Orasul Sibiu

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

PROBLEME TEORETICE ȘI METODOLOGICE

CAPITOLUL II

POTENȚIALUL NATURAL AL ORAȘULUI SIBIU

II.1 Localizarea

II.2 Geologia și relieful

II.3 Clima

II.4 Hidrologia

II.5 Vegetația

II.6 Fauna

II.7 Solurile

CAPITOLUL III

EVOLUȚIA ISTORICĂ A ORAȘULUI SIBIU

CAPITOLUL IV

CARACTERISTICILE POPULAȚIEI ORAȘULUI SIBIU

IV.1 Dinamica demografică

IV.2 Situația demografică

IV.3 Repartiția populației

CAPITOLUL V

POTENȚIALUL TURISTIC AL ORAȘULUI SIBIU

V.1 Potențialul turistic antropic

V.2 Potențialul turistic natural

CAPITOLUL VI

CIRCULAȚIA TURISTICĂ ȘI TIPURILE DE TURISM

CAPITOLUL VII

INFRASTRUCTURA TURISTICĂ ȘI DE CAZARE A MUNICIPIULUI SIBIU

CAPITOLUL VIII

PROIECTE DE DEZVOLTARE A TURISMULUI URBAN

CONCLUZII

INTRODUCERE

Așezat în centrul țării, Sibiul a fost și rămâne o inimă în inima României. Acesta, a fost timp de secole locul de întâlnire al civilizațiilor europene, pe aici trecând drumul spre Bizanț, Balcani și Asia Centrală, dialogul reciproc al culturilor continuând și astăzi.

Sibiul este un oraș aparte, un oraș în care casele au ochi, unde pavajul străduțelor îi învață istorie pe cei ce îl vizitează, clădirile vopsite în culori pastelate readuc spiritul Evului Mediu, iar farmecul vechilor biserici reușește să se îmbine cu ritmul alert al secolului XXI.

În oraș există un număr semnificativ de clădiri, care prezintă pe viu arhitectura secolelor trecute, unde stilurile se succed, pornind de la arhitectura medievală, până la Art – Nouveau.

La mijlocul secolului XII, coloniștii din vestul Europei s-au stabilit aici, fapt ce a dus la dezvoltarea Sibiului. Așadar, primul spital de pe teritoriul României de astăzi și prima bibliotecă s-au deschis la Sibiu, încă din secolul XIII, iar prima farmacie, două secole mai târziu. De asemenea, faimosul ”Pod al Minciunilor”, primul pod de fontă din România, a fost construit în Sibiu, iar în anul 1904, a fost inaugurat tramvaiul electric, al doilea din Europa, după cel din Viena.

De Sibiu sunt legate nume ale unor mari personalități ale științei și culturii mondiale, care de-a lungul secolelor fie au trecut prin acest oraș, fie a fost chiar locul natal al acestora. Așadar, în anul 1943, aici s-a născut umanistul Nicolaus Olahus, Samuel von Hahnemann a deschis în Sibiu primul laborator de homeopatie din lume, în anul 1797 și tot aici s-a născut marele pionier al astronauticii, Hermann Oberth.

Pornind din Sibiu spre vest sau spre sud, se înalță munții, peste care s-au așezat tradiționalele sate din Mărginimea Sibiului, sate ale ciobanilor, care de secole întregi cutreieră munții cu turmele de oi. Tot în apropierea orașului, se află stațiunea balneoclimaterică Ocna Sibiului, dar și stațiunea montană Păltiniș.

Pentru elaborarea acestei lucrări, am folosit diferite metode, cum ar fi, în primul rând bibliografia, dar și observarea pe teren, interviul, cartografierea, fotografierea și interpretarea datelor.

Datorită bibliografiei și a interviului, am reușit să mă documentez și să aflu mai multe informații referitoare la municipiul Sibiu, iar cu ajutorul observării pe teren, am vizualizat în mod concret ceea ce aflasem din bibliografie. În urma observării pe teren, am putut reprezenta pe hartă cu ajutorul programului Arc Map, toate elementele reprezentative pentru municipiul Sibiu.

CAPITOLUL I

PROBLEME TEORETICE ȘI METODOLOGICE

Turismul, ca fenomen economico-social contemporan, se impune prin caracterul său de masă, prin conținutul complex, cu implicații importante asupra evoluției economiei și societății, asupra relațiilor interumane naționale și internaționale, dar și prin dinamismul său la scară națională și mondială. Cu toate acestea, în ciuda faptului că termenii de „turist” și „turism” circulă de peste două secole, încă nu există o definiție distinctă, unanim acceptată, cu toate că până în prezent s-au făcut progrese în direcția standardizării terminologice pentru turismul internațional.

Din punct de vedere etimologic, termenul de „turist” își are originile în cuvântul englezesc to tour ( „a călători”, „a colinda”), cu semnificația de excursie, fiind creat în Anglia secolului XVIII, desemnând inițial acțiunea de documentare în Europa a tinerilor aristocrați britanici, pentru a-și desăvârși educația și cultura.

Acest galicism provine din cuvântul francez tour (călătorie, mișcare în aer liber, plimbare, drumeție), preluat în majoritatea limbilor moderne în sensul de călătorie în scopuri de recreere și agrement. La rândul său, cuvântul tour, derivă din termenul grecesc tournos și respectiv, din cel latin turnus, cu semnificația de circuit, călătorie în circuit. Termenii consacrați, tourisme (franceză), tourismo (italiană), tourismus (germană), tourism (engleză), turizm (rusă) sau turism (română), exprimă o călătorie pentru a vizita anumite destinații și obiective pentru cunoaștere și plăcere proprie, presupunând atât deplasarea, cât și un sejur temporar în aceste localități/regiuni pentru petrecerea timpului liber. (V. Glăvan, Geografia Turismului, 1992, pg.20)

Pentru a se ajunge la o definiție cât mai cuprinzătoare și acceptabilă, specialiștii din A.I.E.S.T (Asociația Internațională a Experților Științifici în Turism), au acceptat următoarele elemente caracteristice fenomenului turistic (O. Snack, colab.,Economia Turismului 2011):

călătoria persoanelor (elementul dinamic);

sejurul (destinația) într-o localitate în afara domiciliului/reședinței permanente a persoanei care se deplasează (elementul static);

sejurul are durată limitată/temporalitatea sejurului (elementul efemer al fenomenului pentru persoana vizitatoare);

caracterul nelucrativ al activității vizitatorului și locul sejurului să nu se transforme într-o reședință definitivă.

Turismul, ca parte integrantă a economiei naționale, face parte din sectorul terțiar al economiei, sectorul de servicii, prin factorii săi de producție: capital, resurse turistice și forță de muncă.

Prin conținutul și trăsăturile sale, turismul reprezintă o ramură distinctă în economia unei țări, iar prin valorificarea superioară a resurselor turistice, aportul valutar, ponderea în PIB, realizarea valorii adăugate, echilibrul balanței de plăți, efectul de antrenare, de stimulare a producției în alte domenii, ocuparea forței de muncă etc., se constituie ca o activitate prioritară, de interes național în multe țări ale lumii.

Turismul, în dezvoltarea sa, și-a constituit în timp o piață proprie, specifică, cu două mari componente: cererea și oferta.

Piața turistică reprezintă sfera economică de interferență a intereselor purtătorilor ofertei turistice (tour-operatori și prestatori de servicii), materializată prin producția turistică (produse/servicii turistice), cu cele ale purtătorilor cererii turistice (turiștii, în mod concret), materializată prin consumul turistic. (V. Glăvan, Geografia Turismului, 2005, pg.46)

Oferta turistică reunește ansamblul elementelor concură la obținerea produsului turistic, respectiv: potențialul turistic natural și antropic și condițiile naturale și socio-economice concrete; structurile de primire turistică (cazare, de alimentație pentru turiști, de tratament balnear, de agrement și dotări sportive turistice, transport turistic), cunoscute și sub genericul de “echipamente de producție” a serviciilor turistice; diversitatea bunurilor materiale (industriale, alimentare), destinate consumului turistic; forța de muncă specializată în activitășile specifice turismului; infrastructura generală (căi de comunicații, instalații pentru alimentarea cu apă, energie electrică și termică, transporturi speciale, canalizare) și infrastructură turistică (adiacentă și amenajată în special pentru turism); condițiile de comercializare (publicitate, preț, tarife, facilități). În această accepțiune, se poate considera că oferta turistică grupează ansamblul resurselor turistice, economice și umane, mobilizate ca factori ai producției turistice. (Idem)

Cererea turistică este formată din ansamblul persoanelor care își manifestă dorința de a se deplasa periodic și temporar în afara reședinței proprii, pentru alte motive, decât prestarea unei activități remunerabile la locul de destinație. (Cristureanu, 1992)

Fluxurile turistice sau circulația turistică reprezintă, deplasarea vizitatorilor de la reședința acestora la locul (destinația) ales, altul decât propria reședință, pentru satisfacearea necesităților recreativ-curative sau a altor motivații, altele decât o activitate remunerată sau stabilirea domiciliului. (V. Glăvan, Geografia Turismului, 2005, pg. 128)

De-a lungul anilor, noțiunea de turism s-a modificat, s-a îmbogățit continuu, deoarece și activitatea de turism a evoluat în raport cu dezvoltarea economico-socială a societății, iar turismul, în cele mai multe țări este privit, ca o ramură a economiei naționale și în strânsă legătură cu celelalte sectoare ale vieții publice (economice, financiare, sociale, culturale, etc.), ca o activitate de mare complexitate.

Așadar, de-a lungul timpului și până în prezent, s-au conturat numeroase forme de turism, cum ar fi: turismul de vacanță și de recreere, turismul cultural și de educație, turismul sportiv, turismul pentru îngrijirea sănătății, turismul rural, turismul urban ș.a.

Turismul urban a început să se dezvolte treptat pe plan internațional, încă din anii '80, astăzi constituind o formă de turism distinctă, a cărei importanță este în continuă creștere.

Modul de organizare spațială a orașelor și etapele istorice de evoluție și de dezvoltare, au condus la extinderea sau suprapunerea unor curente arhitectonice și a unor stiluri artistice, care conferă acestora statut de orașe patrimoniale cu reale valențe turistice, punându-și amprenta, așadar, și asupra turismului, fie că se referă la alte forme de turism. (M. Cândea, F. Bran, 2001)

Orașele dispun de numeroase obiective turistice: monumente de artă și vestigii istorice, mănăstiri, catedrale și biserici, ansambluri arhitecturale, muzee, cartiere și centre istorice, teatre și cinematografe, locuri de divertisment și magazine cu artizanat, suveniruri, bazare, restaurante cu gastronomie și divertisment specifice, animație nocturnă, centre de conferințe și reuniuni, de festivaluri, de film, de muzică etc. Pe de altă parte, acestea funcționează și ca punct de sosire sau etapă spre altă destinație și astfel, se permite vizitarea atrcțiilor turistice din localitate, dar și pe cele din aria limitrofă sau mai îndepărtată, cu revenire în oraș pentru continuarea călătoriei.

Într-o accepțiune foarte largă, turismul urban reprezintă petrecerea timpului liber în orașe, având la bază motivații dintre cele mai diverse, de la vizionarea de spectacole, vizitarea unor obiective culturale, până la efectuarea de cumpărături sau vizite la rude și întâlniri cu prietenii. (G. Ilieș, 2008)

În prezent, nu există o definiție acceptată pentru turismul intern, existând totuși câteva elemente comune referitoare la noțiunile de turist și excursionist. Așadar, se precizează că turismul urban se referă atât la circulația turiștilor în orașe sau aglomerații urbane, în afara reședinței principale, cu condiția rămânerii pentru cel puțin o noapte la locul de destinație, cât și la deplasarea excursioniștilor pentru mai puțin de 24 de ore în spațiul urban.

Turismul urban ocupă un loc important în turismul mondial și se remarcă în acest sens: marile centre turistice (capitalele istorice), orașe cu patrimoniu cultural de excepție, centre de pelerinaj, orașe(centre)comerciale, pentru târguri, expoziții, afaceri și reuniuni, orașe – sedii de organizații internaționale, orașe bancare(centre financiare și sedii de bănci), centre de tranzit turistic, orașe (centre) ale festivalului de film, de muzică și altele. (V. Glăvan, 2005)

În general, turismul urban contribuie la dezvolatarea orașelor prin atragerea de investiții, lanțuri hoteliere, sedii de bănci, târguri și expoziții, reuniuni economice, politice, științilocul de destinație, cât și la deplasarea excursioniștilor pentru mai puțin de 24 de ore în spațiul urban.

Turismul urban ocupă un loc important în turismul mondial și se remarcă în acest sens: marile centre turistice (capitalele istorice), orașe cu patrimoniu cultural de excepție, centre de pelerinaj, orașe(centre)comerciale, pentru târguri, expoziții, afaceri și reuniuni, orașe – sedii de organizații internaționale, orașe bancare(centre financiare și sedii de bănci), centre de tranzit turistic, orașe (centre) ale festivalului de film, de muzică și altele. (V. Glăvan, 2005)

În general, turismul urban contribuie la dezvolatarea orașelor prin atragerea de investiții, lanțuri hoteliere, sedii de bănci, târguri și expoziții, reuniuni economice, politice, științifice, ca și la protejarea și conservarea monumentelor istorice și de artă. Dezvoltarea și promovarea turismului în zonele urbane trebuie să aibă susținerea agenților turistici și a autorităților urbane, prin capacitatea acestora de a răspunde așteptărilor și nevoilor crescânde ale turiștilor atrași de bogatele și variatele obiective culturale, de afaceri, divertisment, cumpărături, sport și alte atracții.

CAPITOLUL II

POTENȚIALUL NATURAL AL ORAȘULUI SIBIU

II. 1. Localizare

Orașul Sibiu este reședința și principalul centru polarizator al județului cu același nume, județ situat în partea centrală a României, în sudul Transilveniei. Ca repere geografice, orașul Sibiu se situează la 45° 47′ latitudine nordică (în linie cu Lyon) și 24° 05′ longitudine estică (aproximativ în linie cu Atena), la o altitudine de 410-430 de metri, întinzându-se actualmente pe o suprafață de 12.164 hectare.

Municipiul se află în Depresiunea Cibinului, într-o zonă de câmpie piemontenă colinară, cu terase ale râului Cibin, care o drenează, ala 15 kilometri de vărsarea acestuia în râul Olt. În nord și est, teritoriul municipiului este delimitat de Podișul Târnavelor, care coboară până deasupra Văii Cibinului, prin Dealul Gușteriței.

Nucleul urban al Sibiului, este localizat atât pe terasa Cibinului de 20-25 de metri, fiind consemnat pe planul întocmit de Morando Visconti în anul 1699, sub denumirea de Citta Alta (Orașul de Sus), cât și una în lunca Cibinului, Citta Bassa (Orașul de Jos), denumit pe același plan (Fig. 1).

Fig. 1. Planul orașului Sibiu-Morando Visconti (1699) – (Sursa: http://www.razvanpop.ro/)

Poziția geografică a Sibiului, la întretăierea unor resurse de materii prime, a construit în decursul vremii principalul element ce a dus la dezvoltarea orașului. Prin funcțiile sale,orașul își manifestă, sub diferite forme, influența pe un spațiu larg. El este nucleul în jurul căruia gravitează o serie de așezări, nucleul în jurul căruia se organizează, în bună parte, diferite activitățicare se desfăsoară în cadrul județului.

Limita administrativă este dată de hotarele cu localități limitrofe: Șura Mare, Hamba, Noul, Daia, Cașolț, Bungard, Șelimbăr, Cisnădie, Cisnădioara, Rășinari, Poplaca, Cristian, Ruscior, Șura Mică și Ocna Sibiului.

II. 2. Geologia și relieful

Fundamentul geologic al spațiului depresionar peste care se suprapune teritoriul administrativ al orașului Sibiu este alcătiut din șisturi cristaline (identificate prin foraje la o adâncime de 1500 de metri) și este acopirit cu o cuvertură groasă alcătuită din depozite sedimentare mio-pliocene și cuaternare. Prelungirea cristalinului Carpaților Meridionali în fundamentul Depresiunii Transilvaniei este evidențiată în apropierea Sibiului prin măgurile cristaline care ies la zi la limita sudică și sud-vestică a depresiunii: Cisnădioara, Măgureaua Poplaca, Dealul Zidului.

