Ordinea de Drept Si Legalitatea Internationala

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL 1 – ASPECTE GENERALE PRIVIND ORDINEA DE DREPT SI LEGALITATEA INTERNATIONALA

1.1. APARITIA PRIMULUI SISTEM INTERNATIONAL CPJI (LIGA NATIUNILOR)

1.2.CIJ – CONTINUATOR AL ACTIVITATII JURISDICTIONALE

1.3.TRIBUNALELE PENALE INTERNATIONALE AD HOC

CAPITOLUL II – ROLUL SI IMPORTANTA CURTI PENALE INTERNATIONALA PENTRU NECESITATEA LEGALITATII INTERNATIONALE

2.1.INFIINTARE

2.2.COMPETENTA

2.3.POZITIA STATELOR PRIVIND CPI

CAPITOLUL 3 – CURTEA PENALA INTERNATIONALA DE LA HAGA :

3.1 Înfiintarea Curtii Penale Internationale;

3.2 Semnarea acordului cu SUA privind CPI este criticata de UE ;

3.3 Uniunea Europeana sustine Curtea de la Haga;

3.4 Pozitia Comisiei Europeane ;

3.5 APCE a cerut Romaniei sa nu ratifice acordul cu SUA ;

3.6 Autoritatile romane par a-si insusi pozitia europenilor ;

3.7 Romania – intre Europa si SUA ;

3.8 Administratia americana si-a indreptat atentia catre Romania

CAPITOLUL IV – RASPUNDEREA JURIDICA APLICABILA PERSOANELOR FIZICE PENTRU SAVARSIREA DE CRIME INTERNATIONALE

4.1.Clasificarea infracțiunilor internaționale

4.2.Răspunderea persoanelor fizice pentru infracțiuni internaționale

4.3. Necesitatea incriminării terorismului în legislațiile naționale și în dreptul internațional

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

“Era necesar”, asa s-a considerat; pentru ca sunt prea multe state care interactioneaza pe lumea aceasta si la un moment dat apar neintelegeri. “Era util” pentru a rezolva mai repede litigiile si a deschide drumul spre noi sectoare de colaborare si, respectiv, de dezvoltare.

Statele dezvoltate au avut rolul de a initia un curent al justitiei si al dreptatii, in acest scop organizand intalniri la nivel inalt in vederea adoptarii unor tratate care ar avea ca rol unificarea dreptatii pe mapamond.

Astfel au luat nastere Curtea Penala Internationala, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, etc. ; cu rolul de a stabiliza situatia internationala si de a impiedica un haos mondial. A trecut deja vremea instantelor internationale speciale, care erau infiintate de urgenta ca urmare a unor stari exceptionale, cum s-a intamplat la Nurenberg, sau tribunalele nascute ca urmare a evenimentelor din Iugoslavia, Ruanda.

Principalul obiectiv al societatii in prezent il reprezinta eficienta, deoarece aceasta aduce cu sine performanta si prosperitate; eficienta este un factor determinant pentru societatea economica- impune standarde de calitate si eficacitate. In concluzie, pentru realizarea obiectivelor sociale, trebuie sa permitem un grad de globalizare care ar avea rolul tocmai de a apara aceste valori si de a impune respectarea lor, inclusive prin intermediul justitiei.

CAPITOLUL 1 – ASPECTE GENERALE PRIVIND ORDINEA DE DREPT SI LEGALITATEA INTERNATIONALA

APARITIA PRIMULUI SISTEM INTERNATIONAL CPJI (LIGA NATIUNILOR)

Curtea Permanentă de Justiție Internațională cunoscută și cu numele de Curtea Mondială, a fost curtea internațională atribuităSocietății Națiunilor. Creată în 1922 (cu toate că idea unei curți internaționale era veche de câteva secole), Curtea a fost întâmpinată călduros atât de state cât și academici, iar multe cazuri au fost aduse aici în prima decadă a funcționarii acesteia. Când tensiunea internațională a crescut în anii 1930, se apela tot mai rar la Curte; printr-o rezoluție a Societății Națiunilor pe 18 aprilie 1946, Curtea a încetat să mai existe, fiind înlocuită de Curtea Internațională de Justiție.

După primul război mondial apare prima instanță cu caracter judiciar. Curtea Permanentă de Justiție Internațională, care, spre deosebire de tribunalele arbitrare, prezintă o organizare permanentă. Asemănător acestora, însă, ea se poate sesiza numai în baza acordului dintre părți. Pe lângă atribuții jurisdicționale Curtea a avut și atribuții de a da avizul consultativ, cu caracter neobligatoriu. Existența ei nu a fost îndelungată, 1940 fiind anul încetării funcționării ei de fapt, iar 1947 a adus desființarea ei în mod expres, activitatea ei fiind preluată de Curtea Internațională de Justiție, ca „succesoare" din punct de vedere juridic.

Curtea Permanentă de Justiție Internațională a fost înființată în temeiul art. 4 din Pactul Ligii Națiunilor, pe când curtea Internațională de Justiție este organul juridic permanent al Organizației Națiunilor Unite.

1.2.CIJ – CONTINUATOR AL ACTIVITATII JURISDICTIONALE

Carta Natiunilor Unite a fost semnata la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferintei Natiunilor Unite pentru Organizatia internationala si a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Statutul Curtii Internationale de Justitie face parte integranta din Carta. Amendamentele la Articolele 23, 27 si 61 ale Cartei au fost adoptate de Adunarea Generala la 17 decembrie 1963 si au intrat în vigoare la 31 august 1965. Un alt amendament la Articolul 61 a fost adoptat de Adunarea Generala la 20 decembrie 1971 si a intrat în vigoare la 24 septembrie 1973. Amendamentul la Articolul 109, adoptat de Adunarea Generala la 20 decembrie 1965, a intrat în vigoare la 12 iunie 1968.

Amendamentul la Articolul 23 sporeste de la unsprezece la cincisprezece numarul membrilor Consiliului de Securitate. Amendamentul la Articolul 27 dispune ca hotarârile Consiliului de Securitate în probleme de procedura sa fie luate cu votul afirmativ a noua membri (anterior sapte), iar hotarârile sale asupra oricaror alte chestiuni sa fie luate cu votul afirmativ a noua membri (anterior sapte), cuprinzând si voturile concordante ale celor cinci membri permanenti ai Consiliului.

Amendamentul la Articolul 61, care a intrat în vigoare la 31 august 1965, sporeste de la optsprezece la douazeci si sapte numarul membrilor Consiliului Economic si Social. Urmatorul amendament la acest articol, care a intrat în vigoare la 24 septembrie 1973, sporeste de la douazeci si sapte la cincizeci si patru numarul membrilor Consiliului.

.Amendamentul la Articolul 109, care priveste paragraful 1 al articolului, prevede ca o conferinta generala a Membrilor Natiunilor Unite având drept scop revizuirea Cartei va putea fi reunita la locul si data care vor fi fixate prin votul a doua treimi din membrii Adunarii Generale si prin votul oricaror noua (anterior sapte) membri ai Consiliului de Securitate.

Paragraful 3 al Articolului 109, potrivit caruia Adunarea Generala trebuia, la cea de a zecea sesiune ordinara, sa examineze chestiunea convocarii unei conferinte de revizuire a Cartei, a fost pastrata în forma sa originala, desi mentioneaza "un vot al oricaror sapte membri ai Consiliului de Securitate", întrucât Adunarea Generala si Consiliul de Securitate au dat urmare dispozitiei acestui paragraf la cea de a zecea sesiune ordinara a Adunarii Generale, în 1955.

Curtea Internațională de Justiție

Este înființată în 1946, dispozițiile privind activitatea ei regăsindu-se în Carta O.N.U. și în regulamentul ei, adoptat în același an.

Alcătuire: Curtea cuprinde 15 judecători aleși pe o durată de 9 ani (cinci din ei fiind realeși la fiecare trei ani), concomitent și separat de Adunarea Generală și de Consiliul de Securitate, pe criterii cum sunt: înalte calități morale; îndeplinirea condițiilor cerute în țările lor spre a fi numit în cele mai înalte funcții judiciare; competență în dreptul internațional; posibilitatea că prin alegerea lor Curtea să fie compusă din reprezentanți ai principalelor sisteme juridice internaționale.

Competență: Curtea judecă doar diferendele dintre statele părți la Statutul ei, numai la sesizarea acestora, fără să admită acestora, fără să admită sesizări ale persoanelor fizice sau din partea organizațiilor internaționale. Statele părți pot supune diferendele soluționării de către alte organe jurisdicționale, nefiind obligate să apeleze exclusiv la serviciile Curții Internaționale de Justiție, prin urmare aceasta are o competență („ratione materiae") facultativă, respectându-se suveranitatea statelor. Pe lângă hotărârile obligatorii pe care le dă, Curtea Internațională de Justiție mai poate da și avize consultative neobligatorii, cu caracter de recomandare.

În soluționarea litigiilor. Curtea Internațională de Justiție aplică prevederile convențiilor internaționale, precum și hotărâri judecătorești și elemente de doctrină; soluțiile date sunt raportate imediat la o gamă largă de principii și reguli de drept internațional.

Hotărârile ce nu se îndeplinesc datorită refuzului uneia din părți sunt rezolvate, la cererea celorlalte părți, de către Consiliul de Securitate, care poate face recomandări sau poate hotărî măsurile necesare executării hotărârilor de acest fel.

Cele trei instituții de drept internațional analizate mai sus soluționează doar conflicte interstatale nu și conflicte apărute între stat și indivizi, fie naționali, fie străini. Dacă în diferendele dintre state acestea sunt egale juridic, în cazul infracțiunilor comise de indivizi instanțele de judecată impun față de aceștia raporturi de putere. Reprimarea infracțiunilor la dreptul internațional, ca mijloc de protecție a ființei naționale a statelor și ca o garanție pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului a fost o veche preocupare a oamenilor de drept. Punerea în aplicare a dezideratului acesta a fost posibilă prin instituirea unor jurisdicții extraordinare de moment ca:

• Tribunalul interaliat pentru judecarea kaiserului Wilhelm al II-lea- în 1919;

• Tribunalele militare internaționale de la Nurnberg și Tokio

1.3.TRIBUNALELE PENALE INTERNATIONALE AD HOC

Tribunalul Militar de la Nurnberg

Tribunalul Militar Internațional de la Nurnberg nu era o instanță de judecată în sensul propriu al cuvântului, ci era o jurisdicție de excepție creată de statele victorioase pentru a judeca persoanele vinovate de atrocități, numai din tabăra inamică lor, cu toate că și statele învingătoare au comis aproape în egală măsură crime de război. Tribunalul era internațional. dar alcătuit numai din judecători ai statelor învingătoare. statele învinse neavând nici un reprezentant, așa cum cerea principiul echității și justiției.

Tribunalul era competent să judece „ratione materiae" crimele contra păcii, crimele de război și crimele contra umanității, iar „ratione personae" pe marii criminali de război ai Axei, ale căror crime sunt fără localizare geografică.

Tribunalul era îndrituit: a) de a judeca în lipsă acuzații, când aceștia nu erau depistați; b) de a-i condamna pe inculpați la o pedeapsă justă, chiar la moarte; c) de a aplica o pedeapsă suplimentară, cum ar fi confiscarea averii dobândite ilegal de condamnat.

Drepturile acuzaților constau în:

– a se apăra în instanță, fie personal, fie prin apărători;

– a prezenta Tribunalului, fie personal, fie prin apărători probele în apărarea lor.

Tribunalul avea în componență 4 membri, câte unul din fiecare stat semnatar al Acordului de la Londra, plus 4 supleanți în același fel aleși. Judecătorii componenți ai instanței au fost, de regulă. militari, iar procedura a fost simplificată.

Pe lângă Tribunal funcționa și o Comisie de instrucție și urmărire a marilor criminali de război naziști formată din reprezentanți ai Ministerului Public din țările părți ale Acordului, ce aveau ca sarcină adunarea de probe împotriva marilor criminali de război și punerea la dispoziția Tribunalului a acestor probe.

Sentințele pronunțate de Tribunal erau nerecurabile. După 403 ședințe publice, în care a audiat 116 martori, la 1 octombrie 1946 Tribunalul Militar Internațional de la Nurnberg a condamnat 19 persoane (12 la pedeapsa capitală, 3 la muncă silnică pe viață, 4 la închisoare între 10 și 20 de ani) și au fost achitate 3 persoane.

Gestapoul, S.S-ul și conducerea Partidului Nazist au fost declarate criminale.

Tribunalul Militar Internațional de la Tokio

Condițiile capitulării necondiționate a Japoniei au fost stabilite la Conferința de la Moscova din 16-26 decembrie 1945, la care a participat U.R.S.S., S.U:A. și Marea Britanie, China urmând să adere ulterior. Conferința a decis crearea unei comisii pentru Extremul Oromponență 4 membri, câte unul din fiecare stat semnatar al Acordului de la Londra, plus 4 supleanți în același fel aleși. Judecătorii componenți ai instanței au fost, de regulă. militari, iar procedura a fost simplificată.

Pe lângă Tribunal funcționa și o Comisie de instrucție și urmărire a marilor criminali de război naziști formată din reprezentanți ai Ministerului Public din țările părți ale Acordului, ce aveau ca sarcină adunarea de probe împotriva marilor criminali de război și punerea la dispoziția Tribunalului a acestor probe.

Sentințele pronunțate de Tribunal erau nerecurabile. După 403 ședințe publice, în care a audiat 116 martori, la 1 octombrie 1946 Tribunalul Militar Internațional de la Nurnberg a condamnat 19 persoane (12 la pedeapsa capitală, 3 la muncă silnică pe viață, 4 la închisoare între 10 și 20 de ani) și au fost achitate 3 persoane.

Gestapoul, S.S-ul și conducerea Partidului Nazist au fost declarate criminale.

Tribunalul Militar Internațional de la Tokio

Condițiile capitulării necondiționate a Japoniei au fost stabilite la Conferința de la Moscova din 16-26 decembrie 1945, la care a participat U.R.S.S., S.U:A. și Marea Britanie, China urmând să adere ulterior. Conferința a decis crearea unei comisii pentru Extremul Orient, competentă între altele să urmărească, să judece și să pedepsească pe criminalii de război japonezi. Prin proclamația din 19 ianuarie 1946 a fost instituit Tribunalul Militar Internațional pentru urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război din Extremul Orient.

Statutul Tribunalului era, cu mici diferențe, foarte asemănător cu cel al Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg. în schimb, structura Tribunalului era complet diferită, S.U.A. având rolul esențial în constituirea tribunalului., Astfel, președintele și judecătorii erau numiți de Comandantul Suprem (care era american) dintre candidații desemnați de statele participante.

Apărătorii acuzaților, care erau nu numai japonezi ci și din țările occidentale, au invocat aceleași argumente ca și cei de la Nurnberg , însă toate au fost respinse.

Tribunalul nu avea în competență decât judecarea persoanelor vinovate pentru crime de război, nu și organizații, iar sentințele puteau fi recurate.

