Ordinea de Drept
=== l ===
INTRODUCERE
Motto: “Într-un sens larg, societatea este sinonimă cu ordinea – iar normativul servește drept fundament pentru o mare parte din ordinea pe care societatea o manifestă.”
Robert Bierstedt
Societatea umană ca realitate sui-generis, nu poate fi concepută în absența unei ordini care să-i asigure conservarea entității sale. În acest cadru mai larg al ordinii sociale, orice societate umană elaborează o ordine juridică fundamentală. Ordinea juridică se fundamentează și funcționează pe normele de drept instituite în cadrul societății. În acest sens, în cele patru capitole teoretice ale lucrării (“Ordinea de drept – reper referențial al acțiunii umane”, “Ordinea juridică”, “Control social”, “Socializare și integrare socială”) îmi propun să evidențiez faptul că normele juridice împreună cu relațiile juridice născute în baza lor alcătuiesc ordinea de drept, temei al funcționalității ordinii sociale.
Se afirmă astfel condiția de bază a echilibrului ordinii societății, garanția realizării drepturilor esențiale ale individului și funcționării normale a instituțiilor.
Deoarece ordinea socială are întotdeauna un caracter relativ, fiind supusă permanent tendințelor de dezordine sau devianță de la cerințele morale legitime – tendințe ce apar simplificate în ultimul capitol al lucrării – intervenția controlului social este, în permanență, prezentă în orice societate, manifestându-se prin intermediul forței sau coerciției instituționalizate.
De aceea respectarea normelor grupului și orientarea spre valori și reglementări juridice comune apare ca un imperativ ce are drept scop coeziunea dintre membrii și favorizează un grad ridicat de socializare și integrare socială a grupului respectiv.
Conceptele de normă, control, sancțiune, socializare și integrare socială constituie o premisă teoretică și metodologică esențială pentru înțelegerea devianței și infracționalității ca fenomene sociale, oferind în același timp elemente necesare realizării coeziunii sociale, a asigurării ordinii de drept ca “nucleu” al ordinii sociale.
În acest sens, lucrarea evidențiază conexiuni și interrelații între: necesitatea respectării normelor și legalității de către toți indivizii, grupurile, instituțiile și organizațiile sociale dintr-o societate (care reprezintă principiul suprem al existenței și funcționării societății); necesitatea existenței unor mijloace de constrângere și control social, prin intermediul cărora comportamentele sunt aprobate sau dezaprobate; necesitatea menținerii ordinii de drept și implicit a ordinii sociale prin sancționarea și pedepsirea comportamentelor care încalcă așteptările majorității indivizilor; necesitatea specializării și integrării sociale a indivizilor.
Datorită complexității temei abordate, acest studiu se vrea doar o încercare de a expune principalele aspecte ale problematicii ordinii de drept ca temei al funcționalității ordinii sociale. Acest demers teoretic poate constitui un punct de plecare pentru cercetări aprofundate ulterioare.
Pentru generozitatea coordonării științifice a lucrării, mulțumesc doamnei conf. univ. dr. Maria Voinea.
CAPITOLUL I
ORDINEA DE DREPT – REPER REFERENȚIAL AL ACȚIUNII UMANE
I.1. DREPT ȘI SOCIETATE
I.2. ORDINE DE DREPT – ORDINE SOCIALĂ
I.1. DREPT ȘI SOCIETATE
Dreptul nu poate exista în afara societății (“ubi societas, ibi jus”), după cum nici o societate nu poate funcționa în absența dreptului (“ubi jus, ibi societas”). Având menirea de a asigura coeziunea și solidaritatea grupurilor și instituțiilor sa-i, conviețuirea și cooperarea dintre indivizi, normele de drept există și sunt recunoscute numai în măsura în care ele reglementează acțiuni reale ale unor grupuri și indivizi, dintr-o anumită societate. De aceea, Marcel Mauss considera că "ceea ce caracterizează un grup de indivizi nu este nici religia lui, nici tehnicile sale, nimic altceva decât dreptul său".
Analiza conceptului de drept este inseparabilă de cea de societate. În acest sens, Giorgio del Vecchio precizează: "Societatea e un fapt natural, un dar al naturii, determinat de nevoia pe care o are omul de semenii săi. Pentru a trăi izolat, în afara societății, omul ar trebui să fie, după cum a scris Aristotel, "un animal ori un Dumnezeu", adică ceva mai puțin sau mai mult decât un om. Fiind așa cum este, el are nevoie de a se asocia, de a aparține unei societăți. Într-adevăr, el îi aparține chiar de la naștere, nu prin voință, ci din necesitate; când devine conștient de sine, se găsește deja înglobat într-o rețea multiplă de relații sociale. Toate instinctele, atât cele egoiste, cât și cele altruiste, îl mențin în societate, începând cu instinctul de conservare proprie, până la instinctul de conservare a speciei. Și cu dezvoltarea progresivă a facultăților omenești, motive noi, rațiuni noi se adaugă pentru a întări și a pune în valoare societatea. În ea, individul găsește integrarea vieții sale în diversele sale manifestări, posibilitatea atingerii scopurilor sale, începând de la cele mai elementare, până la cele mai înalte".
Din punct de vedere etimologic, noțiunea de societate provine din cuvântul latinesc "societas", care înseamnă întovărășire, unire, (într-un cuvânt: societate) adică un ansamblu unitar, un sistem organizat de relații între oameni.
Societatea nu se reduce la suma indivizilor care o compun, ea reprezintă o unitate calitativ distinctă, caracterizată printr-o organizare, condiționată istoric și prin legi obiective ale structurii și dezvoltării sale. Aceste legi ne demonstrează că societatea este produsul interacțiunii oamenilor înzestrați cu conștiință și voință proprie. Voințele individuale nu se manifestă haotic, ci sunt dominate de legitate, de necesitate. Acțiunile individului și relațiile sale cu ceilalți generează societatea. Aceste relații se instituționalizează, devin reguli obligatorii pentru toți membrii unui grup, ai unei colectivități, devin forțe modelatoare pentru toți componenții colectivității respective.
Dacă noțiunea de societate, prin generalitatea sa, cuprinde în sine orice fel de legături, există printre acestea una de o deosebită importanță și cu un caracter bine definit; aceasta este legătura juridică sau politică, prin care oamenii se grupează în Stat. Statul, deci, e o formă de societate. După cum remarca Giorgio Del Vecchio, conceptul de societate reprezintă genul, cel de Stat, specia. Prin societate se înțelege complexul tuturor legăturilor; Statul se întemeiază pe una singură. Statul, după cum nu e unica, tot așa nu e nici cea mai vastă formă de societate; sunt altele – de exemplu religiile, naționalitățile – care cuprind un număr tot mai mare de indivizi, aparținând unor State diferite. Dar, dacă Statul nu e legătura socială cea mai întinsă, e însă cea mai importantă și cea mai solidă, deoarece modelează mai energic și determină în mod mai precis decât oricare alta relațiile vieții comune. Toate celelalte legături sociale resimt în cel mai mare grad influența Statului, căci ele trebuie să se așeze în cercul său și pe bazele sale.
În Stat și pentru Stat, o mulțime de indivizi dobândește facultatea de a voi și de a lucra ca entitate autonomă și poate da vieții sale o direcție unitară și coerentă.
Dintre diversele definiții posibile ale Statului, mulți autori o preferă pe cea care îi accentuează personalitatea. Astfel, Statul poate fi definit ca reprezentând subiectul voinței acre stabilește o ordine juridică; sau statul e subiectul ordinii juridice, în care se realizează comunitatea de viață a unui popor. Această definiție subliniază legătura, și totodată, deosebirea între societate și Stat. Aceasta consistă în mod esențial în ordinea juridică și este coloana vertebrală a societății, osatura în jurul căreia se dispun diversele țesături sociale; pe el se bazează raporturile complexe care alcătuiesc comunitatea de viață a unui popor. În conformitate cu acest lucru, Statul poate fi definit pe scurt: "expresia potențială a societății".
Reiese, în consecință, legătura inseparabilă între Drept, Societate și Stat. Rolul dreptului este acela de organizator al vieții sociale, care, în plan abstract și teoretic, este evidențiat de trăsăturile mecanismului reglementării juridice, parte componentă (subsistem) al sistemului normativ social. Mecanismul reglementării prin norme juridice a vieții sociale pune în lumină aspecte dintre cele mai variate ale influenței dreptului asupra societății – aspecte speciale juridice, sociologice, psihologice, etc. În acest timp, însă, rolul dreptului nu poate fi limitat doar la această influență teoretică. În ultima sa esență – remarcă Nicolae Popa – dreptul înseamnă viață: el oferă cadrul specific vieții sociale fiind, în acest sens, rezultatul traducerii într-un limbaj tehnic a formelor și structurilor vieții sociale. Ca expresie a unui sistem de valori, legea garantează ordinea socială, stabilitatea și siguranța juridică.
Dreptul este constituit dintr-un corpus sistematizat de reguli și prescripții, considerate ca drept de o parte, recunoscute ca obligație de cealaltă, acceptate și menținute printr-un mecanism specific de reciprocitate, întemeiat pe constrângere publică, reprezentând cadrul normativ pe baza căruia se derulează acțiunile indivizilor. El include, deci, norme și prescripții referitoare la rolurile pe care trebuie să le îndeplinească sau să le joace indivizii în diferite contexte. De aceea, ceea ce apare sub forma normelor ca drepturi și obligații sunt, de fapt, așteptări reciproce: "a face schimb, a vinde, a cumpăra, a contracta nu este posibil dacă individul poate să-și asume rolul celorlalți, adică atunci când atitudinea de a vinde evocă în el și pe aceea de a cumpăra și când ambele se controlează în mod reciproc".
Se poate afirma, în acest sens, că dreptul urmărește două scopuri fundamentale:
de a formula reguli de conduită, prin stabilirea unor roluri pe care trebuie să le îndeplinească indivizii;
de a face ca aceste reguli să fie observate și respectate, prin utilizarea unor mijloace de presiune și constrângere legitimă.
Limitând și controlând acțiunile și conduitele indivizilor, dreptul realizează funcția de ordine și integrare socială, urmărind aplanarea potențialelor surse de conflict social și "nivelarea" asperităților care frânează funcționalitatea mecanismului relațiilor sociale. El poate apărea fie ca o forță activă, ca un instrument de protejare a valorilor și relațiilor fundamentale dintr-o societate și de asigurare a ordinii sociale și normative, fie ca o forță reactivă, de conservare și imobilism social. De aceea, validitatea și eficiența dreptului depind, în mare măsură, de gradul de similitudine ce există între: a) modelul etic, valoric și cultural, care întruchipează forțele de tradiție, alcătuit din cele mai importante idealuri, valori, sentimente și dorințe sociale; b) rolurile prescrise prin normele dreptului; c) nevoile și așteptările indivizilor care îndeplinesc aceste roluri. În funcție de concordanța (neconcordanța) între aceste trei elemente, dreptul poate evolua, la un moment dat, înaintea societății, determinând anumite transformări sociale, după cum el poate rămâne în umbra societății, nereușind să dea viață normativă schimbărilor sociale intervenite, devenind astfel un factor de imobilism social.
Dreptul reprezintă, totodată, principalul instrument de realizare a justiției sociale, sub cele trei aspecte ale sale: dimpotrivă, reparatorie și reabilitativă, ceea ce presupune: egalitatea indivizilor în fața legii, șanse egale de a ocupa poziții și funcții sociale, repartizarea egală a sarcinilor și datoriilor între indivizi.
Aristotel concepe justiția fie sub forma sa comutativă, fie sub forma sa distributivă. Justiția comutativă privește raporturile dintre particulari; esența sa este egalitatea, stabilirea unei reciprocități – fiecare trebuie să primească exact contravaloarea a ceea ce a oferit. Justiția distributivă are în vedere raporturile dintre colectivitate și indivizi. Această formă nu se mai referă la săgeata implacabilă a unei balanțe, ci se adresează autorității care fixează compensația ce trebuie oferită. Ideea de proporție este hotărâtoare – ceea ce primește fiecare de la societate trebuie să fie proporțional cu rangul, meritele și aportul său. În acest fel, justiția distributivă apare rece, aproape crudă.
În consecință, normele și regulile de drept trebuie astfel elaborate încât: a) fiecare persoană să aibă un drept egal cu sistemul cel mai extins de libertăți formulate pentru toți indivizii; b) inegalitățile sociale trebuie astfel reglementate încât să fie în avantajul celor dezavantajați și legat de funcții și situații deschise tuturor indivizilor în condițiile egalității șanselor. Acest punct de vedere a fost împărtășit de Arthur Weale, în lucrarea "Equality and Social Policy". În schimb, John Rawls consideră că formula justiției distributive trebuie să asigure următoarele trei principii: a) egalitatea indivizilor din punctul de vedere al libertăților fundamentale; b) egalitatea șanselor de avansare; c) discriminarea pozitivă în favoarea celor dezavantajați social.
Justiția este astfel expresia necesității ordinii, a echilibrului armonic, moral în substanța sa, dar extern prin manifestările sale, întemeiat pe condițiile efective ale vieții omului în societate. Legile vin și pleacă, justiția rămâne: Leges innumerare, wena justiția!
Evidențiind cele trei criterii care trebuie să stea la baza unei distribuții egale și echitabile a bunurilor sociale – nevoile, meritul și contribuția la binele comun -, W. G. Runciman consideră că dreptul și legislația nu pot asigura realizarea efectivă a dreptății și egalității sociale, astfel încât o societate dreaptă nu este și nu va fi o societate egalitară sau, altfel spus, o societate egalitară sau dreaptă nu va fi neapărat mai eficientă decât una inegalitară sau nedreaptă. De aceea, dreptul și legislația trebuie să urmărească realizarea următoarelor finalități sociale: a) ocrotirea drepturilor și libertăților fundamentale ale indivizilor; b) discriminarea pozitivă în favoarea celor dezavantajați; c) includerea și participarea tuturor indivizilor, fără nici o excepție, la sistemul de drepturi, îndatoriri, obligații și contribuții; d) egalitatea șanselor de promovare și ascensiune socială a tuturor indivizilor; e) acceptarea regulii imparțialității sociale, astfel încât rezultatele obținute practic să fie recunoscute ca fiind corecte atât de către învingători (privilegiați), cât și de cei învinși (dezavantajați).
Realizarea în practică de către drept și legislație a dreptății și echității sociale este destul de dificilă, întrucât repartizarea egală și echitabilă a datoriilor, drepturilor și obligațiilor sociale nu se face în funcție de o proporție matematică calculabilă și comensurabilă, ci luând în considerare distribuția inegală a meritelor, competențelor, nevoilor, așteptărilor și rolurilor între indivizi și grupuri. Din acest motiv, datorită acestor diferențe de aspirație și așteptări, precum și intervenției unor "incidențe" sociale secundare (așa – numitele "efecte perverse") legea nu poate satisface interesele și așteptările indivizilor, favorizând pe unii și defavorizând (nedreptățind) pe alții. În această situație – subliniază Maria Voinea în lucrarea "Sociologia Dreptului" – evaluarea validității și funcției dreptului și legislației nu se face în funcție de valorile protejate, de eleganța, soliditatea sau acuratețea construcțiilor juridice, ci în raport de gradul de satisfacere a așteptărilor indivizilor, concretizate în perceperea, receptarea și, mai ales, respectarea regulilor precise în normele de drept.
Evaluarea funcțiilor sociale ale dreptului trebuie să aibă în vedere două tipuri de fenomene: a) cele aflate în sfera politicului (legislativului), denumite fenomene de putere sau de autoritate, care includ o gamă extrem de diversă de reguli, prescripții, ordine și hotărâri emise de cei care guvernează; b) cele aflate sub putere sau sub autoritate, aflate în sfera celor guvernați, care includ comportamentele, conduitele și reacțiile diferiților indivizi și grupuri, acte care includ atât comportamente obediente sau conformiste, cât și comportamente de evaziune, rebeliune sau transgresare a normelor de drept emise de cei care guvernează. În acest sens, Robert Bierstedt precizează: "trebuie să fie clar că este nevoie de putere pentru a consfinți asociația, a-i garanta continuitatea, a-i întări normele… Pe scurt, puterea sprijină ordinea fundamentală a societății și organizarea socială în cadrul ei… Fără putere nu există nici organizație și nici ordine"
Plecând de la aceste constatări, se poate afirma că problema ordinii sociale și normative include trei aspecte importante, aflate în interrelație și convergență: a) necesitatea respectării normelor și legalității de către toți indivizii, grupurile, instituțiile și organizațiile sociale dintr-o societate (care reprezintă principiul suprem al existenței și funcționării societății); b) necesitatea existenței unor mijloace de constrângere și control social, prin intermediul, cărora comportamentele sunt aprobate sau dezaprobate și, totodată, necesitatea menținerii ordinii sociale și normative prin sancționarea și pedepsirea comportamentelor care violează sau încalcă așteptările majorității indivizilor; c) necesitatea socializării și integrării sociale a indivizilor.
În concluzie, "într-un sens mai larg, societatea este sinonimă cu ordinea – iar nominativul servește drept fundament pentru o mare parte din ordinea pe care societate o manifestă".
I.2. ORDINEA DE DREPT – ORDINE SOCIALĂ
Noțiunea de ordine se află în centrul oricărei teorii științifice – cu precădere a celor de drept și sociologice – care își propune să explice viața socială ca un univers ordonat de evenimente sociale și de acte integrate socialității umane. Subliniind faptul că problema centrală a teoriei oricărei științe sociale constă în furnizarea unui răspuns adecvat la întrebarea: "de ce există ordine în societate?", S. Menell consideră că această problemă este compatibilă cu statutul epistemologic al oricărei științe sociale care își propune să discearnă regularități și modele ordonate în funcționarea vieții sociale, deoarece numai un asemenea demers face posibilă descrierea și explicația ca scopuri principale ale cunoașterii. Aceasta înseamnă că dreptul și sociologia sunt capabile de a identifica relații ordonate nu numai în formele de organizare stabilă, dar și evenimentele sociale care implică conflicte, schimbări sau limitări ale modului de funcționare adecvată a legii și ordinii în societate.
Pentru R, Bierstedt, autor al uneia dintre cele mai prestigioase lucrări asupra fundamentelor ordinii sociale, această noțiune este utilă, în primul rând, pentru evidențierea ideii că viața socială nu este alcătuită, în întregime, din evenimente aleatorii, desfășurate la voia întâmplării, ci implică modele de interacțiune și relații sistematice dintre indivizi, ceea ce facilitează identificarea recurențelor și regularităților necesare oricărei interpretări științifice a societății.
Un alt punct de vedere ce vizează problema ordinii sociale este cel al lui Percy S. Cohen care enunță trei argumente în virtutea cărora noțiunea de ordine socială poate fi plasată în centrul cercetării teoretice științifice a societății: a) ordinea are, prin esența ei, un caracter pozitiv, iar contrariile ei pot fi concepute numai în raport cu condițiile sale de existență; b) însăți ideea de societate umană presupune ordine; c) investigarea problemei ordinii poate clarifica natura dezordinii din punct de vedere al unor aspecte sociale multiple și variate.
