Optimizarea Structurii de Finantare a Intreprinderii
Introducere
O cerință fundamentală a asigurării și menținerii funcționalității normale a mecanismului întreprinderii o reprezintă existența echilibrului financiar. Astfel, apare justificată necesitatea, în condițiile tranziției la economia de piață, de a găsi mijloace și modalități cele mai adecvate pentru a caracteriza calitatea activității financiare și prin prisma modului în care se realizează acest deziderat, atât în ipostaze de program, cât și în execuție. În contextul în care, prin legislație se statutează tranziția la economia de piață, se stabilește, ca obiectiv de bază al activității financiare din întreprindere, asigurarea și menținerea echilibrului financiar.
Fundamentarea nevoii de fond de rulment este o etapă importantă în planificarea echilibrului financiar pe termen scurt, întrucât ne furnizează informații privind mărimea investițiilor de capital în active circulante. Totodată este necesar să se stabilească resursele de capitaluri circulante posibile de mobilizat pentru acoperirea nevoii de fond de rulment.
Determinarea nevoii de fond de rulment urmărește realizarea aceluiași obiectiv de creștere a rentabilității întreprinderii și de diminuare a riscului. Astfel, necesarul va fi mai mare sau mai mic, în funcție de conducerea întreprinderii (politică defensivă sau agresivă).
Necesarul de finanțare a ciclului de exploatare exprimă nevoia totală de capitaluri pentru procurarea stocurilor și determină desfășurarea eficientă a ciclului de exploatare.
Dimensionarea stocurilor este punctul de plecare în determinarea fondurilor bănești acoperitoare.
Funcționarea normală și continuă a ciclului de exploatare necesită existența unor stocuri de mijloace circulante în toate fazele activității economice din întreprindere. Stocurile de mijloace circulante înglobează materii prime și materiale aflate în diferite stadii de prelucrări, precum și sub forma produselor finite, a mijloacelor de decontare și disponibilități în casă și în bancă.
Importanța deosebită a mijloacelor circulante în structura economică a întreprinderii constă în faptul că acestea devin pe parcursul procesului de producție depozitarul valorii cedate de celelalte elemente ale structurii cum ar fi: personalul, mijloace fixe, informațiile, mediul.
Stocurile se exprimă fizic și valoric dar pot fi determinate și în numărul de zile.
Din punct de vedere fizic, stocurile reprezintă cantitățile de materiale, de produse sau de mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere) pentru a dirija desfășurarea continuă și ritmică a acesteia. Necesitatea constituirii stocurilor derivă din caracterul continuu al producției (sau al desfacerii lor) în raport cu caracterul discontinuu al aprovizionărilor.
Mărimea financiară a stocurilor este dată de mărimea capitalurilor necesare pentru constituirea și păstrarea lor. Capitalurile alocate nu pot fi recuperate decât după ce stocurile respective parcurg întreg ciclul de exploatare și sunt valorificate prin vânzarea și încasarea produselor sau serviciilor realizate de întreprindere. Pe toată această durată de imobilizare capitalurile rămân blocate fără posibilitatea de a fi utilizate în alte plasamente rentabile. Se poate desprinde de aici ideea, cel puțin la prima vedere, că procesul de exploatare cel mai economic ar fi acela care s-ar desfășura fără stocuri sau cu stocuri foarte mici. Însă, o activitate de exploatare fără stocuri, cu aprovizionare în timp real (gestiunea stocului zero) determină o creștere considerabilă a cheltuielilor de aprovizionare. Cheltuielile cu aprovizionarea continuă pot fi atât de mari, încât este mai economică organizarea aprovizionării în mod discontinuu. Automat va apare necesitatea constituirii de stocuri care să asigure alimentarea producției între cele două reaprovizionări succesive. Există și alternativa de a constitui stocuri suficient de mari pentru a reduce numărul aprovizionărilor.
Capitolul 1.
Aspecte generale privind potențialul de finanțate al întreprinderilor
Fundamentarea nevoii de fond de rulment a întreprinderii este o etapă importantă în planificarea echilibrului financiar pe termen scurt întrucât ne furnizează informații privind mărimea investițiilor de capital în activele circulante. Totodată este necesar să se stabilească resursele de capitaluri circulante posibile de mobilizat pentru acoperirea nevoii de fond de rulment.
Determinarea nevoii de fond de rulment urmărește realizarea aceluiași obiectiv de creștere a rentabilității întreprinderii și de diminuare a riscului. Astfel, necesarul va fi mai mare sau mai mic în funcție de conducerea întreprinderii.
Dimensionarea stocurilor este punctul de plecare în determinarea fondurilor bănești acoperitoare.
Funcționarea normală și continuă a ciclului de exploatare necesită existența unor stocuri de mijloace circulante în toate fazele activității economice din întreprindere. Stocurile de mijloace circulante înglobează materii prime și materiale aflate în diferite stadii de prelucrări, precum și sub forma produselor finite, a mijloacelor de decontare și disponibilităților în casă și în bancă.
1.1. Fundamentarea nevoii de fond de rulment. Conținutul activelor de exploatare
Desfășurarea oricărei activități economice necesită utilizarea nu numai a mașinilor, utilajelor, clădirilor și a altor instrumente ci și asigurarea materiilor prime și materialelor necesare, sculelor, dispozitivelor, verificatoarelor, a stocurilor de semifabricate și producția neterminată în diferite stadii, în vederea desfășurării continue a activității precum și deținerea și stocarea pe anumite intervale de timp a produselor finite pentru realizarea ritmicității livrărilor către beneficiari. Totodată, în urma livrării produselor finite, întreprinderea înregistrează creanțe față de clienți sau este beneficiara unor titluri de credit încasabile la termen sau scontabile la băncile comerciale. În urma activității economico-financiare desfășurate, întreprinderea înregistrează în conturile sale disponibilitățile bănești necesare reluării activității și onorării obligațiilor față de stat.
Activele circulante sunt capitaluri bănești constituite prin diverse modalități în scopul finanțării activității curente de producție.
Activele circulante se individualizează prin următoarele trăsături caracteristice:
sunt capitaluri bănești a căror necesitate este impusă de asigurarea continuității fabricației și a căror mărime este influențată de parametrii proceselor de aprovizionare, producție, desfacere;
spre deosebire de altă parte a capitalului întreprinderii (fondul surselor proprii, fondul de participare la profit), activele circulante nu se consumă, nu dispar după momentul efectuării cheltuielilor, ci se metamorfozează dintr-o formă materială în alta și rămân în permanență în circuit cu puțin la nivelul inițial determinat;
forma de utilizare a activelor circulante o constituie avansarea și recuperarea, apreciate ca acte ce se repetă necontenit până în momentul încetării activității întreprinderii;
reprezintă o parte considerabilă a avuției naționale plasată pe termen scurt în vederea folosirii ei cât mai eficient. Din acest punct de vedere, activele circulante se aseamănă cu activele imobilizate, dar spre deosebire de acestea din urmă, durata plasamentului este mai scurtă încadrându-se într-un circuit economic.
Ca fonduri bănești destinate finanțării activității umane, activele circulante se folosesc prin avansări și recuperări repetate. Pornind de la faza ințială de disponibilități bănești, ele se transformă prin intermediul decontărilor cu furnizorii în stocuri de valori materiale pentru producție. Prin consumul treptat al stocurilor și plata salariilor și a celorlalte cheltuieli de producție, activele circulante trec în procesul creării de noi valori materiale și se regăsesc la sfârșitul fiecărui interval de timp sub forma stocurilor de producție neterminată. Pe măsura finisării produselor activele circulante trec în sfera circulației sub forma stocurilor de produse finite.
Structura activelor circulante este influențată de o serie de factori externi și interni. Astfel, întreprinderile industriale prelucrătoare au în structura activelor circulante stocuri de materii prime, producție neterminată și produse finite, elemente care lipsesc în întreprinderile prestatoare de servicii, acestea din urmă având cel mult stocuri de combustibili, lubrifianți și materiale de întreținere și reparare. În întreprinderile cu specific comercial ponderea în activele circulante o reprezintă stocurile de marfă și ambalaje, lipsind stocuri de materii prime sau producție neterminată, produse finite.
În mod practic, activele circulante se concretizează în diferite forme materiale ce se află într-o strânsă condiționare reciprocă ca urmare a transformării permanente din una în cealaltă.
Astfel, în sfera producției, activele sunt avansate în următoarele forme materiale:
stocuri de materii prime;
stocuri de materiale consumabile;
stocuri de semifabricate;
stocuri de producție neterminată;
soldul cheltuielilor anticipate.
În sfera circulației, activele circulante se concretizează în următoarele stări:
stocuri de produse în magazie;
stocuri de produse expediate, neîncasate;
stocuri de mărfuri și ambalaje;
creanțe din decontări neîncheiate;
soldul disponibilităților bănești.
Activele circulante în sfera producției au un caracter complex și eterogen. Ele cuprind în primul rând stocurile pentru producții care sunt numai potențial productive. Simpla acumulare de stocuri de materii prime și materiale consumabile nu reprezintă un indiciu al forței productive a activelor circulante. Obiectele de inventar, echipamentul de lucru, piesele de schimb nu sunt obiect al muncii ca materiile prime și materialele, ci mijloace de muncă de natura mijloacelor fixe. Însă, datorită faptului că asemenea active sunt extrem de numeroase s-a apreciat că ele ar trebui să devină elemente ale activelor circulante.
Stocurile de producție neterminată cumulează fondurile bănești avansate pentru prelucrare, salariile plătite și toate celelalte cheltuieli bănești determinate de procesul de fabricație.
Activele circulante din sfera circulației se materializează în stocurile de produse finite în depozit, în soldurile de produse expediate și în disponibilitățile bănești în cont și în numerar.
Ca urmare a deficiențelor ce survin fie în procesul realizării, fie în fazele anterioare ale gestiunii stocurilor sau plății drepturilor de personal ori pe planul decontărilor cu bugetul statului, activele circulante mai staționează în diferite debite. Asemenea creanțe asupra terților care nu provin din desfășurarea normală a circuitului activelor circulante reprezintă un plasament total ineficient care îngreunează situația financiară a întreprinderii.
Activele circulante reprezintă alături de activele imobilizate condiția financiară esențială a asigurării continue și în cadrul parametrilor prestabiliți a programului de producție. Deci, în industrii, comparativ cu activele imobilizate, ponderea lor în totalul capitalurilor utilizate este mai mică datorită vitezei de rotație relativ accelerată precum și multitudinea de forme materiale pe care le îmbracă în cursul circuitului lor, activele circulante dețin rolul esențial în buna funcționare a mecanismului financiar al întreprinderii. De aceea se pune problema evaluării lor corecte.
Necesitatea evaluării are un caracter obiectiv și decurge din dubla ipostază pe care o îmbracă activele circulante: capitaluri bănești necesare finanțării activității de exploatare și stocuri de valori materiale, producție neterminată, produse finite pentru formarea cărora se avansează capitalurile bănești. În ipostaza de resursă, suma activelor circulante este limitată pe când nevoile de capitaluri cerute de activitățile economice sunt mai mari. De aceea se pune problema selectării nevoilor strict necesare desfășurării continue a activității ceea ce constituie obaterialele, ci mijloace de muncă de natura mijloacelor fixe. Însă, datorită faptului că asemenea active sunt extrem de numeroase s-a apreciat că ele ar trebui să devină elemente ale activelor circulante.
