & Hamid, 1998 apud İlhan, 2012).

A fost detectată o corelație semnificativă între singurătate și atașament. Indivizii cu un stil de atașament securizant resimt un nivel mai scăzut al singurătății comparativ cu celelalte stiluri de atașament. Ei au o atitudine pozitivă față de sine și față de alții. Acest lucru le permite să stabilească și să mențină cu ușurință relații pentru a scăpa de singurătate. Rezultatele cercetării studiului lui Nurmi et al. (1997) sunt similare cu aceste constatări. (Deniz & Ari, 2005).

Singurătatea include trei caracteristici: prima este legată de viața socială, ceea ce înseamnă că singurătatea rezultă din perceperea absenței relațiilor. A doua caracteristică este că singurătatea este o experiență subiectivă care nu este echivalentă cu izolarea socială. Și în final, singurătatea este neplăcută și dureroasă (Akbag & Imamoglu, 2010).

Calități ale atașamentului mamă-copil și tată-copil au fost semnificativ legate de singurătate: adolescenții cu un stil de atașament securizant față de mamă sau tată au raportat că au resimțit mai puțin singurătatea. Atașamentele au fost, de asemenea legate de raportarea calității interacțiunilor zilnice. Aceste rezultate sunt în concordanță cu ipoteza că atașamentele parentale influențează calitate interacțiunilor sociale din afara relațiilor de atașament (Bowlby,

1973; Sroufe and Fleeson, 1986).

Capacitatea de a se simți conectat la alții poate explicata de ce indivizii cu un stil de atașament securizant raportează că resimt un nivel mai scăzut al singurătății și un nivel mai ridicat al satisfacției în relațiile romantice (Feeney and Noller, 1990).

Cercetătorii susțin că stilurile diferite de atașament sunt asociate cu profile emoționale distincte (Consedine & Magai, 2003). În general, atașamentul sigur este legat de emoția pozitivă, în timp ce atașamentul nesigur este legat de emoția negativă. Indivizii cu un stil de atașament sigur sunt mai puțin predispuși la depresie, furie și ostilitate comparativ cu indivizii cu un stil de atașament nesigur (Akbag & Imamoglu, 2010).

De asemenea, indivizii care au o perspectivă negativă asupra figurilor de atașament sunt mult mai probabil predispuse să resimtă singurătatea. Wilbert & Rupert (1986) au constat că oamenii singuri se confruntă de multe ori cu teama de a fi respinși (İlhan, 2012).

S-a constatat că indivizii cu un stil de atașament securizant au resimțit un nivel mai scăzut al singurătății. Indivizii cu un scor ridicat la atașamentul securizant se percep a fi mai puțin singuri, pe când indivizii cu un scor ridicat la atașamentul anxios se percep ca fiind mai singuri (Bartholomew & Horowitz, 1991).

İlhan (2012) susține că indivizii cu un atașament securizant sunt definiți ca persoane care agreează apropierea, care au încredere în sine, pot stabili un echilibru între relațiile sociale și cele romantice și au un nivel ridicat al deschiderii față de ei înșiși. Pe de altă parte, indivizii cu un atașament evitant au tendința de a avea un nivel scăzut al deschiderii, un nivel scăzut al încrederii în sine, au dificultăți în stabilirea apropierii și sunt de obicei în măsură să stabilească un echilibru între relațiile sociale și cel romantice.

O corelație negativă între stilul de atașament securizant și nivelul singurătății poate fi regăsită și în studiul lui Moore și Leung (2002).

Bazându-ne pe tipurile de atașament sintetizate de Bartholomew și Horowitz (1991), ne așteptăm ca indivizii cu un stil de atașament anxios să raporteze sentimentul singurătății, în timp ce indivizii cu un stil de atașament evitant, să respingă existența unor relații apropiate în viața lor și să nu resimtă singurătatea.

În ceea ce privește indivizii cu un stil de atașament evitant, se presupune că ei vor resimți singurătatea mai pozitiv și mai puțin negativ, comparativ cu celelalte două stiluri (securizant și anxios-ambivalent) (Mayseless, 1996 apud Goossens și colab., 1998).

În studiul său, İlhan (2012), a constatat că persoanele cu un stil de atașament anxios resimt singurătatea ca pe un rezultat așteptat. Aceste constatări sunt în concordanță cu multe alte cercetări în domeniu (Demirci, 2007; DiTommaso și colab., 2003; Man & Hamid 1998). Acești autori au identificat că cele mai mici niveluri ale singurătății se regăsesc la indivizii care un un stil de atașament securizant și că cele mai ridicate niveluri ale singurătății se evidențiază în cazul indivizilor cu un stil de atașament anxios.

Capitolul 3. Ordinea nașterii

Teoreticienii ordinii nașterii susțin că poziția copiilor în familie determină în mare măsură caracteristicile lor de personalitate, care la rândul lor influențează foarte mult comportamentul lor în interiorul și în afara casei. Acești teoreticieni au identificat caracteristici ale copiilor în funcție de ordinea nașterii în familie (Dreikurs, 1958 apud Morales, 1994).

3.1. Definirea conceptului

”Ordinea nașterii, definită ordinal (ca poziție a individului în cadrul fratriei, în funcție de momentul nașterii sale comparativ cu momentul nașterii celorlalți frați sau surori), a constituit o arie fecundă de cercetări, cele mai multe dintre ele fiind focalizate pe rolul pe care acea poziție îl are în modelarea abilităților cognitive, a stilului de interacțiune socială și a registrelor comportamentale specifice indivizilor” (Robotă, 2014, pag.211).

Ordinea nașterii și diferențele de vârstă dintre frați pot crea o dinamică ierarhică în care frații mai mari sunt percepuți ca modele, îngrijitori, surse de sprijin în problemele sociale, precum și în cele familiale (Slomkowski și colab., 2001).

Manaster (1977) susține că există anumite poziții particulare ale ordinii nașterii care au în comun diferite solicitări ce influențează opinia copilului pe poziția sa în familie și în viață și cresc probabilitatea de dezvoltare a atitudinilor și stilurilor de comportament ale copilului în raport cu poziția sa percepută (Kalkan, 2008)

Mediul familial în care se naște un copil este diferit pentru fiecare nou-născut și fiecare copil are o poziție în mod esențial diferită în familie. Ordinea nașterii reprezintă locul ocupat în familie și se referă la 4 poziții de bază: primul născut, mijlociul, mezinul și copilul unic. Fiecare poziție are sarcini, trăsături, stil de viață, precum și alte dinamici ce reflectă modul în care aceste sarcini sunt realizate în copilărie (Kalkan, 2008).

3.2. Perspectiva Adleriană asupra ordinii nașterii

Teoria adleriană sugerează că ordinea nașterii și numărul fraților afectează potențialul unui copil. Adler apelează la importanța înțelegerii ”constelației familiale”. Este o eroare comună să ne imaginăm că se formează copiii aparținând aceleiași familii, în același mediu.

Adler a subliniat contribuția ordinii nașterii unui individ în înțelegerea stilului său de viață și a personalității (Adler, 1937 apud Horner și colab., 2012).