Plecând de la punctele de vedere expuse anterior, se poate deduce că, pentru a putea funcționa în mod adecvat, orice societate umană și, prin extensiune, orice grup social, comunitate sau altă formă de asociere umană trebuie să impună membrilor lor, pe lângă drepturile pe care le au, anumite obligații. Respectarea voluntară a acestor obligații constituie premisa unui consens social minimal constând în acordul între membri asupra necesității îndeplinirii unor scopuri colective cu caracter general prin mijloace legitime. În măsura în care viața socială constă din numeroase acțiuni umane, fiecare caracterizată de un scop specific, cu caracter individual sau colectiv, doar un asemenea consens poate garanta, cel puțin în mod potențial, raționalitatea și legitimitatea conduitelor. Numai astfel se poate evita, desigur, nu în totalitate, dar în parte, conflictele între diferiți indivizi în legătură cu realizarea scopurilor lor particulare. Dacă fiecare dintre ei și-ar urmări doar propriile scopuri, ignorând scopurile celorlalți și obligațiile care derivă din viața în comun, s-ar ajunge la acel "război al tuturor contra tuturor" ("bellum omnium contra omnes") invocat în lucrarea "Leviathan" de către celebrul filosof englez Thomas Hobbes. Numai consensul asupra necesității funcționării unor reguli comune de viață și asupra unei forme specifice de organizare socială, care să coordoneze între ele diferitele acțiuni sau scopuri individuale, poate asigura acordul membrilor și coeziunea lor ca grup bazat pe interese, norme și valori comune. Baza acestui consens este reflectată astfel, de un context normativ exprimat prin noțiuni cum sunt cele de obligație, datorie, regulă sau normă. Deși impusă din exterior, necesitatea de a proceda în conformitate cu obligația capătă un caracter imanent prin însăși angajarea conștientă a voințelor individuale în actul de respectare a acestei obligații.
Acordul colectiv asupra valabilității și semnificației necesare a obligațiilor în viața socială creează consensul necesar pentru a realiza acțiuni predictibile și eficace, ca și gradul de coeziune obligatoriu pentru asigurarea unei existențe sociale organizate. Stimulând sentimentul apartenenței la grup și întărind securitatea personală a membrilor, coeziunea socială devine premisa principală a existenței unui sistem de drepturi și responsabilități care implică toți indivizii.
Coeziunea și consensul creează bazele oricărei forme de organizare socială, care-i propune, prin raționalizarea activității membrilor săi, realizarea unor obiective cu caracter colectiv. Imperativul fundamental în numele căruia indivizii respectă obligațiile asumate ca urmare a dobândirii calității de membru al unei organizații sau asociații și i se supun normelor de grup este ordinea socială. Ea este elementul constitutiv al vieții sociale, factorul reglator al marii diversități de acțiuni, scopuri și comportamente individuale din cadrul societății sau al altor forme de organizare și asociere social-umană (familie, școală, organizație profesională sau politică, instituție socială etc.). Ordinea socială presupune existența unui corp de legi, regulamente sau norme morale și juridice, care solicită și impun individului cum să se comporte în diferite situații sociale, cum să interacționeze cu ceilalți indivizi, ce soluții să adopte față de problemele lui ridicate de existența lui în viața socială. Tot ea implică existența unui ansamblu de instituții sociale, ale căror activități, integrate între ele, permit funcționarea adecvată a raporturilor și structurilor sociale într-o direcție optimă. Ordinea socială caracterizează, în același timp, totalitatea pozițiilor sociale ierarhice (a status-urilor) în baza cărora apare posibilă coordonarea unor activități, elaborarea și îndeplinirea unor decizii, stimularea unor acțiuni dezirabile, obstrucționarea altora indezirabile.
În baza ordinii sociale, nici o acțiune umană nu mai posedă o autonomie absolută, ci devine un element al unui sistem în care orice comportament rațional reprezintă un răspuns semnificativ în raport cu o situație de viață comună. Însă, ceea ce se desenează în mod generic ca ordine socială nu exclude, ci, dimpotrivă, implică în mod firesc tensiuni și conflicte, deviații sau abateri, capabile de a genera, în anumite condiții, forme acute de organizare socială. Nici o ordine socială nu este "cea mai bună dintre toate", iar în cadrul unei societăți pot exista grupuri privilegiate care nu numai că beneficiază de avantajele ordinii sociale stabilite, dar se și prevalează de ele, pentru a institui și perpetua un sistem de valori și norme care să le legitimeze și să le garanteze accesul la resursele de putere. "Obsesia" ideologică a sistemelor socialiste de tip totalitar – preciza Sorin M. Rădulescu – a constat tocmai în tentativa, de-a dreptul agresivă, de a legitima ordinea socială existentă în numele valorilor unei pretinse democrații "autentice", proclamată ca fiind superioară altor forme democratice, și prin intermediul unor norme coercitive, revendicate ca fiind efectul "consensului" colectiv. Odine socială perfectă nu există decât în societățile utopice, ca rod al imaginației unor scriitori, eseiști și gânditori politici.
Pe de altă parte, individul nu este un "robot rațional", care își sacrifică complet identitatea personală în numele imperativelor ordinii sociale, ci este o ființă creativă, care nu se conformează în mod mecanic prescripțiilor și obligațiilor impuse de autoritatea normelor, căutând să le adapteze propriilor lui cerințe, desigur în marjele toleranței admise de aceste norme. Ordinea socială solicită nu numai ca indivizii să-și educe instinctele și tendințele biologice, pentru a-și forma un număr de deprinderi, atitudini și conduite dezirabile, prin intermediul cărora să se poată integra în mod adecvat în societate, în conformitate cu modelul normativ și cultural al acesteia, dar și ca ei să-și dezvolte în mod autonom personalitatea (independent de reglări și reglementări exterioare), pentru a participa în mod creativ la viața socială. În măsura în care individul, integrat structurilor impuse de societate, așteaptă de la aceasta să-i pună la dispoziție o serie de mijloace, resurse și condiții care să-i permită îndeplinirea exigențelor ordinii sociale și manifestarea unui comportament inteligibil și semnificativ pentru toți ceilalți indivizi, el poate avea și un rol activ în schimbarea acestei ordini. Comportamentele inovative, acțiunile protestatare sau revoluționare pot reprezenta câteva exemple în acest sens.
Noțiunea de ordine socială are o serie de conotații, referindu-se la capacitatea societății de a: a) ține sub control agresivitatea indivizilor; b) asigura coordonarea activităților sociale; c) facilita continuitatea vieții sociale; d) permite predictibilitatea conduitelor și acțiunilor umane.
Existența oricărui individ ca ființă socială presupune o serie de obligații exercitate pe tot parcursul vieții sale, concretizate într-o serie de norme sau reguli. Diversitatea acestor norme și reguli de conduită, ca și modul lor specific de funcționare în variate contexte de viață creează așa-numita ordine normativă a unei societăți, în temeiul căreia apare reglementată desfășurarea rațională a vieții sociale, sau altfel spus, ordinea normativă ca temei al funcționalității ordinii sociale.
Ordinea normativă poate fi înțeleasă doar în strânsă legătură cu înțelesul global al termenului de cultură a unei societăți. O serie de autori precizează că noțiunea de cultură cuprinde trei componente majore: a) un sistem de acțiune, care cuprinde o totalitate de modele de realizare a activităților printre care obiceiuri, deprinderi, uzanțe, etc.; b) un sistem normativ, care specifică în ce mod trebuie să acționeze membrii unei societăți și conform căror norme pentru a-și exercita drepturile, datoriile și responsabilitățile; c) un sistem de produse materiale și simbolic, apărute ca rezultat al interacțiunii umane și care influențează modul de viață.
Aceste trei sisteme determină forme specifice de reglementare a relațiilor sociale concretizate prin unitatea dintre idealuri (valori) și norme sociale. Normele exprimă modul în care se pot realiza aceste idealuri sau valori, iar valorile au un caracter normativ prin sensul prescriptiv acordat binelui, adevărului, dreptății, care reprezintă cerințe sociale imperative (ceea ce trebuie să fie, ceea ce trebuie evaluat în mod pozitiv, ceea ce reprezintă o îndatorire generală cu caracter ideal). Aceste cerințe, care implică pe de-o parte, necesitatea, iar pe de altă parte, evaluarea acțiunii se pot modifica în cursul istoriei, în funcție de perioade și epoci, de conținutul concret acordat de diferite societăți valorilor general – umane.
Importanța sistemului normativ este dependentă de necesitatea de a asigura acțiunii sociale un suport generator de mecanisme repetitive, eficiente și raționale. Acțiunile umane sunt guvernate de obiceiuri și deprinderi normative care se transmit de la o generație la alta, exercitând o influență penetrantă asupra conduitelor și manierelor de a gândi și acționa. Ele sunt reglementate, totodată, de o serie de legi, reguli sau obligații care impun un anumit mod de exprimare publică a conduitei, orientând-o pe căi dezirabile și predictibile.
Ordinea normativă a oricărei societăți impune membrilor săi să exercite numai acele acțiuni și să manifeste numai acele conduite compatibile cu codurile sale culturale, morale și legale În acest mod poate fi asigurată normalitatea vieții sociale, "reglementarea" unei mari părți a comportamentului uman, permițând o comunicare concertată și inteligibilă a membrilor societății și indicații pertinente pentru modul lor de a acționa.
Individul nu reacționează în mod instinctual la diferitele situații cu care este confruntat, ci construiește reflexiv soluții considerate legitime și normale în cadrul grupului sau societății din care face parte. Este legitim și normal ceea ce apare compatibil cu standardele de raționalitate ale grupului, ale societății în ansamblul său, cu sistemele de roluri sociale, cu principiile morale, prescripțiile juridice, normele, valorile și definițiile culturale existente. Totalitatea acestor elemente formează caracterul distinctiv al acestei culturi, principalele simboluri apreciative și sancționatoare prin intermediul cărora este orientată conduita. Cultura – subliniază antropologii – este punctul de referință al normalității și sursa celor mai multe regularități comportamentale. Orice comportament considerat ca fiind acceptabil din punct de vedere social posedă un grad suficient de consistență, coerență pentru a putea fi evaluat ca fiind un comportament normal.
Este de la sine înțeles, totodată, că nici o acțiune umană importantă nu poate fi absolut detașată de contribuția creativității individuale deoarece, poate doar forțat de împrejurări presante, individul acționează numai ca urmare a imperativelor exterioare. În mod real, în orice tip de acțiune intervin și se conjugă atât factori de natură individuală (experiența de viață, capacitatea de performanță, temperamentul etc.) cât și factori de natură socială (norme, valori, atitudini etc.).
În general, toate genurile de activitate umană sunt supuse, într-un fel sau altul, normării în sensul că ele nu se pot desfășura neorganizat, în afara unei anumite ordini sociale, nu se pot derula fără a se supune unor norme și principii promovate fie la nivel grupal, fie la nivel societal.
Ordinea socială, tot mai complexă, a societății actuale, cerută de ampla diversificare și multiplicare a relațiilor sociale generate de schimbările produse în structurile politice, economice, religioase, resimte tot mai acut nevoia extinderii, perfecționării acțiunii normative a societății.
Societatea umana ca realitate sui-generis, nu poate fi concepută în absența unei ordini care să-i asigure conservarea entității sale. În acest cadru mai larg al ordinii sociale, orice societate umană elaborează o ordine juridică. Ordinea juridică se fundamentează și funcționează pe normele de drept instituite în cadrul societății. Ea reprezintă "nucleul" ordinii sociale, condiția fundamentală a echilibrului social, garanția realizării drepturilor esențiale ale indivizilor și funcționării normale a instituțiilor.
În consecință, ordinea juridică este o totalitate organică, o realitate juridică integrală ce corespunde unei anumite colectivități, iar unitatea grupului social, a societății creează unitatea ordinii juridice. În mijlocul aceleiași societăți nu pot exista mai multe ordini juridice care să se opună una alteia: există o singură ordine juridică ce stă la baza înlăturării entropiei dintr-o societate.
În lucrarea "Introducere în Sociologia Juridică", Ion Vlăduț observa că în condițiile amplelor mutații care au loc în lume la acest sfârșit de mileniu, în contextul cărora foarte multe țări, comunitatea internațională însăși, se confruntă cu interese tot mai diverse, cu noi probleme, suntem martorii unor preocupări intense de creștere a rolului ordinii juridice, atât în procesul afirmării ordinii sociale naționale, cât și în acela al realizării unei ordini sociale internaționale capabilă să gestioneze realitățile lumii contemporane.
CAPITOLUL II
ORDINEA JURIDICĂ
II.1. NORMA SOCIALĂ – NORMA JURIDICĂ
II.2. NOȚIUNEA DE NORMĂ JURIDICĂ
II.3. TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE
II.4. LEGEA (ACTUL NORMATIV)
II.1. NORMĂ SOCIALĂ – NORMĂ JURIDICĂ
Individul își duce existența în societate, într-un sistem corelat de relații care-l pun în contact nemijlocit și diversificat cu semenii săi. Interacțiunea reciprocă a indivizilor și a colectivităților formează "viața socială", după cum afirma J. Szezepanski.
Pretutindeni, unde ca urmare a existenței în același spațiu a indivizilor, aceștia își satisfac necesitățile de viață materială și spirituală, avem de-a face cu viața socială. În cadrul acesteia se constată existența unor legături permanente, a unui sistem permanent de dependențe între indivizi. O acțiune umană poate fi definită ca o "transformare sau mutație indusă deliberat de un agent sau ființă umană în cursul firesc al evenimentelor, prin care se obține o stare finală sau un produs ce satisface anumite trebuințe sau nevoi umane istoricește determinate." Acțiunea indivizilor – înzestrați cu conștiință și voință – realizează dinamica societății. În general, acțiunile omului sunt determinate de interesele sale (de interesele de moment sau de interesele de perspectivă). Structurându-și interesele și stabilindu-și strategia de acțiune individul intră în diverse legături sociale. În acest fel, acțiunile individului și relațiile lui generează societatea, iar relațiile sociale instituționalizate, obiectivate, devin – apoi, – forțe modelatoare ale determinațiilor calitative ale indivizilor. Evoluția istorică actuală se caracterizează printr-o creștere a gradului de complexitate a relațiilor dintre individ și societate, printr-o acută diversificare și multiplicare a schimburilor economico-sociale.
Din multitudinea de dimensiuni ale unei activități umane (ontologică, cognitiv-informațională, teologică, etc.), în acest capitol al lucrării mă interesează în mod deosebit dimensiunea normativă, cea care impune agentului un model acțional, o variantă de comportament (etic, politic, juridic, religios etc.) determinându-i anumite praguri de legătură cu care el trebuie să facă ceva, poate să facă ceva sau, dimpotrivă, trebuie să se abțină a săvârși ceva.
Cea mai simplă prescripție sau formulare normativă se exprimă prin indicația concretă de a proceda într-o anumită manieră într-o situație particulară ("trebuie să acționezi astfel…"), indicația conținând, în mod implicit, și interdicția de a proceda în altă manieră decât cea formulată.
"Normele sociale – afirmă Nicolae Popa – privesc comportamentele sociale, au în vedere distincția dintre indicativ și imperativ, trecerea din domeniul lui "sein" (ceea ce este) în domeniul lui "sollen" (ceea ce trebuie să fie)". O asemenea formulare poate avea însă un caracter prea personal, exprimând nu necesitățile generale ale unei colectivități, ci dorința subiectivă a unei persoane. De aceea, ea nu are un caracter obligatoriu, ci facultativ.
Spre deosebire de asemenea formulări, normele sociale cu caracter legal (norme juridice) exprimă indicații generale și impersonale pentru conduita obligatorie a membrilor unei societăți, ceea ce asigură similaritatea, stabilitatea și reiterarea comportamentului colectiv în situații sociale concrete. Din acest punct de vedere, orice normă legală exprimă, în plan ideal, anumite valori și atitudini sociale, care trebuie însușite în mod obligatoriu de indivizi, sub imperativul aplicării unor eventuale sancțiuni.
Deoarece orice conduită socială apare determinată prin intermediul valorilor – etice, juridice, estetice, politice, religioase, etc. – în orice societate există reguli, indicații sau prescripții care indică modele de acțiune, căi orientative pentru exprimarea în practică a acestor valori. Esența acestor reguli sau prescripții este de natură normativă, concretizându-se în norme specifice care încorporează diferite valori. Reprezentând o regulă culturală care desemnează o ordonare a acțiunii recunoscută ca fiind obligatorie de către fiecare individ dintr-o societate, norma are caracter de obligativitate, impunând respectarea unor prescripții sau restricții care asigură orientări valorice actelor și conduitelor umane, obligându-le să se înscrie într-un repertoriu de roluri considerate ca dezirabile.
Prescriind desfășurarea acțiunilor, normele sociale imprimă comportamentelor individuale o finalitate concordantă cu finalitățile grupului, prin transformarea scopurilor de grup în scopuri individuale, asigură stabilitatea acestuia, delimitând rolul și poziția individului în grup. Prin intermediul normelor, grupul își exercită controlul asupra conduitelor individuale, le induce o anumită uniformitate, le imprimă convergență, fapt deosebit de important pentru realizarea unității și coeziunii grupului. Prin agenții săi, societatea elaborează un număr mare de norme, reușind să reglementeze raporturile interumane ce se derulează în cele mai diverse laturi ale vieții sociale. Într-o colectivitate, în cadrul societății în ansamblul ei, cele mai importante raporturi sociale sunt normate, sunt supuse unor reguli mai rigide, precum acelea din cadrul unui grup militar, sau mai puțin rigide, cu este cazul acelora dintr-un grup de prieteni.
Se pune întrebarea: Ce se întâmplă cu libertatea umană? Se poate răspunde prin binecunoscuta formulare a lui Hegel pe care acesta a preluat-o de la Spinoza potrivit căreia: libertatea constă în necesitatea înțeleasă, iar necesitatea în contextul problematicii abordate, nu reprezintă decât ansamblul normelor sociale care, în ultimă analiză, nu au altă menire decât de a asigura însăși existența și funcționalitatea societății umane.
Din punct de vedere etimologic, termenul de normă provine din cuvântul grecesc "nomos" semnificând ordinea. Inițial, cuvântul semnifica o anumită acțiune naturală sau supranaturală. La Eschil, de exemplu, cuvântul "nomos" era echivalent cu noțiuni cum sunt: " a folosi", "a întrebunița", "a avea puterea de a face ceva". De aceea, termenul va lua ulterior sensul de autoritate, obicei sau regulă.
Noțiunea de nomos provine, se pare, și de la zeița Nemesis, care în mitologia greacă avea rolul de a reglementa respectarea împărțirii lumii între zei. Această noțiune era opusă celei de "physis", de origine indică, care desemna inițial, de asemenea, o acțiune sau un proces și care ulterior, începând din secolul al V-lea, va desemna "ordinea naturii", deosebită de "ordinea umanului" desemnată de nomos. Referindu-se la această distincție, filozofii școlii ioniene vor afirma că binele și răul există numai în nomos și nu în physis. (Conform cu Roger Pinto, Madeleine Grawitz).
Etimologia cuvântului este utilă în măsura în care sugerează că, prin intermediul normeloe, societatea devine un "cosmos" organizat într-o ordine imperativă, indicativă și sancționatoare pentru conduită. Nici o formă de asociere umană nu poate funcționa în mod adecvat fără instituirea unui minimum de reguli de conduită, putându-se afirma că societatea se naște odată cu geneza normei. rolul normei este legat de organizarea vieții sociale pe baze raționale, societatea funcționând în mod independent de voințele individuale, ca o "conștiință colectivă" (E. Durkheim) de la care emană regulile și obligațiile ce reglementează existența în comun și care fixează și transmite din generație în generație necesitatea sau indezirabilitatea unor acțiuni. Referindu-se la tendința spre ordine normativă caracteristică modului de desfășurare stabilă a vieții colective, E. Durkheim aprecia că această ordine este produsul reglementărilor exercitate asupra individului, ca urmare a unei presiuni colective resimțite de fiecare individ în parte. Noțiunea de "constrângere" semnifica pentru sociologul francez tocmai acest caracter al normelor sociale de a asigura consensul și ordinea printr-o participare comună la viața socială. În acest sens, norma socială poate avea următoarele efecte din punct de vedere al raționalizării vieții sociale:
creează drepturi, obligații sau interdicții care materializează diferite relații, interese, scopuri și idealuri sociale, stimulându-le pe cele dezirabile și sancționând pe cele indezirabile;
asigură sociabilitatea umană, prin dirijarea, în mod convergent, a acțiunilor și conduitelor individuale, creând, astfel, o "logică" a acestora, orientativă pentru membrii societății;
permite evitarea conflictelor și tensiunilor prin limitarea reciprocă a voințelor individuale și întărirea coeziunii colective;
întăresc sentimentele de solidaritate socială și securitatea indivizilor în raport cu eventualele agresiuni sau acte de violență care ar putea fi exercitate asupra lor;
stabilesc reguli de conduită, stipulând cum trebuie să acționeze sau să se comporte cineva în condiții sociale determinate, pentru a ajunge la un rezultat dezirabil.
