. Optiunea Succesorala

OPȚIUNEA SUCCESORALĂ

PARTEA I : GENERALITĂȚI PRIVIND MOȘTENIREA

CAPITOLUL I: NOȚIUNI GENERALE

A. Definiții

1. Prin moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în ființă (persoane fizice, persoane juridice ori statul). Rezultă că regulile care guvernează moștenirea se pot aplica numai în cazul morții unei persoane fizice, nu și în cazul încetării existenței unei persoane juridice.

In locul noțiunii de "moștenire'" în mod frecvent se utilizează și noțiunea de "succesiune". In acest sens, Codul civil prevede, de exemplu, că "proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune…" (art.644), "succesiunile se deschid prin moarte" (art.651) etc.

2. Persoana despre a carei moștenire este vorba, defunctul, se mai numește și „de cuius”, abreviere din formula dreptului roman "is de cuius succesionis (rebus) agitur" (cel despre a cărui moștenire /bunuri/ este vorba). În acest sens se vorbește, de exemplu, de moartea lui de cuius, fiind oarecum impropriu să se vorbească de moartea defunctului. Se mai utilizează, uneori, și termenul de autor (de exemplu, autorul comun al comoștenitorilor), iar în cazul moștenirii testamentare, de testator.

3. Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc "moștenitori" sau "succesori", iar Codul civil în mod frecvent utilizează și termenul livresc de "erede", "erezi", "coerezi" (de exemplu, art.692, 693, 696, 699, 701, 703-704, 707-714 etc.).

În cazul moștenirii testamentare dobânditorul se numește, de regulă, "legatar".

4. Noțiunea de masă succesorală. În cadrul dreptului de moștenire noțiunea de moștenire sau succesiune (uneori ereditate) se întrebuințează nu numai în sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă, dar și pentru desemnarea a însuși patrimoniului transmis din cauza de moarte, deci în sens de masa succesorală. În acest sens, se vorbește de moștenirea (succesiunea) lăsată de defunct, de moștenirea dobândită de moștenitori, de moștenirea sau succesiunea vacantă (hereditas iacens), adică fară stăpân (hereditas caduca) etc.

5. Notiunea de succesiune. O precizare se mai impune în legătură cu noțiunea de „succesiune”. In cadrul dreptului civil această noțiune se întrebuințează și într-un sens mai larg, desemnând orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauza de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. în acest sens, de exemplu, cumpărătorul este succesorul cu titlu particular al vânzătorului (iar vânzătorul autor al cumpărătorului). Prin urmare, noțiunea de "succesiune" (și succesor) numai în sensul restrâns al cuvântului – transmisiune pentru cauză de moarte – este echivalent al noțiunii de moștenire (moștenitor). Astfel fiind, este mai indicată folosirea noțiunii de ,,moștenire”, această tendință putând fi observată și în domeniul legislativ. De exemplu, art.42 din Constituție, Legea fondului funciar nr. 18/1991 etc.

Este însă evident, că noțiunea de "succesiune" (succesor), utilizată totuși în domeniul dreptului de moștenire, are un înțeles restrâns, referindu-se numai la transmisiunile pentru cauză de moarte, iar noțiunea de "succesori" la succesori în drepturi mortis causa, indiferent că sunt moștenitori legali sau testamentari, cu vocație universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

B. Felurile moștenirii

Enumerare. Conform art.650 C.civ. "succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voința omului, prin testament". Prin urmare, în funcție de izvorul vocației succesorale a celor care dobândesc patrimoniul persoanei decedate, moștenirea poate fi legală sau testamentară.

Moștenirea este legală în cazul în care transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii – la persoanele, în ordinea și în cotele determinate de lege. Ea intervine în cazul și în măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul său pentru caz de moarte sau manifestarea sa de voință nu poate produce efecte, în total sau în parte.

Moștenirea este legală și în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde dispoziții referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai alte dispoziții, de exemplu, cu privire la numirea unui executor testamentar, cu privire la funeralii, înlăturarea de la moștenire a unor rude etc. În acest din urmă caz, dacă cel înlăturat este moștenitor rezervatar, el va culege rezerva ca moștenitor legal, tot așa cum și ceilalți moștenitori – care beneficiază de exheredare – vor culege moștenirea în temeiul legii, deci ca moștenitori legali. Cu alte cuvinte, moștenirea este legală fiindcă patrimoniul succesoral se transmite la persoanele, în ordinea și în cotele determinate de lege, moștenitorii justificând această calitate a lor prin invocarea textelor legale corespunzătoare.

Persoanele care dobândesc moștenirea în temeiul legii sunt moștenitori universali, cu vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct, chiar dacă, în concret, existând o pluralitate de moștenitori, ei beneficiază numai de o fracțiune din moștenire. Rezerva se culege, în toate cazurile, cu titlu universal. Moștenitorii legali nu pot avea vocație numai la bunuri singulare, privite izolat (ut singuli), deci nu pot exista moștenitori legali cu titlu particular.

Moștenirea este testamentară în cazul și în măsura în care transmiterea masei succesorale are loc în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament.

Persoanele desemnate de testator să culeagă moștenirea – în tot sau în parte – se numesc legatari (moștenitori testamentari). Legatarul poate fi universal, deci cu vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct: cu titlu universal, cu vocație la o fracțiune din masa succesorală; cu titlu

particular, cu vocație numai la bunuri singulare, anume determinate.

Coexistența moștenirii legale cu cea testamentară. În legătură cu cele două feluri ale moștenirii prevăzute de art.650 C.civ., trebuie precizat că ele nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară. Deci formula legală din art.650 C.civ. (succesiunea se deferă sau prin lege, sau prin testament), nu trebuie să fie interpretată în sensul că moștenirea testamentară ar exclude pe cea legală. După cum rezultă din dispozițiile subsecvente ale Codului civil, în dreptul nostru se admite – iar dacă există moștenitori rezervatari, chiar se impune – coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.

Astfel, dacă testatorul a facut numai legate cu titlu particular, patrimoniul succesoral se transmite potrivit legii moștenitorilor legali, numai că aceștia vor fi obligați față de legatarii cu titlu particular să execute legatele, iar dacă obiectul legatului este un drept real asupra unui bun individual determinat, acest drept va fi dobândit de legatar direct de la defunct și deci nu va trece asupra moștenitorilor legali (care culeg restul patrimoniului succesoral).

Dacă testatorul a facut unul sau mai multe legate cu titlu universal, dar ele nu epuizează întregul patrimoniu succesoral (de exemplu, două legate pentru câte 1/3 din moștenire), devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatului sau legatelor și legală pentru rest.

În schimb, dacă testatorul a instituit prin testament mai mulți legatari cu titlu universal, astfel încât aceste legate epuizează întreaga moștenire (și bineînțeles, nu sunt ineficace), sau dacă testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali, devoluțiunea moștenirii va fi numai testamentară.

În toate cazurile însă, dacă există moștenitori rezervatari – care beneficiază de o parte din moștenire chiar și împotriva voinței liberale a testatorului – și prin legatele făcute s-a adus atingere rezervei lor, ei vor dobândi, potrivit legii, partea din moștenire corespunzătoare rezervei și numai pentru rest devoluțiunea succesorală va fi testamentară.

Rezultă că moștenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă nu există moștenitori rezervatari și testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali sau doi ori mai mulți legatari cu titlu universal care, împreună (cumulativ), au vocație la întreaga moștenire.

Coexistența calității de moștenitor legal cu aceea de legatar. Coexistența moștenirii testamentare cu aceea legală fiind unanim admisă, se pune întrebarea, dacă o persoană poate să culeagă o anume parte din moștenire în calitate de legatar și o altă parte în calitate de moștenitor legal, deci să se cumuleze cele două calități în aceeași persoană?

În principiu, pentru motivele arătate, nici această posibilitate nu poate fi exclusă. Astfel, de exemplu, dacă există mai mulți legatari cu titlu universal (de pildă, 4 persoane pentru câte 1/4 din moștenire fiecare), iar unul dintre ei nu vrea sau nu poate beneficia de legat, partea acestuia va putea fi culeasă ca moștenire legală de către legatarul care are și o asemenea vocație, fiind rudă cu defunctul în grad succesibil sau soț supraviețuitor (firește, numai dacă această soluție nu contravine

dispozițiilor testamentare).

Este însă posibil ca persoana chemată la moștenire de lege și, totodată, gratificată prin testament să opteze diferit cu privire la moștenirea legală și la legat, adică să o accepte pe prima și să renunțe la legat ori invers. Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a moșteni mai mult, deoarece un asemenea legat poate avea și semnificația unei exheredări parțiale, caz în care moștenitorul legal poate reclama numai rezerva (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de lege în favoarea sa (rezervă care se dobândește întotdeauna în calitate de moștenitor legal).

Noțiunea de moștenire ab intestat. În sfârșit, încă o precizare terminologică. In literatura de specialitate în locul noțiunii de moștenire legală, uneori se folosește noțiunea (din dreptul roman) de moștenire sau succesiune ab intestat.

Folosind această noțiune – care are avantajul de a preciza că regulile devoluțiunii legale se aplică întocmai numai în cazul persoanei decedate fară testament (ab intestato mori) – trebuie totuși să avem în vedere că folosirea ei este pur convențională, fară semnificația din dreptul roman, în acest din urmă sens ea fiind, de fapt, improprie în dreptul nostru. În dreptul roman succesiunea testamentară era regula, din care cauză cea legală se definea prin raportare la absența testamentului, adică la ipoteza persoanei decedate fară a face un testament (intestat) sau care a facut unul neconform regulilor de drept (ceea ce echivala cu lipsa testamentului). Pe de altă parte, în dreptul roman testamentul trebuia – sub sancțiunea nulității – să cuprindă instituirea eredelui, potrivit regulii heres est caput et fundamentum totius testamenti.

În dreptul nostru moștenirea legală este regula, ea putând fi însă înlăturată – în tot sau în parte – prin testamentul lăsat de de cuius. Pe de altă parte, prin testament nu se pot institui moștenitori (în concepția codului heredes gignuntur non scribuntur), ci numai legatari, care însă pot dobândi bunurile succesorale nu numai cu titlu particular, dar și cu vocație universală sau cu titlul universal, asemănător moștenitorilor legali, ceea ce justifică denumirea lor de moștenitori (testamentari).

CAPITOLUL II: CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMITERII MOȘTENIRII

Enumerare. După cum rezultă din definiția dată moștenirii, -transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă – ea are anumite particularități care o deosebesc de celelalte moduri de transmitere a drepturilor și obligațiilor, cunoscute dreptului civil.

Astfel, având loc numai la moartea unei persoane fizice, moștenirea este o transmisiune pentru cauză de moarte și, fiindcă se referă la patrimoniul persoanei decedate, iar nu la drepturile și obligațiile ei privite izolat, această transmisiun de legatar. Coexistența moștenirii testamentare cu aceea legală fiind unanim admisă, se pune întrebarea, dacă o persoană poate să culeagă o anume parte din moștenire în calitate de legatar și o altă parte în calitate de moștenitor legal, deci să se cumuleze cele două calități în aceeași persoană?

În principiu, pentru motivele arătate, nici această posibilitate nu poate fi exclusă. Astfel, de exemplu, dacă există mai mulți legatari cu titlu universal (de pildă, 4 persoane pentru câte 1/4 din moștenire fiecare), iar unul dintre ei nu vrea sau nu poate beneficia de legat, partea acestuia va putea fi culeasă ca moștenire legală de către legatarul care are și o asemenea vocație, fiind rudă cu defunctul în grad succesibil sau soț supraviețuitor (firește, numai dacă această soluție nu contravine

dispozițiilor testamentare).

Este însă posibil ca persoana chemată la moștenire de lege și, totodată, gratificată prin testament să opteze diferit cu privire la moștenirea legală și la legat, adică să o accepte pe prima și să renunțe la legat ori invers. Dacă însă legatul este mai mic decât cota legală, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a moșteni mai mult, deoarece un asemenea legat poate avea și semnificația unei exheredări parțiale, caz în care moștenitorul legal poate reclama numai rezerva (dacă este mai mare decât legatul) prevăzută de lege în favoarea sa (rezervă care se dobândește întotdeauna în calitate de moștenitor legal).

Noțiunea de moștenire ab intestat. În sfârșit, încă o precizare terminologică. In literatura de specialitate în locul noțiunii de moștenire legală, uneori se folosește noțiunea (din dreptul roman) de moștenire sau succesiune ab intestat.

Folosind această noțiune – care are avantajul de a preciza că regulile devoluțiunii legale se aplică întocmai numai în cazul persoanei decedate fară testament (ab intestato mori) – trebuie totuși să avem în vedere că folosirea ei este pur convențională, fară semnificația din dreptul roman, în acest din urmă sens ea fiind, de fapt, improprie în dreptul nostru. În dreptul roman succesiunea testamentară era regula, din care cauză cea legală se definea prin raportare la absența testamentului, adică la ipoteza persoanei decedate fară a face un testament (intestat) sau care a facut unul neconform regulilor de drept (ceea ce echivala cu lipsa testamentului). Pe de altă parte, în dreptul roman testamentul trebuia – sub sancțiunea nulității – să cuprindă instituirea eredelui, potrivit regulii heres est caput et fundamentum totius testamenti.

În dreptul nostru moștenirea legală este regula, ea putând fi însă înlăturată – în tot sau în parte – prin testamentul lăsat de de cuius. Pe de altă parte, prin testament nu se pot institui moștenitori (în concepția codului heredes gignuntur non scribuntur), ci numai legatari, care însă pot dobândi bunurile succesorale nu numai cu titlu particular, dar și cu vocație universală sau cu titlul universal, asemănător moștenitorilor legali, ceea ce justifică denumirea lor de moștenitori (testamentari).

CAPITOLUL II: CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMITERII MOȘTENIRII

Enumerare. După cum rezultă din definiția dată moștenirii, -transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă – ea are anumite particularități care o deosebesc de celelalte moduri de transmitere a drepturilor și obligațiilor, cunoscute dreptului civil.

Astfel, având loc numai la moartea unei persoane fizice, moștenirea este o transmisiune pentru cauză de moarte și, fiindcă se referă la patrimoniul persoanei decedate, iar nu la drepturile și obligațiile ei privite izolat, această transmisiune are caracter universal. Pe de altă parte, deși patrimoniul unei persoane fizice este divizibil în mai multe mase de drepturi și obligații, în cadrul transmisiunii moștenirii el este privit ca fiind, în principiu, unitar (putându-se transmite după aceleași norme juridice) și indivizibil.

Transmiterea moștenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa). Întrucât se produce numai în urma și prin efectul morții fizic constatate sau judecătorește declarate a unei persoane fizice (viventis hereditas non datur). Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de transmisiune între vii (inter vivos) guvernate de dreptul obligațional și nici în cazul încetării existenței unei persoane juridice, chiar dacă, în cazul încetării existenței unei persoane juridice operează o transmisiune universală sau cu titlu universal, încetarea existenței persoanelor juridice (și efectele ei) fiind reglementată prin acte normative speciale.

Însă, normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt, în principiu, aplicabile și persoanelor juridice ori statului, în cazurile și în măsura în care ei se prezintă în calitate de dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul persoanei fizice decedate.

Transmiterea moștenirii este o transmisiune universală întrucât are ca obiect patrimoniul persoanei fizice decedate, ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică și care au apartinut defunctului.

Drepturile și obligațiile nepatrimoniale, în principiu, nu se transmit prin moștenire. Tot astfel nu se transmit prin moștenire:

– drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului lor întrucât au caracter viager sau sunt contractate ori născute ex lege intuitu personae (cum ar fi dreptul de uzufruct, uz sau abitație, o

creanță de întreținere sau de rentă viageră, dreptul de folosință locativă, dreptul la pensie) ori din alte cauze (de exemplu, moartea celui care lasă moștenirea a operat ca o condiție rezolutorie sau ca un termen incert extinctiv) și

– obligațiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului (de exemplu, obligația de întreținere prevăzută de lege în considerația calității personale a defunctului, nu și obligația de întreținere asumată de de cuius printr-un contract de întreținere) și cele născute din contracte încheiate intuitu personae (de exemplu, obligatiile antreprenorului – art.1485 C.civ.).

Prin caracterul universal al transmisiunii moștenirii se explică deosebirile față de transmisiunile prin acte între vii.

Astfel, transmisiunea prin acte între vii, în sistemul dreptului nostru civil, nu poate avea ca obiect obligații, ci numai drepturi, Codul civil necunoscând transmiterea de datorie. În schimb, în cadrul transmisiunii succesorale trec asupra moștenitorilor sau legatarilor universali sau cu titlu universal nu numai drepturile, dar și obligațiile defunctului, fiindcă această transmisiune are ca obiect nu drepturi și obligații privite izolat (ut singuli), ci patrimoniul defunctului ca universalitate juridică, iar, în acest cadru, drepturile defunctului nu pot fi despărțite de obligațiile pe care le-a avut.

Pe de altă parte, în dreptul nostru, transmisiunea prin acte între vii nu poate avea ca obiect un patrimoniu. Din acest motiv, cât timp titularul trăiește, patrimoniul lui nu poate fi transmis asupra altei persoane, actele încheiate de titular putând avea ca obiect numai drepturi privite izolat. În schimb, după moarte, încetând personalitatea titularului, devine posibilă, și chiar necesară, transmiterea patrimoniului defunctului asupra unei sau unor persoane în ființă.

Dacă un moștenitor universal sau cu titlu universal vinde drepturile sale succesorale (art. 1399-1401 C.civ. ), contractul va avea ca obiect dreptul de moștenire privit izolat (ut singuli), deși acest drept poartă asupra unei universalități (dacă există un singur moștenitor sau legatar) sau asupra unei cote-părți indivize asupra universalității (dacă sunt mai mulți moștenitori ori legatari). Deci obiectul înstrăinării nu este patrimoniul vânzătorului, ci o masă de bunuri din acest patrimoniu, dar individualizat prin raportare la dreptul de moștenire al vânzătorului privit izolat. Și fiindcă această înstrăinare are ca obiect o universalitate sau o cotă-parte indiviză asupra universalității, legatarul cu titlu particular nu poate fi vânzătorul unui drept succesoral (ci numai a dreptului – real sau de creanță – care formează obiectul legatului cu titlu particular).

Pe de altă parte, deoarece obiectul înstrăinării este o universalitate, ea implică o transmisiune nu numai de drepturi, dar și de obligații. Este o derogare (art.1401 C.civ.) de la regula potrivit căreia transmisiunile între vii nu pot avea ca obiect obligații. Însă transmisiunea datoriilor va fi producătoare de efecte numai între părțile contractante, nu și față de terți. Creditorii moștenirii vor putea urmări pentru realizarea creanțelor lor pe vânzător (moștenitor). Este o consecință ce decurge din nerecunoașterea de către Codul civil a cesiunii (transmiterii) de datorie.

Transmisiunea moștenirii se deosebește de transmisiunea prin acte între vii și prin faptul că drepturile dobândite de succesorii în drepturi mortis causa sunt opozabile terților fară îndeplinirea formalităților prevăzute de lege pentru transmisiunile prin acte între vii. Astfel, drepturile reale dobândite sunt opozabile terților independent de efectuarea formelor de publicitate imobiliară.

Pentru dobândirea creanțelor nu este necesară respectarea formalităților prevăzute de lege pentru cesiunea de creanțe. Aceste deosebiri se explică tot prin caracterul universal al transmisiunii moștenirii, adică prin faptul că drepturile nu sunt privite în mod izolat, ci ca părți componente ale patrimoniului defunctului. În schimb, în cazul vânzării drepturilor succesorale, pentru opozabilitatea față de terți – în funcție de natura drepturilor dobândite (reale sau de creanță) – este necesară îndeplinirea formelor de publicitate, fiindcă dreptul succesoral este privit izolat de patrimoniul vânzătorului, acest patrimoniu neformând obiectul contractului.

În sfârșit, precizăm că principiul universalității transmisiunii succesorale operează nu numai atunci când moștenitorul sau moștenitorii au vocație universală (moștenitori legali sau legatari universali), dar și atunci când ei au numai o vocație cu titlu universal. Mai mult decât atât, în cazul în care nu există moștenitori legali rezervatari, este posibil ca întreaga moștenire să fie culeasă de legatarii cu titlu universal. De exemplu, doi legatari cu vocație la câte o jumătate din moștenire (deci cu titlu universal). Și în acest caz transmisiunea este universală, în sensul că moștenirea lăsată de defunct se transmite la succesori, ca universalitate juridică și, în ultimă instanță, ea trebuie să fie, în integralitatea ei, dobândită de moștenitori.

Desigur, în ipoteza în care -"în lipsă de moștenitori legali sau testamentari" (art.680 C.civ.) – moștenirea este culeasă de către stat sau, în ipoteza în care moștenitorii acceptă succesiunea sub beneficiu de inventar, ei vor răspunde de datorii numai în limitele activului (intra vires hereditatis). Prin aceasta nu se infirmă principiul, ci numai se limitează răspunderea lor, această limitare devenind necesară tocmai pentru că transmisiunea moștenirii este universală și în lipsa ei răspunderea moștenitorilor ar fi nelimitată {ultra vires hereditatis).

Transmiterea moștenirii este o transmisiune unitară, în sensul că moștenirea, în întregul ei, deci toate drepturile și obligațiile defunctului, se transmit la moștenitorii legali sau legatari după aceleași norme juridice, indiferent de natura și/sau proveniența ori originea bunurilor care îl compun. Caracterul unitar al dreptului succesoral corespunde unității patrimoniului transmis și al dreptului de proprietate, drept care formează obiectul principal al transmisiunii moștenirii .

Prin caracterul unitar al transmisiunii înțelegem transmiterea patrimoniului succesoral după aceleași norme juridice – fără a face deosebire între diferitele bunuri care îl compun, după natura lor (drepturi reale sau drepturi de creanță, mobile sau imobile etc.), după proveniența lor (de exemplu, de pe linie maternă sau paternă), după originea lor (moștenite sau achiziționate) sau după modalitățile de care sunt afectate (termen sau condiție, proprietate comună pe cote-părți sau în devălmășie etc.) – iar nicidecum unicitatea actului normativ (de exemplu, Codul civil), dreptul succesoral unitar român fiind reglementat prin mai multe acte normative (în afara Codului civil, de exemplu, Legea nr.319/1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă etc.).

Principiul unității transmisiunii succesorale, creat de jurisconsulții romani (negat numai în orânduirea feudală, mai ales în privința bunurilor nobiliare /fiefuri/ atribuite primului născut de sex bărbătesc – privilegiul de masculinitate și de primogenitură), guvernează și dreptul nostru succesoral.

Pentru considerente de ordin social-economic și de echitate, principiul unității transmisiunii succesorale cunoaște însă în dreptul nostru și unele exceptii.

a) Astfel, dacă la moartea unui soț, în lipsă de descendenți, soțul supraviețuitor vine în concurs cu ascendenții și/sau colateralii defunctului, el moștenește (dacă defunctul nu a dispus altfel prin testament) – în afară de partea sa succesorală și fară a suporta în privința acestor bunuri concursul comoștenitorilor – mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum și darurile de nuntă (art.5 din Legea nr.319/1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor).

Prin urmare, în privința bunurilor gospodăriei casnice și a darurilor de nuntă, în ipoteza arătată, se aplică o reglementare specială, derogatorie de la regulile generale ale devoluțiunii succesorale legale. Înseamnă că legiuitorul a înlăturat, pentru o parte din bunurile lăsate de defunct, principiul unității transmisiunii succesorale.

b) Derogări de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale sunt prevăzute și în domeniul dreptului muncii în privința salariului, a indemnizației de concediu și a pensiei neîncasate de defunct.

Astfel, potrivit act.7 alin.4 din Legea salarizării nr. 14/1991, ,,în cazul decesului salariatului, drepturile bănești care i se cuvin până la data la care s-a produs decesul se plătesc soțului supraviețuitor, copiilor sau părinților lui, iar în lipsa acestora se plătesc celorlalți moștenitori în condițiile dreptului comun”.

Rezultă că în privința salariului neîncasat de persoana decedată nu se aplică principiul unității moștenirii, legea specială stabilind mai multe derogări de la dreptul comun:

– soțul supraviețuitor, copiii sau părinții defunctului beneficiază de aceste drepturi în altă ordine decât cele prevăzute în dreptul comun;

– soțul supraviețuitor, copiii sau părinții defunctului beneficiază de aceste drepturi independent de calitatea lor de moștenitori (de exemplu, chiar dacă renunță la moștenirea defunctului);

– pentru încasarea drepturilor bănești salariale soțul supraviețuitor, copiii sau părinții defunctului nu trebuie să prezinte certificatul de moștenitor. în schimb, ceilalți ,,moștenitori” – care pot fi moștenitori legali sau testamentari (legatari universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) – trebuie să dovedească calitatea lor de moștenitori, nefiind suficientă dovada rudeniei nici în cazul moștenitorilor legali.

Întrucât Legea nr.6/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților (spre deosebire de Legea nr.26/1967 anterior în vigoare) nu prevede dispoziții referitoare la încasarea indemnizației (compensației în bani) cuvenite salariatului decedat pentru concediul neefectuat, considerăm că se aplică dispozițiile corespunzătoare din Legea salarizării, indemnizația pe durata concediului de odihnă având natura juridică a salariului.

În sfârșit, potrivit art.59 alin.2 din Legea nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat și asistența socială (în forma modificată prin art. III pct.13 din Legea nr.73/1991 privind stabilirea unor drepturi de asigurări sociale, precum și de modificare și de completate a unor reglementări din legislația de asigurări sociale și pensii), "Sumele rămase neîncasate de către pensionarul decedat reprezentând pensia pe luna în care a avut loc decesul și, după caz, drepturile de pensie cuvenite și neachitate până la deces se plătesc soțului supraviețuitor, copiilor sau, în lipsa acestora, părinților celui decedat ori persoanei care dovedește că l-a îngrijit până la data decesului".

Referitor la această din urmă reglementare vizând o categorie specială de bunuri se impun unele precizări:

– Persoana care dovedește – cu orice mijloc de probă admis de lege – că l-a îngrijit pe pensionarul decedat până la data decesului, dobândește (cu titlu particular) pensia neîncasată indiferent că are sau nu calitatea de moștenitor (legal sau testamentar) al defunctului.

– In prezența soțului supraviețuitor sau a copiilor, persoana care l-a îngrijit pe pensionarul decedat nu are acest drept special asupra pensiei neîncasate și deci creanța rezultând din îngrijire urmează să fie valorificată potrivit dreptului comun, dacă îngrijirea (întreținerea) nu a fost prestată cu intenție liberală sau în executarea unei obligații civile imperfecte (naturale).

– In lipsă de soț supraviețuitor, copii sau părinți ori persoana care să-l fi îngrijit pe pensionarul decedat – deși Legea nr.3/1977 nu conține dispoziții în această privință – considerăm că pensia neîncasată se dobândește de ceilalți moștenitori (legali sau testamentari) ai defunctului, potrivit dreptului comun.

În concluzie, salariul și compensația în bani a concediului neefectuat ori pensia neîncasată, formează mase distincte de bunuri și se atribuie în caz de deces după reguli diferite față de cele prevăzute în dreptul comun. De lege ferenda ar fi însă indicată o mai atentă corelare a textelor, unele

deosebiri între cele două reglementări nefiind justificate.

c) Potrivit art. 41 alin.2 din Constituție, "Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor". Din formularea textului rezultă că vizează orice "dobândire", deci nu numai prin acte între vii, ci și prin moștenire (mortis causa). Rezultă că moștenitorul – indiferent că este moștenitor legal sau moștenitor testamentar – dacă nu are cetățenia română (și indiferent dacă are domiciliul în țară sau în străinătate) nu poate dobândi dreptul de proprietate asupra terenului care

face parte din moștenire. Se consideră însă, că moștenitorul străin poate beneficia de echivalentul valoric al terenului (în bani sau alte bunuri), iar în cazul construcțiilor de dreptul de superficie asupra construcției dobândite prin moștenire (dreptul de proprietate asupra construcției și dreptul de folosință asupra terenului). Dispoziția constituțională interzice numai dobândirea dreptului de proprietate asupra "terenului", privit în materialitatea lui.

Referitor la posibilitatea cetățenilor străini sau apatrizilor de a beneficia de echivalentul valoric al terenului, apreciem că sunt necesare unele precizări, mai ales că există autori care contestă dreptul străinilor chiar și la echivalentul valoric.

Dispoziția citată din Constituția actuală a României seamănă cu cea din art.7 alin.5 al vechii Constituții (modificată în 1879), cu deosebirea că în prezent sunt vizate terenurile, iar în trecut imobilele rurale; "numai românii sau cei naturalizați români pot dobândi imobile rurale în România", prin dobândire avându-se în vedere dobândirea proprietății, ca și în prezent.

În legătură cu acest text constituțional care a provocat vii controverse, evoc numai părerea a doi iluștri civiliști.

Astfel, D.Alexandresco a susținut că "succesiunea ab intestat sau testamentară fiind, după art.644 C.civ. un mod de a dobândi proprietatea, se înțelege că străinii sunt incapabili de a moșteni asemenea imobile în natură, neavând, după părerea noastră, nici dreptul la valoarea lor în bani, pentru că dreptul la valoarea unui bun, presupune un drept asupra însuși acestui bun, drept pe care Constituția nu-l conferă străinului".

In schimb, M.B.Cantacuzino a susținut părerea contrară: "această prohibițiune, care privește exclusiv numai natura specifică a bunurilor succesorale, nu constituie o incapacitate pentru străini de a culege o moștenire în România, fie chiar în ipoteza în care moștenirea ar cuprinde exclusiv numai imobile rurale situate în România. Moștenitorul străin, având o chemare la patrimoniul privit ca universalitate, va avea drept la valoarea bunurilor imobiliare rurale pe care nu le poate dobândi în natură. Aceasta în puterea subrogațiunei reale inerentă transmisiunei patrimoniului ca atare”.