Ordinea reală a nașterii

Ordinea reală a nașterii (ABO) se referă la ordinea de rang numeric în care frații s-au născut sau au intrat în familia de origine. Adler credea că deoarece fiecare individ caută o modalitate unică de apartenență, ordinea în care o persoană intră în familie, afectează într-o anumită măsură căile disponibile prin care frații pot găsi o modalitate de a atinge nivelul de semnificație și apartenență. Adler (1928, 1937) a descris caracteristicile prototipice diferite în funcție de ordinea nașterii: primul născut, mijlociul, mezinul și copilul unic.

Deși prin poziția reală a unui individ, alături de cunoașterea constelației familiale se pot face deducții cu privire la personalitate și strategii de coping, printre altele, Adler a pus întotdeauna mai mult accent pe poziția auto-percepută a individului în cadrul familiei, deoarece acest lucru cotribuie la modalitățile individului de a se apropia de finalizarea sarcinilor și apartenență (Stewart, 2012).

Ordinea psihologică a nașterii

Adler a sugerat că ordinea psihologică a nașterii este de o importanță vitală pentru înțelegerea interpretării unui subiect sau a situației din mediu (cum ar fi familia) (Adler, 1937 apud Horner și colab., 2012)

Adler (2005) a subliniat că nu există o ordine cronologică a nașterii, ci interpretarea copilului privind poziția percepută în familie, reprezintă cel mai important factor. Această poziție percepută reprezintă ordinea psihologică a nașterii (PBO). Este în general definită ca modul în care o persoană percepe și interpretează poziția sa în constelația familială.

Ordinea psihologică a nașterii reprezintă rolul rolul perceput pe care un individ îl ocupă în familia de origine (Oberst & Stewart, 2003). Dezvoltarea și implicarea în astfel de roluri reprezintă traseul individului pe care trebuie să îl parcurgă pentru satisfacerea nevoilor umane de bază de apartenență și de asumare a unui rol în cadrul familiei, la muncă și în grupurile comunitare (Stewart, 2012).

Deși trăsăturile fizice pot fi asemănătoare între frați din cauza similarității genetice, cu toate acestea, trăsăturile de personalitate și ritmul de dezvoltare dintre frați poate varia în funcție de factorul neîmpărtășit din mediul familial (Daniels & Plomin, 1985). Având în vedere cele de mai sus, un număr considerabil de cercetători au raportat că există diferențe în tratamentul parental bazat pe ordinea nașterii dintre primul născut și mezinul familiei (Daniels, Dunn,Furstenberg, & Plomin, 1985).

Teoria lui Adler a fost susținută ulterior de cea a lui Sulloway’s (1996). În afirmația ambilor cercetători, părinții își tratează în mod normal copiii diferit în funcție de ordinea nașterii. Deși, diferențele individuale precum ordinea nașterii, sexul și temperamentul pot provoca un tratament parental diferențiat, părinții se adaptează în funcție de nevoile și semnalele copiilor (Kothari, 2011 apud Ng, Mofrad & Uba, 2014).

În comparație cu indivizii născuți mai târziu, primul născut este de așteptat să fie un model și să se conformeze așteptărilor și presiunilor părinților (Baskett, 1985). Prin urmare, părinții au mai multe așteptări de la primul născut în comparație cu mezinul. Primii născuți se pot simți controlați de părinți.

Controlul parental se diminuează de la primul născut până la ultimul născut, în timp ce mezinul continuă să se bucure de o serie de avantaje. Părinții au tendința de a-i disciplina pe primii născuți mai mult decât pe ceilalți. În acest sens, teoria disciplinei diferențiate susține că mezinii se confruntă cu un mediu disciplinar mai puțin sever, coparativ cu primii născuți (Hotz & Pantano, 2010 apud Ng, Mofrad & Uba, 2014).

3.3. Caracteristicile fratriei

Caracteristicile celor patru poziții de bază sunt după cum urmează:

a) Primul născut este descris ca fiind puternic și influent, se supune regulilor și respectă autoritatea. Beneficiază de o poziție specială în familie și pot deveni lideri, prin prisma faptului că sunt copii responsabili. Posedă o stimă de sine ridicată și se simt încrezători, însă pot răspunde cu ostilitate celui de-al doilea copil, deoarece statutul lor este amenințat. Par să aibă realizări academice superioare și abilități cognitive mai dezvoltate față de frații care s-au născut mai târziu. Acești copii sunt în centrul atenției, dar sunt descriși ca fiind copii ”detronați” odată cu nașterea celui de-al doilea copil (Kalkan, 2008).

Se consideră că primii născuți sunt mai intelectuali decât frații lor mai mici, sunt mai conștiincioși și reușesc să atingă niveluri mai ridicate ale statutului profesional în viață (Herrera, Zajonc, Wieczorkowska, & Cichomski 2003).

b) Copilul mijlociu se poate simți presat între primul născut și ultimii născuți. se confruntă cu o concurență din ambele direcții (fratele mai mare și fratele mai mic), iar din acest motiv ar putea dezvolta o stimă de sine scăzută și sentimente de inferioritate (Morales, 1994).

c) Ultimul născut este văzut ca răsfățat. El este perceput ca fiind fermecător și sociabil. Este mai sociabil, mai puțin solicitat, mai puțin gelos, dezvoltă abilități precum acomodarea, toleranța, puterea de negociere și devine mai popular în relațiile cu prietenii. Dacă este prea răsfățat, se poate simți slab și dezvoltă sentimente de inferioritate. Nu este delegat cu responsabilități, dar poate dezvolta o atitudine de atotputernicie. Le poate lipsi încrederea în sine și caută contexte lipsite de concurență din cauza temerii de eșec (Morales, 1994).

d) Copilul unic este protejat și controlat de către părinți. Acest copil este întotdeauna în centrul atenței, la fel ca primul născut și se află sunt presiunea părinților (Kalkan, 2008). Studiile au descoperit că singurul copil la părinți, de exemplu, poate avea dificultăți în ceea ce privește relația cu alți copii, deoarece pentru el aceasta este o situație necunoscută. Acești copii nu sunt obișnuiți să concureze și astfel ar putea întâmpina dificultăți într-un mediu competitiv; ei nu au învățat să împartă cu alți copii și sunt timizi (Morales, 1994).

Mai jos este redată o sinteză a caracteristicilor specifice fiecărui copil în parte, în funcție de dimensiunea fratriei:

Tabel 1. Caracteristicile specifice fiecărui copil în parte, în funcție de dimensiunea fratriei

(Sinteză după Robotă, 2014, p.212-215)

3.4. Copilul rebel – o abordare evolutivă

O renaștere a interesului pentru rolul pe care îl joacă dezvoltarea personalității în ordinea nașterii, a avut loc prin publicarea articolului ”Born to Rebel: Birth Order,Family Dynamics, and Creative Lives” (Sulloway, 1996).

Copilul rebel a eliminat bazele teoretice ale efectelor ordinii nașterii din perspectivă psihanalitică, printr-un model bazat pe psihologia evolutivă. Noua abordare a ordinii nașterii se bazează pe un principiu evolutiv prin care investițiile acordate sporesc probabilitatea de supraviețuire a puilor. Apar diferențe de personalitate, deoarece părinții împart diferențiat resursele lor limitate în funcție de aspectele legate de potențialul fiecărui urmaș, iar urmașul solicită și concurează pentru aceste resurse prin ocuparea unei nișe unice în cadrul familiei (Healy & Ellis, 2007).