Caracterul principal al normei este acela de a stabili o formă ideală a comportamentului, un model prescriptiv pentru ceea ce "trebuie să fie" și nu pentru "ceea ce este". Ea poate fi o regulă împărtășită de membrii unui grup social sau al unei societăți, care, solicitând conformarea, desemnează o ordine ideală recunoscută ca obligatorie. Ea poate fi considerată și ca o obligație asociată rolului care trebuie îndeplinit într-o situație socială specifică, exprimată sub forma unei prescripții. Consecințele nerespectării prescripției antrenează o serie de sancțiuni cu caracter difuz din partea opiniei publice, care reacționează prin desconsiderare, oprobiu, mustrare sau prin oricare alte mijloace lipsite de caracterul formal sau informal, organizat sau neorganizat, difuz sau global al sancțiunii rezultă diferența dintre norma juridică ca formă distinctă a tonalității de norme existente într-o societate, și norma socială ca atare. În afara normelor de drept, ordinea normativă a unei societăți cuprinde și alte manifestări cu caracter normativ, printre care morala (regulile etice), moravurile (obiceiurile și deprinderile cu caracter moral), tradițiile culturale, ceremonialurile cu conținut ritual, moda etc. De fapt, toate activitățile cu caracter organizat implică existența normelor. De aceea, spre deosebire de norme, ele pot fi inferate în interrelațiile existente între acte observate oferind posibilitatea de a fi descrise, învățate și revizuite.
În ceea ce privește clasificarea normelor, aceasta este extrem de nuanțată și diversificată. O serie de autori disting următoarele categorii de norme:
După domeniul de activitate: corespunzătoare diverselor perimetre de activitate (profesionale, tehnice, politice, economice, științifice etc.);
După valorile încorporate: etice, juridice, estetice, politice, religioase etc.;
În funcție de gradul lor de generalitate: generale (comune membrilor întregii societăți) și particulare (specifice unor grupuri sociale distincte);
În funcție de conținut: prescriptive (care indică ceea ce trebuie făcut) și proscriptive (care stipulează ceea ce nu trebuie făcut);
Din punct de vedere al valabilității și funcționalității: ideale (prescriu conduite cu caracter excepțional identificate cu cele mai de seamă idealuri și valori ale umanității), reale (funcționând efectiv ca determinante ale comportamentului):
După modul de manifestare: explicite sau implicite (tacite), personale sau colective, formale sau informale, legitime sau ilicite;
După sancțiunile cu care se asociază: sociale (în sens larg) sau juridice, difuze sau colective, formale sau informale, legitime sau ilicite;
După gradul de independență și libertatea de alegere acordată subiectului sancțiunii: cu caracter conservator (tradițional) sau liberal etc;
Se poate menționa cu certitudine că numai normele juridice funcționează cu validitate globală pentru întreaga societate. Pentru celelalte norme sociale, domeniul de valabilitate este parțial, existând o segregare a acestor norme în funcție de tipuri de activități, grupuri sociale, tipuri de sancțiuni etc. Caracterul obligatoriu al unei norme se poate impune ca urmare a intervenției mai multor factori: a) eficiența procesului de socializare constând în internalizarea adecvată a regulilor de conduită; b) adeziunea colectivă la valori comune; c) creșterea gradului de constrângere exterioară prin multiplicarea și asprimea sancțiunilor primite; d) gradul de rigoare și exigențele impuse de natura și caracterul grupului social, organizației sau instituției respective.
O normă poate fi acceptată fără ca indivizii fără ca indivizii să fie susținuți de motivații pozitive în respectarea ei. Un individ se poate conforma unor precepte fără să creadă în valorile pe care le exprimă: o face fie de teama sancțiunilor, fie că această conformare îi poate aduce o serie de avantaje în realizarea scopurilor urmărite, fie că ea contribuie la reducerea tensiunilor sau conflictelor. Situația ideală se manifestă atunci când există o compatibilitate între regulile sau obligațiile stabilite de normă și motivațiile pozitive de a le respecta, prin adeziunea individului la valorile incorporate de norma respectivă.
Astfel, fiecare societate are propriul ei sistem de norme sociale care în esență conturează liniile generale ale modelului comportamental dezirabil social.
Ca rezultat al procesului de socializare, în cea mai mare parte a lor, membrii societății manifestă, de regulă, puternice tendințe de adeziune la normele și valorile promovate de societate. Tendința comportamentului uman de a fi în concordanță cu regulile prescrise ale grupului sau ale societății, cu așteptările acestora este denumită conformitate. Acceptarea și respectarea acestor norme poate fi motivată intern, prin însușirea și internalizarea lor în procesul socializării sau dimpotrivă, extern, ca urmare a unei constrângeri exercitate de grupul de apartenență sau societate.
Conformitatea ca trăsătură a comportamentului individual și colectiv, facilitează ordinea și stabilitatea grupurilor sociale, al sistemului social global.
Dar normele sociale pot fi, adesea, nesocotite, încălcate, violate de către unii membrii ai societății. În aceste condiții apare fenomenul opus: nonconformitate, care poate fi definit ca lipsa de adeziune la normele și valorile grupului și ca încălcare a modelelor de comportament instituite.
Pentru a face respectarea lor eficientă, aplicarea normelor solicită intervenția și sprijinul unor agenți de control social și existența unor proceduri de aplicare și sancționare.
Ca emanații ale conștiinței colective a societății, normele sociale, în ansamblul lor, și în mod deosebit normele juridice reprezintă elemente principale de raționalizare și normalizare a conduitelor, contribuind la stabilitatea și, totodată, continuitatea vieții sociale, la stimularea participării indivizilor la existența colectivă și la predictibilitatea acțiunilor umane în conformitate cu schemele și modelele culturale dominante, valorizate pozitiv în societate. Prin intermediul lor, societatea, ca ansamblu coerent de relații și acțiuni sociale, elaborează un sistem normativ referențial care permite membrilor să se comporte în mod inteligibil și comprehensibil, adică normal. În termeni statistici, normalul poate însemna ceea ce se manifestă ca fiind uzual sau obișnuit, în mod compatibil cu codurile morale și legale de conduită, cu criteriile de natură socială și culturală care definesc generalitatea și dezirabilitatea conduitei.
În acest context se poate afirma că în viața socială apare pregnantă întrebarea: De ce este necesară respectarea normelor ? Următoarele motive par să decidă, hotărâtor, asupra importanței factorului normativ în viața socială:
Necesitatea de a oferi un suport rațional actelor și conduitelor noastre, de a le face accesibile celorlalți;
Necesitatea firească a raționalizării acțiunilor, adică capacitatea de a alege în atingerea scopurilor cele mai eficace și eficiente mijloace; raționalizarea implică aici sensul dat de Weber de activare a mijloacelor la scopuri;
Nevoia firească de a obține recunoaștere, identitate și securitate socială și personală, de a nu ne izola de semenii noștri, acționând și comportându-se în asemenea mod încât să evităm conflictele și neînțelegerile și să le putem racorda la acțiunile și conduitele celorlați;
Dirijarea sociabilității umane în sensul dorit de societate și asigurarea predictibilității acțiunilor și conduitelor astfel încât să se producă un efect scontat, anticipat și dezirabil.
O acțiune sau o conduită care încalcă normele și nu respectă obligațiile asumate prin "contractul social" nu este numai o manifestare atipică, dar și una pe care membrii grupului o pot califica în diferite moduri (bizară, excentrică, insolită, nonconformistă, anormală), aprecieri care se extind într-o gamă extrem de largă, depinzând de gradul de toleranță sau permisivitate a grupului, de normele și valorile sale, de autonomia pe care o conferă acest grup conduitei individuale. Instituțiile militare și grupurile religioase oferă, din acest punct de vedere, cel mai scăzut grad de autonomie comportamentului individual (ordinele superiorului nu se discută ci se execută, de exemplu).
Apare evident că respectarea normei nu este doar o cerință rituală, ci, în primul rând, un act cu eficacitate instrumentală: dacă fiecare individ și-ar urmări doar propriile scopuri și ar ignora scopurile celorlalți, eludând obligațiile care decurg din viața în comun, societatea ar semăna cu un haos, ajungându-se la acea "stare de război al tuturor contra tuturor" (bellum omnium contra omnes) evocată, în lucrarea lui "Leviathan" (1652) de către celebrul filosof englez Thomas Hobbes.
Rolul principal al normelor sociale constă, deci, în caracterul lor coercitiv: exercitarea unei presiuni sociale, resimțită conștient sau nu de către indivizi, pentru a-i face să se conformeze la exigențele vieții sociale.
Referindu-se la acest aspect, Emile Durkheim menționa, între proprietățile fundamentale ale faptelor sociale, natura lor corecitivă, adică puterea de a exercita asupra indivizilor o constrângere directă sau indirectă. "Un fapt social se recunoaște – nota E. Durkheim – după puterea de constrângere externă pe care o exercită asupra indivizilor; iar prezența acestei puteri se recunoaște, la rândul său, fie după existența unei sancțiuni determinate, fie după rezistența pe care faptul o opune fiecărei acțiuni individuale pe care tinde să o violeze". În concepția sociologului francez, faptele sociale (modurile de "a lucra, gândi sau simți"), concretizate în practici, credințe sau instituții, sunt investite cu o putere normativă în virtutea căreia societatea reacționează împotriva unei încălcări a ordinii și coeziunii sociale. Încălcarea ordinii de drept atrage după sine reacția punitivă a justiției. Încălcarea regulilor morale generează reacția opiniei publice. La rândul ei, sfidarea convențiilor sociale provoacă reacțiile celorlalți, în așa fel încât râsul, ironia și alte sancțiuni cu caracter informal produc aceleași efecte ca și o pedeapsă propriu-zisă.
Enunțarea caracterului obligatoriu al respectării normelor sociale pare un truism, dar are meritul de a evidenția faptul că în viața socială majoritatea acțiunilor sau conduitelor umane (exceptându-le pe cele care caracterizează indivizii asociali, pe bolnavii psihici, de exemplu, care se autoexclud ori sunt excluși din cadrul normalității sociale) sunt reglementate și orientate în mod normativ.
Aceasta nu înseamnă postularea unui determinism normativ absolut care exclude orice contribuție a creativității individuale, ci doar recunoașterea faptului că orice acțiune umană pentru a fi rațională și mai ales eficientă, trebuie să fie, în același timp normată, adică bazată pe regulă, pe normă. În acest sens, în mod implicit, nu neapărat explicit, acțiunii respective îi este asociată norma și sancțiunea.
În situații organizaționale tipice – în grupuri, instituții sau societăți organizate în mod ierarhic, în funcție de structuri ierarhice, respectarea normei devine o obligație imperativă, determinată de necesitatea evitării oricărei perturbări a ordinii sociale și a conflictului între acțiuni diferite.
Aici conformarea la reguli devine un element fundamental pentru coordonarea și eficiența acțiunilor, care trebuie stimulat și verificat prin control social formalizat, prin codificarea acțiunilor și sancțiunilor aplicate în cazul neîndeplinirii lor.
Obiectul principal al reglementării determinate de normă îl constituie comportamentul tipic și acțiunea permisă (licită). După cum am afirmat anterior, indivizii se comportă și acționează – în baza adoptării normei ca reper fundamental al conduitei și acțiunii sociale – într-un mod tipic, inteligibil și comprehensibil, adică normal.
Sorin M. Rădulescu, în lucrarea "Homo Sociologicus", evidențiază faptul că noțiunea de normal are două semnificații principale:
Ceea ce este uzual sau obișnuit, compatibil cu regulile dezirabile fixate de o anumită cultură;
Ceea ce trebuie să se manifeste ca imperativ dezirabil sau ca ideal.
În concepția lui Durkheim, fenomenele normale sunt "acelea care sunt așa cum trebuie să fie", în timp ce fenomenele patologice sunt acelea "care ar trebui să fie altfel decât sunt". Făcând această distincție E. Durkheim avea în vedere conținutul normei: normalul (cel care trebuie să fie) se definește numai în raport cu regulile și normele stabilite de o anumită colectivitate pentru a orienta acțiunea și conduita socială; la rândul său, patologicul (cel care ar trebui să fie altfel decât este) se evidențiază prin abaterea de la normă. Ambele fenomene au drept de existență în societate, fiecare definindu-se în raport cu norma. Astfel se poate înțelege pentru de Durkheim considera crima ca un fapt "normal" în societate apreciind-o ca un factor "necesar" al tuturor societăților sănătoase, în măsura în care mobilizează și întărește sentimentele colective. În spiritul concepției sale pozitiviste care consideră faptele sociale ca "lucruri", crima (infracțiunea) trebuie concepută în mod științific, fără a o investi cu semnificații morale. Știința – remarcă Durkheim – nu operează cu binele sau răul ca valori morale și nu cunoaște decât fapte care au aceeași valoare. Într-un alt pasaj al lucrării sale – "Regulile metodei sociologice" – Durkheim subliniază că devianța există chiar și într-o "societate de sfinți", într-un "schit exemplar și perfect", arătând prin aceasta că atât conformismul, cât și devianța sunt creații ale aceleiași culturi, chiar și în societățile lipsite de crime diferențiale între conduitele fără semnificații morale dobândind diverse semnificații în funcție de raporturile lor cu norma.
În concepția durkheimistă, normele sociale au următoarele funcții importante:
Asigură organizarea vieții sociale pe baze raționale, obligând societatea să funcționeze ca o "conștiință colectivă", independentă de voințele individuale, de la care emană regulile ce asigură existența în comun și care fixează și transmite, de la o generație la alta, dezirabilitatea sau indezirabilitatea unor acțiuni sau conduite;
Exercită asupra indivizilor o "constrângere" sau o presiune colectivă, care asigură consensul social, coeziunea și ordinea socială, prin stimularea solidarității sociale și a participării la obiectivele comune.
Întărind aceste idei, Max Weber va defini norma ca un ansamblu de reguli care fac dependent comportamentul de acțiunea socială. Prin intermediul normelor, societatea devine un "cosmos" organizat de funcții, roluri și ierarhii de autoritate, putându-se afirma că orice formă de asociere umană se naște cu geneza normei.
Determinismul social se manifestă prin intermediul unor sisteme referențiale (rupere) cu caracter cultural, cuprinzând reguli, indicații, soluții, sisteme de acțiune, modele de conduită. Însă, acceptarea rolului determinismului social (al puterii de influență a normelor și valorilor sociale) nu înseamnă excluderea creativității individuale, a impulsurilor iraționale, a abaterilor, a devianței în sensul său global.
II.2. NOȚIUNEA DE NORMĂ JURIDICĂ
Ordinea socială reprezintă condiția necesară, dar nu și suficientă pentru stabilitatea și funcționalitatea societății. Raportându-se la ea, nu întotdeauna indivizii simt sau au garanția că acțiunile întreprinse de ei vor fi acceptate sau recunoscute de ceilalți sau că drepturile lor reprezintă, în același timp, obligații pentru alții.
În consecință, în orice societate, ordinea socială are la bază o ordine juridică (sau de drept), alcătuită dintr-un sistem ierarhizat de norme, reguli și prescripții, care reglementează acțiunile indivizilor pe baze normative. Ordinea juridică este, în esență "o ordine coercitivă a normelor publice adresate persoanelor raționale, în scopul reglementării compotamentului lor și asigurării cadrului necesar cooperării sociale".
Constituind o categorie specială a normelor sociale, regulile juridice reprezintă suportul, fundamental pe care se instituie și funcționează ordinea juridică în orice societate. Ca și normele sociale, cele juridice protejează principalele valori și relații sociale, urmărind, în principal, apărarea structurilor și instituțiilor statului și societății, a organizațiilor acestora, ca și a drepturilor civile, politice și individuale ale indivizilor. Ele prezintă o serie de caracteristici și trăsături cu normele sociale, astfel încât unii autori au fost tentați să considere că toate normele sociale sunt și juridice. În acest sens, G. Gurvitch, adept al teoriei "dreptului social" susține că orice normă socială care are un anumit grad de precizie și eficacitate este și o regulă de drept. El evidențiază două trăsături specifice ce ar caracteriza regula de drept: a) capacitatea de a îngloba, prin însăși existența ei, o valoare pozitivă, capacitate certificată de un act colectiv de recunoaștere intuitivă; b) predominarea unui element activ, a unei acțiuni de îndeplinit.
Această viziune extinde, însă, domeniul și sfera de acțiune a normelor, ignorând faptul că, dacă este adevărat că toate normele juridice sunt sociale, nu și toate normele sociale sunt norme juridice, existând anumite reguli nonjuridice, cum sunt cele din domeniul moralei, cutumelor, uzanțelor, obiceiurilor. Acestea din urmă, deși au aceeași finalitate ca și normele juridice – protejarea valorilor și relațiilor sociale – prezintă o serie de diferențe în privința: a) modului de elaborare – normele morale, cutumele și obiceiurile reprezintă produsul creației colective a grupurilor sociale, fiind elaborate spontan, anonim și difuz, în timp ce elaborarea și modificarea normelor juridice se face în mod organizat, cu respectarea anumitor proceduri; b) duratei și acțiunii în timp și spațiu – apariția și dispariția normelor juridice este precizată spațial și temporal, în timp ce în cazul normelor morale sau cutumelor această durată nu poate fi stabilită cu precizie; c) eficienței – normele juridice sunt însoțite de sancțiuni organizate, întemeiate pe constrângere, fiind susceptibile de a fi traduse în viață cu ajutorul forței coercitive a organelor specializate, în timp ce normele nejuridice, întemeiate pe constrângere neorganizată, spontană și difuză, au o eficiență mai redusă.
Încercând să găsească criterii valide, capabile să permită evidențierea trăsăturilor caracteristice ale regulilor de drept, comparativ cu cele sociale, o serie de juriști și sociologi și-au concentrat eforturile în direcția relevării importanței pe care o are în orice societate "autoritatea publică", oficială și legitimă, investită cu atribuții speciale de legiferare. Ea este singura în măsură să adopte și să aplice reguli obligatorii de conduită, reguli însoțite de sancțiuni organizate și care sunt traduse în practică cu ajutorul forței coercitive a unor organe și instituții specializate de control social. Astfel normele sociale devin juridice când organizarea autorității și constrângerii ating un anumit grad de precizie, când executarea lor directă poate fi asigurată prin manifestarea deschisă a forței sau constrângerii materiale. "o normă socială este, deci, drept consecință, întrebuințarea sau amenințarea de întrebuințare a forței de către un individ sau de un grup posedând privilegiul social de a acționa astfel."
Evidențiind faptul că sancțiunile ating în ordinea socială și normativă a diverselor societăți cu un grad înalt de precizie, regularitate și sistematizare, E. Durkheim a fost tentat să vadă în ele principalul mijloc de realizare a constrângerii și controlului social. El a acordat un rol primordial dreptului, pe care îl concepea ca pe un ansamblu de "reguli cu sancțiuni organizate", spre deosebire de morală, care este caracterizată de sancțiuni și pedepse în diverse comunități, Durkheim formulează sintactic două "legi" ce caracterizează evoluția în timp a pedepselor:
legea variațiilor cantitative, conform căreia frecvența, intensitatea și gravitatea pedepsei sunt cu atât mai mari și mai puternice cu cât "societățile aparțin unui tip mai puțin evoluat și în care puterea centrală are un caracter mai absolut";
legea variațiilor calitative, care evidențiază faptul că, în anumite perioade, în funcție de gravitatea delictelor și crimelor comise de indivizi, sancțiunile privative de libertate tind să devină "tipul normal de represiune".