Stocurile de producție neterminată cumulează fondurile bănești avansate pentru prelucrare, salariile plătite și toate celelalte cheltuieli bănești determinate de procesul de fabricație.
Activele circulante din sfera circulației se materializează în stocurile de produse finite în depozit, în soldurile de produse expediate și în disponibilitățile bănești în cont și în numerar.
Ca urmare a deficiențelor ce survin fie în procesul realizării, fie în fazele anterioare ale gestiunii stocurilor sau plății drepturilor de personal ori pe planul decontărilor cu bugetul statului, activele circulante mai staționează în diferite debite. Asemenea creanțe asupra terților care nu provin din desfășurarea normală a circuitului activelor circulante reprezintă un plasament total ineficient care îngreunează situația financiară a întreprinderii.
Activele circulante reprezintă alături de activele imobilizate condiția financiară esențială a asigurării continue și în cadrul parametrilor prestabiliți a programului de producție. Deci, în industrii, comparativ cu activele imobilizate, ponderea lor în totalul capitalurilor utilizate este mai mică datorită vitezei de rotație relativ accelerată precum și multitudinea de forme materiale pe care le îmbracă în cursul circuitului lor, activele circulante dețin rolul esențial în buna funcționare a mecanismului financiar al întreprinderii. De aceea se pune problema evaluării lor corecte.
Necesitatea evaluării are un caracter obiectiv și decurge din dubla ipostază pe care o îmbracă activele circulante: capitaluri bănești necesare finanțării activității de exploatare și stocuri de valori materiale, producție neterminată, produse finite pentru formarea cărora se avansează capitalurile bănești. În ipostaza de resursă, suma activelor circulante este limitată pe când nevoile de capitaluri cerute de activitățile economice sunt mai mari. De aceea se pune problema selectării nevoilor strict necesare desfășurării continue a activității ceea ce constituie obiectul procesului de evaluare a necesarului de active circulante. Întrucât toți factorii procesului economic sunt supuși activității de programare și activele circulante ca factor corelat se supun acestui proces.
Evaluarea activelor circulante îmbracă două mari forme în funcție de momentul efectuării ei.
Astfel, necesitățile de active circulante cu caracter de permanență pe toată durata anului și previzibile încă de la începutul anului, se evaluează prin determinarea necesarului financiar de active circulante sau necesarului de fond de rulment.
Necesitățile cu caracter temporar apărute pe parcursul exercițiului se dimensionează pe feluri de active circulante și se evaluează prin metode specifice activității bancare întrucât cel mai adesea acoperirea financiară se realizează prin credite bancare.
Având în vedere că necesitățile de active circulante cu caracter de permanență dețin ponderea în totalul capitalurilor bănești utilizate de întreprindere reiese că necesarul financiar de active circulante deține locul central în procesul evaluării activelor circulante.
Necesarul financiar este definit ca limita până la care se pot plasa capitalurile bănești în condițiile date ale proceselor de aprovizionare, producție și desfacere, în diferitele stocuri de valori de exploatare pentru asigurarea continuității proceselor economice.
Determinarea necesarului financiar se poate realiza prin două metode: metoda analitică și metoda sintetică.
Metoda analitică presupune determinarea necesarului financiar pe elemente de stocuri, de materii prime și materiale, de producție neterminată, de produse finite, iar în cazul elementelor de stocuri calculul analitic se desfășoară pe fiecare material sau produs nominalizat și pe fiecare fel de stoc. Prin însumarea acestora se determină necesarul de fond de rulment pe întreprindere.
Având în vedere numărul mare al produselor introduse în fabricație și numărul și mai mare al valorilor materiale pentru realizarea lor, metoda analitică implică un volum mare de muncă și un timp de execuție îndelungat și astfel se folosește numai în anumite cazuri:
în situații de modificări structurale considerabile ale activității întreprinderii;
numai pentru determinarea nevoii de finanțare medii anuale a stocurilor, urmând ca pentru nevoia trimestrială de finanțare să se utilizeze metodele sintetice.
Metoda sintetică pornește de la premiza că în doi ani consecutivi nu pot să apară modificări structurale esențiale în economia întreprinderii și se bazează pe luarea în considerare a unui singur factor de cauzalitate și anume evoluția producției exercițiului. Metoda sintetică constă în reflectarea în calcule a corelației strânse dintre variația necesităților de active circulante și variația volumului producției. Prin această metodă, nevoia de fond de rulment se determină direct pe total active circulante și presupune un volum redus de operațiuni, ceea ce îi conferă calificativul de metodă operativă.
Prin însumarea necesarelor financiare pe elemente (materii prime și materiale consumabile, producție neterminată, produse finite) determinate prin metoda analitică se determină necesarul anual și pe trimestre pe total valori de exploatare.
Determinarea necesarului financiar direct pe total valori de exploatare se realizează, mai simplu, la întreprinderile aflate deja în funcțiune și la care este stabilită o corelație între volumul de activitate și volumul de active circulante utilizate pentru acesta, prin metoda sintetică sau globală;
În principiu, prin metoda sintetică se ia în considerare doar un singur factor de influență, și anume evoluția producției exercițiului sau cifrei de afaceri în doi ani consecutivi și numai dacă este cazul, influențelor determinate de modificările intervenite în condițiile de aprovizionare, producție și desfacere.
Baza de calcul o constituie costul complet al producției exercițiului, cost pentru acoperirea căruia întreprinderea avansează active circulante.
Operatorul utilizat pentru calculul necesarului financiar și care trebuie să exprime într-o formă sintetică condițiile de utilizare a activelor circulante în anul anterior este viteza de rotație, fie sub forma duratei în zile a unei rotații.
Pentru determinarea necesarului financiar prin metoda globală trebuie parcurse următoarele etape:
– se determină viteza de rotație în zile, din anul de baza ( V z ) după următoarea relație de calcul:
în care:
N0 = necesarul financiar de active circulante din anul de bază;
PE0 = producția exercițiului exprimată în cost complet din anul de bază.
2) – se corectează viteza de rotație din anul de bază cu modificările previzibile în anul de plan în condițiile de aprovizionare, producție și desfacere conform relației:
în care:
V zc = viteza de rotație din anul de bază corectată;
Ci = corecțiile exprimate în zile ce se aplică vitezei de rotație realizate în anul de bază;
Aceste corecții pot fi:
a) influența generată de înlocuirea unor materiale:
în care:
n1= necesarul financiar pentru materialul ce se utilizează în anul curent;
n0= necesarul financiar al materialului înlocuit, utilizat în anul de bază.
b) influența eliminării stocurilor fără mișcare înregistrată în anul de bază:
în care:
= stocul mediu al materialelor fără mișcare în anul de bază.
În cadrul acestei influențe, trebuie făcută o menționare specială și anume aceea că eliminarea stocurilor fără mișcare influențează întotdeauna, viteza de rotație în sensul accelerării ei. Prin urmare, chiar dacă din calcul se va obține întotdeauna o valoare pozitivă, c2 se va lua în calculul lui Vzc cu semnul minus.
c) influența înlocuirii unui produs în fabricație cu altul nou:
Înlocuirea unui produs influențează în două direcții:
influența datorată modificării necesarului financiar cu materiale ca urmare a înlocuirii produsului:
în care:
n1 = necesarul financiar aferent materialelor pentru fabricarea noului produs;
no = necesarul financiar aferent materialelor necesare în fabricarea produsului înlocuit.
influența modificării valorii producției exercițiului ca urmare a înlocuirii:
în care:
V1= valoarea producției exercițiului la noul produs;
V2= valoarea producției exercițiului la produsul înlocuit.
d) influența modificării condițiilor de aprovizionare la unul din materialele folosite:
în care:
i1= intervalul de aprovizionare în anul de plan;
i0= intervalul de aprovizionare în anul de bază;
p= ponderea necesarului financiar al materialului respectiv în totalul necesarului financiar pentru materii prime și materiale.
e) influența modificării ciclului de fabricație la un produs ca urmare a schimbării tehnologiei:
în care:
= durata ciclului de fabricație după introducerea noilor tehnologii;
= durata ciclului de exploatare înaintea schimbării tehnologiei;
p = ponderea necesarului financiar pentru producție neterminată la produsul la care se schimbă tehnologia în totalul necesarului financiar pentru producția neterminată.
3) Se determină necesarul financiar anual al valorii de exploatare în anul curent conform relației:
în care:
PE1= producția exercițiului în cost complet programată pentru anul curent.
4) Se diferențiază necesarul financiar anual pe trimestre în funcție de variația producției exercițiului pe trimestre față de media trimestrială:
K=I, II, III, IV.
5) Se defalcă necesarul financiar anual și pe trimestrul pe elemente de valori materiale (stocuri de materii prime, stocuri de obiecte de inventar, echipament de lucru și protecție, stocuri de piese de schimb, stocuri de producție neterminată, stocuri de producție finită) în funcție de structura activelor circulante din bilanțul anului de bază.
1.1.1 Plasamente în active de exploatare
Dimensionarea stocurilor prin metoda analitică și sintetică reprezintă o etapă importantă în determinarea nevoii de fond de rulment, dar în cadrul activelor de exploatare se include și creanțele sau imobilizări de capital în cursul perioadei și din decontări neîncheiate cu bugetul statului, adică taxa pe valoarea adăugată deductibilă.
Creanțele față de terțe persoane fizice sau juridice au o serie de implicații în situația financiară a oricărei întreprinderi. Ele sunt generate de faptul că agentul economic, indiferent de domeniul din care face parte, își desfășoară activitatea în contextul unui sistem foarte complex de relații de decontare stabilite cu terții persoane fizice sau juridice. Volumul și diversitatea acestor relații, sunt influențate, în mare măsură, de natura și complexitatea activităților desfășurate, care impun existența unor colaborări permanente cu numeroși furnizori și beneficiari sau alte întreprinderi, cu unități bancare, cu bugetul statului și cel privind asigurările și protecția socială, cu acționarii sau asociații și angajații, etc.
Creanțele reprezintă drepturi actuale ale întreprinderii, rezultate din evenimentele trecute și prin decontarea cărora se așteaptă să rezulte o intrare de resurse, care să încorporeze rezultate economice.
Criteriile cumulative pentru recunoașterea creanțelor sunt:
– probabilitatea unei intrări de resurse, purtătoare de beneficii economice;
– evaluarea să se poată face în mod credibil.
Evaluarea creanțelor se face ținând cont de cele patru momente principale: recunoașterea inițială, evaluarea la inventariere, evaluarea în bilanț și evaluarea la decontare.
1. Astfel, atunci când sunt recunoscute inițial, creanțele sunt cuantificate la valoarea nominală (valoarea istorică), ce reprezintă valoarea echivalentelor obținute în schimbul obligației sau valoarea care se așteaptă a fi încasată în numerar sau echivalente de numerar la decontarea lor. Mai poate fi recunoscut inițial și la valoarea actualizată, care reprezintă valoarea viitoarelor intrări de numerar, necesare pentru decontarea creanțelor. Actualizarea se face utilizând rata de actualizare cea mai adecvată tipului respectiv de finanțare.
2. La inventariere, se determină valoarea de inventar, sau valoarea actuală, a elementelor componente ale bilanțului. În acest sens, valoarea de inventar este valoarea de decontat la scadență, sau valoarea actualizată a fluxurilor de numerar, conform normelor de inventariere, evaluarea la inventar se face, de regulă, la valoarea lor probabilă de încasat sau de plată, constituindu-se, după caz, provizioane pentru deprecierea creanțelor.