Prin urmare, efectele ordinii nașterii asupra personalității sunt rezultatul ocupării unei nișe în a lor încercare de a solicita investiții (de ex. primii născuți vor încerca cel mai probabil să câștige favoruri din partea părinților prin identificarea cu ei (Dunkel, Harbke & Papini, 2009).

3.5. Implicații ale ordinii nașterii asupra calității relației cu prietenii

Deși am identificat un număr redus de studii care să susțină această influență, în studiul lui Sulloway (1996), acesta evidențiază următoarele: copiii mijlocii sunt orientați mai puțin către familie, în schimb, ei fiind specializați pe relațiile reciproce în care legătura de rudenie este absentă. Dacă cei mijlocii primesc mai puține investiții afective din partea rudelor, în medie, este de așteptat ca aceștia să caute relații reciproce în altă parte, cel mai probabil în rândul relațiilor de prietenie.

Sulloway (1996) a propus ca rebeliunea, asumarea riscurilor, diversitatea intereselor și cooperativitatea sunt startegii ale mezinului în a dobândi o mai mare pondere a resurselor parentale. Dar aceste trăsături îi pot ajuta, de asemenea, în particular, pe copiii mijlocii, nu în achiziționarea investițiilor parentale, ci în stabilirea alianței reciproce cu cei ce care nu împărășesc anumite grade de rudenie. Astfel, prietenii ar putea și foarte importanți, mai ales atunci când legăturile de rudenie sunt slabe.

În acest sudiu, Salmon (2002) susține că, copiii mijlocii și-au exprimat opiniile ca fiind mai pozitive asupra prietenilor și relațiilor de prietenie, sugerând importanța acestor relații în viața lor.

O explorare a relației dintre ordinea nașterii, schimbarea orientării și valoarea resurselor schimbate cu prietenii ar putea fi deosebit de fructuoasă cu privire la natura copiilor mijlocii ca reciprocitate. Unele studii indică faptul că cei mijlocii primesc mai puțin sprijin financiar din partea părinților, în timp ce alții au arătat că aceștia se percep în mod clar ca pierzând teren în fața fraților în ceea ce privește investițiile parentale (Salmon, 2002).

3.6. Implicații ale ordinii nașterii asupra singurătății

Contrar așteptărilor, ordinea nașterii, dimensiunea fratriei și nivelul de educație al părinților nu au fost corelate semnificativ cu singurătatea. Deși asumpția generală este aceea că indivizii cu mai mulți frați resimt mai puțin sentimentul de singurătate, în studiul lor, Uruk și Ayhan (2003) demonstrează că această afirmație nu este validă.

Medora și Woodward (1986) au constatat, de asemenea că nu există nici o relație semnificativă între singurătate și numărul de frați.

Cu toate acestea, Ponzetti și James (1997) au constatat că mai multe conflicte între frați, pe care le definesc ca fiind antagoniste, au fost corelate pozitiv cu singuratatea. Prin urmare, legăturile dintre frați au fost predictori semnificativi ai singurătății.

Rezultate similare au sugerat că numărul de frați și ordinea nașterii au un efect asupra relațiilor familiale și a stilurilor de creștere a copiilor (Bell & Avery, 1985).

Aceste constatări contradictorii indică faptul că pot exista alți factori în cadrul familiei care afectează relația dintre numărul fraților și singurătate. Astfel, ordinea nașterii și dimensiunea fratriei ar putea avea un efect indirect asupra nivelului sigurătății la adolescenți (Uruk & Ayhan, 2003).

Partea a II-a

~Partea practică~

Capitolul 4. Desfășurarea cercetării

4.1. Designul cercetării

4.1.1. Obiective

În realizarea acestui studiu am formulat următoarele obiective:

Identificarea unei legături între calitatea relației cu frații și calitatea relației cu prietenii.

Identificarea unei legături între calitatea relației cu frații și singurătate.

Identificarea unei legături între stilul de atașament și calitatea relației cu prietenii.

Identificarea relației dintre stilul de atașament și singurătate.

Identificarea unei legături între ordinea nașterii și calitatea relației cu prietenii.

Identificarea relației dintre ordinea nașterii și singurătate.

4.1.2. Ipoteze

Pentru a îndeplini aceste obiective au fost formulate următoarele ipoteze:

Calitatea relației cu prietenii

Subiecții implicați în relații pozitive cu frații au relații mai apropiate cu prietenii, față de cei implicați în relații negative cu frații.

Subiecții cu un stil de atașament securizant au relații mai apropiate cu prietenii, față de subiecții cu un stil de atașament evitant și decât cei un un stil de atașament anxios-ambivalent.

Subiecții care ocupă poziția de mijloc în cadrul fratriei, au relații mai apropiate cu prietenii, față de primii născuți, comparativ cu mezinii și decât copiii unici.

Singurătatea

Subiecții implicați în relații pozitive cu frații resimt mai puțin singurătatea, față de cei implicați în relații negative cu frații.

Subiecții cu un stil de atașament securizant resimt un nivel mai scăzut al singurătății, față de subiecții cu un stil de atașament evitant și decât cei cu un stil de atașament anxios-ambivalent.

Subiecții primii născuți resimt un nivel mai ridicat al singurătății, față de copiii mijlocii, comparativ cu mezinii și decât copiii unici.

Interacțiune

Există un efect de interacțiune al variabilelor stil de atașament și calitatea relației cu frații asupra calității relației cu prietenii.

Există un efect de interacțiune al variabilelor stil de atașament și ordinea nașterii asupra calității relației cu prietenii.

Există un efect de interacțiune al variabilelor stil de atașament și calitatea relației cu frații asupra singurătății.

Există un efect de interacțiune al variabilelor stil de atașament și ordinea nașterii asupra singurătății.

4.1.3. Variabile

Variabile independente

V.I.1 Calitatea relației cu frații, cu două niveluri: – pozitivă

– negativă

V.I.2 Stilul de atașament, cu 3 niveluri: – securizant

– evitant

– anxios-ambivalent

V.I.3 Ordinea nașterii, cu 4 niveluri: – primul născut

– mijlociul

– mezinul

– copilul unic

Variabile dependente:

V.D.1 Calitatea relației cu prietenii

V.D.2 Singurătatea

4.1.4. Lotul investigat

Instrumentele descrise mai jos au fost aplicate pe un lot de 137 de elevi, din ciclul liceal, aflați în clasa a X-a. Dintre aceștia 2,9% au 15 ani; 65,7% au 16 ani; 29,9% au 17 ani și respectiv 1,5% au 18 ani. În ceea ce privește genul participanților 29,2% sunt de gen masculin, iar restul de 70,8%. În funcție de numărul fraților 27% dintre participanți nu au frați, 58,4% au un frate, 12, 4% au doi frați și respectiv 2,2% au trei frați.

Tabel 1. Descriere lot subiecți (vezi Anexa 1, p.)

4.1.5. Procedura

După ce chestionarele au fost distribuite participanților, aceștia au fost rugați să citească cu atenție consemnul fiecărui chestionar și să marcheze varianta de răspuns care descrie cel mai bine măsura în care atitudinile sau comportamentele li se potrivesc. Li s-a cerut să respecte ordinea impusă în completarea chestionarelor, fără a modifica ordinea de aplicare. Acest lucru a fost necesar pentru a spori gradul de atenție și a nu omite itemii. Metoda de aplicare a fost creion-hârtie. Participanții nu au întâmpinat dificultăți în realizarea sarcinii și nu au avut neclarități în ceea ce privește modalitatea de completare a chestionarelor.