În ceea ce privește practica judecătorească, însuși D.Alexandresco -adversar declarat și consecvent al dreptului străinilor la valoarea în bani (sau alte bunuri) a imobilelor rurale – arată că "o jurisprudență constantă… a recunoscut străinilor dreptul la valoarea acestor imobile”, referindu-se, în acest sens, printre altele, și la ultima decizie a Curții de Casație pronunțată în acest sens la 1 aprilie 1915. (Este vorba de ultima decizie a Casației înainte de adoptarea Constituției din 1923 care, prin art.18, a prevăzut expres dreptul străinilor la echivalentul în bani al imobilelor rurale: "Străinii vor avea dreptul numai la valoarea acestor imobile").

In practica judecătorească s-a mai precizat că art.7 alin.5 din Constituția din 1879 nu a adus nici o schimbare în ordinea succesorală, ridicând străinului numai dreptul de a poseda imobile rurale, fară însă a-i lua dreptul la valoarea lor în bani, la nevoie imobilul putând fi vândut prin licitație publică. Iar după adoptarea Constituției din 1923 s-a precizat că "legiuitorul nu a înțeles să aducă vreo schimbare ordinii succesorale și nici să confere altei persoane calitatea de proprietar asupra unui imobil rural moștenit de un străin, ci numai a voit într-un interes general, să ridice străinilor dreptul de a poseda în România imobile rurale, recunoscându-le în schimb, dreptul la valoarea lor".

În Constituția actuală a României (spre deosebire de cea din 1923) nu se precizează expres dreptul străinului la echivalentul valoric al terenului. Cu toate acestea soluția poate fi identică pentru că legiuitorul constituant din 1991 a avut în vedere, în principal, actele juridice între vii, care sunt

nule absolut și problema echivalentului nu se pune. Iar în materie de moștenire legiuitorul a urmărit nu stabilirea unei interdicții valorice, ci a uneia care vizează proprietatea terenurilor privite în materialitatea lor. Astfel se explică dreptul străinilor de a dobândi proprietatea asupra unei construcții (inclusiv industriale) prin moștenire, deși ea are o valoare mult mai mare decât valoarea terenului aferent, asupra căruia poate dobândi numai un drept de folosință (în cadrul dreptului de superficie).

Interdicția constituțională de dobândire a terenurilor de către străini, operează și în privința persoanelor juridice străine. Art.3 alin.3 din Legea nr.54/1998 precizează în acest sens că persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice pentru cauză de moarte (prin testament). Iar în privința societăților comerciale cu capital social parțial sau integral străin, persoane juridice române, sunt aplicabile dispozițiile legale privind regimul juridic al investițiilor străine (art.3 alin.4 din Legea nr.54/1998; art.24 din OUG nr.31/1997 privind regimul investițiilor străine în România).

În privința dobândirii prin moștenire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin Legea nr. 18/1991 (republicată în 1998) reguli speciale au fost prevăzute și cu privire la reconstituirea acestui drept în favoarea moștenitorilor. Potrivit art.8 alin.2, moștenitorii fostului proprietar se determină în "condițiile legii civile", dar reconstituirea se face cu respectarea unor reguli speciale (în anumite limite pe familie; moștenitorii sunt repuși de drept în termenul de acceptare; pot beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate și persoanele care n-au dovada acceptării moștenirii lăsată de autor sau invers; moștenitorul acceptant putea să nu ceară reconstituirea dreptului de proprietate etc.).

Anumite reguli speciale sunt prevăzute și pentru moștenitorii (cetățeni români) ai foștilor proprietari de imobile cu destinație de locuințe trecute, cu titlu, în proprietatea statului sau a altor persoane juridice după 6 martie 1945, pentru care s-au adoptat măsuri reparatorii prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului (în special art.l, 4, 5, 12-15).

d) Dacă la moartea unei persoane intervine un element de extraneitate (cetățean român decedat are bunuri situate în străinătate sau un cetățean străin decedat are bunuri în România) dobândirea prin moștenire a bunurilor mobile – indiferent de locul situării lor – va fi cârmuită de legea națională pe care defunctul o avea la data morții (lex patriae), iar imobilele și fondul de comerț vor fi moștenite după legea locului unde fiecare din aceste bunuri este situat (lex rei sitae), indiferent de cetățenia defunctului (art.66 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat). Înseamnă că, în prezența unui element de extraneitate, în funcție de natura bunurilor care alcătuiesc masa succesorală, prin derogare de la principiul unității transmisiunii succesorale, devoluțiunea, transmisiunea și împărțeala moștenirii va fi supusă, cu titlu de lege succesorală (lex succesionis), unor norme juridice deosebite.

Principiul unității transmisiunii succesorale poate fi însă restabilit prin voința defunctului manifestată prin testament. Intr-adevăr, potrivit art.68 din Legea nr. 105/1992, "testatorul poate supune transmiterea prin moștenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art.66, fară a avea dreptul să înlăture dispozițiile ei imperative".

Legea succesorală aleasă de defunct prin testament (care poate fi și una dintre cele două prevăzute în art.66, de exemplu, lex patriae) poate guverna nu numai moștenirea testamentară, dar și cea legală, când testatorul nu dispune (deloc sau parțial) de bunurile lăsate moștenire, în cuprinsul testamentului prevăzând numai legea succesorală aleasă și, eventual, alte clauze, fară incidență asupra transmiterii moștenirii (de exemplu, desemnarea unui executor testamentar, dispoziții cu privire la funeralii etc.). În toate cazurile, prin alegerea facută nu pot fi înlăturate dispozițiile imperative ale legii succesorale determinate potrivit art.66 (lex patriae, respectiv lex rei sitae). De exemplu, dacă masa succesorală cuprinde un teren situat în România, iar legea străină aleasă conferă

vocație succesorală asupra terenurilor indiferent de cetățenia moștenitorilor, urmează a se aplica dispoziția constituțională română, ea având caracter imperativ (de ordine publică).

e) Unii autori având în vedere dispozițiile art.6 din Decretul nr.321/1956 privind dreptul de autor (abrogat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe) au inclus în rândul excepțiilor de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale și ipoteza drepturilor patrimoniale de autor, care "alcătuiesc o masă deosebită în lăsământul succesoral” și "se transmit după norme derogatorii de la dreptul comun".

În cazul acestor drepturi nu am avut și nu avem o excepție de la caracterul unitar al transmisiunii moștenirii, deoarece normele de transmitere succesorală sunt cele din dreptul comun, legea specială prevăzând unele reguli speciale numai în privința caracterului temporar al drepturilor patrimoniale de autor dobândit prin moștenire, inclusiv moștenirea testamentară, cu consecința imposibilității retransmiterii prin succesiune (sau orice alt mod) după expirarea termenului prevăzut de lege, imposibilitate datorată stingerii a însuși dreptului, iar nu pentru că am fi în prezența unei derogări de la caracterul unitar al moștenirii.

Astfel, ca regulă generală, la moartea autorului drepturile patrimoniale de autor "se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani", începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morții autorului, legea stabilind anumite termene și reguli deosebite pentru anumite opere și situații speciale, de exemplu, opere realizate în colaborare, opere colective, de artă aplicată, programe pentru calculator etc. (vezi art.25-32 și art.149 alin.3, iar pentru transmiterea prin moștenire a exercițiului unor drepturi morale ale autorului art.11 din Legea nr.8/1996). In toate cazurile, în privința devoluțiunii legale sau testamentare a moștenirii, din care fac parte aceste drepturi, inclusiv stabilirea cotelor succesorale sau a rezervelor moștenitorilor rezervatari ori a vocației succesorale, se aplică dreptul comun. Tot dreptul comun se aplică și în privința regulilor transmisiunii succesorale (dreptul de opțiune, răspunderea moștenitorilor pentru datorii etc.) și a împărțelii moștenirii din care fac parte drepturile patrimoniale de autor.

In schimb, după cum s-a observat în literatura de specialitate, în privința duratei de timp pentru care moștenitorii dobândesc aceste drepturi se aplică regulile special prevăzute de lege, drepturile patrimoniale de autor neputând fi recunoscute fară limitare în timp.

Noua lege în materie stabilește însă limitarea în timp indiferent de persoana moștenitorului. Astfel fiind, se poate spune că, în ultimă analiză, nu suntem în prezența unei excepții de la principiul unității moștenirii, întrucât este vorba numai de o limitare în timp a dreptului însuși transmis de la autorul operei la moștenitorii săi la expirarea termenului prevăzut de lege stingându-se drepturile patrimoniale de autor și deci aceste drepturi nu mai fac parte din masa succesorală subsecventă (asemănător altor drepturi, afectate de termen extinctiv). Or, o adevărată excepție de la caracterul unitar al moștenirii presupune aplicarea unor reguli deosebite cât privește stabilirea vocației succesorale sau a cotelor-părți cuvenite comoștenitorilor etc., ceea ce nu este cazul în privința dobândirii prin succesiune a drepturilor patrimoniale de autor.

Precizări referitoare la ipoteze care nu constituie excepții de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale.

a) Potrivit art.32 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în materia asigurărilor facultative de persoane "suma asigurată se plătește asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. In cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar, suma asigurată se plătește moștenitorilor asiguratului, în calitatea de beneficiari". Cât privește împărțirea sumei asigurate, legea prevede că "dacă asiguratul nu a dispus altfel, atunci când sunt mai mulți beneficiari desemnați, aceștia au drepturi egale asupra sumei asigurate" (art.34).

Cu toate că legea le atribuie și moștenitorilor calitatea de "beneficiari", cât privește repartizarea între ei a indemnizației de asigurare, ea se face în mod egal numai în cazul "beneficiarilor desemnați" (art.34). Înseamnă că în cazul moștenitorilor, repartizarea între ei a indemnizației de asigurare se face potrivit regulilor devoluțiunii succesorale legale sau testamentare, deci nu derogă de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale. De exemplu, dacă defunctul a lăsat ca moștenitori legali soțul supraviețuitor și un copil, aceștia vor împărți suma asigurată nu în mod egal, ci 1/4 soțul supraviețuitor și 3/4 copilul, potrivit regulilor devoluțiunii legale a moștenirii. Dacă defunctul a lăsat testament, se vor aplica regulile devoluțiunii testamentare.

Așadar nu suntem în prezența unei excepții de la caracterul unitar al moștenirii și pentru faptul că suma asigurată (indemnizația de asigurare) nu provine din patrimoniul asiguratului, fiind formată în afară de patrimoniul defunctului, deci în afară de moștenire, motiv pentru care "creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească suma asigurată cuvenită beneficiarului (art.38 alin.2). Pe de altă parte, în această materie, moștenitorii asiguratului culeg indemnizația de asigurare nu în calitate de moștenitori, ci în aceea de terti beneficiari (dintr-o stipulație pentru altul) care se bucură de acțiune directă împotriva asigurătorului, din patrimoniul căruia dobândesc suma asigurată. După cum s-a hotărât "dreptul beneficiarilor asupra sumei asigurate rezultă din contract, iar nu din calitatea de moștenitori ai asiguratului decedat, astfel că suma nu poate fi inclusă în masa succesorală rămasă de pe urma acestuia".

Pentru identitate de motive suma asigurată nu este supusă nici reducțiunii, ca liberalitate excesivă, nici raportului, ca donație indirectă.

b) Nu constituie o excepție de la caracterul unitar al moștenirii coexistența moștenirii testamentare cu cea legala, indiferent că această coexistență a fost voită de testator (a dispus prin testament numai de o parte din moștenire) sau se datorează ineficacității parțiale a legatelor (nulitate, revocare judecătorescă, caducitate) ori reducțiunii liberalităților excesive.

c) De asemenea nu suntem în fața unei excepții de la caracterul unitar al transmisiunii moștenirii nici în cazul în care defunctul, prin voința sa exprimată în testament, a împărtit moștenirea în mai multe mase deosebite, atribuind, de exemplu, bunurile mobile unei persoane, iar cele imobile alteia. Deci nu suntem în fața unei excepții nici în această ipoteză, întrucât devoluțiunea succesorală este guvernată de aceleași norme juridice (care permit stabilirea unui legat cu titlu universal prin raportare la categoria bunurilor mobile, respectiv imobile, ori fracțiune din aceste bunuri – art.894 C.civ.). Pe de altă parte, caracterul unitar sau neunitar al moștenirii nu poate să depindă de modul de determinare de către testator a obiectului legatului (de exemplu, dacă a atribuit mobilele unui legatar și imobilele celuilalt, moștenirea ar avea caracter neunitar, iar dacă a atribuit celor doi legatari câte ojumătate din fiecare, caracter unitar).

Tot astfel, nu vom fi în prezența unei derogări nici în cazul în care defunctul ar atribui unui sau unor legatari anumite bunuri în funcție de proveniența lor, de exemplu, bunurile moștenite ori primite cu titlu de donație de la părinți.

Intrucât aceste deosebiri vizează numai determinarea obiectului legatului de către defunct, principiul unității moștenirii, caracteristic dreptului nostru, nu este înlăturat.

Transmiterea moștenirii este indivizibilă în sensul că acceptarea sau renunțarea la moștenire are caracter indivizibil, neputând avea ca obiect numai o parte din moștenire. Cu alte cuvinte, fiecare moștenitor trebuie să accepte moștenirea potrivit vocației succesorale sau să renunțe la ea. Principiul indivizibilității nu se opune însă acceptării sub beneficiu de inventar.

Acest principiu decurge din indivizibilitatea patrimoniului succesoral, care se transmite, ca atare, asupra moștenitorilor și explică de ce, în cazul renunțării la moștenire de către unul sau mai mulți succesibili, precum și în cazul nedemnității ori a ineficacității legatelor (nulitate, revocare, caducitate) vor profita de drept succesorii acceptanți a căror vocație era înlăturată sau diminuată prin existența altor moștenitori sau care aveau obligația să execute legatul în cauză (neacceptat sau ineficace).

Întrucât patrimoniul succesoral este indivizibil, în cazul pluralității de moștenitori el se transmite în această stare și ea subzistă până la efectuarea împărțelii (partajului), afară numai dacă defunctul a facut prin testament o împărțeală de ascendent.

Prin derogare de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale, creanțele și datoriile defunctului sunt, în ceea ce privește raporturile dintre moștenitori, pe de o parte, și creditorii ori debitorii defunctului, pe de altă parte, de drept împarțite între moștenitori din ziua deschiderii moștenirii, cu excepțiile prevăzute de lege (art. 1060-1061 C.civ.).

O altă derogare de la principiul transmiterii moștenirii în stare de indiviziune rezultă din dispozițiile Legii nr.18/1991 (republicată în 1998) referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Potrivit art.13 din lege, calitatea de moștenitor se recunoaște nu numai persoanelor care au acceptat moștenirea lăsată de fostul proprietar, dar au fost socotiți repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine și moștenitorii care nu acceptaseră în termenul de opțiune succesorală (dar nici nu renunțaseră la) moștenirea lăsată de fostul proprietar la data decesului, ei fiind considerați acceptanți prin cererea facută comisiei constituite potrivit legii. Invers, moștenitorul acceptant al moștenirii autorului, care nu a facut cerere, nu poate pretinde drept de proprietate asupra terenului reconstituit pe numele comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți, care au beneficiat de prevederile legii în absența moștenitorului care nu a cerut comisiei reconstituirea dreptului de proprietate. Numai în privința renunțării la moștenire se aplică principiul

indivizibilității.

CAPITOLUL III: DESCHIDEREA MOȘTENIRII

A. Noțiuni introductive

Reglementare. Prin deschiderea moștenirii se produce efectul juridic al transmiterii moștenirii. Ea prezintă o importanță juridică deosebită întrucât moștenitorii, indiferent că sunt moștenitori legali sau testamentari, nu pot dobândi nici un drept asupra patrimoniului succesoral până în momentul deschiderii moștenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice, așa cum s-a arătat , nu poate fi transmis și dobândit decât la moartea titularului. De fapt, înainte de deschiderea moștenirii nici nu se poate vorbi de moștenitori ori masă succesorală, persoana în viață fiind titularul patrimoniului său, iar moștenitorii urmează să fie determinați numai la data deschiderii moștenirii.

Conform art.651 C.civ. "succesiunile se deschid prin moarte". Deci o persoană în viață niciodată nu poate să transmită o moștenire. De aici regula că nu poate fi moștenit un om viu (nulla est viventis hereditas).

In sistemul dreptului civil român, prin moarte se înțelege numai moartea naturală a unei persoane fizice, care a fost constatată fizic prin examenul cadavrului – sau declarată prin hotărâre judecătorească în cazul imposibilității constatării fizice. Subliniem că simpla declarare judecătorească a dispariției unei persoane fizice nu are ca efect deschiderea moștenirii pentru că "cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă" (art.19 din Decretul nr.31/1954).

Din punct de vedere juridic deschiderea moștenirii presupune cercetarea și stabilirea a două coordonate: data și locul deschiderii moștenirii.

B. Data deschiderii moștenirii

Stabilirea datei (momentului) deschiderii moștenirii. Deoarece moștenirea se deschide "prin moarte" (art.651 C.civ.), data deschiderii ei coincide cu momentul morții celui care lasă moștenirea. Rezultă că persoana care pretinde moștenirea sau anumite drepturi asupra moștenirii, indiferent că își întemeiază aceste drepturi pe dispozițiile legii (moștenitorii legali) sau pe dispozițiile testamentare (legatarii), trebuie să dovedească moartea, precum și data – eventual chiar ora sau minutul – morții celui pe care vrea să-l moștenească (art.l 169 C.civ.).

Dovada morții inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces eliberat după întocmirea actului de deces, ca urmare a constatării morții în mod direct (moarte fizică constatată) de către organele abilitate de lege. În ipoteza în care decesul nu poate fi constatat în mod direct, prin examinarea cadavrului uman, actul de deces se completează pe baza hotărârii judecătorești declarativă de moarte rămasă definitivă, care cuprinde și data stabilită de instanță ca fiind aceea a morții (art.18 din Decretulnr.31/1954).

În ambele cazuri, deci atât în cazul morții fizic constatate, cât și în cazul declarării judecătorești a morții, întrucât moartea și data producerii ei sunt simple fapte materiale, dovada contrară se va putea face prin orice mijloace de probă. Astfel, deoarece mențiunile din actul (certificatul) de deces referitoare la deces și data lui nu reprezintă constatări ale delegatului de stare civilă, facute ex propriis sensibus, ele vor face dovadă nu până la înscrierea în fals, ci numai până la proba contrară în cadrul acțiunii în justiție intentate pentru anularea ori rectificarea actului (certificatului) de stare civilă. Tot astfel, dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere anularea hotărârii declarative de moarte (art.20 alin.1 din Decretul nr.31/ 1954), iar dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată a morții instanța judecătorească va putea rectifica data morții stabilită prin hotărârea declarativă de moarte (art. 18 din Decretul nr.31/1954).

Tot prin orice mijloace de probă se poate dovedi – dacă va fi nevoie – ora și minutul morții netrecute în actul (certificatul) de deces.

Importanța juridică a datei deschiderii moștenirii. Stabilirea exactă a momentului deschiderii moștenirii prezintă o importanță deosebită pentru că în funcție de acest element se determină (indiferent de momentul soluționării problemei pe cale notarială sau judecătorească):

• persoanele chemate a moșteni, capacitatea lor succesorală și drepturile ce li se cuvin asupra moștenirii;

• data de la care începe, de regulă, curgerea termenului de 6 luni de prescripție a dreptului de opțiune succesorală (art. 700 C.civ.);

• momentul transmiterii moștenirii la succesori, actul juridic al acceptării moștenirii retroactivând până la data deschiderii moștenirii. Tot astfel și renunțarea la succesiune produce efecte retroactive până la această dată;

• problema validității actelor (pactelor) juridice asupra moștenirii, știut fiind că, în principiu, actele asupra unei succesiuni nedeschise sunt nule absolut (art.702 și 965 C.civ);

• compunerea și valoarea masei succesorale;

• începutul indiviziunii succesorale în cazul pluralității de moștenitori universali sau cu titlu universal și data până la care retroactivează efectul declarativ al ieșirii lor din indiviziune (al partajului);

• legea care va cârmui devoluțiunea moștenirii în cazul conflictului în timp al unor legi succesorale succesive (principiul neretroactivității legii – art.1 C.civ. și art. 15 alin. 2 din Constituție).

Actele ulterioare deschiderii moștenirii – cum ar fi, de exemplu, acceptarea sau renunțarea la succesiune sau procedura succesorală ori partajul între moștenitori – sunt guvernate de legea în vigoare la data săvârșirii acestor acte, în virtutea regulii potrivit căreia legea nouă se aplică de îndată actelor încheiate sau faptelor intervenite după intrarea ei în vigoare (principiul aplicării imediate a legii noi).

C. Locul deschiderii moștenirii

Stabilirea locului deschiderii moștenirii. Moștenirea se deschide la locul ultimului domiciliu al defunctului. Această regulă, neprevăzută în Codul civil, rezultă implicit din art.14 al Codului de procedură civilă (care dă litigiile privitoare la moștenire în competența instanței celui din urmă domiciliu al defunctului) și din art.10 lit.a și b și art.68 alin.1 și 2 al Legii notarilor publici și a activității notariale nr.36/1995 care conferă competență teritorială în materia procedurii succesorale notariale notarului public din biroul notarial situat în circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu, iar în cazul moștenirilor succesive ultimul domiciliu al defunctului care a decedat cel din urmă. Regula ultimului domiciliu al defunctului se impune și din considerente de ordin practic întrucât la ultimul domiciliu se află, de obicei, înscrisurile defunctului (inclusiv testamentul întocmit de defunct) și tot acolo se pot culege cel mai ușor și informațiile despre moștenitorii (rudele și alte persoane apropiate) defunctului și despre masa succesorală. Din această cauză, regula ultimului domiciliu este admisă în practica judecătorească ori notarială și în literatura de specialitate. Chiar dacă nu este vorba, în mod direct și exclusiv, de stabilirea competenței acestor organe. Prin urmare, pentru stabilirea locului deschiderii moștenirii nu interesează locul unde a decedat cel care lasă moștenirea și nici locul reședinței, dacă defunctul avea o altă locuință vremelnică sau secundară.

Potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954 ,,Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde își are locuința statornică sau principală”. Poate fi vorba de domiciliul de drept comun, adică cel voluntar al persoanei fizice cu deplină capacitate de exercițiu și de domiciliul legal, adică cel fixat de lege, minorului sau persoanei puse sub interdicție (art.14 din Decretul nr.31/1954). Cât privește domiciliul legal al persoanei dispărute, care este la domiciliul curatorului (în cazul în care s-a instituit curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut), deoarece vizează numai actele în care curatorul este îndreptățit să-l reprezinte (art.15 alin.1 din Decretul nr. 31/1954) – deci numai actele patrimoniale între vii – nu are nici o înrâurire asupra locului unde moștenirea se deschide, dacă ulterior, prin hotărâre judecătorească definitivă, se va declara moartea celui dispărut. Tot astfel, domiciliul legal al moștenitorilor la curator, în cazul instituirii curatelei asupra unor bunuri succesorale (art.15 alin.2 din Decretul nr.31/1954 și art.72 din Legea nr.36/1995), nu are, evident, nici o influență asupra locului de deschidere a moștenirii în cazul decesului unuia sau unora dintre acești moștenitori. Domiciliul convențional (ales) nu poate avea nici o aplicație în privința locului deschiderii moștenirii. De exemplu, nu ar putea produce efecte, fiind nulă de drept, clauza testamentară prin care testatorul ar dispune ca litigiul eventual în legătură cu moștenirea pe care o va lăsa să fie judecat de altă instanță, decât aceea a ultimului său domiciliu. în materie de moștenire, după cum rezultă din art.19 coroborat cu art.14 din C.proc.civ., regulile de competență sunt excepționale și absolute.

In cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în țară – indiferent că este vorba de un cetățean român sau de un cetățean străin – locul deschiderii moștenirii este locul din țară unde se află bunurile cele mai importante ca valoare ale acesteia (art.68 alin.2 din Legea nr.36/1995). Această soluție prevăzută de lege pentru determinarea competenței notarilor publici a desfașura procedura succesorală necontencioasă, este aplicabilă și pentru determinarea competenței instanței judecătorești sau a altor organe cu atribuții în materie de moștenire (de exemplu, organul administrației publice al localității unde este situat imobilul care face parte din moștenire și care poate cere deschiderea procedurii succesorale), chiar dacă, la data morții, defunctul avea în țară o reședință, pentru că în materie de moștenire competența este – după cum am văzut excepțională și absolută potrivit art.14 C.proc. civ., fiind înlăturată aplicarea art.5 C.proc.civ. De altfel, în privința locului deschiderii moștenirii nu s-ar putea concepe aplicarea concomitentă a două reguli diferite, fiindcă s-ar ajunge în situația nefirească ca procedura succesorală necontencioasă să fie începută la un birou notarial în funcție de locul unde sunt situate bunurile defunctului, iar după ivirea neînțelegerilor între moștenitori procesul să fiejudecat și soluționat de instanța de la locul reședinței defunctului (care poate fi diferită). Evident, o asemenea soluție dualistă nu ar fi indicată nici de lege lata și nici de lege ferenda, urmând a se consacra, în viitoarea legislație civilă tot o soluție unică, în funcție de locul din țară unde sunt situate bunurile cele mai importante din moștenire.

Dacă domiciliul defunctului este necunoscut întrucât a fost nomad, majoritatea autorilor aplică prin asemănare tot regula deschiderii moștenirii la locul unde se află bunurile mai importante ca valoare ale moștenirii, iar în lipsă de bunuri, la locul unde s-a înregistrat moartea.

Dovada locului ultimului domiciliu. Deoarece locul ultimului domiciliu al defunctului este o chestiune de fapt, dovada lui se poate face, în principiu, prin orice mijloace de probă admise de lege. Practic, dovada ultimului domiciliu se face cu mențiunile din actul de identitate (cartea de identitate) sau certificatul de deces al persoanei care lasă moștenirea (în cazul minorului sub 14 ani cu actul de identitate al reprezentantului legal).

Se pune însă problema, dacă enunțările din aceste acte oficiale pot fi contestate dovedindu-se cu alte mijloace de probă un alt loc al ultimului domiciliu al defunctului?. În literatura juridică s-a arătat – facându-se trimitere și la două decizii nepublicate ale Tribunalului Suprem – că menționarea domiciliului în buletinul de identitate constituie dovada lui, dar "nimic nu se opune ca, prin orice alt mijloc de dovadă, să se probeze că domiciliul persoanei este într-o altă localitate decât aceea unde a fost înregistrată".

După cum a statuat instanța supremă, "prin domiciliu comun, în sensul art.607 C.proc.civ., se înțelege domiciliul pe care l-au avut soții. Imprejurarea că în localitatea respectivă soții au locuit fară să fi îndeplinit formalitățile cerute de actele normative referitoare la evidența populației nu poate duce la altă soluție. Nesocotirea acestor din urmă dispoziții este de natură să atragă doar aplicarea sancțiunilor prevăzute în acele acte normative". Cu alte cuvinte, "noțiunea de domiciliu constituie o situație de fapt și poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, pentru a se stabili în mod real localitatea în care persoana fizică își are locuința statornică și principală. Buletinul de identitate face dovada domiciliului, însă dacă există contestație asupra mențiunilor privitoare la domiciliu, instanța este obligată să determine ea domiciliul, în sensul dispozițiilor art. 13-15 din Decretulnr.31din 1954".

Această soluție, a fost corect aplicată în materie de loc al deschiderii moștenirii și prin decizia civilă nr. 128/1970 a TJ Suceava, mai sus citată, dovedindu-se cu fișa de imobil, că defunctul locuia, ca flotant, de mai multă vreme la sora sa, iar nu în comuna unde a locuit anterior împreună cu soția sa și unde, la data decesului, nu mai locuia nici soția.

Aceste soluții nu sunt infirmate nici de practica ulterioară a instanței supreme. Astfel s-a decis că, dacă unul din soți nu și-a stabilit domiciliul în timpul căsătoriei, în condițiile legii, în localitatea unde domiciliază celălalt soț, după desfacerea căsătoriei nu mai are această posibilitate. Din această soluție nu rezultă că efectuarea "mutației" în actul de identitate are valoare constitutivă, iar nu de simplă evidență. Aceasta pentru că decizia vizează situația creată după desfacerea căsătoriei, când schimbarea domiciliului la domiciliul fostului soț, evident, nu mai este posibilă. Pe de altă parte, presupunând că soția ar fi murit în timpul căsătoriei și s-ar fi dovedit că, în fapt, locuia statornic la domiciliul soțului, nu excludem posibilitatea stabilirii, ca loc al deschiderii moștenirii, localitatea în cauză. In orice caz, rațiunile pentru care moștenirea se deschide la ultimul domiciliu al

defunctului, pledează în favoarea acestei soluții, iar reglementările speciale cu privire la actele de identitate ale cetățenilor români și la procedura schimbării domiciliului și a reședinței au în vedere nu stabilirea ultimului domiciliu (al unor persoane decedate), ci schimbarea domiciliului de către persoane fizice în viață. Ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex. Este și motivul pentru care nu se poate pune semnul egalității între problema stabilirii (schimbării) și dovedirii domiciliului în dreptul comun, față de aceeași problemă în dreptul succesoral.