3. Pentru întocmirea situațiilor financiare, valoarea actuală (valoarea de inventar) a creanțelor, se compară cu valoarea de intrare și se determină eventualele deprecieri de valoare sub forma provizioanelor. O serie de creanțe monetare (în valută, venituri în avans, etc) trebuie ajustate la inflație, prin aplicarea variatiei indicelui general al prețurilor (sau alt indice) din momentul apariției creanței și data raportării financiare.
Există o mare diversitate de creanțe care pot fi grupate după următoarele criterii:
1) După natura operațiilor care le generează, distingem:
– creanțe comerciale (rezultate din o serie de operații de vânzare-cumpărare);
– creanțe financiare (acorduri de împrumuturi, etc);
– alte creanțe.
2) După obiectul sau conținutul economic al creanțelor distingem:
– creanțe asupra clienților pentru produsele vândute, lucrări cxecutate și servicii prestate; – creanțe asupra furnizorilor generate de avansuri și aconturile acordate anticipat de către cumpărător;
– creanțe asupra creditorilor diverși;
– creanțe generate de deținerea unor efecte comerciale;
– alte creanțe.
3) După criteriul exigibilități, deosebim:
– creanțe curente;
– creanțe pe termen scurt.
4) În funcție de destinația bunurilor și serviciilor comercializate, respectiv prestate, distingem:
– creanțe din vânzări-cumpărări de stocuri;
– creanțe din vânzări-cumpărări de servicii;
– creanțe din vânzări-cumpărări de imobilizări.
Un alt element al activelor de exploatare este taxa pe valoare adăugată deductibilă care reprezintă taxa pe valoare adăugată aferentă valorii bunurilor, serviciilor sau lucrărilor executate. Taxa pe valoare adăugată deductibilă se înregistrează în facturile de aprovizionare a materiilor prime și materialelor consumabile de la furnizori.
1.2 Fundamentarea nevoii de fond rulment. Conținutul pasivelor de exploatare
Pasivele de exploatare care se iau în calculul nevoii de fond de rulment sunt reprezentate de taxa pe valoare adăugată colectată, datorii față de furnizori, salariați, bugetul asigurărilor sociale.
Taxa pe valoare adăugată colectată evidențiază sumele datorate de întreprindere bugetului statului, reprezentând taxa aferentă vânzărilor de bunuri, prestărilor de servicii sau executării de lucrări.
Datorii față de furnizori sunt generate de diverse și multiple operații economice. Ele izvorăsc din cumpărări (aprovizionări) de active imobilizate sau active circulante (stocuri), din executări de lucrări, din prestări servicii și alte asemenea operații. Operațiile de vânzare-cumpărare se efectuează pe bază de facturi în care sunt precizate: bunurile livrate sau serviciile prestate și lucrările executate, mărimea netă de plătit furnizorului de către cumpărător, etc. Mărimea propriu-zisă a datoriilor față de furnizori nu coincide întotdeauna cu prețul sau tariful negociat, datorită faptului că pot apărea o serie de reduceri (diminuări) acordate clienților de către furnizor.
În practică se găsesc două categorii de reduceri:
– reduceri de natură comercială, care au o influență directă asupra mărimi nete a unei facturi, între care menționăm: rabat, remiză, risturn (reducerea anuală sau reducere globală);
– reduceri de natură financiară care mai poartă denumirea și de sconturi.
Reducerile comerciale nu se acordă în mod automat, ele rezultând ca urmare a negocierilor între părți și se găsesc stipulate în contracte.
Rabatul reprezintă reducerea practicată, în mod excepțional asupra prețului de vânzare convenit anterior între furnizor și client, ținându-se seama de unele defecte de calitate.
Remiza reprezintă o reducere practicată, în mod excepțional, asupra prețului curent de vânzare, ținându-se cont de volumul vânzărilor sau de importanța cumpărătorului în clientela vânzătorului.
Risturnurile reprezintă acele reduceri de preț calculate asupra ansamblului operațiilor efectuate de același cumpărător pe o perioadă determinată3.
În ceea ce privește reducerile financiare, acestea intervin cu ocazia achitării datoriei din cumpărări pe credit de către client, înainte de termen.
Salariile sunt definite ca fiind toate veniturile în bani și/sau natură deținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă, de maternitate și concediul de îngrijire a copilului în vârstă de până la 2 ani.
Potrivit prevederilor codului muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator persoană fizică sau juridică, în schimbul unei renumerații denumite salariu.
Salariul individual, negociat și înscris în contractul individual de muncă, nu poate fi mai mic decât salariul de baza minim brut pe economie (în anul 2007 acesta este de 330 lei).
Din punct de vedere structural veniturile salariale sunt formate din:
– salariile de bază brute corespunzătoare timpului efectiv lucrat în program normal și suplimentar;
– sporurile, indemnizațiile și sumele acordate sub formă de procent din salariul de bază brut sau sume fixe;
– sumele plătite din fondul de salarii pentru timpul nelucrat (concedii de odihnă, zile de sărbători, întreruperi din lucru din motive neimputabile salariaților, etc);
– sumele acordate cu ocazia ieșirii la pensie, plătite din fondul de salarii;
– premiile anuale și cele din cursul anului sub diverse forme;
– drepturile în natură acordate salariaților sub formă de remunerație;
– sumele plătite din fondul de salarii conform legii sau contractelor colective de muncă (al 13-lea salariu, prime de vacanță, aprovizionare de iarnă, prime acordate cu ocazia sărbătorilor naționale sau religie, etc);
– alte adaosuri la salarii plătite din fondul de salarii.
În fondul de salarii mai sunt incluse:
– drepturile cuvenite personalului ce lucrează, pe o perioadă determinată sau nedeterminată pe baza contractului individual de muncă cu timp parțial;
– drepturile cuvenite personalului, calificat și/sau necalificat, pentru munca prestată temporar.
În strânsă legătură cu munca prestată și salarizată funcționează și sistemul de asigurări și protecție socială (de stat sau privat), care are ca scop garantarea unor drepturi ale personalului întreprinderii ca urmare a muncii prestate, asistență medicală gratuită, indemnizațiile pentru incapacitate de muncă de lungă durată, pensiile și alte prestații posterioare perioadei de muncă, existența și funcționarea unui astfel de sistem de asigurări și protecție socială a impus instituirea unor contribuții ce trebuie suportate, atât de întreprindere, în calitatea ei de angajator cât și de salariați.
În țara noastră constituirea surselor necesare plăților ulterioare în cadrul sistemului de asigurări și protecție socială se realizează în cadrul următoarelor bugete, aprobate prin legea anuală a bugetului de stat și legea bugetului asigurărilor sociale de stat:
– bugetul sistemului public de pensii și alte drepturi de asigurări la care contribuie atât angajatorii cu cotizații diferențiate în funcție de grupa de muncă în care sunt încadrați angajații, cât și din contribuții ale angajaților care își desfășoară activitatea pe baza contractului individual de muncă, pe perioadă determinată sau nedeterminată;
– bugetul asigurărilor pentru șomaj, constituit atât din contribuții ale angajatorilor cât și din contribuții ale angajaților;
– bugetul Casei Naționale de Asigurări Sociale de Sănătate, care se constituie atât din contribuții ale angajatorilor, cât și din contribuția angajaților.
1.3. Dimensionarea nevoii de fond de rulment
1.3.1. Determinarea nevoii de fond de rulment de exploatare
Dimensionarea prin metoda analitică sau sintetică a stocurilor de valori de exploatare necesare desfășurării continue a activității curente, de exploatare a întreprinderii, în condiții de utilizare judicioase a capitalurilor bănești constituite din surse interne sau din afară este o etapă hotărâtoare în aprecierea necesarului de capitaluri pentru ciclul de exploatare (NFRE).
Însă, NFRE are în vedere în cadrul activelor de exploatare nu numai plasamentele de capitaluri în stocuri ci și în alte elemente de active circulante. Astfel, o parte a capitalurilor este imobilizată în creanțe față de terți evidențiate fie în contul ,,Clienți", pe bază de facturi de expediere a produselor sau de executare a lucrărilor, prestare a serviciilor, fie în efecte comerciale de primit, respectiv efecte comerciale acceptate de întreprindere, titluri care reflectă politica de credit comercial acordat de întreprindere. Dacă, creanțele față de debitorii întreprinderii sunt, în general imobilizări ineficiente de capital, fiind expresia pagubelor și daunelor aduse întreprinderii, o parte a lor pot avea un oarecare caracter de permanență. Astfel de debite provin din echipamentul de lucru, cota parte de suportabilitate convenită salariaților fiind virată, de regulă, în rate, pe un anumit interval de timp. De asemenea, întreprinderea înregistrează imobilizări de capitaluri în cursul perioadei (lunii) și din decontări neîncheiate cu bugetul statului. Este vorba, în principal, de taxa pe valoarea adăugată deductibilă înregistrată în facturile de aprovizionare a materiilor prime și materialelor consumabile de la furnizori.
Totodată, NFRE ia în calcul și pasivele de exploatare, reflectate în datorii minime și permanente (stabile) ale întreprinderii față de terți (alți agenți economici, salariații proprii, bugetul statului și bugetul asigurărilor sociale) amânate la plata față de momentul datorării, datorită sistemului de decontări a plaților practicat în economie sau a termenelor fixe de plată legiferate prin acte normative adoptate de puterea legislativă sau executivă a țării. În mod corect, pasivele stabile provin din modul de plată a salariilor, asigurărilor și protecției sociale aferente. a impozitului pe profit și taxei pe valoare adăugată colectată în facturile de expediere a produselor sau a facturilor de lucrări și servicii prestate clienților, a decontărilor prin plăți planificate pentru consumurile de energie electrică, energie termică, apă, gaze naturale când aceste consumuri sunt însemnate, toate aceste datorii fiind cu termene fixe de plată stabilite prin convenții, contracte sau acte normative.
De asemenea, pasivele stabile provin și din obligații cu termene aleatoare de plată, și anume: datorii față de furnizori pentru aprovizionări, din modul de preliminare a fondurilor pentru plata concediilor de odihnă la întreprinderile cu producție sezonieră, în special, din modul de preliminare în costuri a fondurilor pentru efectuarea reparațiilor capitale sau din modul de primire și cheltuire a garanțiilor pentru efectuarea reparațiilor la bunurile de folosință îndelungată în perioada de garanție în contul furnizorului. Dacă întreprinderea utilizează titlurile de credit pentru plata obligațiilor față de furnizor, pasivele stabile din aprovizionări reflectă creditul comercial primit de întreprindere.
În funcție de caracterul termenelor de plată a obligațiilor, fixe sau întâmplătoare, determinarea pasivelor stabile se face prin două metode:
– pasive stabile determinate prin metoda soldurilor zilnice;
– pasivele stabile determinate direct pe elemente de datorii.
Metoda soldurilor zilnice se utilizează pentru pasivele stabile din datorii cu termen fixe de plată. În acest caz pentru determinarea pasivelor stabile se alege termenul cu activitatea minima previzionată, calculul reducându-se în stabilirea la nivelul unei luni din acesta a sumei soldurilor minime zilnice de plata față de terți, suma care caracterizează prin extrapolare fiecare zi a anului
Utilizarea acestei metode presupune parcurgerea următoarelor etape:
– se stabilește pentru fiecare obligații de plată cota medie zilnică, astfel:
;
în care: dz= datoria medie zilnică;
D = suma trimestrială de plată aferentă fiecarei obligații;
Z = numărul de zile din trimestru (90 de zile).