Depozitele sedimentare aparțin structurilor tinere, fiind reprezentate prin formațiuni sedimentare diferite în ceea ce privește gradul de cimentare, de consolidare, rezistența la acțiunea factorilor de mediu. Depozitele panoniene ocupă cea mai mare parte a teritoriului și sunt alcătuite din argile, nisipuri argiloase, marne, cu un grad foarte redus de cimentare. Ele vin în contact direct cu formațiunile cristaline și aflorează la zi în Dealul Gușteriței și pe frontul de cuestă al Podișului Hârtibaciului, ce intră în teritoriul administrativ al orașului spre est și spre nord-est.

Depozitele cele mai recente sunt cele cuaternare, care acoperă aproape în totalitate teritoriul administrativ al Sibiului și sunt reprezentate prin depozitele de terasă și depozite proluviale (conuri de dejecție) de vârstă pleistocenă, diferite ca geneză, grosime și alcătuire granulometrică (pietrișuri), cu tendință de formare de conglomerate (nisipuri înglobate într-o masă argiloasă) acoperite de o cuvertură de sol de grosimi variabile, precum și de depozite aluviale actuale (pietrișuri, nisipuri, mâluri holocene), foarte bine reprezentate în luncile Cibinului și luncile acestuia.(Studiu de fundamentare în domeniul mediului al planului urbanistic general al municipiului Sibiu 2009, 2008)

Din punct de vedere al reliefului, municipiul Sibiu se suprapune aproape în întregime peste Depresiunea Sibiului, la contactul acesteia cu Munții Cindrel, altitudinea medie a orașului fiind de 415 metri.

În ceea ce privește turismul în orașul Sibiu, relieful nu se numără printre elementele cele mai importante de atractivitate.

II. 3. Clima

Orașul Sibiu se află în zona temperat-continentală, cu influente termice datorate munților din vecinătate, clima fiind deci, temperat-continentală ferită de excese. Zona Transilvaniei, din care face parte Sibiul, mai exact Depresiunea Cibinului, iarna este supusă unor invazii de aer rece și umed, venit din N si NV Europei, din vecinătatea insulelor Islanda și Groenlanda (aer polar –oceanic), care aduce zăpadă și ger.

.

III. 3. 1. Temperatura aerului

Temperatura aerului constituie unul din principalii factori ai climei, care condiționează desfășurarea activității tuturor formelor de viață pe suprafața orașului.

Fig. 2. Temperatura aerului în intervalul 1901-2000

Graficul de mai sus (Fig. 2.), reprezintă media temperaturilor lunare și anuale pentru 100 de ani.

După cum se poate observa (Fig. 2), cea mai mică temperatură s-a înregistrat în luna ianuarie, -3,5° C, iar cele mai mici temperaturi au fost înregistrate în lunile iulie și august, cu 19,2° C, respectiv 18,6° C. Media anuală a temperaturilor în intervalul 1901-2000 este de 8,7° C, iar amplitudinea termică este de 22,9 C.

Fig.3. Temperatura aerului în anul 2011

În anul 2011 (Fig. 3.) are loc o scădere a temperaturilor în lunile de iarnă și o creștere a acestora în lunile de vară, comparativ cu temperaturile din intervalul 1901-2000. Astfel, în luna ianuarie, temperatura aerului este de -3,0°C, față de -3,5°C intervalul mai sus precizat. Totodată se remarcă o diferență și pentru lunile iulie și august, în care media temperaturilor în anul 2011este de 20,3, respectiv 20,6, în comparație cu intervalul 1901-2000, când valorile reprezintă 19,2°C în luna iulie și 18,6°C în luna august.

Media anuală a temperaturilor în 2011 este de 29,5°C. (date furnizate de Institutul Național de Statistică)

III. 3.2. Precipitațiile atmosferice

Precipitațiile atmosferice constituie principalul fenomen meteorologic care contribuie la realizarea circuitului apei în natură, fiind o caracteristică importantă a climei. Precipitațiile atmosferice se caracterizează printr-o mare variabilitate în timp și spațiu, în ceea ce privește cantitatea, intensitatea, frecvența și durata acestora. Alături de temperatura aerului, precipitațiile atmosferice solide și lichide constituie elementul climatic de care depinde în mare măsură viața în general și activitatea turistică în special.

Valorile medii lunare și anuale de precipitații se pot considera ca fiind cel mai important parametru din grupa precipitațiilor, folosit pentru caracterizarea regimului climatic al unui teritoriu.

Graficul de mai jos (Fig. 4.), reprezintă media lunară și anuală a precipitațiilor în intervalul 1901-2000.

După cum se poate observa și pe grafic (Fig. 4.), cele mai mari cantități de precipitații s-au înregistrat în luna iunie, și anume 106,4 mm, iar cele mai scăzute cantități s-au înregistrat în luna februarie, și anume 26,6 mm.

Media anuală pentru intervalul 1901-2000 este de 626,2 mm.

Fig. 4. Precipitațiile atmosferice în intervalul 1901-2000

În anul 2011 (Fig. 5.), cea mai mare cantitate de precipitații s-a înregistrat tot în luna iulie, însă spre deosebire de intervalul 1901-2000, cu o cantitate mai mare, și anume 156,5.

Față de intervalul precicat mai sus, când cele mei mici cantități de precipitații au căcut în luna februarie, în anul 2011 acestea au înregistrat cea mai scăzută valoare în luna septembrie, și anume, 1,0 mm.

Media anuală a precipitațiilor în 2011 este de 482,6 mm. (date furnizate de Institutul Național de Statistică)

Fig. 5. Precipitațiile atmosferice în anul 2011

II. 3. 3. Alte fenomene meteorologice

Nebulozitatea: norii prin forma și dimensiunile lor, prin durata și constituția lor,produc modificări importante înevoluția elementelor dinamice din atmosferă precum și asupra desfășurării normale a vieții și activităților.

Norii constituie în principal sursa precipitațiilor și reduc în timpul zilei fluxul radiației solare, iar noaptea micșorează intensitatea radiației efective, ducând la modelarea temperaturilor.

Pentru măsurarea ei, nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire al bolții ceresti cu nori și se apreciază în zecimi de boltă cerească acoperită. La acoperirea totală a bolții cerești, se consideră că nebulozitatea este 10.

Ceața: constituie un element meteorologic important, el influențând în foarte mare măsură nebulozitatea atmosferei.

Ceața reprezintă particule de apă sau cristale de gheață, deosebit de mici, invizibile cu ochiul liber, aflate în suspensie. Ceața se produce în stratul de aer din apropierea solului, ca un văl albicios, reducând vizibilitateaorizontală, până la distanțe de zeci de metri.

Dinamica atmosferei: prin aceasta, se înțelege, mișcarea maselor de aer pe diferite direcții, dintr-o regiune în alta, datorită repartizării neuniforme pe suprafața terestră a presiunii atmosferice. Acest fenomen se produce caurmare a încălzirii inegale a diferitelor compartimente ale peisajului geografic. Această miscare a maselor de aer se cunoaste sub numele comun de vânturi și au direcții si intensități diferite.

În Depresiunea Sibiului, bate dinspre sud-vest cu o frecvență destul de mare, un vânt cald, neregulat (foehn), care sporește topirea zăpezilor – Vântu Mare. La Sibiu, conform frecvențelor medii anuale, predomină vânturile dinspre NV (13 %) și cele din SE (8,2 %).

Vânturile sunt nefavorabile desfăsurării activităților turistice, ele contribuind la scăderea confortului termic și influențând negativ temperatura echivalent efectivă.

Grindina: reprezintă o categorie de precipitații sub formă de particule de gheață, sferoidale conice, neregulate, a a căror mărime poate ajunge la un diametru de 5 cm.

Numărul mediu anual de zile cu grindină înregistrat la Stația Meteorologică Sibiu este de 1-2 zile. Grindina se semnalează de regulă în lunile mai – iunie, dar poate apărea si în alte luni din perioada aprilie – august.

Chiciura: reprezintă o depunere de gheață granulată, pe cabluri, arbori, clădiri, etc. și este în general albă, cu ramificații cristaline. Când depunerea este în cantitate mare, datorită greutății ei, poate produce pagube însemnate.

Numărul zilelor cu chiciură este legat de fenomenele care le generează, în special ceața produsă în sezonul rece.

Viscolul: reprezintă transportul de zăpadă în cantități mari, sub influența vântului, la nivelul solului sau pe înălțimi până la 10 metri sau chiar mai mult peste acest nivel. Cu cât fenomenul este mai intens cu atât vizibilitatea pe orizontală și verticală este mai redusă. Frecvența viscolului este legată de frecvența zăpezii și este caracteristicăsezonului rece al anului.

Clima este o resursă ce poate contribui la dezvoltarea turismului sau dimpotrivă, poate deveni un factor care ar putea limita activitățile turistice.

Din punct de vedere al potențialului turistic, clima trebuie privită sub două aspecte:

– în primul rând, ca factor de peisaj, respectiv condiționarea impusă de climă asupra celorlalte componente ale mediului geografic

– iar în al doilea rând, ca influență pe care o exercită asupra organismului uman, deoarece acesta este supus continuu factorilor bioclimatici.

II. 4. Hidrografia

Rețeaua hidrografică a orașului Sibiu este una destul de bogată, fiind reprezentată atât prin ape curgătoare, cât și prin lacuri. După cum am mai precizat, Sibiul s-a dezvoltat pe malurile râului Cibin, râu care izvorăște din Munții Cindrel și are ca afluent râul Seviș. La marginea orașului, în Pădurea Dumbrava, este situat Lacul Dumbrava, acesta fiind amenajat pentru agrement.

Foto.1. Lacul „Dumbrava Sibiului” (Todor, 2009)

II. 5. Vegetația

Vegetația constituie un component de bază al mediului ambiant, cu rol de fundal al desfășurării diverselor activități turistice, îndeplinind o funcție estetică și peisagistică, de recreere și reconfortare.

Prin poziția sa, orașul Sibiu este încadrat zonei pădurilor de stejar, gorun și gârniță, care urcă de le porțile orașului și până pe dealurile și versanții munților din apropiere. De asemenea, datorită prezenței râului Cibin în oraș, de-a lungul văii acestuia există și o vegetație azonală, de luncă. Datorită condițiilor de umiditate ridicată a solului, naturii aluvionare, topoclimatului caracteristic, lunca râului are o vegetație independentă de zona pe care o străbate, fiind alcătuită din pâlcuri de copaci de esență albă, salcie (Salix alba, Salix Babylonica, Salix caprea, Salix cinerea, Salix fragilis), plop (Populus alba, Populus nigra), arin (Alnus incana, Alnusglutinosa) sau din plante ierboase ca stuful (Calamagrostis epigeios, Calamagrostis pseudophragmites, Calamagrostis varia), papura (Thypha latifolia), pipirigul (Equisetum limosum, Juncus effusus, Schoenoplectus lacustris), rogozul (Carex anerania, Carex digitata), fânețele de luncă.(A. Avram, V. Crișan, 1983)

II. 6. Fauna

În strânsă legătură cu zonele de vegetație, apare răspândirea faunei orașului. Condițiile geografice prielnice permit dezvoltarea unor populații faunistice destul de variate, deși datorită antropizării axcesive în anumite areale, o parte din ele au dispărut.

Așadar, dintre animale predomină: vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), ursul (Ursus arctos), mistrețul (Sus scrofa attila Thomas), căpriorul (Capreolus Capreolus), dihorul (Putorius putorius), veverița (Sciurus vulgaris). Destul de răspândite sunt și rozătoarele, printre care amintim: iepurele Lepus europaeus), popândăul (Citellus citellus), cârtița (Talpa europea), șoarecele (Apodemus taurius), hamsterul (Cricetus cricetus). Păsările sunt reprezentate prin specii ca: ciocănitoarea (Dendrocopulus syriacus), cucul (Cuculus canorus), gaița (Garulus glandarius), cioara (Corvus coronal), vrabia (Passer domesticus).(A. Avram, V. Crișan, 1983)

II. 7. Solurile

În Depresiunea Sibiului, domină solul brun de pădure și solul brun podzolit, cu intercalări de soluri negre, de fâneață umedă, formate din vegetația pădurilor, în condițiile climatului temperat, rece și umed. (A. Avram, V. Crișan, 1983).

CAPITOLUL III

EVOLUȚIA ISTORICĂ A ORAȘULUI SIBIU

Ținutul Sibiului, prin poziția sa la răscrucea unor vechi drumuri comerciale, situate pe malurile râului Cibin, a constituit de milenii leagănul unor culturi străvechi atestate de vestigiile arheologice deosebit de bogate (începând din Paleolitic și Neoloitic). Locuirea dacică și mărturiile din epoca romană, surprind prin valoarea istorică a dovezilor arhelologice din jurul Sibiului: Turnișor, Ocna Sibiului, Rășinari, Șura Mică și Gușterița. Urmele de drumuri, așezări, obiecte de uz casnic, dar și unelte ale populației autohtone daco-romane, dovedesc atât continuitatea populației pe aceste meleaguri, dar și gradul de civilizație atins.

Primele pagini ale istoriei orașului Sibiu, se leagă de așezarea aici a coloniștilor, cunoscuți sub denumirea de sași. Acest ținut al Sibiului, a fost cea mai intensă zonă de colonizare, așa cum o dovedesc atât documentele, cât și realitatea istorică a secolelor ce au urmat.

Primele grupuri de coloniști au sosit în Transilvania pe la mijlocul secolului al XII-lea, la chemarea regelui Géza al II-lea (1141-1162). Ei proveneau din teritoriile germane de la vestul Rinului, de pe Mosela.

“Încă din timpuri destul de depărtate se întâlnesc români în acest Sibiu, care, la începutul începuturilor, trebuie să fi fost, un sat al lor, împrejmuit apoi cu ziduri și ridicat la înălțimi de bogăție și lumină de către oaspeții germani.”(N. Iorga, Priveliști din țară, 1974, pg. 175)

Conform documentelor istorice, au existat mai multe perioade ale umanizării peisajului geografic și valorificării resurselor naturale. Populația autohntonă, colonizarea umană, iar din secolul XII și populația de origine germană (sașii) au contribuit la modificarea fizionomiei centrelor populate, la construirea de cetăți, castre, drumuri comerciale și militare. Meșteșugurile au constituit baza dezvoltării orașelor, cu efecte asupra impulsionării comerțului, a creșteriinumerice a populației, a introducerii în circuitul economic a resurselor naturale. (Atlas geografic jud. Sibiu, 2011).

După cum am mai precizat, începuturile Sibiului datează din prima fază a colonizării din sudul Transilvaniei, deci de pe la mijlocul secolului al XII-lea, fără a putea preciza o dată anume.

Orașul este atestat documentar pentru prima dată în 20 decembrie 1191 într-un document la Palatul Lateran din sudul Romei, de către Papa Celestin al III-lea, cu prilejul înființării prepoziturii catolice de la Sibiu (praepositum Cibiniensem) ca organism ecleziastic cu rol conducător în ierarhia catolică din această zonă.

Stabilirea prepoziturii la Sibiu, precum și întemeierea de către Andrei al II-lea, în 1224, a provinciei Sibiului, presupune existența mai veche a localității și poziția de ascendență pe care o deținea, încă de la sfârșitul secolului XII, asupra celorlalte sălașuri de colonizare. În acea vreme, Sibiul era încă o localitate modestă, cu caracter rural. (A. Avram, V. Crișan, 1983)

Odată cu emiterea Bulei de Aur a sașilor, locuitorii Sibiului, în anul 1222, acestora li se confirmă anumite privilegii economice și administrative (menținute chiar până în anul 1876), dezvoltarea așezării luându-și avânt, ducând la amplificarea sistemului de apărare. (Elena Rebega, Teză de doctorat, Dezvoltarea durabilă a turismului în județul Sibiu, 2011)

Localitatea este denumită în documentele vremii (1223) Villa Hermanni (satul lui Hermann), probabil după numele greavului care a condus grupul de coloniști la așezarea lor în acest liman al Sibiului.

Aflat la răscruce de drumuri, Sibiul s-a aflat de la început în calea popoarelor invadatoare. Așadar, între anii 1241-1242, Sibiul a cunoscut teribila pustiire a năvălirii tătare. Localitatea a fost trecută prin foc și sabie, iar populația a fost măcelărită, rămânând doar un număr în jur de o sută de supraviețuitori, care cu tărie și tenacitate au început reconstrucția cetății.

Menționat sub numele de Hermannsdorf în anul 1321, în a doua jumătate a secolului, Sibiul obține calitatea de civitas, într-un document din 1366 fiind menționat pentru prima dată numele localității sub forma de Hermannstadt.