Importanța juridică a locului deschiderii moștenirii. Locul deschiderii moștenirii prezintă importanță pentru determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferite probleme privind moștenirea.

a) Astfel secretarul consiliului local al localității ultimului domiciliu al defunctului (sau procurorul) poate cere (iar dacă moștenirea cuprinde imobile este obligat să ceară) deschiderea procedurii succesorale notariale și, dacă este cazul, luarea măsurilor de conservare (art.68 și 70 din Legea nr.36/1995).

b) Procedura succesorală necontencioasă reglementată de Legea nr.36/1995 este de competența notarului public de la locul deschiderii moștenirii (art.10).

c) Instanța judecătorească competentă a judeca acțiunile privitoare la moștenire se determină tot în funcție de locul deschiderii moștenirii (chiar dacă în masa succesorală se găsesc imobile aflate în circumscripția altei instanțe). Potrivit art.14 C.proc.civ. această instanță este competentă să judece:

1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare;

2. cererile privitoare la moștenire, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii (inclusiv cel aparent) le-ar avea unul împotriva altuia (de exemplu, petiția de ereditate, acțiunea în reducțiune sau pentru raportul donațiilor, acțiunea de partaj succesoral și cererile având ca obiect pretenții născute din cauza și în timpul indiviziunii etc.);

3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moștenitori sau împotriva executorului testamentar, inclusiv cererile acelor creditori care au facut cheltuieli prilejuite de înmormântarea defunctului sau cu conservarea și administrarea bunurilor succesorale (creanțe ulterioare deschiderii moștenirii);

4. cererile privitoare la anularea certificatului de moștenitor sau de ridicare ori de modificare a măsurilor de conservare a bunurilor succesorale (art.74 alin.3 și art.88 din Legea nr.36/1995).

Se admite că după desăvârșirea împărțelii între moștenitori (inclusiv judecarea acțiunilor în garanție între copărtași sau în desființarea împărțelii) competența excepțională a instanței locului deschiderii succesiunii încetează și se revine la regulile generale de competență teritorială. Tot astfel, cererile creditorilor îndreptate împotriva unicului moștenitor al defunctului – care a acceptat moștenirea pur și simplu -, se judecă de instanța competentă potrivit regulilor generale (actor sequitur forum rei). În sfârșit, precizăm că acțiunile reale imobiliare, fără legătură cu probleme succesorale (cum ar fi o acțiune în revendicare în care reclamantul nu pretinde drepturi succesorale sau în care moștenitorii revendică imobilul de la un tert care nu contestă calitatea lor de moștenitori ai defunctului ori o urmărire ipotecară) sunt de competența instanței în circumscripția căreia se află imobilul (art.13 C.proc.civ.).

CAPITOLUL IV: CONDIȚIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOȘTENIRE

A. Enumerarea condițiilor

Capacitatea și vocația succesorală. Sub titlul „Despre calitățile cerute pentru a succede", Codul civil (art.654-658) prevede două condiții – una pozitivă și una negativă – pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea moșteni să aibă capacitate succesorală și să nu fie nedemnă de a moșteni.

La aceste două condiții, în literatura juridică se adaugă o a treia condiție, și anume, vocația (chemarea) la moștenire. Într-adevăr, dreptul la moștenire se analizează în cadrul dreptului succesoral nu în sensul aptitudinii generale a persoanei fizice ori juridice de a avea acest drept în conținutul capacității sale de folosință (dreptul de moștenire al persoanei fizice fiind un drept constituțional), ci în sensul dreptului asupra unei moșteniri deschise. Iar pentru ca o persoană să aibă un asemenea drept, ea trebuie să fie chemată la moștenire, adică să aibă vocație succesorală, legală sau testamentară. Deci vocația succesorală este o condiție a dreptului la moștenire, numai că această chemare își are temeiul fie în lege, fie în testamentul lăsat de defunct.

Pe de altă parte, trebuie observat că nedemnitatea succesorală, în sistemul Codului civil (art.655-658), este specifică numai moștenirii legale și deci nu reprezintă o condiție generală a dreptului la moștenire, tot așa cum revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine (art.930-931 C.civ.) – ca echivalent al nedemnității succesorale legale – este specifică moștenirii testamentare.

Pentru aceste considerente, în prezentul capitol se va analiza numai capacitatea și vocația succesorală.

B. Capacitatea succesorală

1. Noțiunea de capacitate succesorală

Reglementare. Potrivit art. 654 C.civ. "pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana care succede să existe la momentul deschiderii succesiunii". Rezultă că orice persoană care există în momentul deschiderii moștenirii are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moșteni, de a culege o succesiune.

Dovada existenței în momentul deschiderii moștenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii (art.1169 C.civ.) și care poate să fie moștenitorul în cauză (prin reprezentanții legali, dacă este cazul), dar și succesorii săi în drepturi, în cazul în care moștenitorul a fost în viață la data deschiderii moștenirii (un timp cât de scurt), dar ulterior a decedat, drepturile lui asupra moștenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi (moștenire prin retransmitere).

Intrucât dovada vizează "existența" în raport cu momentul deschiderii moștenirii, ea se poate referi fie la dovada existenței persoanei în momentul deschiderii moștenirii, fie la dovada momentului deschiderii moștenirii în perioada existenței persoanei cu vocație succesorală. Cu alte cuvinte, dovada vizează nu numai și nu atât existența persoanei, ci mai ales corelația ei cu momentul morții celui care lasă moștenirea.

In această ordine de idei, urmează să facem unele precizări în legătură cu persoanele care au capacitate succesorală, fiindcă există în momentul deschiderii moștenirii, și în legătură cu persoanele care nu au capacitate succesorală, fiind că nu mai există în acel moment. În prealabil, sunt necesare unele diferențieri privind capacitatea succesorală în cazul moștenirii prin reprezentare și prin retransmitere, în raport de problema capacității succesorale în cazul moștenirii în nume propriu.

Probleme de capacitate în cazul moștenirii prin reprezentare și prin retransmitere. In cazul moștenirii prin reprezentare, specifică numai moștenirii legale, moștenitorul (unul sau mai mulți) cu vocație succesorală legală (reprezentant) pretinde drepturile succesorale ale ascendentului său (reprezentat) decedat la data deschiderii moștenirii urcând în locul, gradul și drepturile acestuia (art.664 C.civ.). În acest caz, reprezentantul trebuie să dovedească că el personal are capacitate succesorală (adică "existența" la data deschiderii moștenirii), iar cel reprezentat era decedat la acea dată pentru că "nu se reprezintă decât persoanele moarte" (art.668 C.civ.).

În caz de retransmitere a moștenirii, moștenitorul legal (în nume propriu sau prin reprezentare) ori testamentar – supraviețuind un timp cât de scurt defunctului – dobândește el succesiunea acestuia din urmă (chiar dacă nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o) și – confundată cu a sa proprie – o lasă propriilor săi moștenitori, legali sau testamentari (moștenire succesivă, subsecventă). În acest caz, persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale prin retransmitere trebuie să dovedească „existența" moștenitorului în momentul deschiderii primei moșteniri și, bineînțeles, propriile drepturi succesorale asupra moștenirii lăsată de acesta (inclusiv "existența" la data deschiderii acestei din urmă moșteniri). Retransmiterea poate fi și succesivă.

Retransmiterea moștenirii operează chiar dacă moștenitorul – decedat înăuntrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală de 6 luni – nu a exercitat acest drept (nici nu a acceptat, dar nici n-a repudiat-o), fiindcă din patrimoniul retransmis face parte și acest drept de opțiune, care poate fi exercitat de beneficiarul retransmiterii în perioada rămasă până la împlinirea termenului de prescripție. Dacă însă termenul de opțiune este expirat, beneficiarul retransmiterii trebuie să dovedească că moștenitorul a acceptat moștenirea în termen sau că a murit înainte de expirarea termenului și acceptarea a fost făcută de el, în caz contrar stingându-se prin prescripție titlul său de moștenitor.

Prin urmare, statuarea instanței supreme – în sensul că "instanțele aveau îndatorirea să stabilească, pe bază de probe, dacă D.P. a acceptat succesiunea …" – este corectă întrucât, în speță, moartea bunicilor (de cuius) a avut loc în februarie și septembrie 1981, iar moartea fiului lor în octombrie 1982. În consecință, copiii și soția supraviețuitoare a fiului puteau beneficia – alături de alți moștenitori – de retransmiterea părții din moștenirea bunicilor numai dacă fiul ar fi acceptat în termen moștenirea.

Moștenirea prin reprezentare se impune a fi deosebită de moștenirea prin retransmitere și pentru faptul că, în primul caz, există o singură moștenire dobândită de mai mulți moștenitori în nume propriu sau prin reprezentare și își exercită drepturile succesorale o singură dată. În schimb, în cel de al doilea caz, există două (eventual chiar mai multe) moșteniri succesive; prima moștenire este culeasă – în tot sau în parte – de cel de al doilea de cuius, în viață la deschiderea primei moșteniri, și pe care o transmite la moarte propriilor moștenitori. Fiind vorba de două (sau mai multe) moșteniri, ele trebuie examinate separat, pentru a vedea componența lor separată, acceptarea în termen, cotele-părți ce se cuvin moștenitorilor, cota moștenită din prima moștenire intrând în patrimoniul celui de al doilea de cuius, iar apoi prin retransmitere, în cadrul celei de a doua moșteniri, în patrimoniul propriilor moștenitori. În speța soluționată prin decizia citată a CSJ, era posibil ca la moartea unuia dintre părinți, alături de copii să fi moștenit și celălalt părinte (în calitate de soț supraviețuitor), apoi tot patrimoniul lăsat după ce decedează și cel de al doilea părinte să fie dobândit de descendenții lui (eventual și descendenții dintr-o altă căsătorie, dinafara căsătoriei etc., care nu aveau vocație succesorală la prima moștenire).

În cazul moștenirii prin retransmitere (succesive, dar care se dezbat deodată, cele anterioare nefiind „culese") competența teritorială a birourilor notariale (și ale altor organe) se determină după domiciliul defunctului care a decedat cel din urmă (art.10 lit.b din Legea art.36/1995) și se întocmește un singur certificat de moștenitor, stabilindu-se pentru fiecare dintre autorii succesiunilor în mod corespunzător calitatea și drepturile fiecărui moștenitor sau legatar, precum și bunurile și datoriile succesiunii (art.83 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995).

2. Persoanele care au capacitate succesorală

Persoanele fizice în viață la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală fară deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială (art.4 din Constituție). Dovada se face cu actele de stare civilă, iar în caz de deces al moștenitorului care a fost în viață la data deschiderii moștenirii cu certificatul (actul) de deces sau hotărârea judecătorească definitivă declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moștenitorului a intervenit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin orice mijloace de dovadă admise de lege.

Subliniem că legea nu condiționează capacitatea succesorală de durata vieții moștenitorului după data deschiderii moștenirii. Dacă moștenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale succesorale (inclusiv dreptul de opțiune succesorală) vor trece la proprii săi moștenitori ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el. Astfel se explică posibilitatea unei persoane de a beneficia, până la urmă, de bunurile lăsate de o altă persoană, față de care nu avea vocație succesorală (nici legală și nici testamentară). De exemplu, la moartea părintelui unuia dintre soți, urmată de decesul soțului moștenitor, partea acestuia din moștenirea părintelui va fi culeasă – în tot sau în parte, după caz – de soțul lui supraviețuitor, ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de soțul decedat, deși soțul supraviețuitor nu avea vocație succesorală la moștenirea lăsată de socrii lui.

Persoanele dispărute au, de asemenea, capacitate succesorală. In acest sens, art.19 din Decretul nr.31/1954 prevede că "cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă defmitivă".

Înseamnă că persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumat de lege a fi în viață, indiferent că a intervenit sau nu o hotărâre judecătorească declarativă a dispariției și indiferent de timpul care ar fi trecut de la dispariția persoanei.

Insă capacitatea succesorală a dispărutului este numai „provizorie", definitivându-se prin reapariția lui sau prin constatarea fizică a morții lui intervenită după deschiderea moștenirii, ori declararea prin hotărâre judecătorească definitivă a morții lui, stabilindu-se ca dată a morții o dată ulterioară deschiderii moștenirii la care are vocație succesorală. În toate aceste cazuri, el (și prin intermediul patrimoniului său succesorii lui în drepturi, prin retransmitere) vor putea culege, respectiv păstra drepturile moștenite.

In schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se desființează cu efect retroactiv dacă se constată fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai exista la data morții celui care lasă moștenirea. În acest caz, tot ce s-a primit din moștenire în numele dispărutului va trebui restituit moștenitorilor care au fost înlăturați de la moștenire prin prezența dispărutului sau ale căror cote-părți din moștenire au fost astfel micșorate. Desigur, urmașii lui care au dreptul de a-l reprezenta succesoral vor păstra cota lui parte din moștenire, dar nu ca parte componentă a patrimoniului moștenit de la dispărutul declarat mort cu efect retroactiv (moștenire prin retransmitere), ci în calitate de moștenitori cu vocație proprie (prin reprezentare).

Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii. Cu toate că existența persoanei fizice începe din ziua nașterii, Codul civil recunoaște existența copilului (qui in utero est) din ziua concepției cu singura condiție de a se naște viu (art.654). Această regulă, prevăzută de Codul civil în materie de moștenire, este consacrată cu caracter general – după regula dreptului roman – și prin art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954; "drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu" (infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis eius agitur).

Rezultă că legea, în interesul copilului, consacră expres capacitatea lui succesorală de la concepțiune, cu condiția să se nască viu (nu și viabil). Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde moștenirea în numele copilului, trebuie să dovedească, cu orice mijloace de probă admise de lege, data concepției copilului, situarea acestei date înainte de momentul deschiderii succesiunii și că el s-a născut viu. Dacă aceste dovezi au fost facute, copilul se va putea bucura de "dreptul" la moștenire, fiindcă acest drept, cu toate că are ca obiect o universalitate – cuprinzând și pasivul -nu poate vătăma interesele lui, deoarece "acceptarea moștenirii cuvenită unui minor … va fi socotită întotdeauna ca fiind facută sub beneficiu de inventar” (art.19 din Decretul nr.32/1954), astfel încât el va răspunde de datoriile moștenirii numai în limita activului (intra vires hereditatis), putând și abandona bunurile succesorale dacă administrarea și lichidarea moștenirii ar fi prea împovărătoare (art.713 pct.l C.civ.).

In legătură cu dovada concepției, nefiind posibilă stabilirea cu exactitate a momentului concepției, art.61 din Codul familiei stabilește o prezumție legală cu privire la perioada concepției (timpul cuprins între a treisuta și a o sutăoptzecea zi dinaintea nașterii copilului). Numai că această prezumție este prevăzută de lege în materia stabilirii filiației față de tată. Astfel fiind, s-a pus problema dacă aplicarea ei poate fi extinsă și la materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacității succesorale a copilului?

Dacă problema stabilirii capacității succesorale se confundă cu aceea a stabilirii filiației, nu se pun probleme, fiindcă – stabilindu-se paternitatea – implicit și în mod necesar s-a stabilit și capacitatea succesorală a copilului născut după moartea tatălui, pe care urmează să-l moștenească (de exemplu, copil născut cel mult la 300 de zile după moartea soțului mamei). Iar dacă se stabilește că defunctul nu putea fi tatăl copilului pentru că acesta s-a născut după 300 de zile, copilul nu va putea moșteni, nici chiar pe cale testamentară, întrucât nu a avut capacitate succesorală la data deschiderii moștenirii.

Prezumția legală irefragabilă privitoare la perioada concepției (în materie de moștenire interesează numai perioada maximă de 300 de zile a gestației) are – ca atare – o aplicabilitate generală și deci se impune a fi luată în considerare și în privința stabilirii capacității succesorale, chiar dacă această problemă nu coincide cu problema stabilirii filiației. De exemplu, când se pune problema moștenirii unui frate decedat cu mai puțin (sau mai mult) de 300 zile înainte de nașterea copilului care pretinde drepturi asupra moștenirii în calitate de frate sau soră.

Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi – în virtutea testamentului lăsat de defunct – bunurile moștenirii de la data dobândirii personalității juridice în condițiile legii, adică de la data înregistrării, dacă sunt supuse înregistrării, iar celelalte persoane juridice de la data actului de dispoziție care le înființează sau de la data recunoașterii ori a autorizării înființării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.

Însă legea recunoaște și persoanelor juridice o capacitate de folosință anticipată, deci și capacitatea succesorală anticipată, de la data actului de înființare, în măsura în care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil (art.33 din Decretul nr. 31/1954), de exemplu, pentru constituirea patrimoniului propriu cu ajutorul liberalității.

Desigur, în toate cazurile, trebuie să fie respectat principiul specialității capacității de folosință, adică dreptul care formează obiectul legatului trebuie să corespundă scopului pentru care persoana juridică a fost înființată (art.34 din Decretul nr.31/1954). Deci capacitatea succesorală a persoanei juridice este țărmurită de scopul pentru care ea a fost înființată, astfel încât legatul – care nu corespunde scopului – va fi nul sau caduc, după cum incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau a survenit ulterior (prin schimbarea scopului de către organele competente), dar înainte de deschiderea moștenirii.

Menționăm că nici în cazul persoanelor juridice capacitatea succesorală nu depinde de durata existenței persoanei juridice după data deschiderii succesiunii. Dacă încetarea persoanei juridice a intervenit după deschiderea moștenirii, drepturile sale succesorale vor trece asupra persoanei sau persoanelor juridice dobânditoare a patrimoniului persoanei juridice legatare aflate în reorganizare, respectiv vor intra în masa patrimonială supusă lichidării, în caz de dizolvare.

3. Persoanele care nu au capacitate succesorală

Persoanele fizice predecedate și persoanele juridice care au încetat să aibă ființă. Deoarece au capacitate succesorală numai persoanele care "există" la data deschiderii succesiunii (art.654 C.civ.), persoanele fizice predecedate (inclusiv declararea judecătorească a morții) și persoanele juridice care au încetat de a avea ființă mai înainte de data deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorală (nefiind subiecte de drept) și deci nu vor putea moșteni. În cazul persoanelor fizice însă, partea din moștenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate (dacă ar fi fost în viață la data deschiderii moștenirii) va putea fi culeasă – în cadrul moștenirii legale – de descendenții săi, în condițiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală. Dacă aceste condiții nu sunt întrunite, succesorii în drepturi ai persoanei predecedate nu vor avea drepturi asupra părții din moștenirea lui de cuius ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate dacă ea ar fi existat la data deschiderii moștenirii, ea fiind culeasă de moștenitorii în viață (eventual chiar și de descendenții persoanei predecedate, dar în nume propriu, iar nu prin reprezentare sau retransmitere).

Comorienții. Potrivit art.21 din Decretul nr.31/1954, "în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare, fară să se poată stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată". Rezultă că prin comorienți trebuie să înțelegem: (a) două sau mai multe persoane (b) decedate în aceeași împrejurare și (c) în astfel de condiții încât nu se poate stabili dacă una a supraviețuit alteia.

La aceste trei condiții prevăzute de lege, unii autori mai adaugă încă o condiție, și anume, ca între persoanele în cauză "să existe vocație succesorală reciprocă, pentru că numai într-o astfel de situație interesează a se stabili cu precizie momentul morții fiecăruia. Dacă nu există o astfel de relație, problema comorienților nu se pune".

Persoanele fizice decedate în același timp (codecedații). Problema care se pune, neanalizată în literatura noastră juridică, este de a ști ce soluție urmează a fi adoptată în cazul în care două sau mai multe persoane fizice (cu vocație succesorală reciprocă sau unilaterală, legală sau testamentară) decedează în același timp, deci fară a se putea stabili (dovedi) ordinea deceselor și care nu sunt comorienți în sensul art.21 din Decretul 31/1954? Astfel, dacă moartea a survenit în aceeași zi și oră, dar nu și "în aceeași împrejurare", ci din cauza bolilor de care sufereau persoanele în cauză, iar minutul morții nu poate fi stabilit. Tot astfel, dacă două sau mai multe persoane au dispărut fară a se putea constata direct moartea lor și, din această cauză, nu se poate dovedi că "au murit în aceeași împrejurare" (identitate de cauză a morții). Ce soluție urmează a fi adoptată în privința momentului morții și, drept consecință a capacității succesorale, de către notarul competent a desfașura procedura succesorală necontencioasă sau de către instanța chemată a rezolva litigiul succesoral în condițiile în care prin hotărârile judecătorești declarative de moarte s-a stabilit, ca dată a morții pentru ambele persoane dispărute definitiv, aceeași zi?

În toate aceste cazuri, singura soluție posibilă este tot aceea prevăzută de art.21 din Decretul nr.31/1954, adică prezumția morții concomitente, cu consecința lipsei capacității succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare.

Această soluție se impune nu numai pentru că este singura legiferată în dreptul nostru, ci mai ales pentru că ea decurge din textele Codului civil aplicabile în materie. Intr-adevăr, dacă capacitatea succesorală se recunoaște numai persoanelor care "există" la data deschiderii succesiunii (art.654) și dovada acestei existențe trebuie să fie facută de cel care reclamă moștenirea, înseamnă că în situația imposibilității dovedirii supraviețuirii drepturile succesorale nu pot fi recunoscute, din lipsa capacității succesorale, urmând ca moștenirile să fie considerate deschise în același moment pentru toate persoanele în cauză și deferite, separat, moștenitorilor fiecăreia dintre persoanele decedate în același timp, fară ca – în mod reciproc sau una dintre ele – să poată beneficia de moștenirea lăsată de cealaltă sau celelalte persoane.

Rezultă că art.21 din Decretul nr.31/1954 consacră expres o soluție care s-ar impune și în lipsa lui și numai în cazul persoanelor care au murit în "aceeași împrejurare", ci în toate cazurile în care nu se poate stabili cu certitudine dacă una a supraviețuit alteia, respectiv predecesul uneia față de cealaltă. Deci condiția referitoare la "aceeași împrejurare" este inutilă, și, de lege ferenda, ar urma să fie înlăturată, solutia morții concomitente fiind logică, echitabilă și legală în toate ipotezele, înseamnă că, de lege ferenda, textul corespunzător ar urma să fie formulat în felul următor:

"In cazul în care mai multe persoane au murit în astfel de împrejurări încât nu se poate stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată", sau și mai simplu: "Dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili faptul că una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.

C. Vocația la moștenire

Noțiune. Pentru ca o persoană fizică sau juridică ori statul să aibă dreptul de a culege, în tot sau în parte, moștenirea lăsată de o persoană fizică decedată, nu este suficient ca persoana ce pretinde moștenirea să aibă capacitate succesorală, ci mai este necesar ca ea să aibă chemare la moștenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de defunct.

Legea conferă vocație (chemare) la moștenire rudelor defunctului (în anumite limite), inclusiv rudenia rezultată din adopție, soțului supraviețuitor al defunctului și statului. Vocația succesorală testamentară poate să aparțină, în principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite limitări, ca temei al vocației la moștenire.

Vocația succesorală generală și concretă. Noțiunea de vocație (chemare) la moștenire are un dublu înțeles. În sensul ei general ea desemnează vocația potențială (eventuală) a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană. In acest sens se analizează, de exemplu, vocația succesorală legală a rudelor în linie directă fară limită în grad sau limitarea vocației succesorale legale a rudelor pe linie colaterală la gradul IV inclusiv ori principiul reciprocității vocației succesorale legale.

Dar noțiunea de vocație succesorală are și un sens concret (vocație efectivă, utilă), determinată prin devoluțiunea succesorală, cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu vocație succesorală generală, acele persoane care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct. Deci vocația succesorală concretă presupune două condiții: una pozitivă, vocația succesorală generală și una negativă, persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moștenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil sau de un legatar.

Nici vocația succesorală generală și nici cea concretă nu se confundă cu aptitudinea general-abstractă a unei persoane de a se bucura, în conținutul capacității sale de folosință, de dreptul de moștenire, garantat prin Constituție (art.42). Dreptul de moștenire, ca o aptitudine abstractă, devine potențial prin intermediul vocației succesorale generale și efectiv, util prin vocația concretă la moștenire.

În privința legatarilor (desemnați prin testament) dreptul de moștenire se înfațișează numai ca aptitudine general-abstractă și ca vocație succesorală concretă. Noțiunea de vocație succesorală generală este inaplicabilă în materia moștenirii testamentare, căci legea nu conferă nimănui, în mod special, o asemenea vocație, dar nici nu limitează – în afara condiției generale a capacității succesorale – cercul persoanelor care pot deveni legatari prin testament.

PARTEA A II-A: TRANSMISIUNEA MOȘTENIRII

-DREPTUL DE OPȚIUNE SUCCESORALĂ-

CAPITOLUL I: PROBLEME GENERALE PRIVIND DREPTUL DE OPȚIUNE SUCCESORALĂ

A. Noțiunea de opțiune succesorală

În dreptul român, atât în cazul moștenirii legale, cât și în cazul moștenirii testamentare, transmiterea patrimoniului succesoral (transmisiune universală ori cu titlu universal) sau a bunurilor determinate din patrimoniu (transmisiune cu titlu particular) operează de drept din momentul deschiderii moștenirii (art.644, 688, 696, 899 alin.l C.civ.) fară vreo manifestare de voință din partea succesibilului și chiar fară știrea lui. Mai mult decât atât, în caz de moarte a succesibilului înainte de lichidarea moștenirii la care avea dreptul, ea se retransmite, tot de drept, asupra moștenitorilor săi, ca făcând parte din propriul lăsământ succesoral. Rezultă că, în dreptul nostru, patrimoniul succesoral nu rămâne nici un moment fără titular.

Cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moștenirii, ea nu are caracter definitiv și obligatoriu. Dimpotrivă, ca principiu de ordine publică, legea precizează că "nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine" (art.686 C.civ.). Prin urmare, succesibilul are dreptul de a alege – numit drept de opțiune succesorală – între consolidarea (confirmarea) titlului de moștenitor prin acceptarea moștenirii (acceptare pură și simplă sau sub beneficiu de inventar) și desființarea acelui titlu prin renunțarea la moștenire.

Variante de opțiune. Potrivit legii, succesibilul – după deschiderea moștenirii – are dreptul de a alege între trei posibilități:

– Acceptarea pură și simplă a moștenirii. Succesibilul care optează în acest sens își consolidează titlul de moștenitor și va fi obligat să răspundă pentru datoriile și sarcinile succesiunii, chiar dacă acestea ar depăși ca valoare activul moștenit (răspunde ultra vires hereditatis). Astfel fiind, succesibilul va opta în acest sens dacă moștenirea este neîndoielnic solvabilă sau din considerente personale (familiale, morale etc.) își asumă riscul plății datoriilor peste valoarea activului moștenit.

– Renunțarea la moștenire. Prin renunțare succesibilul desființează cu efect retroactiv vocația sa succesorală (art.696 C.civ.). Devenind străin de moștenire, nu răspunde de pasiv, dar nici nu beneficiază de eventualul activ. Moștenirea în întregul ei va reveni comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți. Succesibilul alege această cale dacă moștenirea este neîndoielnic insolvabilă sau dacă dorește ca prin renunțarea sa pur abdicativă să beneficieze de moștenire alte persoane (comoștenitori sau moștenitorii subsecvenți).

– O variantă intermediară este acceptarea sub beneficiu de inventar. Optând în acest sens, succesibilul își consolidează titlul de moștenitor și deci beneficiază de moștenire, dar își limitează răspunderea sa pentru datoriile și sarcinile moștenirii la emolumentul moștenirii. El va răspunde de pasiv numai în limita activului succesoral (intra vires hereditatis) și numai cu bunurile moștenite (cum viribus), punându-și la adăpost bunurile sale personale (art.713 C.civ.). Se alege această variantă când solvabilitatea moștenirii este îndoielnică și succesibilul nu înțelege să-și asume riscul insolvabilității, dar dorește să beneficieze de un eventual sold activ.

Dintre cele trei posibilități pe care le are succesibilul, elementul principal îl constituie dreptul de a renunța la moștenire. Astfel, dreptul de a beneficia de moștenire poate suferi anumite limitări legale (de exemplu, cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi prin moștenire dreptul de proprietate asupra terenurilor din România – art.41 alin.2 din Constituție), în schimb dreptul de a renunța la moștenire nu comportă limitări căci nimeni nu poate fi constrâns să moștenească (nemo invitus heres). Nu fără temei, acceptarea moștenirii se definește uneori prin raportare la dreptul de a renunța la moștenire. Intr-adevăr, prin acceptare titularul dreptului de opțiune "renunță la dreptul de a mai putea renunța la moștenire".

B. Subiectele dreptului de opțiune

Dreptul de opțiune aparține tuturor persoanelor cu vocație succesorală, indiferent dacă vocația lor este legală sau testamentară și fară deosebire după cum vocația este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. În caz de deces al titularului dreptului de opțiune înainte de a-l exercita, acest drept se transmite asupra propriilor moștenitori legali sau testamentari, alături de celelalte drepturi patrimoniale lăsate moștenire, fără deosebire după cum opțiunea are ca obiect o moștenire legală sau testamentară, universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. Urmează să vedem ce probleme se pun în legătură cu dreptul de opțiune al moștenitorilor legali sau testamentari și dacă creditorii pot exercita sau ataca actul de opțiune.

Moștenitorii legali. În cadrul moștenirii legale, calitatea de subiect al dreptului de opțiune aparține tuturor persoanelor cu vocație generală (eventuală) la moștenire, iar nu numai celor cu vocație concretă (utilă). Cu alte cuvinte, dreptul de opțiune aparține și trebuie să fie exercitat nu numai de către succesibilii chemați în primul rând să moștenească (de exemplu, rudele din clasa I de moștenitori), dar și de către succesibilii subsecvenți (de exemplu, rude din clasa a II-a), fără să aștepte exercitarea opțiunii din partea moștenitorilor în rang preferat. Soluția se impune întrucât moștenitorii în rang preferat ar putea renunța la moștenire în ultimele zile ale prescripției unice de 6 luni, astfel încât succesibilii subsecvenți, așteptând până în acest moment, ar risca stingerea prin prescripție a vocației succesorale. Bineînțeles, dacă moștenitorul în rang preferat acceptă moștenirea, își consolidează titlul de moștenitor și anihilează efectele opțiunii exercitate de moștenitorii subsecvenți, desființând drepturile succesorale ale acestora.