După ce au primit indicațiile aferente, s-au concentrat asupra sarcinii, fără a se opri până la finalizarea acesteia. Subiecții au fost asigurați de confidențialitatea răspunsurilor lor și de faptul că evaluările oferite, dar și rezultatele cercetării vor fi utilizate în scop științific.

Nu a fost impus un timp limită de finalizare a sarcinii, prin urmare, fiecare participant a avut libertatea de a răspunde la itemi în ritmul său propriu. În medie, completarea chestionarelor a durat aproximativ 30 de minute, iar subiecții au participat la cercetare în mod voluntar.

4.1.6 Instrumente

Pentru testarea ipotezelor menționate mai sus au fost utilizate o serie de instrumente:

Sibling Inventory of Behavior (SIB)

Chestionarul a fost inițial contruit în 1981 de cercetătorii E. S. Schaefer și M. Edgerton pentru a evalua relațiile dintre frați în familiile cu și fără un copil cu handicap. Acesta conținea un număr de 28 de itemi, însă de-a lungul timpului a suferit mai multe modificări, iar forma actuală a fost revizuită de către Hetherington.

Am preluat această scală din articolul ”Positive Indicators of Sibling Relationship Quality: Psychometric Analyses of The Sibling Inventory of Behavior” (Volling & Blandon, 2003) (vezi Anexa 2, p.).

Chestionarul utilizat conține 32 de itemi și este împărțit în 6 dimensiuni ce utilizează auto-raportările mamelor, taților sau fraților. Prima dimensiune se numește ”Empatie” și este formată dintr-un număr de 5 itemi, a doua dimensiune este denumită ”Companie” și este alcătuită din 6 itemi, cea de-a treia dimensiune se numește ”Rivalitate” și întrunește un număr de 7 itemi. A patra dimensiune se numește ”Conflict/Agresiune” și este compusă dintr-un număr de 5 itemi, cea de-a cincea dimensiune poartă denumirea de ”Evitare” și este alcătuită din 5 itemi, iar ultima dimensiune este denumită ”Învățare” și este structurată în 4 itemi.

Răspunsurile subiecților au fost măsurate cu ajutorul unei scale de tip Likert în 5 trepte (1-niciodată, 5 – întotdeauna). Valoarea coeficientului Alpha Cronbach a fost mai mare de 0,90 pentru toate cele 6 dimensiuni.

UCLA Loneliness Scale

Chestionarul a fost construit în 1987 de cercetătorii D. Russell, L. A. Peplau și M. L.Ferguson. Conține un număr de 20 de itemi și a fost conceput pentru a evalua sentimentul de singurătate subiectivă măsurat pe o scală de tip Likert în 4 trepte (1- deseori, 2 – câteodată, 3 – rar, 4 – niciodată).

Am preluat acest chestionar din articolul ”Developing a measure of loneliness” (Russell, Peplau & Ferguson, 1978) (vezi Anexa 2, p.), iar valoarea coeficientului Alpha Cronbach pentru acest instrument a fost de 0,91.

Affective Relationships Scale (ARS)

Chestionarul a fost contruit în anul 2000 de către cercetătorii Keiko Takahashi și Akira Sakamoto. Acesta cuprinde 12 afirmații, măsurate cu ajutorul unui scale de tip Likert în 5 trepte (1-dezacord total, 2 – dezacord parțial, 3 – nici acord, nici dezacord, 4 – acord parțial, 5- acord total).

Itemii descriu concret comportamentul afectiv și sunt grupați în 6 funcții pozitive: (1) căutarea proximității, (2) sprijin emoțional, (3) asigurarea comportamentului, (4) încurajare și ajutor, (5) schimb de informații și experiență, (6) oferirea suportului.

Chestionarul poate fi completat prin raportarea la o figură semnificativă din viața respondentului (mama, tatăl, fratele cel mai apropiat, prietenul cel mai apropiat, partenerul romantic, o persoană respectată).

Am preluat acest instrument din articolul ”Assessing social relationships in adolescents and adults: Constructing and validating the Affective Relationships Scale” (Takahashi & Sakamoto, 2000). (vezi Anexa 2, p.)

În studiul de față, ARS a fost completat prin raportarea la cel mai apropiat prieten, iar valoarea coeficientului Alpha Cronbach a fost de 0,88.

Parental Attachment Questionnaire (PAQ)

A fost dezvoltat în 1987 de cercetătorul Bret Kenny și conține un număr de 55 de itemi adaptați la conceptualizarea atașamentului propus de Ainsworth și colab. (1987) și poate fi administrat atât adolescenților cât și adulților tineri.

Itemii au fost evaluați pe o scală de tip Likert în 5 trepte (1 – nu tot timpul, 2 – oarecum, 3 – moderat, 4 – destul de mult, 5 – foarte mult).

Chestionarul este alcătuit din 3 dimensiuni: Calitatea Relațiilor Afective compusă din 27 itemi, Stimularea parentală a autonomiei constituită din 14 itemi Acordarea sprijinului emoțional parental ce întrunește un număr de 13 itemi.

Instrumentul cuprinde 25 de itemi inversați și anume: 3, 6, 10, 11, 14, 16, 18, 20, 22, 23, 25, 26, 27, 29, 55, 31, 33, 34, 35, 38, 41, 43, 47, 52, 53.

Am preluat acest instrument din articolul ”An Examination of the Relationship Between Perceived Parental Attachment and Coping Styles” (Wilson, 2008) (vezi Anexa 2, p.)

Valoarea coeficientului Alpha Cronbach a depășit pragul de 0,70 pentru toate cele 3 dimensiuni.

Ordinea nașterii

Pentru a măsura această variabilă am introdus la sfârșitul chestionarului întrebarea: ”Al câtelea copil sunteți la părinți?” Răspunsurile obținute la această întrebare au variat de la ”Singur la părinți” până la ”Al treilea născut” (1- Primul născut, 2 – Mijlociul, 3 – Mezinul, 4 – Copilul unic).

Următorul tabel prezintă valorile coeficientului Alpha Cronbach pentru fiecare dintre cele 4 instrumente folosite în această cercetare.

Tabel 2. Consistență internă a instumentelor folosite (vezi Anexa p.)

4.2. Rezultate

Ipoteza 1: Subiecții implicați în relații pozitive cu frații au relații mai apropiate cu prietenii, față de cei implicați în relații negative cu frații.

Pentru a testa această ipoteză am utilizat metoda testului T pentru eșantioane independente, având ca variabilă independentă calitatea relației cu frații, iar ca variabilă dependentă calitatea relației cu prietenii.

Rezultatele indică faptul că nu există diferențe semnificative între cele două niveluri ale calității relației cu frații în ceea ce privește relația cu prietenii ( t(135) = 0,18; p=0,125).

Rezultatele obținute sunt evidențiate în următorul tabel:

Tabel 3. Analiza diferențelor în relația cu prietenii în funcție de relația cu frații (vezi Anexa p.

Ipoteza 2: Subiecții cu un stil de atașament securizant au relații mai apropiate cu prietenii, față de subiecții cu un stil de atașament evitant și decât cei un un stil de atașament anxios-ambivalent.