Tribunalul a pronunțat sentințele la 12 noiembrie 1948 prin care 7 persoane au fost condamnate la moarte, 11 la închisoare pe viață, iar 7 la detenție pe diferite termene.

Celor două Tribunale Militare Internaționale li s-au adus critici, atât concomitent activității lor, cât și posterior, critici ce vizau constituirea, componența, competența, acuzațiile etc.

Tribunalele au fost jurisdicții de excepție create de statele victorioase pentru a judeca persoanele vinovate de atrocități, numai din tabăra inamicilor, însă Statutul Tribunalului Militar Internațional exprima dreptul internațional în vigoare din momentul creării sale, iar statul german fiind practic desființat în momentul acesta, un reprezentant al său în instanța nou creată nu-și justifica prezența în opinia celor ce au conceput și înființat Tribunalul Militar Internațional.

Tribunalul a respins ideea responsabilității de stat și a consacrat principiul răspunderii individuale, realist, echitabil și eficient în revenirea și combaterea actelor criminale.

Tribunalele au argumentat faptul că au admis noțiunea crimelor contra păcii și umanității ca parte integrantă în dreptul internațional sprijinindu-se pe prevederi ale Tratatului de la Versailles și din pactul Briand-Kellog.

Tribunalul a subliniat că: „a dezlănțui un război de agresiune este crimă internațională supremă, care nu se deosebește de celelalte crime de război decât prin faptul că ea le conține pe toate".

Statutul Tribunalului de la Nurnberg dă o primă definiție crimelor de război, în art. 6, extinzând aria conceptului „criminal de război" și asupra civililor ori funcționarilor civili vinovați de astfel de crime.

La lit. b și c ale art. 6 din Statut erau cuprinse la crime de război și crime contra umanității și faptele următoare: Jertfirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a orașelor și satelor sau devastarea nejustificată de necesitățile militare". „Atât actul de acuzare colectiv, cât și cele ale fiecărui acuzat în parte menționau printre faptele săvârșite jefuirea colecțiilor artistice precum și distrugerea intenționată anumitor localități, fără a fi impuse de necesitățile militare. Astfel, s-a stabilit în culpa lui Rosenberg de a fi jefuit muzee și biblioteci și confiscarea de opere de artă și colecții; a lui Goring jaful; a lui Keitel distrugerea de localități; a lui Frank jaf și distrugere; a lui Alfred Jodi distrugerea intenționată de orașe etc.

Este regretabil faptul că și după ce au fost denunțate crimele internaționale și vinovații au fost condamnați de cele două Tribunale Militare Internaționale fapte incriminate de aceste instanțe au fost comise din nou, cu ocazia unor conflicte zonale noi ori ca urmare a instaurării unor regimuri rasiale ori dictatoriale.

Măsura instituirii unor tribunale pentru judecarea acestor din urmă fapte nu a mai fost luată. Conflictele armate internaționale sau neinternaționale izbucnite după 1945, războaiele anticoloniale (Indonezia, Indochina, Algeria, Mozambic) ori de eliberare națională, ori lupta antirasistă, contra apartheidului (Rhodesia, Africa de sud) la care face referire și protocolul l din 1977, au fost tot atâtea prilejuri de încălcare a drepturilor omului, de comitere de crime internaționale.

La nivel continental au fost create organizații nemilitare care să vegheze la respectarea drepturilor omului și ale popoarelor, care să implice situațiile de criză ori de conflict generatoare de crime, organizații cu competențe semijudiciare, dar care indirect obligă statele să ia măsuri de soluționare a încălcărilor dispozițiilor de drept internațional; Consiliul Europei, fondat în 1949, cu două mecanisme proprii de protecție a drepturilor omului; Comisia europeană a drepturilor omului și Curtea europeană a drepturilor omului; iar la nivelul continentului american Convenția americană relativă la drepturile omului, înființată în 1969, ce și-a impus la rândul ei mecanisme de protecție a acestor drepturi: Comisia internațională a drepturilor omului și Curtea internațională a drepturilor omului.

CAPITOLUL II – ROLUL SI IMPORTANTA CPI PENTRU NECESITATEA LEGALITATII INTERNATIONALE

2.1.INFIINTARE

Conștiente că toate popoarele sunt unite prin legături strânse, iar culturile lor formează un patrimoniu comun și preocupate de faptul că acest mozaic delicat ar putea fi distrus în orice moment, statele-părți  reunite  la Roma, în iulie 1998, având în conștiință că în cursul secolului XX milioane de copii, de femei și de bărbați au fost victime ale unor atrocități care sfidează imaginația și lezează profund conștiința umană,     recunoscând că prin crimele de o asemenea gravitate se amenință pacea, securitatea și bunăstarea lumii,     afirmând că cele mai grave crime care privesc ansamblul comunității internaționale nu pot rămâne nepedepsite și că reprimarea lor trebuie să fie asigurată efectiv prin măsuri luate în cadrul național și prin întărirea cooperării internaționale, au  convenit înființarea unei curți penale internaționale.

Determinate fiind  să pună capăt impunității autorilor acestor crime și să coopereze astfel pentru prevenirea unor noi crime, reamintind că este de datoria fiecărui stat să supună jurisdicției sale penale pe responsabilii de crime internaționale, reafirmând scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite și, în special, că toate statele trebuie să se abțină de a recurge la amenințarea sau folosirea forței, fie împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite, statele-părți și-au manifestat voința și au  supus dezbaterii statului curții penale internaționale, subliniind în această privință că nimic din acest statut nu poate fi interpretat ca autorizând un stat parte să intervină într-un conflict armat sau în afacerile interne ale unui alt stat, astfel că statele-părți  au fost determinate ca, în aceste scopuri și în interesul generațiilor prezente și viitoare, să înființeze o curte penală internațională permanentă și independentă, în relație cu sistemul Națiunilor Unite, având competență în legătură cu crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunității internaționale,complementară jurisdicțiilor penale naționale, ]n scopul  de a  garanta în mod durabil respectarea și realizarea justiției internaționale,

Astfel, la  17 iulie 1998, la Roma, în cadrul conferinței O.N.U. organizată în scopul adoptării Statutului Curții Penale Internaționale permanente (în engleză, International Criminal Court – I.C.C.), delegații din 120 de state au adoptat textul proiectului de statut al acestei Curți( denumit, în cele ce urmează, Statutul de la Roma). Statutul Curtii a fost adoptat printr-o convenție între state și a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curții este la Haga. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internațională, fiind competentă să-și exercite funcțiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

Convenția, care cuprinde textul Statutului a fost deschisă spre ratificare, urmând să intre în vigoare, conform art. 126 din Statut, în prima zi după ce-a de-a 60-a zi de la data depunerii celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, la Secretarul General O.N.U.

Textul Convenției a fost adoptat de 120 de state iar până la data ratificării de  către  România  fusese semnat de 139 de state( printre statele semnatare ale Statutului de la Roma s-a aflat și S.U.A. Ulterior, la 6 mai 2002, S.U.A., sub administrația Bush, și-a retras semnătura în mod oficial). Ulterior, textul Convenției a fost ratificat de 78  de  state.

România a ratificat acest Statut prin Legea nr. 111/2002- publicată în “Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002. Cu prilejul ratificării România  a    formulat următoarele declarații:

” 1. În temeiul articolului 87 paragraful 1 litera a) din Statut:

Ministerul Justiției este autoritatea centrală română competentă să primească cererile Curții Penale Internaționale, să le transmită neîntârziat spre rezolvare organelor judiciare române competente și să comunice Curții Penale Internaționale documentele aferente.

2. În temeiul articolului 87 paragraful 2:

Cererile Curții Penale Internaționale și documentele aferente vor fi transmise în limba engleză sau însoțite de traduceri oficiale în această limbă. “

Așadar Curtea Penală  Internațională  a fost  înființată  în baza art. 1 din Statutul de la  Roma.

La 1 iulie 2002, Statutul de la Roma a intrat în vigoare și, astfel, s-a înființat prima jurisdicție internațională penală cu caracter permanent din istoria omenirii, care a  început să funcționeze, efectiv, la Haga, cu  începere de la mijlocul anului 2003.

Statutul reglementează, pe lângă cooperarea internațională a Statelor Părți la Statut cu jurisdicția internațională penală, și cooperarea Curții Penale Internaționale cu organizațiile internaționale interguvernamentale.

În cadrul acestor cooperări, un loc esențial îl ocupă cooperarea Curții cu O.N.U. al cărei cadru general este reglementat de art. 2 din Statutul de la Roma, potrivit căruia se va încheia un acord special între Curte și O.N.U., în sensul stabilirii termenilor cooperării între cele două instituții. Acordul special urmează să fie aprobat de Adunarea Statelor Părți la Statutul de la Roma.

Statutul de la Roma, pe lângă acordul special între O.N.U. și Curte,( care va reglementa expres și detaliat cooperarea între cele două instituții), prevede expres atribuțiile pe care Consiliul de Securitate al O.N.U. le va avea în funcționarea jurisdicției internaționale penale cu caracter permanent de la Haga.

Consiliul de Securitate al O.N.U. (conform Statutului de la Roma), poate să aducă în atenția Procurorului Curții o anumită situație în care mai multe crime de război au fost comise, astfel încât Curtea să-și exercite jurisdicția asupra lor (art. 13 lit. b din Statut) după cum poate, atunci când Procurorul a decis conform art. 53 pct. 2 din Statut, că nu există suficientă bază pentru a începe urmărirea penală într-un caz deferit Curții de către Consiliul de Securitate, să ceară Camerei Preliminare să revizuiască decizia Procurorului (art. 53 pct. 3).  Asemenea prevederi recunosc, în limitele dreptului internațional public contemporan, statutul pe care Consiliul de Securitate al O.N.U. l-a dobândit în relațiile internaționale. Există însă în Statutul de la Roma și anumite dispoziții controversate, care trec dincolo de rolul activ pe care oricine s-ar aștepta să îl joace Consiliului de Securitate al O.N.U. în cadrul jurisdicției internaționale, care merg până la a permite acestuia o imixtiune în exercitarea jurisdicției Curții, putând merge până la amânarea exercitării acesteia pe o anumită perioadă de timp.

În acest sens art. 16 din Statutul de la Roma prevede că “Nici o anchetă și nici o urmărire nu pot fi angajate, nici conduse în baza prezentului statut în perioada de douăsprezece luni care urmează datei la care Consiliul de Securitate a făcut o cerere în acest sens Curții printr-o rezoluție adoptată în baza cap. VII al Cartei Națiunilor Unite; cererea poate fi reînnoită de către Consiliul de Securitate în aceleași condiții”.

În spatele acestei prevederi, cu oarecare indulgență s-ar putea descoperi că,  menținerea răspunderii primare pe care o are acest organism politic la nivel universal în menținerea păcii și securității mondiale, conform Cartei O.N.U., nu mai puțin ea reglementează totuși o imixtiune nedorită la începutul mileniului al III-lea în exercitarea jurisdicției unui organ care dorește a fi independent.   Așadar, prin prevederile art. 16 din Statutul de la Roma, se creează,  convențional, o formă de subordonare a exercitării jurisdicției Curții, deciziei Consiliului de Securitate al O.N.U., care poate cere acesteia, iar Curtea va accepta, amânarea declanșării unei anchete sau urmăririi penale conform Statutului pentru o perioadă de 12 luni, ca urmare a adoptării de către Consiliul de Securitate a unei rezoluții adoptate în baza cap. VII din Carta O.N.U. Această cerere poate fi reînnoită, în același condiții.

Dacă în ceea ce privește crima de agresiune, o asemenea dispoziție ar putea fi înțeleasă, având în vedere funcțiunea primară a Consiliului de Securitate al O.N.U., conform art. 39 din Carta O.N.U., în caracterizarea politică a unei situații de conflict drept crimă de agresiune, amenințare la adresa păcii și securității internaționale sau încălcare a păcii și securității internaționale, nu același lucru se poate afirma raportat la crimele de război, crimele împotriva umanității sau genocid.

Posibilitatea ca un organ politic să amâne declanșarea unei anchete sau urmăriri penale de către Curte, reprezintă, din nefericire, rezultatul impus de negociatorii americani în cadrul conferinței de la Roma din 1998, neputând decât să slăbească funcționarea viitoare a Curții. Chiar și în situația în care Consiliul de Securitate nu va opri, nedeterminat, exercitarea jurisdicției Curții, o amânare, fie ea numai de 12 luni, a exercitării jurisdicției, echivalează cu o imixtiune politică, inacceptabilă în activitatea unui organ juridic, capabilă să ducă la obstrucționarea realizării justiției universale. În perioada de timp cât poate solicita Consiliul de Securitate amânarea unei anchete sau a unei urmăriri penale desfășurate de Curte, pot dispare toate probele necesare administrării justiției în cazul respectiv.

Posibilitatea aceasta de intervenție a Consiliului de Securitate al O.N.U. atrage semne de întrebare, suficient de serioase, cu privire la independența Curții, caracteristică esențială a oricărei jurisdicții, pentru realizarea justiției universale. S-ar  prefigura o explicație juridică a acestei posibile intervenții a Consiliului de Securitate al O.N.U. în jurisdicția Curții, asigurată convențional prin Statutul de la Roma, ar putea fi legată de dispozițiile art. 103 din Carta O.N.U., care asigură preeminența dispozițiilor Cartei față de orice alte dispoziții contradictorii. Cu toate acestea, față de scopurile propuse prin Statutul de la Roma, imixtiunea Consiliului de Securitate al O.N.U. în exercitarea jurisdicției Curții este anacronică.

Practicienii în materie au dezbătut și reținut că textul final al art. 16 din Statut, astfel cum acesta a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, apare controversat în cadrul mai larg al funcționării Curții, care, ca orice organ jurisdicțional, trebuie să se bucure de deplină independență, mai ales din partea organismelor politice, evenimentele care au precedat intrarea în vigoare a Convenției de la Roma au creat îngrijorare în rândul comunității internaționale cu privire la rolul efectiv ce îl va juca Curtea.

Față de Statutul de la Roma s-a  manifestat virulent opoziția S.U.A.  , care nu mai reprezintă o noutate pentru nimeni, evidentă încă din cadrul Conferinței de adoptare a Statutului, a dobândit, în lunile premergătoare intrării sale în vigoare, forme agresive și vădit nepotrivite raportat la dreptul internațional public existent.În acest sens, în mai 2002, S.U.A. au încercat(prin așa-zisa Coalition for the International Court: Open Letter to Members of the U.N. Security Council, 25 iunie 2002) introducerea în mandatul Consiliului de Securitate al O.N.U. pentru Timorul de Est a unei prevederi care ar fi asigurat imunitatea totală a personalului în operațiunile de menținere a păcii ce se desfășoară în prezent. Propunerea S.U.A. nu a trecut în Consiliul de Securitate (Rezoluțiile Consiliului de Securitate al O.N.U. se adoptă cu votul a nouă membrii din cincisprezece. Pentru rezoluțiile, care privesc atribuțiile de bază ale Consiliului de Securitate, între cele nouă state membre care votează pro trebuie să fie toate cele cinci state membre permanente -S.U.A., Federația Rusă, China, Franța și Marea Britanie. În cazul în care unul din cele cinci state permanente votează împotrivă, rezoluția nu va mai fi adoptată ca urmare a exercitării dreptului de veto al unui stat membru permanent).