– se determină pentru fiecare obligație, rezerva existentă la începutul lunii ( Ri) în funcție de datoria medie zilnică și numărul de zile de la ultima plată în luna precedentă celei pentru care se face calculul și până la finele acesteia ( nz):
Ri = dz*nz
– în cursul lunii de calcul se determină pentru fiecare evoluția soldului zilnic al acesteia (Sz), astfel:
Sz= SZ-1+ dz – pz
în care:
Sz-1 =sodul la sfârșitul zilei precedente;
pz = plata zilnică efectuată.
– pentru fiecare zi se stabilește suma soldurilor zilnice a datoriilor:
, în care i=l, 2, 3,…..,n reprezintă numărul datoriilor cu termen fixe de plată luate în calcul.
– se urmărește evoluția în cursul lunii a sumei soldurilor zilnice, a datoriilor, stabilindu-se suma minimă, care este pasivul stabil valabil pentru întregul an.
Metoda calculului direct, pe fiecare element de datorie cu termene aleatoare de plată conduce la determinarea pasivului stabil pe fiecare trimestru, pe baza următoarei relați de calcul:
în care:
Di= suma trimestrială programată a aprovizionărilor (A1k), a fondului de salarii (FS1k) și a garanțiilor de primit de la întreprinderile specifice (G1k);
Z =1) numărul de zile de întârziere a plății pentru aprovizionărilor de materii prime stability la o medie aritmetică ponderată pentru anul de bază în funcție de aprovizionările valorice relizate într-un interval (trimestru) și numărul de zile efective de întârziere calculate ca diferență între data recepției materialelor în întreprindere și data plății acesteia.
2) numărul minim de zile din anul de bază pentru care s-au preliminat sume de plată a concediilor de odihnă sau au fost primate garanții calculate astfel:
în care:
Pl0min = soldul minim lunar al preliminărilor pentru plata concediilor de odihnă în anul de
bază;
FS0 = fondul de salarii plătit în anul de bază;
Sl0min = soldul minim lunar al garanțiilor primite pentru efectuarea reparațiilor;
G0 = valoare garanțiilor totale prirnite în anul de bază.
Pentru pasivele stabile din modul de preliminare și cheltuiri a fondurilor pentru reparații capitale ( ), calculul se realizează trimestrial astfel:
în care:
K = trim I, II, III, IV;
Rk-1= preliminarile în costuri existente la finele trimestrului anterior;
Pl = suma lunară preliminată în costuri de regulă egală pe toată durata anului;
Cl = cheltuiala lunară programată pentru lucrările de reparații capitale.
Deci, nevoia de fond de rulment reprezintă necesarul de finanțat ca urmare a decalajului temporar dintre plăți și încasări și în speță, dintre fluxurile de exploatare și fluxurile datoriilor față de furnizori .
Se exprimă prin relația de calcul:
NFRE =Ae – Pe
în care:
Ae = active de exploatare, respectiv plasamentele de capitaluri în stocuri de materii prime, producție neterminată, produse finite precum și în creanțe față de terți (creditul comercial acordat clienților, TVA deductibilă);
Pe = pasive de exploatare (pasive stabile).
În urma efectuării operației de calcul, nevoia de fond de rulment poate avea o valoare pozitivă sau negativă. O valoare pozitivă indică un surplus de nevoi temporare.
Dacă acest surplus se datorează unei politici de investiții privind activele imobilizate, sau datorită creșterii vânzărilor, se consideră ca fiind o situație normală.
În cazul în care necesarul de fond de rulment este pozitiv, ca urmare a decalajului nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor pe de o parte și exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, se apreciază situația ca fiind nefavorabilă deoarece la nivelul întreprinderii se manifestă o încetinire a încasărilor și o urgentare a plăților.
O valoare negativă a necesarului de fond de rulment indică un surplus de resurse temporare în raport cu nevoile temporare.
Această situație se apreciază ca fiind normală, dacă este rezultatul angajării unor datorii cu scadență mai mare sau accelerării vitezei de rotație a activelor, sau anormală când este rezultatul unor activități de reînnoire a stocurilor.
Determinarea NFRE se poate face direct sub formă valorică sau în zile din cifra de afaceri.
1.3.2 Determinarea nevoii de fond de rulment în afara exploatării
În afara nevoii de fond de exploatare, nevoia de fond de rulment globală (NFRG) mai cuprinde și nevoia de fond de rulment aferentă activității financiare și activităților excepționale sau nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE).
NFRAE=Aae-Pae
Aae = active în afara exploatării;
Pae = pasive în afara exploatării;
Aae= Diverse creanțe + Capital subscris apelat și nevărsat + Valori mobiliare de plasament;
Pae= Datorii privind imobilizările + Datorii fiscale + Alte datorii + Venituri înregistrate în avans.
Deci, nevoia de fond de rulment globală reprezintă suma dintre nevoia de fond de exploatare și nevoia de fond de rulment în afara activității de exploatare.
NFRG = NFRE + NFRAE
1.4 Finanțarea nevoii de fond de rulment
Nevoia de fond de rulment se finanțează pe seama mai multor surse, care, în raport cu patrimoniul întreprinderii, se pot grupa în:
– surse endogene care există în mecanismul financiar al întreprinderii;
– surse exogene, din afară în completarea celor interne.
Sursele interne cuprind:
– fondul de rulment;
– sumele afectate din profitul net finanțării activelor circulante;
– alte surse (sumele aferente unor fonduri proprii și dividende constituite din profitul net până la consumarea pe distincția corespunzătoare). Sursele externe cuprind:
– creditele bancare pe termen scurt;
– creditele pe bonuri de trezorerie sau bonuri de casă;
– subvențiile de la bugetul pentru regii autonome;
– credite sau sume primite de la grupul de întreprinderi din care face parte întreprinderea;
– alte surse și anume avansuri de la clienți pentru realizarea de produse, sumele de care beneficiază întreprinderea ca înlesniri sau scutiri de impozite, prime pentru export.
1.4.1. Fondul de rulment – sursa de finanțare a nevoii permanente de active circulante
Nevoia de fond de rulment se determină ca diferență între activele de exploatare ce reprezintă imobilizarea capitalurilor bănești în diferitele categorii de stocuri, creanțe și decontări neîncheiate cu bugetul statului și pasivele de exploatare ce reprezintă datorii ale întreprinderii amânate, în mod obiectiv, la plată.
Ca regulă generală, putem spune că fiecărui element de activ îi este asociat un grad de lichiditate și fiecărui element de pasiv îi este asociat un grad de exigibilitate.
Asigurarea echilibrului financiar presupune realizarea concordanțelor între lichiditatea activului și exigibilitatea pasivului. Verificarea globală a acestei concordanțe este greu de controlat în realitate, datorită faptului că modificările de echilibru sunt continue, datoriile și creanțele transformându-se permanent.
Astfel, în practică, se procedează la compararea elementelor bilanțiere al căror grad de lichiditate sau de exigibilitate este mai scăzut.
Activele imobilizate a căror durată de existență în întreprindere este mai mare de un an și care au un grad de lichiditate scăzut trebuie să fie finanțat din resurse stabile pe termen lung, care au un grad de exigibilitate redus (este vorba de capitalurile proprii și împrumuturile pe termen mediu și lung).
Fondul de rulment este acea parte a capitalurilor permanente rămasă după finanțarea activelor imobilizate afectată finanțării ciclului de exploatare, respectiv activelor circulante. Fondul de rulment este o marjă de siguranță ce reflectă capacitatea întreprinderii de a-șj finanța ciclul sau de exploatare din capitaluri stabile.
Fondul de rulment se determină astfel:
FR= Cp-Ain
în care:
FR= fondul de rulment;
Cp= capitalurile permanente;
Ain= active imobilizate nete (la valoarea rămasă neamortizată).
Conform acestei modalități de calcul, fondul de rulment reflectă excedentul resurselor stabile față de utilizările durabile.
Având în vedere egalitatea bilanțieră a activului și pasivului întreprinderii, fondul de rulment se calculează și ca diferență între activul circulant și datoriile pe termen scurt, relația de calcul fiind următoarea:
FR = Ac-Dts
în care:
Ac= activele circulante;
Dts= datoriile pe termen scurt.
Bilanțul contabil se descompune în posturi bilanțiere, astfel:
IMOBILIZĂRI NETE CAPITALURI PROPRII
150 130
FOND DE RULMENT CREDITE PE TERMEN
30 MEDIU ȘI LUNG
50
ACTIVE CIRCULANTE FOND DE RULMENT
120 30
DATORII PE TERMEN SCURT
90
TOTAL ACTIV TOTAL PASIV
270 270
Cele două modalități de calcul a fondului de rulment sunt ilustrate de această descompunere a bilanțului. Dar, adevărata semnificație a acestuia este reflectată de prima modalitate, adică ca excedent de resurse stabile care permite finanțarea acelei părți a activelor circulante care deși cere o durată de rotație scăzută, prin reînnoirea constantă a acestora sunt asimilate utilizărilor durabile.
Prima condiție a echilibrului financiar este ca întreprinderea să aibă un fond de rulment pozitiv, adică să existe o marjă de siguranță financiară pentru aceasta. Marja de siguranță există dacă activele circulante sunt mai mari decât exigibilul pe termen scurt sau când activele imobilizate sunt mai mici decât capitalurile permanente.
Nivelul fondului de rulment nu poate fi apreciat decât prin compararea cu nevoia de fond de rulment al întreprinderii. Astfel, relația fundamentală este:
NFR = FR + Credite de trezorerie
În consecință, când analiza fondului de rulment se face prin cea de-a doua modalitate, comparând activele de exploatare cu datoriile pe termen scurt, trebuie să se țină cont de gradul de lichiditate al activelor sub un an și de gradul de exigibilitate a datoriilor pe termen scurt.
Fondul de rulment poate fi exprimat în sumă absolută și în raport cu volumul de activitate. Un fond de rulment estimat în valoare absolută are relativ o mică semnificație economică, de aceea este necesar să fie măsurat și în raport de volumul activității și mai ales în număr de zile din cifra de afaceri, după cum urmează:
a. în raport cu volumul de activitate, relația de calcul este:
Fond de rulment *100
Cifra de afaceri
în număr de zile cifra de afaceri, relația este:
Fond de rulment *360
Cifra de afaceri
Prima relație permite să se analizeze nivelul fondului de rulment în raport cu cifra de afaceri, iar a doua reprezintă viteza de rotație, exprimată în zile a fondului de rulment.
Analiza nivelului fondului de rulment trebuie să țină seama de specificacitatea, de natura activității întreprinderii. Analiza situației financiare a întreprinderilor nu se poate face fără a le situa în mediul economic și social de care aparțin și la nivelul activității căruia contribuie.
Reducerea necesarului financiar al exploatării și deci a fondului de rulment reclamă aplicarea a numeroase acțiuni asupra nivelului stocurilor, clienților și furnizorilor. Este bine să se reducă stocurile la minimum necesar bunului mers al întreprinderii, deoarece fondul de rulment ar putea să fie mai mic cu cât acestea se transformă mai repede în lichidități, cu mențiunea că gradul de lichiditate depinde de viteza de rotație, viteză ce se convine a fi accelerată prin aplicarea unor metode științifice de gestiune.