Primele atacuri otomane au avut loc între anii 1432 și 1437, iar peste numai un an, în 1438, Sibiul este supus unui asediu de opt zile, rezistând cu tenacitate. Turcii se dau bătuți în fața tăriei cetății, însă nu fără a jefui și distruge cetățile din împrejurimile orașului.

Aceste atacuri repetate au pricinuit mari distrugeri, iar pentru a preîntâmpina alte pustiiri, sibienii purced la întărirea fortificațiilor. La finalul acestor modificări, cetatea Sibiului era considerată cea mai puternică din Transilvania.

Astfel, rezistența eroică în fața năvalei otomane a acoperit de glorie cetatea, ducăndu-i faima în lume. După evenimentele din 1438, papa Eugen al IV-lea denumește Sibiul „un strălucit bastion al creștinătății”. La rândul său, patriarhul din Constantinopole vestea pe sibieni în 1453: „Orașul vostru se bucură de un mare nume printre turci și ei spun că le este opreliște în drum, că ei vor s-o înlăture și să cucerească orașul. Vă sfătuim pentru aceea să-l întăriți orașul ca să nu-l pierdeți”. (Al. Dima, Sibiul, 1940, pg. 127)

Provincia Sibiului, formată din 10 scaune, împreună cu districtele Brașov și Bistrița, au format în secolul XV, mai exact în perioada 1486 și 1876, Universitatea săsească (Universitas Saxorum), reprezentând unitatea administrativă, juridică și politică ce își va exercita puterea asupra tuturor comunităților săsești din fundus regius. (A. Avram, V. Crișan, 1983)

Stadiul dezvoltării economico-sociale la sfârșitul secolului XIV, începutul secolului XV, impunea organizarea meșteșugarilor sibieni în bresle. Primul lor regulament de funcționare datează încă din anul 1376. Ca urmare, iau ființă în Sibiu 19 bresle cu 25 de branșe meșteșugărești și 200 de meșteșugari.

Breslele sunt forme tipice de organizare a meșteșugarilor în evul mediu. Reunind meșteșugari de aceeași profesie, ele aveau menirea de a reglementa modalitățile de procurare a materiilor prime, desfacerea produselor, calitatea acestora, precum și înlăturarea concurenței sau a abuzurilor patricianului orășenesc. (A. Avram, V. Crișan, 1983)

Cele mai importante evenimente ale cetății se desfășurau în jurul celor trei piețe: Piața Mică, Piața Mare și Piața Huet. Acestea erau foarte bine definite structural și social: în Piața Mică se aflau casele meșteșugarilor și negustorilor, iar Piața Mare era dominată de casele impunătoare ale patricianului. Sub aspect social, majoritatea populației era formată din meșteșugari, calfe, ucenici și negustori.

Importanța orașului a crescut prin rolul de centru politic, administrativ și cultural al tuturor comunităților săsești din Transilvania. Diploma Leopoldină (1691) a consfințit ocupația Transilvaniei de către austrieci, principatul intrând astfel în componența Imperiului Habsburgic.După cucerirea de către habsburgi, Sibiul devine capitala Transilvaniei pentru aproape un secol (1692-1791). (I. Miclea, Sibiu, 1986, pg. 9)

La începutul secolului al XVIII-lea, orașul propriu zis se înfățișa vizitatorului ca un întreg format din două părți: “Orașul de sus” și ”Orașul de jos”, care erau înconjurate cu o centură de fortificații. (E. Străuțiu, Sibiul între medieval și modern, 2000, pg. 10)

Pe tot parcursul acestui secol, Sibiul devine un oraș occidental, cu biserici impozante, și clădiri în stilul barocului vienez. Viața culturală capătă o ascensiune deosebită, muzica și teatrul ocupând un rol important în viața cetății. În anul 1818 se înființează prima Societate Muzicală, iar în secolul XIX, au concertat pe scena Sibiului muzicieni de renume, precum Franz Liszt sau Johann Strauss. (Ghid turistic, Sibiu-Tânăr din 1191)

O serie de evenimente importante în istoria Sibiului, sunt următoarele: menționarea primului spital de pe actualul teritoriu al României (1292), în anul 1300 s-a deschis prima bibliotecă, este menționată prima farmacie (cea mai veche din România) în anul1494, prima moară de hârtie din Principatele Române (1543), primul experiment cu rachete din lume,realizat de Conrad Haas în anul 1551, este atestată documentar prima librărie (1557), apariția primului manual școlar înlimba română (1783), în anul 1788 este înregistrată prima manufactură (cea de mătăsuri), primul laborator dehomeopatie (Samuel von Hahnemann, 1797), primul muzeu din România (Muzeul Brukenthal, 25 februarie 1817), cel mai vechi ziar din România cu apariție neîntreruptă (Telegraful Român, din 1853), se publică prima Enciclopedie Românească (a III-a din Europa) de către ASTRA, în anul 1875, Andreas Rieger inaugurează prima fabrică de construcții de mașini din Transilvania, iar în anul 1898 are loc prima proiecție cinematografică (la trei ani după premiera mondială), prima grădină zoologică din România (1928).(Elena Rebega, Teză de doctorat, Dezvoltarea durabilă a turismului în județul Sibiu, 2011)

Unirea Transilvaniei cu România, în anul 1918, a adus schimbări majore în viața orașului, în special în domneiul urbanistic și social cultural. În anul 1919, se schimbă denumirea orașului oficial în Sibiu, iar străzile primesc denumiri românești.

Instaurarea comunismului după anul 1945, a adus cu sine și procesul forțat de industrializare, înregistrându-se numeroase regrese, în special din punct de vedere urbanistic. (Ghid turistic, Sibiu- Tânăr din 1191)

Sibiul a fost al doilea oraș după Timișoara, care în anul 1989 s-a ridicat împotriva comunismului.

CAPITOLUL IV

CARACTERISTICILE POPULAȚIEI ORAȘULUI SIBIU

De-a lungul timpului, numărul de locuitori al orașului Sibiu a trecut prin foarte multe modificări.

Încă de la înființarea orașului, populația majoritară care locuia aici era formată din germani (sași). O serie de evenimente petrecute pe parcursul a câtorva secole au făcut ca numărul acestei populații să sufere diferite schimbări.

Așadar, în anul 1432, când au loc primele atacuri otomane, populația se reduce la un număr de aproximativ 100 de locuitori. Un secol mai târziu, în anul 1554, când numărul locuitorilor a mai crescut, o epidemie de ciumă seceră 3200 de vieți, iar după două secole, în anul 1790, existau 15.000 de locuitori.

La recensământul înregistrat oficial cu data de 1 ianuarie 1901, Sibiul figurează cu 26. 643 suflete, printre care 15.552 germani, 5.959 români și 4.732 maghiari.

Datorită unui număr semnificativ de înnoiri (amenajarea de parcuri, regularizarea râului Cibin, alimentarea cu apă, canalizarea, asfaltarea străzilor centrale, apariția tramvaiului electric, introducerea iluminatului electric, dezvoltarea industrială), populația Sibiului a crescut de la 13.872 în anul 1857, la peste 30.000 în anul 1911.

În perioada 1911-1930, populația orașului crește cu 62,5 %, ajungând la 48.000 de locuitori.

În anul 1945 are loc o deportare a locuitorilor germani (sași), această etnie devenind minoritară în Sibiu. Chiar și așa, populația orașului cunoaște o creștere considerabilă, ajungând la 67.543 de locuitori în anul 1948, în 1965 se ridică la 104.434 de locuitori, pentru ca în 1980 să ajungă la 161.049 de locuitori.

IV. 1. Dinamica demografică

CAPITOLUL V

POTENȚIALUL TURISTIC AL ORAȘULUI SIBIU

Datorită întâmplărilor care au avut loc în oraș, dar mai ales locuitorilor care au trăit aici secole la rând, putem considera Sibiul ca fiind un oraș magic. Aici a existat primul spital, prima școală, prima bibliotecă, primul muzeu, prima farmacie din țară, s-au tipărit primele cărți, fie ele religioase de știință sau manuale școlare. La Sibiu s-a inventat racheta, s-a decsoperit telurul și tot în acest oraș au locuit, au trăit și au creat mari oameni ai Transilvaniei, ai României și ai lumii.

Dispunând de o bază materială și o rețea turistică bine puse la punct, Sibiul devine pe zi ce trece un important centru al turismului intern și internațional. Orașul își primește vizitatorii cu dragoste, ospitalitate și cu siguranța că are ce să le ofere.

V. 1. Potențialul turistic antropic

Strada 9 Mai este una dintre cele mai vechi străzi din Sibiu, fiind considerată chiar strada vatră a orașului. Aceasta este atestată în 1556 ca Elzebiilengassen (Elisabethgasse), strada Elisabeta, nume ce este schimbat mai apoi în perioada comunistă în 9 Mai. Numele original al străzii, se trage de la poarta ce se afla în capătul străzii, poarta Elisabeta, una dintre porțile Orașului de Jos.

Piața Mare, deși a fost construită în anul 1366 ca o a treia centură de apărare a cetății, aceasta a fost menționată pentru prima dată în hrisoavele vremii abia în anul 1411, ca piață de cereale. Începând cu secolul XVI, Piața Mare a devenit centrul cetății.

Pe parcursul a mai multe secole, piața a fost denumită Der Grosse Ring sau Grosser Platz, între cele două razboaie mondiale a purtat denumirea de Regele Ferdinand, în perioada comunistă era cunoscută ca Piața Republicii, iar după anul 1989 denumirea pieței a revenit la cea originală, și anume Piața Mare. Aceasta este situată în partea de nord a orașului, reprezentând dintotdeauna o emblemă a Sibiului, fiind una dintre cele mai mari piețe din Transilvania.

În decursul Evului Mediu, în incinta pieței aveau loc cele mai importante evenimente legate de viața cotidiană a orașului, cum ar fi adunările publice și execuțiile.

În Piața Mare este menționată în anul 1538 existența unei fântâni, în anul 1550 se așează Stâlpul Infamiei în partea de est a pieței, având în vârf statuia lui Roland, spânzurătoarea și Cușca pentru nebuni, unde în timpul zilei erau expuși publicului cei care tulburau noaptea liniștea semenilor. Steagurile de vânt erau nelipsite de pe acoperișurile caselor și indicau fie anul construcției, fie semnul breslei.

Piața are același traseu conturat încă din secolul XIV, având forma dreptunghiulară, cu o lungime de maxim 142 de metri și o lățime de 93 de metri.

În anul 2005, piața a suferit un proces complet de renovare, aceasta fiind pavată cu dale de granit și piatră, statuia lui Gheorghe Lazăr a fost înlocuită în anul 2006 de una la scară mai mică, realizată de același sculptor, iar fântâna a fost reamenajată cu grilaj de fier.

Foto. 2. Piața Mare Foto. 3. Piața Mare (Todor, 2014)

Piața Mică mai este cunoscută și sun denumirea de Der Kleiner Ring(Ringul cel Mic) și a fost construită între secolele XIV-XVI, aflată în interiorului celei de a doua incinte de fortificații a cetății.

Aceasta reprezintă vechiul centru comercial al urbei, fiind divizată în două părți distincte de către strada Ocnei, care coboară pe sub Podul Minciunilor spre Orașul de Jos.

Latura nordică a pieței este de formă circulară, care cuprinde clădiri de formă concavă, din care lipsește portalul boltit, specific celor din Piața Mare. Latura sudică, prezintă clădiri a căror caracteristică este loggia de la parter, boltită, cu arcade semicirculare, susținute de portanți. Aceste spații reprezentau centrul vieții breslelor, aici fiind etalate mărfurile realizate în ateliere meșteșugărești, expuse cumpărătorilor și protejate foarte bine de negustori.

În această piață, clădirile sunt înalte și prezintă lucarne lenticulare, denumite de localnici “Ochii Sibiului”.

Podul Minciunilor este primul pod din fontă din România. Acesta a fost construit după demolarea caselor care se întindeau până la Turnul Sfatului, fiind inaugurat în anul 1860, la un an după confecționare, odată cu deschiderea (după anul 1851) a accesului rutier dinspre Orașul de Jos.

Elementele de rezistență ale podului sunt formate din patru traverse metalice arcuite, decorate cu rozete și cu câte un brâu de elemente înscrise în cercuri. Cercurile cu diametru maxim sunt decorate cu stema Sibiului pe latura sudică, iar pe cea nordică poartă inscripțiile “1859”, respectiv “FRIEDRICHS/ HUTTE”. Cercurile descrescătoare sunt ornate cu motive vegetale sau geometrice de factură neogotică.

Legendele legate de numele podului, spun că acesta scârțâie la fiecare minciună spusă de cei care îl trec, amenințând să se rupă sub ”greutatea” unai minciuni mai mari. (Ghid turistic, Sibiu- Tânăr din 1191).

Foto. 4. Piața Mică (Todor, 2014) Foto. 5. Podul Minciunilor (Todor, 2010)

Piața Huet s-a format pe traseul primei incinte fortificate a Sibiului. Incinta propriu-zisă datează de la sfârșitul secolului al XII-lea, în urma prepoziturii în anul 1191. Clădirile au fost ridicate pe traseul primelor ziduri, în momentul în care fortificația și-a pierdut rolul practic, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV, odată cu întărirea completă a Orașului de Sus.

În anul 1415, este menționată aici existența capelei cimiteriale cu hramul Sfântul Iacob, dreptul de patronat fiind concesionat de către papă unuia dintre vicejuzii Sibiului, pe nume Iacob. În imediata apropiere a capelei se află Turnul Preoților, alături de care se ridică casa lui Thomas Guldeu, donată de proprietar orașului, drept sediu al primăriei. Construcțiile din jurul CatedraleiEvanghelice constituie valoroase vestigii de cultură, acestea datând din secolele XV-XVIII.

Foto. 6. Piața Huet (Todor, 2010)

Monumente arhitecturale. Clădiri reprezentative

În Sibiu, există un număr foarte mare de astfel de monumente, iar în continuare le voi prezenta pe cele mai reprezentative dintre acestea.

Clădirea Primăriei este amplasată în Piața Mare, datează din secolul XX (anul 1906) și a fost sediul Băncii de Credit Funciar. Edificiul a fost construit în stil eclectic, cu elemente de Art Nouveau și prezintă fațade spre Piața Mare, strada Samuel von Brukenthal și Piața Mică.

Imobilul a fost naționalizat în perioada comunistă, găzduind diferite instituții administrative și financiare. După anul 1990, aceste instituții s-au retras pe rând, iar edificiul a intrat în patrimoniul municipalității. Au fost reconfigurate spațiile interioare, care după amenajări numără 75 de birouri, o sală expozițională alături de alte patru anexe, trei săli de ședință, zece holuri publice și subsolul, unde funcționează arhiva instituției. (http://sibiu.ro/ro2/cladire.htm).

Foto. 7. Clădirea Primăriei (Todor, 2014)

Casa cu Cariatide sau Micul Palat este situată pe strada Mitropoliei, enumerându-se printre clădirile cele mai interesante din Sibiu. Cele două statui reprezentate de două femei stând în picioare, îndeplinesc rolul de coloane de susținere a balconului.

În această clădire a trăit celebrul argintar Sebastian Hann, abia după moartea sa, după anul 1786, fiind ridicată actuala clădire, de către văduva contelui Bethlen. În ceea ce privește stilul arhitectural, casa este caracteristică pentru barocul târziu sibian, în formă triunghiulară, cu o curte interioară, încercând să reia unele dintre motivele utilizate în construcția Palatului Brukenthal. Fațada clădirii este ridicată pe înălțimea a două etaje, iar mansarda a fost realizată în trei trepte. Parterul este format dintr-o loggie cu ample arcade semicirculare, care susțin coridorul de acces spre încăperile celui de-al doilea nivel. La ambele etaje, galeriile cu coloane desăvârșesc ansamblul arhitectural și dau clădirii aerul de epocă. (A. Avram, V. Crișan, 1983)

Casa Haller se află în Piața Mare, la numărul 10 și este rezultatul unei radicale transformări a casei care se ridica în acel loc în a doua jumătate a secolului XV. Cladirea este atestată documentar pentru prima dată ăn anul 1472.

Casa inițială a fost construită în stil gotic, putând fi recunoscută datorită câtorva fragmente (bolți, ancadramentul gotic de sub trecerea boltită) și planului în formă de L, cu corpul principal axat spre piață. În curtea casei se mai păstrează un turn de plan dreptunghiular, ridicat pe înălțimea a două etaje, având deasupra timpanului triunghiular un acoperiș abrupt, în două ape. Câteva elemente de plastică decorativă, trădează, de asemenea, originea gotică a turnului: două ferestre cu baghete la etajul al doilea și un ancadrament de ușă în arc frânt, situat pe peretele nordic. Pe vremuri, accesul în turn se făcea prin interediul unei scări spiralate, amplasată într-o construcție anexă de plan poligonal, alipită turnului în partea de sud-est.