Ulterior, la 19 iunie 2002, încercările S.U.A. de a se sustrage jurisdicției Curții au continuat într-o formă mai persuasivă, oficialii S.U.A. aducând în atenția Consiliului de Securitate al O.N.U. două proiecte de rezoluții, care prevedeau imunitatea totală față de Curte pentru personalul care servește în operațiunile O.N.U. de menținere a păcii, precum și imunitate pentru trupele de menținere a păcii existente în Bosnia-Herțegovina. Administrația Bush a amenințat că, în cazul în care nu primește o garanție din partea Consiliului de Securitate al O.N.U., în sensul că jurisdicția Curții nu se va extinde asupra personalului de menținere a păcii, va retrage personalul și sprijinul american pentru aceste operațiuni. Propunerea a fost respinsă, ca urmare a voturilor împotrivă a 12 dintre membrii Consiliului de Securitate al O.N.U., iar operațiunea de menținere a păcii din Bosnia-Herțegovina a fost prelungită pentru 10 zile, dată la care S.U.A. a amenințat că va face uz de dreptul de veto. Pe 2 iulie 2002, S.U.A., în urma presiunilor aliaților săi europeni, votează totuși o prelungire de 12 zile a operațiunii O.N.U. de menținere a păcii în Bosnia-Herțegovina. S-a intenționat, prin această prelungire fragmentată a operațiunilor O.N.U. în Bosnia-Herțegovina, crearea condițiilor favorabile ajungerii la un compromis care să satisfacă, în cele din urmă, pretențiile de imunitate ale S.U.A.

Încercările S.U.A. de a modifica, pe calea unei rezoluții a Consiliului de Securitate al O.N.U., Statutul de la Roma, adoptat convențional, nu pot decât să genereze surprindere și îngrijorare cu privire la amestecul acestui organism politic, care în concepția S.U.A., se pretinde a fi un organ legislativ, într-o chestiune care trece dincolo de competența sa.  Consiliul de Securitate al O.N.U. are atribuții precis delimitate, care îi permit să acționeze conform art. 39 din Cartă, prin luarea de măsuri efective în cazurile de agresiune și de amenințare sau de violare a păcii și securității internaționale. Orice altă intervenție efectivă nu poate fi justificată, iar jurisdicția internațională penală, care s-a înființat o dată cu intrarea în vigoare a Statutului de la Roma, poate doar prin absurd să fie încadrată în aceste cazuri. Pe de altă parte, modificarea solicitată de S.U.A., ar duce la încălcarea dreptului internațional cutumiar existent, care, în materia genocidului și a crimelor împotriva umanității, nu permit imunitatea de jurisdicție.

Art. 27 din Statutul de la Roma, care reflectă dreptul internațional cutumiar, exclude, în mod expres orice imunități bazate pe capacitatea oficială astfel: “prezentul statut se aplică tuturor în mod egal, fără nici o distincție, bazată pe calitatea oficială. În special, calitatea oficială de șef de stat sau de guvern, de membru al guvernului sau al parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat nu exonerează în nici un caz de răspundere penală, potrivit prezentului statut, și nici nu constituie ca atare un motiv de reducere a pedepsei. Imunitățile sau regulile de procedură speciale care pot fi legate de calitatea oficială a unei persoane, în baza dreptului intern și a dreptului internațional, nu împiedică Curtea să își exercite competența față de această persoană”.

În contextul dreptului internațional public contemporan, este greu de acceptat, ca personalul operațiunilor O.N.U. de menținere a păcii, să se bucure de imunitate față de jurisdicția Curții. Cu titlu de exemplu, menționăm că, în timpul ultimelor intervenții pe considerente umanitare, au avut loc grave încălcări ale dreptului umanitar de către chiar personalul acestor operațiuni, care ar fi putut atrage jurisdicția unui tribunal penal internațional, prin calificarea lor drept crime de război. Chiar O.N.U. a adoptat în acest sens documentul Respectarea regulilor de drept internațional umanitar de către forțele Națiunilor Unite.

Rezoluțiile propuse de S.U.A. au încercat, prin intermediul portiței prevăzute de art. 16 din Statutul de la Roma, să sporească capacitatea de intervenție a Consiliului de Securitate al O.N.U. în exercitarea jurisdicției Curții, mergând artificial și împotriva oricărei dispoziții de drept internațional spre modificarea de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a dispozițiilor unui tratat în vigoare. Pentru motivele expuse, aceasta este inacceptabil și nepermis de nici o normă de drept internațional în vigoare în acest moment.     De altfel, temerea S.U.A., care se ascunde în spatele celor două proiecte de rezoluție că cetățenii săi vor ajunge să fie judecați de Curte pentru motive politice, nici nu poate fi justificată potrivit dispozițiilor Statutului de la Roma, care cuprinde suficiente garanții și stipulează în mod expres (art. 1) că statele rețin jurisdicția primară în investigarea penală a propriilor cetățeni în cazul în care aceștia comit crimele internaționale prevăzute de art. 5, 6, 7 și 8 din Statut.

Curtea de la Haga va funcționa pe baza mecanismelor de verificare și balanță incluse în Statutul său, care asigură controlul activității sale de către Adunarea Statelor Părți, împuternicită să acționeze în situația în care vor exista suspiciuni cu privire la existența unor cazuri politice. În locul încercărilor de impunere a unor raporturi de subordonare cât mai accentuate între Curte și Consiliul de Securitate al O.N.U., fundamentate pe temerile acestuia din urmă că funcționarea Curții va atenta la statutul său internațional, relația dintre cele două organisme ar trebui abordată și din punct de vedere al susținerii acordate de Curte, a Consiliului de Securitate al O.N.U., în misiunea sa de menținere a păcii și securității internaționale. Prin existența și funcționarea Curții, Consiliul de Securitate al O.N.U. nu va trebui să înființeze post factum tribunale internaționale ad hoc, atât de disputate în doctrină, după cum nu va mai exista imunitate necontrolată pentru comiterea crimelor de război sau a crimelor împotriva umanității.    Consiliul de Securitate al O.N.U. va trebui să conștientizeze, în cele din urmă, având în vedere natura sa pur politică, că întreaga comunitate internațională ar avea puțină încredere într-o Curte în care ultimul cuvânt cu privire la înfăptuirea justiției l-ar avea un organism politic, care, prin influența pe care ar putea să o exercite asupra Curții, va crea, așa cum încearcă S.U.A., o permanentă imunitate pentru cetățenii aparținând statelor membre permanente. În acest fel, s-ar ajunge, din nou, la o jurisdicție selectivă, în care cele cinci puteri mondiale, se vor situa, din nou, pentru a câta oară, deasupra legii.

Soluția de compromis adoptată de Consiliul de Securitate al O.N.U. la solicitările S.U.A., a fost să facă uz, la numai două săptămâni de la intrarea în vigoare a Statutului de la Roma, de dispozițiile art. 16, solicitând Curții Penale Internaționale prin Rezoluția 1422(2002) adoptată pe 12 iulie 2002, “să nu înceapă sau să nu dea curs unei investigații sau urmăriri penale în cazurile care implică foști sau actuali oficiali, sau personal aparținând statelor contributoare la operațiunile de menținere a păcii, care nu sunt părți la Statut, în legătură cu acte sau omisiuni comise de aceștia relativ la aceste operațiuni stabilite sau autorizate de O.N.U.”. Cererea Consiliului de Securitate al O.N.U. a fost făcută pentru o perioadă de 12 luni începând cu 1 iulie 2002. Deși funcțiunea art. 16 din Statut nu a fost concepută spre crearea unor imunități speciale pentru cetățenii statelor care nu sunt părți la Statut, această abordare a situației tensionate create de S.U.A. în Consiliul de Securitate O.N.U. cu privire la Curtea Penală Internațională, se înscrie, cel puțin aparent, în cadrul juridic existent și folosește mecanismul de suspendare a exercitării jurisdicției Curții introdus chiar prin Statut.

Mecanismul oferit de art. 16 nu asigură o imunitate permanentă, astfel că, în eventualitatea în care Consiliul de Securitate nu va mai prelungi suspendarea exercitării de către Curte a jurisdicției sale, aceasta va putea să investigheze inclusiv crime internaționale comise de personalul american implicat în operațiunile de menținere a păcii stabilite sau autorizate de O.N.U., comise în cele 12 luni în care jurisdicția sa a fost suspendată. Totuși, pe termen scurt, S.U.A. și-a atins scopul, cetățenii americani implicați în operațiunile de menținere a păcii neintrând sub jurisdicția Curții pentru următoarele 12 luni. Este posibil ca S.U.A. să reușească să convingă comunitatea internațională de utilitatea, dacă există, a acordării unui statut de imunitate cetățenilor săi pentru crimele internaționale care ar intra sub jurisdicția Curții.   Primele sale încercări s-au soldat cu un succes dubitabil, prin semnarea cu Guvernul Român pe 1 august 2002 a unui acord cu privire la predarea persoanelor către Curtea Penală Internațională, prin care România este de acord să acorde imunitate față de jurisdicția Curții cetățenilor americani aflați pe teritoriul său care ar putea atrage această jurisdicție.

Guvernul Român este primul și singurul dintre guvernele statelor părți la Statutul de la Roma care a semnat (până la 1 august 2002) un asemenea acord, discutabil în ceea ce privește compatibilitatea acestui acord cu obligațiile internaționale asumate prin Statut. Există totuși posibilitatea aprecierii acestei compatibilități și de Parlamentul României, care va trebui să ratifice acest acord, înainte ca acesta să producă vreun efect. Există   speranța că ansamblul comunității internaționale va înțelege să se manifeste în scopul păstrării integrității și independenței abia createi Curți, iar S.U.A. vor accepta să primeze interesul general al realizării justiției față de interesul menținerii statutului său de conducător al destinului comunității internaționale. Toți membrii comunității internaționale vor accepta, în final, că legea internațională există, și că, parafrazându-l pe Nicolae Titulescu, posibilitatea de violare a legii internaționale, nu atrage acesteia din urmă pierderea caracterului său de lege, iar violarea legii internaționale angajează răspunderea pentru toți cei vinovați.

S.U.A. au continuat să semneze acorduri bilaterale bazate pe art. 98 din Statutul de la Roma. La finele  anului  2002 se semnaseră deja 13 asemenea acorduri cu Afganistan, Republica Dominicană, Timorul de Est, Gambia, Honduras, Israel, Insulele Marshall, Mauritania, Micronesia, Palau, România, Tadjikistan și Uzbekistan. Dintre aceste state, Republica Dominicană, Gambia, Honduras, Insulele Marshall, România și Tadjikistan sunt state părți la Statutul de la Roma.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană a solicitat statelor candidate la organizație să nu semneze asemenea acorduri cu S.U.A. până la adoptarea unei poziții comune asupra acestui aspect. La 30 septembrie 2002 miniștrii de externe ai statelor membre ai Uniunii Europene au stabilit cadrul principiilor călăuzitoare în ceea ce privește încheierea unor asemenea acorduri.

Acest cadru cuprinde următoarele principii:

1. Acordurile internaționale existente, ca de exemplu acordurile cu privire la statutul forțelor (așa-numitele S.O.F.A. – Status of Forces Agreement – încheiate între O.N.U. sau N.A.T.O. și statele pe teritoriul cărora au loc operațiuni de menținere a păcii, precum și acordurile cu privire la cooperarea și asistența judiciară în probleme penale, incluzând extrădarea, în particular, cele între statele părți la Statutul de la Roma și S.U.A. trebuie luate în considerare;

2. Semnarea acordurilor propuse de S.U.A. de tipul celor deja semnate, este incompatibilă cu obligațiile asumate de statele părți la Statutul de la Roma prin acest Statut și poate fi incompatibilă cu orice alte acorduri internaționale la care sunt părți statele părți la Statutul de Roma;

3. Orice soluție privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să includă prevederi operative care să asigure, că persoanele acuzate de crime aflate în competența Curții nu se bucură de imunitate. Asemenea prevederi ar trebui să se refere la investigația necesară și unde există suficiente probe, la urmărirea penală în cadrul jurisdicțiilor naționale cu privire la persoanele solicitate de Curtea Penală Internațională;

4. Orice soluție privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să se refere exclusiv la persoanele care nu sunt cetățeni ai statelor părți la Statutul de la Roma;

5. Orice soluție privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să ia în considerare că anumite persoane se bucură de imunitate de stat sau diplomatică potrivit dreptului internațional, conform art. 98, paragraful 1 din Statutul de la Roma;

6. Orice soluție privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să acopere persoanele prezente pe teritoriul statutului căruia i s-a solicitat predarea de către Curtea Penală Internațională, pentru că au fost trimiși de un stat transmițător conform art. 98, paragraful 2 din Statutul de la Roma;

7.  Predarea la care se referă art. 98 din Statutul de la Roma nu poate fi invocată ca incluzând și tranzitul prevăzut de art. 89, paragraful 3 din Statut;

8. Acordurile ar putea să includă o clauză de terminare sau revizuire limitând perioada pentru care acestea ar fi în vigoare;

9. Aprobarea oricărui nou acord sau a unui amendament la un acord existent ar trebui să fie făcută în conformitate cu procedurile constituționale ale fiecărui stat.Precizăm că aceste principii nu reprezintă obligații juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene sau ale statelor candidate la aderarea la această organizație.

Pe  fondul  acestor  dispute și  Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a luat atitudine cu privire la acordurile semnate de S.U.A. în baza art. 98 din Statutul de la Roma și a adoptat, pe 25 septembrie 2002, Rezoluția nr. 1300. Rezoluția menționată declară incompatibilitatea cu Statutul de la Roma a acordurilor propuse de S.U.A. și cheamă toți membrii Consiliului Europei ca și observatorii la această organizație să nu intre în acorduri bilaterale de “scutire”, amintind statelor că art. 86 din Statutul de la Roma, prevede că jurisdicția Curții se aplică în mod egal tuturor persoanelor.

Față de această poziție comună, exprimată de Uniunea Europeană și de Consiliul Europei, S.U.A. au afirmat că doresc o abordare a imunității față de jurisdicția Curții Penale Internaționale pentru toți cetățenii americani și nu numai pentru militarii americani și că vor continua încheierea de acorduri bilaterale în acest sens.

Iată deci că, această  instituție jurisdicțională  permanentă a  fost  supusă deja unor „ așa-zise atacuri”  din partea chiar a unui membru permanent- Statele Unite ale Americii, pe  temeiul unui articol  controversat  din Statutul Curții( art. 16), cu  punct  de  plecare într-o  situație  conjuncturală, dar  cu „  dorința” fățișă  de  a  extrage de  sub competența  Curții a  unor cetățeni, în ciuda  prevederii exprese  a art. 86 din același Statut,  susmenționat.