Referindu-se la trăsăturile caracteristice ale regulilor de drept, R. Pinto și M. Grawitz evidențiază anumite diferențe de grad și diferențe specifice ce există între normele sociale și cele juridice. În opinia celor doi autori diferențele de grad constau, în principal, în:
modul de elaborare – normele juridice sunt promulgate și aprobate de către o autoritate organizată stabilă, recunoscută și legitimă (de regulă, legislator, judecător etc.), în timp ce normele nonjuridice sunt produsul creației colective, anonime, intuitive și spontane a unor indivizi, grupuri sau colectivități;
formă și structură – normele juridice sunt elaborate într-o manieră sistematizată și precisă, cu respectarea anumitor proceduri, îmbrăcând o formă scrisă (legi, decrete, hotărâri, ordini etc.), pe când normele sociale nu cunosc asemenea proceduri sau norme precise de elaborare;
tipul de sancțiuni – normele juridice sunt însoțite de sancțiuni organizate, care sunt aplicate prin utilizarea forței de constrângere a agenților specializați ai statului (justiție, poliție, administrație) indiferent că este vorba de reguli de conduită, de sancțiuni represive sau restituitive, în timp ce normele nejuridice se caracterizează prin sancțiuni neorganizate, necoercitive, bazate pe intervenția spontană și difuză a grupului social, care respinge sau recompensează comportamentele individuale fără recurgerea la forță sau constrângerea materială;
eficiență și efectivitate – fiind elaborate și aplicate de o autoritate organizată, legitimă și oficială, normele juridice acționează la nivelul întregii societăți, ceea ce le conferă un grad mai mare de eficiență și efectivitate, comparativ cu cele nejuridice. Această eficiență și efectivitate nu este, totuși, absolută ci relativă, putând apărea anumite rezistențe ale mediului social față de normele de drept, rezistențe ce semnalează, de fapt, o reacție a valorilor sociale ce au fost ignorate de autorii regulii de drept. De aceea, aceste reguli de drept trebuie să fie clare și precise în privința a ceea ce permit sau interzic.
În lucrarea "Sociologie juridică", Maria Voinea și Dan Banciu afirmă că diferențele specifice ale regulilor de drept constau în:
neutralitate – regulile de drept nu se raportează direct la sistemul de valori sociale, ci indirect, prin intermediul normelor sociale, dobândind un caracter normativ prin intervenția autorității legitime, oficiale;
globalitate – în timp ce normele nejuridice au o validitate parțială, limitându-se la anumiți indivizi, grupuri sau colectivități, cele juridice au o vocație universală, fiind opozabile, în principiu, tuturor indivizilor ce alcătuiesc societatea respectivă.
Existența normelor juridice și nejuridice (nonjuridice) dintr-o societate, este însoțită de existența sancțiunilor. Conduitele individuale sau de grup care nu se conformează modelelor sociale recunoscute și acceptate prin intermediul mecanismului social sunt supuse sancțiunilor. Acestea au rol foarte important, sancțiunile fiind acelea care în ultimă instanță asigură respectarea normelor sociale.
Conținând reguli de conduită obligatorii, care determină raporturile sociale impuse de societate, normele juridice sunt caracterizate de existența unor sancțiuni organizate și instituționalizate. Acestea include un ansamblu de modalități, mijloace și măsuri coercitive, care sunt adoptate față de indivizii care nu respectă sau transgresează prescripțiile privitoare la acțiunile permise, impuse sau interzise. Sancțiunile juridice îmbracă o gamă extrem de largă, în funcție de valorile și relațiile sociale ce sunt protejate prin normele de drept (sancțiuni civile, disciplinare, procedurale, administrative, penale etc.). Dintre acestea, cele penale sunt cele mai coercitive, fiind adoptate față de indivizii care violează normele dreptului penal, drept ce poate fi caracterizat ca fiind însoțit, precumpănitor, de sancțiuni negative, organizate.
Sancțiunile penale reprezintă, deci, măsuri de constrângere și de restrângere a drepturilor și libertăților persoanelor care încalcă normele penale. Ele sunt prevăzute expres în legislația penală, fiind aplicate acelor indivizi care comit delicte și crime și au răspundere penale (vârstă și discernământ). Incluzând, de regulă, pedepse, măsuri de siguranță, măsuri educative, sancțiunile penale se aplică numai de către instanțele specializate, în cadrul unui mecanism public organizat (procesul judiciar). Scopul lor nu este răzbunarea, intimidarea și umilirea individului delicvent, ci prevenirea, recuperarea și reinserția acestuia, protecția și apărarea ordinii sociale.
În acest sens, J. Szezepanski, consideră pedeapsa ca o "reacție a grupului asemănătoare cu recompensa, deosebindu-se numai prin calificarea comportării apreciate."
În Art. 1 din Codul Penal ("Scopul legii penale"), se afirma: "Legea penală apără împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența și unitatea statului, proprietatea, persoana și drepturile acestuia, precum și întreaga ordine de drept".
II.3. TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE
Norma juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar. Dreptul nu poate exista și nici nu poate fi explicat în afara realității sale normative. În conținutul oricărei norme juridice este înmagazinată o anumită reprezentare conștienta a legiuitorului în legătură cu conduita posibilă sau datorată a subiectelor participante la relații sociale. În acest sens, norma juridică este un model de comportament, un "progroni". Ea conține pretenții și exigențele societății față de conduita membrilor săi în anumite categorii de relații.
Normele juridice împreună cu relațiile juridice născute în baza lor alcătuiesc ordinea de drept, temei al funcționalității ordinii sociale. Ordinea de drept alcătuiește nucleul ordinii sociale, aceasta constituind condiția de bază a echilibrului ordinii societății, garanția realizării drepturilor esențiale ale individului și a funcționării corecte a instituțiilor. Astfel, normele juridice sunt mijlocul de realizare a idealului de justiție, în conformitate cu voința socială ce se exprimă în conținutul prevederilor sale.
În "Teoria generală a dreptului", Nicolae Popa evidențiază faptul că pentru a înțelege trăsăturile normei juridice este necesar să se plece de la ceea ce el este îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească un subiect. "Legis virtus heac est iimperare, vetare, permitere, punire" (forța legii constă în a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi). – (Modestimus, Digeste 3, Libro iregulorum 1, 7).
Norma juridică are un caracter general și impersonal
Pentru a putea fi un etalon de conduită și a fi opozabilă în mod egal și continuu fiecărui individ, norma juridică trebuie să se adreseze difuz și impersonal destinatarilor săi. Prin aceste trăsături norma juridică se deosebește de actul individual, care este prin natura sa concret și personal.
"Jura – scria Ulpianus – non in singulas personas, sect generaliter constituuntur" (dreptul se rânduiește nu pentru fiecare în parte, ci pentru toți). (Ulpianus, Digeste 3, 1, Libro III ad Sabinum, 1, 8). Pentru acesta, norma juridică este abstractizarea unor relații și model pentru alte relații.
Datorită faptului că norma juridică este generală și impersonală nu decurge că ea se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul țării sau asupra întregii populații. Există norme juridice care vizează părți determinante ale teritoriului (zonă de frontieră, unități administrativ – teritoriale, etc.) sau care privesc anumite categorii de subiecte (căsătoriți, militari, elevi, studenți, comercianți, etc.).
Această trăsătură este evidențiată și de Giorgio Del Vecchio care afirmă că "de regulă și conform naturii sale proprii, norma juridică e generală, adică procedează prin abstracție la fixarea tipurilor; ea se referă la o întreagă clasă sau serie nelimitată de cazuri și nu la persoane determinate, nici la raporturi considerate în mod individual".
Generalitatea și impersonalitatea unei norme juridice nu presupun cuprinderea tuturor cazurilor și nici a tuturor situațiilor în care se poate afla un subiect. Ea conține un model abstract pentru un agent posibil al acțiunii sociale.
Norma juridică nu are în vedere ceea ce se produce întâmplător, într-un caz izolat ci are în vedere o generalitate de relații și o medie de comportament. Norma trebuie să preceadă cazul; și dacă trebuie să-l preceadă, atunci în mod necesar trebuie să facă abstracție de elementele accidentale, de care însuși cazul va apărea din când în când însoțit. Deci, se poate spune că siguranța ordinii juridice e condiționată de rigiditatea abstractă a normei.
B. Norma juridică are un caracter atipic
Această trăsătură descinde din generalitatea normei de drept. Ca model de conduită, norma juridică urmărește o reducere și egalizare a însușirilor semnificative.
Pentru a putea formula identicul, repetabilul, într-o formă juridică, legiuitorul caută generalul, ceea ce este universal într-un set de relații sociale și, în raport cu aceasta, formulează tipul conduitei. Subordonarea față de conduita – tip prevăzută în norma juridică reprezintă o cale importantă de realizare a socializării individului, de învățare a modelului social de existență.
Totodată, în realizarea tipului de conduită, legiuitorul ia în considerare și înclinația spre dependență a individului și nevoia sa de supunere față de norme (normativitatea constitutivă a ființei omenești). Înclinația spre dependență a individului și nevoia sa de supunere față de norme (normativitatea constitutivă a ființei omenești). Înclinația spre dependență este explicabilă și determinată de eforturile de integrare, iar nevoia sa de supunere la norme creează tendințe de conformism, ceea ce implică atât conformitatea cu legile (cu conduita – tip conținută în ele), cât și conformitatea cu ceilalți.
C. Norma juridică implică un raport intersubiectiv
Norma juridică nu este doar o prescripție general – abstractă și tipică, ea imaginează omul în raport cu semenii săi, reglementează comerțul juridic. Fără această imagine a legăturilor sociale multiple, a nesfârșitului contact social, norma juridică nu și-ar găsi rațiunea suficientă de a exista. Norma juridică are în vedere schimbul just între persoane aflate permanent în relație. În acest sens se poate vorbi despre caracterul bilateral al normei de drept. Un asemenea caracter este prezent chiar și atunci când, în baza normei de drept, iau naștere acte juridice unilaterale (de exemplu, testamentul) deoarece și în acest caz sunt avute în vedere relații (chiar dacă nu imediate). Ideea de bilateralitate este legată de ideea de alteritate a normei (transformarea subiectivului în obiectiv) și de cea de reciprocitate. Afirmarea unei persoane în planul comerțului juridic implică o permanentă limitare reciprocă față de celelalte subiecte, o obligație posibilă a unui subiect față de altul.
D. Norma juridică este obligatorie
Norma juridică intervenind în domenii esențiale ale societății, conține prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului, ele sunt impuse acestuia. Obligativitatea normei juridice este dictată de scopul acesteia – necesitatea asigurării ordinii sociale.
Pentru a-și îndeplini acest scop, norma juridică trebuie să corespundă structurii și necesităților superioare ale societății, să fie recunoscută ca efectiv obligatorie de către majoritatea destinatarilor ei, în temeiul conștiinței caracterului său necesar.
În acest sens , "nu ne putem închipui o normă care să nu aibă un caracter imperativ" – afirma Giorgio Del Vecchio. "Comandamentul pozitiv sau negativ e un element integrant al conceptului de drept, fiindcă acesta pune întotdeauna față în față două subiecte, dând unuia o facultate sau pretenție și impunând celuilalt o datorie, o obligație corepunzătoare. A impune o datorie înseamnă însă a ordona. Deci ceea ce e o simplă afirmație sau observație nu are, de fapt, caracter juridic. În drept nu există modul indicativ, iar când e folosit în coduri, are în realitate un înțeles imperativ. De asemeni sfaturile, simplele îndemnuri, ies din sfera dreptului; toate formele atenuate de impunere, nu sunt de natură juridică".
Pentru a deveni efectiv obligatorie norma juridică se caracterizează, spre deosebire de toate celelalte norme sociale, de exigibilitatea. În acest scop, nu este suficientă forța ce o impune, această forță trebuie să fie o forță eficace și legitimă. Exigențele vieții în comun implică și o subordonare necondiționată a indivizilor față de conținutul perceptiv al normelor de drept.
Obligativitatea normelor juridice înseamnă că norma de drept se va aplica imediat (din momentul intrării în vigoare), continuu și necondiționat. Libertatea individuală nu poate fi înțeleasă ca libertate față de lege. Cea mai mare libertate nu poate proveni decât din cea mai mare rigoare. Altfel, în temeiul așa-zisei libertăți vom fi abandonați haosului, anarhiei. Obligativitatea normei juridice este asigurată prin constrângere exterioară, prin sancționarea juridică. "Niciodată – scria Sofocle – nu vor fi respectate legile într-un stat unde nu există frică de pedeapsă".
Plecând de la trăsăturile enunțate anterior, se poate afirma că scopul normei de drept este acela de a asigura relațiilor sociale securitatea esențială precum și armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de legiuitor. Norma juridică își va realiza scopul în măsura în care răspunde – inteligibil și tehnic – interesului pe care-l reprezintă: de a asigura ordinea juridică ca temei al funcționalității ordinii sociale.
II.4. LEGEA (ACTUL NORMATIV)
Normele juridice – afirmă Nicolae Popa – nu se prezintă în formă nudă, lor le este caracteristică o anumită formă exterioară sau, mai bine spus, o formă de exprimare prin care conținutul perceptiv al normei juridice devine regulă de conduită, se impune ca model de urmat în relațiile dintre oameni.
Dreptul – scrie Hegel – trece în existență faptică mai întâi prin formă, prin faptul că este pus ca lege…".
Necesitatea unei multitudini de forme de exprimare pe care dreptul și le constituie este determinată de multitudinea de relații sociale care reclamă reglementare juridică. Toate tipurile de drept de până acum au cunoscut o pluralitate de forme de exprimare (izvoare), cum ar fi: actele normative ale autorității statale, obiceiuri, precedente judiciare, doctrina. Ponderea uneia sau alteia se modifică în raport de gradul dezvoltării sale, de complexitatea relațiilor sociale pe care le exprimă.
La apariția sa dreptul preia o serie de obiceiuri și le adaptează relației specifice unei societăți politice. Ca regulă socială obiceiul precede dreptului. El apare în treapta primitivă de dezvoltare a societății, fiind expresia unor necesități pe care orice societate le resimte, necesități legate de conservarea valorilor comunității.
În plan istoric, obiceiul sau dreptul consuetudiar (cutumiar sau obișnuielnic) a alcătuit prima formă a dreptului pozitiv. Se poate afirma, în acest sens, că obiceiul reprezintă o practică atât de înrădăcinată încât oamenii consideră că prin cutume își exercită drept pozitiv.
În dreptul internațional public, cutuma este un izvor principal de drept (alături de trotat). Cutuma internațională este o exprimare tacită a consimțământului statelor privind recunoașterea unei reguli determinate ca normă de conduită obligatorie în relațiile dintre ele.
În țara noastră poziția dreptului obișnuielnic s-a păstrat până la începutul secolului al XIX-lea. El a alcătuit jus Valachium sau jus Valachorum (dreptul românilor), formând legea țării sau obiceiul pământului. După apariția Codului civil, la 1864, rolul obiceiului se restrânge, codul făcând expres trimitere la anumite obiceiuri. Astfel de trimiteri găsim în articolele: 548, 600, 607, 970, 1351, 1456, 1443 etc.
De exemplu, art. 607 subliniază: "Nu e iertat a sădi arbori care cresc înalți decât în depărtarea hotărâtă de regulamentele particulare sau obiceiurile constante și recunoscute".
În dreptul penal rolul obiceiului este exclus, aici funcționând principiul legalității pedepsei și incriminării (nulla poena sine lege și nullum crimen sine lege), ceea ce presupune întotdeauna ca izvor al dreptului penal, legea scrisă.
Legea sau actul normativ juridic reprezintă cea mai importantă formă de exprimare a normei juridice. Locul său proeminent în sistemul izvoarelor de drept se explică atât prin cauze istorice cât și prin rațiuni ce țin de trăsăturile de conținut și forma acestui izvor juridic. Actul normativ este izvorul creat de organele autorității publice, investite cu competențe normative.
În societate toate drepturile sunt statornicite prin legi, care nu sunt decât condițiile asociației civile. Autorul lor trebuie să fie poporul, supus legilor. A te supune legilor este a te supune ție și a fi liber.
Față de celelalte acte normative (decrete, hotărâri, ordonanțe ale guvernului, regulamente, decizii ale organelor administrative locale) legea se distinge prin trei trăsături specifice – enunțate de Ioan Ceterchi și Momcilo Luburici:
are o procedură aparte de elaborare;
are întotdeauna un caracter normativ;
are competența de reglementare primară și originală (în sensul că relațiile sociale trebuie să-și găsească oglindirea normativă în mod primordial în conținutul legilor și nu al altor acte normative).
În cadrul legilor se remarcă prin importanță și prin note fundamentale, legile constituționale. Constituția – această lege deasupra legilor – formulează valorile fundamentale într-o formă normativă și creează "convingerea că există o regulă de drept superioară puterii publice, pe care o limitează și căreia îi impune sarcini".
"Față de importanța și semnificațiile Constituției, de practica în acest domeniu, Constituția este și trebuie să fie așezământul politic și juridic fundamental, care reflectând și consolidând cuceririle și proiectând direcțiile definitorii ale evoluției viitoare a societății, statornicește cucerirea puterii de stat, noile structuri social-economice și politice precum și drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, ca de altfel și principiile fundamentale ale întregului drept".
Legile, în general, dar în mod special Constituția trebuie să fie oglinda stării unui popor, să reflecte gradul său de dezvoltare și înțelegere, să reflecte totodată, ordinea normativă dorită în societate.
În lucrare "Drept constituțional și Instituții Politice", Ion Muraru consideră că "legea, în accepțiunea sa restrânsă, este actul juridic al parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituția, potrivit unei proceduri prestabilite și care reglementează relațiile sociale cele mai generale și cele mai importante".
Din această definiție se desprinde faptul că legea este în exclusivitate actul parlamentului, definiția punând în valoare dispozițiile din mai multe constituții potrivit cărora parlamentul este unicul organ legiuitor. Această prevedere constituțională și realitate statală sunt rezultatul faptului că parlamentul este, de regulă, singurul organ de stat ales de către toți cetățenii țării, direct prin vot universal, egal și secret. Definiția evocă faptul că nici un alt organ de stat nu poate adopta legi, că deci numai parlamentul îmbracă în forma legii voința poporului, dându-i astfel caracterul de voință de stat. Legea însă se află într-un raport de conformitate cu Constituția, ea trebuind să fie perfect armonizată cu litera și spiritul Constituției. Transformarea voinței poporului în lege (deci în voință de stat) nu se poate realiza oricum ci numai pe calea unei proceduri, procedură care la rândul ei este stabilită prin Constituție și lege. Această procedură trebuie să permită poporului posibilitatea unui control direct, asupra modului cum parlamentul își exercită mandatul încredințat și îndeosebi funcția legislativă.
În acest sens, Giorgio Del Vecchio afirmă: "prin lege se exprimă voința unui popor, întrucât el este constituit politicește, adică organizat într-o unitate proprie. Temeiul legii este întotdeauna consimțământul public, fie că se manifestă în mod direct prin aprobarea acelei legi, fie în mod indirect, prin susținerea autorității care o dă".
În concluzie, legea este gândirea juridică deliberată și conștientă, exprimată de organe speciale, care reprezintă voința preponderentă a uni mulțimi asociate. Deci, legea e pronunțarea solemnă a dreptului, expresia sa rațională.