Pentru a testa această ipoteză am uitilizat Analiza de Varianță One-Way Anova, având ca variabilă independentă stilul de atașament, iar ca variabilă dependentă calitatea relației cu prietenii.

Rezultatele indică faptul că există o influență a stilului de atașament asupra calității relației cu prietenii (F(2;134)= 16,64; p<0,001), în sensul că subiecții cu un stil de atașament securizant (M=54,33) au relații mai apropiate cu prietenii, în comparație cu subiecții cu un stil de atașament evitant (M=51,39) și decât cei cu un stil de atașament anxios-ambivalent (M=46). De asemenea, se observă că subiecții cu un stil de atașament evitant au relații mai apropiate cu prietenii, decât subiecții cu un stil anxios-ambivalent.

Rezultatele obținute sunt evidențiate în următorul tabel:

Tabel 4. Analiza diferențelor în relația cu prietenii în funcție de stilul de atașament (vezi Anexa p. )

Figura 1. Analiza diferențelor în relația cu prietenii în funcție de stilul de atașament (vezi Anexa p. )

Ipoteza 3: Subiecții care ocupă poziția de mijloc în cadrul fratriei, au relații mai apropiate cu prietenii, față de primii născuți, comparativ cu mezinii și decât copiii unici.

Pentru a testa această ipoteză am utilizat Analiza de Varianță One-Way Anova, având ca variabilă independentă ordinea nașterii, iar ca variabilă dependentă calitatea relației cu prietenii.

Rezultatele indică faptul că nu există o influență a ordinii nașterii asupra calității relației cu prietenii (F(3;133)= 0,79; p= 0,498).

Rezultatele obținute sunt evidențiate în următorul tabel:

Tabel 5. Analiza diferențelor în relația cu prietenii în funcție de ordinea nașterii (vezi Anexa p. )

Figura 2. Analiza diferențelor în relația cu prietenii în funcție de ordinea nașterii (vezi Anexa p. )

Ipoteza 4: Subiecții implicați în relații pozitive cu frații resimt mai puțin singurătatea, față de cei implicați în relații negative cu frații.

Pentru a testa această ipoteză am utilizat metoda testului T pentru eșantioane independente, având ca variabilă independentă calitatea relației cu frații, iar ca variabilă dependentă singurătatea.

Rezultatele au indicat că nu există diferențe semnificative între cele două niveluri ale calității relației cu frații în ceea ce privește singurătatea (t(135)=1,14; p= 0,254).

Rezultatele sunt sintetizate în tabelul de mai jos:

Tabel 6. Analiza diferențelor în ceea privește singurătatea în funcție de relația cu frații (vezi Anexa p. )

Ipoteza 5: Subiecții cu un stil de atașament securizant resimt un nivel mai scăzut al singurătății, față de subiecții cu un stil de atașament evitant și decât cei cu un stil de atașament anxios-ambivalent.

Pentru a testa această ipoteză am utilizat Analiza de Varianță One-Way Anova, având ca variabilă independentă stilul de atașament, iar ca variabilă dependentă singurătatea.

Rezultatele indică faptul că există o influență a stilului de atașament asupra singurătății (F(2;134)= 10,21; p<0,001), în sensul că subiecții cu un stil de atașament securizant (M=61,64) resimt un nivel mai scăzut al singurătății, față de subiecții aparținând stilului evitant (M=60,86) și decât cei aparținând stilului anxios-ambivalent (M=52,06).

De asemenea, se observă că subiecții aparținând stilului de atașament evitant, resimt un nivel mai scăzut al singurătății, față de subiecții cu un stil de atașament anxios-ambivalent. Rezultatele obținute sunt evidențiate în următorul tabel:

Tabel 7. Analiza diferențelor în ceea privește singurătatea în funcție de stilul de atașament (vezi Anexa p. )

Figura 3. Analiza diferențelor în ceea privește singurătatea în funcție de stilul de atașament (vezi Anexa p. )

Ipoteza 6: Subiecții primii născuți resimt un nivel mai ridicat al singurătății, față de copiii mijlocii, comparativ cu mezinii și decât copiii unici.

Pentru a testa această ipoteză am utilizat Analiza de Varianță One-Way Anova, având ca variabilă independentă ordinea nașterii, iar ca variabilă dependentă singurătatea.

Rezultatele indică faptul că nu există o influență a ordinii nașterii asupra singurătății (F3;133)= 1,40; p= 0,243).

Rezultatele obținute sunt evidențiate în următorul tabel:

Tabel 8. Analiza diferențelor în ceea privește singurătatea în funcție de ordinea nașterii (vezi Anexa p. )

Figura 4. Analiza diferențelor în ceea privește singurătatea în funcție de ordinea nașterii (vezi Anexa p. )

Ipoteza 7: Există un efect de interacțiune al variabilelor stil de atașament și calitatea relației cu frații asupra calității relației cu prietenii.

Pentru a testa această ipoteză am utilizat Analiza de Varianță Anova Univariate, având ca variabile independente stilul de atașament și calitatea relației cu frații, iar ca variabilă dependentă calitatea relației cu prietenii.

Rezultatele indică faptul că nu există un efect de interacțiune între stilul de atașament și calitatea relației cu frații asupra calității relației cu prietenii (F(2;136)= 0,40; P= 0,666). Deși, calitatea relației cu prietenii este influențată de stilul de atașament, dar nu și de calitatea relației cu frații, efectul interacțiunii dintre cele două variabile nu este semnificativ.

Rezultatele obținute sunt evidențiate în graficul de mai jos:

Figura 5. Efectul de interacțiune dintre variabilele stil de atașament și calitatea relației cu frații asupra calității relației cu prietenii (vezi Anexa p. )

Ipoteza 8: Există un efect de interacțiune al variabilelor stil de atașament și ordinea nașterii asupra calității relației cu prietenii.

Pentru a testa această ipoteză am utilizat Analiza de Varianță Anova Univariate, având ca variabile independente stilul de atașament și ordinea nașterii, iar ca variabilă dependentă calitatea relației cu prietenii.

Rezultatele indică faptul că nu există un efect de interacțiune între stilul de atașament și ordinea nașterii asupra calității relației cu prietenii (F(6;136)= 0,89; p= 0,504). După cum am arătat și mai sus, calitatea relației cu prietenii nu este influențată de stilul parental, respectiv ordinea nașterii. Prin urmare, nici interacțiunea dintre cele două variabile nu influențează calitatea relației cu prietenii.

Rezultatele obținute sunt evidențiate în graficul de mai jos:

Figura 6. Efectul de interacțiune dintre variabilele stil de atașament și ordinea nașterii asupra calității relației cu prietenii (vezi Anexa p. )

Ipoteza 9: Există un efect de interacțiune al variabilelor stil de atașament și calitatea relației cu frații asupra singurătății.

Pentru a testa această ipoteză am utilizat Analiza de Varianță Anova Univariate, având ca variabile independente stilul de atașament și calitatea relației cu frații, iar ca variabilă dependentă singurătatea.

Rezultatele indică faptul că nu există un efect de interacțiune între stilul de atașament și calitatea relației cu frații asupra singurătății (F(2; 136)= 0,60; p= 0,549). Deși, calitatea relației cu prietenii este influențată de stilul de atașament, dar nu și de calitatea relației cu frații, efectul interacțiunii dintre cele două variabile nu este semnificativ.