2.2.COMPETENTA

Art.5: Crimele care intra in competenta Curtii

1. Competenta Curtii este limitata la crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunitatii internationale. In baza prezentului statut Curtea are competenta in ceea ce priveste urmatoarele crime:

a) crima de genocid;

b) crimele impotriva umanitatii;

c) crimele de razboi;

d) crima de agresiune.

2. Curtea isi va exercita competenta in ceea ce priveste crima de agresiune cand va fi adoptata o dispozitie conform art. 121 si 123, care va defini aceasta crima si va fixa conditiile exercitarii competentei Curtii in ceea ce o priveste. Aceasta dispozitie va trebui sa fie compatibila cu dispozitiile pertinente ale Cartei Natiunilor Unite.

Art. 6: Crima de genocid

In scopurile prezentului statut, prin crima de genocid se intelege oricare dintre faptele mentionate mai jos, savarsita cu intentia de a distruge, in intregime sau in parte, un grup national, etnic, rasial sau religios, si anume:

a) uciderea de membri ai grupului;

b) vatamarea grava a integritatii fizice sau mintale privind membri ai grupului;

c) supunerea cu intentie a grupului unor conditii de existenta care sa antreneze distrugerea sa fizica totala sau partiala;

d) masuri vizand impiedicarea nasterilor in sanul grupului;

e) transferarea fortata de copii apartinand unui grup in alt grup.

Art. 7: Crime impotriva umanitatii

1. In scopurile prezentului statut, prin crima impotriva umanitatii se intelege una dintre faptele mentionate mai jos, cand aceasta este comisa in cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat impotriva unei populatii civile si in cunostinta de acest atac:

a) omorul;

b) exterminarea;

c) supunerea la sclavie;

d) deportarea sau transferarea fortata de populatie;

e) intemnitarea sau alta forma de privare grava de libertate fizica, cu violarea dispozitiilor fundamentale ale dreptului international;

f) tortura;

g) violul, sclavajul sexual, prostitutia fortata, graviditatea fortata, sterilizarea fortata sau orice alta forma de violenta sexuala de o gravitate comparabila;

h) persecutarea oricarui grup sau a oricarei colectivitati identificabile din motive de ordin politic, rasial, national, etnic, cultural, religios sau sexual, in sensul paragrafului 3, ori in functie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile in dreptul international, in corelare cu orice act prevazut in prezentul paragraf sau orice crima de competenta Curtii;

i) disparitiile fortate de persoane;

j) crima de apartheid;

k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzand cu intentie suferinte mari sau vatamari grave ale integritatii fizice ori ale sanatatii fizice sau mintale.

2. In scopurile paragrafului 1;

a) prin atac indreptat impotriva unei populatii civile se intelege comportamentul care consta in comiterea multipla de acte vizate la paragraful 1 impotriva oricarei populatii civile, in aplicarea sau in sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizatii avand ca scop un asemenea atac;

b) prin exterminare se intelege indeosebi fapta de a impune cu intentie conditii de viata, ca privarea accesului la hrana si la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei parti a populatiei;

c) prin supunerea la sclavie se intelege fapta de a exercita asupra unei persoane unul sau ansamblul atributelor legate de dreptul de proprietate, inclusiv in cadrul traficului de fiinte umane, in special de femei si copii;

d) prin deportare sau transfer fortat de populatie se intelege fapta de a deplasa in mod fortat persoane, expulzandu-le sau prin alte mijloace coercitive, din regiunea in care ele se afla legal, fara motive admise in dreptul international;

e) prin tortura se intelege fapta de a cauza cu intentie durere sau suferinte acute, fizice sau mintale, unei persoane care se afla sub paza sau controlul faptuitorului; intelesul acestui termen nu se extinde la durerea sau suferintele rezultand exclusiv din sanctiuni legale, care sunt inerente acestor sanctiuni sau ocazionate de ele;

f) prin graviditate fortata se intelege detinerea ilegala a unei femei insarcinate in mod fortat, cu intentia de a modifica compozitia etnica a unei populatii sau de a comite alte violari grave ale dreptului international. Aceasta definitie nu poate in nici un fel sa fie interpretata ca avand o incidenta asupra legilor nationale referitoare la graviditate;

g) prin persecutie se intelege denegarea cu intentie si grav de drepturi fundamentale cu violarea dreptului international, din motive legate de identitatea grupului sau colectivitatii care face obiectul acesteia;

h) prin crima de apartheid se intelege fapte inumane analoage celor vizate la paragraful 1, comise in cadrul unui regim institutionalizat de oprimare sistematica si de dominare a unui grup rasial asupra oricarui alt grup rasial sau oricaror alte grupuri rasiale si cu intentia de a mentine acest regim;

i) prin disparitii fortate de persoane se intelege cazurile in care persoanele sunt arestate, detinute sau rapite de catre un stat ori o organizatie politica sau cu autorizarea, sprijinul ori asentimentul acestui stat sau al acestei organizatii, care refuza apoi sa admita ca aceste persoane sunt private de libertate sau sa dezvaluie soarta care le este rezervata ori locul unde se afla, cu intentia de a le sustrage protectiei legii pe o perioada prelungita.

3. In scopurile prezentului statut, prin termenul sex se intelege unul sau celalalt sex, masculin ori feminin, dupa contextul societatii. El nu implica nici un alt sens.

Art. 8: Crime de razboi

1. Curtea are competenta in ceea ce priveste crimele de razboi, indeosebi cand aceste crime se inscriu intr-un plan sau o politica ori cand ele fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe scara larga.

2. In scopurile statutului, prin crime de razboi se intelege:

a) infractiunile grave la conventiile de la Geneva din 12 august 1949, si anume oricare dintre faptele mentionate mai jos, daca ele se refera la persoane sau bunuri protejate de dispozitiile conventiilor de la Geneva:

(i) omuciderea intentionata;

(ii) tortura si tratamentele inumane, inclusiv experientele biologice;

(iii) fapta de a cauza cu intentie suferinte mari sau de a vatama grav integritatea fizica ori sanatatea;

(iv) distrugerea si insusirea de bunuri, nejustificate de necesitati militare si executate pe scara larga intr-un mod ilicit si arbitrar;

(v) fapta de a constrange un prizonier de razboi sau o persoana protejata sa serveasca in fortele unei puteri inamice;

(vi) fapta de a priva cu intentie un prizonier de razboi sau oricare alta persoana protejata de dreptul sau de a fi judecata regulamentar si impartial;

(vii) deportarea sau transferul ilegal ori detentia ilegala;

(viii) luarea de ostatici;

b) celelalte violari grave ale legilor si cutumelor aplicabile conflictelor armate internationale in cadrul stabilit al dreptului international, si anume una dintre faptele ce urmeaza:

(i) fapta de a lansa intentionat atacuri impotriva populatiei civile in general sau impotriva civililor care nu participa direct la ostilitati;

(ii) fapta de a lansa intentionat atacuri impotriva bunurilor cu caracter civil, adica a celor care nu sunt obiective militare;

(iii) fapta de a lansa intentionat atacuri impotriva personalului, instalatiilor, materialului, unitatilor sau vehiculelor folosite in cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de mentinere a pacii conform Cartei Natiunilor Unite, cu conditia ca acestea sa aiba dreptul la protectia pe care dreptul international al conflictelor armate o garanteaza civililor si bunurilor cu caracter civil;

(iv) fapta de a lansa intentionat un atac stiind ca el va cauza in mod incidental pierderi de vieti omenesti in randul populatiei civile, raniri ale persoanelor civile, pagube bunurilor cu caracter civil sau daune extinse, de durata si grave, mediului inconjurator care ar fi vadit excesive in raport cu ansamblul avantajului militar concret si direct asteptat;

(v) fapta de a ataca sau bombarda, prin orice mijloace, orase, sate, locuinte sau constructii care nu sunt aparate si care nu sunt obiective militare;

(vi) fapta de a omori sau de a rani un combatant care, dupa ce a depus armele sau nemaiavand mijloace de a se apara, s-a predat fara conditii;

(vii) fapta de a utiliza pe nedrept pavilionul parlamentar, drapelul sau insignele militare si uniforma inamicului sau ale Organizatiei Natiunilor Unite, precum si semnele distinctive prevazute de conventiile de la Geneva si, facand aceasta, de a cauza pierderi de vieti omenesti sau raniri grave;

(viii) transferarea, direct sau indirect, de catre o putere ocupanta, a unei parti a populatiei sale civile, in teritoriul pe care ea il ocupa, sau deportarea ori transferarea in interiorul sau in afara teritoriului ocupat a totalitatii sau a unei parti a populatiei din acest teritoriu;

(ix) fapta de a lansa intentionat atacuri impotriva cladirilor consacrate religiei, invatamantului, artei, stiintei sau actiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor si locurilor unde bolnavii sau ranitii sunt adunati, cu conditia ca aceste constructii sa nu fie obiective militare;

(x) fapta de a supune persoanele unei parti adverse cazute in puterea sa la mutilari ori la experiente medicale sau stiintifice de orice fel, care nu sunt motivate de un tratament medical, dentar sau spitalicesc, nici efectuate in interesul acestor persoane, ci care atrag moartea acestora sau le pun grav sanatatea in pericol;

(xi) fapta de a omori sau rani prin tradare indivizi apartinand natiunii sau armatei inamice;

(xii) fapta de a declara ca nu va fi indurare pentru invinsi;

(xiii) fapta de a distruge sau de a confisca bunurile inamicului, in afara de cazurile in care aceste distrugeri sau confiscari ar fi imperios ordonate de necesitatile razboiului;

(xiv) fapta de a declara stinse, suspendate sau inadmisibile in justitie drepturile si actiunile cetatenilor partii adverse;

(xv) fapta unui beligerant de a constrange cetatenii partii adverse sa ia parte la operatiunile de razboi indreptate impotriva tarii lor, chiar daca ei erau in serviciul acestui beligerant inainte de inceperea razboiului;

(xvi) jefuirea unui oras sau a unei localitati, chiar luate cu asalt;

(xvii) fapta de a utiliza otrava sau arme otravitoare;

(xviii) fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilate si orice lichide, materii sau procedee analoage;

(xix) fapta de a utiliza gloante care se dilata sau se aplatizeaza cu usurinta in corpul uman, cum sunt gloantele al caror invelis dur nu acopera in intregime mijlocul sau sunt perforate de taieturi;

(xx) fapte de a folosi arme, proiectile, materiale si metode de lupta de natura sa cauzeze daune de prisos sau suferinte inutile ori de a actiona fara discriminare cu violarea dreptului international al conflictelor armate, cu conditia ca aceste arme, proiectile, materiale si metode de lupta sa faca obiectul unei interdictii generale si ca ele sa fie inscrise intr-o anexa a prezentului statut, pe cale de amendament adoptat potrivit dispozitiilor art. 121 si 123;

(xxi) atingerile aduse demnitatii persoanei, indeosebi tratamentele umilitoare si degradante;

(xxii) violul, sclavajul sexual, prostitutia fortata, graviditatea fortata, astfel cum aceasta a fost definita la art. 7 paragraful 2 lit. f), sterilizarea fortata sau orice alta forma de violenta sexuala constituind o infractiune grava la conventiile de la Geneva;

(xxiii) fapta de a utiliza prezenta unui civil sau a unei alte persoane protejate pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forte militare sa nu fie tinta operatiunilor militare;

(xxiv) fapta de a lansa intentionat atacuri impotriva cladirilor, materialului, unitatilor si mijloacelor de transport sanitar si a personalului care foloseste, conform dreptului international, semnele distinctive prevazute de conventiile de la Geneva;

(xxv) fapta de a infometa in mod deliberat civili, ca metoda de razboi, privandu-i de bunurile indispensabile supravietuirii, inclusiv impiedicandu-I intentionat sa primeasca ajutoarele prevazute de conventiile de la Geneva;

(xxvi) fapta de a proceda la recrutarea si inrolarea copiilor de varsta mai mica de 15 ani in fortele armate nationale sau de a-i face sa participe activ la ostilitati;

c) in caz de conflict armat care nu prezinta un caracter international, violarile grave ale art. 3, comun celor 4 Conventii de la Geneva din 12 august 1949, si anume oricare dintre faptele mentionate mai jos, comise impotriva persoanelor care nu participa direct la ostilitati, inclusiv membrii fortelor armate care au depus armele si persoanele care au fost scoase in afara luptei din cauza bolii, ranirii, detentiei sau din orice alta cauza:

(i) atentatele la viata si la integritatea corporala, mai ales omorul sub toate formele sale, mutilarile, tratamentele cu cruzime si tortura;

(ii) atingerile aduse demnitatii persoanei, mai ales tratamentele umilitoare si degradante;

(iii) luarile de ostatici;

(iv) condamnarile pronuntate si executiile efectuate fara o judecata prealabila, date de un tribunal legal constituit si cu respectarea garantiilor judiciare general recunoscute ca indispensabile;

d) lit. c) a paragrafului 2 se aplica conflictelor armate care nu prezinta un caracter international si nu se aplica deci situatiilor de tulburari sau tensiuni interne, cum sunt insurectia, actele izolate si sporadice de violenta si actele de natura similara;

e) celelalte violari grave ale legilor si cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu prezinta un caracter international, in cadrul stabilit de dreptul international, si anume oricare dintre urmatoarele fapte:

(i) fapta de a lansa intentionat atacuri impotriva populatiei civile in general sau impotriva persoanelor civile care nu participa direct la ostilitati;

(ii) fapta de a lansa intentionat atacuri impotriva cladirilor, materialelor, unitatilor si mijloacelor de transport sanitar si a personalului care utilizeaza, conform dreptului international, insemnele distinctive prevazute de conventiile de la Geneva;

(iii) fapta de a lansa atacuri deliberate impotriva personalului, instalatiilor, materialului, unitatilor sau vehiculelor folosite in cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de mentinere a pacii, conform Cartei Natiunilor Unite, cu conditia ca acestea sa aiba dreptul la protectia pe care dreptul international al conflictelor armate il garanteaza civililor si bunurilor cu caracter civil;

(iv) fapta de a lansa atacuri deliberate impotriva constructiilor consacrate religiei, invatamantului, artei, stiintei sau actiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor si locurilor unde sunt adunati bolnavi si raniti, cu conditia ca aceste cladiri sa nu fie obiective militare;

(v) jefuirea unui oras sau a unei localitati, chiar luate cu asalt;

(vi) violul, sclavajul sexual, prostitutia fortata, graviditatea fortata, astfel este definita la art. 7 paragraful 2 lit. f), sterilizarea fortata sau orice alta forma de violenta sexuala constituind o violare grava a art. 3 comun celor 4 conventii de la Geneva;

(vii) fapta de a proceda la recrutarea si inrolarea copiilor in varsta mai mica de 15 ani in fortele armate sau in grupari armate ori de a-i face sa participe activ la ostilitati;

(viii) fapta de a ordona deplasarea populatiei civile pentru considerente avand legatura cu conflictul, in afara cazurilor in care securitatea civililor sau imperativele militare o cer;

(ix) fapta de a ucide sau a rani prin tradare un adversar combatant;

(x) fapta de a declara ca nu va exista indurare pentru invinsi;

(xi) fapta de a supune persoanele care sunt impotriva unei alte parti la conflict, cazute in puterea sa, la mutilari sau experiente medicale ori stiintifice care nu sunt nici motivate de un tratament medical dentar sau spitalicesc, nici efectuate in interesul acestor persoane si care atrag moartea acestora sau le pun in mod serios sanatatea in pericol;

(xii) fapta de a distruge sau de confisca bunurile unui adversar, in afara de cazul in care aceste distrugeri sau confiscari sunt imperios ordonate de necesitatile conflictului;

f) lit. e) a paragrafului 2 se aplica conflictelor armate care nu prezinta un caracter international si nu se aplica deci situatiilor de tulburari si de tensiuni interne, cum sunt insurectiile, actele izolate sau sporadice de violenta sau alte acte de natura similara. Lit. e) a paragrafului 2 se aplica conflictelor armate care opun in mod prelungit, pe teritoriul unui stat, autoritatile guvernului acestui stat si grupuri armate organizate sau grupuri armate organizate intre ele.