În configurația respectivă, cu fragmente originare, casa se afla în proprietatea senatorului Hieronymus Schneider. În timp, clădirea și-a schimbat frecvent proprietarii. În primă fază, aceasta i-a aparținut lui Michael Greb, apoi prin anul 1490 lui Johannes Agatha, iar mai apoi, în anul 1524 casa atrecut din proprietatea lui Servantius Holschuch în cea a lui Michael Altemberger, care în anul 1537 o va vinde comitelui Petrus Haller. Noul proprietar va transforma vechea clădire gotică într-o elegantă reședință în stilul Renașterii. Acestei etape i se datorează: vioaiele ferestre cu cornișa susținută de frize de denticuli (de pe fațada dinspre curtea clădirii), organizarea fațadei principale, cu portalul plasat în axul central, ușa frumos ornamentată, ce asigură accesul la scară. (http://www.patrimoniu.sibiu.ro/cladiri/detail/85).

Foto. 8. Casa cu Cariatide (Todor, 2014) Foto. 9. Casa Haller (Todor, 2014)

Casa Hecht este situată în Piața Mare, la numărul 8, fiind una dintre cele mai vechi clădiri din respectiva incintă, conservând atât unele detalii gotice, cât și renascentiste.

Pe baza documentelor, se constată că istoria clădirii începe undeva la mijlocul secolului XV. În acea vreme, casa aparținea unui italian, Cristophorus Italicus de Florentina, care împreună cu Nicolaus Wagio și cu primarul Oswald Wenzel, a administrat Camera montanistică și monetară din Sibiu. Fiul acestuia, Paulus Italicus, a vândut casa în anul 1472 viitorului primar Georg Hecht. Clădirea rămâne în posesia familei Hecht timp de peste 100 de ani. Prin anul 1595, casa trece în posesia primarului Johann Waida până în anul 1821, când casa este dobândită de Universitatea Săsească. (A.Avram, V.Crișan, 1983)

În anul 1456 apare primul document despre o monetărie din Sibiu, având sediul la această adresă. În această casă s-au ținut primele slujbe în spiritul reformei lui Luther, al cărui inițiator la Sibiu a fost Georg, fiul lui Johann Hecht.

În anul 1745, aici a funcționat primul oficiu poștal din oraș, odată cu inaugurarea liniei poștale Sibiu-Viena, iar la sfârșitul secolului XIX, în această clădire a funcționat sediul Crucii Roșii (Verein von Roten Kreutz).

Casa Lutsch este situată în Piața Mare, la numărul 13, în prezent adăpostind sediul Forumului Democrat al Germanilor din România, cunoscând o istorie deosebit de bogată. Numele casei vine de la unul dintre proprietarii acesteia din secolel XVI-XVII, clădire care prin anii 1400 a fost sediul prepoziturii Sibiului. Din tablourile de epocă se poate reconstitui aproape concret fațada casei, în care elementele principale erau un turn-locuință cu patru niveluri, flancat pe două corpuri de clădire în rezalit, ferestre în stil Renascentist, fleuroane gotice și olane pe acoperiș. (http://www.patrimoniu.sibiu.ro/cladiri/detail/88)

La sfârșitul secolului XV, casa se afla în posesia familiei Altemberger, apoi între 1573-1593 a aparținut familiei Haller, iar după anul 1593 a intrat în posesia lui Johann Lutsch.

În anul 1661, Georg Reussner devine proprietar, urmașii acestuia donând clădirea orașului în anul 1821, iar mai târziu, în anul 1830, transformările radicale îi dau clădirii aspectul de astăzi.

După ce pe parcursul a zeci de ani, clădirea a avut mai multe funcții, cum ar fi cele de: librărie, atelier litografic, băcănie, magazin de delicatese, farmacie, bodegă și berărie, aceasta este renovată complet în anul 1999 de Forumul Democrat al Germanilor din România. (http://www.patrimoniu.sibiu.ro/cladiri/detail/88).

Foto. 10. Casa Hecht (Todor, 2014) Foto. 11. CasaLutsch (Todor, 2014)

Casa Weidner este situată pe strada Avram Iancu, la numărul 9, având o vechime de peste 600 de ani. De-a lungul timpului, această clădire a îndeplinit mai multe funcții, cum ar fi cele de: restaurant, capelă, reședință a arhitectului maghiar Kos Karoly și atelier de marochinărie.

Stilul arhitectural predominant este cel Renascentist, însă se mai pot observa și unele detalii gotice și neogotice. De remarcat este faptul că, deși au trecut sute de ani peste zidurile groase ale clădirii, a rămas intactă o deviză scrisă cu litere gotice pe arcul de piatră de la intrare: “VIEL WISSEN UND WENIG SAGEN/ NICHT ANTWORTEN AUF ALLE FRAGEN” (“Să știi multe și să spui puține/ Nu răspunde tuturor celor care întreabă”).(A.Avram, V.Crișan, 1983)

La sfârșitul secolului XIX, casa este cumpărată de către Ioan Bădilă, judecător pe lângă Tribunalul Sibiu, iar în perioada interbelică intră în posesia Asociației ASTRA. Spațiile comerciale de la parter au apărut încă din secolul XIII. La sfârșitul secolului XIX în această clădire vor funcționa o serie de restaurante, la începutul secolului XX se deschide un magazin de haine, iar după război, aici este deschisă o farmacie, care continuă să funcționeze și în prezent.

Foto. 12. Casa Weidner Foto. 13. Casa Luxemburg

Casa Luxemburg (fosta Casă Schaser) este situată în Piața Mică, la numărul 16. Clădirea a primit denumirea actuală în 30 martie 2004, în urma vizitei în România a Marelui Duce Henri de Luxemburg și a Marii Ducese Maria Teresa de Luxemburg, după ce, între anii 1999-2009, Serviciul de Situri și Monumente Națioanle a Luxemburgului a finanțat și a coordonat lucrările de restaurare a imobilului.

Clădirea are o zidărie veche, care este încă vizibilă la nivelul subsolului, fiind construită pe prima incintă de fortificație a așezării Villa Hermanni, denumită ulterior Hermannstadt, adică Sibiul de astăzi. Casa a rezultat din unificarea a două case gotice la începutul secolului XV, având fațadele îndreptate atât spre Piața Huet, cât și spre Piața Mică. În timp, clădirea a fost transformată, lucrările cât mai ample aparținând secolului XVIII, când acesteia i-a fost adăugat cel de-al doilea etaj și mansarda. (A. Avram, V. Crișan, 1983)

În secolul XIX, clădirea a intrat în posesia preotului evanghelic Johann Georg Schaser, de unde a căpătat și denumirea anterioară celei de astăzi.

Casa Albastră – Casa Moringer este situată în Piața Mare, la numărul 5, pe latura de vest, lângă Palatul Bruckental. Casa datează din secolul XV, însă denumirea acttuală i-a fost dată abia în anul 1819. Este o clădire cu conformație generală barocă târzie, aproape clasicistă. Fațada este organizată pe înălțimea a două etaje, cu un portal principal semicircular plasat ân ax și o atică triunghiulară, decorată cu stema Sibiului, reprezentativă pentru respectivul curent. În interiorul monumentului există o serie de detalii, care trădează o vechime chiar cu mult mai mare. Clădirea a suferit mari și profunde intervenții, astfel încât, în afara puținelor elemente conservate, nu prezintă interes deosebit. (A. Avram, V. Crișan, 1983)

În cursul secolului XVIII, clădirea a găzduit spectacole teatrale, iar mai apoi a fost utilizată de oraș în diverse scopuri. În prezent, adăpostește sectoare de activitate ale Muzeului Brukenthal.

Foto. 14. Casa Albastră-Moringer (Todor, 2014) Foto. 15. Casa Carol și Michael von Brukenthal (Todor,2014)

Casa Carol și Michael von Brukenthal este situată pe strada Avram Iancu, la numărul 8, fiind fosta reședință a lui Carol și Michael von Brukenthal.

Familia Brukenthal a cumpărat o clădire mai veche, de secol XV, pe care în anul 1799 a transformat-o într-o reședință de proporții moderate, care satisfăcea necesitățile unei familii nobiliare săsești de la sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XIX. Toate detaliile trădează o interferență stilistică: alături de elemente baroc, coexistă și cele empire, iar motivele clasiciste devin chiar dominante în Sibiul începutului de secol XIX.

Până în anul 1908, în această clădire a funcționat Curtea de Justiție, iar în anul 1909 se deschide Internatul Evanghelic, care va funcționa până în anii ’40. După 1909 apar și primele spații comerciale la stradă, în perioada interbelică existând aici o măcelărie, iar mai apoi un magazin cu mașini de cusut, reprezentanța firmei Singer. (A.Avram, V.Crișan, 1983).

Casa Weidner-Reussner-Czekelius este situată în Piața Mare, la numărul 16, luând naștere prin alăturarea a două edificii construite în secolul al XVI. Clădirea poartă numele succesivilor proprietari pe care i-a avut și și-au lăsat amprenta asupra arhitecturii ei de-a lungul vremii. Partea dreaptă, unde se afla portalul, a aparținut familiei Weidner, ajungând apoi în proprietatea senatorului Johann Reussner Jr. Celălalt corp de clădire, desfășurat în adâncime spre curte, a ajuns în proprietatea familiei Czekelius spre sfarsitul secolului XVI.

Prima casă păstrează singurele detalii care prezintă interes pentru vizitatori. În trecerea spre curte, mai există un cadru de ușă din piatră sculptată. În centrul cornișei este aplicat un ecuson de forma unui scut lățit, cu vârful rotunjit, încărcat cu cifrul C.W. (Cirves – Servatius Weidner Jr.) însoțit de anul 1582.

În sala de recepție de la etaj, au fost descoperite în anul 1902, fragmente de frescă (acoperite ulterior de zugrăveală), care conțineau scene din Războiul Troian. Datarea picturilor murale a fost stabilită ca aparținând sfârșitului de secol XVI și începutul secolului XVII. (http://www.patrimoniu.sibiu.ro/cladiri/detail/91).

Foto. Foto.

Casa Altemberger – Pempflinger (Primăria veche) este situată pe strada Mitropoliei, la numărul 2, datând de la sfârșitul secolului XV. Această clădire reprezintă cel mai important ansamblu de arhitectură gotică din Transilvania.

Casa a fost ridicată de Thomas Altemberger, pe locul unei construcții mai vechi în perioada 1470-1491, fiind lipită de Turnul de Poartă. În anul 1501, clădirea a ajuns în proprietatea lui Johann Lulay, prin căsătoria cu cu văduva fostului primar, Altemberger, iar următorul proprietar a fost Markus Pempflinger.

Cumpărată de Magistratul orașului, în anul 1545, clădirea a devenit primărie, statut care i-a revenit până în anul 1947. Pe lângă sediul Magistraturii și primărie, clădirea a mai găzduit și alte instituții publice, cum ar fi: Închisoarea orașului, Ocolul Silvic, Tribunalul și Poliția orășenească. În 1988, clădirea Primăriei Vechi a devenit gazda secției de istorie a Complexului Muzeal Național Sibiu, cu o expoziție menită să ilustreze, după un model șablon, „evoluția societății omenești din cele mai vechi timpuri până astăzi”, iar în anul 1990 se inaugurează Muzeul de Istorie.

Casa Calfelor este situată în Piața Huet, la numărul 3 și datează din secolul XIII. Începând din secolul XIX și până la naționalizare, clădirea a aparținut câtorva generații ale familiei Thoiss. Frederich Thoiss a deschis aici o patiserie, care a funcționat până la primul război mondial. Clădirea a suferit un incendiu în anul 1977, iar în 1995, peretele s-a prăbușit spre curte.

În anul 2002, după o îndelungată absență, primele calfe au poposit la Sibiu, primind găzduire în această clădire, iar din acel moment a devenit reședința oficială a calfelor călătoare care au înființat și o asociație. Lângă această casă, a fost ridicat în anul 2004, Stâlpul Calfelor, unde, fiecare calfă care trece prin Sibiu își lasă o amintire specifică meșteșugului pe care îl reprezintă. Calfele pot fi văzute în oraș în fiecare vară, în lunile iulie și august.

Foto Foto

Vestita Cetate a Sibiului a apărut la 1696 și își va merita renumele, prin comunele străduințe ale coloniștilor, dar și ale băștinașilor români mai vechi și mai înrădăcinați în acest ținut de aprigi munți și întunecate păduri. (Al. Dima, Sibiul, 1940. pg. 10)

La sfârșitul secolului XVIII, în plenitudinea puterii sale, Cetatea Sibiului era una dintre cele mai puternice din Transilvania, fiind timp de secole un punct important pe harta continentului european. Incinta protejată de ziduri avea o suprafață de 83 de hectare, iar lungimea acestora depășea 4 kilometri. Cetatea era constituită din patru porți puternic fortificate: Cisnădiei, Turnului, Ocnei și Gușteriței, numărând totodată și 39 de turnuri, 4 bastioane, 2 rondele și 5 porți care constituiau fortificația vechiului burg, ridicat după planul arhitectului MorandoVisconti.

În centrul istoric al orașului se mai păstrează și astăzi câteva dintre aceste ziduri, bastioane și turnuri. Buna conservare și întreținere a zidurilor permite formarea unei imagini destul de clare despre felul în care era organizat șimodul în care trăiau locuitorii orașului în evul mediu.

Pe latura de sud-est se păstrează cel mai bine zidul cetăii, fiind consolidat în repetate rânduri (cele mai frecvente atacuri erau în această parte a cetăii).

A treia centură de fortificații a fost construită în secolul al XIV-lea și ulterior consolidată în secolul XVII. La jumătatea secolului XVIII, dintre cele 39 de turnuri ale centurii de fortificații ale Sibiului, 28 erau întreținute de bresle și 11 de administrația orașului. La sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, au fostdărâmate 8 din cele 39 de turnuri și cea mai mare parte a porților orașului.

Latura de est este foarte bine conservată, existând aici trei dintre cele mai bine conservate turnuri de apărare (Turnul Archebuzierilor, Turnul Dulgherilor, Turnul Olarilor). Acestea prezintă o arhitectură diferită, fiind construite în perioade diferite, fiecare breaslă încercând să-și impunăpropriul stil. (Elena Rebega, Teză de doctorat, Dezvoltarea durabilă a turismului în județul Sibiu, 2011)

Turnul Archebuzierilor a fost construit în secolul XV pe o fundație octogonală, ulterior devenind Turnul Pânzarilor, după breasla care îl avea în îngrijire.

Este cel mai sudic dintre cele trei turnuri, având forma unei prisme octogonale cu partea superioară ieșită în afară, sprijinită pe console în ale căror arce de legătura sunt plasate guri de aruncare. Meterezele de la primul nivel, în formă de gaură de cheie, sunt realizate special pentru posibilitatea executării focului de archebuze.Materialul de construcție este piatra (până la înălțime de 1 metru), iar de aici în sus cărămida, având înălțimea de 20.75 metri. (http://patrimoniu.sibiu.ro/fortificatii/turnuri/67)

Turnul Dulgherilor a fost construit în secolul XV din piatră și consolidat un secol mai târziu. Este un turn de flancare alipit incintei aIII-a de fortificații, având la bază un plan circular. De la nivelul cornișei, turnul primește forma unei prisme octogonale încheiată în porțiunea superioară printr-o parte ieșită în exterior, susținută de console cu guri de păcură între arce. Turnul are înălțimea de 21.65 metri și fost restaurat în anii 1967 și 2008.

Foto Foto

Turnul Olarilor este considerat ca fiind de proveniență mai recentă, datând de pe la mijlocul secolului XVI, având înălțimea de 19.60 metri.

Acesta are un plan dreptunghiular la bază, cu o retragere a corpului paralelipipedic al turnului, de la cel de-al doilea nivel, unde pe fiecare latură există câte două decshideri înguste de forma unor metereze. Partea superioară, ieșită în afară, se sprijină pe o înșiruire de console cu guri de aruncare, iar de jur împrejur sunt amplasate câte cinci lăcașuri de tragere pentru archebuze.Turnul are acoperișul piramidal în patru ape executat cu învelitoare din olane.