Acțiunile asupra clienților se referă la reducerea numărului acelora care achită contravaloarea mărfurilor și serviciilor la termene îndepărtate.
Acțiunile asupra furnizorilor constau în prelungirea termenelor de plată a mărfurilor și serviciilor furnizate de către aceștia.
În legătură cu nivelul fondului de rulment se pot adopta următoarele strategii:
– stabilirea medie a fondului de rulment în acoperirea necesarului financiar al exploatării, iar pentru diferențele în plus față de necesarul de vârf și diferența în minus față de necesarul perioadei cu volumul de activitate cel mai redus să se apeleze la credite de trezorerie și respectiv să se replaseze excedentul de lichidități pe termen scurt;
– stabilirea fondului de rulment la un nivel superior mediei necesarului financiar al exploatării, ceea ce înseamnă o atitudine prudentă a întreprinderii, deoarece execedentul, care este un fel de rezervă, poate fi utilizat la o eventuală creștere a necesarului. Această strategic dă naștere unor lichidități prea mari;
– stabilirea fondului de rulment la un nivel inferior mediei necesarului financiar al exploatării, ceea ce presupune a creditelor de trezorerie. Această strategie nu ține seama de riscul de a nu avea lichidități pentru efectuarea plăților.
Fondul total de rulment, după originea resurselor din care s-a format, se împarte în fond de rulment străin și fond de rulment propriu, iar după gradul de stabilitate a resurselor financiare se poate împărți în fond de rulment permanent și obligații pe termen scurt.
Fondul de rulment propriu se determină ca diferență între fondul de rulment total și obligațiile pe termen scurt și pe termen mediu și lung.
Fondul de rulment străin este format din obligațiile pe termen scurt și cele pe termen mediu și lung.
Fondul de rulment permanent se determină ca o diferență dintre fondul total de rulment și obligațiile pe termen scurt.
Fondul de rulment total se folosește pentru a stabili rata fondului de rulment, care nu reprezintă altceva decât rata solvabilității globale a societății comerciale.
Rata fondului de rulment într-o societate comercială este următoarea:
Fondul de rulment total
Obligațiile pe termen scurt
Dacă rata fondului de rulment este mai mică decât unitatea, îseamnă că societatea comercială nu-și mai poate achita datoriile, având o situație financiară grea. O rată mai mare ca unitatea exprimă măsura în care societatea comercială își poate achita datoriile pe termen scurt, prin transformarea în lichidități a activelor sale circulante, fără a diminua însă stocurile indispensabile desfășurării normale a activității.
O creștere mai mare a fondului de rulment se înregistrează dacă nu sporesc în perioada analizată activele imobilizate și nu se diminuează creanțele. Societățile comerciale trebuie să aibă un fond de rulment pozitiv din care să finanțeze stocurile necesare circuitelor economice.
Urmărirea creșterii fondului de rulment este una din regulile care trebuie să fie respectate, alături de regula finanțării stabile a activelor imobilizate, pentru realizarea echilibrului financiar.
Toate activele imobilizate trebuie să fie finanțate de capitalurile care rămân în întreprindere pe o durată cel puțin egală cu durata de întrebuințare a activelor imobilizate. Acest principiu al echilibrului financiar se realizează prin finanțarea activelor imobilizate din capitaluri permanente, adică din capitalul propriu și din împrumuturile pe termen mediu și lung.
Fondul de rulment este totodată și un indicator de lichiditate: cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât mai mari vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanțarea activelor circulante.
Din punct de vedere al conținutului, fondul de rulment poate fi de patru feluri:
a) fond de rulment brut (FRB);
b) fond de rulment net (FRN);
c) fond de rulment propriu (FRP);
d) fond de rulment străin (FRS).
Fondul de rulment brut se mai numește și fond de rulment total și desemnează toate elementele de active circulante susceptibile de a fi transformate în bani în termen mai mic de un an, să efectueze cel puțin o rotație;
Fondul de rulment brut, ca ansamblu al elementelor de activ caracterizate prin lichidități pe termen mai mic de un an, se compune din:
– stocuri diverse;
– creanțe – clienți;
– avansuri acordate furnizorilor;
– disponibilități bănești în casă;
– disponibilități bănești în cont;
– disponibilități bănești în carnete de cecuri eliberate.
Fondul de rulment net reprezintă cea mai mare însemnătate din punct de vedere operațional și sub aspectul analizei economice.
Fondul de rulment net reprezintă acea parte din capitalul permanent care poate fi utilizat pentru finanțarea activelor circulante, adică excedentul de capital permanent față de activele imobilizate, sau excedentul activelor circulante cu lichidități mai mici de un an față de datoriile cu exigibilitate pe termen mai mic de un an.
Fondul de rulment propriu definește excedentul capitalului propriu față de activele imobilizate și semnifică autonomia de care dispune o întreprindere în materie de finanțare a investițiilor.
Fondul de rulment străin se poate interpreta ca fiind egal cu datoriile la termen sau cu diferența dintre fondul de rulment net și fondul de rulment propriu.
Între activele circulante (Ac), resursele de trezorerie (Rt) și fondul de rulment net (FRN) există posibilitatea unei triple corelații din care să rezulte fond de rulment pozitiv, neutru sau negativ, după cum urmează:
Ac= Rt FRN = 0 FRN neutru
Ac> Rt FRN > 0 FRN pozitiv
Ac<Rt FRN < 0 FRN negativ
În cazul FRN neutru solvabilitatea pe termen scurt pare asigurată, însă există riscul diferit al elementelor de activ sau pasiv care face ca acest echilibru (Ac = Rt) să fie fragil. Realizarea viitoare a lichidității elementelor de activ poate fi compromisă ușor din diferite cauze:
– stocurile nu pot fi vândute din cauza unor conjuncturi nefavorabile;
– din cauza supraevaluării sau forța majoră.
Aceleași probleme pot apărea și în cazul creanțelor. Orice dereglare care se produce în raport cu lichiditatea anticipată a activelor sau cu exigibilitatea anticipată a pasivelor poate afecta echilibrul.
1.4.2 Creditul bancar – mijloc operativ de finanțare a nevoii complementare de fond de rulment
Dacă comparăm nevoia de fond de rulment cu fondul de rulment al întreprinderii, rezultă trezoreria care poate fi pozitivă sau negativă.
În cazul unei trezorerii pozitive, fondul de rulment este suficient de mare pentru acoperirea necesarului de fond de rulment și pentru asigurarea unei trezorerii care să permită valorificarea sumelor nefolosite în activitatea curentă a firmei. Astfel, prin plasarea disponibilităților bănești pe piața financiară, se urmărește un randament cât mai ridicat al plasamentului.
În cazul în care nevoia de fond de rulment este superioară fondului de rulment net, atunci trezoreria este negativă, întreprinderea înregistrând deficit de resurse.
În acest caz, întreprinderea caută surse de acoperire, cea mai utilizată posibilitate de finanțare a deficitului fiind creditul bancar pe termen scurt. Creditele bancare pe termen scurt se acordă de către bănci pentru activități de aprovizionare, producție și comercializare, pe o perioadă de până la un an, acelor firme care prezintă garanții ferme, au un cont în bancă și lucrează rentabil.
Creditele bancare pe termen scurt diferă prin obiect, modalități de acordare, garantare, rambursare, durată și cost, existând mai multe tipuri de credite.
Astfel, în Franța, există următoarele tipuri de credite pe termen scurt:
– credite pentru finanțarea exporturilor;
– credite generate de nevoia participării întreprinderii la comenzile publice;
– credite așezate pe creanțe comerciale pe termen scurt:
– credit de scont;
– credit de mobilizare a creanțelor comerciale;
– finanțarea prin borderou;
– credite motivate de nevoia de finanțare a activului circulant:
– facilități de casă;
– descoperirea de cont (fără garanție);
– credite releu;
– credit de trezorerie sau credit global de exploatare;
– avansuri în devize;
– credite de stocaj prin warrant;
– credite documentare
– credite oferite de Societățile de Factoring, societăți care realizează transferul de creanțe comerciale de la titularul lor la un organism care asigură reacoperirea lor.
În România, agenții economici pot beneficia de următoarele tipuri de credite pe termen scurt:
– creanțe comerciale (creditul de scont și operațiunile asimilate; factoringul, alte creanțe comerciale);
– credite de trezorerie (creditul global de exploatare; creditele pentru finanțarea stocurilor; creditele garantate cu valori financiare; credite acordate nerezidenților; alte credite de trezorerie);
– credite pentru export (credite garantate cu creanțe asupra străinătății; credite furnizori; credite comerciale acordate nerezidenților; alte credite de trezorerie).
Creditul de scont se acordă prin scontarea de către băncile comerciale a efectelor comerciale ale firmei înainte de scadență.
Scontarea este operațiunea bancară specifică economiei de piață care constă în plata de către o bancă comercială a unui efect comercial (cambie, bilet la ordin) înainte de ajungerea lui la scadență, către beneficiarul acestuia, reținând din valoarea nominală prevăzută în cadrul efectului comercial dobânda corespunzătoare până la scadență (scontul), precum și un comision.
Prin această plată cu anticipate a contravalorii efectului comercial, unitatea bancară acordă clientului sau un credit garantat cu efectele comercial scontate, transformându-le în mijloace bănești lichide necesare atât activităților de producție cât și de circulații.
Titlurile, pe care băncile comerciale le primesc la scontare, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
– posesorul trebuie să fie client al băncii;
– titlul să fie acceptat legal la plată;
– intervalul de timp dintre momentul prezentării spre scontare și scadența titlului să nu depășească un an.
La scadență, în baza drepturilor cambiale, banca încasează de la debitor sau tras suma încasată în cambie.
Stabilit ca procent din valoarea efectului comercial, scontul poartă denumirea de taxa scontului.
La rândul lor, băncile comerciale pot să resconteze efectele comerciale la banca centrală în același mod. Rescontul se referă la relațiile dintre băncile comerciale și banca centrală, pe când scontul se referă la relațiile dintre băncile comerciale și firme, producători și comercianți particulari.
Creditele de trezorerie sunt destinate asigurării echilibrului trezoreriei curente. Acestea se acordă de către bănci pentru finanțarea nevoii globale de fond de rulment, fără a avea un obiect nominalizat, în contul curent, în limita unui plafon stabilit anterior.
Creditele de trezorerie se acordă pe baza planului de trezorerie care se întocmește și se depune trimestrial la banca finanțatoare asigurând reactualizarea creditelor acordate în trimestrul anterior, în funcție de nevoile trimestrului pentru care se elaborează.
Creditele de trezorerie se determină ca diferență între activul corectat din situația patrimoniului trimestrului anterior, plus cheltuielile pentru realizarea producției contractate în trimestrul pentru care se întocmește planul, preluate din bugetul de venituri și cheltuieli, pe de o parte, și totalul pasivului din aceiași situație, plus încasările programate a se realiza în cursul trimestrului, preluate din bugetul de venituri și cheltuieli, pe de alta parte.
Activul se corectează cu activele circulante necreditabile stabilite de inspector cu ocazia verificării garanției creditelor (stocuri de materii prime fără mișcare, degradate, dezasortate, desperecheate, stocuri de producție neterminată din comenzi sistate, stocuri de produse finite fără desfacere). Din activ se deduc totodată, stocurile și cheltuielile creditate special și, în contrapartidă, din pasiv se deduc creditele acordate special.