3. Nici o prevedere din paragraful 2 lit. c) si e) nu afecteaza responsabilitatea unui guvern de a mentine sau restabili ordinea publica in stat ori de a apara unitatea si integritatea teritoriala a statului prin toate mijloacele legitime.

Art. 9: Elementele constitutive ale crimelor

1. Elementele constitutive ale crimelor ajuta Curtea sa interpreteze si sa aplice art. 6, 7 si 8 ale prezentului statut. Ele trebuie sa fie aprobate cu o majoritate de doua treimi din numarul membrilor Adunarii statelor parti.

2. Amendamentele la elementele constitutive ale crimelor pot fi propuse de: a) un stat parte; b) judecatorii, care decid cu majoritate absoluta; c) procurorul.

Amendamentele trebuie sa fie adoptate cu majoritatea de doua treimi din numarul membrilor Adunarii statelor parti.

3. Elementele constitutive ale crimelor si amendamentele care se raporteaza la ele sunt conforme prezentului statut.

Art. 10

Nici o dispozitie din prezentul capitol nu trebuie interpretata ca limitand sau afectand in vreun fel regulile de drept international existente sau in curs de elaborare, care privesc alte scopuri decat prezentul statut.

Art. 11: Competenta ratione temporis

1. Curtea nu are competenta decat in privinta crimelor ce tin de competenta sa, comise dupa intrarea in vigoare a prezentului statut.

2. Daca un stat devine parte la prezentul statut dupa intrarea in vigoare a acestuia, Curtea nu poate sa isi exercite competenta decat cu privire la crime comise dupa intrarea in vigoare a statutului pentru acest stat, in afara de cazul in care acel stat face declaratia prevazuta la art. 12 paragraful 3.

Art. 12

1. Un stat care devine parte la statut recunoaste prin aceasta competenta Curtii cu privire la crimele prevazute la art. 5.

2. In cazurile prevazute la art. 13 lit. a) sau c) Curtea poate sa isi exercite competenta daca unul dintre statele mentionate la lit. a) sau b) ale prezentului paragraf sau ambele state sunt parti la prezentul statut ori au recunoscut competenta Curtii conform paragrafului 3:

a) statul pe teritoriul caruia comportamentul in cauza s-a produs sau, in cazul in care crima a fost comisa la bordul unei nave ori aeronave, statul pavilionului ori statul de inmatriculare;

b) statul caruia persoana acuzata de crime ii este resortisant.

3. Daca recunoasterea competentei Curtii de catre un stat care nu este parte la prezentul statut este necesara potrivit dispozitiilor paragrafului 2, acest stat poate, prin declaratie depusa pe langa grefier, sa consimta ca fata de crima in discutie Curtea sa isi exercite competenta. Statul care a recunoscut competenta Curtii coopereaza cu aceasta fara intarziere si fara exceptie, conform cap. IX.

Art. 13: Exercitarea competentei

Curtea poate sa isi exercite competenta fata de crimele prevazute la art. 5, conform dispozitiilor prezentului statut:

a) daca o fapta in care una sau mai multe dintre aceste crime par sa fi fost comise este deferita procurorului de catre un stat parte, cum este prevazut la art. 14;

b) daca o fapta in care una sau mai multe dintre aceste crime par sa fi fost comise este deferita procurorului de Consiliul de Securitate care actioneaza in baza cap. VII al Cartei Natiunilor Unite; sau

c) daca procurorul a deschis o ancheta cu privire la crima in discutie, in baza art. 15.

Art. 14: Transmiterea unei fapte de catre un stat parte

1. Oricare stat parte poate deferi procurorului o fapta in care una sau mai multe crime ce sunt de competenta Curtii par sa fi fost comise si sa roage procurorul sa ancheteze aceasta fapta pentru a stabili daca una sau mai multe persoane identificate ar trebui sa fie acuzate pentru aceste crime.

2. Statul care procedeaza la trimitere indica pe cat posibil circumstantele pertinente ale cauzei si prezinta documentele justificative de care dispune.

Art. 15: Procurorul

1. Procurorul poate deschide o ancheta din proprie initiativa, vazand informatiile privind crimele care tin de competenta Curtii.

2. Procurorul verifica seriozitatea informatiilor primite. In acest scop el poate cere informatii suplimentare statelor, organelor Organizatiei Natiunilor Unite, organizatiilor interguvernamentale si neguvernamentale sau altor surse demne de incredere pe care le socoteste corespunzatoare si poate strange depozitii scrise sau orale la sediul Curtii.

3. Daca considera ca exista motive intemeiate de a deschide o ancheta, procurorul prezinta Camerei preliminare o cerere de autorizare in acest sens, insotita de orice element justificativ obtinut. Victimele pot fi reprezentate la Camera preliminara conform Regulamentului de procedura si de probe.

4. Daca dupa examinarea cererii si a elementelor justificative care o insotesc Camera preliminara considera ca se justifica deschiderea unei anchete si ca pare sa fie de competenta Curtii cauza, Camera preliminara isi da autorizarea, fara prejudicierea deciziilor pe care Curtea le va lua ulterior in materie de competenta si admisibilitate.

5. Un raspuns negativ al Camerei preliminare nu impiedica procurorul sa prezinte in continuare o noua cerere bazandu-se pe noi fapte si probe avand legatura cu aceeasi situatie.

6. Daca dupa examenul preliminar prevazut la paragrafele 1 si 2 procurorul conchide ca informatiile care i-au fost supuse nu justifica deschiderea unei anchete, el avizeaza despre aceasta pe cei care i le-au furnizat. Acestuia nu ii este interzis sa examineze, in lumina noilor fapte sau probe, alte informatii care i-ar putea fi comunicate in legatura cu aceeasi cauza.

Art. 16: Amanarea anchetei sau a urmaririi

Nici o ancheta si nici o urmarire nu pot fi angajate, nici conduse in baza prezentului statut in perioada de douasprezece luni care urmeaza datei la care Consiliul de Securitate a facut o cerere in acest sens Curtii printr-o rezolutie adoptata in baza cap. VII al Cartei Natiunilor Unite; cererea poate fi reinnoita de catre Consiliul de Securitate in aceleasi conditii.

Art. 17: Probleme referitoare la admisibilitate

1. Tinand seama de al zecelea alineat al preambulului si de art. 1, o cauza este considerata inadmisibila de catre Curte daca:

a) cauza face obiectul unei anchete sau urmariri din partea unui stat avand competenta in speta, in afara de cazul in care acest stat nu are vointa sau se afla in incapacitate reala de a duce la bun sfarsit ancheta ori urmarirea;

b) cauza a facut obiectul unei anchete din partea statului avand competenta in speta, care a decis sa nu urmareasca persoana in cauza in afara de cazul in care aceasta decizie nu este rezultatul lipsei de vointa sau al incapacitatii statului de a duce intr-adevar la bun sfarsit urmaririle;

c) persoana in cauza a fost deja judecata pentru comportamentul care face obiectul plangerii si nu poate fi judecata de Curte in baza art. 20 paragraful 3;

d) cauza nu este suficient de grava pentru a i se da curs de catre Curte.

2. pentru a determina daca exista lipsa de vointa a statului intr-un caz de speta, Curtea, tinand seama de garantiile unui proces echitabil, recunoscute de dreptul international, considera aplicabile una sau mai multe dintre circumstantele urmatoare:

a) procedura a fost sau este angajata ori decizia statului a fost luata in scopul sustragerii persoanei in cauza de la responsabilitatea sa penala pentru crimele ce tin de competenta Curtii, prevazute la art. 5;

b) procedura a suferit o intarziere nejustificata care, in circumstantele respective, este incompatibila cu intentia de a actiona in justitie persoana in cauza;

c) procedura nu a fost sau nu este condusa intr-un mod independent ori impartial, ci intr-un mod care, in circumstantele date, este incompatibila cu intentia de a actiona in justitie persoana in cauza.

3. Pentru a determina daca exista incapacitate a statului intr-un caz de speta Curtea apreciaza daca statul nu este in masura sa se sesizeze cu privire la acuzat, sa reuneasca probele si marturiile necesare sau sa conduca in alt mod la bun sfarsit procedura, ca urmare a prabusirii in intregime sau intr-o masura substantiala a propriului aparat judiciar sau a indisponibilitatii acestuia.

Art. 18: Decizia preliminara asupra admisibilitatii

1. Cand o situatie este deferita Curtii, dupa cum prevede art. 13 lit. a), si procurorul a stabilit ca exista considerente intemeiate pentru a deschide o ancheta sau cand procurorul a deschis o ancheta conform art. 13 lit. c) si art. 15, procurorul notifica despre aceasta tuturor statelor parti si statelor care, potrivit informatiilor disponibile, ar avea in mod obisnuit competenta in ceea ce priveste crimele despre care este vorba. Acesta o poate face cu titlu confidential, iar cand considera ca este necesar pentru a proteja persoane, pentru a preveni distrugerea probelor sau pentru a impiedica fuga de persoane, el poate restrange sfera informatiilor pe care le comunica statelor.

2. In luna care urmeaza primirii acestei notificari un stat poate informa Curtea ca deschide sau ca a deschis o ancheta asupra resortisantilor sai sau altor persoane care se afla sub jurisdictia sa pentru actele criminale care ar putea constitui crime prevazute la art. 5 si care au legatura cu informatiile notificate statelor. Daca statul ii cere, procurorul ii incredinteaza ancheta cu privire la aceste persoane, in afara de cazul in care Camera preliminara nu il autorizeaza, la cererea sa, de a face el insusi ancheta.

3. Aceasta amanare de a ancheta poate fi reexaminata de procuror dupa sase luni de la luarea deciziei sau in orice moment in care s-ar produce o schimbare considerabila de imprejurari decurgand din lipsa de vointa sau din incapacitatea statului de a duce intr-adevar la bun sfarsit ancheta.

4. Statul interesat sau procurorul poate declara apel in fata Camerei de apel impotriva deciziei Camerei preliminare, dupa cum prevede art. 82. Acest apel poate fi examinat dupa o procedura accelerata.

5. Cand amana ancheta, dupa cum se prevede la paragraful 2, procurorul poate cere statului in cauza sa il informeze in mod regulat cu privire la progresele anchetei si, dupa caz, despre urmaririle angajate in continuare. Statele parti raspund acestor cereri fara intarzieri nejustificate.

6. In asteptarea deciziei Camerei preliminare sau in orice moment dupa ce s-a hotarat amanarea anchetei sale, dupa cum prevede prezentul articol, procurorul poate, cu titlu exceptional, sa ceara Camerei preliminare autorizarea de a lua masurile de ancheta necesare pentru a conserva probele in cazul in care ocazia strangerii de elemente de proba importante nu va mai aparea sau daca exista un risc apreciabil ca aceste elemente de proba sa nu mai fie disponibile in continuare.

7. Statul care a contestat o decizie a Camerei preliminare in baza prezentului articol poate contesta admisibilitatea unei cauze, conform art. 19, invocand fapte noi sau o schimbare importanta de circumstante.

Art. 19: Contestarea competentei Curtii sau a admisibilitatii unei cauze

1. Curtea se asigura ca este competenta pentru orice cauza dedusa in fata ei. Curtea poate, din oficiu, sa se pronunte asupra admisibilitatii cauzei conform art. 17.

2. Pentru motivele indicate la art. 17 pot contesta admisibilitatea cauzei sau competenta Curtii:

a) acuzatul sau persoana impotriva careia a fost eliberat un mandat de arestare ori o citatie de infatisare in baza art. 58;

b) statul care este competent in privinta crimei datorita faptului ca acesta desfasoara sau a condus o ancheta ori ca exercita sau a exercitat urmariri in speta; sau

c) statul care trebuia sa fi recunoscut competenta Curtii, potrivit art. 12.

3. Procurorul poate cere Curtii sa se pronunte asupra unei chestiuni de competenta sau de admisibilitate. In procedurile referitoare la competenta si la admisibilitate cei care au deferit o situatie in aplicarea art. 13, precum si victimele pot, de asemenea, sa supuna Curtii observatii.

4. Admisibilitatea unei cauze sau competenta Curtii nu poate fi contestata decat o singura data de catre persoanele sau statele prevazute la paragraful 2. Exceptia trebuie ridicata inaintea deschiderii sau la momentul deschiderii procesului. In circumstante exceptionale Curtea poate permite ca o exceptie sa fie ridicata mai mult decat o data sau intr-o faza ulterioara a procesului. Exceptiile de inadmisibilitate ridicate la deschiderea procesului sau in continuare, cu autorizarea Curtii, nu pot fi fondate decat pe dispozitiile art. 17 paragraful 1 lit. c).

5. Statele prevazute la paragraful 2 lit. b) si c) ridica exceptia cat mai curand posibil.

6. Inainte de confirmarea invinuirilor exceptiile de inadmisibilitate sau de incompetenta sunt trimise Camerei preliminare. Dupa confirmarea invinuirilor ele sunt trimise Camerei de prima instanta. Se poate face apel la Camera de apel impotriva deciziilor referitoare la competenta sau admisibilitate, conform art. 82.

7. Daca exceptia este ridicata de statul precizat la paragraful 2 lit. b) sau c), procurorul amana ancheta pana cand Curtea ia decizia prevazuta la art. 17.

8. Asteptand sa statueze, procurorul poate cere Curtii autorizarea:

a) sa ia masurile de ancheta prevazute la art. 18 paragraful 6;

b) sa stranga depozitiile sau declaratiile unui martor ori sa duca la bun sfarsit operatiunile de adunare si examinare a probelor incepute inainte de ridicarea exceptiei;

c) sa impiedice, in cooperare cu statele in cauza, fuga persoanelor impotriva carora procurorul a cerut deja un mandat de arestare conform art. 58.

9. O exceptie nu altereaza cu nimic validitatea oricaror masuri luate de procuror si oricaror ordonante sau mandate emise de Curte inainte ca exceptia sa fie ridicata.

10. Cand Curtea a hotarat ca o cauza este inadmisibila tinand seama de art. 17, procurorul poate sa ii ceara sa isi reaprecieze decizia daca este sigur ca fapte noi aparute infirma considerentele pentru care cauza a fost judecata ca inadmisibila in virtutea art. 17.