Legatarii. Dreptul de opțiune aparține nu numai moștenitorilor legali, dar și legatarilor (art.928 C.civ.), pentru că – dacă vocația lor este universală sau cu titlu universal – dobândirea moștenirii implică și suportarea pasivului, astfel încât trebuie să aibă posibilitatea de a renunța la moștenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar. Iar legatarul cu titlu particular trebuie să aibă drept de opțiune deoarece – exercitarea lui implicând aprecieri de ordin moral – nimeni nu poate fi gratificat fară voie; în plus, dacă legatul este cu sarcină implică și interese patrimoniale.

Pe de altă parte, numai prin exercitarea dreptului de opțiune, "notarul public va putea stabili drepturile legatarului particular asupra bunurilor determinate prin testament" și redacta certificatul de legatar, potrivit dispozițiilor legale (art.82 și 83 din Legea nr.36/1995).

Rezultă că toți legatarii au drept de opțiune; voința unilaterală a testatorului nu poate constrânge nici un legatar să conserve dreptul dobândit prin moștenire și, cu atât mai puțin, să suporte anumite obligații sau sarcini.

Dreptul creditorilor succesibilului. Se pune întrebarea dacă creditorii succesibilului neglijent, pot sau nu să exercite dreptul de opțiune pe calea acțiunii oblice și dacă pot sau nu să atace opțiunea frauduloasă pe calea acțiunii pauliene.

a) Acțiunea oblică. Potrivit părerii dominante în literatura de specialitate, deoarece dreptul de opțiune succesorală este de natură patrimonială (iar nu de natură "exclusiv personală" – art.974 C.civ.), el poate fi exercitat și de către creditorii personali ai succesibilului, pe calea acțiunii oblice (subrogatorii). Pentru ipoteza acceptării se poate adăuga și argumentul că ea nu face decât să consolideze dobândirea care a avut loc la data deschiderii moștenirii. Opțiunea pe cale oblică ar putea fi refuzată creditorului – atât în cazul moștenirii legale, cât și a celei testamentare -numai dacă se dovedește, în concret, că alegerii făcute de el i se opun considerente de ordin moral, caz în care opțiunea ar avea caracter exclusiv personal.

Precizăm că dacă succesibilul a renunțat la moștenire, dar renunțarea nu a devenit irevocabilă potrivit art.701 C.civ. (prin expirarea termenului de prescripție de 6 luni sau prin acceptarea moștenirii de către un alt succesibil), creditorii vor putea retracta renunțarea pe calea acțiunii pauliene și accepta moștenirea pe calea acțiunii oblice în numele și pe seama succesibilului.

b) Acțiunea pauliană. Problema care se pune este de a ști ce se întâmplă dacă succesibilul își exercită dreptul de opțiune, dar o face în frauda creditorilor săi; renunță la o moștenire solvabilă sau acceptă o moștenire insolvabilă? In aceste cazuri, actul de opțiune poate fi revocat pe calea acțiunii pauliene, pentru ca apoi creditorul să opteze pe calea acțiunii oblice?

Art.699 alin.1 C.civ. consacră expres posibilitatea revocării pauliene a renunțării la moștenire facută de succesibil în paguba creditorilor. Fiind un caz particular de revocare pauliană (iar nu o retractare a renunțării în condițiile art.701 C.civ.), trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale acțiunii pauliene. Precizăm că, în această materie, trebuie să fie dovedită numai frauda debitorului (succesibilului renunțător), constând în conștiința rezultatului pâgubitor al actului față de creditor (prin renunțare a devenit insolvabil sau și-a mărit starea de insolvabilitate). Întrucât renunțarea la succesiune este un act juridic unilateral, nu se poate pune problema dovedirii complicității la fraudă a vreunui terț (comoștenitori, creditorii succesiunii etc.). Acțiunea pauliană, fiind o acțiune personală trebuie să fie intentată în cadrul termenului general de prescripție de 3 ani, chiar dacă moștenirea se compune din imobile. Ca efect al acțiunii pauliene admise, actul de renunțare devine inopozabil față de creditorul reclamant și în limita prejudiciului suferit de el (în limita creanței sale). Renunțarea fiind revocată în aceste limite, creditorul poate opta pentru acceptarea moștenirii (dar numai în favoarea sa și în limita creanței sale). Codul civil precizează în acest sens că "acceptarea nu se face în folosul eredelui care a renunțat" (art.699 alin.2). El rămâne renunțător în raport cu ceilalți moștenitori (inclusiv legatari) și creditori (atât creditorii personali, cât și creditorii moștenirii). Prin urmare, ca efect al acțiunii pauliene, renunțarea nu este "anulată" (cum prevede art.699), ci revocată, devenind inopozabilă numai în raport cu creditorul reclamant. Aceasta înseamnă că, de exemplu, comoștenitorii acceptanți se vor putea întoarce împotriva renunțătorului pentru a reclama înapoierea valorii bunurilor urmărite de creditorul reclamant. Altfel, renunțătorul ar profita indirect de rezultatul revocării pauliene (micșorând pasivul propriului patrimoniu).

Din faptul că legea reglementează în mod special revocarea pauliană a renunțării la moștenire, nu trebuie trasă concluzia că ea ar fi admisibilă numai în cazul renunțării. Dimpotrivă, posibilitatea revocării pauliene se recunoaște unanim în condițiile dreptului comun (art.975 C.civ.) și în cazul acceptârii. Numai dacă acceptarea ar fi fost facută sub beneficiul de inventar, prin jocul regulilor aplicabile acțiunii pauliene, revocarea nu ar putea interveni, fiindcă o asemenea acceptare nu produce efecte păgubitoare pentru creditorii succesibilului. Evident, și revocarea pauliană a acceptării produce efecte numai față de creditorul reclamant, față de orice alte persoane moștenitorul rămâne acceptant (de exemplu, creditorii moștenirii îl vor putea urmări pentru plata creanțelor lor, după ce creditorul reclamant a fost îndestulat din patrimoniul personal al moștenitorului).

În sfârșit, subliniem că în toate cazurile revocarea actului de opțiune succesorală pe cale pauliană poate fi cerută numai de către creditorii titularului dreptului de opțiune, nu și de către creditorii succesiunii sau de către legatari.

C. Condițiile de validitate ale actului de opțiune succesorală

Capacitatea. După cum rezultă din art.687 C.civ., interpretat în lumina dispozițiilor din Codul familiei, acceptarea moștenirii reprezintă un act de dispoziție. Cu toate că textul vizează numai acceptarea moștenirii, se admite unanim că aceeași concluzie este valabilă și în cazul renunțării la moștenire, deoarece moștenirea se dobândește de drept de la deschiderea ei, iar renunțarea la drepturi este act de dispoziție. Fiind un act de dispoziție, pentru validitatea opțiunii, succesibilul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, iar persoanele lipsite de capacitate sau cu capacitate de exercițiu restrânsă trebuie să exercite opțiunea prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviințarea acestuia și, în ambele cazuri, cu autorizarea autorității tutelare (art.105, 124, 127 și 147 C.fam.). Astfel fiind, în cadrul procedurii succesorale notariale, în cazul moștenitorului "incapabil" (sau cu capacitate de exercițiu restrânsă) "se citează reprezentantul său și autoritatea tutelară” (art.75 alin.4 din Legea nr.36/1995).

Pentru ocrotirea minorilor – indiferent de vârstă – și a persoanelor puse sub interdicție, legea mai prevede că acceptarea moștenirii cuvenite lor "va fi socotită totdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar" (art.19 din Decretul nr.32/1954). Prin urmare, în cazul lor opțiunea se reduce la posibilitatea acceptării beneficiare sau renunțării la moștenire.

Consimțâmântul neviciat. Pentru ca opțiunea succesorală să fie valabilă, consimțământul succesibilului trebuie să fie neviciat. Privitor la viciile de consimțământ în această materie, Codul civil face referire numai la viclenia (dolul) care determină acceptarea moștenirii și, într-o formulare neclară, la leziunea suferită de majorul acceptant al moștenirii prin descoperirea ulterioară a unui testament, în cazul în care legatul ar absorbi sau ar micșora cu mai mult de jumătate succesiunea. În literatura de specialitate se admite că dolul poate vicia nu numai actul acceptării, dar și al renunțării și poate proveni de la orice persoană (comoștenitori, creditori etc., art.960 alin.1 C.civ. nefiind aplicabil în această materie dat fiind că opțiunea este act unilateral).

De asemenea, se admite că și violența și eroarea, atât cea de fapt cât și cea de drept, dacă este scuzabilă și constituie cauza determinantă a actului de opțiune, pot fi reținute ca vicii de consimțământ în materie. Însă eroarea asupra conținutului (emolumentului) patrimoniului succesoral poate fi reținută ca viciu de consimțământ (leziune) numai în cazul prevăzut de art.694 C.civ. și numai dacă cel în cauză a acceptat moștenirea. Renunțarea nu ar putea fi atacată pe motiv că s-au descoperit ulterior active ale patrimoniului succesoral și nici acceptarea pe motiv că s-au descoperit pasive.

După cum rezultă din cele arătate, viciile voinței în materia actului de opțiune succesorală sunt guvernate de regulile dreptului comun, cu unele particularități rezultând din art.694 C.civ. De altfel, datorită procedurii succesorale notariale, problema viciilor de consimțământ în materia opțiunii succesorale se pune extrem de rar în practică.

Condiții de formă și alte condiții de validitate. Spre deosebire de acceptarea pură și simplă a moștenirii, care este un act consensual, acceptarea sub beneficiu de inventar și renunțarea la moștenire sunt acte juridice solemne, fiind valabile numai dacă au fost încheiate în condițiile de formă special prevăzute de lege (ad validitatem).

Pentru validitatea actului de opțiune (oricare), trebuie să fie respectate, potrivit dreptului comun, și cerințele legale referitoare la obiectul și cauza actului juridic. De exemplu, opțiunea referitoare la o succesiune nedeschisă are un obiect ilicit și, ca atare, nu poate produce efecte (art.956 alin.2 C.civ.). Tot astfel, se consideră că este ineficace renunțarea pur abdicativă la moștenire, în credința greșită că moștenitorul care beneficiază de renunțare s-a obligat să-l întrețină pe renunțător, obligație care, în realitate, nu a luat naștere .

Sancțiunea condițiilor de validitate. Nerespectarea condițiilor de validitate ale actului de opțiune succesorală se sancționează cu nulitatea potrivit dreptului comun.

Astfel, nerespectarea condițiilor de capacitate (de exemplu, lipsa încuviințării autorității tutelare în cazul persoanelor incapabile sau cu capacitate de exercițiu restrânsă) și viciile de consimțământ determină anulabilitatea (nulitatea relativă) actului de opțiune. Iar nerespectarea formei solemne (în cazurile prevăzute de lege) și a condițiilor legale privind obiectul și cauza se sancționează cu nulitatea absolută.

În ambele cazuri, actul de opțiune se desființează cu efect retroactiv și succesibilul va putea opta din nou în cadrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, ținând seama – dacă este cazul – și de regulile care guvernează suspendarea prescripției și repunerea în termen.

D. Caracterele juridice ale actului de opțiune succesorală

Act juridic unilateral. Opțiunea succesorală se realizează prin manifestarea de voință a succesibilului în sensul acceptării pure și simple a moștenirii sau sub beneficiu de inventar ori în sensul renunțării la moștenire. In toate cazurile, opțiunea trebuie să reprezinte voința unei singure persoane, fiind, prin urmare, un act juridic unilateral. În consecință, dacă există mai mulți succesibili, ei nu pot exercita dreptul de opțiune în mod "colectiv"; fiecare în parte urmează să se pronunțe individual, iar soarta juridică a opțiunii facută de unul dintre ei nu afectează opțiunea facută de ceilalți.

Spre deosebire de testament – act juridic tot unilateral – actul de opțiune poate fi săvârșit nu numai personal de către succesibil, dar și prin reprezentare – legală sau convențională – sau cu încuviințarea autorității tutelare. Deci actul de opțiune nu este un act esențialmente personal.

Act juridic voluntar. Libertatea de alegere care caracterizează actul de opțiune se manifestă pe mai multe planuri.

În primul rând, după cum am văzut, nimeni nu este obligat să accepte moștenirea ce i se cuvine (art.686 C.civ.). Principiul nemo invitus heres (nimeni nu poate fi moștenitor fară voia lui sau în tălmăcirea din Codul Caragea: "Cel ce nu voiește cu sila moștenitor nu se face"), domină materia dreptului de opțiune succesorală.

În al doilea rând, în principiu, succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilitățile conferite prin dreptul de opțiune. El nu poate fi obligat să justifice motivele pentru care a acceptat (pur și simplu ori sub beneficiu de inventar) sau a renunțat la moștenire și nici să răspundă pentru consecințele alegerii facute.

În sfârșit, dacă există o pluralitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit, indiferent de alegerea facută de ceilalți. Este deci posibil ca unii să accepte moștenirea, iar alții să renunțe la ea.

Principiul libertății de alegere – libertate atenuată numai de dreptul creditorilor succesibilului la acțiunea oblică și acțiunea pauliană – cunoaște și unele excepții:

a) Potrivit art.19 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, "acceptarea moștenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă, sau a unei persoane pusă sub interdicție va fi socotită totdeauna ca fiind

făcută sub beneficiu de inventar". înseamnă că, pentru ocrotirea persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, pentru evitarea riscului rezultând din acceptarea pură și simplă a unei moșteniri insolvabile, dreptul lor de opțiune se restrânge la posibilitatea acceptării sub beneficiu de inventar sau renunțării la moștenire.

b) A doua excepție vizează ipoteza succesibilului decedat înainte de stingerea dreptului de opțiune prin prescripție fară a-și fi exercitat dreptul. Dreptul de opțiune al acestui succesibil – indiferent că era unic moștenitor sau comoștenitor alături de alții, moștenitor universal, cu titlu universal sau cu titlu particular – se transmite prin succesiune la propriul său moștenitor (art.692 C.civ.) care va avea de exercitat două drepturi de opțiune: propriul drept de opțiune născut în persoana sa la deschiderea moștenirii succesibilului decedat și, dacă acceptă această moștenire, dreptul de opțiune retransmis în cadrul patrimoniului succesoral și care vizează moștenirea anterior deschisă.

Nu sunt probleme dacă succesibilul decedat are un singur moștenitor. Dacă acest moștenitor a exercitat propriul drept de opțiune în sensul acceptării moștenirii (pur și simplu sau sub beneficiu de inventar), el va fi chemat să exercite și dreptul de opțiune care a aparținut succesibilului decedat; poate accepta pur și simplu sau sub beneficiu de inventar ori poate renunța la acea moștenire cuvenită defunctului. Cele două opțiuni nu trebuie să fie identice; acceptarea celei din urmă moșteniri nu presupune și acceptarea moștenirii retransmise. Evident însă, renunțarea la moștenirea succesibilului decedat exclude posibilitatea exercitării dreptului de opțiune cu privire la prima succesiune. Cel în cauză devine străin față de ambele moșteniri; nu s-ar putea renunța la ultima moștenire, acceptând-o pe prima. Este însă posibilă soluția inversă.

Nu sunt probleme nici în ipoteza în care succesibilul decedat are mai mulți moștenitori acceptanți care înțeleg să exercite dreptul de opțiune retransmis într-un singur fel; dacă acceptă ei vor beneficia prin retransmitere de moștenire (partea de moștenire) la care era chemat succesibilul decedat, iar dacă renunță se desființează retroactiv vocația succesorală a acestuia și, în consecință, acea moștenire nu va face parte din propriul lăsământ succesoral.

Dificultățile apar numai în caz de dezacord între moștenitorii acceptanți ai succesibilului decedat; unii vor să accepte (pur și simplu sau sub beneficiu de inventar), iar alții să renunțe la moștenirea la care era chemat autorul lor. Potrivit Codului civil, în acest caz "succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar" (art.693). Soluția codului a fost criticată în literatura de specialitate, considerându-se că este contrară libertății de opțiune, creând moștenitori necesari (asemănător cu heredes necesarii din dreptul roman) și pentru că succesorul obligat la raportul unei donații nu poate renunța la moștenire pentru a-și păstra liberalitatea. O parere aparte, soluția codului, pe lângă simplitatea ei, este și logică și consecventă; fiind vorba de dreptul de opțiune unic și indivizibil al defunctului, retransmis – ca atare – asupra propriilor moștenitori, el urmează să fie exercitat unitar, așa cum l-au dobândit. Libertatea de opțiune a moștenitorilor vizează propriul lor drept de opțiune (care se respectă) și care s-a născut în persoana lor, iar nu și dreptul de opțiune al autorului lor, care trebuie să fie exercitat în condițiile dobândite prin moștenire, adică așa cum ar fi putut fi exercitat de către titularul lui, dacă nu ar fi decedat. Cu alte cuvinte, soluția codului s-ar impune și în lipsa textului care o consacră. în schimb, scindarea opțiunii retransmise prin moștenire ar fi posibilă numai printr-o consacrare legală, care ar urma să rezolve și problema privind soarta părții din moștenire care, în caz de acceptare, ar fi revenit moștenitorului renunțător (beneficiind de această parte fie comoștenitorii acceptanți ai renunțătorului, fie comoștenitorii succesibilului decedat ori moștenitorii înlăturați prin prezența lui de la moștenire).

Problema analizată se pune numai în ipoteza retransmiterii prin moștenire a dreptului unic de opțiune născut în persoana moștenitorului decedat și care trebuie să fie exercitat de către proprii săi moștenitori în mod unitar și indivizibil. Numai această ipoteză este vizată de art.692-693 C.civ. în schimb, în cazul în care mai mulți moștenitori vin la moștenire prin reprezentare succesorală (ascendentul lor reprezentat fiind decedat la data deschiderii moștenirii), ei pot opta diferit, deoarece dreptul lor de opțiune nu este dobândit prin retransmitere de la ascendentul reprezentat, ci se naște în persoana lor și se exercitâ în mod liber (unii pot accepta, alții renunța).

c) în sfârșit, nu se bucură de libertate de opțiune moștenitorul care cu intenție frauduloasă a dat la o parte sau a ascuns (în special cu ocazia inventarierii) bunuri ale moștenirii; cu titlu de pedeapsă civilă, un asemenea moștenitor este considerat acceptant pur și simplu (art.703 și 712C.civ.).

Act juridic irevocabil. Moștenitorul care a exercitat dreptul de opțiune nu mai poate reveni asupra alegerii facute. Acest principiu operează cu caracter absolut în cazul acceptării pure și simple a moștenirii. Ca efect al unei asemenea acceptări, în mod irevocabil se consolidează calitatea de moștenitor (semel heres, semper heres), el nemaiputând reveni asupra alegerii facute.

Irevocabilitatea caracterizează și celelalte variante ale opțiunii succesorale, însă nu în mod absolut. Astfel, renunțarea la moștenire poate fi retractată acceptându-se pur și simplu moștenirea, dar numai dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului de opțiune și dacă moștenirea nu a fost acceptată până în acest moment de alți moștenitori -comoștenitori sau moștenitori subsecvenți – (art.701 C.civ.). Iar moștenitorul major și nepus sub interdicție care a acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar – și care nu mai poate renunța la ea (asemănător acceptantului pur și simplu) – poate renunța la beneficiul de inventar, devenind acceptant pur și simplu. Mai mult decât atât, dacă acceptantul sub beneficiu de inventar săvârșește anumite fapte culpabile, drept sancțiune legea prevede decăderea lui din acest beneficiu.

Act juridic indivizibil. Exercitând dreptul de opțiune, succesibilul (fiecare în parte) trebuie să se pronunțe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a moștenirii (a unor bunuri din moștenire) și renunțarea la rest (nemo pro parte heres) ori acceptarea pură și simplă pentru o parte și acceptarea sub beneficiu de inventar pentru cealaltă parte. Într-o formulare sintetică, "totul sau nimic".

Indivizibilitatea caracterizează opțiunea succesorală nu numai în cazul moștenitorilor legali, dar, deopotrivă și în cazul legatarilor. După cum a subliniat instanța supremă, "potrivit principiilor care guvernează materia succesiunilor, legatarul universal trebuie sau să accepte sau să repudieze succesiunea, neexistând posibilitatea unor situații intermediare, cum ar fi aceea a acceptării unor bunuri determinate din moștenire". Acest principiu operează, evident, nu numai în cazul legatului universal sau cu titlu universal, dar și în ipoteza legatului cu titlu particular. De exemplu, legatarul particular gratificat cu un teren agricol de 2 ha nu ar putea accepta legatul în parte (1 ha) și renunța la rest. Opțiunea trebuie să fie unitară chiar dacă legatul ar avea ca obiect bunuri generice. Indivizibilitatea opțiunii vizează numai moștenirea; în persoana moștenitorilor (dacă sunt mai mulți), întrucât opțiunea este individuală, divizarea este posibilă; unii să accepte, iar alții să renunțe. Numai în cazul dreptului de opțiune retransmis prin moștenire – iar nu născut în persoana moștenitorilor – opțiunea urmează să fie exercitată unitar.

Principiul indivizibilității opțiunii succesorale comportă și unele excepții.

a) Astfel, se admite că moștenitorul legal gratificat prin testament va putea opta diferit cu privire la moștenirea legală și la legat. Cumularea calității de moștenitor legal cu aceea de legatar (vocație succesorală dublă) conferă posibilitatea opțiunii diferite. De exemplu, renunțarea la moștenirea legală nu operează și pentru legatul cu titlu particular. Această excepție își găsește temeiul juridic în dispozițiile art.752 C.civ, conform căruia "eredele ce renunță la succesiune (legală) poate… cere legatul ce i s-a facut…". Se precizează însă că dacă legatul este de o valoare mai mică decât cota legală, dispoziția testamentară poate constitui o exheredare parțială, caz în care succesibilul nu ar putea renunța la legat pentru a accepta moștenirea legală (de mai mare valoare). Poate insă invoca calitatea sa de moștenitor rezervatar, dacă este cazul.

Opțiunea succesorală poate fi diferită nu numai în cazul succesibilului cu vocație legală și testamentară, dar și în cazul în care el beneficiază de mai multe legate care nu sunt indivizibile. De exemplu, poate accepta un legat particular și renunța la cel cu titlu universal, pentru a nu suporta cota-parte din pasivul moștenirii (dar va beneficia de legatul particular numai după satisfacerea creditorilor, căci ei trebuie să fie plătiți înaintea legatarilor, potrivit regulii ,,nemo liberalis, nisi liberatus.”

b) O altă excepție de la principiul indivizibilitătii opțiunii succesorale este prevăzută de Legea fondului funciar nr.18/1991 (republicată 1998). Potrivit art.8, 11, 36 și 48 din această lege, stabilirea (reconstituirea) „dreptului de proprietate se face la cerere depusă de către fostul proprietar sau moștenitorii lui. Dacă moștenitorii fostului proprietar (la fel ca și proprietarii în viață) nu au formulat (sau nu formulează în baza art.36) cererea prevăzută de lege, nu beneficiază de reconstituirea dreptului de proprietate. Înseamnă că, deși au acceptat pur și simplu sau sub beneficiu de inventar (expres, tacit sau forțat) moștenirea lăsată de fostul proprietar al terenului (decedat), prin derogare de la principiul indivizibilității opțiunii succesorale, pot renunța – prin abstențiune – la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului. În privința terenului "ei sunt considerați că au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei" (art.13 alin.2), personal sau prin reprezentantul legal ori prin mandatar. Reconstituirea dreptului de proprietate este condiționată de formularea cererii (și depunerii actelor doveditoare), în termenul prevăzut de lege, și pentru terenurile agricole și forestiere solicitate în temeiul Legii nr. 1/2000 (art. 1, art. 24 și art. 33). Controversată este însă problema dacă moștenitorul care a renunțat la moștenirea fostului proprietar decedat, poate sau nu să beneficieze de reconstituirea dreptului de proprietate. Succesibilul renunțător nu poate beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, deoarece "eredele ce renunță este considerat că n-a fost niciodată erede" (art.696 C.civ.), devenind o persoană străină de moștenirea fostului proprietar. De altfel, art.13 din Legea nr. 18/1991 precizează că repunerea în termen vizează numai „moștenitorii", persoanele care au "calitatea de moștenitor". Or, renunțătorul nu are această calitate și nu intră în categoria persoanelor care sunt moștenitori, doar că nu-și pot dovedi această calitate. În cazul renunțătorului nu este vorba de neacceptarea moștenirii ori de lipsa unor dovezi în acest sens; dimpotrivă, se dovedește cu certitudine (declarație notarială) că nu este moștenitor, dat fiind că a renunțat. Pe de altă parte, "renunțarea privește atât bunurile existente în succesiune la data decesului autorului, cât și cele ce eventual ar intra ulterior în succesiunea respectivă… ". Situația este asemănătoare cu aceea a succesibilului care renunță la moștenire crezând că este insolvabilă. Dacă ulterior se stabilește, de exemplu, că defunctul a avut o mare sumă de bani depusă la bancă, renunțătorul nu poate reveni asupra opțiunii facute pentru a beneficia de depunere. Se opune nu numai principiul indivizibilității, dar și irevocabilitatea opțiunii succesorale, retractarea renunțării fiind posibilă numai în condițiile prevăzute de art.701 C.civ.

Se mai precizează că renunțătorul nu poate beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, chiar dacă a fost trecut (din greșeală) pe titlul de proprietate, alături de moștenitorii acceptanți ai succesiunii fostului proprietar (dacă renunțătorul figurează în titlul de proprietate, ceilalți succesori, cu ocazia partajului succesoral, îl pot înlătura). Tot astfel, nu poate beneficia de dispozițiile Legii nr. 18/1991 nici moștenitorul nerezervatar exheredat (direct sau indirect) prin testament.

c) O a treia excepție de la principiul indivizibilității opțiunii succesorale – asemănătoare cu cea prevăzută de Legea nr. 18/1991, deși textele, din motive greu de înțeles, sunt redactate diferit – rezultă din dispozițiile Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului. Potrivit art.5 alin.3, moștenitorii fostului proprietar al imobilului cu destinație de locuință trecut în proprietatea statului cu titlu sunt socotiți de drept acceptanții succesiunii de la data depunerii cererii pentru restituirea în natură a locuinței sau pentru acordarea despăgubirilor. Moștenitorul care nu a depus cerere în termenul prevăzut de lege (art.14) nu beneficiază de dispozițiile legii, chiar dacă – la decesul fostului proprietar – a acceptat moștenirea acestuia; derogare de la caracterul indivizibii (unitar) al opțiunii succesorale.

În schimb, succesibilul care la moartea fostului proprietar al locuinței a renunțat la moștenirea acestuia devenind astfel persoană străină de moștenire (art.696 C.civ.) nu poate beneficia de dispozițiile legii, întrucât nu are calitatea de moștenitor, această calitate stabilindu-se ,,potrivit legii" (art.l alin.2 din Legea nr.l 12/1995), deci în condițiile dreptului comun. Nefiind îndeplinite condițiile retractării renunțării la moștenire (art.701 C.civ.), renunțătorul nu poate accepta moștenirea; în cazul lui operează principiul indivizibilității opțiunii succesorale. Evident, nici moștenitorul nerezervatar exheredat nu poate beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege.

d) Divizibilitatea opțiunii succesorale mai poate rezulta din relativitatea puterii (autorității) lucrului judecat. Se precizează în această privință că, în principiu, opțiunea succesorală produce efecte absolute, în sensul că alegerea facută de succesibil poate fi invocată de către el (și succesorii lui în drepturi) erga omnes și îi poate fi opusă de oricine are interes. Opțiunea este indivizibilă nu numai în privința bunurilor succesorale, dar și în privința persoanelor care o pot invoca sau față de care poate fi invocată, deci sub raportul efectelor, a opozabilității.

Cu toate acestea, dacă alegerea rezultă dinu-o hotărâre judecătorească, ea va avea efecte relative, numai între părțile din proces. De exemplu, dacă succesibilul a fost urmărit de un creditor al succesiunii și a fost condamnat în calitate de moștenitor, această calitate va putea fi invocată numai între ei. Tot astfel, în caz de revocare a renunțării sau acceptării moștenirii pentru fraudă ca urmare a intentării acțiunii pauliene de către un creditor. Sunt consecințe ale relativității lucrului judecat.

e) În sfârșit, dacă în cadrul devoluțiunii succesorale intervine un element de extraneitate, condițiile și efectele opțiunii succesorale fiind supuse unor legi deosebite (lex patriae în ce privește bunurile mobile și lex rei sitae în ce privește bunurile imobile și fondul de comerț), succesibilul – prin derogare de la caracterul indivizibil (unitar) al opțiunii – va putea opta diferit, acceptând o masă de bunuri și renunțând la alta (art.66-68 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept intemațional privat).

Act juridic declarativ de drepuri. Opțiunea succesibilului produce efecte retroactive, de la data deschiderii moștenirii, deci este declarativă de drepturi. Astfel, prin acceptare (pură și simplă sau sub beneficiu de inventar) drepturile și obligațiile asupra moștenirii, dobândite din momentul deschiderii ei, se consolidează retroactiv (art.688 C.civ.), iar în caz de renunțare, renunțătorul este socotit că nu a fost niciodată moștenitor (art.696 C.civ.), devenind retroactiv persoană străina de moștenire.