Rezultatele obținute sunt evidențiate în graficul de mai jos:

Figura 7. Efectul de interacțiune dintre variabilele stil de atașament și calitatea relației cu frații asupra singurătății (vezi Anexa p. )

Ipoteza 10: Există un efect de interacțiune al variabilelor stil de atașament și ordinea nașterii asupra singurătății.

Pentru a testa această ipoteză am utilizat Analiza de Varianță Anova Univariate, având ca variabile independente stilul de atașament și ordinea nașterii, iar ca variabilă dependentă singurătatea.

Rezultatele indică faptul că nu există un efect de interacțiune între stilul de atașament și ordinea nașterii asupra singurătății (F(6;136)= 0,38; p= 0,887). Cu toate că, singurătatea este influențată de stilul de atașament, dar nu și de ordinea nașterii, efectul interacțiunii dintre cele două variabile nu este semnificativ.

Rezultatele obținute sunt evidențiate în graficul de mai jos:

Figura 8. Efectul de interacțiune dintre variabilele stil de atașament și ordinea nașterii asupra singurătății (vezi Anexa p. )

Rezultatele obținute evidențiază că nu există efecte de interacțiune între variabilele independente (calitatea relației cu frații, stilul de atașament și ordinea nașterii) asupra celor dependente (calitatea relației cu prietenii și singurătatea). Toate cele patru ipoteze formulate pentru efectul de interacțiune (ipotezele: 7, 8, 9, 10) au fost infirmate. Astfel, putem concluziona că deși există un efect principal ale variabilei stil de atașament asupra variabilelor: calitatea relației cu prietenii și singurătatea; totuși nu există efecte de interacțiune între variabilele independente și cele dependente.

4.3 Discuții

Ipoteza 1: Subiecții implicați în relații pozitive cu frații au relații mai apropiate cu prietenii, față de cei implicați în relații negative cu frații.

Aceasă ipoteză a fost infirmată. Deși studiile existente în domeniu, evidențiază o legătură între calitatea relației cu frații și cea a relației cu prietenii, în studiul lui Rowe și Gulley (1992) este susținut un al punct de vedere. Aceștia afirmă că frații împărtășesc adesea rețelele comune de prieteni. Prin urmare, dacă relația cu frații este una pozitivă, asocierea cu grupul de prieteni al fraților nu duce întotdeauna la consolidarea unei relații apropiate cu prietenii.

Acest lucru se poate întâmpla datorită faptului că asocierea implicată nu este neapărat în concordanță cu valorile, credințele și atitudinile sale, ci mai degrabă alegerea fratelui, prin trasferarea propriei opțiuni în posibilitățile de selectare a grupului de prieteni. Astfel, împărțirea acestei rețele poate contribui la asocierea unui frate cu un grup de prieteni devianți, ceea ce poate conduce la adoptarea unui comportament antisocial din partea fratelui ”atașat” grupului.

De asemenea, se poate lua în considerare perspectiva prin care, o relație pozitivă cu frații implică un nivel mai ridicat de intimitate, auto-dezvăluire, companie și suport emoțional. Prin urmare, frații investesc numeroase resurse în această relație, neglijând într-o anumită măsură relațiile cu prietenii, acestea din urmă devenind mai distante.

Ipoteza 2: Subiecții cu un stil de atașament securizant au relații mai apropiate cu prietenii, față de subiecții cu un stil de atașament evitant și decât cei un un stil de atașament anxios-ambivalent.

Această ipoteză a fost confirmată. Rezultatele obținute sunt în concordanță cu cercetările existente în domeniu, fapt ce atestă că adolescenții cu un atașament securizant abordează mai multe modalități de cooperare și mai puține de control față de prieteni și sunt mai populari în relațiile cu aceștia.

Adolescenții își pot alege prietenii ca figuri de atașament care se potrivesc cu modelele lor de referință existente. Li s-a acordat o importanță centrală prietenilor în viața adolescenților, în relațiile de prietenie fiind inclusă intimitatea ce este descrisă ca una dintre caracteristicile definitorii al acestei categorii de vârstă.

Din perspectiva teoriei atașamentului (Bowlby, 1980) se presupune că modelele de reprezentare construite pe baza relației copil-părinte au o influență semnificativă asupra altor relații, cum ar fi cele cu prietenii (Oliva& Arranz, 2005).

Astfel, stabilirea unor relații securizante cu părinții indică o probabilitate mai mare în a stabili relații securizante sau pozitive cu prietenii, dar și cu partenerii odată cu implicarea într-o relație romantică.

Prin urmare, stilul securizant dezvoltat în urma relației cu părinții, le oferă adolescenților o mai mare deschidere, autonomie, flexibilitate, echilibru, ceea ce favorizează o relație mai apropiată cu prietenii generatoare de emoții pozitive.

Ipoteza 3: Subiecții care ocupă poziția de mijloc în cadrul fratriei, au relații mai apropiate cu prietenii, față de primii născuți, comparativ cu mezinii și decât copiii unici.

Această ipoteză a fost infirmată. Rezultatele pot fi explicate pe baza faptului că pot exista alți factori de care să depindă calitatea relației cu prietenii, fiind puține studii care să susțină ipoteza mai sus menționată.

Deși copiii mijlocii se percep în mod clar, ca pierzând teren în fața fraților în ceea ce privește investițiile parentale (Salmon, 2002), există puține cercetări care să ateste faptul că aceștia caută suportul emoțional în rândul prietenilor.

Prin urmare, se presupune că acest favoritism perceput este determinat de ordinea nașterii, dar și de aspecte mai particulare precum afectivitatea maternă, relația conflictuală cu mama și calitatea relației din cadrul fratriei.

Cu toate că se dezvoltă într-un mediu competitiv, putând intra în conflict cu diferite tipuri de autoritate, copilul mijlociu este caracterizat de o stimă de sine scăzută care nu este justificată de apropierea față de prieteni.

Ipoteza 4: Subiecții implicați în relații pozitive cu frații resimt mai puțin singurătatea, față de cei implicați în relații negative cu frații.

Această ipoteză a fost infirmată. Rezulatele pot fi explicate prin prisma faptului că în adolescență, prietenii devin o formă tot mai importantă de sprijin social, de satisfacere a nevoilor de intimitate, atașament și acceptare, comparativ cu familia (Parkhurst & Hopmeyer, 1999 apud Schinka și colab., 2012).

Astfel, relațiile cu prietenii pot compensa singurătatea resimțită în cadrul relației cu frații. Prin urmare, singurătatea nu este dependentă de calitatea relației cu frații.

Ipoteza 5: Subiecții cu un stil de atașament securizant resimt un nivel mai scăzut al singurătății, față de subiecții cu un stil de atașament evitant și decât cei cu un stil de atașament anxios-ambivalent.

Această ipoteză a fost confirmată, iar rezultatele pot fi explicate pe baza caracteristicilor aferente fiecărui stil de atașament. Prin urmare, indivizii cu un stil securizant au o atitudine pozitivă față de sine și față de alții. Acest lucru le permite să stabilească și să mențină cu ușurință relații pentru a scăpa de singurătate (Deniz & Ari, 2005).

Indivizii cu un stil securizant sunt axați mai mult pe relații, sunt stimulați și încurajați, iar asta îi determină să caute contexte favorabile și experiențe reciproce pozitive. Faptul că își doresc să fie înconjurați de persoane cu care să interacționeze, îi determină să resimtă mai puțin singurătatea.