11. Daca, tinand seama de art. 17, procurorul amana ancheta, poate cere statului interesat sa il informeze asupra derularii procedurii. Aceste informatii sunt confidentiale daca statul o cere. Daca procurorul decide ca urmare sa deschida o ancheta, el notifica decizia sa statului a carei procedura a stat la originea amanarii.

Art. 20: Non bis in idem

1. Cu exceptia dispozitiilor contrare ale prezentului statut, nimeni nu poate fi judecat de Curte pentru actele constitutive de crime pentru care a fost deja condamnat sau anchetat de aceasta.

2. Nimeni nu poate fi judecat de catre o alta instanta pentru o crima prevazuta la art. 5 pentru care a fost deja condamnat sau achitat de catre Curte.

3. Oricine a fost judecat de catre o alta instanta pentru un comportament cazand de asemenea sub prevederile art. 6, 7 sau 8 nu poate fi judecat de catre Curte decat daca procedura in fata altor instante:

a) avea ca scop sa sustraga persoanele in cauza responsabilitatii penale pentru crime ce tin de competenta Curtii; sau

b) nu a fost condusa in mod independent sau impartial, cu respectarea garantiilor prevazute de dreptul international, ci intr-un mod care, in circumstantele date, era incompatibil cu intentia de a actiona persoana in justitie.

Art. 21: Dreptul aplicabil

1. Curtea aplica:

a) in primul rand, prezentul statut, elementele crimelor si Regulamentul de procedura si de probe;

b) in al doilea rand, dupa caz, tratatele aplicabile, principiile si regulile de drept international, inclusiv principiile stabilite de dreptul international al conflictelor armate;

c) in lipsa, principiile generale ale dreptului desprinse de Curte din legile nationale reprezentand diferite sisteme juridice ale lumii, inclusiv, dupa caz, legile nationale ale statelor sub jurisdictia carora s-ar afla in mod obisnuit crima, daca aceste principii nu sunt incompatibile cu prezentul statut si nici cu dreptul international, regulile si normele internationale recunoscute.

2. Curtea poate aplica principiile si normele de drept asa cum ea le-a interpretat in deciziile sale anterioare.

3. Aplicarea si interpretarea dreptului, prevazute in prezentul articol, trebuie sa fie compatibile cu drepturile omului recunoscute pe plan international si fara nici o discriminare bazata pe considerente ca cele ale apartenentei la unul sau celalalt sex, dupa cum este definit in art. 7 paragraful 3, varsta, rasa, culoarea, limba, religia sau convingerea, opiniile politice sau de alta natura, originea nationala, etnica sau sociala, averea, nasterea sau orice alta calitate.

2.3.POZITIA STATELOR PRIVIND CPI

Exercitarea jurisdictiei Curtii este conditionata de acceptarea ei de catre statele parti. Statele pot sa-si exprime consimtamântul fie anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui.

a) Acceptarea anterioara a jurisdictiei Curtii se poate face printr-o declaratie unilaterala (clauza facultativa) care se depune Secretarului General al O.N.U. si cuprinde obligatia asumata de stat de a accepta jurisdictia Curtii pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipata a jurisdictiei Curtii poate sa rezulte din tratatele dintre state, care reglementeaza solutionarea pasnica a diferendelor, sau poate sa fie prevazuta într-o clauza compromisorie, inclusa în cuprinsul unui tratat încheiat între state.

b) Acceptarea jurisdictiei Curtii ulterior producerii unui diferend se realizeaza printr-un acord special între state, denumit compromis, în care partile stabilesc obiectul diferendului supus Curtii.

CAPITOLUL 3 – CURTEA PENALA INTERNATIONALA DE LA HAGA 

3.1 Înfiintarea Curtii Penale Internationale.

Statutul Curtii Penale Internationale (CPI) a fost adoptat la Roma dupa discutii ce au durat mai mult de o luna, eveniment ce a fost calificat de Secretarul General al Natiunilor Unite, Kofi Annan, drept "un pas imens pe calea dreptatii" si un "act istoric". "De acum incolo crimele nu vor mai ramane nepedepsite si vom avea o instanta ce va judeca delictele cele mai odioase"*, a afirmat Annan, care si-a intrerupt turneul in America Latina pentru a putea fi prezent la Roma la adoptarea statutului Curtii Penale Internationale. Din cele 160 de state care au participat la reuniunea de la Roma, 120 au votat pentru adoptarea statutului, sapte au votat impotriva, 21 s-au abtinut si alte 12 nu au participat la vot. Proiectul final al statutului Curtii Penale Internationale, cu sediul la Haga si care va avea in componenta 18 magistrati, prevede ca aceasta institutie va fi permanenta, urmand a judeca persoanele ce se fac vinovate de delicte grave, cum ar fi genocidul, crime impotriva umanitatii, crime de razboi si agresiuni cu implicatii pe arena internationala. La acest din urma punct, conform Cartei Natiunilor Unite, Consiliul de Securitate va fi cel care va decide care sunt aceste agresiuni. De asemenea, proiectul include printre crimele de razboi, actele criminale comise in timpul conflictelor armate care nu au un caracter international, dar nu se vor aplica in cazul tensiunilor interne din interiorul unui stat.

Totodata, unul dintre punctele cele mai disputate, dar in final adoptate, este cel referitor la faptul ca orice stat semnatar al statutului Curtii Penale Internationale va avea dreptul, pe o perioada de sapte ani sa conteste jurisdictia Curtii in ceea ce priveste crimele de razboi, chiar daca acestea au fost comise de unul dintre cetatenii sai sau pe propriul teritoriu. Mai multi membri ai organizatiilor nonguvernamentale s-au opus acestei prevederi, considerata o grava eroare, deoarece, in cazul concret al situatiei din Kosovo, daca Belgradul aproba statutul, se va putea sustrage, timp de sapte ani, rigorilor Curtii Penale Internationale. În statut nu a fost inclusa cererea Indiei ca folosirea de arme nucleare sa fie considerata drept crima de razboi. Procurorul va putea deschide anchete din propria initiativa pe baza informatiilor de care dispune referitoare la fapte ce cad sub jurisdictia Curtii. in ceea ce priveste condamnarile, pedeapsa cu inchisoarea nu va putea depasi 30 de ani, iar detentia pe viata va fi dictata in cazurile unor delicte extrem de grave. in schimb, Curtea va putea impune amenzi sau va putea confisca averi provenite direct sau indirect din aceste contraventii.

l. CPI trebuie sa aiba jurisdictie asupra infractiunii de genocid;

2. CPI trebuie sa aiba jurisdictie asupra altor crime impotriva umanitatii;

3. CPI trebuie sa aiba jurisdictie asupra incalcarilor grave ale drepturilor omului;

4. CPI trebuie sa asigure justitia pentru femei;

5. CPI trebuie sa aiba jurisdictie automata (in statele care semneaza pentru infiintarea sa);

6. CPI trebuie sa aiba aceeasi jurisdictie asupra infractiunilor mentionate mai sus ca orice stat semnatar;

7. Activitatea CPI nu trebuie impiedicata de nici o interferenta de natura politica;

8. CPI trebuie sa fie un complement efectiv al curtilor nationale;

9. Un procuror independent al CPI trebuie sa aiba autoritatea de a initia anchete pe cont propriu;

10. Nici o autoritate politica, nici macar Consiliul de Securitate, nu trebuie sa poate sa impiedice activitatea acestui procuror;

11. CPI trebuie sa poata initia si coordona programe de protectie a victimelor si martorilor infractiunilor;

12. CPI trebuie sa fie in masura sa acorde reparatii de orice natura victimelor si familiilor lor;

13. Statutul CPI trebuie sa asigure dreptul suspectilor si acuzatilor la un proces corect;

14. Toate statele semnatare trebuie sa accepte cooperarea cu CPI;

15. CPI trebuie sa aiba finantare din bugetul ONU;

16. Aderarea la statutul CPI din partea statelor semnatare trebuie sa fie totala.

CPI, sustinuta financiar si de UE*

Creata pentru a inlocui tribunalele formate ad-hoc, precum cel care a judecat crimele de razboi naziste la Nurnberg, sau curtile Natiunilor Unite, care ii judeca pe autorii genocidului din tari precum Rwanda si Iugoslavia, CPI urmeaza sa fie finantata de tarile fondatoare si, intr-un procent foarte mic, de Natiunile Unite. Autorizata sa judece numai persoane, nu natiuni sau armate, curtea va primi o parte importanta din fonduri de la tarile Uniunii Europene, care vor acoperi trei sferturi din totalul cheltuielilor Curtii, ce se ridica la aproximativ 30 milioane de dolari pe an, se arata in rapoartele financiare ale UE. Aproximativ 400 de persoane vor lucra in CPI, care isi desfasoara activitatea, la ora actuala, in fostul sediu al unei companii olandeze de telecomunicatii de la periferia orasului Haga. Un nou sediu – care va include un spital, un penitenciar si alte facilitati – urmeaza sa fie construit pina in anul 2007.

Pina acum, 74 de tari au ratificat Tratatul de la Roma, iar state precum Marea Britanie, Franta si Germania s-au oferit deja sa finanteze activitatea Curtii. In aprilie 2002, Curtea a primit ratificarea din partea a 60 de state, numarul necesar de tari semnatare pentru intrarea in vigoare a tratatului de creare a Curtii. (Marius Dragomir, Washington, D.C.)

3.2 Semnarea acordului cu SUA privind CPI este criticata de UE**

Cel mai grav semn de alarma este cel tras de Parlamentul European, care a decratat, intr-o rezolutie oficiala, ca ratificarea unui acord de imunitate si calitatea de membru al Uniunii Europene sunt incompatibile. Ratificarea, de catre un stat membru UE, a unui acord “care ar afecta aplicarea Tratatului de la Roma“ privind Curtea Penala Internationala este “incompatibila“ cu apartenenta la Uniune, apreciaza Parlamentul European. In rezolutia institutiei europene se afirma ca “nici un acord de imunitate nu trebuie sa permita unei persoane acuzate de crime de razboi, crime impotriva umanitatii sau genocid sa scape nepedepsita“.

Parlamentul European si-a exprimat speranta ca guvernele si parlamentele tarilor membre UE nu vor adopta nici un acord care sa afecteze buna aplicare a Statutului de la Roma si apreciaza ca “ratificarea acestui acord si statutul de membru UE sunt incompatibile“*.

O cerere similara a fost adresata si tarilor candidate la aderarea la UE, parlamentarii europeni solicitand si tarilor care au semnat deja acorduri bilaterale sa nu le ratifice.

Parlamentul European apreciaza ca Statutul de la Roma ar trebui integrat in legislatia comunitara si cere tarilor membre UE sa mentina sprijinul acordat Curtii Penale Internationale. Rezolutia exprima “profunda preocupare“ fata de punctul de vedere exprimat de mai multe tari europene la reuniunea ministrilor de Externe de la Elsinor, din Danemarca. In cursul acestei intalniri, Italia si Marea Britanie s-au aratat gata sa negocieze un acord bilateral cu Statele Unite, prin care sa garanteze imunitatea cetatenilor americani in fata Curtii de la Haga.

Pe de alta parte, parlamentarii europeni s-au declarat “profund deceptionati“ de decizia Romaniei de “a semna cu Statele Unite un acord care contravine spiritului statutului CPI“. De asemenea, rezolutia exprima nelinistea provocata de faptul ca alte trei tari candidate – Republica Ceha, Lituania si Malta – nu au ratificat Tratatul, iar Turcia nici macar nu a semnat documentul.

3.3 Uniunea Europeana sustine Curtea de la Haga

Presedintele Parlamentului European, Pat Cox, anuntase ca “la solicitarea colegilor mei, am facut schimb de informatii cu omologii mei din Camera Deputatilor si Senatul Romaniei, unde vor avea loc dezbateri privind relatia dintre Romania si Statele Unite si Curtea Penala Internationala. Fiecare dintre noi trebuie sa respecte integritatea parlamentara a celuilalt. Nu am intentionat si nu intentionez sa-mi impun propriile puncte de vedere unui Parlament liber si suveran al altui popor“**, a insistat Cox. Presedintele Parlamentului European a declarat ca a facut apel la liderii celor doua Camere ale legislativului roman sa tina cont de hotararea Uniunii Europene de a sustine Curtea de la Haga. “Le-am cerut sa colaboreze cu noi pentru a promova o reactie europeana coerenta, care sa fie comuna pentru statele membre si cele candidate, astfel incat, in cazul in care se va impune un acord cu prietenii nostri americani, acesta sa fie expresia cauzei europene, nu a unei Europe dezavantajata de diversitate“, a incheiat Pat Cox.

Pozitia Uniunii Europene a fost aspru criticata de mai multi congresmeni americani. ’’ Atitudinea Uniunii fata de eforturile Statelor Unite de a obtine imunitate in fata Curtii Penale Internationale pentru soldatii americani afecteaza relatiile cu administratia americana’’ , se arata intr-o scrisoare semnata de mai multi membri ai Congresului american, si trimisa presedintelui Comisiei Europene, Romano Prodi.

Liderul majoritatii din Camera Reprezentantilor, Dick Armey, si congresmanul american Jeff Miller, afirma ca Uniunea Europeana incearca “sa puna calus“** tarilor candidate, opunandu-se incheierii de acorduri bilaterale intre acestea si Statele Unite.

In afara de Armey si Miller (membru al Comisiei pentru Fortele Armate din Camera Reprezentantilor), alti 22 de congresmeni au semnat scrisoarea adresata lui Romano Prodi.

Semnatarii afirma ca se tem ca trupele americane ar putea deveni obiectul unor persecutii politice din partea Curtii Penale Internationale. “Incercarea de a pune calus tarilor care aspira sa devina natiuni democratice, autoguvernate, contravine principiilor pe care le promoveaza natiunile occidentale“, se arata in textul scrisorii. “Exercitarea de presiuni asupra tarilor candidate la Uniune, in incercarea de a sustine pozitia unor birocrati care nu sunt alesi, este in detrimentul relatiilor transatlantice si pune in discutie chiar respectul pe care il acorda autoritatile de la Bruxelles suveranitatii statelor membre si principiilor democratice in general“.

3.4 Pozitia Comisiei Europeane

Presedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, considera ca acordul CPI este o problema care trebuie tratata distinct de negocierile purtate de tara noastra pentru aderarea la UE. Prodi a anuntat ca raportul anual al Comisiei Europene privind Romania va reflecta progresele obtinute in procesul de aderare la Uniunea Europeana, fara a se referi la acordul incheiat cu Statele Unite privind Curtea Penala Internationala. Romano Prodi a infirmat astfel mai multe declaratii ale unor oficiali europeni.

Declaratia presedintelui Comisiei Europene a venit dupa o intalnire a acestuia cu premierul Adrian Nastase. “Acordul CPI nu va fi reflectat in raportul Comisiei Europene pentru Romania deoarece nu afecteaza in mod special negocierile de aderare. Noi nu santajam pe nimeni, nu acesta este stilul nostru. Mi-a parut, insa, foarte rau pentru incheierea acestui document, pentru ca eu cred ca, daca vrem sa fim membri ai aceleiasi uniuni, trebuie sa impartasim decizii etice comune“*, a mai spus Prodi.