Atunci când activele și cheltuielile sunt mai mari decât pasivele și încasările programate se înregistrează deficit de trezorerie care va fi acoperit prin solicitarea de noi credite în trimestrul respectiv peste nivelul celor aflate în sold în trimestrul anterior.
Excedentul de trezorerie constituie volumul creditelor care se vor rambursa în trimestrul următor. În situația în care excedentul de trezorerie este superior creditelor angajate, atunci diferența va fi plasată pe piață cât mai eficient posibil.
Soldul creditelor de trezorerie la începutul trimestrului I se preia din bilanțul contabil la încheierea exercițiului, iar la începutul fiecărui trimestru este influențat în plus sau în minus cu deficitul, respectiv excedentul de trezorerie din trimestrul anterior.
Acordarea creditelor bancare și nivelul dobânzii negociat cu banca se realizează în funcție de bonitatea financiară a agentului economic.
Bonitatea este verificată de organele bancare din surse directe de informare (bilanț contabil sau situații trimestriale ale indicatorilor financiari și patrimoniali, balanța de verificare, cont de profit și pierdere) sau, în mod indirect, prin informări de la partenerii de afaceri ai firmei în privința regularității onorării obligațiilor.
Firma trebuie să atașeze la planul de trezorerie trimestrial și modul de calcul al coeficienților ce caracterizează bonitatea financiară:
– coeficientul lichidității patrimoniale, de fapt coeficientul capacității de plată;
– coeficientul solvabilității patrimoniale;
– coeficientul rentabilității.
Din categoria creditelor de trezorerie se disting:
– creditul global de exploatare;
– credite pentru finanțarea stocurilor;
– credite garantate cu valori financiare;
– credite acordate importatorilor;
– alte credite de trezorerie.
Creditele pentru export se acordă pentru acoperirea nevoilor apărute ca urmare a operațiunilor de export de bunuri și servicii. În această categorie distingem: credite garantate cu creanțe asupra străinătății, credite furnizori, credite comerciale acordate nerezidenților, alte credite de trezorerie.
Creditele garantate cu creanțe acordate asupra străinătății reprezintă credite acordate exportatorilor pentru desfășurarea corespunzătoare a activității curente, în situația în care aceștia au acordat clienților lor din străinătate facilități în ceea ce privește termenele de plată. Acordarea acestor credite se face prin scontarea efectelor de comerț aferente creanțelor exportatorilor asupra străinătății.
Creditele furnizori sunt credite acordate exportatorilor rezidenți pentru exportul de bunuri și servicii. Acordarea acestui tip de credite se face, de regulă, prin scontarea cambiilor trase de furnizorul exportator asupra clientului importator sau a biletelor la termen emise de clientul importator.
Credite comerciale acordate nerezidenților reprezintă acele credite acordate direct firmelor cumpărătoare din străinătate pentru a putea plăti firmele exportatoare din Romania, aceștia din urmă fiind clienți ai băncii care a acordat creditele.
În categoria alte credite pentru export se încadrează acele tipuri de credite pentru export care nu se regăsesc în cadrul celor prezentate anterior.
Capitolul 2
Finanțarea directă și finanțarea indirectă
2.1.. Surse de finanțare a investițiilor
2.1.1. Finanțarea întreprinderilor
Finanțarea operațiunilor curente ale societății și a programelor sale de dezvoltare este, neîndoielnic, elementul-cheie al viitorului oricărei societăți comerciale.
În planul de finanțare, specialiștii societății trebuie să includă acele instrumente financiare, modalități de utilizare și condiții care să fie atractive pentru potențialii creditori/investitori, dar care să ofere, în același timp, cele mai avantajoase condiții pentru societatea respectivă.
Societățile comerciale își finanțează activitatea curentă și programele de dezvoltare din două surse principale: din fondurile generate de însăși desfășurarea unei activități profitabile, reținând din profit sume destinate continuării activității sau din fondurile atrase din afara societății.
Instrumentele financiare utilizate în mobilizarea de fonduri din afara societății se pot grupa în două mari categorii:
instrumente financiare de tipul împrumuturilor (credite bancare, obligațiuni);
instrumente financiare de tipul acțiunilor.
În orice moment al procesului de selectare a unui instrument financiar, trebuie să se tina seama de faptul că vorbim de atragerea banilor altora, deci este necesară îmbinarea intereselor societății cu ale investitorilor. Prin urmare, selectarea instrumentului financiar ce va fi utilizat și modalitatea de plasare a acestuia către investitori se realizează plecând de la aceste premise și, în general, ținând cont de patru factori importanți care se analizează atât independent, cât și prin relațiile dintre aceștia:
Caracteristicile tipului de instrument financiar avut în vedere;
Modalitățile de plasare;
Disponibilitatea fondurilor pe piețele financiare, internă și internațională;
Situația prezentă și viitoare a societății, perspectivele de creștere ale acesteia.
În alegerea tipului de instrument financiar se iau în considerare trei variabile esențiale:
dreptul investitorului asupra veniturilor viitoare ale societății;
dreptul investitorului de a participa la luarea deciziilor;
dreptul investitorilor asupra activelor societății în cazul lichidării.
OBLIGAȚIUNEA, ca instrument financiar, este o formă de împrumut; ea oferă investitorilor un venit fix, dar sigur (în limita riscului asumat cu privire la posibilitatea apariției insolvabilității societății), se poate oferi celor interesați în pachete mici și are un risc mai mic pentru investitor, cu precizarea că, într-un mediu inflaționist, riscul creste considerabil.
ACȚIUNILE sunt titluri de valoare care oferă deținătorului un venit rezidual – adică dreptul sau se exercita numai asupra unei parți din veniturile societății, respectiv acea parte care rămâne după plata tuturor obligațiilor societății, inclusiv după plata împrumuturilor de orice tip și a dobânzilor aferente. Investiția în acțiuni oferă investitorului două forme de venituri:
dividendele;
veniturile suplimentare obținute din creșterea valorii acțiunilor cumpărate.
Neoferind un venit fix, riscul investiției în acțiuni este mult mai mare, dar obținerea unor venituri mai mari este probabilă. Obținerea finanțării necesare prin emisiune suplimentară de acțiuni și plasarea acesteia pe piață (interna sau internațională) este o soluție viabilă dacă avantajele pur economice sunt corelate cu anumite considerente de ordin strategic:
atragerea unor investitori, fie strategici, fie financiari;
privatizarea societății comerciale astfel încât plasarea unei parti din capital către sectorul privat să constituie un prim pas în atingerea acestui obiectiv;
expunerea societății pe plan internațional și facilitarea accesului viitor al societății respective la această piață, atât ca piață de desfacere și aprovizionare, cât și ca piață pe care se pot obține viitoare finanțări.
Există, bineînțeles, și alți factori care influențează alegerea celei mai eficiente modalități de finanțare, dar unul dintre aceștia – factorul timp – este determinant; o soluție la un moment dat poate fi foarte bună, dar, într-o altă perioadă de timp, total neinspirată.
2.1.2. Sursele proprii pentru investiții
Fondurile proprii ale agenților economici (ceea ce reprezintă, în esență, autofinanțarea lor) exprimă capacitatea acestora de a produce resurse de investiții din activitatea de exploatare și din alte activități. Elementul definitoriu al autofinanțării îl reprezintă asigurarea dezvoltării activității pe seama resurselor financiare proprii.
Se consideră că întreprinderea se autofinanțează, într-un orizont de timp mediu (un ciclu de producție și investițional), dacă ea are capacitatea de a obține asemenea rezultate financiare care să-i permită rambursarea creditelor și plata dobânzilor aferente. Prin urmare, politica de autofinanțare a întreprinderii nu înseamnă renunțare la împrumuturi bancare.
Profitul net rezultat din exercițiul financiar este repartizat atât pentru dezvoltare, cât și pentru alte destinații: dividendele acționarilor, premii pentru salariați etc.
Agentul economic se autofinanțează atunci când obține un profit care poate servi, în același timp, ca remunerare a capitalurilor angajate și ca sursă de investiții, care să contribuie la mărirea sau menținerea competitivității sale pe piață.
În vederea dezvoltării afacerii, firmele alocă acestui scop o parte din profit, constituind, astfel, o parte din capitalul pentru expansiune.
Un anumit sprijin ce se poate acorda firmelor, ar fi aplicarea unui sistem fiscal rezonabil, adică o impozitare a profiturilor la cote care să nu descurajeze acumularea pentru investiții. În această idee s-a luat măsura de înlocuire a sistemului de impozitare bazat pe cota de 45% cu unul bazat pe o cota de 38% într-o primă fază, pentru ca apoi să se ajungă la cota de 25%. Odată cu aceasta, au fost desființate scutirile și reducerile de impozite pe profit.
Reducerea cotei de impozitare a profitului are urmări favorabile pe un plan mai larg și anume: posibilitatea mai mare de acumulare pentru firmă; prin investiții creste potențialul întreprinderii; are loc creșterea cifrei de afaceri, a profitului, deci a bazei de impozitare, ceea ce implică bani mai mulți pentru bugetul de stat.
Micșorarea sarcinii fiscale pe profitul întreprinderii, ca și scutirea de impozitul aferent profitului reinvestit, reprezintă sau ar trebui să reprezinte o strategie a oricărui stat unde se dorește o relansare a economiei.
Amortismentul cumulat servește întreprinderii pentru finanțarea înnoirii activelor fixe (imobilizărilor) ajunse la limita duratei lor de funcționare, precum și pentru nevoile de dezvoltare – modernizare. În principiu, disponibilitățile bănești provenite din amortismente sunt destinate investițiilor. Se poate însă, ca o parte din amortismente să fie întrebuințată pentru rambursarea împrumuturilor, pentru finanțarea activității de exploatare (creșterea stocurilor, creditarea clienților etc.).
Politica de amortizare este folosită în vederea sprijinirii procesului de dezvoltare a producției.
Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcțiune servesc drept capital pentru investiție. Unele elemente de active fixe sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de funcționare sau la sfârșitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele încasate alimentează fondul de dezvoltare din care se finanțează investițiile. Este important ca de aceste sume să se țină seama la aprecierea necesarului de capital pentru achiziția unui nou utilaj. Pentru acesta ele se scad din prețul de achiziție al noului utilaj.
Pot fi situații când unele mașini, clădiri etc., existente în proprietatea firmei, sunt utilizate la un nou proiect al sau de dezvoltare-modernizare. În acest caz, valoarea reziduală a respectivelor active reprezintă o economie de capital bănesc, legată de noul proiect. Aceste utilaje, însă, constituie un element al efortului investițional, valoarea lor rămasă este inclusă în totalul cheltuielilor de investiții inițiale.
Activele fixe devenite disponibile, datorită restructurării activității firmei, dar încă bune de exploatare, sunt vândute, închiriate, date în locație de gestiune etc., având loc fenomenul de dezinvestire.
Emiterea si vinderea de acțiuni
Economisirile de bani se fac atât de către populație, cât și de către agenții economici. Condiția esențială a economisirii o constituie dezvoltarea producției materiale, creșterea în ritm susținut a produsului intern brut.