İlhan (2012) susține că indivizii cu un atașament securizant sunt definiți ca persoane care agreează apropierea, au încredere în sine, pot stabili un echilibru între relațiile sociale și cele romantice și au un nivel ridicat al deschiderii față de ei înșiși. Pe de altă parte, aceștia au capacitatea de a se simți conectați la alți indivizi, prin aceasta înlăturând singurătatea.

Cercetătorii susțin că stilurile diferite de atașament sunt asociate cu profile emoționale distincte (Consedine & Magai, 2003). În general, atașamentul sigur este legat de emoția pozitivă, în timp ce atașamentul nesigur este legat de emoția negativă. Astfel, indivizii cu un stil de atașament sigur sunt mai puțin predispuși la depresie, furie și ostilitate comparativ cu indivizii cu un stil de atașament nesigur (Akbag & Imamoglu, 2010).

Prin urmare, emoția negativă generează sentimente și stări negative, fapt ce conduce la creșterea nivelului de singurătate resimțit.

Ipoteza 6: Subiecții primii născuți resimt un nivel mai ridicat al singurătății, față de copiii mijlocii, comparativ cu mezinii și decât copiii unici.

Această ipoteză a fost infirmată. Rezultatele se explică pe baza faptului că nu există prea multe studii care să fi analizat legătura dintre cele două variabile, deși conform simțului comun ne-am fi așteptat ca ipoteza să se confirme.

”Primul născut crește inițial ca și copil unic, dar odată cu apariția celui de‑al doilea copil în familie, se va afla în situația de a fi într‑un fel „detronat” de acesta. Sentimentul de atotputernicie pe care îl avea înainte este înlocuit treptat de apariția frustrării și geloziei, care pot genera stări emoționale negative, resentimente și regrete” (Robotă, 2014, pag.212). În consecință, atenția va fi îndreptată către cel de-al doilea născut și toate resursele vor fi investite în viitorii copii, primul născut resimțind un nivel mai ridicat al singurătății.

Însă pentru a susține rezultatele obținute, vom aduce în discuție poziția adleriană care susține că deși în general, copiii unici se pot simți puternici și încrezători în ei (pentru că au totul și se află mereu în centrul atenției adulților), aceștia pot dezvolta uneori sentimentul de singurătate, mai ales când ceilalți par să nu îi bage în seamă.

De asemenea, ei pot resimți singurătatea din cauza faptului că nu mai au frați, pentru unii dintre ei aceasta reprezentând un obstacol în evoluție.

4.4. Concluzii

Acest studiu a avut drept obiectiv general identificarea unei relații între factorii psihosociali și cei socio-afectivi implicați în viața adolescenților, mai exact, influența calității relației cu frații, a stilului de atașament și a ordinii nașterii asupra calității relației cu prietenii și singurătății.

În realizarea acestui studiu am plecat de la ipotezele conform cărora calitatea relației cu frații, stilul de atașament și ordinea nașterii corelează cu singurătatea și calitatea relației cu prietenii.

Rezultatele au arătat că în ceea ce privește calitatea relației cu frații, aceasta nu a fost legată de calitatea relației cu prietenii (ipoteza1 – infirmată) și nu s-a observat o legătură cu singurătatea (ipoteza 4 – infirmată). În concluzie, atât în ceea ce privește calitatea relației cu prietenii cât și în privința singurătății, nu s-au obținut diferențe semnificative între subiecții implicați în relații pozitive și cei implicați în relații negative cu frații.

Infirmarea primei ipoteze poate fi justificată prin împărtășirea rețelei comune de prieteni. Astfel, dacă relația cu frații este una pozitivă, asocierea cu grupul de prieteni al fraților nu duce întotdeauna la consolidarea unei relații apropiate cu prietenii.

Acest lucru se poate întâmpla datorită faptului că asocierea implicată nu este neapărat în concordanță cu valorile, credințele și atitudinile sale, ci mai degrabă alegerea fratelui, prin trasferarea propriei opțiuni în posibilitățile de selectare a grupului de prieteni.

De asemenea, o relație pozitivă cu frații implică investirea numeroaselor resurse, dar și o neglijare a relației cu prietenii, aceasta din urmă devenind mai distantă.

Totodată, rivalitatea, evidențiată printr-o relație negativă cu frații, poate conduce la refugierea în cadrul relațiilor de prietenie. Prin urmare, în cazul unei relații negative cu frații este căutat suportul emoțional și social în rândul prietenilor.

Infirmarea ipotezei care se referă la legătura dintre calitatea relației cu frații și singurătate poate fi explicată prin prisma faptului că în adolescență, prietenii devin o formă tot mai importantă de sprijin social, de satisfacere a nevoilor de intimitate, atașament și acceptare, comparativ cu familia (Parkhurst & Hopmeyer, 1999 apud Schinka și colab., 2012).

Ideea de bază a nevoii de apartenență prevede că fiecare ființă umană are o unitate înnăscută de a forma și menține un anumit număr de relații cu alți oameni. Când această nevoie nu este îndeplinită, oamenii pot experimenta un disconfort social, de exemplu, sub forma sentimentului de singurătate (Baumeister & Leary,1995 apud Eeske van Roekel și colab., 2013).

Astfel, relațiile cu prietenii pot compensa singurătatea resimțită în cadrul relației cu frații. De altfel, pot interveni și alți factori care să influențeze singurătatea în calitatea relației cu frații precum gradul de intimitate, dezvăluirea, acordarea autonomiei și suportul emoțional.

Rezultatele cu privire la cel de-al doilea factor psihosocial și anume stilul de atașament, evidențiază o legătură existentă atât între stilul de atașament și calitatea relației cu prietenii (ipoteza 2 – confirmată), cât și între stilul de atașament și singurătate (ipoteza 5 – confirmată).

În consecință putem afirma că stilul de atașament influențează atât calitatea relației cu prietenii, cât și singurătatea. Astfel, subiecții cu un stil de atașament securizant au relații mai apropiate cu prietenii, în comparație cu cei aparținând stilului evitant, iar aceștia din urmă au relații mai apropiate cu prietenii spre deosebire de cei cu un stil anxios-ambivalent. Totodată, subiecții cu un stil securizant resimt un nivel mai scăzut al singurătății, față de subiecții aparținând stilului evitant, iar aceștia din urmă resimt un nivel mai scăzut al singurătății comparativ cu subiecții cu un stil anxios-ambivalent.

Confirmarea ipotezei care se referă la legătura dintre stilul de atașament și calitatea relației cu prietenii a confirmat presupoziția inițială și poate fi justificată de existența numeroaselor studii pe această temă.

Adolescenții își pot alege prietenii ca figuri de atașament care se potrivesc cu modelele lor de referință existente. Li s-a acordat o importanță centrală prietenilor în viața adolescenților, în relațiile de prietenie fiind inclusă intimitatea ce este descrisă ca una dintre caracteristicile definitorii al acestei categorii de vârstă. .

Se presupune că modelele de reprezentare construite pe baza relației copil-părinte au o influență semnificativă asupra altor relației, cum ar fi cea cu prietenii (Oliva& Arranz, 2005).

Prin urmare, stilul securizant dezvoltat în urma relației cu părinții, le oferă adolescenților o mai mare deschidere, autonomie, flexibilitate, echilibru, ceea ce favorizează o relație mai apropiată cu prietenii generatoare de emoții pozitive.