Afirmând supremația legii, Tudor Drăganu considera că această caracteristică își găsește "expresia în faptul că normele pe care le stabilește nu trebuie să corespundă nici unor altor norme în afară de cele constituționale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punctul de vedere al eficacității lor juridice". Astfel, supremația legii reprezintă un principiu constituțional ce exprimă acea calitate a legii în virtutea căreia legea elaborată în conformitate cu litera și spiritul Constituției, este superioară juridic, tuturor actelor normative existente într-un sistem constituțional (acest principiu fiind valabil deopotrivă legilor constituționale, legilor organice sau legilor ordinare).
Traducerea în viață a prevederilor cuprinse în normele de drept implică participarea unor subiecte multiple precum și asigurarea unui cadru organizatoric care să permită acestor subiecte să-și valorifice din plin și nestingherit prerogativele legale. Existența și realizarea dreptului reprezintă condițiile ordinii sociale. În general, ideea de ordine semnifică o anumită succesiune în timp și spațiu a lucrurilor. Ordinea constituie – afirma A. Iorgovan – premisa esențială a coeziunii sociale, fiind condiționată de existența sistemelor normative și de traducerea în viață a conținutului perceptiv al acestora. În acest context se plasează și ordinea de drept care reprezintă desfășurarea vieții sociale în conformitate cu prevederile normelor juridice. Ordinea de drept reprezintă, deci, unitatea indestructibilă a normelor de drept, aplicată efectiv în viața unei colectivități.
CAPITOLUL III
CONTRACTUL SOCIAL
III.1. NOȚIUNEA DE CONTROL SOCIAL MECANISME ȘI EFECTE
III.2. CONTROL SOCIAL ȘI ORDINE NORMATIVĂ
III.3. DEVIANȚA SOCIALĂ
III.1. NOȚIUNEA DE CONTROL SOCIAL MECANISME ȘI EFECTE
Organizarea și funcționalitatea oricărei societăți, consistența și coeziunea structurilor și instituțiilor sale fundamentale depind esențial de consensul și conformitatea indivizilor și grupurilor sociale ce o compun față de modelul său normativ, etic și cultural. Acest model, alcătuit dintr-un ansamblu articulat și ierarhizat de valori, norme, reguli și îndatoriri asigură stabilitatea și continuitatea societății.
Urmărind respectarea și corespondența rolurilor prescrise prin norme cu cele efectiv jucate de către indivizi, societatea apreciază diferențiat comportamentele, stimulând pe unele și respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin intermediul controlului social, care reprezintă, în esență, un ansamblu de mijloace și mecanisme sociale, prin intermediul cărora: a) sunt impuse individului o serie de interdicții și constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor și valorilor dezirabile; b) sunt permise anumite acțiuni, fiind apreciate și recompensate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ. Aceste interdicții și constrângeri, înlesniri și compensări – apreciază Dan Banciu – nu sunt numai de natură exterioară, ci și interioară, astfel încât indivizii se supun prin adeziunea lor (care li se pare normală) la modelele de comportament valorizate pozitiv în societate. Pentru acest motiv, controlul social este un factor principal de organizare și ordonare a conduitelor individuale și a raporturilor sociale, asigurând consistența și coeziunea internă a societății, continuitatea și stabilitatea sa internă, orientarea și reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin intermediul său, societatea formează și impune indivizilor motivația asimilării și respectării valorilor și normelor social dezirabile, recompensând conduitele conforme cu modelul său juridic și respingând pe cele care se abat de la acest model.
Constituindu-se un mecanism specializat de reglare socială și psihosocială, controlul social se manifestă diferit de la o societate la alta, în funcție de capacitatea sa integratoare, de presiunile pe care le exercită, de relațiile între structurile ei economice și politice, de raporturile între sistemul ei cultural și cel al personalității. În acest sens, Michael Banton controlul social ca reprezentând "o proprietate caracteristică a relațiilor sociale, fiind determinat în ultimă instanță, de genul de relații sociale care se stabilesc între indivizii care alcătuiesc societatea". Punând în acord mobilurile individuale cu normele și valorile sociale, controlul social are ca finalitate fundamentală instituirea unei legături puternice între individ și societate, a unei interacțiuni cu efecte benefice atât asupra individului, cât și societății.
În lucrarea "Sociologie juridică", Maria Voinea și Dan Banciu evidențiază faptul că noțiunea de control social cuprinde două dimensiuni: una, cu caracter extrem, care se referă la conformarea indivizilor față de totalitatea presiunilor și influențelor sociale care se exercită asupra lor și alta cu caracter intern, care implică acceptarea normelor grupului ca și cum ar fi propriile lor norme. Astfel, acceptarea și respectarea normelor și valorilor sociale apar fie ca o necesitate de coerență socială internă, fie ca o expresie a unei constrângeri sociale exterioare. În decursul existenței sale, individul devine conștient prin intermediul diferitelor roluri și poziții sociale pe care este chemat să le îndeplinească, de principiile de organizare care acționează în societate. În acest fel, se efectuează o selecție printre posibilitățile umane: domeniile în care schimbarea este permisă sunt în mod progresiv limitate și treptat se instaurează sentimentul respectării unei ordini sociale determinate. Această ordine este formată dintr-un ansamblu de modele de acțiune, de norme, reguli, obiceiuri. Pentru a preveni unele încălcări a normelor impuse de societate, și a face să fie afirmate conduitele dorite (permise) și reprimate cele nedorite (nepermise) societatea dispune de un ansamblu de instituții, reguli, norme și mijloace de influențare, care au rolul de a face să fie respectate (atât ca necesitate externă, cât și ca motivație internă) modelele recunoscute și permise de conduită, în împrejurări specifice, potrivit cu statusurile și rolurile fiecărui individ. Acest ansamblu – reprezentând sistemul controlului social dintr-o anumită societate – impune indivizilor o serie de constrângeri, reguli și interdicții, dar acordându-le și recompense și înlesniri pentru a-i determina să se conformeze și să se adopte comportamente conforme cu exigențele normative. Acestea nu înseamnă că indivizii se supun automat și mecanic prescripțiilor grupului, fără a le asimila în mod organic, în cadrul personalității și conștiinței lor, ca membri ai acestui grup. De aceea, socializarea împreună cu procesul complementar al internalizării normelor și valorilor sociale, reprezintă o sursă esențială de control social pozitiv, permițând promovarea și aprobarea de către indivizi a modelelor dezirabile de conduită. Ca urmare a acestui control social pozitiv – constând în identitatea dintre motivațiile sau așteptările indivizilor și exigențele normative – individul crede în normele sociale, participă la respectarea lor și manifeste un comportament autoreglat. Acest comportament nu este unul static, conservator, ci unul evolutiv, în consens cu tendințele progresului social. Observând această particularitate a controlului social pozitiv (față de cel negativ constând în constrângere) de a concilia motivația internă cu exigența externă, Jean Cazeneuve apreciază controlul social ca reprezentând "ansamblul proceselor de socializare și îndeosebi a presiunilor pe care le suferă fiecare om din partea celorlalți membri ai societății și care orientează comportamentul său într-un sens conform cu menținerea acestei societăți. Totuși, trebuie precizat că, contrar unor definiții prea restrictive, controlul social nu constituie, în mod necesar, o funcție de imobilizare, deoarece el poate menține societatea stabilizând-o sau făcând-o să evolueze".
În orice societate există, deci, un sistem de instanțe, modalități și mijloace de influențare și conformare a membrilor, de apărare și promovare a normelor care-i sunt proprii, de orientare și dirijare a indivizilor spre îndeplinirea așteptărilor și necesităților sociale ale colectivității și de respingere și sancționare a conduitelor nonconformiste sau deviate. Funcția principală a controlului social o reprezintă asigurarea ordinii sociale și normative cu ajutorul unor mijloace de natură juridică, etică și culturală.
Referindu-se la aceeași problematică, a controlului social, Ion Vlăduț în lucrarea "Introducere în sociologia juridică" definește această noțiune ca desemnând "procesul prin care o instanță (persoană sau grup, instituție, asociație, organizație sau societatea în întregul ei), cu ajutorul unor mijloace materiale și simbolice, orientează, influențează, modifică sau reglează comportamentul sau acțiunile indivizilor și grupurilor sociale ce aparțin aceluiași sistem în vederea asigurării echilibrului dinamic al sistemului respectiv".
"Având în vedere faptul că "agenții și mijloacele" controlului social, ca de altfel și obiectul acțiunii sale, indivizii și grupurile sociale, reprezintă elemente identificabile în structura internă a societății, trebuie să constatăm faptul că, în realitate, controlul social este un mecanism de autoreglare a sistemului social global, este, altfel spus, un proces de autocontrol social. Așa se face că, în momentele de stabilitate relativă a sistemului, controlul social se exercită, în bună măsură, prin formele sale "îndulcite", iar în situațiile când acesta este amenințat cu destructurarea, controlul se exercită prin forme severe. De asemenea, în funcționarea acestui mecanism în anumite momente intervine și "toleranța" socială față de abaterile de la norme. În general, toleranța se asociază cu responsabilitatea subiectivă și cu autocontrolul, dovedindu-se funcțională pentru mecanismul de autoreglare al sistemului. În alte momente din evoluția societății, atunci când se instituie un control foarte sever, asistăm, dimpotrivă, la îngustarea, până la eliminare, a "marjei de toleranță" față de acei membrii ai societății care transgresează normele".
Controlul social – principalul factor de asigurare a ordinii sociale și normative dintr-o societate – se realizează printr-o serie de mijloace alcătuite din instrumente de persuasiune și presiune, organizate și neorganizate, implicite și explicite, directe și indirecte, formale și informale, menite să influențeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile și să se conformeze normelor și prescripțiilor grupului sau societății.
Aceste instrumente sunt numeroase și diverse în funcție de formele și instanțele de control social care le utilizează, constând, în principal, în sancțiuni, sugestii, acte de autoritate și de prestigiu, etc.
Această diversitate a mijloacelor controlului social – subliniază Dan Banciu – pot fi grupate în:
psihosociale, prin care se încearcă realizarea conformității acționându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor și comportamentelor indivizilor, astfel încât să se realizeze o respectare din convingere a normelor și valorilor sociale; în acest fel, indivizii cred în validitatea și legitimitatea modelului normativ și cultural al societății;
instituționalizate, prin care se exercită presiunea socială și este impusă ordinea socială sau juridică, prin intervenția organizată a diferitelor organisme statale, juridice, politice etc.;
neinstituționalizate, reprezentate de obiceiuri, tradiții, moravuri, uzanțe, cutume etc., care, datorită evoluției cultural – istorice și recunoașterii de către majoritatea membrilor unei societăți, devin adevărate modalități ("etaloane") de conduită pe care indivizii trebuie să le adopte în diferite contexte social – juridice.
Se poate aprecia că în orice societate eficacitatea mecanismelor controlului social depinde, în mare măsură, de complementaritatea reciprocă dintre normele și valorile interiorizate prin intermediul mijloacelor psihosociale și cele transmise sau impuse indivizilor prin mijloacele instituționalizate sau neinstituțioanlizate. Prin intermediul acestora, societatea poate cunoaște, modifica sau dirija diferitele comportamente individuale, impunând reguli coercitive conduitelor deviante sau recompensând pe cele compatibile cu normele și valorile sociale dezirabile.
În consecință, în funcție de caracterul permisiv sau, dimpotrivă, prohibitiv al mijloacelor utilizate de societate – Maria Voinea și Dan Banciu evidențiază cele două forme ale controlului social:
Controlul social pozitiv, fundamentat pe cunoașterea și internalizarea de către indivizi a valorilor și normelor de comportament dezirabile, ca și pe motivația internă a acestora de a le respecta din convingere.
Control social negativ, fundamentat, în principal, pe temerea și vinovăția individului că va fi pedepsit în cazul nerespectării sau transgregării regulilor și normelor de conviețuire socială. Această pedeapsă se concretizează, de cele mai multe ori, în aplicarea unor sancțiuni organizate (juridice, administrative, disciplinare etc.), dar și în dezaprobarea sau respingerea comportamentului său de către comunitate (ironizare, oprobiu, ridiculizare, izolare etc.).
În acord direct cu sensurile noțiunii de control social, Jan Szezepanski concluzionează: "fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalități de constrângere, interdicții și constrângeri, sisteme de persuasiune, sancțiuni până la constrângerea fizică, inclusiv sisteme de exprimare a recunoștinței, acordări de distincții și premii, datorită cărora comportarea indivizilor și a subgrupelor sunt conduse spre concordanța cu modelele acceptate de acționare, de respectare a criteriilor de valori, într-un cuvânt cu ajutorul cărora se formează conformismul membrilor".
III.2. CONTROL SOCIAL ȘI ORDINE NORMATIVĂ.
FORME ȘI STILURI DE CONTROL SOCIAL.
În secolul al XVII-lea Thomas Hobbes a formulat una dintre cele mai obsedante întrebări, la care au încercat să răspundă juriștii, sociologii, politologii sau psihologii. Esența acestei întrebări este: “Cum este posibilă o ordine socială rațională, atâta vreme cât oamenii, în mod natural și inevitabil egoiști, vor fi tentați, întotdeauna, să desfășoare acțiuni iraționale și să dea frâu liber numai instinctelor și intereselor lor individuale?”.
Răspunsul la această întrebare i-a condus pe reprezentanții disciplinelor menționate, la noțiunea de control social prin care se desemnează ansamblul de mijloace, mecanisme sau instituții de natură juridică, socială, politică sau psihologică prin intermediul cărora orice societate impune membrilor săi exigențele respectării ordinii sociale și juridice. Între aceste mijloace, mecanisme sau instituții se numără, în primul rând, legea (dreptul), dar și cultura, tradiția, obiceiurile, intervenția opiniei publice cât și orice tip de influență formală sau informală, spontană sau organizată, care asigură prin constrângere, convingere, persuasiune sau manipulare, cerințele respectării moralității, a ordinii juridice și sociale.
Întrucât ordinea socială are întotdeauna un caracter relativ, fiind permanent tendințelor de dezordine sau devianță de la cerințele morale legitime, intervenția controlului social, este, în permanență, prezentă în orice societate, manifestându-se prin intermediul forței sau coerciției instituționalizate, dar și în orice formă care implică mobilizarea colectivității contra încălcărilor ordinii sociale cum sunt: blamarea, oprobiul, ridiculizarea, evitarea, excluderea de la comunicare, etc.
Caracterizând formele profunde și subtile care stau la baza relațiilor sociale, aceste mecanisme au atras atenția prin faptul că oamenii reacționează atât la ofensele și prejudiciile îndreptate împotriva lor prin mijloace formale (prin intermediul legii) dar și prin raporturi de negociere sau conciliere, prin intervenții neinstituționale, cu caracter spontan, care apar, cel puțin la fel de eficiente decât cele cu caracter instituțional. O asemenea remarcă derivă din faptul că există uneori tentația, pentru juriști mai ales, de a pune în dependență exclusivă, conduita umană de norma penală prin promovarea unui normativism sau paternalism juridic absolut, care exclude intervenția spontaneității și creativității specifice omului. În mod real – afirmă Sorin M. Rădulescu în lucrarea "Homo Sociologicus" – omul nu este doar o ființă categoric rațională care trăiește în imperiul necesității absolute, reglându-și acțiunile numai în funcție de reguli și norme precise. El este în egală măsură cu acest lucru, și Homo Oeconomicus (cel care caută cele mai bune mijloace de realizarea a propriilor scopuri), Homo Justus (cel care își respectă obligațiile morale), Homo Eticus (care trăiește după percepte morale), dar poate fi și Homo Ludens, Homo Hieraticus sau Homo Religiosus – adică omul care sacrifică, adeseori, adevărul și normele de raționalitate în numele valorilor și principiilor, chiar dacă această sacrificare îi poate aduce prejudicii ori chiar moartea.
Nu trebuie, astfel, neglijat Omul, cu toate aceste roluri sociale în spatele cărora se află motivații, valori, sentimente, caractere, după cum nu se poate exclude, însă, intervenția factorilor cu rol de raționalizare instituțională a conduitelor și acțiunilor umane. De aceea, ca factor de stabilizare a ordinii sociale, legea reprezintă principalul mecanism de control social prin care societatea asigură evitarea sau sancționarea manifestărilor deviante.
În concepția lui E. Durkheim și T. Parsons procesul de trecere de la societatea tradițională la cea modernă a implicat evoluția profundă a controlului social, transformarea sa de la o formă difuză, nespecializată, la o formă specializată caracterizată de reguli, sancțiuni și agenți specifici.
Societățile tradiționale solicitau indivizilor omogenitatea acțiunilor și conduitelor și există o slabă stratificare și diferențiere a rolurilor sau funcțiilor sociale.
Pentru E. Durkheim principala caracteristică a normelor morale în societățile tradiționale este "represivitatea", adică tendința lor de a sancționa orice ruptură a legăturii de "solidaritate mecanică" care cere imperativ membrilor săi să manifeste conduite și să dezvolte acțiuni asemănătoare. Dimpotrivă, în societatea modernă, principalul caracter al normelor morale este cel "restituitiv", care stimulează legăturile legăturile de "solidaritate organică" bazate pe "nesimilarități convergente", pe diferențierea și specializarea funcțiilor, în cadrul căruia se desfășoară acțiuni similare subordonate unui scop comun. Pornind de la distincția dintre dreptul represiv și cel restituitiv, Dukheim controlului social în orice societate.
Spre deosebire de societățile tradiționale, societatea modernă implică creșterea eterogenității, a stratificării și specializării funcționale care atrage după sine următoarele caracteristici ale controlului social:
apariția mai multor sisteme morale comune diferitelor grupuri sociale;
trecerea de la reglarea prin intermediul relațiilor de status la reglarea pe bază de contracte încheiate între părți, supravegheate de un terț;
apariția legii ca principală formă de control social legitim, caracterizat prin voința generală, impersonală a colectivității, care se situează deasupra intereselor particulare ale părților în litigiu;
autonomizarea dreptului, desprinderea sa de alte instituții (economice, politice, religioase);
crearea unor mecanisme specializate și a unor agenți specializați cu aplicarea deciziilor legale.
Pentru Max Weber dreptul apare, în opoziție cu morala sau cu cutuma ca una dintre principalele forme de raționalizare a societății moderne care, alături de alte instrumente normative, permite precizie, eficiență, ierarhizare, eliminarea raporturilor personale și înlocuirea lor cu raporturi impersonașe ("birocratice") ce permit realizarea unei finalități obiective comune. Existența unor astfel de raporturi este posibilă prin apariția unor agenți cu rol specific (juristul, judecătorul etc.) însărcinați de către societate cu sarcina distinctă de a impune aplicarea normelor și sancțiunilor. Progresul dreptului – subliniază Weber – este însoțit de o specializare și o birocratizare crescând.
Asemenea lui Weber, Talcott Parsons consideră ordinea juridică ca o formă autonomă a sistemului de valori și simboluri care circumscriu și integrează relațiile sociale unei unități structural – funcționale, care oferă semnificație comună tuturor membrilor unei societăți. Se consideră, astfel, legea ca un instrument legitim ce asigură funcționarea adecvată a structurilor sociale și legitimează practicile autorității instituționale.
Interpretarea tradițională a controlului social îngloba în conținutul acestei noțiuni toate formele de reglare formală sau informală a conduitelor și acțiunilor indivizilor, însă utilizarea sa actuală pare să privilegieze caracterul său instiuționalizat, de unde și accentul pus, cu prioritate, pe aspectele coercitive sau represive.
Interpretările normative consideră controlul social în globalitatea aspectelor sale, ca ansamblul acțiunilor umane orientate către definirea devianței și stimularea reacțiilor sociale în prevenirea și respingerea ei. În funcție de diferitele norme evoluative utilizate de către diversele subculturi, definițiile devianței nu implică, în mod obligatoriu, consensul normativ. Formele controlului social au caractere și folosesc metode diverse în viața socială, de la cele spontane la cele organizate, de la cele cu caracter informal până la cele cu caracter instituționalizat. Trăsătura centrală a controlului social – arăta A.V. Horowitz – o reprezintă "modelele structurale, ale relațiilor între indivizi". "Variatele stiluri și forme de control social sunt încorporate în relații sociale concrete și corespund contextelor sociale în care operează". Din acest punct de vedere, familia școala, grupul de muncă, organizațiile constituie instanțe principale de control social care veghează ca raporturile interumane să se desfășoare în mod adecvat.
