Orașul cu 1000 de fețe [614858]

Orașul cu 1000 de fețe
-nu Istambul, Bucuresti –

1. Introducere
2. Despre identitatea spațiului
3. Memoria colectiva ca generator al identitatii
4. Sectionarea unui cartier cu identitate
5. Spatiul public- spatiul privat si ce exista intre acestea
6. Concluzii

1.Introducere
Sunt om cu radacini modeste. Cel puțin așa mi s-a spus, sa fiu în rând cu toți soimii ai patriei și
mai apoi cu pionierii. Deși m-au făcut pionier, nu m-au învățat sa fiu unul. Poate ca pentru ca peste
puțin timp a venit revoluția si nu a fost timp pentru asta.
Dar mama a putut vorbi despre copilaria ei.
Ne-a povestit cum ca trage trage dintr-o familie bogata de lipoveni. Cum ca, de când se știe, a
fost crescuta de bunica ei, fără sa știe cine ii sunt părinții. Cum comunistii le jefuiau frecvent casele
luandu-le inclisiv icoalele pentru ca erau poleite cu aur. Una dintre primele amintiri ale mamei este
cum, în prag de iarna, bunica ei le spunea unor bărbați imbracati în negru ca nu mai au nimic, și,
batrana, vrand să se împotriveasca acestor oameni care le luau inclusiv hainele groase din cuier, și-a
trecut mana prin cuiul cuierului.
Iarna aceea le-a fost foarte frig.
După ani de cercerari în arhivele statului am aflat ca tatăl ei a fot închis politic la Dej, unde
probail s-a și stins. Nu i-au spus cine ii sunt parintii, ea trebuia sa își continuie viața ca un om nou, al
muncii. Nu a știut cine ii este tatăl decât de curând.
Identitatea i-a fost ascunsa.

2.Despre identitatea spațiului
M-a amuzat teribil o frantura drintr-un articol din revista Vice a lui Michael Bird, un jurnalist
stabilit de ceva ani în Bucuresti, în care povesteste când fiind la Piața Unirii, trebuia să găsesca Strada
Poterași (culmea, situl diplomei mele) și a întrebat trecătorii cum poate ajunge acolo. Indicatiile l-au
trimis în direcția Parcului Tineretului, pe Dimitrie Cantemir, punctul de reper fiind „imediat după Cafe
Budapesta”. Iată ce relateaza: „Am mers un sfert de oră pe Dimitrie Cantemir și tot n-am dat de Cafe
Budapesta. Am ajuns la Parcul Tineretului. Am întrebat din nou oameni cum ajung pe Strada Poterași și
m-au trimis înapoi, în direcția din care venisem, spunându-mi: „E chiar mai sus, pe dreapta, înainte de
Cafe Budapesta”. După ce m-am trezit din nou la Piața Unirii, mi-am dat seama că Cafe Budapesta nu
mai există.”
Tot el, în același articol, a tras o concluzie aspura acestei patanii: „oamenii care locuiau în zonă
nu știau ce se afla în locul acelui punct de reper, pentru că nu le lăsase nicio impresie. Le era mai
simplu să se orienteze după localuri care fuseseră acolo înainte – ca și cum înțelegerea lor asupra tramei
urbane era blocată în trecut, dar în continuare reală. În Marea Britanie se bate lumea să-ți dea indicații
corecte de orientare și, deși poate că e mai valoros, la modul practic, e mult mai puțin poetic.”
Drăguț! Mi-a captat atenția și deja explorez întregul articol. Sunt abordate teme de genul
signalistica precara din oraș (statii de autobuz fără adăpost sau cu tablita deseori mica, idoita și
acoperită de grafitti sau acoperite de reclame ori străzi care au mai multe nume) sau lipsa spațiului
public. Memorialul Holocaustului, monument de o sensibilitate profunda semnat de Peter Jacobi, se
afla în mijocul unei imense parcari. Impactul vizual al turnului înalt de 17 m, ce ar fi trebuit sa ofere
pietonilor un moment de reflexie asupra unia dintre cele mai sangeroase momente ale omenirii, este
sufocat de mașini. Mai mult, în Piața Universității, locul unde au murit oameni în tipul revoluției sau a
mineriadelor, locul sacru al luptei pentru democrație, reporterul observa cum primăria „a închiriat
spațiul ca să promoveze bere și ciocolată, inclusiv pentru Lidl, la comemorarea a 30 de ani de la
Revoluția poporului împotriva comunismului”.
Desigur, observatorul remarca și alte lucruri, cum ar fi antene satelit ce nu mai sunt de mult
funtionale, ori reclama unei cofetării care nu mai există dinaintea TEC-ului, o mazgaleala de spay cu
vopsea pe niște trepte de beton în timp ce un alt graffiti de acum cinci ani dialoghează cu un altul de
acum trei ani și mai apoi cu unul de-acum o săptămână. Un telefon public inca existent în era 5G, un
colac de cabluri încurcate contemporan cu WiFi sau pietrele de pavaj ale străzilor inca demolate din
apropiere de Strada Uranus sau din noul infiitat Parcul Național Văcărești. „Chiar și când comuniștii au
încercat să radă trecutul cu planuri grandioase sau astăzi, când capitaliștii distrug și reconstruiesc orașul
parcelă cu parcelă, orașul nu se poate abține să nu dezvăluie ce a fost.”
Orașul își devaluie trecutul, strat cu strat cu stat, oidoma ca al unui sit arheologic. Oare acesta
este un bun nepretuit al lui?