3.5 APCE a cerut Romaniei sa nu ratifice acordul cu SUA

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (APCE) adoptase o rezolutie referitoare la Statutul Curtii Penale Internationale, solicitand Romaniei sa nu ratifice “acordul de imunitate“ deja semnat cu Statele Unite. Membrii APCE considera ca “CPI este si trebuie sa ramana un organism suprem al justitiei internationale si nu trebuie sa devina subiectul unor presiuni politice sau sa fie folosit in scopuri politice“.

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei si-a exprimat regretul cu privire la faptul ca “unele state incearca sa submineze integritatea Tratatului Curtii Penale Internationale si sa incheie acorduri bilaterale avand drept scop exceptarea oficialilor, personalului militar si a cetatenilor americani de la jurisdictia CPI“. Adunarea Parlamentara considera ca aceste acorduri sunt inadmisibile, conform legislatiei internationale privind tratatele si chiar conform prevederilor Tratatului si solicita aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor, indiferent de functiile oficiale pe care le ocupa acestea.

Rezolutia exprima si ingrijorarea Adunarii in privinta “legaturilor facute de unele state intre jurisdictia Curtii si reinnoirea, in Consiliul de Securitate al ONU, a mandatului unor misiuni de mentinere a pacii, aceasta situatie putand pune in pericol intregul sistem de mentinere a pacii al Natiunilor Unite“**.

Ca urmare, APCE solicita Azerbaidjanului si Turciei sa adere la Tratatul de la Roma de infiintare a CPI; Albaniei, Armeniei, Cehiei, Georgiei, Lituaniei, Maltei, Republicii Moldova, Rusiei si Ucrainei – sa ratifice Statutul de la Roma, iar Romaniei sa nu ratifice acordul bilateral deja incheiat cu SUA.

In privinta tarilor cu statut de observator la Consiliul Europei, rezolutia cere Japoniei sa adere la Statut, iar Statelor Unite si Mexicului sa ratifice Tratatul CPI, in timp ce Israelului i se solicita sa ratifice Statutul de la Roma si sa nu ratifice acordul bilateral incheiat cu SUA.

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a solicitat statelor membre si celor cu statut de observator sa stabileasca o pozitie comuna solidara in vederea asigurarii unei functionari eficiente a CPI; sa se abtina de la orice actiune care ar putea compromite integritatea Tratatului CPI si functionarea eficienta a acesteia; sa nu semneze “acorduri de imunitate“ bilaterale care ar putea compromite sau limita cooperarea statelor cu Curtea Penala de la Haga in anchetarea crimelor care intra in jurisdictia acesteia; sa asigure cooperarea si asistenta necesare pentru inceperea cat mai rapida a functionarii Curtii si sa nu recurga la prevederile Tratatului care permit exceptarea de la jurisdictia Curtii.

Parlamentarii Consiliului Europei “incurajeaza Uniunea Europeana sa adopte, cat mai curand, o pozitie comuna in privinta acordurilor“. Rezolutia Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei privind Statutul CPI poarta numarul 1300 si a fost adoptata in urma raportului prezentat de parlamentarul elvetian Dick Marty in comisia juridica si pentru drepturile omului a APCE.

Rezolutia 1.300, publicata pe site-ul Internet al APCE, saluta intrarea in vigoare a Statutului CPI, semnat de 42 de state membre ale Consiliului Europei si ratificat de 33 dintre acestea.

3.6 Autoritatile romane par a-si insusi pozitia europenilor

Presedintele Senatului, Nicolae Vacaroiu, a dat asigurari ca Parlamentul Romaniei va tine seama de pozitia Uniunii Europene privind CPI la ratificarea acordului cu SUA. Vacaroiu a afirmat ca pozitia UE in privinta imunitatii militarilor americani in fata Curtii Penale Internationale va fi preluata de Bucuresti la momentul ratificarii de catre Parlamentul Romaniei a acordului semnat cu SUA. Cu aceasta ocazie vor fi operate si unele “corecturi“ in document. “Punctul de vedere al Uniunii Europene va fi preluat de noi si vom face, la ratificare, corecturile in acord“*, a mai spus Vacaroiu.

El a amintit ca, potrivit pozitiei adoptate de autoritatile romane, acordul nu a fost inaintat celor doua Camere, acest fapt urmand sa aiba loc doar in momentul in care, in urma negocierilor dintre UE si SUA, se va ajunge la un punct de vedere comun.

Intrebat daca neratificarea acestui acord pana la summit-ul NATO de la Praga ar putea fi in dezavantajul Romaniei, dat fiind ca SUA au un cuvant greu de spus in cadrul Aliantei, Vacaroiu a afirmat ca, in opinia sa, acest fapt nu va avea nici un efect. “In fapt, negocierile care au loc intre UE si SUA sunt legate de a se ajunge la o formula comuna si sper ca se va ajunge la o astfel de formula “, a mai spus Vacaroiu. Pozitia presedintelui Senatului este sustinuta si de seful statului roman.Seful statului roman a declarat ca pozitia APCE in privinta semnarii de catre Romania a acordului cu Statele Unite referitor la CPI nu este diferita de punctul de vedere al autoritatilor de la Bucuresti. “S-a batut intr-o usa deschisa. Noi insine am spus ca vom astepta o pozitie comuna a institutiilor europene inainte de a-l ratifica in Parlament“. Presedintele Iliescu nu exclude insa posibilitatea renegocierii acordului incheiat cu SUA. “Nimic nu este rigid si fix in lume sau in viata. Totul se adapteaza la realitati, dar de ce sa ne pronuntam asupra unor chestiuni pana nu avem o realitate obiectiva in fata, asupra careia sa reflectam“, a mai spus seful statului.

3.7 Romania – intre Europa si SUA

Semnarea de catre Romania a acordului cu Statele Unite privind Curtea Penala Internationala (CPI) a creat discutii in zona europeana. Interesul tarii noastre de a adera la structurile euro-atlantice impune autoritatilor de la Bucuresti o atentie sporita pentru stabilirea unor relatii favorabile atat cu tarile din spatiul europen cat si cu cele din “lumea noua“. Dorinta de a ne integra in UE si de a adera la NATO face ca, adesea, Romania sa se afle intr-o zona plina de contradictii, in care interesele nu sunt tocmai favorabile Romaniei. Orgoliile, adesea exprimate direct, intre europeni si americani, dorinta de a dicta ordinea mondiala fac din tara noastra un element de negociere. Cu atat mai dificil este demersul Guvernului roman de a se alatura partenerilor occidentali in aceste conditii. Acceptarea de catre Romania a acordului cu SUA privind CPI a trezit reactii negative din partea europenilor. Parlamentul European a decretat, intr-o rezolutie oficiala, ca ratificarea unui acord de imunitate si calitatea de membru Uniunii Europene sunt incompatibile. Ratificarea, de catre un stat membru UE, a unui acord “care ar afecta aplicarea Tratatului de la Roma“ privind Curtea Penala Internationala este “incompatibila“ cu apartenenta la Uniune, apreciaza Parlamentul European. Reactia s-a transformat intr-o recomandare ferma catre tarile membre ale UE si catre cele candidate la integrare de a nu ratifica acest acord. Decizia Romaniei a fost aspru amendata de parlamentarii europeni, care s-au declarat “profund deceptionati“ de acceptarea acestui acord. Presedintele Parlamentului European Pat Cox a facut apel la liderii celor doua Camere ale Legislativului roman sa tina cont de hotararea Uniunii Europene de a sustine Curtea de la Haga. Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (APCE) a adopta o rezolutie referitoare la Statutul Curtii Penale Internationale, solicitand Romaniei sa nu ratifice “acordul de imunitate“ deja semnat cu Statele Unite. Urmare a acestor reactii, Legislativul roman nu a fost inaintat celor doua Camere, acest fapt urmand sa aiba loc doar in momentul in care, in urma negocierilor dintre UE si SUA, se va ajunge la un punct de vedere comun. Romania s-a declarat astfel intr-un fel deschisa acceptarii solutiei pe care tarile europene o vor adopta in acest caz.

3.8 Administratia americana si-a indreptat atentia catre Romania

Semnarea, la 1 august, de catre Romania si SUA, a acordului bilateral cu privire la acordarea de imunitate militarilor americani in fata Curtii Penale Internationale a stirnit, la Washington, aprecieri in rindul oficialitatilor din Departamentul de Stat american, dar si critici sarcastice din partea mai multor organizatii civice si avocati specializati in Drept international.

"Semnarea de catre Romania a acestui acord are o insemnatate enorma pentru Administratia Bush", a declarat Darcy Zotter, din partea Departamentului de Stat american. "Romania a facut progrese economice si politice importante, insa deschiderea si promptitudinea cu care a raspuns cererii americane de semnare a acestui tratat a surprins extrem de placut Administratia americana", a declarat o alta oficialitate din Departamentul de stat. "Nici nu va dati seama cita influenta va avea aceasta decizie asupra Presedintiei Bush. Cu o semnatura, Romania a crescut in ochii americanilor cit nu a crescut cu reforme in ultimii cinci ani", a adaugat oficialitatea americana.

3.8.1 Administratia Bush, criticata de organizatiile americane

Creata in urma semnarii, in 1998, a Tratatului de la Roma, Curtea Penala Internationala va avea drept misiune judecarea crimelor de razboi si impotriva umanitatii si cazurile de genocid, comise numai incepind cu data de 1 iulie anul acesta, cind Curtea si-a inceput, oficial, existenta. Functionind ca institutie permanenta, independenta de Natiunile Unite, CPI a atras critici vehemente din partea Statelor Unite, care au semnat tratatul de infiintare a tribunalului, dar au decis ulterior sa isi retraga semnatura din acest acord. Administratia Bush si o parte insemnata din Congresul american se opun infiintarii acestui tribunal, prin care se creeaza posibilitatea ca militarii americani sa fie judecati ca participanti in misiunile multinationale de mentinere a pacii. De aceea, dupa retragerea oficiala din Tratatul de la Roma, Washingtonul a anuntat ca va demara o campanie diplomatica pentru a convinge cit mai multe tari sa incheie acorduri separate de garantare a imunitatii pentru militarii americani participanti la misiunile de pace. Romania si Israelul au fost primele state care au raspuns neconditionat apelului diplomatic american. Human Rights Watch, cea mai mare organizatie americana de aparare a drepturilor omului, a criticat actiunile Statelor Unite, avertizind ca statele semnatare ale Tratatului de la Roma, intre care si Romania, au, la rindul lor, obligatia legala de a nu semna acorduri precum cele propuse de Statele Unite. In opinia reprezentantului Coalitiei pentru Curtea Penala Internationala, Romania a semnat acordul pentru a-si asigura locul in Alianta Nord-Altantica in urmatorul val al extinderii NATO, care va fi decis la summit-ul din noiembrie, de la Praga. Dintre tarile membre NATO, numai Turcia s-a pronuntat impotriva Curtii Penale Internationale. "O prevedere importanta a tratatului, asa-numitul principiu de complementaritate, ofera tarilor cu sisteme legale solide, precum Statele Unite, dreptul de a-si exercita puterea judecatoreasca in cazurile in care sint implicati propriii sai cetateni", a spus Michael Posner, director al Comitetului Avocatilor pentru Drepturile Omului.

Inainte ca un procuror al Curtii Penale Internationale sa inceapa un proces, tribunalul trebuie sa anunte Guvernul tarii de unde provine inculpatul. Statul respectiv are la dispozitie sase luni pentru a conduce o ancheta proprie inainte ca procesul sa fie preluat de Curtea de la Haga. In negocierile de redactare a tratatului, Statele Unite au insistat asupra mai multor capitole din acord si au obtinut aproape tot ce au vrut. Americanii au cerut intre altele ca notiunea de "crima de razboi" sa fie definita in termeni foarte precisi. Conform acordului, crimele de razboi sint acele crime comise ca parte a unui plan sau politici guvernamentale. Ce nu a obtinut Washingtonul a fost imunitate totala pentru toti americanii.

CAPITOLUL IV – RASPUNDEREA JURIDICA APLICABILA PERSOANELOR FIZICE PENTRU SAVARSIREA DE CRIME INTERNATIONALE

4.1.Clasificarea infracțiunilor internaționale

Ierarhizarea infracțiunilor internaționale de către specialiștii în materie a fost făcută după mai multe criterii

Unul dintre principiile după care pot fi clasificate infracțiunile internaționale îl reprezintă scopul urmărit de autorul acestora, după cum acesta comportă sau nu un element politic sau ideologic.

Astfel, în prima ipostază, când conține deci elementul menționat sunt încadrate crimele contra umanității, crimele contra păcii și securității omenirii, inclusiv genocidul, crimele de război și terorismul internațional, problemă ce face obiectul actualei documentări.

În cea de-a doua categorie intră prin urmare infracțiunile lipsite de elementul politic ori ideologic, cum sunt: traficul de stupefiante, pirateria, traficul de femei și copii, falsificarea de monede, etc.

Un alt criteriu al clasificării infracțiunilor internaționale, este cel după subiectul infracțiunii:

– în acest sens, distingem infracțiuni al căror subiect nu poate fi decât statul, respectiv: infracțiunile comise de organe ale statului în numele și pe seama statului.

Astfel, statul devine subiect al infracțiunii internaționale, ori de câte ori violează un angajament asumat sau nesocotește o normă de drept internațional.

De asemenea, organizațiile internaționale pot deveni și ele subiecte ale infracțiunilor internaționale în măsura în care comit acte ilicite generate de daune produse unui stat, grupuri de state ori alte organizații internaționale.

După cum actul ilicit, în sensul juridic este opera unei persoane fizice, pot deveni subiecte ale infracțiunilor internaționale și persoanele oficiale care comit infracțiuni în calitatea lor de reprezentanți ai statului sau funcționari ai organizațiilor internaționale care se fac vinovați de violarea dreptului internațional.

– cea de-a doua categorie a criteriului menționat o reprezintă infracțiunile al căror subiect este individul ca persoană particulară.

Persoanele particulare pot deveni și ele subiecte ale infracțiunilor internaționale, dacă acțiunile lor ilicite sunt incriminate sau tolerate de statul căruia aparțin, precum și în cazul când săvârșesc crime internaționale.

Tipul lui “delicti commisi”, respectiv după cum infracțiunile au fost comise în timp de pace sau în timp de război, reprezintă un alt criteriu de clasificare al infracțiunilor internaționale.