Date fiind manifestările sale multiple în diverse sfere ale vieții sociale, controlul social poate fi clasificat în mai multe moduri – după cum afirmă Sorin M. Rădulescu -, în funcție de diferitele criterii utilizate:
după instanțele de undă emană: exercitat de instituții cu caracter statal (tribunale, închisori etc.), de către diferitele grupuri sociale (familie, școală, grup de vecinătate etc.) sau chiar de anumiți indivizi investiți cu diverse autorități (capul familiei, preot, liderul charismatic, șeful ierarhic, etc.);
după maniera în care este exercitat: controlul social organizat sau formal (realizat de mecanisme ori instituții specializate) și control social spontan sau informal (realizat prin obieciuri sau tradiții, prin interacțiunile între indivizi, prin participarea acestora la viața colectivă, prin opinia publică etc.);
după direcția acțiunii exercitate: control social direct sau explicit (aprobări, amenințări, sancțiuni, acte de autoritate) și control social indirect sau implicit (zvonuri, manipularea prin intermediul propagandei sau publicității etc.);
după mijloacele utilizate: control social stimulativ sau pozitiv (indicații, sugestii, aprobări, recompense etc.) și control social coercitiv sau negativ (tabuu-ri, interdicții, sancțiuni punitive etc.);
după mecanismele de reglare normativă folosite: cu caracter social propriu-zis (instituții sau organisme cu caracter statal, juridice, politice, administrative etc.), cu caracter psihosocial (sugestia, convingerea, constrângerea, persuasiunea etc.) și cultural (obiceiuri, moravuri, convenții, cutume, tradiții etc.);
după metodele folosite în raport cu conduitele deviante (tipuri de sancțiuni): control social penal (pedepsele), compensator (plata unor daune), conciliator (negocieri și înțelegeri mutuale) și terapeutic (resocializare, tratament etc.).
Dezvoltând o clasificare complexă a tipurilor de control social în funcție de ultimul criteriu prezentat anterior, A.V. Horowitz menționează următoarele "stiluri de control social":
stilul penal: considerat ca formă "paradigmatică" a controlului social și al cărui obiectiv principal constă în "a produce durere sau alte consecințe neplăcute celor care au comis acte blamabile". Accentul pus pe morală, răspundere și intenție orientează stilul penal mai mult spre pedepsirea acțiunilor violatorului de normă, decât spre compensarea prejudiciului adus victimei. Scopul principal al sistemelor penale constă în sprijinirea, prin mijloace coercitive cu caractere statal, a codului moral;
Stilul compensator: implică obligarea violatorilor normei de a compensa victimele pentru prejudiciile și daunele suferite. Orientarea spre morală, răspundere și intenție au mai puțină importanță prevalând, în schimb, tendința de a reinstaura starea normală perturbată de actul deviant. Stilul compensator asigură că deviantul nu va suferi consecințele răzbunării sau stigmatizării;
Stilul conciliator: permite găsirea unor soluții prin negocierea mutuală între părțile implicate, fără implicarea sancțiunilor coercitive. Natura sa este mai mult persuasivă decât coercitivă, motiv pentru care acest stil se manifestă mai degrabă, în spațiul social, decât în cel juridic, propriu-zis.
Emergența organizațiilor și prezența avocaților în societățile moderne determină multiplicarea stilurilor conciliatorii ca mijloc principal de a soluționa conflictele sociale;
Stilul terapeutic: principalul său obiectiv este prezentat de modificarea personașității persoanelor deviante, prin manipularea unor sisteme simbolice ce-și propun să readucă indivizii la "normalitate". În acest sens, ei sunt tratați ca pacienți, exceptați de obligații, în afara aceleia de a coopera cu terapeuții pentru a putea fi recuperați.
Fiecare dintre aceste patru stiluri – apreciază Horowitz – implică mobilizarea unor agenții de control social oficiale sau desfășurarea unor acțiuni cu caracter neoficial din partea unor indivizi sau grupuri. Scopul lor de bază nu este numai acela de a aplica sancțiuni, dar și de a preveni sau detecta tendințele de devianță.
Cu toate acestea, în pofida eforturilor diferitelor instituții și organisme specializate care utilizează o gamă variată de mijloace și tehnici de adaptare a indivizilor la normele și structurile sociale, în mai multe societăți continuă să se profileze forme de devianță, inadaptare și marginalizare a anumitor indivizi și grupuri.
Pentru realizarea conformității indivizilor și prevenirea conflictelor și tensiunilor sociale, dreptul și legislația sunt utilizate ca forme de control social, la asanarea surselor potențiale de inegalitate și sărăcie, la asigurarea dreptului social al individului de a trăi o viață civilizată în concordanță cu standardele unei societăți moderne. Pentru acest motiv, multe țări elaborează programe de politică socială, economică și culturală, care dobândind valoare legislativă urmăresc, prioritar, adaptarea individului la modelul societal, sintetizat în conceptul de "establishment".
O situație diferită a cunoscut-o dreptul (și legislația) în regimurile totalitare (comuniste), unde a fost utilizat ca principal mijloc de construire, modelare și perfecționare a "omului nou", prin promovarea "obedienței" totale față de valorile socialismului, uniformizarea și "standardizarea" conduitelor și comportamentelor și "convergența" intereselor și aspirațiilor individuale cu cele general – sociale. ("Rolul și funcțiile dreptului în făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate", București, Edit. Academiei, 1974). Consacrând formal principiul supremației legii (și, implicit, nerecuoașterea cutumei și "voința poporului muncitor ridicată la rangul de lege" – a reprezentat un mijloc eficace de control al tuturor acțiunilor indivizilor și de restrângere a drepturilor și libertăților lor fundamentale. El s-a concretizat printr-o adevărată "inflație" penală, dusă dincolo de limitele normale ale unei protecții și apărări sociale ce există în orice societate civilizată (cum ar fi, de exemplu, sancționarea extrem de severă a delictelor îndreptate contra securității statului și ordinii socialiste, a celor care prejudiciază proprietatea socialistă sau introducerea, în anumite perioade, a principiului "analogiei infracțiunii" în locul legalității delictului și sancțiunii etc.).
În calitatea lor de vehicule ideologice ale exercițiului puterii, principiile socialiste aveau să devină principalele elemente semnificative ale promovării, cu obstinație, a unui tip de raționalitate instrumentală ce se bazează – după cum afirmă Sorin M. Rădulescu – pe două mari imperative considerate, în mod aprioric, ca fiind cerințe legitime ale sistemului social: a) obligația, sub amenințarea sancțiunilor, a tuturor categoriilor și grupurilor sociale, de a se supune normelor instituțiilor și organelor regimului politic și de a se organiza în configurații sociale, definite prin reguli riguroase și mijloace coercitive menite să asigure standardizarea și masificarea conduitelor; b) cerința obligatorie ca sistemul politic să exercite, prin intermediul acestor forme organizate în prealabil, un control permanent asupra individului, prin reprimarea oricărei creativități și inițiative personale ca fiind de natură "deviantă", "irațională" ori "anormală".
Denigrând ideea de dreptate și justiție, dreptul socialist a reprezentat un mijloc de aplicare diferențiată a sancțiunilor și recompenselor sociale, în funcție de criterii politice, partidice (comuniste) și ideologice, ceea ce a generat inegalități și inechități sociale, ale căror efecte devin anomice în perioada de tranziție spre economia de piață (cum este și situația României după evenimentele din decembrie 1989).
Definită ca o stare în care normele de bază își suspendă temporar funcționalitatea, anomia socială poate fi considerată, până la un anumit punct, o noțiune adecvată ce caracterizează societățile postcomuniste și în care lipsa de claritate sau inconsistența prescripțiilor normative determină stări conflictuale, instabilitate comportamnetală, inadaptare și neintegrare socială, devianță și delicvență. De aceea, un factor deosebit de important ce trebuie avut în vedere este însăși legislația care, departe de a interveni ca variabilă adițională, poate influența în sens negativ sau pozitiv, transformările sociale și predictibilitatea comportamentelor indivizilor. În consecință, oricărei legislații într-un anumit domeniu trebuie să-i corespundă un minimum de norme și valori economice, politice, culturale, sociale și intelectuale capabile să stimuleze schimbările sociale. În caz contrar, legislația poate deveni chiar un factor de imobilism și frânare socială, determinând proliferarea unor efecte secundare perverse ale legilor și actelro normative, concretizate în multiplicarea fenomenelor de fraudă, evaziune și corupție, la declasarea unor indivizi care se conformează normelor și la ascensiunea rapidă a altora care utilizează mijloace ilicite sau imorale pentru realizarea scopurilor lor. Mai mult, perpetuarea sau prelungirea stării de anomie poate conduce la scăderea controlului social, la dereglarea ordinii sociale și normative și la dezvoltarea unor medii sociale "subculturale", cu propensiune ridicată spre devianță și criminalitate.
III.3. DEVIANȚĂ SOCIALĂ
Noțiunea de devianță socială desemnează, în înțelesul său cel mai general, orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup particular. Definit ca un tip de comportament, care se opune celui convențional sau conformist, devianța cuprinde, în primul rând, orice încălcare a legii (infracțiunile) dar și orice "deviere" (abatere) de la regulile de conviețuire și imperativele de ordine ale unei forme de viață colectivă (societate, grup, organizație, instituție, cultură, subcultură).
Este esențial de menționat, însă, că nici o acțiune sau conduită umană ne este, în mod inerent, prin ea însăși, deviantă, ci este calificată ca atare ed normele și valorile grupului de referință, care impun standarde de apreciere și legitimitate pentru actele și comportamentele "socialmente" acceptabile sau indezirabile. În acest sens, devianța nu este echivalentă cu absența normelor (anomia sau dezorganizarea socială), ci cu adoptarea unor norme incompatibile cu standardele de moralitate, normalitate sau raționalitate ale societății în ansamblul ei, cu modelul ei cultural – normativ dominant (sociotipul sau personalitatea de bază).
După părerea multor autori, fenomenul de devianță socială are un caracter universal, întrucât "nu poate exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puțin de la tipul colectiv; este inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care prezintă un caracter criminal". Fiind intim legată de "condițiile fundamentale ale oricărei vieți sociale", devianța reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluției societății, a moralei și a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca "o ființă nesociabilă, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societății, ci el este un agent regulator al vieții sociale".
Referindu-se la acest aspect – al existenței în orice societate a fenomenului de devianță, al prezenței acestui fenomen în manfiestările comportamentale și în acțiunile cu caracter social, și punându-l în corelație cu ordinea socială Paul Rock observa următoarele: "Devianța nu este pur și simplu un set de evenimente patologice care irup spre marginile societății; ea este tocmai esența ordinii sociale. Numai atunci când structura unei lumi sociale este delimitată în termeni de contraste, viața socială poate fi organizată și coordonată. Devianța susține și produce ordine prin nașterea obligațiilor și tensiunilor, prin dispersarea ambiguităților și prin impunerea unor limite distincte acțiunii potențiale. (…) Devianța animă, astfel aproape toate procesele sociale fundamentale".
Deși există unele diferențe între punctele de vedere ale autorilor și specialiștilor care s-au ocupat de explicarea noțiunii de devianță, majoritatea sunt de acord că acest fenomen include ansamblul comportamentelor care violează normele și valorile recunoscute ca legitime într-o societate, ceea ce determină o reacție socială din partea instituțiilor, instanțelor și agenților de control social, impunând adoptarea unor sancțiuni sociale față de indivizii devianți. În consecință, extensia, intensitatea și gravitatea devianței sociale depinde în mare măsură de valorile și normele care sunt încălcate, precum și de reacția publică față de diferitele abateri și încălcări. De aceea, evaluarea devianței sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor și regulilor de conduită și terminând cu intensitatea reacției sociale față de violarea acestora.
În ansamblul formelor de devianță socială se include și delicvența (criminalitatea), care afectează cele mai importante valori și relații sociale. Ea include ansamblul actelor și faptelor care, violând regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancțiuni negative organizate din partea agenților specializați ai controlului social (poliție, justiție, tribunale, etc.). Pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme de devianță socială cu caracter penal, o serie de autori consideră că trăsăturile specifice ale delicvenței constau în:
Violarea legilor și prescripțiilor juridice care interzic comiterea anumitor acțiuni;
Manifestarea unui comportament contrar regulilor morale și de conviețuire socială;
Desfășurarea unei acțiuni antisociale care periclitează siguranța instituțiilor și gupurilor sociale, producând un sentiment de teamă și insecuritate în rândul indivizilor.
Evoluția și tendinețele delictelor, intensitatea și gravitatea acestora, ca și efectele lor negative asupra ordinii sociale determină modificări corespunzătoare în planul normativului penal. Astfel, delicvența include acele violări și încălcări ale normelor penale și de conviețuire socială care protejează ordinea publică, drepturile și libertățile individuale, viața și integritatea persoanei în societate.
Un comportament delicvent comportă, după opinia lui E.H. Sutherland, următoarele caracteristici:
are o serie de consecințe negative, prin faptul că prejudiciază interesele întregii socități;
face obiectul unor interdicții sau constrângeri formulate de legea penală;
prezintă o intenție antisocială deliberată, urmărind un scop distructiv;
cuprinde fuzionarea intenției cu acțiunea culpabilă;
fapta este probată juridic și sancționată ca atare.
Din punct de vedere juridic, un comportament delcvent este definit printr-o serie de trăsături specifice, care se regăsesc în majoritatea sistemelor legislative și anume: a) reprezintă o faptă, o acțiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal prin care sunt violate și prejudiciate anumite valori și relații sociale; b) această faptă este comisă de o anumită persoană care acționează deliberat, conștient sau responsabil (are răspundere penală); c) fapta respectivă este incriminată și sancționată de legea penală.
Codul penal român nu utilizează noțiunea de delict sau crimă, spre deosebire de alte sisteme penale, ci pe cea de infracțiune. Penalistul român I. Tahoviceanu această noțiune ca reprezentând "acțiunea sau inacțiunea, care fiind socotită doloasă sau culpoasă, legituitorul a sancționat-o penalicește". Prin articolul 17 din Codul Penal, infracțiunea este definită ca o "faptă care preintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală".
Astfel, "orice comportament infracțional posedă un caracter antisocial sau ilicit pentru structura și coeziunea grupurilor sau a societății, perturbând ordinea instituțională instituită". În dreptul penal, gradul de periculozitate socială a delicvenței este determinat după anumite criterii normative, ca și după diverse elemente, cu caracter intrinsec sau extrinsec, ce caracterizează esența abaterilor și încălcărilor comise. Dintre acestea mai importante sunt: valoarea obiectului infracțiunii, mărimea și natura prejudiciului produs, modul de comitere a infracțiunii, etc. Pentru acest motiv, numai în prezența unei anumite fapte, considerată ilicită sau ilegală, norma prevede sancționarea persoanei vinovate. Pentru a exista, deci, răspundere penală, trebuie să existe, în primul rând, o faptă antisocială reală, săvârșită de o anumită persoană care este responsabilă, iar, în al doilea rând, fapta respectivă trebuie incriminată de legea penală. Inexistența uneia sau a mai multora dintre aceste trăsături (ilicitatea, vinovăția, incriminarea) conduce, practic, la inexistența delictului sau crimei ca atare. Principiul legalității delictului și sancțiunii ("nullum crimen sine lege", "nulla poena sine lege") este înscris la loc de frunte în marea majoritate a legislațiilor moderne, reprezentând suprema garanție a respectării drepturilor și libertăților individuale.
Deoarece caracteristicile generale și specifice ale infracțiunilor se stabilesc prin intermediul normelor penale, acestea diferă de la o țară la alta, în funcție de trăsăturile social – politice și chiar culturale ale diferitelor legislații naționale. Lipsa de uniformitate a diferitelor jurisdicții penale împiedică, astfel, a aduce la un numitor comun tipurile de delicte și infracțiuni și a le clasifica în funcție de un criteriu unic. Pentru acest motiv, criteriile normativului penal sunt singure în măsură să stabilească repere precise pentru analiza și clasificarea infracțiunilor, cu atât mai mult cu cât , dat fiind caracterul lor formal și neutru în raport cu indivizii particulari, ignoră cauzele și condițiile concrete ce determină diverse tipuri de delicte. Dacă la o primă analiză delicvența apare ca fenomen juridic (ca un fapt înscris și reglementat prin norme de drept penal), ea reprezintă, prin determinările sale profunde, prin circumstanțele ei de producere și existență, ca și prin consecințele induse, și un fenomen social, deoarece abaterile și încălcările legii lezează cele mai importante valori și relații sociale.
Fenomenul delicvent prezintă aspecte și forme diferite, în funcție de săvârșirea, descoperirea, înregistrarea și sancționarea faptelor penale comise de diferiți indivizi. Pe baza acestor criterii, literatura de specialitate juridică și criminologică face distincție între următoarele categorii de delicvență:
Delicvența (criminalitatea) reală, denumită în literatura criminologică și sociologică "cifra neagră" a criminalității. Ea este constituită din totalitatea actelor și faptelor antisociale cu caracter penal săvârșite în realitate, indiferent dacă ele au fost desacoperite și înregistrate de organele penale. Criminalitatea reală reprezintă adevărata dimensiune a ilicitului penal, însă estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaționale și statistice.
Delicvența (criminalitatea) descoperită, care include numai acea parte a actelor antisociale săvârșite în realitate și care au fost depistate și identificate de organele specializate de control social. De regulă, cifra delicvenței descoperite este inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite și nu toți delicvenții identificați, de asemenea, unele delicte nu sunt reclamate, altele nu sunt înregistrate, altele sunt retrase de către victime.
Delicvența (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delicvența descoperită și înregistrată de organele de poliție care este judecată și sancționată de instanțele de judecată. Astfel, unele delicte (și delicvenți) sunt grațiate și amnistiate, altele nu mai sunt sancționate datorită împlinirii termenelor legale de prescripție, în timp ce unele nu se mai judecă datorită decesului delicventului sau sustragerii acestuia de la judecată. Nu de puține ori, legea intervine și dezincriminează unele delicte care au fost săvârșite în mod real sau înlătură răspunderea penală pe motive de minoritate, iresponsabilitate, desistare a victimei. Ca atare, diferitele tendințe și evoluții ale delicvenței judecate reprezintă fie rezultatul multiplicării și extinderii legii penale asupra unor fapte neincriminate până atunci, fie al creșterii eficienței activității organelor de justiție de sancționare a persoanelor care au comis acte antisociale.
În consecință, în înțelesul său cel mai general, noțiunea de devianță socială – după cum afirmă T.S. Botomore – desemnează nonconformitatea, abaterea sau încălcarea normelor și regulilor sociale. Ea include ansamblul comportamentelor și conduitelor care formulează așteptările instituționalizate, adică acele drepturi care sunt împărtășite sau recunoscute ca legitime în cadrul unei societăți.
CAPITOLUL IV
SOCIALIZARE ȘI INTEGRARE SOCIALĂ
IV.1. PROCESUL DE SOCIALIZARE –
MECANISME ȘI EFECTE
IV.2. INTEGRARE NORMATIVĂ ȘI SOCIALĂ
IV.1. PROCESUL DE SOCIALIZARE –
MECAINSME ȘI EFECTE
După cum este subliniat în capitolele anterioare ale lucrării, scopul oricărei societăți este acela de a-și menține echilibrul, ordinea normativă și socială. Acest deziderat se poate atinge prin funcționarea optimă a elementelor structurii sociale, a grupurilor, colectivităților și instituțiilor și prin integrarea armonioasă în diversele sfere ale societății. Pentru realizarea acestor scopuri funcționale societatea și-a creat mecanisme specifice de socializare și integrare socială.