Precizăm că opțiunea produce efecte declarative (retroactive) și în cazul în care se produce prin retractarea renunțării. Prin derogare însă, drepturile dobândite de terții de bună-credință asupra bunurilor succesiunii între momentul renunțării și acela al retractării ei (acceptării) vor trebui să fie respectate.

Act juridic nesusceptibil de modalități. Opțiunea succesorală nu poate fi afectată de termen sau condiție, deci trebuie să fie un act juridic pur și simplu (neafectat de modalități). Soarta juridică a moștenirii nu poate să depindă de un eveniment viitor și incert sau de un termen, fie și cert.

Dacă opțiunea ar fi afectată de o modalitate, nu va putea produce nici un efect, fiind deci nulă absolut. Ea nu ar putea fi considerată pură și simplă căci ar însemna neluarea în considerare a voinței succesibilului.

E. Prescripția dreptului de opțiune succesorală

Termenul de opțiune. Pentru ca soarta juridică a moștenirii să nu rămână multă vreme incertă, dreptul de opțiune trebuie să fie exercitat într-un termen de 6 luni calculat de la data deschiderii moștenirii. În acest sens, art.700 alin.1 C.civ. (astfel cum a fost modificat prin Decretul 8 nr.73/1954) prevede că "dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni, socotit de la deschiderea succesiunii".

Cu toate că legea se referă la "dreptul de accepta" moștenirea (iar nu la dreptul de opțiune), este neîndoielnic că și renunțarea la moștenire urmează să fie facută în aceeași perioadă de timp. Termenul de 6 luni este acordat de lege "pentru exercitarea dreptului de opțiune… pentru a se putea pronunța asupra acceptării sau renunțării în deplină cunoștință de cauză".

Natura juridică a termenului de opțiune. Legea (art.700 în redactarea sa inițială și cea dată prin Decretul nr.73/1954 și art.701 C.civ.) califică termenul de 6 luni ca fiind un termen de prescripție. Această calificare a fost criticată în doctrină ca fiind o inadvertență, dat fiind că prescripția extinctivă presupune stingerea dreptului la acțiune în sens material, iar dreptul de opțiune succesorală nu constituie un drept la acțiune, ci un drept subiectiv care trebuie valorificat în termenul prevăzut de lege (sub sancțiunea decăderii).

Instanța supremă a statuat în sensul că termenul de exercitare a opțiunii succesorale "trebuie considerat – într-o concepție mai largă de integrare a lui în sistemul unitar reglementat de Codul civil referitor la stingerea drepturilor civile – tot un caz de prescripție a dreptului la acțiune, iar nu de prescripție a dreptului material". Astfel fiind, termenul de prescripție a dreptului patrimonial de opțiune succesorală este susceptibil de întrerupere, suspendare și repunere în termen, fiindu-i aplicabile regulile care guvernează materia prescripției extinctive. Nu există motive suficient de temeinice pentru care termenul de opțiune să fie sustras (de lege lata și chiar de lege ferenda) regimului de drept comun al prescripției extinctive, el oferind soluții corespunzătoare problemelor care se pun în practică.

Domeniul de aplicare al termenului de opțiune. Este neîndoielnic că termenul de prescripție de 6 luni prevăzut în art.700 C.civ. pentru exercitarea dreptului de opțiune se aplică nu numai moștenitorilor legali dar și legatarilor universali sau cu titlu universal. Se pune însă întrebarea dacă acest termen de prescripție vizează sau nu și legatele cu titlu particular.

În practica judectorească se aplică în mod consecvent soluția potrivit căreia termenul de 6 luni nu se aplică în cazul legatarilor cu titlu particular, în privința lor fiind aplicabile dispozițiile referitoare la prescripție din dreptul comun. Astfel, dacă legatul are ca obiect un bun individual determinat, dreptul real cu care a fost gratificat legatarul particular se naște din clipa deschiderii moștenirii și poate fi realizat prin acțiunea în revendicare, care este imprescriptibilă. Iar dacă legatul constă într-un lucru determinat prin gen, în patrimoniul legatarului se naște o creanță care poate fi valorificată printr-o acțiune personală care se prescrie prin trei ani (art.3 din Decretul nr. 167/1958).

Marea majoritate a autorilor s-a pronunțat de asemenea în sensul soluției adoptate în practica judecătorească, mai ales pe considerentul că noțiunea de "succesiune" din art.700 C.civ. nu poate desemna decât transmisiunea universală sau cu titlu universal și exclude transmisiunea cu titlu particular.

Mai recent, reluându-se o opinie exprimată anterior, s-a susținut că este inacceptabil ca pentru unii moștenitori termenul să fie de 6 luni, iar pentru alții termenul de drept comun, urmând ca în cazul legatului de bunuri individual determinate acțiunea să fie chiar imprescriptibilă. Pe de altă parte, nu se poate admite ca o persoană să dobândească ceva fără să-și manifeste voința în acest sens, menținându-se o stare de incertitudine timp îndelungat. Iar termenul de "succesiune" poate fi interpretat în sensul că se referă și la legatele cu titlu particular. In consecință, termenul general de prescripție se aplică executării legatelor particulare iar nu acceptării lor, care trebuie să aibă loc în termenul prevăzut de art.700 C.civ.

La o analiză mai adâncită a problemei am ajuns la concluzia că aceasta din urmă opinie pare să fie cea justă și mai corespunzătoare siguranței circuitului civil al valorilor materiale. Astfel, noțiunea de "succesiune" (moștenire), ca și noțiunea de "succesor" – în lipsa altor precizări exprese sau implicite – vizează nu numai transmisiunile universale și cu titlu universal, dar și cele cu titlu particular. De exemplu, art.686 C.civ., potrivit căruia nimeni nu este obligat să accepte o moștenire, vizează neîndoielnic orice transmisiune mortis causa. Iar dacă este așa, înseamnă că și legatarul cu titlu particular trebuie să-și consolideze dobândirea dreptului – care a operat la deschiderea moștenirii – prin acceptarea lui în termenul prevăzut de art.700, urmând ca apoi să-l exercite potrivit regulilor de drept comun (imprescriptibil în cazul drepturilor reale și al creanțelor imprescriptibile – de exemplu, sume depuse la CEC sau alte unități bancare, drepturile asupra sumelor rezultând din rezerva de prime ce se constituie la unele asigurări de persoane – și prescriptibil în cazul altor creanțe). De altfel, și succesorii universali sau cu titlu universal – acceptanți – își exercită drepturile care intră în alcătuirea patrimoniului succesoral potrivit acestor reguli. Soluția se impune și pe considerente de ordin financiar; de exemplu, succesorii universali să nu fie obligați să plătească taxele pentru imobilul care formează obiectul unui legat cu titlu particular, obținând și certificatul de moștenitor, pentru ca după ani de zile legatarul să-l revendice, fară ca în cursul procedurii succesorale notariale să-și fi manifestat voința de a-l accepta. Nu trebuie uitat nici faptul că legatul, inclusiv cel particular, poate fi cu sarcină și nu poate fi consolidat în patrimoniul legatarului fară acceptare din partea lui (de exemplu, legatul unei case, cu sarcina întreținerii unui minor până la majorat). În sfârșit, necesitatea sau, în orice caz, oportunitatea aplicării art.700 C.civ. și în privința legatarului cu titlu particular se invederează în lumina Legii notarilor publici și a activității notariale nr.36/1995. Numai în condițiile aplicării art.700, la încheierea procedurii succesorale, "notarul public va putea stabili drepturile legatarului particular asupra bunurilor determinate prin testament” (art.82 alin.2), va putea menționa în certificatul de moștenitor ,,cota sau bunurile care se cuvin fiecărui moștenitor în parte" (art.88 alin.1) și va putea elibera "în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari… certificat de vacanță succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii" (art.85).

În legătură cu domeniul de aplicare a termenului de opțiune, prescripția de 6 luni prevăzută de art.700 C.civ. este aplicabilă și statului, atunci când vine la moștenire ca legatar universal sau cu titlu universal și – în lumina celor arătate mai sus – ca legatar cu titlu particular. Evident, aceeași soluție este aplicabilă și în cazul în care legatarul este o unitate administrativ-teritorială (sau orice persoană juridică legatară). In schimb, dacă statul este chemat ope legis să culeagă o moștenire vacantă (total sau parțial), caz în care nu are drept de optiune, termenul prevăzut pentru exercitarea acestui drept devine inaplicabil .

Inceputul prescripției dreptului de opțiune succesorală. Potrivit art.700 alin.1 C.civ., termenul de prescripție de 6 luni începe să curgă "de la deschiderea succesiunii", deci de la data morții celui care lasă moștenirea. Intrucât dreptul de opțiune se naște în persoana moștenitorilor de la deschiderea moștenirii, el poate fi exercitat numai din acest moment. Orice act de acceptare sau de renunțare facut înainte de această dată este lipsit de obiect și reprezintă un act asupra unei succesiuni

viitoare, nepermis de lege (art.702 C.civ.) și, ca atare, nul de drept. Astfel fiind, după deschiderea moștenirii succesibilul poate opta valabil din nou. Nici obligația asumată înainte de deschiderea moștenirii de a opta într-un sens sau altul (de regulă în sensul renunțării), nulă de drept, nu anihilează dreptul succesibilului de a opta liber, indiferent de promisiunea facută.

După cum s-a stabilit în practica judecătorească și literatura de specialitate, ceea ce interesează din punctul de vedere al începutului prescripției dreptului de opțiune este data decesului, indiferent de momentul înscrierii lui în registrele de stare civilă. Termenul prescripției începe să curgă de la deschiderea moștenirii chiar dacă succesibilul a luat cunoștință mai târziu de moartea celui care lasă moștenirea. Nu prezintă importanță nici faptul că succesibilul locuiește în altă localitate (din țară sau chiar din străinătate) decât locul deschiderii moștenirii (ultimul domiciliu al defunctului). Nu interesează nici cunoașterea de către succesibili a componenței patrimoniului succesoral (existența unor active sau pasive descoperite după 6 luni de la deschiderea moștenirii, donații facute de de cuius pentru care, eventual, se poate cere revocarea sau reducțiunea etc.).

Prescripția începe să curgă de la deschiderea moștenirii față de toți succesibilii, indiferent că vocația lor la moștenire este concretă, utilă sau numai generală, eventuală. Cu alte cuvinte, termenul de opțiune este unic și începe să curgă de la data morții celui care lasă moștenire nu numai pentru succesibilii chemați în primul rând la moștenire (moștenitori dintr-o clasă mai apropiată sau de un grad mai apropiat ori legatarul desemnat în primul rând în cadrul substituției vulgare), dar și pentru succesibilii subsecvenți (dintr-o clasă sau de un grad mai îndepărtat ori legatarul desemnat pentru cazul în care primul gratificat nu ar putea sau nu ar voi să primească legatul). Bineînțeles, opțiunea exercitată de succesibilii subsecvenți va produce efecte sau va rămâne ineficace, după cum succesibilii de rang preferabil vor renunța sau vor accepta moștenirea.

Regula privind începutul prescripției se aplică indiferent dacă succesibilul moștenește în nume propriu sau prin reprezentare ori prin retransmitere. In ultima ipoteză, când moartea succesibilului intervine înăuntrul termenului de opțiune, dar mai înainte de a fi optat, și dreptul său de opțiune se retransmite – în cadrul patrimoniului său lăsat moștenire – la proprii săi moștenitori, aceștia vor putea exercita dreptul de opțiune numai în restul termenului pe care îl mai avea succesibilul la data morții sale. Moștenitorul sau moștenitorii dreptului de opțiune prin retransmitere

nu pot beneficia de un termen mai lung decât cel avut de succesibilul decedat. De exemplu, dacă succesibilul primei moșteniri a decedat la trei luni după deschiderea ei, moștenitorii lui vor avea la dispoziție trei luni pentru exercitarea dreptului de opțiune retransmis (cu condiția acceptării prealabile sau concomitente a celei de-a doua moșteniri din care face parte). Dacă dreptul de opțiune nu se exercită în acest interval de timp dreptul de opțiune în privința primei moșteniri se stinge o dată cu titlul de moștenitor. După acest termen, moștenitorii succesibilului decedat vor putea însă exercita propriul lor drept de opțiune cu privire la cea de-a doua moștenire, din care nu va mai face parte dreptul de moștenire al succesibilului decedat asupra primei moșteniri.

De la regula calculării termenului de prescripție din momentul deschiderii moștenirii există și unele excepții:

a) în cazul copilului conceput înainte de deschiderea moștenirii, dar născut ulterior, termenul de prescripție va începe să curgă pentru el de la data nașterii, deoarece numai din acest moment se va ști că s-a născut viu (art.654 C.civ.) și deci are capacitate succesorală, iar pe de altă parte, el este considerat că există de la concepție numai pentru dobândirea drepturilor, nu și pentru stingerea lor (art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954). Se mai poate invoca și regula contra non valentem agere non currit praescriptio; numai de la naștere el poate exercita (prin reprezentanți) dreptul de opțiune.

b) In cazul declarării judecătorești a morții celui care lasă moștenirea, termenul prescripției începe să curgă nu de la data stabilită de instanță ca fiind aceea a morții (și care marchează momentul deschiderii moștenirii), ci de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești declarative de moarte. Soluția se explică prin faptul că până în acest moment "cel dispărut este socotit a fi în viață" (art.19 din Decretul nr.31/1954) și deci dreptul de opțiune nu ar putea fi exercitat în mod valabil, iar contra non valentem agere non currit praescriptio.

c) Dacă stabilirea legăturii de rudenie cu defunctul (de exemplu, filiația din afara căsătoriei) se face pe cale judecătorească, prescripția începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. Până în acest moment, persoana în cauză nu are posibilitatea exercitării dreptului de opțiune, neputând dovedi vocația la moștenire, iar contra non valentem agere non currit praescriptio. Efectul retroactiv al hotărârii nu este de natură a infirma această soluție (la fel ca și în cazul declarării judecătorești a morții sau a copilului conceput).

d) Începutul prescripției dreptului de opțiune succesorală mai poate fi amânat datorită unor împrejurări care constituie cauze de suspendare a prescripției, dacă aceste cauze operează de la data deschiderii moștenirii, împiedicându-l pe succesibil să-și exercite dreptul său de opțiune.

Suspendarea și întreruperea prescripției. Repunerea în termen. Potrivit art.700 alin.2 C.civ. (în redactarea sa dată, prin Decretul nr.73/1954), dacă moștenitorul a fost împiedicat, din motive de forță majoră, să-și exercite dreptul său de opțiune, instanța judecătorească poate prelungi termenul de prescripție cu cel mult 6 luni de la data când a luat sfârșit împiedicarea. Întrucât prescripția dreptului de opțiune s-a redus de la 30 de ani la numai 6 luni, legiuitorul a prevăzut posibilitatea repunerii în termenul de prescripție pentru motive de forță majoră.

După adoptarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă – în lumina căruia forța majoră este o cauză de suspendare de drept a prescripției, iar repunerea în termen poate fi dispusă de instanță pentru alte motive temeinic justificate – s-a hotărât că art.700 alin.2 C.civ. trebuie considerat abrogat tacit și înlocuit prin prevederile art.13 și 19 din Decretul 167/1958. înseamnă că prevederile dreptului comun al prescripției extinctive sunt aplicabile și în privința prescripției dreptului de opțiune succesorală. Astfel fiind, urmează să facem numai unele precizări referitoare la suspendarea ori întreruperea prescripției dreptului de opțiune succesorală și la repunerea în termen în această materie.

Suspendarea prescripției. Cursul prescripției dreptului de opțiune succesorală de 6 luni se suspendă de drept cât timp succesibilul:

a) este împiedicat printr-un caz de forță majoră să-și exercite dreptul de opțiune succesorală (art.13 lit.a din Decretul 167/1958). Prin cauză de forță majoră se înțelege un eveniment exterior, imprevizibil, inevitabil și invincibil, care creează o împiedicare absolută de a acționa. Orice altă împiedicare, temeinic justificată și neimputabilă succesibilului, poate justifica numai repunerea în termenul de prescripție;

b) face parte din fortele armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război (art.13 lit.b din Decretul nr. 167/195 8);

c) este lipsit de capacitatea de exercițiu și nu are reprezentant legal sau are capacitate de exercițiu restrânsă și nu are cine să-i încuviințeze actele (art.14 alin.2 din Decretul nr.167/1958). Dacă cel ocrotit are ocrotitor legal, dar între ei există contrarietate de interese (de exemplu, ocrotitorii sunt chemați la moștenire în calitate de părinți, iar cel ocrotit în calitate de frate al defunctului), cursul prescripției se suspendă față de cel ocrotit atâta timp cât acesta n-a avut curator desemnat pro causa de autoritatea tutelară (art.14 alin.2 din Decretul nr.167/1958 coroborat cu art.132 și 133 C.fam.).

d) având în vedere că exercitarea dreptului de opțiune succesorală reprezintă un act de dispoziție și deci în cazul persoanelor incapabile sau cu capacitate de exercițiu restrânsă necesită, după cum am văzut, încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, în practica judecătorească s-a admis suspendarea cursului prescripției pe durata necesară obținerii autorizației, dacă demersurile în acest scop au fost facute înainte de împlinirea termenului de prescripție. Se consideră că, deși acest caz de suspendare nu este prevăzut de art.13 din Decretul nr. 167/195 8, el rezultă din rațiunea legii, în sensul că nu poate curge prescripția când cel îndreptățit a-și valorifica un drept nu rămâne în pasivitate. Altfel ar însemna să fie îndepărtat de la succesiune minorul, deși nu a neglijat exercitarea dreptului, ci s-a conformat legii, cerând autorizarea pe care aceasta o pretinde.

In legătură cu suspendarea prescripției dreptului de opțiune succesorală se mai impune o precizare. Potrivit Decretului nr. 167/1958, după încetarea suspendării prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul curs înainte de suspendate, dar nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare (art.15). În materia analizată, aceasta înseamnă că succesibilul va avea la dispoziție un nou termen de 6 luni pentru exercitarea dreptului de opțiune.

Întreruperea prescripției. În principiu, se admite aplicarea dispozițiilor din Decretul nr. 167/195 8 referitoare la întreruperea prescripției și în materia opțiunii succesorale. În fapt însă, problema întreruperii prescripției – cu consecința începerii curgerii unui nou termen de prescripție posterior întreruperii – nu se pune în această materie. Dacă succesibilul și-a exercitat dreptul de opțiune în termen (expres sau tacit, pe cale notarială sau judecătorească) nu începe să curgă un nou termen de prescripție; dreptul de opțiune s-a "consumat". Chiar dacă succesibilul a renunțat la moștenire și vrea să revină asupra renunțării, o poate face -după cum vom vedea – în condițiile prevăzute de lege, numai înăuntrul termenului de prescripție inițial.

Repunerea in termenul de prescripție. Se admite unanim că succesibilul poate fi repus în termenul de prescripție de instanța judecătorească dacă se constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit și cu condiția să fi cerut repunerea în termen în decurs de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție (art.19 din Decretul nr.167/1958).

Prin ,,cauze temeinic justificate” trebuie să se înțeleagă acele împrejurări care nu pot fi imputate unei culpe a titularului dreptului de opțiune, dar care nu întrunesc nici caracterele forței majore. Este vorba deci de cazuri fortuite (casus), adică împrejurări neimputabile succesibilului, dar care nu sunt totuși împiedicări absolute, ca cele reprezentând forța majoră (vis maior). De exemplu, ascunderea cu rea-credință a morții lui de cuius de către comoștenitori; neexercitarea de către mamă a drepturilor și îndatoririlor părintești (părăsirea copilului); îndrumarea greșită dată de notar, urmată de tergiversări din partea organului administrației locale; necunoașterea de către legatar a testamentului întocmit în favoarea sa; descoperirea unei legături de rudenie cu defunctul. Considerâm că și boala succesibilului, dacă este gravă și de durată, poate constitui cauză temeinic justificată de repunere în termen (iar nu forța majoră, cum se consideră uneori, pentru că nu este cauză externă).

Repunerea în termen, care poate produce efecte și față de terți, este de competența exclusivă a instanței judecătorești. Notarii sau organele administrației de stat nu au competența de a repune în termen. În schimb, potrivit art.13 din Legea nr. 18/1991, moștenitorii fostului proprietar al terenului care nu-și pot dovedi această calitate, sunt socotiți repuși de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine, considerându-se că au acceptat moștenirea prin cererea pe care o fac comisiei în termenul prevăzut de lege. În mod asemănător se pune problema, după cum am văzut, și în lumina art.5 alin.3 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, precum și în temeiul art. 33 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, în cazul persoanelor care nu au formulat cereri în acest sens în baza legilor anterioare și care au în acest scop un termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi.

În aceste cazuri repunerea în termen operează de drept și nu trebuie să fie cerută instanței judecătorești.

In sfârșit, se pune problema ce efecte produce admiterea de către instanță a cererii de repunere în termenul de prescripție. Problema este foarte controversată.

Într-o opinie se consideră că admiterea acțiunii de repunere în termen constituie o acceptare (probabil se are în vedere acceptarea pură și simplă) implicită a moștenirii de către succesibilul reclamant, astfel încât instanța nu va mai acorda un termen pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală.

După o altă părere, dacă instanța admite cererea de repunere în termen, va putea acorda succesibilului un nou termen, care nu va putea depăși 6 luni de la data când au luat sfârșit împrejurările care împiedicau exercitarea dreptului de opțiune.

Cu toate că există argumente puternice care pledează în favoarea primei opinii, se considera că a doua soluție este preferabilă. Cererea de repunere în termen nu implică, cu necesitate, acceptarea pură și simplă a moștenirii (în sensul art.689-690). În consecință, instanța poate acorda un termen rezonabil pentru exercitarea dreptului de opțiune (termen care va putea depăși 6 luni de la data când au luat sfârșit împrejurările care împiedicau exercitarea dreptului de opțiune, mai ales dacă judecarea cererii de repunere în termen a implicat o perioadă mai lungă). În schimb, dacă succesibilul în cererea de repunere în termen sau în cursul soluționării cererii declară că acceptă pur și simplu moștenirea, ori natura acțiunii intentate implică voința succesibilului de a accepta moștenirea (de exemplu, acțiune de partaj), instanța nu va mai acorda un termen pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală. Dar dacă voința succesibilului se manifestă în sensul acceptării sub beneficiu de inventar, instanța va trebui să acorde un termen pentru facerea inventarului fidel și exact al patrimoniului succesoral.

Efectele prescripției dreptului de opțiune succesorală. Dacă succesibilul nu și-a exercitat dreptul de opțiune în termenul prevăzut de art.700 C.civ., potrivit regulilor aplicabile prescripției extinctive, în puterea legii, se stinge dreptul de a accepta moștenirea și, o dată cu acest drept se stinge – cu efect retroactiv – și titlul său de moștenitor; el devine străin de moștenire. Prin urmare, stingerea prin prescripție a dreptului de opțiune atrage stingerea chiar a vocației succesorale. Neexercitarea dreptului de opțiune în termenul prevăzut de lege nu se confundă însă cu renunțarea la moștenire. De exemplu, succesibilul care a pierdut termenul de prescripție poate beneficia de repunerea în termen, ceea ce nu se poate admite în cazul renunțătorului. Nici repunerea de drept în termenul de acceptare (Legea nr. 18/1991) nu operează, după cum am văzut, în cazul renunțătorului, în schimb operează în cazul celor ce nu pot dovedi acceptarea în termen a moștenirii.

Stingerea prin prescripție a titlului de moștenitor, a vocației succesorale, produce efecte absolute (erga omnes); poate fi invocată – ca și renunțarea la moștenire – de către și față de orice persoană interesată, cum ar fi comoștenitorii legali sau moștenitorii subsecvenți, legatarii, creditorii sau debitorii succesiunii etc. Ea poate fi invocată și în cadrul unor acțiuni reale; de exemplu, posesorul unui imobil succesoral, acționat în revendicare, poate invoca excepția de neacceptare în termen a moștenirii.

F. Termenele de inventar și de deliberare

Durata. Patrimoniul succesoral se transmite către cel chemat în puterea legii sau a voinței celui care lasă moștenirea din ziua deschiderii moștenirii. Drept consecință, el poate fi de îndată urmărit de către creditorii succesiunii, inclusiv de către legatarii cu dreptul de a cere predarea legatelor. Pe de altă parte însă, legea acordă succesibilului un termen de 6 luni pentru consolidarea titlului de moștenitor prin acceptarea moștenirii, respectiv pentru desființarea cu efect retroactiv a vocației succesorale prin renunțarea la moștenire.

Pentru a împăca dreptul creditorilor de a-și valorifica pretențiile fară întârziere cu dreptul succesibilului de a opta în cunoștință de cauză, Codul civil (art.706-711) a prevăzut în favoarea succesibilului un termen de 3 luni de la deschiderea moștenirii pentru a provoca întocmirea inventarului moștenirii (în prezent, potrivit art.70 și urm. din Legea notarilor publici și a activității notariale nr.36/1995, cererea de inventariere ținând loc și de cerere de deschidere a procedurii succesorale notariale) și un termen de 40 de zile pentru a delibera asupra acceptării sau renunțării la moștenire, termen de deliberare care curge de la data semnării procesului-verbal de inventariere (art.71 din Legea nr.36/1995), cel mai târziu de la expirarea termenului de 3 luni. La cererea succesibilului, în funcție de împrejurări, instanța poate prelungi aceste termene, dar numai în limita termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală.

Efecte. În cursul termenelor de inventar și deliberare, succesibilul acționat de creditor poate, pe cale de excepție dilatorie, să ceară suspendarea procedurii; până la expirarea termenului prevăzut de lege sau acordat de instanță, el nu poate fi obligat să opteze și nici nu se poate obține o hotărâre de obligare împotriva lui în calitate de moștenitor (dreptul de opțiune este dublat de dreptul de abstențiune). Cu alte cuvinte, în acest interval de timp el are numai dreptul, nu și obligația, de a opta: de a accepta pur și simplu, sub beneficiu de inventar sau de a renunța la moștenire.

După expirarea termenelor de inventar și deliberare, succesibilul este obligat să opteze (în sensul dorit). Dacă nu optează instanța îl poate condamna în calitate de acceptant pur și simplu (art.711 C.civ.). Insă el va fi considerat acceptant numai în raport de persoanele cu care s-a judecat (principiul relativității autorității lucrului judecat); față de alte persoane el păstrează dreptul de opțiune succesorală în cursul termenului de prescripție.

Mențiune. Termenele de inventar și deliberare au fost prevăzute în Codul civil și prezentau o importanță practică deosebită în condițiile prescripției dreptului de opțiune succesorală de 30 de ani. După reducerea termenului de prescripție la numai 6 luni, textele în materie prezintă o importanță practică redusă; îi împiedică pe creditori de a obține o hotărâre împotriva succesibilului imediat după deschiderea moștenirii.

CAPITOLUL II: EXERCITAREA DREPTULUI DE OPȚIUNE SUCCESORALĂ

A. Acceptarea pură și simplă a moștenirii

Noțiune și feluri. Acceptarea pură și simplă constă în actul sau faptul juridic unilateral săvârșit de succesibil prin care își consolidează necondiționat calitatea de moștenitor, definitivând transmisiunea succesorală care a operat la data deschiderii moștenirii.

Rezultă că prin acceptarea pură și simplă a moștenirii succesibilul nu dobândește nici un drept, ci consolidează numai dobândirea care s-a produs ope legis de la data deschiderii moștenirii și pierde posibilitatea de a renunța la ea sau de a o accepta sub beneficiu de inventar.

Întrucât prin acceptarea pură și simplă transmisiunea succesorală se definitivează necondiționat, drepturile și obligațiile rezultând din moștenire se contopesc cu patrimoniul propriu al moștenitorului, astfel încât el va răspunde de datorii și sarcini ultra vires hereditatis.

Datorită consecințelor posibil dăunătoare ale acceptării pure și simple, legea nu obligă nici un succesibil să opteze în acest sens. În schimb, pentru același motiv, în două cazuri prevăzute de lege această variantă a opțiunii succesorale nu poate fi adoptată: (1) în cazul minorilor sau a persoanelor puse sub interdicție judecătorească acceptarea moștenirii este socotită întotdeauna ca fiind facută sub beneficiu de inventar (art.19 din Decretul nr.32/1954) și (2) în cazul retransmiterii prin moștenire a dreptului de opțiune, dacă există o pluralitate de moștenitori care nu se înțeleg în privința opțiunii, succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar (art.693 C.civ.).

Acceptarea pură și simplă poate fi de mai multe feluri. Astfel, ea poate fi voluntară, rezultând din manifestarea expresă sau tacită a voinței succesibilului și forțată, prevăzută de lege ca sancțiune pentru săvârșirea unor fapte voluntare de către succesibil.

1. Acceptarea pură și simplă voluntară

Acceptarea voluntară expresă

Noțiune. Potrivit legii, acceptarea este expresă când succesibilul își însușește calitatea de erede printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată (art.689 C.civ.). Rezultă că acceptarea expresă trebuie să îndeplinească două condiții:

a) Voința succesibilului de a accepta expres moștenirea trebuie să fie manifestată în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. După cum se precizează în literatura de specialitate, "legiuitorul a înlăturat acceptarea orală, atât pentru ca succesibilul să nu fie legat printr-un cuvânt rostit la întâmplare, cât și pentru a evita dovada prin martori a unei acceptări date prin viu grai". Prin urmare, acceptarea expresă este un act formal, dar nu solemn.