Turnul Scărilor este singurul dintre cele trei porți de acces în prima incintă de fortificații (era dispusă în jurul unei biserici existentă aici la sfârsitul secolului XII) și datează de la începutul secolului XIII, fiind printre cele mai vechi construcții păstrate în Sibiu.

Forma actuală datează din 1542. Turnul se prezintă sub forma unei construcții masive din cărămidă, cu un singur etaj, având la primul nivel o trecere boltită prin care se ajunge la scările care fac legătura între Orașul de Sus și Orașul de Jos în direcția străzii Turnului, iar în lateral o trecere arcuită spre COLȚUL ISPĂȘIRII (BUSSWINKEL) de sub zidul curb ce delimitează grădina casei parohiale.

Foto Foto

Turnul Sfatului străjuiește și astăzi, cu ceasul său din turn, fiind unul dintre cele mai frumoase și mai cunoscute monumente ale orașului Sibiu. Poartă acest nume, deoarece apăra poarta de intrare în cea de-a doua incintă, situată în imediata apropiere a clădirii ce adăpostea primăria Sibiului, menționată în documente la 1324. (A. Avram, V. Crișan, Ghid de oraș – Sibiu, 1983)

Lucrări ample de reconstrucție s-au efectuat între anii 1586 – 1588, după ce în 17 februarie 1585 s-au prăbușit etajele superioare. După ce a fost reparat de mai multe ori în secolul XVIII, turnul a suportat intervenții radicale în partea superioară. În forma sa actuală, turnul se ridică pe înălțimea a șapte etaje retrase succesiv, având fațadele marcate prin deschideri înguste de forma unor metereze.Accesul în interior este posibil printr-o ușă de mici dimensiuni, de unde, prin intermediul unei scări spiralate, se ajunge la etajele superioare. La penultimul etaj se poate observa mecanismul ceasului, iar ultimul etaj prezintă un punct de observație peste orașul vechi.

Turnul a avut diverse întrebuințări, de la depozit de cereale, la punct de observație a incendiilor, de arest temporar sau chiar de muzeu de științe naturale la mijlocul secolului XVIII. Între anii 1962 și 1998, turnul a adăpostit o secție a Muzeului Brukenthal de exponate medievale. (http://www.turism.sibiu.ro/ro/turnuls.htm)

În 2007, în cadrul programului Sibiu – capitală culturală europeană, pe turn a fost dezvelită o placă cu ocazia vizitei șefilor de stat participanți la Summit-ul statelor din Europa de sud-est (Bucuresti – Sibiu), al cărei mottosintetizează foarte bine ceea ce însemnă Sibiul din punct de vedere cultural și extrapolând, chiar din punct de vedereturistic – Diversitate culturală, punte între patrimoniu si cultura viitorului.

Foto Foto

Turnul Gros reprezintă singura rondelă rămasă în picioare, dintre rondelele de artilerie care au făcut parte din fortificațiile Sibiului construite spre mijlocul secolului XVI.

Este o construcție masivă de plan semicircular, cu ziduri de cărămidă, care au o platformă pe care erau amplasate tunurile. Turnul a fost ctitorit de Marcus Pemfflinger, în jurul anului 1540. În această clădire se instalează în anul 1788 primul teatru al orașului, înființat de cunoscutul tipograf și primar Martin Hochmeister. Teatrul a funcționat fără întrerupere până în anul 1949, când a fost mistuit de un incendiu, provocat de o țigară uitată aprinsă. În anul 1990, Consiliul Județean Sibiu a început reconstrucția sălii, care a durat 14 ani, iar în prezent găzduiește sediul Filarmonicii de Stat Sibiu (Sala Thalia).

Foto Foto

Turnul Scării Aurarilor este unul dintre turnurile – poartă ale Pieței Mici și pe aici se făcea legătura între Orașul de Jos cu un drum medieval și fortificația medievală.

Este o construcție de plan rectangular dezvoltată pe înălțimea a două etaje, cu un acoperiș mansardat în două trepte. Ambele etaje găzduiesc câte o încăpere folosită în prezent ca locuință și care sunt prevăzute cu ferestre ampledreptunghiulare. Aceste ferestre sunt specifice Renașterii, cele de la etajul II având ancadramente cu cornișă dreaptă susținută de friza de denticule.

Numele turnului provine din imediata sa apropiere, de la Casa Breslei Aurarilor, care se pare că se ocupa de întreținerea acestuia. (Ghid turistic, Sibiu- Tânăr din 1191).

Turnul Pielarilor are formă octogonală și este construit pe patru nivele, dintre care ultimul ieșit în afară, cu un acoperiș de formă piramidală. Aici apar pentru prima dată ambrazuri largi pentru tunuri. Fiecare latură a turnului are guri de păcură și goluri de tragere pentru artileria ușoară, mai numeroase pe latura exterioară.

Se pare că pe locul în care se află turnul, inițial, a fost doar un zid de apărare, acesta fiind construit ulterior în anul 1457, anul în care s-a construit și cea de-a patra centură de fortificații a orașului. Fundația din piatră a turnului este extrem de groasă, și anume de 4 metri.

Turnul a fost folosit pentru păstrarea pulberii, astfel că, în urma unei incendieri în anul 1559, acesta a sărit în aer. O nouă explozie a avut loc în anul 1570, fiind refăcut cu ajutorul principelui Ștefan Bathory. În anul 1638, turnul a fost din nou incendiat, iar refacerea care a urmat i-a conferit aspectul de astăzi. (A. Avram, V. Crișan, 1983)

Turnul Pulberăriei aparține noului sistem de fortificare, conceput dupa mijlocul secolului XVI. Acesta făcea parte din cel mai complex fortificat al orașului, care apăra Poarta Ocnei (sau a Cizmarilor). Este un turn masiv, cu plan circular, construit în acest mod pentru a putea rezista tirului artileriei de asediu. După cum arată și numele, turnul era folosit pentru depozitarea prafului de pușcă.

Foto Foto

Bastionul Haller a fost inițiat în anul 1551, în timpul primariatului lui Petrus Haller și a fost terminat în anul 1553. După o pauză care s-a datorat în special epidemiei de ciumă, în anul 1558 au loc ultimele lucrări de finisare a bastionului. Acesta este construit din cărămidă și umplut cu pământ, având zidurile cu o lungime totală de 223 de metri și o înălțime de 9 metri.

În anul 1771, pe bastion s-a construit școala de călărie (manejul), iar în primul deceniu din secolul XX se ridică edificiul actual al Spitalului de neurologie. (Ghid turistic, Sibiu- Tânăr din 1191)

Bastionul Soldisch a fost ridicat între anii 1622-1627 ca fortificație de apărare a Orașului de Sus, iar cronologic, este ultimul dintre bastioanele orașului, având suprafața mai restrânsă decât celelalte. În partea superioară are un brâu pronunțat, care avea rolul de a împiedica sprijinirea scărilor de asalt. Pe latura exterioară a bastionului este atașată cea mai frumoasă stemă a orașului pe o placă de marmură albă.

Pasajul Scărilor sau Zidul de Arce este un pasaj de piatră și cărămidă, care făcea legătura între Orașul de Sus și Orașul de Jos prin două ramificații de scări și arcade, care înconjoară zidurile cetății din jurul Bisericii Evanghelice.A fost construit între secolele XIII-XIV, păstrând aspectul original. Pasajul făcea parte din cel de-al treile cordon de fortificații al orașului, reprezentând locul cel mai pitoresc și caracteristic al Sibiului vechi.

Foto Foto Foto

Monumente de factură religioasă

Catedrala Mitropolitană Sfânta Treime domină de peste un secol orașul Sibiu. Aceasta a fost construită din dorința mitropolitului Andrei Șaguna încă din anul 1857, când a primit acceptul conducerii de la Viena de a ridica o catedrală pentru românii ortodocși transilvăneni (în luna decembrie a aceluiași an, prin circulara nr. 980, a adresat preoțimii și credincioșilor chemarea de a contribui, prin donații, la strângerea fondurilor necesare construcției). Până la ridicarea catedralei, în oraș mai existau doar două biserici ortodoxe.

Biserica a fost construită între anii 1902-1906 de către arhitecții Virgil Nagy și Iosif Kamner din Budapesta pe locul unei foste bisericuțe grecești din 1778, fiind o ctitorie a mitropolitului Ioan Mețianu. Prezintă caracteristicile unei bazilici bizantine, fiind o copie la scară redusă a bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol.

Expresia arhitecturală este determinată de finisajele exterioare: cărămidă presată, în două culori – rosie și albă, pozată aparent și învelitori de cupru, iar împrejmuirea reia elemente arhitecturale ale edificiului. Spațiul interior urmează tradițiabizantină și se remarcă prin amploarea naosului. Cupola și altarul au fost pictate de Octavian Smighelschi.

Construcția catedralei este caracterizată printr-un vast portal romanic, flancat de două masive turnuri rectangulare, cu o înălțime de 45 metri, ce creeazăcontrapondere la impozanta navă bizantină. Diametrul cupolei este de 15 metri, iar înălțimea în interior este de 34,70 metri, greutatea acesteia fiind susținută de patru pandantivi puternici acoperiți în exterior de cele patru turnulețe octogonale.

La 30 aprilie 1906, catedrala a fost sfințită de către mitropolitul Ioan Mețianu în prezența a numeroase personalități ale vremii, printre care și Nicolae Iorga.

În decursul vremii, Catedrala din Sibiu a fost restaurată de mai multe ori și împodobită cu o frumoasă pictură neobizantină, executată de Iosif Keber și Anastasie Demian.

Biserica Parohială Romano-Catolică Sfânta Treime a fost construită de iezuiți (din acest motiv mai este cunoscută și ca fosta Biserică iezuită) între anii 1726-1733 în spiritul barocului timpuriu vienez pe locul clădirii unde a funcționat o farmacie.A fost sfințită în 13 septembrie 1733 de către episcopul Transilvaniei, Gregor von Sorger. Clădirea a fost restaurată în anii 1971-1975,iar pictura în anii 1977 – 1978.

Turnul, care este detașat de navă, a fost terminat în 1738 și are patru nivele înalte și o cupolă. La nivelul străzii, turnul prezintă un gang boltit care permite accesul spre Piața Mică. Ceasul din turn, cu cadrane spre cele douapiețe, datează din anul 1838. În capătul opus turnului, coama acoperișului este prevazută cu un turnuleț lanternă.

Exteriorul monumentului este destul de sobru, celor șapte ferestre de la primul nivel (spre Piața Mică sunt numai sașe axe) fiindu-le suprapuse altele, mai mici, dreptunghiulare, având ancadramente de piatră cu ecusoncentral.

În interiorul bisericii, în altar se află o impresionantă pictură murală, realizată de Frans Anton Steinwald, reprezentând pe Maria cu pruncul. Pe laturile lungi ale sălii există trei altare laterale cu coloane. Vitraliile au fost realizate la Budapesta la începutul sec. XX.

Orga, confecționată de firma Karl Hesse din Viena, a fost instalată în anul 1860, iar pictura navei aparține pictorului german Ludwig Kandler și a fost realizată în anul 1904.

Foto. Foto

Catedrala Evanghelică reprezintă un amplu edificiu gotic, cu planul format dintr-un cor poligonal (partea cea mai veche a edificiului, așa cum reiese și dintr-un document din anul 1371), compus din trei travee, flancat la nord de o sacristie, urmând spre vest un transept, apoi nava centrală și cele două laterale. Aspectul bisericii a fost modificat pe latura sudică după anul 1474, când s-a hotarât transformarea bazilicii într-o biserică – hală. În anul 1494 a fost terminat și turnul bisericii.

În interiorul catedralei, se remarcă fresca aflată pe peretele din nord al corului. Scena reprezintă Răstignirea, încadrată de un decor arhitectural în care sunt plasate o serie de personaje biblice și istorice. Biserica a păstrat până astăzi o serie de obiecte valoroase, precum cristelnița din bronz, un altar mare poliptic, dar și pictura monumentală a lui Johannes von Rosenau, situată pe peretele de nord a corului, care înfățișează Răstignirea lui Iisus.

În 1672 a fost executată de catre J. West vechea orgă a bisericii, cea nouă fiind construită de firma Wilhelm Sauer (din Frankfurt pe Oder) și montată în biserica în anul 1915.

Biserica a servit și ca loc de înmormântare pentru primarii, comiții sau alte personalități sibiene. Pietrele funerare care acopereau mormintele acestora au fost demontate din nava bisericii în anul 1853 și încastrate în zidurile ferulei, obținându-se astfel o galerie de 67 lespezi funerare, unică în România. (Elena Rebega, Teză de doctorat, Dezvoltarea durabilă a turismului în județul Sibiu, 2011)

Prin numeroase concerte și expoziții, biserica îmbogățește an de an viața acestui oraș. Din aprilie până în octombrie, oaspeții sunt întâmpinați de ghizi care povestesc istoria bisericii, care se continuă până astăzi. (http://hermannstadt.evang.ro/catedrala-evanghelica-din-sibiu/)

Biserica Ursulinelor a fost ridicată inițial de către călugării dominicani în anul 1479, edificiul gotic fiind transformat ulterior într-o construcție barocă. În exterior se mai păstrează elemente gotice, cum sunt: contraforturile, ferestrele trilobate în partea superioară, precum și portalul gotic târziu de pe fațada de vest. În interior, monumentul se prezintă ca o biserică-sală în stil baroc, fără prea multe elemente spectaculoase.

De reținut din istoria bisericii, este anul 1728, an în care edificiul a fost predat călugărițelor ursuline, cărora li se datorează și faza barocă a construcțiilor. Ulterior, în anul 1733, pe locul vechii mănăstiri a fost construită școala, actualul Liceu Pedagogic „Andrei Șaguna”.(A. Avram, V. Crișan, 1983)

Foto Foto

Biserica Franciscană de astăzi a fost, la începuturile sale, în evul mediu, Mănăstirea Clariselor, aparținând unui sever ordin de călugărițe, fiind construită în mai multe etape, între

anii 1425-1776. Biserica a fost construită inițial în stil gotic, marcată prin contraforturi în exterior și cu un interior complet modificat de biserica-sală în stil baroc târziu. Deasupra arcului de triumf este reprezentată scena Sfântului Francisc chemând păsările, o pictură eclectică de la începutul secolului XX. De o parte și de alta a altarului principal se găsesc alte două altare în același stil baroc.

În interior mai reține atenția, în nordul corului, monumentul funerar al generalului conte Damian Hugo von Virmond (1666-1722), comandant militar al Transilvaniei, realizat din piatră, iar în criptă se află mai multe pietre funerare, dintre care se pot menționa cea a lui Johann Haller, guvernator al Transilvaniei (decedat în anul 1786) și a soției, sale Sophia Daniela de Vargyas, care sunt decorate cu blazoanele acolate ale defuncților. Din inventarul bisericii mai amintim existența unei Madone cu pruncul, sculptură gotică (sec. XV) în lemn policrom, așezată într-un altar lateral. (http://www.sibiul.ro/biserici-sibiu/biserica-franciscana.html)

Biserica Reformată a fost construită între anii 1783-1786, sub conducerea meșterului Samuel Krempels și a dulgherului Johannes Scneider. Interiorul sobru oferă imaginea unei biserici – sală cu absidă, pereții fiind marcați de pilaștrii dublați care susțin antablamente identice cu cele din exterior. Ușa de acces este din lemn, în două canaturi (secolul XVIII) și este decorată cu elemente geometrice și florale în relief plat sau prin incizii.

Prima orgă a fost instalată la inaugurarea bisericii, însă a fost schimbată în anul 1858 cu orga actuală, care se află în partea de de vest a bisericii și este amplasată pe o tribună susținută de doi stâlpi masivi. (http://patrimoniu.sibiu.ro/biserici/detail/33)

Foto Foto

Capela Sfintei Cruci a fost ridicată pe locul unei mănăstiri dominicane, care a fost distrusă în anul 1242 de hoardele mongole ce au asediat Sibiul.

Edificiul nu prezintă interes arhitectonic, dar interiorul său adăpostește un grup statuar de importanță deosebită pentru arta gotică din țara noastră. Lucrearea reprezintă pe Iisus răstignit încadrat de Maria și Ioan, fiind semnată și datată de meșterul Petrus Lantregen din Austria (1417). (A. Avram, V. Crișan, Sibiu – Ghid de Oraș, 1983)

Biserica Ortodoxă Sfinții Petru și Pavel sau Biserica dintre Brazi este cel mai vechi edificiu de cult românesc din Sibiu, cu hramul Sfinții Petru și Pavel, datând din anul 1788.Edificiul este fondat de episcopul Inochentie Micu Klein, care inițial a fost o biserică greco-catolică.