Clasificând infracțiunile comise de state, penalistul român Vespasian Pella, consideră crime de război următoarele acțiuni:

Fapta de a comite primul:

– declararea de război altui stat;

– invazia cu forțele sale armate, chiar fără declarație de război, a unui teritoriu al altui stat;

– atacul cu forțele terestre, navale sau aeriene, chiar fără declarație de război a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui stat;

– blocarea navală a coastelor sau a porturilor altui stat;

– sprijinirea bandelor înarmate, care, de pe teritoriul său invadează teritoriul altui stat, sau refuzul, fără a ține seama de cererea statului invadat, de a lua pe propriul său teritoriu, măsurile cu putință pentru a lipsi aceste bande de orice ajutor de protecție.

b) Folosirea, comerțul, aprovizionarea, antrenamentul cu mijlocele de război interzise.

c) Recrutarea și instruirea militară a unor contingente superioare celor autorizate.

d) Recurgerea, atât în timp de pace, cât și în timp de război, la metode de exterminare, de înrobire sau persecuție a unor personalități civile și constând în acte îndreptate contra vieții, integrității corporale, sănătății sau libertății (genocidul).

e) Nereprimarea crimelor pregătite pe teritoriul statului și care sunt îndreptate contra independenței sau integrității teritoriale ale altui stat.

f) Fapta unui stat de a tolera pe teritoriul său, sau de a acorda prin orice mijloace ajutor sau asistență indivizilor sau organizațiilor internaționale, care pregătesc infracțiuni contra intereselor unui alt stat cu deosebire:

– atentat la viața sau la libertatea, fie a șefilor de state străine, fie a membrilor guvernului, a adunărilor politice sau administrative, ori a corpurilor judecătorești ale unui stat străin;

asocierea în vederea comiterii acelorași infracțiuni.

g) Amestecul unui stat în luptele politice interne ale unui alt stat.

h) Manevre sau mobilizări efectuate în scopul demonstrațiilor de forță.

i) Amenințarea nejustificată cu recurgerea la violență.

j) Violarea imunității diplomatice a reprezentanților străini.

k) Orice acțiune neloială comisă sau tolerată de un stat în scopul de a compromite creditul unui alt stat.

Profesorul Grigore Geamănu, în lucrarea sa “Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale” clasifică infracțiunile internaționale, după apartenența lor, în 3 grupe:

infracțiuni comise de state;

infracțiuni comise de organe ale statului;

infracțiuni comise de persoane particulare.

4.2.Răspunderea persoanelor fizice pentru infracțiuni internaționale

Instituția răspunderii penale a persoanelor fizice în Dreptul internațional a constituit obiectul preocupărilor teoreticienilor, justiției internaționale încă din sec. XIX. Ea cuprinde atât răspunderea persoanelor fizice care au acționat ca organe de stat, cât și răspunderea persoanelor particulare care au săvârșit infracțiuni internaționale. În literatura juridică internațională sau purtat discuții și teza potrivit căreia răspunderea pentru infracțiunile internaționale revine numai indivizilor, apărată de N. Politis

Doctrina a oscilat între cele teri concepții, manifestând în cele din urmă preferință pentru cea cumulativă. Într-o lucrare a sa intitulată “Crima de stat”, profesorul P. Drost, deși arată că statul este o ficțiune respingând răspunderea penală a acestuia, recunoaște totuși răspunderea pecuniară a statului pentru violarea dreptului internațional, atribuind acestei răspunderi un caracter exclusiv civil. În ceea ce privește răspunderea penală pentru “Crime de stat”, în dreptul internațional aceasta cade asupra persoanelor fizice.

Ideea de bază a instituției răspunderii penale a persoanelor fizice a fost exprimată în ședința Tribunalului Internațional de la Nurenberg, în care se arată că, crimele împotriva dreptului internațional sunt comise de oameni și nu de entități abstracte, fiind astfel necesară pedepsirea persoanelor fizice vinovate.

Persoanele fizice, acționând în calitate de organe ale statului săvârșesc infracțiuni internaționale ori de câte ori decid, ordonă sau execută acte incriminate și pedepsite de Dreptul internațional penal.

Răspunderea penală a acestor persoane are la bază și faptul că asigură represiune reală, eficace, este aceea care lovește pe adversarii vinovați de încălcarea obligațiilor internaționale.

A atribui statului răspunderea pentru încălcarea dreptului internațional înseamnă a absolvi “ipso facto” pe adevărații autori ai crimelor de drept internațional.

De asemenea sancțiunea penală își poate atinge scopul său educativ și preventiv numai aplicată individual, obligând astfel organele și agenții unui stat să respecte legalitatea internațională.

De aceea, dreptul internațional pozitiv a consacrat în majoritatea actelor principiul responsabilității penale individuale pentru crimele comise în numele și pe seama statului de către persoane fizice.

Deci formal acest principiu apare prima dată înscris în Tratatul de la Versailles din 1919, făcându-l răspunzător pe împăratul Wilhelm pentru crimele săvârșite în timpul primului război mondial, în mod solidar cu guvernul german, apoi în Tratatul de la Washington din 1922 (asupra submarinelor) unde s-a recunoscut de asemenea principiul responsabilității individuale.

Ulterior acest principiu este întâlnit în statutele tribunalelor de la Nurenberg și Tokio, ale căror reglementări au fost confirmate în Rezoluția nr.95/I a Adunării Generale a O.N.U. din decembrie 1946, în conferința asupra genocidului și în Proiectul de cod al crimelor împotriva păcii și securității umanității, adoptat de comisia de drept internațional a O.N.U. în anul 1954.

Toate aceste acte internaționale stabilesc răspunderea individuală pentru infracțiunile comise în numele său, sau după instrucțiunile statului.

Așadar, răspunderea penală în dreptul internațional are o dublă implicație: pe de o parte obligația statului agresor de a suporta sub diferite forme urmările acțiunilor sale ilicite, care pot merge de la acoperirea pagubelor materiale, până la sancțiunile cele mai riguroase, admise de dreptul internațional; iar pe de altă parte răspunderea penală a persoanelor fizice, care au acționat în calitate de organ sau agenți ai statului.

Persoanele fizice, organe ale statului, care au ordonat sau tolerat delicte sau crime internaționale, în numele statului vor suporta de asemenea alături de făptași, rigorile legii penale.

Cu ocazia judecării marilor criminali de război de către cele două tribunale internaționale au fost ridicate unele excepții prin care se urmărea absolvirea persoanelor fizice de răspunderea penală.

Astfel, a fost enunțată teoria “actului de stat” conform căreia, persoana fizică care a comis anumite acte, chiar ilicite, pe baza unor instrucțiuni sau cu aprobarea, ori în numele unui stat, n-ar putea fi trasă la răspundere pentru ele.

Această teorie a fost combătută, argumentându-se faptul că, după cum suveranitatea statului nu-l absolvă de răspundere pentru încălcarea dreptului internațional, tot așa nu este absolvită de răspundere nici persoana fizică pentru infracțiunile internaționale, chiar dacă a acționat în numele statului său.

A fost combătută de asemenea teza, “ordinul superiorului ierarhic” și a “necesităților militare”, arătându-se că nu se admite violarea dreptului internațional pe baza unor astfel de motive.

4.3. Necesitatea incriminării terorismului în legislațiile naționale și în dreptul internațional

În condițiile contemporaneității acest lucru apare ca o necesitate imperativă, evidentă, deoarece autorul unui act de terorism nu poate fi și nu trebuie să fie absolvit de urmărire penală, indiferent de statul unde ar comite actul său, sau de statul în care s-ar refugia.

Statele trebuie să ia măsuri energice pentru a putea, în lipsa unei convenții internaționale, să reprime orice act de terorism. Incriminarea expresă se impune și dacă avem în vedere respectarea vechiului adagiu, cu aplicarea în toate sistemele de drept din lume, după care nullum crimen sine lege și a principiului, tot atât de vechi nulla pena sine lege.

Teroriștii comit întotdeauna infracțiuni foarte grave din punct de vedere al moralei și ale normei pozitive în general. Unui singur guvern îi este greu, dacă nu imposibil, de a le înfrunta. O țară în care acest flagel este dezvoltat și care acționează izolat nu poate obține rezultate eficace împotriva organizării și atacurilor teroriștilor, ce se extind peste granițele sale, fără un minim de colaborare cu alte țări. Iar acest lucru se impune fiindcă terorismul, constituie un pericol internațional atât pentru ordinea publică, socială, pentru civilizație, cât și pentru interesele fundamentale ale statelor și pentru pacea între națiuni.

Dacă pentru falsificatorii de monede, traficul de stupefiante, pirateria aeriană, există dispoziții de drept penal internațional, în materie de prevenire și represiune a terorismului nu există decât o singură reglementare de drept internațional penal și anume Convenția Internațională pentru Prevenirea și Reprimarea Terorismului, elaborată sub auspiciile Societății Națiunilor în 1937, care însă nu a fost aplicată.

La aceasta trebuie să adăugăm și pe cea de-a doua convenție, adoptată în același timp, pentru crearea unei Curți penale internaționale, care completează – fără a fi parte integrantă – Acordul General pentru Prevenirea și Reprimarea Terorismului.

Normele care reprimă infracțiunile cu caracter terorist se găsesc însă în legislațiile interne, întrucât terorismul este considerat în multe țări ca infracțiune de drept comun.

Pe de altă parte, dreptul internațional nu conține nici o stipulație prin care un guvern să fie determinat să prevină și să reprime activitatea teroristă desfășurată pe teritoriul său, activitate dirijată împotriva unui stat străin, în mod deosebit a ordinii publice internaționale și indirect, împotriva păcii.

Măsurile luate prin legislațiile naționale nu limitează posibilitățile de urmărire și reprimare a terorismului. Se pot lua în considerare și se recomandă chiar, includerea de convenții bilaterale sau regionale, cum sunt, spre exemplu, cele încheiate între Cuba și S.U.A., și Cuba și Canada, pentru combaterea unor acte de terorism pe plan regional; asemenea mijloace pot da rezultate din cele mai pozitive, mai ales în zonele în care frecvența actelor de terorism este mai accentuată.

Soluția cea mai bună însă, pentru care optăm, o reprezintă totuși încheierea de convenții internaționale care să privească terorismul în ansamblul său, atât sub aspectul faptelor, cât și al autorilor și victimelor, și la care să devină membre un număr cât mai mare de state; combaterea frontală a terorismului se poate înfăptui numai pe această cale. Anumite acte tragice, în care au căzut victime persoane nevinovate, s-ar fi putut evita, dacă unele rezoluții ale O.N.U. ar fi fost aplicate, și ne referim în principal, la cele care privesc înlăturarea efectelor dominației coloniale.

CONCLUZII

Evenimentele petrecute în mai multe părți ale lumii arată faptul că impunitatea a devenit o sursă pentru inițierea conflictelor armate, deci un obstacol pentru restabilirea păcii. De aceea, eliminarea impunității nu este singurul obiectiv al justiției, ci și promovarea idealurilor de pace și de siguranță în lume.

Pentru a răspunde la aceste situații, au fost create tribunalele penale ad-hoc TPIY și TPIR.

Așa cum rezultă din activitatea tribunalelor ad-hoc, acestea au fost instituite și au funcționat în condiții istorice și social-juridice speciale, fiind expresia unor crize pe care omenirea a gestionat-o cu mari dificultăți. Structura, funcționarea și procedura utilizată de acestea au fost puternic influențate de două elemente de natură total diferită: pe de o parte de experiența rezultată din activitatea instanțelor precedente, respectiv Tribunalului Militar de la Nurenberg (cel de la Tokyo nefiind relevant în acest sens), iar pe de altă parte, de confruntarea dintre cele mai importante sisteme naționale de drept penal existente în prezent în țările democratice – sistemul de civil-law și cel de common-law.

O mare parte din neajunsurile constatate în practica Tribunalului de la Nurenberg au fost îndreptate în activitatea tribunalelor ulterioare, care s-au dovedit mult mai garantiste, echidistante, echilibrate și deci credibile. În ceea ce privește procedura, voința de a da satisfacție ambelor sisteme, a dus în final la apariția unui model original de procedură penală internațională.

În același timp, mai multe aspecte privind constituirea și funcționarea acestora au demonstrat, în mod clar, necesitatea înființării unei curți penale internaționale cu caracter permanent. Existența unei asemenea curți constituie oputernică descurajare a gravelor încălcări ale normelor dreptului internațional umanitar.

Tribunalele ad-hoc au fost create pentru a răspunde evenimentelor din acele regiuni. Organismele ad-hoc, având o jurisdicție limitată, nu au avut ocazia să consfințească o jurisprudență extinsă în raport cu multiplele conflicte care au avut loc în cadrul unei perioade lungi de timp. O curte permanentă poate însă sprijini dezvoltarea constantei în domenii precum, principiile generale ale legii penale, procedură și pedepsire.

Conform Statutului de la Roma, competența Curții este, de asemenea, limitată, în sensul că: ratione temporis – numai la situații desfășurate după intrarea în vigoare a Statutului; ratione loci, după cum am observat; ratione materiae – pentru cele patru categorii de crime, una dintre acestea nefiind încă definită. Tortura, traficul internațional de droguri și terorismul nu intră în competența Curții.

Cu toate acestea, Statutul de la Roma tinde să răspundă nevoii de a avea o justiție eficientă, care să corecteze punctele slabe observate în activitatea Tribunalelor ad-hoc.

Dincolo de interesul juridic și chiar istoric al cercetării acestor aspecte, este, fără îndoială, cel mai important, ca din originala experiență a tribunalelor ad-hoc, să poată fi extrase și utilizate cele mai bune aspecte necesare pentru asigurarea funcționării reale și eficiente a ceea ce urmează să devină în timp principalul instrument al justiției penale internaționale în Mileniul al treilea – Curtea Penală Internațională.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional contemporan, Editura All Beck, București, 2000.

Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Bianca SELEJAN-GUȚAN, Drept internațional public. Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2003

Dumitru Mazilu, Drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, vol.1-2008, Vol. II- 2009.

Grigore Geamănu, Drept internațional public, Editura Didactică și Pedagogică, București, vol.I – 1981, vol.II – 1983.

Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Științifică, București, 1968

Marian Ilie, Drept internațional public, Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București, 2011.

Marian Ilie, Dreptul mării – delimitarea spațiilor maritime, Editura Universul Juridic, București, 2011

Michael Akehurst, A Modern Introduction To International Law, Second edition, George Allen and Unwin Ltd., London, 1971

Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internațional public, Editura „Hyperion", București, 1993

Pierre Marie Dupuy, Droit international public, Précis Dalloz, Paris, 1992

Vasile Crețu, Drept internațional public, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.

v BIBLIOGRAFIE

Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional contemporan, Editura All Beck, București, 2000.

Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Bianca SELEJAN-GUȚAN, Drept internațional public. Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2003

Dumitru Mazilu, Drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, vol.1-2008, Vol. II- 2009.

Grigore Geamănu, Drept internațional public, Editura Didactică și Pedagogică, București, vol.I – 1981, vol.II – 1983.

Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Științifică, București, 1968

Marian Ilie, Drept internațional public, Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București, 2011.

Marian Ilie, Dreptul mării – delimitarea spațiilor maritime, Editura Universul Juridic, București, 2011

Michael Akehurst, A Modern Introduction To International Law, Second edition, George Allen and Unwin Ltd., London, 1971

Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internațional public, Editura „Hyperion", București, 1993

Pierre Marie Dupuy, Droit international public, Précis Dalloz, Paris, 1992

Vasile Crețu, Drept internațional public, Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.