Înscrisul constatator al acceptării pure și simple nu trebuie să fie redactat cu respectarea unor formule sacramentale și speciale pentru a constata acceptarea succesiunii. El poate îmbrăca și forma unei scrisori simple (misivă), dacă ea are caracter juridic sau, cum se spune, constituie o "scrisoare de afaceri", de exemplu, scrisoarea adresată creditorilor succesiunii, conținând o ofertă de dare în plată, o cerere de amânare a plății datoriei sau scrisoarea adresată comoștenitorilor conținând o ofertă de împărțeală voluntară a moștenirii etc. Acceptarea expresă pură și siplă poate îmbrăca și forma unor acte adresate instanței pentru rezolvarea unor probleme în legătură cu moștenirea în cauză sau biroului notarial (de exemplu, petiția de ereditate, cererea de deschidere a procedurii succesorale notariale conținând voința succesibilului de a accepta moștenirea) ori forma unei declarații date la consiliul local prin care se indică compunerea masei succesorale și calitatea de moștenitor, în vederea depunerii înscrisului la biroul notarial competent pentru dezbaterea succesiunii.

Evident, înscrisul trebuie să fie redactat cu respectarea regulilor de capacitate și în termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală. Acceptarea expresă a moștenirii poate fi facută și prin reprezentant (respectiv cu încuviințarea lui și a autorității tutelare), inclusiv printr-un mandatar împuternicit în formă scrisă (deoarece mandatul formează un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dat) și cu procură dată special pentru acceptarea pură și simplă a moștenirii (fiindcă este un act de dispoziție). Mandatarul astfel împuternicit trebuie să accepte în scris moștenirea în cadrul termenului de prescripție (nefiind suficient ca data împutemicirii să se încadreze în această perioadă, deoarece procura dată în vederea acceptării nu valorează acceptare, putând fi revocată potrivit regulilor mandatului – art.1553 C.civ. – spre deosebire de actul acceptării care este irevocabil) și, bineînțeles, înainte de încetarea efectelor mandatului. În caz de deces al mandantului, mandatarul poate accepta moștenirea întrucât întârzierea ar provoca pagube moștenitorilor succesibilului-mandant (art.1539 alin.2 C.civ.).

b) Pentru ca înscrisul să valoreze acceptare expresă, din conținutul lui trebuie să rezulte că succesibilul și-a însușit în mod neechivoc calitatea de moștenitor. Cu alte cuvinte, din înscris trebuie să rezulte că succesibilul înțelege să exercite drepturile și să-și asume obligațiile rezultând din calitatea de moștenitor. O formulare echivocă (de exemplu, succesibilul se numește pe sine ca "moștenitor", evocă calitatea sa de "succesor") nu poate valora acceptate expresă, putând avea semnificația unei simple referiri la vocația succesorală. Rezultă că instanța trebuie să analizeze conținutul real al actului pentru a concluziona în sensul acceptării exprese a moștenirii.

Acceptarea voluntară tacită

Noțiune. Potrivit legii, acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu-l putea săvârși decât în calitatea sa de erede și din care rezultă (indirect, dar) neîndoielnic intenția sa de acceptare a moștenirii (art.689 C.civ.). La fel ca și în cazul acceptării exprese, din textul de lege rezultă două condiții pentru a fi în prezența unei acceptări tacite: 1) voința succesibilului de a accepta moștenirea și 2) conduita lui (actele sau faptele săvârșite) din care să rezulte indirect intenția de a accepta pur și simplu moștenirea. S-a observat însă că în realitate acceptarea tacită se rezumă la o singură condiție: actul săvârșit de succesibil să implice cu puterea necesității intenția de a accepta

moștenirea, să nu poată primi și o altă interpretare. Actele echivoce nu pot constitui o manifestare tacită a voinței de a accepta.

Asemănător acceptării exprese, acceptarea tacită poate fi facută și prin reprezentant, inclusiv printr-un mandatar convențional împuternicit special să facă acte de acceptare tacită a moștenirii (de exemplu, vânzarea unor bunuri din moștenire). Mandatarul poate fi și un comoștenitor împuternicit să facă acte de acceptare tacită și pentru ceilalți moștenitori. Evident, actele de acceptare tacită trebuie să fie săvârșite de mandatar în termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală.

Se mai admite că acceptarea tacită poate fi facută și printr-un gestionar de afaceri, dacă succesibilul ratifică în termenul de opțiune gestiunea, prefăcând-o într-un mandat (ratihabitio mandato aequiparatur).

Întrucât legea (art.689 C.civ.) nu distinge, acceptarea poate fi tacită nu numai în cazul moștenirii legale, dar și în cazul celei testamentare. Este însă necesar ca legatarul să acționeze nu ocult, ci invocând această calitate, aducând la cunoștința celor interesați testamentul din care rezultă vocația sa la moștenire (în mod direct sau prin prezentarea la biroul notarial – art.76 din Legea nr.36/1995). Adăugăm că acte de acceptare tacită pot fi facute nu numai de către legatarul universal sau cu titlu universal, dar și de către legatarul cu titlu particular (de exemplu, prin preluarea bunului individual determinat care formează obiectul legatului, prin înstrăinarea lui etc.). Dacă legatul particular este cu sarcină, din momentul acceptării lui tacite legatarul este obligat să execute sarcina.

În sfârșit, acceptarea voluntară tacită este, în toate cazurile, acceptare pură și simplă. Acceptarea sub beneficiu de inventar nu poate fi decât expresă, săvârșită cu respectarea condițiilor speciale prevăzute de lege.

Actele cu semnifîcația acceptării tacite. Legea nu stabilește, în concret, care anume acte săvârșite de succesibil constituie manifestarea intenției de a accepta tacit moștenirea, mulțumindu-se să precizeze că actele de conservare și de administrare provizorie nu reprezintă acte de acceptare, dacă cel ce le-a făcut nu și-a însușit (se subînțelege prin alte acte) calitatea de moștenitor (art.690 C.civ.) și că actele de dispoziție având ca obiect drepturile succesorale constituie acte de acceptare, chiar dacă – aparent – îmbracă forma "renunțării" la moștenire (art.691 C.civ.). În consecință, revine instanțelor judecătorești sarcina de a aprecia, în concret, de la caz la caz, dacă actul săvârșit de succesibil, în această calitate, reprezintă sau nu o acceptare tacită a moștenirii. Pentru corecta apreciere a semnificației juridice a actului este util și necesar să se facă distincție între diferite categorii de acte după natura lor; acte (fapte) materiale, acte de dispoziție, acțiuni în justiție și alte acte procedurale, acte de administrare definitivă.

Acte (fapte) materiale. Pot fi apreciate ca acte de acceptare tacită a moștenirii intrarea în posesiunea (preluarea ori deținerea) și folosința bunurilor succesorale (care prin natura, numărul și valoarea lor exclud ideea unor amintiri de familie), faptul mutării definitive a succesibilului în casa moștenită, demolarea unor construcții, efectuarea de lucrări ce nu comportă urgență, edificarea pe terenul și în gospodăria defunctului a unor construcții etc. Asemenea fapte implică acceptarea moștenirii, întrucât succesibilul se comportă ca un proprietar.

În schimb, nu constituie acte de acceptare tacită a moștenirii luarea din patrimoniu a unor obiecte ca amintiri de familie, fotografii, bibelouri, a unui singur bun de valoare redusă, reparațiile urgente facute unor bunuri succesorale, preluarea de către succesibil a cheilor casei sau dulapurilor, a hârtiilor de valoare pentru a le feri de pierdere sau furt, mutarea vremelnică a succesibilului într-un imobil succesoral pentru a asigura păstrarea acestuia în bune condiții etc.

În legătură cu actele materiale care au semnificația acceptării tacite a moștenirii se pune întrebarea ce se întâmplă dacă aceste acte (în special deținerea și folosința bunurilor) au fost săvârșite de succesibilul coindivizar cu defunctul (proprietate comună pe cote-părți sau în devălmășie ori indiviziune propriu-zisă, de exemplu, defunctul și succesibilul sunt frați care au dobândit de la părinți o moștenire nelichidată încă sau nepartajată), caz în care actele de folosință pot fi săvârșite de către succesibil în calitate de coproprietar, iar nu în aceea de acceptant al moștenirii. Întrucât în aceste cazuri actele săvârșite pot primi și o altă interpretare, ele nu mai au în mod neechivoc valoarea unei acceptări tacite. Astfel fiind, este necesar să se stabilească dacă succesibilul coindivizar a săvârșit actele "asupra bunului indiviz numai în temeiul dreptului său de proprietate sau a înțeles să exercite actele respective și în calitate de succesor". Tot astfel, folosirea de către soțul supraviețuitor a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei cu soțul decedat nu este de natură, prin ea însăși, să ducă la concluzia univocă în sensul că el a acceptat moștenirea. "A pretinde aceasta, ar însemna că succesibilul care nu dorește să accepte succesiunea este obligat să abandoneze bunurile comune spre a nu i se opune acceptarea de către el a succesiunii, ceea ce desigur este de neadmis. Într-o atare situație, este necesar a se stabili, prin administrarea de probe, anumite împrejurări din care să rezulte neîndoielnic intenția de acceptare a succesiunii" .

Acte de dispoziție. Cele mai clare, mai neîndoielnice acte de acceptare voluntară tacită a moștenirii sunt actele de dispoziție săvârșite de succesibil. Încheierea actelor de dispoziție, indiferent de valoarea obiectului actului juridic și de natura lui (vânzare, donație etc.), presupune intenția neechivocă a succesibilului de a accepta moștenirea pur și simplu. Se retine faptul ca ceea ce interesează în materie de opțiune succesorală nu este actul de dispoziție în sine, ci intenția de acceptare manifestată de succesibil prin încheierea lui. In consecință, chiar dacă actul de dispoziție nu ar putea produce efecte (ar fi nul sau anulat, rezolvit sau revocat etc.), el va putea valora act de acceptare tacită dacă exprimă voința neîndoielnică a succesibilului în acest sens.

În privința acestor acte, pentru a face precizările necesare, trebuie să distingem între actele de dispoziție privind bunurile singulare din moștenire și actele de dispoziție referitoare la moștenire, privită ca universalitate.

a) Actele de dispoziție având ca obiect bunurile succesorale singulare (acte de înstrăinare cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, către un terț sau chiar unui comoștenitor, acte de constituire a unor drepturi reale asupra bunurilor de succesiune – servituți, uzufruct, ipotecă, gaj etc. – renunțarea la un drept, încheierea unui contract de valorificare a dreptului de autor privitor la o operă literară, artistică ori științifică rămasă de pe urma defunctului, participarea succesibilului la încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil din masa succesorală, chiar dacă antecontractul nu a fost urmat de un act de înstrâinare etc.) constituie acte de acceptare tacită. Datorită principiului indivizibilității opțiunii succesorale, asemenea acte – deși au ca obiect un bun sau anumite bunuri din moștenire – valorează acceptare pură și simplă a întregii moșteniri.

Principiul că actele de dispoziție privind bunurile singulare din moștenire constituie acte de acceptare tacită a moștenirii cunoaște și unele excepții:

– Potrivit art.707 C.civ., succesibilul poate vinde – cu autorizația justiției – obiecte ale moștenirii supuse stricăciunii sau a căror conservare ar fi prea oneroasă, fară ca actele de dispoziție astfel săvârșite să fie considerate acte de acceptare tacită a moștenirii. Rezultă că legea privește aceste acte ca fiind de administrare provizorie (în sensul art.690 C.civ.).

– Nu valorează acceptare tacită nici înstrăinarea unui bun din masa succesorală dacă succesibilul a acționat cu credința (greșită) că bunul este proprietatea sa (nu face parte din masa succesorală). Din actul săvârșit în aceste condiții nu rezultă intenția succesibilului de a accepta moștenirea.

In schimb, dacă succesibilul dispune de un bun cu convingerea că acesta face parte din moștenire – deși în realitate este bunul altuia, fiind deținut de defunct cu titlu precar, de exemplu, depozit, locațiune etc. -actul va constitui o acceptate tacită a moștenirii, deoarece hotărâtoare în problema analizată este intenția succesibilului, voința lui de a se comporta ca un moștenitor acceptant.

b) Constituie acte de acceptare tacită a moștenirii actele de dispoziție având ca obiect moștenirea privita ca universalitate (cotă-parte de universalitate).

– In acest sens, Codul civil precizează în primul rând că "donația, vinderea sau transportul (înstrăinarea prin alte acte de dispoziție, de exemplu rentă viageră, contract de întreținere, darea în plată etc. drepturilor succesorale făcute de un erede, atrage după sine acceptarea succesiunii" (art.69.1 alin.l). înstrăinarea (cesiunea) drepturilor succesorale, cu titlu oneros sau gratuit, este posibilă numai pentru că, în prealabil, succesibilul a acceptat pur și simplu moștenirea. Asemenea acte de dispoziție implică în mod neîndoielnic intenția succesibilului de a accepta moștenirea.

Înstrăinarea are ca obiect emolumentul succesiunii; fie dreptul asupra universalității, fie cota-parte indiviză asupra universalității, după cum înstrăinătorul a moștenit întreaga universalitate sau numai o cotă-parte. Înstrăinarea nu poate avea ca obiect titlul de moștenitor (inclusiv dreptul de opțiune), deoarece "legiuitorul socotește că titlul de moștenitor și facultatea de a opta constituie bunuri intransmisibile prin acte între vii" . În consecință, pentru a putea garanta, dacă este cazul (de exemplu, în ipoteza vânzării drepturilor succesorale), calitatea sa de moștenitor (art.1399 C.civ.) – nu de succesibil – înstrăinătorul trebuie să accepte moștenirea, respectiv să încheie actul de dispoziție din care să rezulte acceptarea tacită, în termenul de prescripție a opțiunii succesorale, consolidând astfel în persoana sa titlul de moștenitor universal sau cu titlu universal, care să-i permită transferarea către cocontractant a moștenirii.

– Potrivit Codului civil, constituie acte de acceptare a moștenirii renunțarea succesibilului – cu titlu oneros sau cu titlu gratuit în favoarea unui sau unor moștenitori (inclusiv moștenitori subsecvenți). Iar dacă renunțarea se face în favoarea tuturor comoștenitorilor, ea constituie act de acceptare tacită dacă s-a făcut cu titlu oneros (art.691 alin.2). Prin urmare, renunțarea cu titlu oneros constituie totdeauna act de acceptare pură și simplă, iar renunțarea cu titlu gratuit numai dacă se face în favoarea unui (unor) moștenitori determinați, nominalizați.

Asemenea acte de "renunțare" – denumite renunțare in favorem – constituie, în realitate, acte de acceptare a moștenirii însoțite de acte de înstrăinare între vii a drepturilor succesorale; succesibilul a putut transmite drepturile sale succesorale către unul sau mai mulți moștenitori determinați – cu titlu oneros sau cu titlu gratuit – respectiv către toți comoștenitorii fără deosebire în schimbul unui preț (cu titlu oneros) pentru că, în prealabil, și-a consolidat titlul de moștenitor prin acceptare.

Astfel fiind, partea sa de moștenire va fi dobândită de beneficiarii „renunțării" nu de la defunct mortis causa, ci ca efect al actului încheiat inter vivos (cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege pentru actul în cauză), urmând a se plăti dacă este cazul – atât taxele de moștenire, cât și taxele de înstrăinare prin acte între vii corespunzătoare.

Rezultă că numai renunțarea pură și simplă, numită pur abdicativă – care este impersonală și cu titlu gratuit – constituie veritabile acte de renunțare la moștenire (în sensul art.696 și urm. C.civ.) și urmează a fi luate în considerare (de notarul public) ca "declarații de renunțare la succesiune” în conformitate cu art. 76 alin. 4 din Legea notarilor publici și a activității notariale nr.36/1995 și art.80 din Regulamentul de punere în aplicare a legii.

Acțiuni în justiție și alte acte procedurale. Constituie acte de acceptare tacită a moștenirii promovarea de către succesibil a unor acțiuni în justiție ce presupun indirect, dar neîndoielnic, însușirea calității de moștenitor, cum ar fi: cererea de împărțeală a bunurilor succesorale, de raport a donațiilor sau de reducțiune a liberalității excesive, cererea de anulare a testamentului, cererea legatarului de predare a legatului, acțiunea în revendicare a bunurilor succesorale, opoziția la vânzarea silită a unui imobil succesoral etc.

Intentarea unei acțiuni succesorale valorează acceptare chiar dacă va fi respinsă, anulată ca netimbrată, va fi urmată de desistare etc. De exemplu, respingerea acțiunii în anularea testamentului nu afectează calitatea de moștenitor legal acceptant al reclamantului.

Poate constitui act de acceptare tacită a moștenirii și participarea la proces a succesibilului în calitate de pârât, dacă – din atitudinea adoptată de el – rezultă însușirea calității de moștenitor, de exemplu, "dacă s-a apărat în calitate de erede în acțiunea ce i s-a intentat pentru predarea legatului".

În toate cazurile, instanța trebuie să aprecieze dacă participarea la proces a succesibilului poate fi interpretată drept acceptare a moștenirii. De exemplu, sesizarea instanței cu o contestație la executare, deoarece s-ar urmări datoriile succesorale din bunurile sale proprii, nu valorează acceptare. Potrivit art.285 C.pr.civ., apelul introdus de un moștenitor împotriva unei hotărâri judecătorești în cazul decesului autorului său care a figurat ca parte în acel proces nu constituie prin el însuși un act de acceptare a moștenirii, dacă din conținutul cererii de apel nu rezultă că succesibilul își însușește calitatea de moștenitor. Tot astfel, apărarea succesibilului în acțiunea intentată pentru repararea prejudiciului cauzat de defunct. Iar în caz de condamnare a succesibilului în calitate de moștenitor la cererea creditorului urmăritor, precum și în cazul acțiunii pauliene, trebuie să se țină seama de efectele relative ale autorității lucrului judecat.

Acte de administrare definitivă. În mod frecvent succesibilul – înainte de a-și exercita în mod formal dreptul de opțiune succesorală – săvârșește diferite acte de conservare sau de administrare a patrimoniului succesoral, respectiv a bunurilor din acest patrimoniu. Astfel fiind, se pune întrebarea ce semnificați ejuridică au aceste acte din punct de vedere al exercitării dreptului de opțiune, în ce condiții astfel de acte au semnificația acceptârii tacite a moștenirii, bineînțeles cu condiția să fi fost săv ârșite în termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală.

a) Legea conține o singură precizare de principiu, indicând actele care nu au relevanță în privința exercitării dreptului de opțiune, lăsând posibilitatea succesibilului de a se pronunța în sensul dorit prin alte acte. Astfel, potrivit art.690 C.civ., "aclele curat conservatorii, de îngrijire și de administrație provizorie, nu sunt acte de primire a moștenirii, dacă cel ce le-a facut n-a luat titlu sau calitate de erede". Asemenea acte, săvârșite pentru păstrarea în bune condiții a patrimoniului succesoral (custodiae causa), determinate de necesități urgente și folositoare tuturor moștenitorilor și care nu angajează viitorul bunurilor din moștenire, nu atacă fondul moștenirii, nu pot fi apreciate ca acte de acceptare tacită a moștenirii. Astfel, de exemplu, actele de întrerupere a prescripției ce curge împotriva moștenirii; efectuarea formelor de publicitate imobiliară (înscrierea dobândirii de drepturi reale, proprietate, servitute, superficie, ipotecă sau privilegiu etc.); perceperea fructelor și veniturilor curente (nu și a productelor, de exemplu, tăierea pădurii); contractarea de reparații urgente la bunurile din moștenire; cererea de inventariere (și eventual de punere sub sigiliu) a bunurilor succesorale potrivit art.706-711 C.civ. și art.70 și urm. din Legea nr.36/1995 (care poate fi urmată de acceptarea sub beneficiu de inventar și chiar de renunțare la moștenire); continuarea activității comerciale sau civile (curente) în cadrul unei societăți în care era asociat cu defunctul (dacă societatea nu încetează prin moartea unuia dintre asociați) etc. Nici intentarea acțiunii posesorii sau pentru evacuarea locatarului (pentru neplata chiriei, expirarea termenului etc.) nu au relevanță în privința exercitării dreptului de opțiune, deoarece au caracterul unor acte de conservare sau de administrare provizorie în sensul art.690 C.civ. și nu pun în discuție dreptul asupra lucrului, viitorul

patrimoniului succesoral. Nu semnifică acceptarea tacită a moștenirii nici plata cheltuielilor de înmormântare și a datoriilor rezultând din ultima boală a defunctului sau a micilor datorii ale defunctului, efectuate din considerente de morală, de respect față de memoria lui, de pietate (pietatis causa).

b) Din cele arătate privitor la conținutul art.690 C.civ rezultă, per a contrario, că numai actele de administrare care nu au caracter provizoriu și urgent, deci care au caracter definitiv și angajează viitorul reprezintă acte de acceptare tacită pură și simplă a moștenirii.

Astfel, încasarea unor creanțe de la debitorii succesiunii (care nu reprezintă venituri curente); încheierea între succesibili a unei convenții cu privire la administrarea bunurilor succesorale (deoarece privește situația viitoare a bunurilor); efectuarea de cheltuieli utile sau voluptuarii (care nu au caracter necesar, dar măresc valoarea bunului, respectiv sunt facute în scop de lux sau plăcere); locațiunea (închirierea, arendarea) bunurilor succesorale care angajează viitorul pe o perioadă mai îndelungată; plata datoriilor mai însemnate ale defunnctului. Precizăm însă că dacă succesibilul a plătit în calitate de codebitor (solidar sau indivizibil) sau de fidejusor ori proprietar al imobilului grevat cu ipotecă pentru garantarea datoriei, plata în sine nu are semnificația acceptării tacite (putea plăti ca obligat personal ori propter rem), decât dacă – în acest scop – a preluat sumele necesare din moștenire.

În practica judecătorească, în mod consecvent se admite soluția -aprobată de autori – potrivit căreia plata impozitelor (pe clădiri, terenuri, autovehicule etc.) valorează acte de acceptare tacită a moștenirii. Cu atât mai mult, plata taxelor asupra succesiunilor trebuie să fie privită ca act de acceptare.

Rezerva (declarația) expresă de neacceptare. Dacă succesibilul încheie un act care, potrivit celor arătate, valorează acceptare tacită, nu poate anihila acest efect indirect, secundar al actului prin declarația expresă în act sau ulterior că nu a înțeles să-și însușească calitatea de moștenitor, căci, în principiu, afirmarea nu are valoare față de actele facute (protestatio contra actum non valet). De exemplu, dacă succesorul vinde sau arendează terenul ce face parte din masa succesorală, acest act de dispoziție, respectiv de administrare definitivă va avea semnificația acceptării tacite, chiar dacă va fi însoțit de rezerva neacceptării.

Rezultă că succesibilul care dorește să încheie un act în interesul succesiunii, dar cu rezerva să nu fie considerat acceptant, va trebui să ceară autorizarea prealabilă a justiției în condițiile prevăzute de lege pentru moștenitorul acceptant sub beneficiu de inventar, nu numai în cazul actelor de înstrăinare (art.707 C.civ.), dar prin analogie – și în cazul altor acte (de administrare definitivă) care angajează viitorul patrimoniului succesoral.

2. Acceptarea pură și simplă forțată

Natura juridică. Acceptarea moștenirii poate fi nu numai voluntară, dar și forțată. Cea forțată – întâlnită relativ frecvent în practică – este impusă de lege în cazul în care succesibilul (unul sau mai mulți) a dat la o parte (a sustras) sau a ascuns (tăinuit, dosit) bunuri ale moștenirii, inclusiv prin nedeclararea lor la inventar, cu intenția frauduloasă de a le însuși în exclusivitate și de a păgubi pe comoștenitori și/sau creditorii moștenirii (art.703 și 712 C.civ.) Este o excepție de la caracterul voluntar al actului de opțiune; voința succesibilului se manifestă numai în săvârșirea faptelor prevăzute de lege, în urma cărora se produce de drept acceptarea pură și simplă a moștenirii, chiar dacă asemenea consecințe nu sunt dorite de el.

Ca natură juridică, sustragerea sau ascunderea de bunuri nu se analizează ca acte juridice de opțiune (ca variantă de acceptare voluntară tacită) ci ca fapte juridice ilicite, deci delicte civile. Iar sancțiunea – constând în efectele speciale care se produc în urma săvârșirii acestor fapte – reprezintă pedeapsă civilă, calificare cu multiple consecințe sub raportul condițiilor ei de aplicare.

Condițiile acceptării forțate. Pentru a fi în prezența acceptării forțate trebuie să fie întrunite mai multe condiții.

Elementul obiectiv, indispensabil pentru a deveni aplicabile dispozițiile art.703 și 712 C.civ., constă în darea la o parte (sustragerea) sau ascunderea, tăinuirea (în special cu ocazia inventarierii) a unor bunuri din moștefiire, sustragere sau ascundere săvârșitâ de succesibil singur sau în participație cu altul (comoștenitor sau tert). În practica judecătorească și literatura de specialitate noțiunile de sustragere și ascundere sunt interpretate foarte larg, incluzând orice acte sau fapte de natură a diminua activul succesoral în dauna comoștenitorilor și/sau creditorilor moștenirii și în folosul succesibilului de rea-credință.

Poate fi vorba de fapte comisive, de exemplu, ascunderea materială a unor bunuri (inclusiv fructele unor bunuri), bunuri care au existat în patrimoniul succesoral, ceea ce trebuie să fie dovedit; confecționarea și prezentarea unui testament falsificat (care îl avantajează pe moștenitor în dauna celorlalți) sau a unui înscris doveditor al unei creanțe nereale către succesiune etc.

Printre faptele omisive sunt de reținut: omisiunea de a trece anumite bunuri în inventar, nedeclararea unei donații – de exemplu, dar manual sau donație deghizată – raportabile (dacă este vorba de moștenitorii obligați la raport) sau chiar neraportabile, dar supusă reducțiunii în favoarea moștenitorilor rezervatari; nedeclararea unor datorii către moștenire etc.

Având în vedere această varietate mare a faptelor, se admite că dosirea poate fi exercitată și asupra imobilelor (de exemplu, donația deghizată având ca obiect un imobil). Tot astfel, se admite că fapta ilicită poate fi săvârșită nu numai după deschiderea moștenirii, dar și înainte de această dată, eventual chiar cu complicitatea defunctului cum se întâmplă în cazul donației în favoarea unuia dintre moștenitori, deghizată sub aparența unei vânzări pentru a se sustrage reducțiunii. După cum rezultă din texte (art.703 și 712), ea poate fi săvârșită înainte, dar și după exercitarea dreptului de opțiune succesorală, de exemplu, după acceptarea sub beneficiu de inventar .

În toate cazurile, darea la o parte sau ascunderea presupun clandestinitatea. Dacă comoștenitorii au avut cunoștință de existența bunurilor, sancțiunile prevăzute de art.703 și 712 nu mai sunt aplicabile. De exemplu, dacă bunurile au fost inventariate sau, fiind cunoscute, au format obiectul unor tratative în vederea partajării pe cale amiabilă .

Elementul subiectiv, necesar pentru aplicarea art.703 și 712 C.civ., îl reprezintă intenția frauduloasă a moștenitorului, fraudă destinată a înlătura aplicarea între moștenitori a regulilor devoluțiunii succesorale legale sau testamentare (inclusiv a regulilor privitoare la rezerva succesorală), a principiului egalității prin ruperea echilibrului dintre ei, ceea ce presupune existența unei pluralități de moștenitori. S-a admis însă că frauda succesorală în această materie poate consta și în intenția de a păgubi creditorii succesiunii prin diminuarea, ascunderea unei părți din activul succesoral (pentru a sustrage urmăririi creditorilor), deci poate proveni și din partea moștenitorului unic. În această din urmă ipoteză, se va aplica însă numai pedeapsa decăderii din dreptul de a renunța la moștenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar, nu și decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse.

Subliniem că frauda succesorală trebuie să fie intenționată, dolosivă, săvârșită cu rea-credință. Simpla omisiune (fie și culpabilă) de a declara unele bunuri succesorale sau nedeclararea unor bunuri din eroare, în credința greșită a succesibilului că îi aparțin cu titlu de proprietate sau că

trebuie să fie restituite adevăratului proprietar deponent sau comodant etc. nu atrage aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege.

Întrucât buna-credință se prezumă (art.960 alin.2 și art.1899 alin.2 C.civ.), intenția frauduloasă trebuie să fie dovedită de comoștenitorul sau creditorul interesat.

Având în vedere că frauda în această materie presupune intenția de a păgubi pe comoștenitori și/sau creditori, sancțiunile prevăzute de art.703 și 712 C.civ nu sunt aplicabile dacă sustragerea sau ascunderea este săvârșită de succesibilul care are drepturi succesorale exclusive asupra bunurilor în cauză, căci în această ipoteză fapta nu este păgubitoare pentru alte persoane, deci nu reprezintă o manoperă frauduloasă. în acest sens, în practica judecătorească – aprobată în literatura de specialitate – s-a stabilit că dreptul special al soțului supraviețuitor (operant în lipsă de descendenți ai defunctului) nu se pierde dacă – în cadrul devoluțiunii legale a moștenirii – el a sustras sau ascuns bunuri ale gospodăriei casnice (prevăzute de art.5 din Legea nr.349/1944), deoarece rudele defunctului cu care vine în concurs la moștenire (ascendenți și/sau colaterali) oricum nu au nici un drept asupra acestor bunuri și deci nu sunt păgubiți. Pentru acest motiv, sancțiunile în cauză nu sunt aplicabile nici în cazul legatarului cu titlu particular care sustrage sau ascunde bunuri care formează obiectul legatului și care îi revin în exclusivitate, nefiind supuse nici reducțiunii. Soțul supraviețuitor, deși este succesor universal, nu răspunde nici față de creditorii succesiunii cu bunurile prevăzute de art.5 din Legea nr.319/1944 ce-i revin în exclusivitate, aceste bunuri putând fi urmărite de creditori numai dacă creanțele lor nu pot fi satisfacute din celelalte bunuri succesorale, inclusiv partea soțului supraviețuitor din aceste bunuri. Iar legatarul cu titlu particular în principiu nu răspunde față de creditori (art.775 C.civ.), bunurile legate putând fi urmărite numai în virtutea regulii nemo liberalis, nisi liberatus, dacă creanțele nu pot fi satisfacute de succesorii universali și cu titlu universal din valoarea patrimoniului succesoral.