Socializarea reprezintă procesul social fundamental prin care orice societate își proiectează, reproduce și realizează prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul normativ și cultural.
Mecanismele și agenții socializării cunosc o mare varietate asigurând, fiecare în parte și toți împreună, stabilitatea și funcționalitatea structurilor sociale.
Conceptul de socializare definește procesele, mecanismele și instituțiile prin care societatea se reproduce în fizionomia personalității umane care îi este specifică.
Dacă cei mai mulți autori consideră socializarea ca fiind principalul proces prin care indivizii își însușesc normele, valorile și regulile de comportament specific unui grup social din care fac parte sau reprezentând procesul de interiorizare a modelului normativ și cultural în conduita fiecărui individ al unei societăți, există numeroase divergențe de opinii în privința tipurilor, mecanismelor și instanțelor de specializare. Astfel, unii autori consideră procesul de socializare ca rezultat al interacțiunii unor factori sau agenți de socializare ca rezultat al interacțiunii unor factori sau agenți de socializare formali și neformali, având ca finalitate ajustarea comportamentului indivizilor sau adaptarea acestora la mediul social, independent de criteriile de valorizare rezultate din modelele social politice și culturale ale unei societăți.
Conform concepției majorității autorilor, comportamentul social poate fi evaluat mai mult prin conformitatea sa la norme, decât prin capacitățile sale intrinseci. Conformitatea sau obediența la normele sociale se datorează contribuției a cel puțin trei factori: a) procesul de internalizare a normelor; b) faptul că, adeseori, individul nu este "conștient" de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de comportament; c) conștiința faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancțiuni punitive, în timp ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal.
Dependentă de procesul de socializare, internalizarea normelor și valorilor unui grup social presupune treptat transformarea controlului social în autocontrol și modificarea comportamentului de la o formă normativă (reglată din exterior) la o formă normală (motivată intern); la aceasta contribuie atât presiunea grupului, cât și necesitatea, motivată social, ca acțiunile individului să concorde cu scopurile și cerințele grupului din care face parte.
După cum remarca sociologul polonez Jan Szezepanski, în procesul socializării, "societatea formează modurile de comportare, canalizează satisfacerea nevoilor și ceea ce se numește natura umană, indiferent de felul cum este definită, este un ansamblu de elemente ale culturii care au fost interiorizate". Deci, J. Szezepanski definea socializarea drept acea parte a influenței mediului, care determină individul să participe la viața socială, îl învață să înțeleagă cultura, îl face capabil să îndeplinească anumite roluri sociale. În această optică, socializarea cuprinde și educația, dar nu se reduce la ea. Procesul de socializare cuprinde influența familiei, a colegilor și a prietenilor, a presei, T.V., cărților etc. Socializarea implică formarea modalităților de satisfacere a instinctelor biologice, formarea deprinderilor și modului de comportare în diverse situații sociale importante.
Concepând socializarea ca un proces în decursul căruia un individ capătă o identitate culturală determinantă și, în același timp, reacționează la această identitate, B. Bernstein consideră că, în final, "socializarea are ca efect de a-i face pe oameni siguri și previzibili", deoarece în decursul acestui îndelungat proces "individul devine conștient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care acționează în societate".
Facilitând existența normală a vieții sociale – ce are la bază reguli și legi juridice – asigurând stabilitatea și funcționarea adecvată a structurilor sociale și permițând continuitatea și coeziunea internă a grupurilor sociale, procesul de socializare îl învață pe individ să înțeleagă normele juridice și culturale, modelele lor de raționalitate și acțiune. De aceea, J.L. Child definea socializarea ca acel proces prin care individul este orientat în a-și dezvolta comportamentul său actual cu standardele societății.
Toate aceste interpretări pun accentul pe conformitate, pe “învățarea” acestei conformități de către indivizii care alcătuiesc o anumită societate sau un anumit grup social.
Spre deosebire de aceste interpretări, care pun accentul pe conformitate – ca produs esențial al socializării – există alte concepții care privesc acest proces în mod dinamic, în cursul căruia se schimbă atât mediul cât și individul. În cadrul acestui proces, individul asimilează un întreg sistem de cunoștințe, atitudini, deprinderi și reguli juridice și morale, necesare conviețuirii sociale, dezvoltându-și gândirea, imaginația și capacitățile creatoare. În acest sens, L. Broom și Ph. Selznik consideră că, pe tot parcursul vieții lor, indivizii își schimbă comportamentele, valorile pe măsură ce își asumă noi roluri și câștigă noi experiențe; aceste schimbări graduale și parțiale constituie, după părerea celor doi autori, “socializarea continuă”.
Evidențiind, de asemenea, un punct de vedere deosebit de cel care pune accentul pe noțiunea de conformitate, alți autori privesc socializarea ca un proiect de “maturizare”, de dezvoltare progresivă, care permite identificarea individului cu ceilalți membri ai societății din care face parte, discernământul față de mesajele primite și capacitatea de personalizare, subliniază P. Malrieu, sunt reprezentate de efortul individului de a localiza și discerne semnificația actelor și existenței sale în cadrul mediului social.
În lucrarea “Sociologie juridică”, Maria Voinea și Dan Banciu evidențiază cele mai semnificative aspecte pe care le cuprinde socializarea:
Socializarea (inclusiv educația) formează disciplina, stăpânirea instinctelor și nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societatea respectivă;
Socializarea insuflă aspirații și năzuințe în vederea obținerii unor lucruri sau calități, a unui prestigii;
Socializarea permite transmiterea unor cunoștințe și posibilitatea satisfacerii unor roluri;
Socializarea asigură o clasificare profesională și alte calități necesare în viață.
Orice societate elaborează modele și norme care pot fi sintetizate într-un “tip ideal” ce urmează a fi atins prin intermediul procesului de socializare, prin promovarea unor comportamente acceptate și așteptate. Socializarea formează personalitatea omului și îl adaptează la viața în colectiv, îl orientează în alegerea și realizarea unor acțiuni necesare atingerii scopurilor propuse.
În calitatea sa de grup social omogen și instituție social – juridică fundamentală, familia reprezintă cadrul principal în interiorul căruia, prin intermediul procesului de socializare, indivizii își însușesc primele noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicție marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conștiinței morale și juridice.
Familia constituie cadrul de realizare a sociabilității, premisa deprinderii normelor dezirabile, a modelelor de conduită de așteptate. În cadrul familiei are loc modelarea personalității copilului, trecerea de la un comportament normativ (reglat din exterior) la un comportament normal (bazat pe autoreglare și autonomie morală).
Astfel, procesul de socializare începe chiar în perioada copilăriei, în cursul căreia intervin primele contacte sociale și experiențe de viață (socializare primară sau socializare de bază) și continuă de-a lungul vieții adultului, odată cu dobândirea, de către acesta, a unor statusuri și roluri succesive (socializare continuă). Deoarece copilul este socializat într-un climat profund afectiv (familia), iar adultul într-un context definit prin neutralitate afectivă (instituția profesională), conținutul socializării diferă în fucnție de diferitele stadii ale ciclului de viață și de obiectivele diverselor instituții și grupuri formale sau informale. Spre deosebire de influența formativ – educativă inițială exercitată asupra personalității de către socializarea de bază, care este doar parțială, socializarea continuă, care este globală, intervine în tot cursul schimbărilor din viața adulților, în măsura în care aceștia își schimbă valorile, atitudinile, comportamentele, asumându-și noi roluri sociale.
Reprezentând un proces care duce la un anumit tip de conformism (conformitatea individului cu ceea ce așteaptă grupul sau societatea), dar și la tendința de inovație socială, socializarea poate să aibă o direcție conformă cu cerințele, valorile și normele juridice și sociale admise și dezirabile (socializare pozitivă) sau o direcție contrară acesteia, deseori marginală în raport cu societatea, dar uneori, conformă cu cerințele unor grupuri sau subculturi (socializare negativă). Noțiunea de “socializare negativă” (efectuată de grupurile marginale) oferă o indicație semnificativă despre cauzalitatea și condiționarea socială a anumitor comportamente deviante și delicvente și necesitatea extinderii rolului diferitelor instanțe și organisme de socializare în toate mediile sociale. În același timp, relația dintre “socializarea pozitivă” (normală și concordantă, realizată potrivit modelului juridic existent în societate) și “socializare negativă” (realizată în grupurile marginale) poate constitui o cale importantă prin care cercetarea criminologică și sociologică contribuie la identificarea și explicarea cauzelor devianței și infracționalității.
Deși se înțelege că nu există individ care să nu treacă prin experiențele esențiale ale socializării, atunci când procesul de socializare pozitivă intervine, sancționând comportamentele deviante ale anumitor indivizi, supunându-i pe aceștia procesului de resocializare. Resocializarea este similară procesului în cadrul căruia se intenționează schimbarea normelor, valorilor și convingerilor individului deviant, prin adoptarea celor dezirabile din punct de vedere juridic și social. Ea este doar unul dintre mijloacele de control al comportamentului delicvent pe care societatea le are la dispoziție, în afara sancțiunilor punitive.
În acest sens, L. Broom și Ph. Selznik consideră resociaizarea ca un proces de reorientare și remodelare a personalității individului deviant, de transformare a acesteia în raport cu normele juridice existente în societate. Ea presupune schimbări fundamentale în comportamentul și conduita individului, implicând abandonarea unui mod de viață și adoptarea altuia, prin dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile juridice și sociale dorite și permise în societate.
IV.2. INTEGRARE NORMATIVĂ ȘI SOCIALĂ
Unul din efectele procesului de socializare, a exercitării rolurilor de către indivizi în conformitate cu așteptările grupului, a participării la viața socială este integrarea socială.
Cei mai mulți autori definesc integrarea socială ca o stare obiectivă dată de asamblarea și ajustare reciprocă într-un sistem organizat al unei totalități de elemente (indivizi, grupuri, norme, valori, acțiuni) între care se stabilesc raporturi de interdependență.
Integrarea socială este un proces social fundamental, caracterizat de o serie de particularități care, la rândul lor, variază de la o societate la alta, de la un nivel de organizare socială la altul. Integrarea presupune, totodată acomodare adică soluționarea conflictelor existente între diferite aspirații și atitudini comportamentale, între indivizi, grupe, clase; se poate realiza prin dominare, compromis, conciliere, conversiune.
Cei mai mulți autori subliniază faptul că acest concept, de integrare socială, cuprinde o serie de note specifice, esențiale pentru a desemna configurația închegată a unei structuri sau colectivități:
reprezintă un proces social prin care se realizează o permanentă reînnoire a unei unități sociale, în condițiile postulării echilibrului relativ, structural și funcțional al acestei unități, implicând, în mod necesar, întărirea elementelor ei;
desemnează o stare de "echilibru" social, definită prin absența marginalității și prin convergența a doi termeni aflați, inițial, într-o relație de tensiune, convertită, ulterior, într-o relație de armonie;
postulează apartenența și participarea (neimpusă) individului la un set de norme, valori și atitudini comune ale grupului, care, odată internalizate și externalizate de individ în comportamente explicite, facilitează întărirea solidarității funcționale a grupului;
reprezintă rezultatul unei serii de adaptări și ajustări normative a individului la un câmp definit de relații de grup, rezultat care are drept consecință eliminarea conflictelor și tensiunilor și stabilirea unor raporturi coezive și participative.
Ca proces în esența sa rațional, integrarea normativă se identifică cu "integrarea între norme și persoane" și variază în funcție de concordanța între conduită și norme. Ea mai este definită și ca un mod eficient de articulare a modelelor normative cu procesul motivațional, astfel ca indivizii să acționeze conform standardelor prescrise. Opusă stării de integrare normativă este starea de anomie, definitorie pentru un conflict de norme. Pentru E. Durkheim, anomia echivalează cu conflicte puternice între mai multe norme, situație ce se caracterizează prin absența prin absența acestora și care generează dificultăți psihologice puternice pentru individ. Integrarea normativă este dependentă de procesul de socializare (prin care un individ învață "să intre" în cultura societății sale, învățând să cunoască și să aplice ideile, normele și valorile grupului social în care trăiește și pe care le internalizează în vederea utilizării lor în diferite situații sociale) și de conformitatea cu normele și regulile societății globale (coordonarea acțiunilor individului în acord cu așteptările altora și cu evitarea actelor ce impun răspunsuri nefavorabile din partea grupului). Un asemenea proces facilitează predictibilitatea comportamentelor sociale și furnizează potențe pentru eficiența acțiunilor în cadrul grupului. Respectarea normelor grupului și orientarea spre valori și reglementări juridice comune întărește coeziunea între membri și favorizează un grad ridicat de integrare socială a grupului respectiv.
În diferite situații empirice au fost utilizați diverși indici de integrare normativă, luându-se ca bază conformitatea cu normele sociale. R.C. Angell a utilizat un indice al integrării alcătuit din două măsuri particulare: un indice de criminalitate, care măsoară integrarea negativă (absența integrării în cadrul sistemului normativ de bază, dar prezența ei în interiorul unui sistem normativ delicvențial) și un indice de ameliorare (bunăstare), care măsoară integrarea pozitivă (participarea individului la consolidarea sistemului normativ existent). Pentru Werner Landecker, limita principală a acestui indice constă în faptul că utilizează o informație obținută la nivelul unei unități administrative (comunitatea locală), eludând informațiile din alte contexte normativ – organizaționale.
Integrarea normativă poate fi înțeleasă ca un proces general de interrelaționare între normele, conduitele individului și grupului cu normele și modelele juridice ale societății globale, măsura acestui proces depinzând de frecvența și amploarea actelor deviante care se abat de la normele prescrise.
Astfel, rezultatul integrării cât și al socializării este, la scara individului reprezentat de formarea personalității, iar la scară socială de realizarea coeziunii sociale, asigurării ordinii normative și sociale.
Opusul stării de integrare îl reprezintă dezintegrarea – proces care, afirmă Maria Voinea și Dan Banciu, poate avea următoarele cauze:
participarea la grupuri sociale care impun individului modele divergente, roluri și valori divergente;
participarea la viața unui grup dezorganizat în care nu există criterii de apreciere clar definite sau care se află în conflict cu alte grupuri;
divergențele dintre elementele bio și psihogene și cerințele rolului social.
Se consideră că o personalitate integrată este o condiție a participării "normale" și active la viața socială, în conformitate cu normele de comportare acceptate.
Socializarea și integrarea socială și normativă sunt, în esența lor, procese de "învățare socială". Învățarea socială este procesul care cuprinde achizițiile de informații, însușirea de deprinderi, interiorizarea valorilor și normelor juridice și sociale, transformarea lor în comportamente.
Din această perspectivă apariția comportamentelor antisociale la unele persoane ca fiind rezultatul unei interacțiuni dintre individ și mediu, interacțiune în cursul căreia procesul de învățare nu s-a realizat conform așteptărilor, normele și valorile deprinse fiind socialmente neacceptate. În această situație se realizează o socializare incompletă și discordantă, premise ale unui comportament delicvent. În această ordine de idei, F. Mahler consideră că "resocializarea este un fapt de dezvățare", în cursul căruia subiecții își restructurează personalitatea și relațiile lor sociale printr-o interiorizare a valorilor și normelor juridice și sociale.
Așa cum reiese din cele afirmate anterior, pentru aprecierea gradului de integrare (respectiv, de neintegrare) socială, o importanță deosebită o are tipul de integrare normativă, care presupune articularea pattern-urilor (modele, valori, norme) normative ale societății cu procesele motivaționale ale indivizilor, astfel încât să se realizeze conformitatea cu cât mai deplină a acestora. După cum arată R.C. Angell, integrarea normativă este un proces de durată care nu se derulează uniform; ea variază invers proporțional cu dimensionarea și structura grupului social, în sensul că, cu cât un grup social este mai mare și mai complex, cu atât interiorizarea normelor se realizează mai dificil. O asemenea integrare presupune ca o condiție indispensabilă integrarea socială în sensul larg, deoarece nu este de conceput o cunoaștere și receptare a normelor fără un anumit grad de conformitate dar și pătrunderea informației, fără "asimilare" de informație printre membrii grupului.
Integrare normativă este aceea care conferă integrării o conotație pozitivă semnificativă, integrarea socială urmând să fie evaluată prin raportarea la obiectivele și cerințele anumitor relații sociale pe care le circumscrie. În consecință, în analiza relației dintre integrarea socială și procesul de socializare trebuie avut în vedere faptul că deficitul de socializare manifestat de anumiți indivizi sau grupuri sociale (sub forma necunoașterii, nereceptării sau chiar respingerii sistemului de norme și valori sociale) conduce și la un eșec al integrării lor sociale și, în special, a celei normative; ca urmare, integrarea acestor indivizi sau grupuri este "negativă", fiind în discordanță cu modelele, valorile și normele societății globale.
Neintegrarea (forma negativă a procesului de integrare) se datorează unor deficiențe de adaptare, fie unor condiții sociale care favorizează apariția unor comportamente dezintegrative, distructive și disfuncționale pentru stabilitatea sistemului social. În cazul indivizilor sau grupurilor ale căror comportamente sunt în discordanță cu modelele, valorile și normele unanim acceptate și recunoscute în societate, lipsind dimensiunea normativă societală, nu se poate vorbi de o integrare social pozitivă, ci de una negativă; în aceste cazuri, chiar dacă se realizează integrarea lor la un grup marginal în cadrul căruia au loc unele forme de "solidaritate", ea are un caracter antisocial, întrucât se depărtează de la modelul juridic și cultural al societății. În acest sens, George Basiliade sublinia că, se poate spune că există, în cadrul grupurilor antisociale, un minimum de reguli, de uzanțe, obieciuri, un "cod" nescris de drepturi și obligații mutuale, aflate în discordanță cu cele ale societății, dar a căror aplicare și respectare asigură "supraviețuirea grupului respectiv".
Respectând , de cele mai multe ori, eșecul socializării și integrării sociale, inadaptarea și comportamentul dezintegrativ constituie un indicator cert al apariției unor manifestări aflate la limita devianței sociale, cu posibilitatea transformării, ulterioare, în forme delicvente. În acest caz, se pune atât problema respingerii și sancționării în forme instituționalizate a manifestărilor antisociale, cât și a recuperării sociale a indivizilor devianți printr-un complex proces de reintegrare socială.
Procesul de reintegrare socială a indivizilor cu comportamente deviante implică realizarea cât mai deplină a unei integrări sociale, în sens larg, dar, în primul rând, a integrării normative.
În concluzie, se poate afirma că o serie de teorii criminologice și sociologice abordează devianța și delicvența ca eșec al integrării și socializării, mai precis a formelor pozitive de integrare și socializare, insistând asupra perturbărilor și disfuncțiilor mecanismelor și agenților socializatori. Conceptele de integrare și socializare cu sensurile și semnificațiile lor, constituie o premisă teoretică și metodologică esențială pentru înțelegerea marginalității, devianței și delicvenței ca fenomene sociale, oferind în același timp elemente necesare realizării coeziunii sociale, asigurării ordinii sociale și de drept.
CAPITOLUL V
PRACTICA JUDICIARĂ
Ordinea de drept reprezintă – după cum am arătat în cele patru capitole ale lucrării – temeiul desfășurării normale ale acțiunilor sociale, menită să asigure coeziunea relațiilor și cooperările sociale dintre indivizi. Ea este constituită dintr-un corpus închegat de norme, reguli, prescripții, îndatoriri și obligații care reglementează conduita și comportamentele sociale și individuale. Însă, nu se poate afirma că fiecare individ se conformează normelor și prescripțiilor juridice, existând întotdeauna un anumit număr de cazuri în care membrii societății se abat de la exigențele legii și săvârșesc infracțiuni – fapt confirmat de existența fenomenului infracțional. În această situație realizarea ordinii de drept este posibilă prin constrângere, adică prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de normele încălcate față de cei trei care au săvârșit faptele interzise prin normele incriminatoare.