Apare ca o biserică-sală, lățită în zona centrală, care susține o cupolă pe tambur de formă ovală. Atât fațada, cât și interiorul poartă elemente baroce, cum ar fi: coloanele masive, pilaștrii și motivul scoicii.

În micul cimitir din jurul bisericii se găsesc numeroase monumente funerare de importanță istorică: Iosif Sterca Suluțiu, Alex Vaida Voievod, Alex. Papiu Ilarian, George Barițiu, Ioan Rațiu, David baron Urs de Margina, precum și oameni de afaceri, avocați, militari, etc. (http://patrimoniu.sibiu.ro/biserici/detail/29)

Biserica Sfântul Luca datează din anul 1791, fiind biserica de cartier a măierilor. Este prima biserică ortodoxă din Sibiu, fiind construită în stil romanic, în formă de navă, cu cele trei despărțituri clasice: pronaos, naos și altar.

Inițial, biserica a fost pictată parțial, din vechea pictură mai păstrându-se doar pictura pe cafas, în tehnică fresco.

În 1938 biserica a fost renovată, iar la 25 septembrie 1938 a fost resfințită. Aici este înmormântat Gherasim Adamovici, episcop între anii 1789-1796.

Biserica Sfânta Elisabeta datează din anul 1771, fiind ridicată împreună cu Orfelinatul Terezian din ordinul direct al împărătesei Maria Tereza.

Biserica are o fațadă în stil baroc, portalul fiind flancat de două nișe care se încheie cu motivul scoicii baroce. În partea superioară se ridică un mic turn metalic. Altarele din interior au fost aduse din Viena și prezintă scenele: Maria călcând pe sarpe, Sf. Tereza de Aquila șiSf. Francisc de Assisi.(Elena Rebega, Teză de doctorat, Dezvoltarea durabilă a turismului în județul Sibiu, 2011)

Biserica Azilului este o biserică-hală, construită integral din cărămidă, cu cor pătrat și sanctuar poligonal, flancat în sud de o încapere, iar în nord de douăîncăperi, pe două niveluri. Corul bisericii, prin dispoziția celor două încăperi care îl flanchează, prezintă înrudiri stilistice cu exemplele gotice timpurii de la Cârța și Prejmer, care datează din secolul XIII.

În exterior se poate observa vechiul clopot din turn, care este cel mai vechi clopot din Sibiu, datează de la 1509 și poartă inscripția „ad iuva nos deus”, cu o înălțime de 112 centimetri și un diametru de 44 de centimetri. (http://patrimoniu.sibiu.ro/biserici/detail/34)

Sinagoga din Sibiu a fost construită între anii 1898-1899 în stil eclectic de către arhitectul Szalay Ferenc, la ordinele lui Josef Schwartz, președintele comunității evreiești din Sibiu.

Edificiul este format dintr-un singur corp de clădire de plan dreptunghiular. Fațada este neogotică, dar în partea superioară a acesteia apare o friză de triforii neoromanice. Interiorul are un aspect bazilical cu trei nave încălecate detribune cu arcade în forma de triforii, iar tavanul este casetat, oarecum în spirit neorenascentist. Clădirea monumentală cu mare valoare arhitectonică are în exterior un gard decorativ din fier forjat.

Foto

Biserica Evanghelică din Gușterița este o construcție romanică, care datează de la mijlocul secolului XV. Deși a suferit modificări de-a lungul secolelor, și-a păstrat intact planul cu turnul din vest, înglobat în prima travee a navei centrale, colateralele, corul și absida, precum și absidiola din sud.

Deasupra altarului se află un steag de vânt din anul 1841, iar turnul bisericii datează din anul 1742. În exterior se află o clădire cu pinion triunghiular, sprijinită de contraforturi datând din anul 1500.

Biserica Evanghelică din Turnișor a fost inițial o bazilică romană din jurul anului 1300. Aspectul actual îl are din secolul XVIII, deoarece vechea biserică a fost parțial distrusă de turci.

Din construcția inițială s-a mai păstrat doar absida și corul, precum și partea răsăriteană a colateralei din sud, inclusiv absidiola.

În anul 1781 a fost construită extinderea spre vest și s-au ridicat tribune de lemn pe toate segmentele edificiului, care au fost pictate de Johannes Krempels în anul 1785. Altarul baroc din interior datează din anul 1759, iar amvonul din anul 1782. Turnul a fost reclădit în două etape între anii 1753 si 1782.

Muzee

Palatul și Muzeul Brukenthal este considerat edificiul cel mai reprezentativ al Sibiului. Palatul a fost construit de baronul Samuel von Brukenthal la 1786, în prezent adăpostind Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal.În anul 1817, primul muzeu din România s-a deschis oficial la doar 7 ani de la deschiderea Galeriei Naționaledin Londra, având inițal 1.090 picturi din colecția particulară a baronului Samuel Brukenthal.

Muzeul Național Brukenthal este cel mai mare muzeu din sud-estul Europei, datorită în primul rând vastelorcolecții aflate în patrimoniul instituției. Situat în centrul istoric al orașului Sibiu, Complexul Naional Brukenthal estealcătuit din Palatul Brukenthal, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul de Istorie, Muzeul de Istoria Farmaciei și Muzeulde Arme și Trofee de Vânătoare.

Galeria de Artă are următoarele expoziții permanente: Galeria de Artă Națională, Cabinetul de Stampe, Colecția de Artă Decorativă și Pinacoteca Brukenthal. Colecțiile de artă europeană ale baronului Samuel Brukenthal au fost deschise publicului încă din anul 1790, cu 3ani înaintea deschiderii Muzeului Louvre. În anul1773 galeria Brukenthal era menționată în Almanach von Wien a douadupă galeria de tablouri a principelului von Lichtenstein. La fostele colecții Brukenthal s-au adăugat colecțiile Muzeului Societății Carpatine.

Colecțiile inițiale ale baronului von Brukenthal, constând din pinacotecă și cabinet de stampe, bibliotecă și colecție numismatică s-au conturat, în principal, în intervalul 1759-1774, perioada petrecută, cu precădere, de acesta la Curtea Imperiala de la Viena. După revenirea sa la Sibiu, în calitate de Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei (1777-1787), baronulși-a adus și colecțiile, iar Calendarul lui Hochmeister pe anul 1790 menționează printre atracțiile orașului, pinacoteca,formată din 800 de tablouri și dispusă în 13 săli ale Palatului Brukenthal.

Pe parcursul timpului, colecțiile s-au îmbogățit, atât prin achiziții, cât și prin donații. În prezent, la etajele I si II ale Palatului Brukenthal, devenit un veritabil Muzeu de Artă, se află exponate din Galeria de Artă Națională. Palatulgăzduiește și Biblioteca Brukenthal, care are cca. 300.000 unități de bibliotecă (manuscrise, incunabule, carte străină rară, carte românească veche, transilvanice, carte curentă și reviste de specialitate).

Clădirea Palatului Brukenthal, situată în centrul istoric al orașului, mai exact în Piața Mare, este unul dintre cele mai însemnate monumente în stil baroc din România. A fost construit în mai multe etape, între anii 1778-1788 și aavut ca destinație înițială resedința baronului Brukenthal și spațiu dedicat colecțiilor acestuia. Palatul Brukenthal estecel mai vizitat muzeu din oraș, poate și pentru că este cel mai mare de acest gen și datorită locației centrale.

Fațada clădirii palatului mai păstrează blazonul familiei Brukenthal.Saloanele baroc, spațiile de recepții și serate muzicale, păstrează piese originale ale Palatului: sobele în stil rococo și neoclasic, tapetul de mătase roșie și cel de hârtie pictat în stil oriental, candelabrele din sticlă de Murano șipiese de mobilier transilvănean de secol XVIII, toate sunt elemente originale ce pot fi văzute în muzeu.

Despre modul de formare al colecțiilor existente în patrimoniul muzeului se cunosc relativ puține detalii, primele înregistrăriale pieselor achiziționate apar abia după anul 1770. Fondul vechi al colecției include gravură europeană din secoleleXVI-XVIII. Baronul Samuel von Brukenthal a început să colecționeze stampe la Viena, primele documente privindachizițiile sale datând din perioada 1775-1786.

Interesul colecționarului s-a îndreptat în primul rând spre gravură deinterpretare după marii maeștri ai Renașterii și barocului, ce completau colecția sa de pictură europeană. Colecțiacuprinde aproape 1.000 de stampe din școlile germană, austriacă, flamandă, olandeză, italiană, franceză, engleză șielvețiană. Alte 2.000 de planșe incluse în albume ilustrează faimoase colecții ale secolului XVIII, de la Paris,Viena, Dresda, Roma, Dűsseldorf și Londra.

Nume importante prezente în colecția Brukenthal sunt Albrecht Dűrer, Marcantonio Raimondi, Agostino Carracci, Hendrick Goltzius, Egidius Sadeler, Boetius si Schelte Bolswert, CornelisGalle, Lucas Vorsterman, Jan Saenredam, Cornelis Bloemaert, Jacques Callot, Antoine Masson, Claude Mellan,Robert Nanteuil, Giambattista Piranesi, Giovanni Battista Tiepolo.

Primul catalog tipărit al pinocotecii, de fapt catalog manuscris al galeriei a fost editat în anul 1844 și a fost semnat de pictorul Franz Neuhauser Jr. Inventarul arată o pinacotecă formată din 1.070 de tablouri și adăpostită în 15încăperi de la etajul al doilea al Palatului. Colecția de pictură europeană a Baronului Samuel von Brukenthal, dțineun număr de aproximativ 1.200 opere ale principalelor școli de pictură europeană din secolele XV-XVIII: flamandă și olandeză, germană și austriacă, italiană, spaniolă și franceză.

Școala flamandă și olandeză este reprezentată prin mari și mici maeștrii formați în renumitele centre de pictură de la Bruxelles, Amsterdam, Anvers, Gant, Bruges, Leida, Utrecht. Impresionante piese semnate de Marinus van Reymerswaele și Frans Floris Van Vriendt, Jan Fyt sau Hendrik ter Brugghen.

Școala germană și austriacă, cuprinde peste 430 de tablouri și alături de nume ilustre ale Renașterii germane târzii precum Lucas Cranach cel Bătrân sau Schwab von Wertinger, colecția muzeului găzduiește numeroase opere ale unor pictori ai secolelor XVII-XVIII: portretiști, ca Christoph Pauditz, cunoscut elev al lui Rembrandt și Jan Kupetzky sau Martin Meytens, peisagiști apreciați, ca Anton Faistenberger, pictori de scene religioase și mitologice, precum Hans von Aachen, Peter Strudel,Frans C. Sambach, dar și maeștrii ai naturii statice, ca Georg Hinz, Franz W. Tamm sau Maximilian Pfeiler.

Școala italiană, deși ilustrată printr-un număr relativ mic de opere în raport cu celelalte școli (în jur de 200 de pânze), are opondere importantă prin prezența unor lucrări ale cunoscuților artiști: Alessandro Botticelli, Tullio Lombardo, TizianoVecellio, Paris Bordone, Sebastiano Ricci, Alessandro Magnasco. Reprezentative rămân școlile: venețiană, genoveză și napoletană.

Colecția de artă națională a Muzeului Brukenthal se datorează dorinței și interesului curatorilor muzeului din secolul XIX față de realizările artiștilor locali. Aceasta cuprinde piese de pictură, grafică, sculptură, mobilier,argintărie, porțelan, sticlărie etc. din secolul XV, până în perioada contemporană.

Colecția de pictură transilvăneană, una dintre cele mai reprezentative de acest fel din țară, conține un mare număr de portrete dinsecolele XVI-XVIII, importante mai ales din punct de vedere istoric și documentar. Din această colecție fac partePortretul lui Lucas Hirscher al pictorului brașovean Gregorius, considerat primul portret laic din istoria picturii naționale, Portretul comitelui Mathias Semriger, al pictorului de origine slovacă activ în Transilvania JeremiasStranovius, Portretul Annei Maria Huttern și Portretul lui Johann Gottlieb Fabritius, ale lui Johann Martin Stock, celmai apreciat pictor sibian al epocii, Portretul istoricului Hans Eder, al artistului de origine vieneză stabilit la Sibiu, Franz Neuhauser, etc.

Colecția de artă modernă și contemporană este dedicată principalelor momente ale evoluției picturii românesti, prin nume de referință, ca Nicolae Grigorescu, inițiatorul picturii românești moderne, Theodor Pallady, considerat cel mai reprezentativ pictor interbelic, Hans Mattis Teutsch, primul pictor abstract, Corneliu Baba și Alexandru Ciucurencu, inițiatori ai școlii contemporane românești de pictură.

Colecția de grafică transilvăneană, ce întrunește peste 3.000 de desene, acuarele și gravuri este o importantă sursă de documentare referitoare la evenimenteleistorice și culturale ale Transilvaniei din secolele XVIII-XIX.

Colecția de artă decorativă a muzeului Brukenthal deține o importantă colecție de acest, gen care cuprindealtare, sculpturi, argintărie laică și de cult (secolele XV-XVIII), sticlărie, covoare orientale și mobilier, piese de ovaloare artistică deosebită, ale căror stil și tehnică probează apartenența lor la spațiul central-european. Multe dintrepiesele de argintărie sunt considerate capodopere ale artei din zona Transilvaniei. Din secolele XVI – XVIII, sepăstrează, alături de vase liturgice, diverse piese de argintărie laică și obiecte de podoabă, în realizarea căroramesterii argintari transilvăneni au introdus forme și motive decorative folosite în cele mai renumite ateliere europene.Colecția deține 10 piese din creația celui mai renumit argintar sibian, Sebastian Hann (activ între anii 1675 – 1713),cea mai cunoscută fiind Cana lui Mathias Semriger, care datează din anul 1682.

Pe lângă aceste colecții impresionante, muzeul mai găzduiește diferite expoziții temporare. Una dintre cele mai însemnate din ultimii ani a fost expoziția dedicată marelui artist olandez Rembrandt Harmenszoon van Rijn. Evenimentul desfășurat sub titlul „REMBRANDT – Maestru al luminii si umbrei", a fost prilejuit cu ocazia aniversării înîntreaga lume a 400 de ani de la nașterea marelui pictor.

Muzeul de Istorie Naturală a avut un început modest și fără un sediu propriu, confruntându-se cu problema creșterii permanente a colecțiilor, acesta a funcționând în diferite clădiri particulare ale orașului. Bazele muzeului au fost puse încă din anul 1849, prin înființarea Societății Ardelene de Științe Naturale (Siebenburgischer Verein für Naturwiessenschaften), din care au făcut parte personalități marcante ale vieții stiințifice și culturale interne și internaționale. Astfel, colecțiilor din secolului XVIII, mai exact două ierbare cuprinzând aproape 31.000 depiese, li s-a adăugat un secol mai târziu, colecția ornitologică F. W. Stetter, ce reunea 528 de păsări indigene și 145 exotice, colecția etnografică din Palestina, Egipt, Sudan, Etiopia a viceconsulului Franz Binder și colecția de mineraleAckner.

Abia în anul 1895 s-a trecut la construirea, în fostul parc al teatrului, a edificiului construit special pentru acest scop de către arhitectul medieșean C. W. Fr. Maetz.

În anul 1931, muzeul întreținea legături de schimb cu peste o sută de societăți științifice din întreaga lume. La 1 ianuarie 1957 a devenit Secție de istorie naturală a marelui Complex Muzeal Brukenthal.

Perioada de după al doilea război mondial a fost cea mai fructuoasă, deoarece în acei ani a fost achiziționată colecția entomologică Dr. Eugen Worell (1957) cu peste 95.000 de insecte din Europa, Africa, America si Asia, colecția de fluturi Weindel (1965) cu circa 7.000 de fluturi, colecția entomologică H. Hanenheim (1964) cu 10.000 de insecte, colecția paleontologică Breckner (1955) cu 7.000 de piese, majoritatea fiind dinți de rechin din terțiar, colectați din regiunea Porcești (Turnu Rosu), colecția botanică Nyarady (1980) cu aproximativ 152.000 de piese.

De o mare importanță pentru dezvoltarea muzeului, care în 1982 ajunsese la 1.686.000 de exponate, au fost donațiile făcute de promotori ai stiințelor naturii ca Dr. E. Bieltz (1953), care a donat o colecție de minerale cu 1.400 de piese precum și colecția de malacologie Kimakowicz, ce conține 250.000 de piese.