Autorul faptei ilicite trebuie să aibă calitatea de moștenitor cu vocație concretă la moștenire, fie de moștenitor legal, fie de legatar universal sau cu titlu universal. Legatarul cu titlu particular nu intră sub incidența art.703 și 712 C.civ.; dacă a însușit bunuri care formează obiectul legatului și care îi revin în exclusivitate nu dăunează succesorilor universali sau cu titlu universal și nici creditorilor moștenirii față de care nu are calitatea de debitor; iar dacă și-a însușit bunuri care nu formează obiectul legatului, înseamnă că a acționat ca orice terț fară vocație succesorală (inclusiv moștenitorul legal nerezervatar exheredat, executorul testamentar etc.). Oricum, legatarul particular nu răspunde niciodată pentru datoriile și sarcinile moștenirii nici chiar intra vires hereditatis și prin fapta sa nu rupe echilibrul (egalitatea) ce trebuie să guverneze raporturile dintre comoștenitori. Rezultă că pedeapsa acceptării forțate nu poate fi aplicată împotriva legatarului particular și nici el nu are interesul să ceară aplicarea ei împotriva moștenitorilor universali sau cu titlu universal care ar fi săvârșit fapta ilicită prevăzută de lege.

Dacă autorul faptei ilicite a decedat înainte de lichidarea moștenirii, moștenitorii lui (acceptanți) vor suporta consecințele acceptării tacite, retransmiterea operând fară beneficiul dreptului de opțiune prevăzut de art.692-693 C.civ.

Întrucât sustragerea sau ascunderea constituie, după cum am văzut, delicte civile, dispozițiile art.703 și 712 C.civ. devin aplicabile – fapta fiind imputabilă – numai dacă autorul faptei ilicite a avut capacitate delictuală (nu capacitate de exercițiu) în momentul săvârșirii ei, deci a lucrat cu discernământ (art.25 alin.3 din Decretul nr.32/1924), discernământul prezumându-se relativ în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de 14 ani și nu sunt puse sub interdicție, iar în cazul persoanelor incapabile (sub 14 ani sau puse sub interdicție) trebuie să fie dovedit.

Rezultă că și în cazul minorului sau a persoanei puse sub interdicție, dacă a săvârșit delictul civil cu discernământ, acceptarea va fi forțată – deci pură și simplă – iar nu sub beneficiu de inventat (potrivit art.19 din Decretulnr.32/1954).

Dacă fapta ilicită a fost săvârșită cu participarea mai multor succesori universali sau cu titlu universal pentru a frauda pe ceilalți sau pe creditori, consecințele vor fi suportate de toți, iar pentru restituirea către succesiune a bunurilor sustrase sau ascunse vor răspunde delictual, deci solidar (art.l003C.civ.).

3. Efectele acceptării pure și simple

Efecte generale. Consolidarea titlului de moștenitor și alte efecte. Acceptarea pură și simplă a moștenirii consolidează, definitivează titlul de moștenitor al succesibilului, fară deosebire după cum este voluntară (expresă sau tacită) ori forțată, este exercitată de către succesibilul chemat în primul rând la moștenire sau de către succesibilul subsecvent (a cărui acceptare a devenit operantă ca urmare a renunțării primului chemat), este exprimată în mod direct sau ca urmare a retractării renunțării potrivit art.701 C.civ., ori este urmarea renunțării la beneficiul de inventar sau a decăderii din acest beneficiu. În toate cazurile, ca urmare a acceptării pure și simple transmisiunea moștenirii – care a operat cu titlu provizoriu ope legis din momentul deschiderii moștenirii (sub condiția rezolutorie a renunțării) – se consolidează, devenind definitivă. Acest efect, indiferent de momentul în care se produce acceptarea (bineînțeles în cadrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală), se produce retroactiv: "efectul acceptării se suie până la ziua deschiderii succesiunii" (art.688 C.civ.).

Prin efectul acceptării pure și simple se stinge definitiv dreptul de opțiune al succesibilului; el decade din dreptul de a renunța la moștenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar. Cel mai important efect al acceptării pure și simple este contopirea, confundarea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului, succesor universal sau cu titlu universal. De aici următoarele consecințe:

– Moștenitorul va răspunde personal pentru pasivul moștenirii peste limitele (puterea) activului averii moștenite (ultra vires hereditatis), deci nu numai cu bunurile din averea moștenită, dar și cu bunurile sale proprii;

– Datoriile sau creanțele moștenitorului față de de cuius se sting prin confuziune, integral – dacă este singurul moștenitor – și proporțional cu cota moștenită, dacă este comoștenitor împreună cu alții. Tot astfel încetează și drepturile reale – dezmembrăminte ale proprietății sau drepturile reale accesorii pe care moștenitorul le avea asupra unui bun moștenit sau pe care le avea de cuius asupra unui bun din patrimoniul moștenitorului – prin consolidare (uzufruct, uz, abitație, superficie), respectiv prin confuziune (servituți, ipoteci, privilegii, gaj).

– În raporturile contractate de de cuius cu terții, prin acceptarea pură și simplă a moștenirii moștenitorul va lua locul acestuia. Astfel fiind, terții vor putea opune moștenitorului excepțiile personale pe care le puteau invoca în contra lui de cuius (de exemplu, dacă moștenitorul revendică un bun al său vândut terțului de către de cuius – vânzarea lucrului altuia -terțul îi va putea opune "excepția de garanție" – quem de evictione tenet actio eundem agentem repellit exceptio). Tot astfel, terțul acționat pentru achitarea datoriei față de moștenire va putea opune în compensație o obligație personală a moștenitorului etc. Iar în privința înscrisurilor sub semnătură privată ale defunctului, moștenitorul nu va avea calitatea de terț în sensul art.1182 C.civ. și deci îi vor fi opozabile înainte de a fi căpătat dată certă.

Efecte speciale în cazul acceptării forțate. Efectele generale ale acceptării pure și simple se produc, potrivit celor arătate, atât în cazul acceptării voluntare cât și în ipoteza acceptării forțate, care se produce de drept ca urmare a sustragerii sau ascunderii de bunuri succesorale în condițiile analizate. Pentru săvârșirea acestei fapte ilicite, legea prevede însă – drept pedeapsă civilă – o dublă decădere:

Decăderea din dreptul de opțiune succesorală. Succesibilul vinovat de săvârșirea faptelor prevăzute de lege este decăzut din dreptul de a renunța la moștenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar (art.703 și 712 C.civ.). Mai mult decât atât, dacă a optat anterior în acest sens, decade din beneficiul de inventar, respectiv din renunțarea la moștenire, dacă renunțarea nu a devenit irevocabilă prin acceptarea moștenirii de către alți erezi (art.701). în consecință, el este socotit că a acceptat moștenirea pur și simplu. ,

Decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse. Potrivit art.703 C.civ., succesibilul vinovat, cu toate că păstrează calitatea de moștenitor (acceptant), nu are nici un drept asupra bunurilor sustrase sau ascunse. Aceste bunuri vor fi dobândite de către comoștenitorul succesibilului vinovat, respectiv de comoștenitorii săi – dacă sunt mai mulți – potrivit cotelor lor succesorale. Dacă succesibilul vinovat este moștenitor unic sau – fiind mai mulți – cu toți împreună au sustras sau ascuns bunurile în scopul fraudării creditorilor moștenirii, acest efect al acceptării forțate nu se produce și nici nu ar fi în interesul creditorilor, bunurile intrând, oricum, sub incidența gajului lor general. Prin urmare, decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse se produce numai în raport cu comoștenitorii fraudați.

Cu toate că succesibilul vinovat – în cazul săvârșirii faptei în frauda comoștenitorilor – nu beneficiază de partea ce i s-ar fi cuvenit din bunurile sustrase sau ascunse, el va răspunde de datoriile moștenirii proporțional cu cota-parte ce i se cuvine din moștenire potrivit vocației succesorale. Legea prevede decăderea numai din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse, nu și din obligația de a suporta datoriile și sarcinile moștenirii. De exemplu, dacă unul dintre cei doi moștenitori cu vocație egală a ascuns bunuri (bijuterii, sume de bani etc.) reprezentând 20% din valoarea activului succesoral, el va culege ½ numai din restul activului (deci 40% din total), iar comoștenitorul 60 %, incluzând și bunurile dosite. În schimb, pasivul moștenirii va fi suportat în mod egal de către cei doi moștenitori.

B. Renunțarea la moștenire

Noțiune și condiții de fond. Renunțarea la moștenire este actul juridic unilateral, expres și solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, că nu își însușește (renunță la) titlul de moștenitor, desființând cu efect retroactiv vocația sa succesorală, devenind străin de moștenire.

Dreptul de a renunța aparține tuturor moștenitorilor, indiferent că sunt moștenitori legali sau testamentari, rezervatari sau nerezervatari, cu vocație generală sau concretă, cu vocație universală, cu titlu universal sau particular.

Succesibilul poate opta în acest sens din varii motive, fie pentru că moștenirea este insolvabilă, pasivul depășind activul, fie pentru a păstra o donație raportabilă de care a beneficiat și a cărei valoare este mai mare decât ce i s-ar cuveni în caz de acceptare, fie din considerente familiale sau de altă natură (pentru ca partea sa din moștenire să fie dobândită de un alt succesibil, comoștenitor sau moștenitor legal subsecvent ori legatar) etc.

Condiții de fond speciale.

a) Spre deosebire de acceptarea moștenirii care, după cum am văzut, poate fi și tacită, renunțarea nu poate fi decât expresă, "renunțarea la succesiune, în principiu, este expresă și constituie un actjuridic solemn". Ea nu poate fi dedusă (indirect) din anumite circumstanțe de fapt. De exemplu, lăsarea bunurilor succesorale în folosința unor comoștenitori nu are semnificația renunțării la moștenire de către ceilalți, căci renunțarea nu poate fi prezumată, ci trebuie să fie expresă.

Neexercitarea dreptului de opțiune succesorală în cadrul termenului de prescripție – deși produce, practic, efecte asemănătoare (succesibilii devin străini de moștenire) – nu valorează nici ea renunțare tacită la moștenire; prescripția stinge titlul de moștenitor, câtă vreme renunțătorul este considerat că nici n-a fost vreodată moștenitor (art.696 C.civ.) .

În legătură cu declarația expresă de renunțare la moștenire, în literatura de specialitate și practica judecătorească s-a pus problema regimului juridic al convenției dintre moștenitori prin care unul (unii) dintre ei ar fi renunțat expres la moștenire (de regulă, cu titlu oneros). Dacă o asemenea convenție s-ar fi încheiat înainte de deschiderea moștenirii ea ar fi nulă absolut ca fiind un pact asupra unei succesiuni viitoare (art.702 și 965 C.civ.).

În schimb, s-a apreciat că după deschiderea moștenirii oricare dintre succesibili se poate obliga față de ceilalți să renunțe la moștenire și această convenție și renunțarea pe care o conține va fi perfect valabilă și obligatorie între părțile contractante, fiind inopozabilă numai față de terți.

Considerăm că, într-adevăr, o asemenea convenție poate fi recunoscută valabilă pentru că nu contravine ordinii publice și bunelor moravuri. Numai că, această convenție și obligația de renunțare pe care o conține, nu valorează renunțare la moștenire nici în raporturile dintre părți. Dacă cu nerespectarea obligației asumate succesibilul acceptă moștenirea, acceptarea va produce efectele prevăzute de lege, angajându-se răspunderea civilă contractuală a debitorului obligației neexecutate, ținând însă seama de principiul irevocabilității acceptării.

Iar dacă succesibilul își execută obligația și renunță la moștenire, în schimb comoștenitorii nu-și respectă obligațiile asumate, el va putea cere executarea sau despăgubiri, dar nu va putea retracta renunțarea dacă condițiile prevăzute de lege (art.701 C.civ.) nu sunt îndeplinite. Cu alte cuvinte, actul renunțării (inclusiv retractarea) urmează regimul juridic special prevăzut de lege, detașându-se de convenția prin care succesibilul s-a obligat să renunțe.

b) Renunțarea la moștenire este valabilă și produce efecte ca atare numai dacă succesibilul nu și-a exercitat anterior dreptul de opțiune prin acceptare – fie și tacită sau forțată ori sub beneficiu de inventar – a moștenirii. Cel care a acceptat moștenirea nu mai poate reveni asupra acceptării (ea fiind irevocabilă); dacă a acceptat moștenirea „renunțarea la succesiune este lipsită de orice efect juridic asupra actului inițial de acceptare".

c) Renunțarea, ca și acceptarea, este un act juridic indivizibil; succesibilul nu poate renunța în parte la dreptul său succesoral pentru a accepta restul.

d) În sfârșit, renunțarea trebuie să fie pur abdicativă (impersonală și cu titlu gratuit); după cum am văzut, „renunțarea in favorem” reprezintă în realitate acte de acceptare a moștenirii însoțite de acte de înstrăinare între vii a drepturilor succesorale, cu toate consecințele acceptării și transmiterii drepturilor succesorale.

Condiții de formă. Renunțarea la moștenire este un act juridic solemn. Potrivit art.76 alin.3 și 4 din Legea nr.36/1995 și art.45 și 80 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995 (adoptat prin Ordinul ministrului justiției nr.710/C în temeiul art.107 din lege) declarațiile de renunțare la succesiune se fac în fața notarului public și se înscriu pentru opozabilitate în registrul special de renunțări la succesiune ținut de biroul notarial desemnat de Colegiul director al Camerelor

notarilor publici pentru întreaga circumscripție teritorială a judecătoriei unde defunctul și-a avut ultimul domiciliu, iar dacă nu a avut ultimul domiciliu în țară unde și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare din țară (art.68 din Legea nr.36/1995), deci de la locul deschiderii moștenirii.

Rezultă că renunțarea trebuie să îndeplinească două condiții de formă: una de validitate și alta de opozabilitate.

a) Declarația trebuie să fie dată în fața notarului public. Ea se poate face nu numai în fața notarului la care se află registrul special de renunțări la succesiune, dar și la un alt birou notarial. In acest din urmă caz, un exemplar al declarației, autentificat de notarul în cauză, se trimite de îndată la notarul public la care se află registrul, pentru înscriere (art.80 alin.2 din Regulament).

Declarația de renunțare care nu este dată în condițiile arătate (de exemplu, este făcută printr-un înscris sub semnătură privată) este lovită de nulitate absolută. Ca urmare a nulității renunțării – care nu trebuie să fie confundată cu retractarea renunțării pentru care legea (art.701 C.civ.) prevede condiții speciale – succesibilul redobândește dreptul de opțiune succesorală ("care rămâne întreg"), putând accepta moștenirea pur și simplu sau sub beneficiu de inventar, așa cum poate să și renunțe în condițiile prevăzute de lege, bineînțeles în cadrul termenului de prescripție. În nici un caz nulitatea renunțării nu are semnificația acceptării moștenirii.

b) Declarația de renunțare trebuie să fie înscrisă în registrul special de renunțări la succesiune ținut de biroul notarial desemnat pentru circumscripția teritorială a juidecătoriei de la locul deschiderii moștenirii. Regulamentul precizează că înscrierea în registrul special de renunțări se face "pentru opozabilitate" (art.80 alin.l), deci este o condiție de publicitate care nu afectează validitatea actului de renunțare.

Rezultă că succesibilul renunțător nu poate invoca lipsa înscrierii drept cauză de nulitate a declarației de renunțare, pentru a putea accepta moștenirea. El nu poate decât să retracteze renunțarea în condițiile art.701 C.civ., iar comoștenitorul sau moștenitorul subsecvent îi poate opune renunțarea neînscrisă în registrul de renunțări. În schimb, față de terțul de bună-credință (de exemplu, cel care a cumpărat un bun succesoral de la succesibilul renunțător) renunțarea neînscrisă nu este opozabilă; dimpotrivă, încheierea actului de dispoziție de către succesibil poate fi invocată ca act de acceptare tacită a moștenirii.

Efectele renunțării. Ca urmare a renunțării în condițiile prevăzute de lege se desființează cu efect retroactiv și – dacă declarația de renunțare a fost înscrisă în registrul de renunțări – cu opozabilitate erga omnes vocația succesibilului, el devenind străin de moștenire; "eredele ce renunță este considerat că nu a fost niciodată erede" (art.696 C.civ.). De aici următoarele consecințe:

a) Renunțătorul nu beneficiază de nici un drept succesoral, dar nici nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile moștenirii. Partea renunțătorului – atât activul cât și pasivul – va reveni prin acrescământ comoștenitorilor sau se va deferi moștenitorilor subsecvenți acceptanți (indiferent că au acceptat înainte sau după momentul renunțării și chiar dacă ar fi decedat în intervalul de timp de la deschiderea moștenirii până la renunțare), care o vor dobândi ab initio, din momentul deschiderii moștenirii, direct de la defunct (nu de la renunțător), potrivit regulilor devoluțiunii legale sau testamentare a moștenirii. Aceasta înseamnă că renunțarea "va profita" nu neapărat tuturor coerezilor acceptanți, respectiv va trece nu neapărat "la gradul următor" (cum pare a rezulta din art.697 C.civ.), ci va produce efecte ținând seama, dacă va fi cazul, de ordinea claselor de moștenitori legali, de împărțirea pe tulpini sau pe linii a moștenirii, de regulile care guvernează împărțirea moștenirii între ascendenții privilegiați și colaterali privilegiați sau între soțul supraviețuitor și clasele de moștenitori legali cu care vine în concurs, de dispozițiile testamentare (substituție vulgară – art.804 C.civ. – legatul conjunctiv – art.929 C.civ.) etc. De exemplu, dacă la moștenire vine soțul supraviețuitor și doi copii ai defunctului dintre care unul renunță, va profita numai celălalt copil; în schimb, dacă renunță unicul descendent al defunctului, va profita și soțul supraviețuitor care – în concurs cu clasa a II-a de moștenitori legali – va avea o cotă mai mare decât în concurs cu un moștenitor din clasa întâi;

b) În caz de deces al renunțătorului, partea din moștenire la care ar fi avut dreptul nu se transmite la proprii moștenitori, iar descendenții lui nu vor putea veni la moștenire prin reprezentare, ci numai în nume propriu, în condițiile prevăzute de lege (art.698 C.civ.); |

c) Dacă renunțătorul (moștenitor obligat la raport) a beneficiat de o donație din partea celui care lasă moștenirea, nu va fi obligat la raport, indiferent că donația s-a facut cu sau fară scutire de raport. În schimb, orice donație va fi supusă reducțiunii ca liberalitate excesivă dacă moștenitorii acceptanți sunt rezervatari și prin donația în cauză s-a încălcat rezerva lor. În acest din urmă caz, renunțătorul va fi tratat ca orice terț beneficiar al donației, chiar dacă – în caz de acceptare a moștenirii – ar fi avut și el calitatea de moștenitor rezervatar (care poate cumula cotitatea disponibilă cu cota sa de rezervă);

d) Drepturile reale sau de creanță ale renunțătorului împotriva defunctului sau ale acestuia împotriva succesibilului renunțător și care s-au stins prin consolidare sau confuziune ope legis la data deschiderii moștenirii, renasc prin efectul retroactiv al renunțării;

e) O dată cu calitatea de moștenitor, renunțătorul pierde și beneficiul sezinei la care a avut dreptul în calitate de rudă în linie directă, descendentă sau ascendentă. Sunt menținute însă "actele conservatorii sau de administrație provizorie care sunt facute de succesibili înainte de repudierea succesiunii", chiar dacă succesibilul renunțător nu avea calitatea de moștenitor sezinar. Dacă succesibilul a efectuat alte acte, având semnificația acceptării tacite a moștenirii, nu mai poate renunța; după cum am văzut, renunțarea posterioară acceptării este lipsită de efecte juridice;

f) Creditorii succesibilului renunțător nu au dreptul să urmărească patrimoniul succesoral, după cum nici creditorii succesiunii nu au dreptul să urmărească bunurile din patrimoniul renunțătorului;

g) Renunțătorul nu are obligația de a plăti taxe succesorale.

Retractarea renunțării. Cu toate că, în principiu, renunțarea la moștenire, ca și acceptarea, este un act irevocabil, în intenția de a se evita vacanța succesorală, legea permite – în mod excepțional – retractarea (revocarea) renunțării, dar numai dacă sunt îndeplinite două condiții cumulativ prevăzute de art.701 C.civ..

Condițiile retractării. Cele două condiții sunt:

a) Retractarea este posibilă numai cât timp, în privința renunțătorului, nu s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală. Precizăm că împlinirea termenului de prescripție trebuie să fie analizată în concret, în raport de renunțătorul retractant ("prescripția dreptului de a accepta nu este dobândită în contra erezilor ce au renunțat" – art.701 C.civ.), iar nu automat 6 luni de la deschiderea moștenirii, deci ținând seama de toate regulile care guvernează prescripția dreptului de opțiune succesorală (începutul prescripției, suspendarea etc).

Decăderea renunțătorului din dreptul de a retracta renunțarea prin îndeplinirea termenului de prescripție operează de drept și poate fi invocată de orice persoană interesată, chiar și din oficiu.

b) Retractarea este posibilă numai dacă moștenirea nu afost acceptată până în momentul retractării de un alt succesibil, comoștenitor sau moștenitor subsecvent, cu vocație legală sau testamentară, universală sau cu titlu universal. întrucât rațiunea pentru care legea admite retractarea

renunțării este evitarea vacanței succesorale, acceptarea legatului cu titlu particular de către legatar nu împiedică retractarea renunțării facute de succesorul universal sau cu titlu universal. Mai mult decât atât, retractarea revocării este posibilă și în ipoteza acceptării legatului cu titlu universal, dacă vacanța succesorală s-a menținut pentru o cotă-parte din moștenire, iar retractantul are vocația să culeagă acea cotă.

Prin urmare, retractarea devine imposibilă din momentul în care succesiunea nu mai este vacantă – total sau parțial – datorită acceptării ei de către moștenitorii cu vocație asupra universalității succesorale, acceptare care poate fi expresă sau tacită, pură și simplă sau sub beneficiu de inventar, facută înainte sau după renunțarea succesibilului care ar fi voit să o retracteze, dar nu mai poate datorită faptului că moștenirea a fost "deja" (art.701) – deci anterior retractării, iar nu concomitent sau ulterior – acceptată de un alt succesibil.

Precizăm însă, că în raport cu drepturile statului asupra succesiunii vacante (nu și dacă a fost gratificat prin testament), indiferent de măsurile întreprinse de notar, de curatorul desemnat sau de autoritatea administrației publice (art.73 alin.3 și art.75 alin.3 din Legea nr.36/1995 și art.77-78 din Regulamentul de punere în aplicare a legii), succesibilul poate retracta renunțarea pe toată perioada dreptului de opțiune succesorală, constatarea vacanței succesorale având loc numai "după exprimarea termenului legal de acceptare a succesiunii" (art.85 din Legea nr.36/1995). Prin urmare, în raport cu drepturile statului asupra moștenirii vacante retractarea devine inoperantă numai prin împlinirea termenului de prescripție.

c) Dacă cele două condiții arătate sunt îndeplinite, succesibilul poate reveni asupra hotărârii anterior luate, retractând renunțarea. Deoarece art.701 C.civ. (sau alte acte normative) nu prevăd condiții de formă, se admite că retractarea ca și acceptarea pură și simplă a moștenirii, poate fi nu numai expresă, rezultând din însușirea calității de erede printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, dar și tacită, dacă rezultă neîndoielnic din acte cu semnificația acceptării tacite a moștenirii (art.689 C.civ.), ori chiar forțată, dacă succesibilul renunțător săvârșește fapte ilicite ce cad sub incidența art.703 și 712 C.civ. mai înainte ca renunțarea să fi devenit irevocabilă prin împlinirea termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală sau prin acceptarea moștenirii de către un alt succesibil (art.701 C.civ.), moment în care renunțătorul pierde definitiv (irevocabil) calitatea de succesibil.

Efectele retractării.

a) Ca urmare a retractării renunțării succesibilul devine moștenitor acceptant. Se pune însă întrebarea dacă acceptarea este pură și simplă sau retractantul are posibilitatea să accepte moștenirea sub beneficiu de inventar?

Potrivit unei păreri, succesibilul va putea accepta moștenirea pur și simplu ori sub beneficiu de inventar. Retractarea constituie, prin ea însăși, o acceptare pură și simplă a moștenirii. Retractarea nu are ca efect reînvierea dreptului de opțiune succesorală; textul nu prevede altemative de acceptare, iar "acceptarea" – care se admite că poate fi și tacită – nu poate valora acceptare beneficiară și nici nu poate fi urmată de o altă acceptare care să fie sub beneficiu de inventar. Pe de altă parte, dacă s-ar admite opțiunea între acceptarea pură și simplă și acceptarea sub beneficiu de inventar, atunci ar trebui admisă și varianta renunțării din nou la moștenire, ceea ce ar introduce o notă de neseriozitate în materie.

De la regula că retractarea valorează acceptare pură și simplă legea prevede o excepție: în cazul minorilor și a persoanelor puse sub interdicție acceptarea este socotită ca fiind facută sub beneficiu de inventar (art.19 din Decretul nr.32/1954), însă numai dacă retractarea nu s-a facut prin acceptare forțată, caz în care acceptarea este pură și simplă în toate cazurile, deci și în cazul minorilor sau persoanelor puse sub interdicție judecătorească .

b) ca orice act de opțiune succesorală, retractarea renunțării prin acceptare operează retroactiv, de la data deschiderii moștenirii (art.688 C.civ.).

Efectele retroactive ale retractării nu operează însă în privința drepturilor dobândite de terțe persoane asupra bunurilor succesorale între momentul renunțării și acela al retractării (art.701 C.civ.). Legea vizează, pe de-o parte, prescripția – extinctivă (stingerea unei datorii față de succesiune) sau achiziția (dobândirea unui imobil succesoral prin uzucapiune) – care operează oricum, nefiind influențată de actul în sine prin care se exercită dreptul de opțiune și, pe de altă parte, drepturile dobândite de terți prin actele încheiate de custodele bunurilor succesorale sau de curatorul special numiți în condițiile art.72 și 73 din Legea nr.36/1995.

C. Acceptarea sub beneficiu de inventar

Noțiune și condiții de fond. Acceptarea sub beneficiu de inventar – ca variantă intermediară între acceptarea pură și simplă și renunțarea la moștenire – este un act de opțiune expres și solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de prescripție a dreptului de opțiune succesorală, că își însușește titlul de moștenitor (comoștenitor) al patrimoniului succesoral, dar înțelege să răspundă de pasivul succesoral numai în limita activului moștenit (intra vires hereditatis) și numai cu bunurile moștenite (cum viribus), inventarul întocmit împiedicând confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimoniul său propriu. Prin urmare, acceptarea beneficiară înseamnă o acceptare totală, definitivă și necondiționată a activului succesoral și o acceptare a pasivului numai în limita activului moștenit. Cu toate că acceptarea beneficiară prezintă avantaje incontestabile (datorită în special limitării răspunderii), ea este mai rar întâlnită în practică din cauza formalităților și cheltuielilor pe care le implică. Pentru moștenitori ea prezintă și dezavantajul dezvăluirii conținutului exact al moștenirii și evaluarea provizorie a bunurilor (art.71 din Legea nr.36/1995), cu consecința plății taxelor de timbru asupra succesiunilor.

Succesibilul optează în acest sens, de regulă, în cazurile în care există îndoieli cu privire la solvabilitatea actuală sau viitoare a patrimoniului succesoral. Cea viitoare trebuie avută în vedere ca urmare a obligațiilor contractuale sau delictuale eventuale ale defunctului.

Moștenirea poate fi acceptată sub beneficiu de inventar atât de câtre moștenitorul legal, cât și de către legatarul universal sau cu titlu universal. În cazul legatarului cu titlu particular problema acceptării sub beneficiu de inventar nu se pune pentru că el nu răspunde de pasivul moștenirii și obiectul legatului, inclusiv sarcinile care îl grevează, sunt determinate prin testament și legatul nu poate fi acceptat decât în condițiile stabilite de testator.

Succesibilul poate accepta moștenirea sub beneficiu de inventar numai cât timp nu a acceptat-o pur și simplu, voluntar (expres sau tacit) ori forțat sau nu a renunțat la moștenire, deoarece acceptarea pură și simplă este definitivă și irevocabilă, iar retractarea renunțării în condițiile art.701 C.civ. constituie și ea, după cum am văzut, o acceptare pură și simplă a moștenirii.

Reamintim că acceptarea sub beneficiu de inventar, ca și acceptarea pură și simplă ori renunțarea la moștenire, este un act juridic indivizibil; nu poate avea ca obiect numai o parte a moștenirii.

Caracterul facultativ al acceptării sub beneficiu de inventar. Derogări. După cum am văzut, opțiunea succesorală este un act juridic voluntar, succesibilul având doar facultatea, nu și obligația, de a accepta sub beneficiu de inventar. Dacă există o pluralitate de moștenitori, indiferent că vin la moștenire în nume propriu sau prin reprezentare succesorală, fiecare este liber să opteze în sensul dorit, neținând seama de alegerea facută de ceilalți.