Se disting două segmente ale pieței de capital: unul în care nu se folosesc hârtiile de valoare (gestionat de băncile comerciale) și altul în care sunt folosite hârtiile de valoare (acțiuni, obligațiuni etc.), segment în care acționează bursa de valori.
Piața de capital cuprinde:
a) băncile și instituțiile financiare specializate, care, pe lângă rolul lor principal de finanțare a agenților economici, ajută în a lansa emisiunile de acțiuni și obligațiuni; în această situație, băncile joacă un rol intermediar;
b) bursele de valori mobiliare, care creează posibilitatea cotării și negocierii titlurilor; joacă un rol de intermediar atunci când deținătorul de titluri dorește disponibilități, acesta putând să le vândă altor persoane prin intermediul burselor;
c) alți intermediari (companii de asigurare): între cei care oferă capital și cei care solicită capital relația are loc pe o piață, la care se disting două componente:
piața primară, care include emisiunile titlurilor de valoare (acțiuni, obligațiuni etc.) și achizitionarea acestora de către diferiți agenți ai cumpărătorilor care posedă capital;
piața secundară, care se bazează pe bursele de valori mobiliare unde se negociază acțiuni și obligațiuni.
Emiterea și vinderea de acțiuni pe piață constituie o altă cale importantă de finanțare a investițiilor, asigurând procurarea de lichidități. Acțiunea este un titlu de valoare care atestă dreptul de proprietate al unei persoane asupra unei "parți" dintr-o societate pe acțiuni. Valoarea nominală a unei acțiuni este dată de sporul de capital social preconizat și de numărul de acțiuni în care este împărțit capitalul depus pentru înființarea societății comerciale. Prețul de piață sau cursul acțiunii este dat de performanțele economice ale societății care a emis-o.
Finanțarea societăților comerciale prin emiterea de acțiuni, prezintă avantajul că investitorul este recompensat numai atunci când firma realizează profit și este capabilă să plătească dividende. În plus, capitalul investit nu trebuie returnat decât în momentul în care firma este lichidată (în măsura în care aceasta are posibilități).
Capitolul 3
Analiza costului de finanțare
3.1. Necesitatea calculelor de eficiență a investițiilor
În condițiile economiei de piață, există două motivații principale pentru efectuarea investiției: creșterea cererii de produse pe piață și tendința de sporire a profitului. Investiția este utilizată ca mijloc de creștere a cantității de produse, dar și de îmbunătățire a calității produselor, de lansare a altora noi, de reducere a costurilor etc. Mai mult decât orice activitate, afacere etc., în cazul investiției compararea rezultatelor cu eforturile/costurile aferente este o cerință esențială a conducerii raționale și rentabile. Niciodată scopurile urmărite, ca și efectele care le exprima și le concretizează, nu vor putea fi evaluate și apreciate dacă sunt luate în mod separat, independent de cheltuielile și resursele necesare pentru realizarea lor.
Calculele de eficiență necesită stabilirea atât a cheltuielilor, cât și a efectelor sau rezultatelor aferente proiectului.
Cheltuielile de investiții se stabilesc cu rigurozitate, pentru că, din momentul concretizării lor în construcții, utilaje etc., ele devin ireversibile, nu mai este posibil, în general, de a reveni asupra lor în condiții avantajoase. Erorile săvârșite în privința investițiilor sunt deosebit de costisitoare, generând irosirea unor resurse sau cheltuieli mari pentru remedieri, refaceri etc.
Efectele economice ale proiectului nu pot fi calculate decât pornindu-se de la cele obținute la întreprinderile similare din țară sau străinătate. Pentru estimarea nivelului lor, se operează cu informații previzionate prospectiv, pe un orizont de timp destul de îndelungat, specific duratei de viață a obiectivului, referitoare la: performanțele și parametrii de funcționare ai viitoarelor capacități de producție și servicii; aspectele comerciale ale activității, legate atât de condițiile aprovizionării cu resurse, cât și cele privind vânzarea produselor (piața, cererea, prețurile și încasările); aspectele și rezultatele financiare finale. Însăși durata de viață economică a produselor ce se vor realiza, precum și durata de funcționare eficientă a activelor fixe sunt parametrii previzionați.
Explicația riscului din domeniul investițiilor este legată de faptul că soluțiile tehnice și tehnologice, care pot fi moderne în momentul proiectării, se învechesc într-un timp scurt, datorită noilor perfecționări ce apar. De asemenea, poate apare o uzură morală a produsului, parametrii săi calitativi, funcțiile, etc. ne mai corespunzând noilor cerințe.
Pentru a preveni sau a cunoaște consecințele nefavorabile, se fac o serie de calcule, bazate pe probabilități și simulări, prin care se estimează modificări în privința prețului de desfacere, a evoluției cererii pe piața, a fluxurilor de venituri anuale, cantității ce va fi produsă în fiecare an, duratei de viața economică a proiectului sau produsului, gradul de utilizare a capacității de producție etc.
Analizele și comparațiile ce se fac asupra investiției scot la iveală eventualele costuri suplimentare sau lucrări de prisos, conduc la dezvăluirea unor posibilități de îmbunătățire a soluțiilor tehnico-economice cuprinse în proiect. Totodată, se analizează modul cum investiția răspunde cerințelor de dezvoltare economică pe o linie modernă și eficientă. În acest sens, trebuie ținut seama de multiplele obiective ale dezvoltării economico-sociale a țării, cum sunt: creșterea numărului angajaților, creșterea bunăstării, ameliorarea balanței de plați externe, dezvoltarea infrastructurii economice și sociale etc. Astfel de obiective sunt cuprinse în programele de dezvoltare economică și socială a Guvernului; ele facilitează eforturile agenților economici privind identificarea și promovarea căilor și modalităților de realizare a investițiilor oportune și eficiente.
Evaluarea proiectelor de investiții urmărește, pe de altă parte, costurile și încasările pentru agentul economic (întreprindere), iar pe de altă parte eforturile și avantajele pentru economia națională. Alături de aspectele financiare proprii obiectivului în cauză, trebuie relevate implicațiile acestuia în ansamblul economiei naționale, contribuția lui la acumularea totală pentru societate, prin compararea "costurilor sociale" cu "efectele sociale".
3.2. Indicatori dinamici și statici (prezentare teoretică)
Un fenomen, un proces economic va fi caracterizat de un număr mai mare sau mai mic de indicatori, în funcție de gradul său de complexitate, nefiind exclusă posibilitatea ca în cadrul aceleiași variante unii dintre indicatori să fie favorabili, iar alții nefavorabili. În aceste situații, cu atât mai mult se va impune dublarea calculelor economice de o analiză economică corespunzătoare.
Revenind la sistemul indicatorilor eficienței economice a investițiilor, acesta cuprinde patru mari grupe de indicatori, după cum urmează:
Indicatori cu caracter general.
Indicatori de bază.
Indicatori specifici diferitelor obiective și ramuri.
Indicatori suplimentari.
3.2.1. Indicatori cu caracter general
O primă grupă de indicatori, menită a contribui la formarea unei imagini globale asupra condițiilor concrete de eficiență economică în care se va realiza și funcționa obiectivul de investiții este grupa indicatorilor cu caracter general.
În cadrul acestei grupe sunt incluși următorii indicatori: capacitatea de producție; numărul de salariați; costul de producție; profitul; productivitatea muncii; rentabilitatea.
3.2.1.1. Capacitatea de producție
După cum este cunoscut, acest indicator exprimă producția maximă ce poate fi obținută într-o perioadă de timp, în condiții normale de funcționare a capitalului fix, de utilizare a resurselor umane și materiale și a unui anumit coeficient de schimburi.
Notată prin Q capacitatea de producție se exprimă, în general, în unități fizice de producție.
Aceeași capacitate de producție poate fi exprimată și în unități valorice:
în care: Q – capacitatea de producție exprimată valoric;
qj – capacitatea fizică de producție a obiectivului j;
pj – prețul obiectivului j de producție.
Capacitatea de producție este un indicator de volum, care concretizează de fapt un prim efect al efortului investițional făcut, arătându-ne o imagine de ansamblu, globală asupra mărimii obiectivului.
3.2.1.2. Numărul de salariați
Acest indicator trebuie încă din faza de proiectare, el stabilindu-se în corelația cu producția, productivitatea muncii și coeficientul de schimburi.
Totodată, indicatorul amintit trebuie cunoscut și în structură, pe categorii de specialiști (muncitori, tehnicieni etc.).
Este de remarcat faptul că numărul de salariați va trebui stabilit pornindu-se de la producție, luându-se în considerare o anumită productivitate a muncii.
3.2.1.3. Costul de producție
Este unul din indicatorii cu foarte mare putere de sinteză, arătând de fapt condițiile concrete de efort economic, în care se va realiza producția proiectată. În el reflectă, de fapt, calitatea activității desfășurate, este oglinda acesteia.
Costul de producție trebuie cunoscut atât la nivelul întregii producții realizate, cât și la nivelul fiecărui sortiment de producție în parte, ca și pe unitatea de produs. Reducerea costului de la o perioadă la alta se înscrie ca una din căile principale de creștere a profitului. Aprecierea eficienței economice se poate face fie calculând cheltuielile de producție, fie luând în considerare cheltuielile materiale luate ca pondere în volumul total al cheltuielilor de producție etc.
3.2.1.4. Profitul
Efectul net, scopul urmărit de oricare întreprinzător este profitul. Prin intermediul profitului întreprinzătorului asigură premisele necesare pentru creșterea capitalului fix.
Pe baza profitului firmele au posibilitatea să calculeze unul dintre cei mai importanți indicatori și anume rata profitului (a rentabilității), care de fapt arată ce capacitate are acesta de a produce profit.
Ținând seama de ramura în care se realizează un obiectiv sau altul, de particularitățile acestuia, lista indicatorilor cu caracter general poate fi completată eventual și cu alți indicatori.
3.2.1.5. Productivitatea muncii
O variantă de investiții, oricât de convenabilă ar fi la alți indicatori de eficiență economică, dacă nu oferă și o productivitate competitivă, este greu de crezut că ar putea fi acceptată.
În concordanță cu acest indicator se cunosc numeroase relații de calcul, din care vom aminti numai câteva:
; ; ; ; ; etc.
în care:
W – productivitatea muncii;
Ft – timpul necesar obținerii unei cantități de producție;
q – cantitatea de producție obținută într-o perioadă de timp;
Ns – numărul de salariați;
Q – valoarea producției obținute.
În calculele de eficiență economică însă, productivitatea muncii trebuie privită din ce în ce mai mult ca o cauză a producției și nu ca efect al acesteia.
Cu alte cuvinte, nu vom aștepta să obținem producția pe care să împărțim la numărul de salariați, ci vom stabili, mai întâi, cu ce productivitate se va lucra.
În același mod trebuie pusă problema și în evaluarea eficienței economice a diverselor variante de investiții; pornind de la o anumită productivitate a muncii să ajungem să dimensionăm numărul de salariați și producția. Numai în acest mod se poate asigura o justificare economică corectă, dacă este într-adevăr bine să investim capitalul într-o anumită direcție sau nu. Însăși angajarea ulterioară a salariaților se va face pe baza criteriului de selecție dictat de acest indicator – productivitatea muncii.