În anul 1972 Muzeul de Științe Naturale a fost reorganizat radical, fiind deschisă noua și moderna expoziție de bază a muzeului Sistematica Lumii Animale. Anterior, în 1967 au fost puse bazele unei alte expoziții permanente, Arme și Trofee de Vânătoare, în care au fost expuse o serie de trofee provenite din colecțiile Witting și A. Spiess, aceastadin urmă cuprinzând 1.058 de piese achiziționate în anul 1963.

În anul 1981, expoziția a fost modernizată și diversificată,prezentând alături de numeroase trofee medaliate sau medaliabile ale vânatului din țara noastră și trofee de vânatexotic. De asemenea, se face o trecere în revistă a unor moduri tradiționale de a vâna, reprezentată inclusiv pringravuri de epocă. Astfel, sunt expuse diverse arme folosite la vânătoare, începând cu cele din paleolitic, apoi din evul mediu (săgeți, lănci, arbalete, archebuze) și până în epoca modernă. În același context se prezintă aspecte din viațaanimalelor, precum și momentele prilenice pentru vânarea speciilor de interes cinegetic.

Statistic, colecțiile muzeului sunt impresionante: colecția de botanică (168.000 piese), zoologie (22.500 piese), mineralogie (12.000 piese), petrografie (7.000 piese), entomologie (266.000 piese), malacologie (510.000 piese), paleontologie (57.000 piese),ornitologie (5.000 piese) ș.a. (http://www.brukenthalmuseum.ro/europeana/index.html)

Muzeul de Istorie face parte din complexul de clădiri al Primăriei Vechi (numit și Casa Altemberger-Pempfflinger), compus din opt corpuri de clădire, care poate fi considerat cel mai important ansamblu de arhitectură civilă gotică din Transilvania.

Parte integrantă a Muzeului Național Brukenthal, Muzeul de Istorie, găzduit de Primăria Veche, a fost inaugurat în anul 1988. Până la mutarea expozițiilor în această nouă locație, Expoziția de Arme și Armuri Medievale era organizată în Turnul Sfatului.

Nucleul actualului muzeu l-au constituit colecțiile numismatice și de antichitități romane ale lui Samuel Brukenthal. Fondul de antichități, deși apreciabil ca număr, cuprinzând o serie de obiecte de valoare (statui, arme, obiecte uzuale) s-a bazat pe descoperiri întâmplătoare,nefiind sistematizat. În schimb, de foarte multă atenție s-au bucurat colecțiile numismatice (monede antice grecești șiromane, medievale-ungurești, transilvănene, germane și din alte țări) care spre sfârșitul secolului XVIII conțineau circa 35.000 de piese.

În cursul secolului XX, prin asimilarea colecțiilor de arme ale Societății Carpatine Transilvănene și a colecțiilor de istorie ale Muzeului ASTRE, numărul total al bunurilor din patrimoniul muzeului a crescut considerabil.La toate acestea s-au adăugat atât materialele rezultate din numeroasele cercetări arheologice din secolul trecut, cât și din donații și achiziii. În acest fel, structura actuală a fondului arheologico-istoric este formată din circa 60.000 demonede, 39.000 de piese muzeale cu caracter arheologic (la care se adaugă alte 82.000 de fragmente de piese,rezultate din săpături arheologice), aproape 14.000 de obiecte de breaslă și artă decorativă și circa 1.900 de arme.

Colecțiile de bază ale Muzeului de Istorie sunt foarte variate: Arheologie preistorică și medievală, Din istoria Sibiului, Sigilii și ștampile, Medalii și decorații, Sticlă, Știință și tehnică, Bresle sibiene, Carl Engber – colecționar șibibliofil, Numismatică (cu piese antice, medievale și moderne), Arme și armuri medievale, Lapidarium antic șimedieval, Artă decorativă, Grafică documentară. Cea mai reprezentativă și mai vastă este colecția de Arheologie,oferind vizitatorilor o imagine de ansamblu a dezvoltării societății omenești din sudul Transilvaniei, rezumată laperioada cuprinsă între epoca pietrei și formarea poporului român. Sunt expuse piese de referință pentru respectiva epocă, subliniindu-se momente importante ale istoriei acestor locuri: epoca neolitică (cu ceramica pictată din cultura Petrești), epoca bronzului (cu vestigiile culturii Wietenberg) și epoca fierului. Pentru epoca dacică sunt prezentatedescoperirile arheologice de la cetatea Tilișca, iar civilizația romană este ilustrată cu precădere prin piese de plastică(altare votive, sculpturi, inscripții). Epoca formării poporului român este bogată în descoperiri arheologice aparținând culturilor Brăteiu, Mediaș și Dridu, detașându-se descoperirile de pe marele șantier arheologic de la Brăteiu.

Expoziția Din istoria Sibiului completează circuitul din cadrul expunerii permanente din muzeu, fiind reconstituite prin intermediul desenelor, hărților, obiectelor cu caracter muzeal, armelor, aspecte din viața economică și culturală, precum și dezvoltarea arhitectonică a Sibiului medieval.

Muzeul de Arme și Trofee de Vânătoare a fost deschis în anul 1966, fiins primul cu acest profil la nivel național, găzduit în reședința Von Spiess, donată de fiicele colonelului în acest scop.

Muzeul poartă numele uneia dintre personalitățile importante ale orașului Sibiu la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX și anume, colonelul August von Spiess, vânător al Casei Regale a României în timpul regelui Ferdinand I.

În prezent, patrimoniul muzeal numară 1.577 de piese, unele cu o vechime de peste 100 de ani, achiziționate de la colecționari sau provenite din donații acumulate începând cu sfârșitul secolului XIX. Piesele din colecția muzeului sunt trofee autohtone și exotice, arme diverse și accesorii de vânătoare, ce provin, în cea mai mare parte, din trei colecții importante: "August von Spiess", "Emil Witting" și colecția "Societății Ardelene de Stiințe Naturale dinSibiu”. Traseul exponatelor oferă o imagine a dezvoltării armelor de vânătoare, dar și a fondului de vânătoare din țară. Trofeele expuse aici au obținut numeroase medalii la diferitele expoziții din țară și străinătate. ( http://www.brukenthalmuseum.ro/vanatoare/)

Muzeul Farmaciei a fost inaugurat în anul 1972, în clădirea – monument istoric și de arhitectură, cu elemente gotice și renascentiste, care datează din anul 1568. Muzeul funcționeazăîn spațiul în care, timp de trei secole, începând din 1600, a funcționat farmacia “La Ursul Negru”.

Secție a Muzeului de Istorie Naturală și parte componentă a Muzeului Național Brukenthal, locația este alcătuită pe fundalul unei farmacii clasice, expoziția prezentând, în cele trei încăperi ale sale (oficina, laboratorul șiexpoziția homeopatică) cele mai valoroase piese folosite în farmaciile din secolele XVI – XIX (vase de ceramică,sticlă, porțelan, lemn, flacoane, truse farmaceutice și medicale, mojare din bronz sau fontă, stative cu balanțe șigreutăți farmaceutice în stil vienez, ustensile tehnico-medicale, truse chirurgicale, microscoape, scarificatoare, precumși ilustrașii după documentare și publicații vechi), dar și o valoroasă colecție de tratate de specialitate, de laFarmacopeea Română, apărută la Bucuresti în anul 1862, la Codex Medicamentorius, editat la Paris în 1866.Aria de reprezentare este europeană, dar cu precădere din teritoriile fostului imperiu austro-ungar. Exponatelesunt grupate pe sectoare tematice și în evoluția lor istorică.

Muzeul dispune și de o importantă colecție homeopatică, având în vedere că aici a lucrat, timp de un an, creatorul homeopatiei, Cristian Friedrich Samuel Hahnemann (1755-1843) în calitate de secretar al baronului Samuelvon Brukenthal. Colecțiile muzeului reunesc peste 6.600 de piese ce provin din 67 de surse, respectiv farmacii, oficiifarmaceutice, instituții medicale și persoane particulare din 32 de localități din țară.

Oficina este un element tradițional în configurația farmaciilor, având funcția de prezentare a produselor medicamentoase. Încăperea și decorul aduc aminte de vremurile trecute și de specificul spițeriilor de atunci. Inclusiv mobilierul are o vechime de peste un secol, acesta fiind executat la Viena în anul 1902, special pentru farmacia carefuncționa în acele timpuri și care își schimbase denumirea în “La vulturul negru”. Dintre instrumentele prezentate înaceastă încăpere, ceea ce atrage atenția este un mojar din bronz, care datează din anul 1597, cea mai veche piesă din colecție, folosit în operațiilepreliminare de preparare a medicamentelor.

Înainte de cea de-a doua încăpere, într-un coridor îngust, se află expuse instrumente medicale și câteva truse chirurgicale, foarfeci și microscoape precum și diverse ilustrații preluate din documente și publicații vechi.

Spațiul alocat laboratorului farmaceutic ilustrează complexitatea proceselor de elaborare a medicamentelor și evoluția acestora în strânsă concordanță cu evoluția concepțiilor medicale și farmaceutice. Sunt prezentate aici balanțe de diferite tipuri, mojare, dispozitive pentru zdrobirea și măcinarea materiilor prime, filtre, distilatoare,recipiente, etc.

Ultima dintre încăperi este rezervată homeopatiei, practică ce s-a bucurat în țara noastră de o mare popularitate. Colecția homeopatică a muzeului reunește 2.900 de piese, respectiv truse și flacoane cu preparate homeopatice,majoritatea preluate de la vechea farmacie “La Îngerul”.

Muzeul Civilizației Tradiționale ASTRA se află situat în Pădurea Dumbrava la 4 km de municipiul Sibiu, pe Calea Rășinari. Muzeul a fost organizat cu începere din anul 1963, sub denumirea de Muzeul TehniciiPopulare, având o suprafață de 96 ha (mai mare decât Muzeul Satului din București) și un circuit expozițional de 10km de-a lungul căruia se găsesc peste 300 de clădiri. Este unul dintre cele mai mari muzee în aer liber din Româniași din sud-estul Europei.

Reunește monumente originale reprezentative sistemului de valori al civilizației tradiționale ale satelor din România. Aici se găsesc gospodării formate din case de locuit aduse din diferite zone ale țării, interioare de locuit păstrate în forma originală și toate anexele gospodărești, ateliere meștesugăresti, construcții cu caracter religios (biserici, troițe), comercial (hanuri, cârciumă), ludic (pavilion de joc, popicarie, scrânciob), instalații de industrii țărănesti, mijloace de transport tradiționale, etc. Sunt ilustrate toate domeniile precum cultura plantelor, creșterea animalelor, apicultura, pescuitul și vânatul, păstoritul, pomicultura și viticultura, prin gospodării specifice și construcții specializate cum ar fi stâne, crame, cherhanale etc.

Muzeul este organizat în cinci mari sectoare, cuprinzând grupe tematice aferente, prezentândîn zone armonios marcate ca spațiu și tematică, lumea satului românesc.

Din anul 1990 muzeul numește Muzeul Civilizației Populare Tradiționale. Ideea de a deschide un muzeu etnografic este mai veche, actualulmuzeul fiind o continuare a primului Muzeu Etnografic – Istoric al Românilor din Transilvania (fondat la Sibiu în 1905și închis în 1950).

O moară hidraulică cu aducțiune inferioară a fost primul monument adus în Dumbrava Sibiulu și apare șiastăzi însigla muzeului. Cu timpul, colecția a fost dezvoltată, iar muzeul a putut fi deschis publicului în anul 1967.

Câțiva ani mai târziu s-a început adăugarea de case țărănesti, alături de atelierele meșteșugărești, urmând ca în anul1989 să fie adăugate monumentele ca: biserica, școala, cârciuma, popicăria etc.Ilustrând monumente originale reprezentative pentru sistemul de valori al satului românesc, muzeul din Pădurea Dumbrava reușește să aducă în fața turiștilor patrimoniul etnografic și monumental, ca părți vii ale civilizației

populare.

Alături de gospodării, muzeul ne prezintă ateliere pentru prelucrarea lemnului, prelucrarea pietrei sauprelucrarea metalelor, dar și ateliere pentru realizarea de îmbrăcăminte și obiecte de uz gospodăresc, ateliere pentru prelucrarea pieilor și a blănurilor etc. Pe lângă acestea, muzeul are o expoziție de scluptură modernă în lemn, oferită de mari artiști români și străiniale caror opere sunt inspirate din universul satului tradițional.

Un alt punct de atracție sunt și festivalurile meșteșugărești și diferitele manifestări cu specific etnografic desfășurate aici. Muzeul găzduiește anual etapa națională a Olimpiadei Meșteșuguri Artistice Tradiționale, în cadrul unui program de recuperare și revitalizare de către tineri, în contextul vieții conteporane, a creațiilor artistice populare tradiționale, prin dezvoltarea talentului și aptitudinilor acestora în sensul producerii de valori autentice de artă

populară tradițională. De asemenea, în fiecare an, în luna august, spațiul muzeal reuneste la Târgul Creatorilor Populari din România pe cei mai valoroși creatori ai centrelor de veche tradiție meșteșugărească, reprezentând toate genurile artei populare: țesut, brodat, olărit, prelucrarea lemnului, osului, metalelor, confecționarea instrumentelor populare muzicale, a măștilor, pictură pe lemn și sticlă, încondeierea ouălelor etc.

Agrementul oferit în incintă pentru vizitatori este extrem de variat, de la plimbările cu lotcile pe lac, la cele cu trăsurile și săniile trase de cai pe aleile muzeului, de la vizitarea cu minicarurile, la oferta culinară tradițională la cârciumioara și hanul din muzeu și cazarea în spațiile din incintă (53 locuri).

Totodată, nu trebuie uitată popicăria, situată în apropierea Cârciumii din Bătrâni, care dispune de un pavilion rustic pentru jucători și de o tablă, pe care jucătorii își pot trece scorurile realizate în timpul jocului. Atât bilele, cât și popicele sunt confecționate din lemn.

Toate acestea fac din muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, una dintre cele mai

originale, generoase și ospitaliere oferte turistice din zonă. Muzeul asigură ghidaje de specialitate, pliante, ghiduri, CD-uri, filme etc.

Muzeul de Etnografie Săsească Emil Sigerus – Casa Artelor este un monument istoric situat în Piața Mică, edificiu cunoscut și sub numele de “Hala Măcelarilor”, așa cum apare menționat încă din anul 1370 în matricolele bisericii parohiale, ”Casa Artelor” este considerată cea mai veche “casă de breaslă” din Transilvania.

Edificiul este format dintr-un corp de clădire compus din parter și etaj, anexa cu scara de acces din spate fiind de proveniență mai recentă. Inițial, în secolul XV, clădirea avea doar parter, încăperile de aici ,foste prăvălii, păstrându-și bolțile originale. Într-o a doua etapă a fost construit și etajul, format dintr-o singură sală amplă, destinat magaziilor. Parterul a funcționat exclusiv ca spațiucomercial, divizat în 11 unități, pentru tranșarea și desfacerea cărnii.

Cele opt arcade deschise erau proprietatea obștei din vremuri străvechi, așa cum se menționează în Statutul orasului din anul 1589, din care reiese că parterul tuturor caselor din respectiva incintă era utilizat pentru protejarea oamenilor și a mărfurilor pe timp de ploaie.

Sala dela etaj era destinată întâlnirilor de breaslă a măcelarilor, deși pentru o scurtă vreme a servit drept loc de adunare a breslei cojocarilor, precum și ca depozit pentru cereale. De asemenea, în 1765, ea a fost transformată pentru câteva luni în sală de spectacole pentru actorii unei trupe de teatru conduse de actrița Gertraud Bodenburger.

În anul 1787, cu prilejul unor reparații efectuate la clădire, a fost aplicată, pe fațadă, stema Sibiului, cu săbiile încrucișate și frunzele de nufăr, așa cum se obișnuia la acea vreme cu toate clădirile publice. În secolul XIX, arcadele de la parter au fost zidite, înființându-se mici spații comerciale. Între anii 1967-1972, clădirea a intrat într-un amplu proces derestaurare, când s-a redat aspectul inițial al acoperișului, iar arcadele parterului au fost redeschise.

Numele de “Casa Artelor” a fost atribuit edificiului o dată cu intrarea acestuia în posesia Muzeului Brukenthal, spre sfârșitul secolului XX, când parterul a servit ca spațiu pentru depozite de artă contemporană, iar sala mare drept spațiu expozițional deschis tuturor genurilor de manifestări artistice și culturale.