Se pune însă întrebarea, ce se întâmplă dacă unul (unii) dintre succesibili acceptă moștenirea pur și simplu, iar altul (alții) sub beneficiu de inventar? În acest caz, moștenitorii care au acceptat moștenirea pur și simplu vor răspunde nelimitat (ultra vires hereditatis și pro viribus) pentru datoriile și sarcinile moștenirii "însă numai pentru porțiunea din pasiv care le incumbă, căci acceptarea beneficiară… nu exercită nici o înrâurire asupra împărțirii datoriilor între moștenitor”. În schimb, acceptantul beneficiar va răspunde pentru pasivul ce-i revine din moștenire numai în limita și cu activul moștenit (intra vires și cum viribus).

Prin derogare de la caracterul facultativ al acceptării sub beneficiu de inventar, legea impune acest mod de acceptare în următoarele două cazuri:

a) In cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă acceptarea moștenirii va fi socotită totdeauna ca fiind facută sub beneficiu de inventar (art.19 din Decretul nr.32/1954). Prin urmare, dreptul de opțiune al acestor persoane este restrâns la posibilitatea acceptării sub beneficiu de inventar sau renunțării la moștenire.

b) În cazul succesibilului decedat înainte de exercitarea dreptului de opțiune, acest drept se retransmite prin moștenire. În această ipoteză, dacă succesibilul decedat are mai mulți moștenitori care nu se înțeleg cu privite la exercitarea dreptului de opțiune unic și indivizibil dobândit prin retransmitere, atunci "succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar" (art.693 C.civ.).

Reamintim că statul, ca beneficiar al moștenirii vacante, răspunde de pasivul moștenirii dobândite, în toate cazurile, numai în limita activului, fară a fi obligat să facă, în acest sens, o acceptare sub beneficiu de inventar în cadrul termenului de prescripție și cu formele prevăzute de lege pentru aceasta. Pentru a nu reveni asupra problematicii, menționăm că dacă în cadrul procedurii succesorale notariale se constată indicii că moștenirea urmează să fie declarată vacantă, notarul public va putea încredința administrarea provizorie a bunurilor succesorale unui curator desemnat, cu încunoștiințarea autorității administrativ-teritoriale (art.73 alin.final din Legea nr.36/1995).

Condiții de formă. Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act juridic solemn. Astfel, potrivit legii (art.704 C.civ., art.76 alin.3-4 din Legea nr.36/1995 și art.45 și 80-81 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995), acceptarea sub beneficiu de inventar trebuie să îndeplinească cele două condiții care sunt prevăzute – drept condiție de validitate și, respectiv, de opozabilitate – și pentru renunțarea la moștenire. In plus, pentru validitatea acceptării beneficiare legea prevede și necesitatea întocmirii inventarului fidel și exact al bunurilor succesorale.

a) Acceptarea sub beneficiu de inventar poate fi numai expresă, rezultând din declarația succesibilului facută în acest sens în fața notarului public. întrucât Legea nr.36/1995 nu distinge, sub acest aspect, între renunțarea la moștenire și acceptarea ei sub beneficiu de inventar, considerăm că declarația de acceptare beneficiară poate fi dată în aceleași condiții ca și declarația de renunțare.

Dacă declarația de acceptare beneficiară nu este dată în fața notarului public (de exemplu, este facută printr-un înscris sub semnătură privată), intervine sancțiunea nulității beneficiului de inventar. Nu excludem însă posibilitatea ca o asemenea declarație să valoreze acceptare pură și simplă, dacă condițiile pentru aceasta sunt îndeplinite. În caz contrar, succesibilul păstrează dreptul de opțiune în cadrul termenului de prescripție.

b) Declarația de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie înscrisă în registrul special de renunțări la succesiune ținut de biroul notarial desemnat pentru circumscripția teritorială a judecătoriei de la locul deschiderii moștenirii. În cazul neîndeplinirii acestei condiții de publicitate prevăzută „pentru opozabilitate” (art.80 alin.1 din Regulament) beneficiul rezultând din inventar nu va putea fi invocat față de terți (în special față de creditorii succesiunii) și între terți (creditorii succesiunii și creditorii personali ai moștenitorului).

c) Declarația de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie precedată sau urmată de întocmirea unui inventar fidel și exact al bunurilor succesorale, facut în formele legiuite (art.705 C.civ.). Potrivit textului citat, în lipsa inventarului declarația de acceptare sub beneficiu de inventar "n-are efect" ca atare, deci nu poate împiedica confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului, însă valorează acceptare pură și simplă dacă condițiile pentru aceasta sunt îndeplinite.

Dacă inventarul există, dar este infidel sau inexact – datorită omisiunilor voite de succesibil – el decade din beneficiul de inventar și este socotit acceptant pur și simplu (acceptare forțată pentru ascundere sau dare la o parte de bunuri succesorale), cu toate consecințele corespunzătoare. Omisiunile întâmplătoare nu atrag decăderea din beneficiul de inventar, ci se repară printr-un supliment de inventar.

Subliniem că cererea de inventariere a bunurilor succesorale nu valorează, în sine, acceptare sub beneficiu de inventar. Inventarierea poate fi facută nu numai în cazul acceptării beneficiare, ci si în toate "cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesați" (art.70 din Legea nr.36/1995), și nu numai în termenul de 3 luni din ziua deschiderii succesiunii (art.706 C.civ.), dar și în cazul în care succesibilul – pentru a putea opta în cunoștință de cauză – solicită notarului inventarierea. Prin urmare, exceptând ipoteza succesibilului minor sau major pus sub interdicție judecătorească, inventarierea valorează acceptare beneficiară numai dacă este precedată sau urmată de declarația acceptării sub beneficiu de inventar, declarație înscrisă – pentru opozabilitate față de terți – în registrul special de renunțări la succesiune. În lipsa declarației, cererea de inventariere nu valorează acceptare beneficiarâ, ea putând fi urmată și de acceptarea pură și simplă sau de renunțarea la moștenire.

Termenele de inventar și de deliberare, deși sunt prevăzute în Codul civil (art.706-711) în cadrul secțiunii consacrate acceptării sub beneficiu de inventar, vizează materia opțiunii succesorale

în general, iar nu numai materia acceptării beneficiare.

Efectele acceptării sub beneficiu de inventar. Prin acceptarea sub beneficiu de inventat care este, ca și acceptarea pură și simplă, definitivă, irevocabilă și retroactivă, succesibilul își consolidează titlul său de moștenitor, definitivând transmisiunea succesorală care a operat de la data deschiderii moștenirii. Prin urmare, el devine în mod definitiv titular al patrimoniului succesoral și proprietar al bunurilor care îl compun. În această calitate are dreptul la activul net al patrimoniului, poate încheia valabil acte juridice, poate cere ieșirea din indiviziune etc. În caz de deces al moștenitorului beneficiar, patrimoniul dobândit prin moștenire se transmite la proprii moștenitori. Ca orice moștenitor acceptant, el poate cere reducțiunea liberalităților excesive dacă este moștenitor rezervatar, având dreptul să ceară și putând fi obligat și la raportul donațiilor dacă este descendent sau soț supraviețuitor în concurs cu descendenții.

Prin efectul acceptării beneficiare se stinge definitiv dreptul de opțiune al succesibilului; el decade din dreptul de a renunța la moștenire. Însă, după cum vom vedea, el poate renunța la beneficiul de inventar, devenind acceptant pur și simplu.

Acceptarea sub beneficiu de inventar produce însă și importante efecte specifice în avantajul moștenitorului beneficiar (art.713 C.civ.) și al creditorilor săi, dacă moștenirea este insolvabilă, și în avantajul creditorilor succesiunii și al legatarilor, dacă patrimoniul succesoral este solvabil.

Separația de patrimonii. Spre deosebire de acceptarea pură și simplă care are drept consecință contopirea, confundarea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului, acceptarea beneficiară împiedică confuziunea celor două patrimonii ("amestecarea" bunurilor proprii cu acelea ale succesiunii – art.713 pct.2 C.civ), producând deci separația de patrimonii. În consecință, ca excepție de la principiul unicității patrimoniului, moștenitorul beneficiar devine titular a două patrimonii distincte, separate între ele.

Spre deosebire de separația de patrimonii propriu-zisă (art.781 și urm. C.civ.) care profită numai creditorilor succesiunii (inclusiv legatarilor cu titlu particular ai unor creanțe) și numai celor care au cerut-o, separația de patrimonii rezultând din acceptarea sub beneficiu de inventar produce efecte colective față de toți creditorii moștenirii și legatari, precum și față de moștenitorul însuși și creditorii săi personali (efecte tripartite). Ea profită creditorilor succesiunii dacă moștenirea este solvabilă, iar în caz contrar moștenitorului și creditorilor săi personali.

Întrucât cele două patrimonii sunt separate:

– datoriile sau creanțele moștenitorului față de de cuius nu se sting prin confuziune. Tot astfel, nu încetează prin consolidare, respectiv prin confuziune, drepturile reale (dezmembrăminte ale proprietâții sau drepturile reale accesorii) pe care moștenitorul îl are asupra unui bun din moștenire sau pe care de cuius îl avea asupra unui bun din patrimoniul moștenitorului;

– în caz de vânzare a bunurilor succesorale la licitație, moștenitorul beneficiar poate deveni adjudecatar în calitate de titular al patrimoniului propriu, asimilat unui terț în raport de patrimoniul succesoral;

– moștenitorul beneficiar, în calitate de titular al patrimoniului propriu, poate dobândi drepturi și obligații noi față de patrimoniul succesoral. Astfel, de exemplu, dacă el plătește din patrimoniul propriu datorii (sau sarcini) ale succesiunii se subrogă, prin efectul legii, în drepturile creditorului plătit (art.1108 pct.4 C.civ.). Tot astfel, poate dobândi prin cesiune creanțe aparținând terților împotriva succesiunii. Iar dacă, în calitate de administrator, își angajează răspunderea potrivit art.714-715 C.civ., creditorii vor putea urmări bunurile din patrimoniul propriu;

– în raporturile contractate de de cuius cu terții moștenitorul beneficiar nu va lua locul acestuia, astfel încât excepțiile personale pe care terții le puteau invoca în contra lui de cuius vor fi inopozabile față de moștenitorul beneficiar care acționează în calitate de titular al patrimoniului propriu. De exemplu, dacă revendică un bun al său vândut fără drept de de cuius, terțul cumpărător nu-i va putea opune "excepția de garanție" (quem de evictione…). Tot astfel, terțul acționat pentru achitarea datoriei pe care o are față de moștenitorul beneficiar nu va putea opune în compensație o creanță pe care o are față de moștenire. Iar în privința înscrisurilor sub semnătură privată ale defunctului moștenitorul beneficiar va avea calitatea de terț în sensul art.l 182 C.civ. și deci îi vor fi opozabile numai dacă au căpătat dată certă (în orice caz de la moartea lui de cuius);

– creditorii succesorali și legatarii urmează să fie plătiți din prețul bunurilor succesorale cu preferință față de creditorii personali ai moștenitorului, care vor putea ridica pretenții numai asupra valorilor rămase după lichidarea pasivului moștenirii.

Răspunderea moștenitorului beneficiar pentru pasivul succesoral numai în limita activului (intra vires hereditatis) și numai cu bunurile ce fac parte din moștenire (cum viribus). După cum rezultă din art.713 pct.l C.civ., moștenitorul beneficiar este obligat să plătească datoriile succesiunii numai până la concurența valorii bunurilor din moștenire (intra vires hereditatis). Mai mult decât atât, această limitare este nu numai valorică, dar vizează chiar bunurile în natură care fac parte din patrimoniul succesoral, în sensul că numai bunurile succesorale (nu și bunurile din patrimoniul propriu al moștenitorului, fie și numai în limitele valorii bunurilor succesorale) pot fi urmărite de creditorii succesiunii. În acest sens, se spune că moștenitorul beneficiar este ținut "cum viribus ", iar nu "pro viribus" (sau că rei non persona debet). Art.713 pct.1 C.civ. lasă moștenitorului beneficiar chiar și facultatea de a se libera de sarcina lichidării pasivului succesoral "predând toate bunurile succesiunii creditorilor și legatarilor" (cu titlu particular), potrivit inventarului făcut.

Ca urmare a "abandonării" bunurilor succesorale, moștenitorul beneficiar este descărcat de sarcina administrării patrimoniului succesoral și de lichidare a pasivului, dar păstrează calitatea de moștenitor și de proprietar al bunurilor succesorale, astfel încât poate reveni oricând asupra abandonului, reluând posesiunea și administrarea bunurilor, iar ceea ce rămâne după plata pasivului succesoral se cuvine, in toate cazurile, moștenitorului beneficiar.

Administrarea și lichidarea patrimoniului succesoral acceptat sub beneficiu de inventar. Moștenitorul beneficiar – dacă nu preferă abandonarea, adică predarea bunurilor succesorale creditorilor și legatarilor (cu titlu particular) potrivit art.713 C.civ. – devine administratorul și lichidatorul patrimoniului succesoral (art.714 C.civ.).

Întrucât administrează bunurile succesorale ca fiind ale sale, în calitate de proprietar, dar și în interesul creditorilor succesorali și al legatarilor, el va răspunde – ca administrator – dacă nu manifestă diligența pe care o depune în administrarea patrimoniului propriu, asemănător unui mandatar sau depozitar gratuit (formula pentru "greșeli grave" din art.713 C.civ. fiind apreciată ca inexactă) și dacă, după ce a fost pus în întârziere, nu a dat socoteală (inclusiv plata sumelor datorate creditorilor și legatarilor) de administrarea întreprinsă. In aceste cazuri, el răspunde față de creditori și legatari inclusiv cu bunurile sale proprii.

Moștenitorul beneficiar, pentru a plăti datoriile și sarcinile succesiunii și legatele, poate vinde bunurile succesorale numai cu respectarea formalităților prevăzute de lege și anume, prin licitație publică în cazul bunurilor ("obiectelor") mobile (art.716 C.civ.), iar în cazul imobilelor prin licitație publică și cu autorizarea justiției (art.717 C.civ. și art.669- 671 C.pr.civ.).

Dacă nu se respectă aceste dispoziții, vânzarea va fi totuși valabilă căci a fost consimțită de proprietar, dar va putea fi atacată de creditori cu acțiunea pauliană, iar în cazul imobilelor nerespectarea regulilor de vânzare se sancționează și cu decăderea moștenitorului din beneficiul de inventar. Numai mobilele corporale supuse stricăciunii și cele ale căror conservare ar necesita cheltuieli prea mari pot fi vândute prin bună învoială. Tot astfel, bunurile necorporale pentru care nu există dispoziții restrictive.

În toate cazurile, înstrăinarea bunurilor altfel decât prin vânzare poate avea semnificația renunțârii la beneficiu de inventar și pot fi atacate de creditori prin acțiunea pauliană.

Valorile active din moștenire – cu excepția valorilor rezultând din raportul sau reducțiunea donațiilor asupra cărora creditorii nu au nici un drept – trebuie să fie folosite numai pentru plata datoriilor și sarcinilor succesiunii (inclusiv cheltuielile pentru facerea inventarului și de administrare a patrimoniului succesoral – art.723 C.civ.), creditorii și legatarii putând cere moștenitorului beneficiar, în cadrul termenului general de prescripție calculat de la data acceptării beneficiare, să dea socoteală (prin bună învoială sau, dacă nu se înțeleg, prin justiție) de administrarea patrimoniului succesoral. Bunurile (valorile) rămase dupa lichidarea pasivului se cuvin moștenitorului. Dacă există mai mulți moștenitori, dintre care numai unul (unii) a acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar (de exemplu, moștenitorul minor), raporturile dintre ei vor fi guvemate de regulile generale ale devoluțiunii succesorale, deosebirea dintre acceptarea pură și simplă și sub beneficiu de inventar influențând numai raporturile lor cu creditorii moștenirii (inclusiv lega- tarii particulari cu drept de creanță) și raporturile dintre creditorii moștenirii și creditorii personali ai tuturor moștenitorilor, separația de patrimonii producând efecte față de toți creditorii, în favoarea creditorilor succesorali .

Încetarea beneficiului de inventar. Acceptarea sub beneficiu de inventar, ca act de acceptare a moștenirii, are caracter definitiv și irevocabil. În schimb, beneficiul de inventar – cu toate consecințele corespunzătoare – poate să înceteze cu efect retroactiv, acceptarea devenind pură și simplă de la data deschiderii moștenirii; prin renunțarea moștenitorului la beneficiul de inventar (a) și prin decăderea lui din acest beneficiu cu titlu de pedeapsă (b).

a) Cu excepția minorilor și a persoanelor puse sub interdicție, moștenitorul poate oricând să renunțe la acest beneficiu creat de legiuitor în principal în interesul său. Renunțarea poate fi nu numai expresă, dar și tacită, rezultând din acte care denotă intenția vădită de a renunța la beneficiul de inventar, de a accepta confundarea patrimoniului succesoral cu patrimoniul propriu, cum ar fi săvârșirea de anumite acte materiale (de exemplu, dărâmarea unei construcții) sau încheierea de acte de dispoziție nepermise m cadrul administrării patrimoniului succesoral (de exemplu, constituirea unei ipoteci pe imobilul succesoral, remiterea de datorie, folosirea numerarului succesoral în interesul patrimoniului propriu, înstrăinarea de bunuri succesorale altfel decât prin vânzare, cum ar fi un contract de donație, de întreținere etc.). însă nu orice act de acceptare voluntară tacită pură și simplă valorează renunțare la beneficiul de inventar (de exemplu, faptul confuziunii mobilelor succesiunii înscrise în inventar – cu cele proprii nu are, în sine, semnificația renunțării la beneficiul de inventar).

b) Decăderea din beneficiul de inventar intervine dacă:

– moștenitorul (inclusiv minorul sau persoana pusă sub interdicție, dar cu capacitate delictuală) cu intenție frauduloasă a ascuns sau dat la o parte bunuri succesorale (art.703, 712 C.civ.);

– moștenitorul beneficiar a vândut imobile succesorale fără respectarea formalităților prevăzute de lege (fără licitație publică cu autorizarea justiției, potrivit art.717 C.civ. și art.670-671 C.pr.civ.).

PARTEA A III A : OPȚIUNEA SUCCESORALĂ ÎN DREPTUL CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA

Și în dreptul civil al Republicii Moldova este reglementată opțiunea succesorală de Codul Civil al Republicii Moldova de la articolul 1516 la articolul 1539.

Astfel, acceptarea succesiunii este reglementată de art. 1516, statuând:

1. Succesiunea trece la mostenitorul chemat la succesiune, sub rezerva dreptului de a renunta la ea.

2. Succesiunea este acceptata de succesor indiferent de faptul dacă este testamentar sau succesor legal.

3. Succesiunea se consideră acceptată cînd moștenitorul depune la notarul de la locul deschiderii succesiunii o declarație de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea patrimoniului succesoral.
4. Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părți din patrimoniu, se consideră că a acceptat întregul patrimoniu, oriunde s-ar afla și din ce ar consta.

Privitor la termenul de acceptare a succesiunii, articolul 1517 stabilește:

– Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei.
Termenul special de acceptare a succesiunii este dat de articolul 1518, astfel:

Dacă dreptul de a accepta succesiunea apare în cazul în care ceilalți moștenitori nu o accepta, ea trebuie acceptată în partea ramasă din termenul stabilit pentru acceptare. Daca aceasta parte este mai mica de 3 luni, ea se prelungește pâna la 3 luni.

Articolul 1519 reglementează prelungirea termenului de acceptare a succesiunii astfel:

1. Termenul prevazut la art.1517 poate fi prelungit de catre instanta de judecata cu cel mult 6 luni. Cu acordul celorlalți succesori care au acceptat succesiunea în termen, pot fi incluse în cercul moștenitorilor, fără a se adresa în instanta de judecata, persoanele din clasa succesorală chemată la
succesiune care au omis termenul menționat.

2. În cazul prevazut la alin.(1), succesorului i se acordă în natura partea ce i se cuvine din averea ramasă, iar în cazul imposibilității de a-i transmite în natură, echivalentul în bani al părții ce i se cuvine din averea rămasă.

Inadmisibilitatea dispunerii de patrimoniul succesoral este prevăzută in Articolul 1520. Astfel, mostenitorul care a intrat în posesiunea patrimoniului succesoral nu are dreptul sa dispună de el pâna la expirarea termenului de opțiune succesorală si până la primirea certificatului de moștenitor.
Articolul 1521, privind dreptul la fructele obtinute pâna la intentarea acțiunii stabilește că dacă moștenitorul testamentar nu știa de modificarea ori de revocarea testamentului sau dacă mostenitorul legal care nu stia despre existența testamentului a intrat în posesiunea averii succesorale, sau daca moștenitorii testamentari si legali nu stiau despre existenta unui alt testament ori despre existenta unor moștenitori legali mai apropiați, lor le ramân fructele obtinute de la averea succesorală pâna la intentarea actiunii, fiind de asemenea în drept să ceară restituirea integrala a
capitalului investit în averea succesorală.

Consecințele înstrăinării unor anumite bunuri din averea succesorală sunt stabilite în Articolul 1522: Daca, în cazurile prevazute la art.1521, bunurile care intra în avere succesorala sunt vândute pâna la intentarea actiunii, vânzarea-cumpararea se considera valabila, iar mijloacele obtinute din vânzare se predau moștenitorului legal.

Articolul 1523 reglementează transmisia succesorală:

1. Dacă moștenitorul a decedat dupa deschiderea succesiunii si pâna la acceptarea moștenirii, dreptul de a primi cota succesorala trece la moștenitorii săi (transmisia succesorala). Succesorii mostenitorului decedat trebuie să accepte moștenirea în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Daca acest termen este mai mic de 3 luni, el se prelungeste pâna la 3 luni.
2. La expirarea termenului prevazut la alin.(1), succesorii moștenitorului decedat pot fi recunoscuți de instanta de judecată ca au acceptat succesiunea dacă instanța va considera cauzele omiterii termenului întemeiate.

3. Dreptul moștenitorului de a primi o parte din moștenire în calitate de cota din rezerva succesorala nu se transmite mostenitorilor lui.

Consecintele neacceptării moștenirii prin transmisie succesorală sunt stabilite în Articolul 1524.

1. Neacceptarea moștenirii prin transmisie succesorală nu privează moștenitorul de posibilitatea de a accepta moștenirea care era destinată nemijlocit moștenitorului decedat.

2. La refuzul de a accepta moștenirea prin transmisie succesorală, averea trece la persoanele chemate sa accepte mostenirea în acelasi rând cu moștenitorul decedat.

Articolul 1525 prevede măsurile de conservare a averii succesorale. Astfel, moștenitorul este în drept sa ceara luarea de măsuri pentru conservarea averii succesorale, fapt pentru care se stabileste un termen de 6 luni ce se încadreaza în termenul general de acceptare a succesiunii.

Articolul 1526 statuează renunțarea la succesiune:

1. Moștenitorul poate renunța la succesiune în termen de 6 luni din data deschiderii succesiunii, chiar dacă a acceptat succesiunea prin intrare în posesiune.

2. Moștenitorul poate renunța la mostenire în folosul altor moștenitori testamentari sau legali.

3. Nu este admisa renuntarea la mostenire în folosul unei persoane private de dreptul la moștenire sau declarate moștenitor nedemn, inclusiv conform unei dispozitii exprese din testament.

Articolul 1527 privește inadmisibilitatea renunțării parțiale la succesiune

1. Nu se permite renunțarea parțiala la succesiune sau acceptarea parțială a succesiunii, sub conditie sau pe un termen anumit.

2. Dacă moștenitorul renunță la o parte din moștenire sau formulează o anumită conditie, se consideră ca renunță la moștenire.

Articolul 1528 se referă la moștenirea câtorva cote succesorale , astfel:

1. Persoana chemată la moștenirea mai multor cote succesorale poate accepta o cota si poate renunța la alta dacă este chemată la moștenire în temeiuri diferite.

2. Daca chemarea la mostenire se face într-un singur temei, acceptarea sau renunțarea la o cota se consideră aplicabilă și celeilalte cote. Chemarea are acelasi temei si atunci când dispozitia se conține în testamente diferite.

3. Daca testatorul a testat moștenitorului câteva cote din moștenire, el poate să-l autorizeze prin dispoziție testamentară să accepte o cotă și să renunțe la alta.

Procedura de renunțare la o parte din cota succesorală se regăsește în articolul 1529. Astfel, moștenitorul este în drept sa renunte la o parte din cota succesorala care îi apartine cu drept de acrescamânt, indiferent de partea ramasă din moștenire.

Articolul 1530 reglementează acrescamântul. Daca moștenitorul renuntă la mostenire, dar nu declara în favoarea cui renunță, cota lui majorează cota moștenitorilor chemați la succesiune legala (acrescamânt), iar daca tot patrimoniul succesoral este împartit prin testament, majorează cota mostenitorilor testamentari proporțional cotei lor dacă testamentul nu prevede altfel.

Articolul 1531 se referă la renunțarea unicului moștenitor la succesiune. Astfel:

Dacă unicul moștenitor din clasa respectivă renuntă la succesiune, aceasta trece la mostenitorii din clasa urmatoare.

Articolul 1532 prevede renunțarea în folosul mai multor succesori. Daca renunță la succesiune în folosul mai multor persoane, moștenitorul poate desemna cota fiecareia din ele. În lipsa unei astfel de indicatii, cota lui se împarte egal între succesorii în favoarea cărora a fost anunțata renunțarea la succesiune.

Articolul 1533 reglementează renunțarea la succesiune în favoarea celor chemați prin reprezentare și anume:

Renuntarea la succesiune în favoarea celor chemați prin reprezentare se permite dacă, la ziua deschiderii succesiunii, persoana reprezentată care trebuia sa fie succesor al celui ce a lăsat mostenirea nu va fi în viață sau daca succesorul chemat prin reprezentare (în cazul succesiunii legale) este succesor testamentar.

Inadmisibilitatea refuzului reprezentantului statului de a accepta succesiunea este stabilită în articolul 1534 care precizează că reprezentantul statului nu este în drept să nu accepte succesiunea.

Articolul 1535 prevede inadmisibilitatea renunțării la succesiune după depunerea cererii la notar astfel: Nu se admite renunțarea la succesiune după ce moștenitorul a depus la notarul de la locul deschiderii succesiunii declarația de acceptare a moștenirii.

Articolul 1536, ireversibilitatea renunțării la succesiune, prevede:

1. Declarația de renunțare la succesiune este ireversibilă.

2. Dacă mostenitorul este o persoana cu capacitate de exercitiu restrânsă, lipsită de sau limitată în capacitatea de exercitiu, renunțarea la succesiune se face în temeiul unei hotarâri judecatorești.

Articolul 1537 se referă la transmiterea dreptului de renunțare la succesiune:

1. Dreptul de renunțare la succesiune se transmite prin moștenire.

2. Daca mostenitorul a decedat pâna la expirarea termenului de renunțare la succesiune, acesta continuă să curgă pâna la expirarea lui.

3. Fiecare din succesorii mostenitorului decedat poate renunta numai la partea sa de succesiune.

Articolul 1538 privind termenul de contestare a opțiunii succesorale stabilește că acceptarea sau renuntarea la moștenire pot fi contestate în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a aflat despre faptul că pentru aceasta exista motiv întemeiat.

Articolul 1539 stabilește momentul survenirii efectelor juridice ale opțiunii succesorale, astfel, efectele juridice ale acceptarii sau renunțării la succesiune survin în momentul deschiderii succesiunii.

BIBLIOGRAFIE

1. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1996;

2. M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, Ed. Academiei, București, 1996;

3. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.III, București, 1928;

4. D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1996;

5. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ediția a II-a actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2002;

6. M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii în dreptul RSR, Ed. Academiei, București, 1966;

7. D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. II, București, 1926,

8. C.St. Tomulescu, Drept privat roman, Ed. Universitară, București, 1973;

9. V. Hanga, M. Jacotă, Drept privat roman, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1984;

10. E. Molcuț, D. Oancea, Drept privat roman, Ed. Șansa, București, 1993;

11. M. Nicolae, Publicitatea imobiliară și noile cărți funciare, Ed. Press Mihaela, București, 2000;

12. C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Dreptul de creație intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967;

13. S. Ghimpu, I. Tr. Ștefănescu, Ș. Beligrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii. Tratat, vol. III, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982;

14. C. Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica, Moștenirea testamentară. Transmisiunea și împărțeala moștenirii, Ed. Actami, București, 1994;

15. A. Vișan, Cu privire la cazurile de ineficacitate a renunțării la succesiune, Revista Română de Drept, nr. 2, 1985;

16. Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Șansa, București, 1993;

17. C. Toader, R. Popescu, Considerații în legătură cu aplicarea principiului aparenței în drept în materia moștenirii, Dreptul, nr. 9, 1993;

18. I. M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Științifică, București, 1970;

19. I. Turculeanu, Răspunderea în termenul de opțiune succesorală a moștenitorilor, Dreptul nr. 5, 2000;

20. Gh. D. Dimitrescu, Acceptarea tacită a succesiunii de către legatarul universal, Revista Română de Drept, nr. 4, 1972;

21. Buletinul Jurisprudenței, culegeri de decizii

22. I. Mihuță, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1952-1969;

23. Mircea N. Costin ș.a., Dicționar de drept civil, Ed. Știinșifică și Enciclopedică, București, 1980;

24. E. Safta-Romano, Dreptul de moștenire, Ed. Grafix, Iași, 1995;

25. I. Popa, Natura juridică a dreptului real al cetățenilor străini și apatrizilor asupra terenurilor aferente construcțiilor proprietatea lor, Dreptul nr. 7, 1998;

26. L. Stănciulescu, Dreptul civil. Dreptul de moștenire, Ed. Atlas Lex, București, 1996;

27. D. A. Sitaru, Drept internațional privat, Ed. Holding Reporter, București, 1996;

28. Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moștenire, Universitatea București, 1983;

29. D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, Ed. Chemarea, Iași, 1993