Realizarea prin constrângere a ordinii de drept are loc într-un cadru juridic determinat și anume în cadrul unor raporturi juridice de constrângere. În ceea ce privește ordinea de drept penal, realizarea acesteia prin constrângere are loc în cadrul raportului juridic penal de conflict, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, prin transformarea dialectică a raportului juridic de conformare care îl precede. În cadrul acestui raport juridic are loc tragerea la răspundere penală a făptuitorului, judecata și, în cazul în care este dovedit vinovat de săvârșirea infracțiunii, sancționarea lui, potrivit legii, precum și executarea sancțiunii aplicate.
În acest sens, constrângerea juridică penală, adică aplicarea sancțiunilor de drept penal, ca una din căile de realizare a ordinii de drept, are loc, ca și constrângerea juridică în general, nu în mod direct, nemijlocit, ci indirect, în speță al răspunderii penale. Este consecința firească a reglementării juridice a constrângerii care face ca săvârșirea infracțiunii, adică încălcarea preceptului normei incriminatoare, să nu aibă ca urmare sancțiunea prevăzută de această normă, ci răspunderea făptuitorului pentru infracțiunea săvârșită. Numai ca urmare a constatării răspunderii penale intervine sancțiunea de drept penal respectivă. Astfel, aplicarea sancțiunilor juridice nu este posibilă în afara răspunderii juridice a persoanei care săvârșește fapta ilicită, ci numai în cadrul și ca o consecință a acesteia.
Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, poate fi definită ca fiind însuși raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii între stat, pe de o parte, și infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii.
Ca exemplificare a celor afirmate anterior, voi prezenta câteva spețe culese, în principal, din practica judiciară publicată:
1. În speță, inculpata, după ce a procurat o cantitate de paration în soluție, din care a picurat o cantitate pe o napolitană, a intenționat să o dea mătușii sale în vârstă de 78 ani, pe care o îngrijea, având unele promisiuni că după moarte îi va reveni averea.
Ulterior, partea vătămată a fost vizitată de o vecină, căreia la plecare, i-a dat, printre altele și napolitana pe care inculpata turnase soluția de paration. Aceasta a fost dată mai târziu unui copil, care a mâncat din ea și, constatând că are un gust neplăcut, a semnalat faptul părinților săi. Tatăl său a gustat și el din napolitană și, constatând același lucru, a aruncat-o. După două ore, copilul a prezentat simptomele intoxicației alimentare cu paration și a decedat din această cauză. Simptome asemănătoare a prezentat și tatăl copilului însă fără urmări.
Fapta constituie un omor calificat, prevăzut și pedepsit de art. 175 lit. b Cod penal. Aceasta deoarece, ceea ce atrage aplicarea prevederilor art. 175 lit. b Cod penal este mobilul ce a stat la baza luării rezoluției infracționale, indiferent dacă, din motive străine, rezultatul urmărit s-a răsfrânt asupra altei persoane.
(Tribunalul Suprem, secțiunea penală, decizia nr. 172 din august 1981, în "RDR", nr. 4/1982.).
2. În speță, inculpatul militar în termen, s-a jucat cu pistolul mitralieră din dotare, efectuând manevre repetate de introducere și expulzare a cartușelor pe țeava armei care era îndreptată spre un alt ostaș, care stătea culcat pe o foaie de cort. La un moment dat, deși victima îl avertizase să înceteze jocul, a apăsat pe trăgaciul pistolului mitralieră, după ce trăsese închizătorul și introdusese cartușul pe țeavă, crezând că pârghia este asigurată. Glonțul a pornit, victima fiind împușcată în abdomen de la distanță mai mică de 2 metri.
Din probele administrative în cauză, nu se confirmă faptul că inculpatul, prin manevrele care le-a făcut, în joacă, asupra mecanismelor pistolului mitralieră, ar fi prevăzut și acceptat posibilitatea împușcării mortale a victimei. Dimpotrivă, inculpatul nu a vrut decât să facă o glumă, crezând că pârghia este asigurată. De asemenea, martorii au relatat că imediat după împușcarea victimei, inculpatul era disperat și a vrut să se sinucidă, fiind în relații bune cu victima. În consecință, în raport atât cu atitudinea sa anterioară, cât și cu cea ulterioară comiterii faptei, precum și cu modul cum a acționat nu se poate trage concluzia că inculpatul ar fi acceptat producerea rezultatului.
În această situație, inculpatul urmează să răspundă pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 2 Cod penal.
(Curtea Supremă de Justiție, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 și 3 din Legea de organizare judecătorească, decizia nr.29 din 18 februarie 1991, în "Dreptul", nr. 44/1992).
3. Instanța a reținut că, după ce a consumat băuturi alcoolice împreună cu alți tineri, inculpatul a pornit, împreună cu aceștia, spre comuna unde domicilia. La un moment dat, observând un cal legat la gât cu un lanț lung de circa 3 m, care păștea pe marginea șoselei, pentru a face o glumă, inculpatul a luat lanțul de la capătul liber și l-a legat de piciorul drept al victimei, a sărit în fața animalului cu mâinile ridicate, simulând că îl lovește și îndemnându-l să fugă. Calul a început să alerge, târând victima pe asfalt pe o distanță de peste 1 Km, iar acesta, datorită leziunilor grave produse prin târâre și lovire, precum și a șocului traumatic, a decedat în aceeași zi.
Această faptă întrunește elementele constituitive ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută și pedepsită de art. 183 Cod penal.
(Tribunalul Suprem, secț. Penală, decizia nr. 1982 din 16 septembrie 1981, în "RRD", nr. 9/1982)
4. În fapt, instanța de judecată a fost sesizată, prin rechizitoriu arătându-se că inculpatul, conducând autovehiculul cu nerespectarea regulilor de circulație a produs un accident în urma căruia părțile vătămate – în număr de două – au rămas cu infirmități fizice permanente.
Inculpatul a săvârșit două infracțiuni de vătămare corporală din culpă, aflate în concurs ideal, prevăzute și pedepsite de art. 184 alin. 2 și 4 Cod penal cu aplicarea prevederilor art. 33 lit. a Cod penal.
(Curtea Supremă de Justiție, secț. Penală, decizia nr. 517 din 6 aprilie 1994, în "Dreptul", nr. 1/1995)
Inculpatul a întâlnit pe stradă partea vătămată și a invitat-o în parc, sub pretextul că vrea să-i comunice ceva. În parc, amenințând-o cu cuțitul, i-a cerut să meargă până la marginea orașului, într-o pădure, unde a avut cu ea, prin constrângere, raport sexual repetat. În continuare, i-a cerut, tot sub amenințare cu cuțitul, să-l urmeze într-o comună situată în apropierea orașului și, în locuința unei alte persoane – unde a rămas peste noapte – a constrâns din nou victima să aibă cu el raport sexual, de mai multe ori, iar dimineața i-a permis să meargă acasă.
Inculpatul a săvârșit infracțiunile de viol, prevăzută și pedepsită de art. 197 alin. 1 Cod penal cu aplicarea prevederilor art. 41 alin.1 Cod penal.
(Curtea Supremă de Justiție, secț. Penală, decizia nr. 1935 din 11 septembrie 1981, în "RRD", nr. 7/1982).
6. În fapt, s-a reținut că inculpații au pătruns în timp de noapte fără drept în curtea locuinței părții vătămate, pe poarta deschisă, cu scopul de a comite un furt, ceea ce au și realizat prin efracție, ulterioară, a încuietorii pivniței și sustragerea unor bunuri aflate în aceasta.
Instanța a considerat că fapta întrunește elementele constituitive ale infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 Cod penal, și furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. a, e și g Cod penal, infracțiuni aflate în concurs.
(Tribunalul județean Sibiu, decizia penală nr. 179 din 22 mai 1991, în "Dreptul", nr. 10-11/1991).
7. Prima instanță a reținut că, inculpatul a transportat cu taxiul pe care-l avea în primire, părțile civile I.N. și C.A. precum și martorii F.I. și F.C.
La coborâre, după ce unul dintre pasageri a achitat cursa, inculpatul a demarat brusc, mai înainte ca părțile civile să fi avut timp de a-și lua din taxi unele lucruri care le aparțineau.
Prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, încadrare, menținută de prima instanță.
Instanța de recurs a schimbat încadrarea juridică – din furt calificat – art. 208-209 lit.d Cod penal – în infracțiunea de furt – art. 208 Cod penal; aceasta deoarece în mod greșit taximetrul a fost considerat ca făcând parte din categoria mijloacelor de transport în comun.
(Tribunalul județean Tulcea, decizia penală nr. 191 din 26 august 1976, în "RRD", nr. 4/1979).
8. După ce s-a pensionat la 1 august 1991, potrivit Legii nr. 60/1990, la 1 noiembrie 1991 inculpatul s-a reangajat la aceeași unitate și în aceeași calitate.
Inculpatul nu a anunțat oficiul de pensii că a fost reangajat pentru a i se suspenda plata pensiei. În aceste condiții, inculpatul a încasat pe nedrept pensia în perioada 1 noiembrie 1991 – 1 mai 1993, păgubind oficiul de pensii cu suma de 255 976 lei.
Fapta întrunește elementele infracțiunii de înșelăciune în paguba avutului public, prevăzută în art. 215, alin.1 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.
(Curtea de Apel București, secția penală, decizia nr. 265/1994, în V. Papadopol, Culegere V).
9. În speță, victima, ofițer de jandarmi, aflându-se într-o misiune de serviciu, fiind îmbrăcat și în uniformă, a constatat că niște indivizi aflați în stare de ebrietate acostaseră o trecătoare, având fașă de ea o atitudine necorespunzătoare.
Intervenind în favoarea acelei trecătoare și interpelând pe inculpați aceștia cu privire la modul lor de comportament necivilizat, victima a fost atacată de aceștia și lovită, deși și-a declinat calitatea de ofițer al trupelor de jandarmi.
Potrivit art. 18 lit. b și c din Legea nr. 40/1990, cadrele militare ale Ministerului de Interne, din care fac parte și jandarmii (așa cum se prevede în art. 4 al legii), au dreptul și obligația să se legitimeze și să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispozițiile legale sau sunt suspecte și să conducă în fața organelor de urmărire penală pe cei care prin activitatea lor periclitează ordinea publică, viața persoanelor, etc. De asemenea, prin art. 17 din lege se prevede că un ofițer al trupelor de jandarmi are și atribuții de apărare a respectării ordinii publice. Iar în art. 19 se face și mențiunea că ofițerii Ministerului de Interne, deci și jandarmii, sunt obligați să intervină și în afara orelor de program ori a atribuțiilor de serviciu.
În aceste condiții, fapta inculpaților trebuie încadrată în prevederile art. 239 Cod penal, victima trebuind a fi considerată, așa cum rezultă din textele de lege menționate, ca aflându-se în exercițiul funcțiunii.
(Tribunalul județean Sibiu, decizia penală nr. 344 din 2 octombrie 1991, în "Dreptul", nr. 7/1992).
10. Prin hotărârea de divorț s-a dispus evacuarea inculpatului din apartamentului ce a construit domiciliul conjugal, atribuit fostei sale soții. Inculpatul a refuzat să părăsească domiciliul, continuând să-l ocupe fără drept.
Fapta întrunește elementele infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești, prevăzută în art. 271 alin. 2 Cod penal.
Împrejurarea că după pronunțarea hotărârii de condamnare inculpatul a părăsit locuința nu are nici o consecință asupra răspunderii sale penale, atâta vreme cât nu este prevăzută de lege ca o cauză de nepedepsire.
(Curtea de Apel București, secția a II-a penală, nr. 109/1994, în V. Papadopol, Culegere V).
11. În calitate de casieră la Banca Națională, inculpata a participat, în cadrul Direcției tezaur și casierie, la operația de triere a biletelor de bancă ce urmau a fi distruse, în vederea recuperării celor care nu mai puteau fi folosite. Inculpata și-a însușit o parte din ele, aplicând pe pachetele cu bancnote ce "mergeau la topit" banderole prin care menționa în mod inexact numărul acestora, pentru a se scădea astfel din gestiune cu cele însușite.
Inculpata a săvârșit infracțiunea de delapidare (art. 223 Cod penal) în concurs cu infracțiunea de fals intelectual (art. 289 Cod penal) și uz de fals (art. 291 Cod penal cu aplicarea prevederilor art. 33 lit. a Cod penal), deoarece bancnotele respective au valoarea unor înscrisuri oficiale.
(Tribunalul municipal București, secția II-a penală, decizia nr. 1140/1992, în V. Papadopol, Culegere III).
12. În fapt, instanța de judecată a reținut că începând din luna august 1987, cu rea credință, inculpata nu a achitat pensia de întreținere, de 700 lei lunar, stabilită pe cale judecătorească în favoarea celor doi copii minori ai săi. Inculpata a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de abandon în familie, prevăzută și pedepsită de art. 305 lit. c Cod penal. Împotriva acestei hotărâri, inculpata a formulat recurs, solicitând achitarea sa deoarece, în urma nașterii unui al treilea copil, în anul 1996, a cerut reducerea pensiei de întreținere și că în lunile iunie și iulie 1989 a plătit suma de 2000 lei în contul pensiei restante.
Împrejurarea că inculpata ar fi solicitat instanței civile reducerea pensiei de întreținere la care a fost obligată este irelevantă sub aspectul reținerii infracțiunii în discuție, deoarece eventuala pronunțare în viitor a unei hotărâri de reducere a pensiei stabilită în favoarea primilor doi minori nu ar putea influența cu nimic cuantumul debitului restant, de câte 700 lei lunar, din luna august 1987, până la data când ar urma să fie pronunțată acea hotărâre. Cât privește împrejurarea că în cursul lunilor iunie și iulie 1989 inculpata a achitat suma de 2000 lei, care urmează a fi scăzută din totalul debitului, este de observat că aceasta nu este de natură a înlătura incidența art. 305 lit. c Cod penal.
(Tribunalul municipal București, secția I penală, decizia nr. 511/1990, în "Dreptul" nr. 2/1992).
ÎN LOC DE CONCLUZII
Noțiunea de ordine de drept se află în centrul oricărei teorii științifice – cu precădere a celor de drept și sociologice – care își propune să explice viața socială ca un univers ordonat de evenimente sociale și de acte integrate societății umane.
Limitând și controlând acțiunile și conduitele indivizilor, dreptul realizează funcția de ordine și integrare socială, urmărind aplanarea potențialelor surse de conflict social și "nivelarea" asperităților care frânează funcționalitatea mecanismului relațiilor sociale. El apare astfel, ca o forță activă, ca instrument de protejare a valorilor și relațiilor fundamentale dintr-o societate și de asigurare a ordinii sociale.
În concluzie, ceea ce se desprinde din lucrarea de față este faptul că în orice stat de drept ordinea socială are la bază o ordine juridică (sau de drept), alcătuită dintr-un sistem ierarhizat de norme, reguli și prescripții, care reglementează acțiunile indivizilor pe baze normative. Constituind o categorie specială a normelor sociale, regulile juridice reprezintă fundamentul pe care se instituie și funcționează ordinea juridică în orice societate.
Apare evident că respectarea normei nu este doar o cerință rituală, ci în primul rând, un act de eficacitate instrumentală: dacă fiecare individ și-ar urmări propriile scopuri și ar ignora scopurile celorlalți, eludând obligațiile care decurg din viața în comun, societatea ar semăna cu un haos, ajungându-se la acea stare de "război al tuturor contra tuturor" ("bellum omnium contra omnes") invocat în lucrarea "Leviathan" de către celebrul filosof englez Thomas Hobbes.
Astfel, prin intermediul normelor, societatea ca ansamblu coerent de relații și acțiuni sociale, elaborează un sistem referențial care permite membrilor să se comporte în mod inteligibil, adică normal. Deci, diversitatea acestor norme și reguli ce există într-o societate ca și modul lor specific de funcționare în variate contexte de viață creează ordinea de drept a unei societăți, în temeiul căreia apare reglementată desfășurarea rațională a vieții sociale.
În consecință, rolul dreptului este acela de organizator al vieții sociale, de principal factor de creare și menținere a ordinii sociale, fiind evidențiat de trăsăturile mecansimului reglementării juridice, mecanism conturat prin existența sistemului normelor juridice (subsistem) al sistemului normativ social.
Ca expresie a unui sistem de valori, dreptul (prin sistemul său normativ) garantează ordinea socială, stabilitatea și siguranța juridică.
BIBLIOGRAFIE
Banciu, D. : "Control social și sancțiuni sociale", Edit. Hyperion, București, 1992.
Banciu, D.; Rădulescu, S.; Voicu, M. : "Introducere în sociologia devianței", Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1985.
Bierstedt, R.: "The Social Order", McGraw – Hill Book Company, New York, 1994.
Bulai, C.: "Drept penal român", Partea Generală, Volum I, Casa de Editură și Presă "Șansa" S.R.L., București, 1992.
Ceterchi, I.; Luburici, M.: "Teoria generală a statului și dreptului", TUB, București, 1983.
Del Vecchio, G. : "Lecții de filosofie juridică", Edit. Europa Nova, 1993.
Dicționar de Sociologie, coord.: Vlăsceanu I., Zamfir C., Edit. Babel, București, 1993.
Durkheim, E. : "Regulile metodei sociologice", Edit. Științifică, București, 1974.
Djuvara, M.: "Teoria generală a dreptului. Drept rațional. Izvoare și drept pozitiv", Edit. All, București, 1994.
Hobbes, T.: "Leviathan sau materia, forma și puterea unui stat ecleziastic și civil" în "Bacon, Morus, Hobbes, Locke", Edit. De Stat pentru Literatură Științifică și Didactică, colecția "Texte filosofice", București, 1951.
Horowitz, A.V.: "The Logic of Social Control", Plenum Press, New-York and london, 1990.
Iorgovan, A.: "Drept administrativ", Edit. Hercules, București, 1993.
Muraru, I.: "Drept constituțional și instituții publice", Edit. Actami, București, 1995.
Parsons, T.: "The social System", The Free Press, London, 1951.
Popa, N.: "Teoria generală a dreptului", Universitatea Româno-Americană, București, 1991.
Rădulescu, S.: "Anomie, Devianță și Patologie socială", Edit. Hyperion, 1991.
Rădulescu, S.: "Homo Sociologicus. Raționalitate și Iraționalitate în Acțiunea Umană", Casa de editură și presă "Șansa" S.R.L., București, 1994.
Rădulescu, S.; Banciu, D.: "Introducere în sociologia delicvenței juvenile", Edit. Medicală, București, 1990.
Rawls, J.: "A Theory of Justice", Oxford University Press, London, 1973.
Rousseau, J.J.: "Contractul social", Edit. Științifică, București, 1957.
Szezepanski, J. "Noțiuni elementare de sociologie", Edit. Științifică, București, 1972.
Vlăduț, I.: "Introducere în sociologia juridică", Edit. Ministerului de Interne, București, 1994.
Voinea, M.; Banciu, D.: "Sociologie juridică", Universitatea Româno-Americană, București, 1993.
Voinea, M.: "Sociologia dreptului", Edit. Actami, București, 1994.
Weber, M.: "L'ethique protestante et l'esprit du capitalisme", Plon, Paris, 1964.
RRD NR. 4/1979
RRD NR. 4/1982
RRD NR. 7/1982
RRD NR. 9/1982
Dreptul NR. 10-11/1991
Dreptul NR. 2/1992
Dreptul NR. 4/1992
Dreptul NR. 7/1992
Dreptul NR. 1/1995
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ordinea de Drept (ID: 125237)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.