Confirmarea ipotezei care se referă la legătura dintre stilul de atașament și singurătate a confirmat presupoziția inițială și este susținută de numeroase cercetări care explică această relație pe baza caracteristicilor aferente fiecărui stil de atașament.

Rezultatele obținute sunt în concordanță cu cele evidențiate de către alți cercetători care au studiat această legătură. Prin urmare, indivizii cu un stil securizant au o atitudine pozitivă față de sine și față de alții. Acest lucru le permite să stabilească și să mențină cu ușurință relații pentru a scăpa de singurătate (Deniz & Ari, 2005).

Indivizii cu un stil securizant sunt axați mai mult pe relații, sunt stimulați și încurajați, iar asta îi determină să caute contexte favorabile și experiențe reciproce pozitive. Faptul că își doresc să fie înconjurați de persoane cu care să interacționeze, îi determină să resimtă un nivel mai scăzut al singurătății.

De asemenea, İlhan (2012) susține că indivizii cu un atașament securizant sunt definiți ca persoane care agreează apropierea, au încredere în sine, pot stabili un echilibru între relațiile sociale și cele romantice și au un nivel ridicat al deschiderii față de ei înșiși. Pe de altă parte, aceștia au capacitatea de a se simți conectați la alți indivizi, prin aceasta înlăturând singurătatea.

Rezultatele au arătat că în cazul ordinii nașterii, nu s-a observat o legătură nici în ceea ce privește calitatea relației cu prietenii (ipoteza 3 – infirmată), nici în ceea ce privește singurătatea (ipoteza 6 – infirmată). Prin urmare, atât în cazul calității relației cu prietenii, cât și în cazul singurătății, nu s-au obținut diferențe semnificative la niciun nivel al variabilei ordinea nașterii.

Infirmarea ipotezei care se referă la legătura dintre ordinea nașterii și calitatea relației cu prietenii poate fi explicată prin numărul redus de studii existente în domeniu care să ateste această relație.

Deși copiii mijlocii se percep în mod clar, ca pierzând teren în fața fraților în ceea ce privește investițiile parentale (Salmon, 2002), există puține cercetări care să ateste faptul că aceștia caută suportul emoțional în rândul prietenilor.

Prin urmare, se presupune că acest favoritism perceput este determinat de ordinea nașterii, dar și de aspecte mai particulare precum afectivitatea maternă, relația conflictuală cu mama și calitatea relației din cadrul fratriei.

Infirmarea ipotezei care se referă la legătura dintre ordinea nașterii și singurătate este explicată de numărul redus de studii care să evidențieze relația dintre cele două variabile.

Pentru a susține rezultatele obținute, vom aduce în discuție poziția adleriană care susține că deși în general, copiii unici se pot simți puternici și încrezători în ei (pentru că au totul și se află mereu în centrul atenției adulților), aceștia pot dezvolta uneori sentimentul de singurătate, mai ales când ceilalți par să nu îi bage în seamă.

De asemenea, ei pot resimți singurătatea din cauza faptului că nu mai au frați, pentru unii dintre ei aceasta reprezentând un obstacol în evoluție.

În concluzie, aportul pe care îl aduce acest studiu în ceea ce privește confirmarea existenței unei relații între factorii psihosociali și cei socio-afectivi implicați în viața adolescenților, este acela că stilul de atașament influențează calitatea relației cu prietenii și singurătatea.

Anexa 1

Affective Relationships Scale (ARS)

Citiți cu atenție instrucțiunile și afirmațiile fiecărui chestionar și decideți care este răspunsul potrivit pentru dumneavoastră. NU EXISTĂ RĂSPUNSURI BUNE SAU RELE! Alegeți răspunsul care vă vine prima dată în minte! Evaluările oferite de dumneavoastră vor fi folosite numai în scop științific, iar informațiile furnizate vor fi confidențiale.

Acest chestionar vizează relația cu prietenul/prietena dumneavoastră cel/cea mai apropiat/ă. Pentru fiecare dintre afirmații, vă rugăm să alegeți una dintre variantele de răspuns care descriu cel mai bine cât de mult sunteți de acord, bifând cu „X” în căsuța corespunzătoare alegerii dumneavoastră.

1 = Dezacord total

2 = Dezacord parțial

3 = Nici acord, nici dezacord

4 = Acord parțial

5 = Acord total

Anexa 2

Parental Attachment Questionnaire (PAQ)

Acest chestionar evaluează descrierile dumneavoastră asupra părinților, relația cu părinții și sentimentele asociate sau experiențele. Pentru a răspunde, veți reflecta asupra atașamentului atât față de mamă, cât și față de tată sau a îngrijitorului primar. Vă rugăm să notați în ce măsură sunteți de acord cu următoarele afirmații, încercuind una dintre următoarele variante de răspuns.

În general, părinții mei…

Pe parcursul vizitelor recente sau în timpul petrecut împreună, părinții mei au fost persoanele …

După timpul petrecut împreună cu părinții am rămas…

Când am o problemă gravă sau o decizie importantă de luat …

Când merg să caut ajutor la părinții mei…

Anexa 3

Sibling Inventory of Behavior (SIB)

Acest chestionar evaluează relația cu fratele/sora dumneavoastră. Pentru a răspunde, vă rugăm să încercuiți cifra corespunzătoare alegerii dumneavoastră, unde “1” înseamnă “niciodată”, iar “5” înseamnă ”întotdeauna”. Aveți posibilitatea de a încercui orice cifră între “1” și ”5”, raportându-vă la fratele/sora de care vă simțiți cel/cea mai apropiat/ă.

Anexa 4

UCLA Loneliness Scale

Vă rugăm să indicați cât de frecvent vă regăsiți în fiecare dintre afirmațiile de mai jos, marcând cu „X” în căsuța corespunzătoare alegerii dumneavoastră.

Date demografice

Genul: M / F

Vârsta:______

Clasa:______

Număr frați/surori:______

Al câtelea copil sunteți la părinți:______

Anexa 5

Descrierea lotului de subiecți

Anexa 6

Valoarea coeficientului de consistență internă

Affective Relationships Scale

Parental Attachment Questionnaire

1. Calitatea relațiilor afective 2. Stimularea parentală a autonomiei

3. Acordarea sprijinului emoțional parental

Sibling Inventory of Behavior

1. Companie 2. Empatie 3.Învățare

4. Rivalitate 5. Agresiune

UCLA Loneliness Scale

Anexa 7

Prelucrări statistice Ipoteza 1

T-Test

Anexa 8

Prelucrări statistice Ipoteza 2

Oneway

Anexa 9

Prelucrări statistice Ipoteza 3

Oneway

Anexa 10

Prelucrări statistice Ipoteza 4

T-Test

Anexa 11

Prelucrări statistice Ipoteza 5

Oneway

Anexa 12

Prelucrări statistice Ipoteza 6

Oneway

Anexa 13

Prelucrări statistice Ipoteza 7

Univariate Analysis of Variance

Anexa 14

Prelucrări statistice Ipoteza 8

Univariate Analysis of Variance

Anexa 15

Prelucrări statistice Ipoteza 9

Univariate Analysis of Variance

Anexa 16

Prelucrări statistice Ipoteza 10

Univariate Analysis of Variance