În anul 2002, edificiul a intrat în administrarea Complexului Național Muzeal ASTRA. Fiind complet restaurată cu fonduri alocate de BERD și de Ministerul Culturii și Cultelor, din vara lui 2007, ”Casa Artelor” a primit o nouă destinație, devenind sediul Muzeului de Etnografie Săsească “Emil Sigerius”.

Muzeul de Etnografie Universală Franz Binder a fost inaugurat la 18 mai 1993, ca departament al Complexului Național Muzeal ASTRA din Sibiu, fiind primul și, până în prezent, singurul muzeu din România a cărui activitate constă, aproape exclusiv, în a face cunoscute publicului diferite aspecte de cultură, civilizație și artă ale popoarelor extraeuropene. El este situat într-o clădire monument istoric, construită în stil neogotic, între anii 1865-1867. Sub denumirea inițială de Casa Asociației Micilor Meseriași, localul a servit drept centru al breslelor.

După cel de-al doilea război mondial edificiul primește patronimul de Casa Hermes, și îndeplinește funcțiuni diverse (spațiu comercial sau administrativ) până în 1989, când este restaurat și devine sediul expozițiilor Muzeului „Franz Binder”.

Colecția muzeului cuprinde piese exotice de origine egipteană, indoneziană, chineză și japoneză. ( http://www.binder.muzeulastra.ro/)

Muzeul Bisericii Evanghelice C.A. din România – Casa Teutsch a fost inaugurat la 14 iulie 2007, în cadrul Centrului de Cultură și Dialog „Friedrich Teutsch” și constituie un important spațiu al rememorării și experienței acumulate de-a lungul secolelor de existență a Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană.

Unul dintre punctele de maxim interes al expoziției, îl reprezintă „vasa sacra”, tezaurul compus din vase și diferite alte obiecte valoroase destinate celebrării tainei împărtășaniei. Acestea au fost create între secolele XIV și XVIII în atelierele aurarilor transilvăneni, printre care și cel al meșterului sibian Sebastian Hann. Printre capodoperele artei aurarilor și argintarilor transilvăneni, pot fi admirate și potire ornamentate în tehnica emailului filigranat, așa-numita „modo transsilavano”.

În zona multimedia a expoziției, pot fi vizionate filme documentare și interviuri actuale despre istoria și prezentul sașilor transilvăneni din satele din sudul Transilvaniei. (Ghid turistic, Sibiu- Tânăr din 1191)

VI. 2. Potențialul turistic natural

Pădurea Dumbrava Sibiuluieste locul preferat de odihnă și agrement al orașului, încă din secolul XVIII, mai ales pe timpul verii. Aceasta se întinde pe 993 de hectare și este situată la 4 kilometri de centrul orașului pe direcția sud-vest, de-a lungul șoselei care se îndreaptă spre Rășinari. Pădurea este traversată de pârâul Trinkbach, care formează pe cursul său trei lacuri de origine antropică: unul la Muzeul Tehnicii Populare și două în Grădina Zoologică. (I. Holoș, colab., Județele Patriei – Sibiu, 1981)

Vegetația pădurii este reprezentată de stejar (existând aici un exemplar de vechi de peste 400 de ani), carpen, cireș pădureț, ulm, jugastru, tei, iar sporadic pot apărea și gorun, frasin, arțar și scoruș. Dintre arbuști, întâlnim aici lemnul câinelui, păducelul, porumbarul, sângerul, măceșul, salba moale, crușinul, călinul, verigariul. În stratul ierbos al pădurii cresc peste 100 de specii de plante cu flori, dintre care mai rare sunt: opaița, brândușa, lăcrămița, iarba albastră, salata iepurelui.

Fauna pădurii este reprezentată prin căpriori, veverițe, arici, mistreți, șoareci, pârși, vulpi, dar și păsări, cum sunt: pițigoiul mare, mierla, presura, ciocănitoarea mare, gaița, turtureaua, bufnița, pupăza, cucul, cinteza, sticletele, vrabia, corbul. De asemenea, există și un număr foarte mare de insecte și alte nevertebrate. (http://www.turism.sibiu.ro/dumbrava.htm)

Grădina Zoologică se află în arealul Pădurii Dumbrava Sibiului și a fost deschisă în anul 1929 (prima din România), de către Uzina Electrică Sibiu, la inițiativa inginerului Szekely, căruia i-a venit această idee, în urma găsirii unor vulpi.

În prezent, aceasta se întinde pe o suprafață de peste 15 hectare și adăpostește 207 suflete, din 52 de specii, precum: maimuțe, urși, lupi albi, lupi carpatini, vulpi, tigri, lei, jaguari, pume, mistreți, lame, cerbi carpatini, cerbi lopătari, căprioare, bivoli albi, ponei, piton reticulat, crocodili, fazani, papagali, păuni, porumbei.

Pe lângă acestea, tot aici există și un lac amenajat pentru agrement, care dispune de bărci și hidrobiciclete.

După anul 2007, când Sibiul a deținut titlul de Capitală Culturală Europeană, numărul vizitatorilor ai Grădinii Zoologice a crescut, astfel că de la 80.000 de vizitatori în anul 2007, numărul acestora a crescu la 123.000 în anul 2008, peste 170.000 în anul 2009 și 177.459 în anul 2010. (http://zoo.sibiu.ro/prezentare)

Parcul Sub Arini este unul dintre cele mai vechi parcuri din România, fiind înființat în anul 1856, sub conducerea inginerului Seifried.

În prezent, parcul se întinde pe o suprafață de 22 de hectare, pe care cresc peste 68 de specii lemnoase, dintre care 30 exotice și 38 autohtone. Unele dintre aceste specii sunt originare din Japonia, China, Himalaya, Asia Mică, America de Nord, America Centrală, Algeria sau din zona alpină. Dintre acestea, putem aminti: stejarul roșu american, mahonul, bradul argintiu, plopul alb de Himalaya, pinul negru austriac, brad de Caucaz, Eronimus Radicans din Japonia, ienupăr de Virginia, etc. Cei mai bătrâni arbori (exemplare de arini, plop negru, tei, stejari) au peste 150 de ani.

De o deosebită valoare științifică și decorativă sunt speciile exotice, atât cele din Extremul Orient (ginkgo-arborele vieții, magnolia), cât și cele din America de Nord (molid înțepător, pin strob, tuia, chiparos de California, stejar roșu și stejar de baltă, nuc negru, arbore de lalea, roscov de Canada, arțar american și arțar de zahăr, gladice, catalpa).

În acest decor, își duc existența 95 de specii de păsări.

Parcul ASTRA este situat în inima orașului, fiind înființat în anul 1879, odată cu întemeierea Societății pentru Înfrumusețarea Orașului. Acesta a căpătat fizionomia de astăzi în anul 1926, în urma amenajărilor făcute la acea vreme.

Începând din anul 1971, au fost așezate aici busturile lui: George Barițiu, Octavian Goga, Gheorghe Lazăr, Andrei Șaguna, Andrei Mureșanu, Badea Cârțan, Ioan Slavici, Timotei Cipariu, Emanuil Gojdu, August Treboniu Laurian și Iacob Bologa. (Al. Avram, V. Crișan, Sibiu-Ghid de oraș, 1983)

V. 2. Potențialul turistic natural

Pădurea Dumbrava Sibiului este locul preferat de odihnă și agrement al orașului, încă din secolul XVIII, mai ales pe timpul verii. Aceasta se întinde pe 993 de hectare și este situată la 4 kilometri de centrul orașului pe direcția sud-vest, de-a lungul șoselei care se îndreaptă spre Rășinari. Pădurea este traversată de pârâul Trinkbach, care formează pe cursul său trei lacuri de origine antropică: unul la Muzeul Tehnicii Populare și două în Grădina Zoologică. (I. Holoș, colab., Județele Patriei – Sibiu, 1981)

Vegetația pădurii este reprezentată de stejar (existând aici un exemplar de vechi de peste 400 de ani), carpen, cireș pădureț, ulm, jugastru, tei, iar sporadic pot apărea și gorun, frasin, arțar și scoruș. Dintre arbuști, întâlnim aici lemnul câinelui, păducelul, porumbarul, sângerul, măceșul, salba moale, crușinul, călinul, verigariul. În stratul ierbos al pădurii cresc peste 100 de specii de plante cu flori, dintre care mai rare sunt: opaița, brândușa, lăcrămița, iarba albastră, salata iepurelui.

Fauna pădurii este reprezentată prin căpriori, veverițe, arici, mistreți, șoareci, pârși, vulpi, dar și păsări, cum sunt: pițigoiul mare, mierla, presura, ciocănitoarea mare, gaița, turtureaua, bufnița, pupăza, cucul, cinteza, sticletele, vrabia, corbul. De asemenea, există și un număr foarte mare de insecte și alte nevertebrate. (http://www.turism.sibiu.ro/dumbrava.htm)

Grădina Zoologică se află în arealul Pădurii Dumbrava Sibiului și a fost deschisă în anul 1929 (prima din România), de către Uzina Electrică Sibiu, la inițiativa inginerului Szekely, căruia i-a venit această idee, în urma găsirii unor vulpi.

În prezent, aceasta se întinde pe o suprafață de peste 15 hectare și adăpostește 207 suflete, din 52 de specii, precum: maimuțe, urși, lupi albi, lupi carpatini, vulpi, tigri, lei, jaguari, pume, mistreți, lame, cerbi carpatini, cerbi lopătari, căprioare, bivoli albi, ponei, piton reticulat, crocodili, fazani, papagali, păuni, porumbei.

Pe lângă acestea, tot aici există și un lac amenajat pentru agrement, care dispune de bărci și hidrobiciclete.

După anul 2007, când Sibiul a deținut titlul de Capitală Culturală Europeană, numărul vizitatorilor ai Grădinii Zoologice a crescut, astfel că de la 80.000 de vizitatori în anul 2007, numărul acestora a crescu la 123.000 în anul 2008, peste 170.000 în anul 2009 și 177.459 în anul 2010. (http://zoo.sibiu.ro/prezentare)

Parcul Sub Arini este unul dintre cele mai vechi parcuri din România, fiind înființat în anul 1856, sub conducerea inginerului Seifried.

În prezent, parcul se întinde pe o suprafață de 22 de hectare, pe care cresc peste 68 de specii lemnoase, dintre care 30 exotice și 38 autohtone. Unele dintre aceste specii sunt originare din Japonia, China, Himalaya, Asia Mică, America de Nord, America Centrală, Algeria sau din zona alpină. Dintre acestea, putem aminti: stejarul roșu american, mahonul, bradul argintiu, plopul alb de Himalaya, pinul negru austriac, brad de Caucaz, Eronimus Radicans din Japonia, ienupăr de Virginia, etc. Cei mai bătrâni arbori (exemplare de arini, plop negru, tei, stejari) au peste 150 de ani.

De o deosebită valoare științifică și decorativă sunt speciile exotice, atât cele din Extremul Orient (ginkgo-arborele vieții, magnolia), cât și cele din America de Nord (molid înțepător, pin strob, tuia, chiparos de California, stejar roșu și stejar de baltă, nuc negru, arbore de lalea, roscov de Canada, arțar american și arțar de zahăr, gladice, catalpa).

În acest decor, își duc existența 95 de specii de păsări.

Parcul ASTRA este situat în inima orașului, fiind înființat în anul 1879, odată cu întemeierea Societății pentru Înfrumusețarea Orașului. Acesta a căpătat fizionomia de astăzi în anul 1926, în urma amenajărilor făcute la acea vreme.

Începând din anul 1971, au fost așezate aici busturile lui: George Barițiu, Octavian Goga, Gheorghe Lazăr, Andrei Șaguna, Andrei Mureșanu, Badea Cârțan, Ioan Slavici, Timotei Cipariu, Emanuil Gojdu, August Treboniu Laurian și Iacob Bologa. (Al. Avram, V. Crișan, Sibiu – Ghid de oraș, 1983)

CAPITOLUL VIII

PROIECTE DE DEZVOLTARE A TURISMULUI URBAN

Festivalul Medieval ”Cetăți Transilvănene”, este un proiect, care are ca punct de plecare arta medievală, regăsită atât în orașul Sibiu, cât și în împrejurimi, care se desfășoară de 14 ediții.

În cadul acestui proiect, ”este îmbrăcat în straie medievale”, iar Cetatea Sibiului este transformată într-o veritabilă piață medievală, animată de dans și teatru, turnuri ale cavalerilor, concerte și spectacole, iar publicul are ocazia să cunoască atmosfera Evului Mediu, prin luptele cavalești, atelierul calfelor călătoare, expoziții, seminarii de creație pentru copii etc.

Festivalul Huet.Urban este un proiect care se desfășoară anual, și are ca idee principală, prezervarea și punerea în valoare a tradițiilor vechiului și frumosului oraș. La baza acestui proiect, stă reprezentarea celor mai noi tendințe de dezvoltare ale Sibiului, fiind un festival pentru sibieni, dar totodată, și pentru turiști. Se urmărește astfel, atât implicarea actorilor economici care își desfășoară activitatea în zonă, precum și sensibilitatea populației cu privire la importanța păstrării patrimoniului cultural.

Principalele activități ale proiectului, constau în: ateliere, în special pentru meșterii urbani, târguri, activități pentru copii, activități legate de mobilitate, expoziții, prelegeri și tururi ghidate, muzică, film, teatru, amenajare de spațiu public.

Studiu de caz. Sibiu – Capitală Culturală Europeană

Sibiul a fost desemnat în 27 mai 2004 în urma votului final al Consiliului de Miniștrii ai Culturii din Uniunea Europeana drept Capitală Culturală Europeană (CCE) pentru anul 2007 (începând cu 1 ianuarie 2007 și terminându-se în 1 decembrie 2007), titlu pe care l-a împărțit cu Luxemburg, fiind până în prezent singurul oraș care a primit acest titlu.

Tema aleasă de Sibiu pentru Programul Sibiu 2007 și-a propus să prezinte profilul multicultural al orașului vechi de opt secole, sub deviza ”City of Culture –City of Cultures (A Celebration of Cultures Living Together, of Unity in Diversity)”.

Scopurile și obiectivele pe care acest program le-a avut în vedere, au fost:

îmbunătățirea vizibilității internaționale a Sibiului;

dezvoltarea culturală pe termen lung a orașului;

atragerea vizitatorilor de pe plan național și internațional;

îmbunătățirea sentimentului de mândrie locală și încredere;

creșterea audienței pentru actul cultural;

îmbunătățirea infrastructurii culturale și non-culturale;

promovarea cooperării la nivel european;

promovarea ceativității și inovației. (http://www.sibiu2007.ro/)

Programul Sibiu 2007, ca politică culturală, și-a dovedit elementul său de noutate prin faptul că a „forțat” culturile să intre în dialog, potențând capitalul social existent, fiind create astfel noi pârghii de dezvolare comunitară și urbană.

Capitala Culturală Europeană a fost un prilej pentru derularea la Sibiu, în anul 2007 un număr de 337 de proiecte, însumând 2062 de evenimente, de la teatru și pictură, muzică, film, dans, literatură, până la arhitectură , artă contemporană și gastronomie. Parteneriatul cu Marele Ducat al Luxemburgului s-a concretizat prin 40 de proiecte comune Sibiu-Luxemburg. (date furnizate de Asociația 2007 CCE)

Pentru îndeplinirea tuturor obiectivelor programului, a fost nevoie de realizarea unor investiții foarte importante, atât pentru infrastructura culturală, cât și pentru cea urbană. Aceste investiții s-au materializat, în final, în câștiguri importante la nivelul comunității, deoarece, datorită creșterii foarte mari a numărului de turiști, a crescut profitabilitatea economică pe plan local, multe firme înregistrând salturi economice substanțiale.

Programul cultural din 2007 a reprezentat pentru Sibiu, un prilej de relansare a industriei turismului, atât din municipiu, cât și din județ. Potrivit statisticilor Primăriei Sibiu, numărul turiștilor până la începutul lunii decembrie 2007, a ajuns la de 700.000, un număr dublu față de 2006 și triplu față de 2005.

Din numărul total, un procent de 40% a fost reprezentat de turiști străini. (http://www.primsb.ro/)

Sibiul găzduiește an de an o serie de evenimente de anvergură internațională, cum sunt: Festivalul Internațional de Teatru, Festivalul de Jazz, Festivalul ARTmania, Festivalul de Film Documentar “ASTRA”, reușind să se impună tot mai mult ca o adevărată capitală culturală.

Vizibilitatea pe plan internațional a Sibiului, a însemnat totodată, vizibilitatea pe plan internațional a României, iar din acest motiv, importanța acestui program la nivel local trebuie să fie completată și de importanța sa la nivel național.

CONCLUZII