3.2.1.6. Rentabilitatea
În economia de piață cel mai important indicator de eficiență economică este rentabilitatea. În practică se mai numește profitabilitatea respectiv, rata rentabilității sau rata profitabilității. Există mai multe formule de calcul, din care reținem pe următoarea:
în care: r-rentabilitatea; C-cheltuielile de producție; P-profitul obținut;
Evident că în analiza economică se va opta pentru varianta care are rentabilitatea cea mai mare. În esență, rentabilitatea exprimă conceptul clasic al eficienței economice, deoarece profitul concretizează scopul urmărit pe piață (efectul final al oricărei activități productive) iar costul producției sintetizează resursele (umane, materiale, financiare) consumate.
3.2.2. Indicatori de bază
Spre deosebire de indicatorii prezentați la grupa anterioară, indicatorii de bază sunt proprii analizei eficienței economice a investițiilor și constituie cea mai importantă grupă de indicatori, fără de care este de neconceput adoptarea unei judicioase decizii de a investi.
3.2.2.1.Volumul capitalului investit
Acest indicator reflectă efortul total economic pentru realizarea unui anumit obiectiv de investiții. Indicatorul amintit se calculează astfel:
It=Id+Ic+Mo+Cs
It – volumul total al capitalului investit;
Id – volumul capitalului destinat investițiilor directe;
Ic – volumul capitalului investițiilor colaterale;
Mo – necesarul inițial de mijloace circulante;
Cs – cheltuieli suplimentare (legate de pregătirea cadrelor, supravegherea lucrărilor etc.).
După cum se poate observa, în efortul investițional total al unui întreprinzător intră valoarea investiției directe, reflectată prin devizul general, investițiile colaterale, cheltuielile referitoare la dotarea inițială cu mijloace circulante precum și cheltuielile suplimentare efectuate de întreprinzător.
În ceea ce privește materializarea propriu-zisă a investițiilor, aceasta se concretizează în capitalul fix activ cât și capitalul fix pasiv.
Capitalul fix activ se referă la mașini, utilaje, instalații care participă nemijlocit la procesul de producție și care, de fapt, hotărăsc soarta acestuia, iar capitalul fix pasiv se referă la diverse hale, clădiri care asigură funcționarea în bune condiții a capitalului fix activ.
3.2.2.2. Durata de realizare a lucrărilor de investiții
În cadrul acestei perioade de timp are loc de fapt materializarea eforturilor investiționale de capital fix.
Specific acestei perioade este faptul că fonduri de valori însemnate sunt dislocate din circuitul economic fără ca acestea să producă nimic până la finalizarea obiectivului. Iată de ce atât constructorul cât și beneficiarul trebuie să colaboreze în această perioadă și să identifice toate căile posibile ce au ca numitor comun reducerea duratei de execuție a obiectivului (d).
O problemă deosebită a acestei perioade de timp se referă la modul de eșalonare a cheltuielilor de capital pe fiecare an în parte, din cadrul duratei de realizare; în acest context se va urmări ca partea cea mai mare a fondurilor să fie alocate către sfârșitul duratei de execuție.
De asemenea, reține atenția și o altă problemă specifică acestei perioade de timp, și anume, eventualitatea punerii în funcțiune a unor capacități parțiale de producție. În situația în care acest lucru este posibil se va urmări o asemenea eșalonare a fondurilor de investiții încât unele capacități de producție să poată produce chiar în decursul duratei de realizare a obiectivului.
Din cele arătate mai sus, rezultă încă o dată, mai întâi, că durata de realizare va trebui să fie cât mai mică, atât pentru a atenua efectul imobilizării capitalului în această perioadă, cât și pentru a evita risipa și degradările pe șantierele de construcții, la care se adaugă o altă problemă foarte importantă cea a evitării demodării produselor.
O durată mare de realizare poate conduce ca după punerea în funcțiune a capacității respective de producție, produsul să nu mai fie căutat pe piață sau să fie căutat dar sub alți parametri tehnico-economici și calitativi.
Acest raționament va influența favorabil eficiența economică prin faptul că fondurile de investiții din anii în care o parte din capacități vor funcționa, și deci vor produce, se vor diminua cu profitul obținut pe aceste capacități în anii respectivi, aspect ce va influența pozitiv eficiența economică.
3.2.2..3. Investiția specifică
Acest indicator sintetizează corelația dintre efortul investițional, pa de o parte, și efectul obținut sub forma capacității de producție, pe de altă parte; se poate calcula atât pentru construcții noi, cât și pentru modernizări, dezvoltări retehnologizări de capacități de producție, la care se mai adaugă cazul în care se compară mai multe variante.
În cazul obiectivelor noi:
, unde:
s – investiția specifică;
It – volumul investiției;
qh – capacitatea de producție exprimată în unități fizice.
În practică, uneori, când producția viitorului obiectiv ce se va realiza este eterogenă, se impune calculul acestui indicator în funcție de capacitatea de producție exprimată valoric:
, unde:
It – volumul total al investiției; Qh – capacitatea anuală de producție.
În cazul modernizării, dezvoltării sau retehnologizării unor obiective existente, investiția specifică se calculează astfel:
,unde:
sm – investiția specifică pentru modernizări, dezvoltări, retehnologizări;
qmi – capacitatea de producție existentă înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare;
qo – capacitatea de producție existentă înainte de modernizare, dezvoltare, retehnologizare.
Ca și în cazul construcțiilor noi și în cazul modernizării, dezvoltării, retehnologizării, indicatorul respectiv se poate calcula și în funcție de sporul valoric de capacitate:
, unde:
Qmi – capacitatea de producție exprimată valoric după modernizare;
Qo – capacitatea de producție exprimată valoric înainte de modernizare.
3.2.2.4. Termenul de recuperare a investiției
Este un alt indicator sintetic de eficiență economică a investițiilor care exprimă corelația dintre efortul de capital investit, pe de o parte și efectul obținut sub forma profitului anual, pe de altă parte.
Acest indicator, ca și în cazul investiției specifice, se poate calcula în mai multe situații:
Pentru construcția unor obiective noi:
, unde:
T – termenul de recuperare a capitalului investit;
It – valoarea capitalului investit;
Ph – profitul anual.
În acest mod de calcul, indicatorul reflectă care este perioada de timp în care se va recupera capitalul investit din profitul anual obținut.
Termenul de recuperare a capitalului investit se mai poate calcula astfel:
, unde:
T – termenul de recuperare;
P – diferența dintre profitul proiectat și cel realizat în cadrul perioadei de atingere a parametrilor proiectați;
P’ – profitul suplimentar realizat în cazul punerii în funcțiune a unor capacități parțiale de producție în cadrul duratei de realizare a obiectivului.
Pentru compararea a două sau mai multe variante de investiții, termenul de recuperare a investiției se calculează astfel:
, unde:
T – termenul de recuperare a investiției suplimentare;
Ii – Ij – diferența de capital investit în varianta i față de varianta j de investiții;
Phi – Phj – sporul de profit obținut în varianta i față de varianta j de investiții.
În această formă de calcul, indicatorul exprimă în câți ani se va recupera diferența de capital prevăzută în varianta i față de varianta j prin sporul de profit obținut, calculat ca diferență între profitul variantei i de investiții față de profitul variantei j.
3.2.2.5. Coeficientul de eficiență economică a investițiilor
Acest indicator sintetizează corelația dintre profitul anual obținut în urma realizării investiției, pe de o parte, și efortul de capital investit, pe de altă parte.
În situația realizării unor investiții pentru construcția de obiective noi, indicatorul se calculează astfel:
, în care:
e – coeficientul eficienței economice a investițiilor;
Ph – profitul anual obținut ca urmare a realizării investiției;
It – volumul capitalului antrenat pentru realizarea obiectivului.
3.2.2.6. Cheltuieli echivalente sau recalculate
Procedând la evaluarea eficienței economice a investițiilor pentru diversele variante posibile de urmat, frecvent ne întâlnim cu situații în care o variantă presupune în faza investițională un efort de capital mai mare comparativ cu alta variante, însă, după punerea în funcțiune, costurile de exploatare se află de fapt în relație inversă.
Pe plan general, problema ridicată mai sus poate fi sintetizată astfel:
Ij > Ij dar Chi < Chj
Se pune întrebarea, dacă să optăm pentru o variantă cu un efort mai mic de capital investit sau pentru alta cu un cost de exploatare anual mai mic.
Pentru a lua o decizie eficientă vom opta pentru un cost mic investițional la achiziție sau dimpotrivă vom accepta un cost de achiziție mai mare, în ideea unor economii pe care le vom înregistra la costurile de exploatare în perioada de funcționare a acestuia?
Ieșirea din impas o oferă indicatorul cheltuieli echivalente, care cuantifică efortul total, atât de investiții cât și de exploatare:
K = It + Ch De , unde:
K – cheltuielile echivalente;
Ch – costurile anuale de producție;
De – durata eficientă de funcționare a obiectivului.
Indicatorul analizat este un indicator de efort economic și reflectă efortul total (investiții și costuri de producție) necesar pentru realizarea și funcționarea viitorului obiectiv.
Indicatorul notat cu K asigură comparabilitatea datelor numai dacă ăn toate variantele capacitățile de producție sunt egale; în situația în care capacitățile de producție diferă, pe variante, indicatorul va trebui calculat în forma sa specifică, astfel:
, în care:
k – cheltuielile echivalente specifice;
K – cheltuielile echivalente;
De – durata eficientă de funcționare a obiectivului.
Indicatorul cheltuieli echivalente specifice reflectă o situație cu atât mai convenabilă, cu cât nivelul său este mai scăzut.
3.2.2.7. Randamentul economic al investiției
Scopul oricărui întreprinzător este de a obține cât mai mult profit. Evident, în domeniul investițiilor de capital problema se pune în mod similar.
Vorbind despre acest scop însă ce trebuie atins, distingem mai multe categorii de profit ce se regăsesc în calculele de eficiență economică a investițiilor.
Astfel avem:
Profitul anual (Ph), care se calculează ca diferență între valoarea producției și costul producției:
Ph = Qh – Ch , unde:
Ph – profitul anual;
Qh – valoarea anuală a producției;
Ch – costul anual al producției.
Profitul total (Pt) a cărui semnificație este profitul realizat din momentul punerii în funcțiune a obiectivului și până la expirarea duratei de funcționare:
Pt = Ph De, unde:
Ph – profitul anual;
De – durata eficientă de funcționare.
Profit de recuperare (Pr), care reprezintă partea din profitul total destinată recuperării fondurilor de investiții cheltuite. Profitul de recuperare reprezintă profitul obținut până la expirarea termenului de recuperare a investiției.
Pr = It
Profitul final reprezintă partea profitului total obținută după expirarea termenului de recuperare a investițiilor
Pf = Pt – Pr sau Pf = Pt – It
în care:
Pf – profitul final;
Pr – profitul de recuperat;
It – valoarea capitalului investit;
Pt – profitul total.
Desigur, se naște întrebarea, care ar fi principalele căi de sporire a randamentului economic al investiției, în condițiile unui anumit capital dimensionat pentru realizarea unei investiții?
Căile ce vor conduce la realizarea acestui deziderat sunt înseși căile de creștere a profitului final, după cum urmează:
reducerea timpului de recuperare a investiției;
reducerea cheltuielilor de producție;
prelungirea duratei de funcționare a obiectivului;
Creșterea valorii producției prin sporirea producției fizice, ridicarea calității producției, îmbunătățirea structurii sortimentale a acestora, aspecte ce se vor reflecta în prețuri de vânzare superioare etc.
3.3. Necesitatea cuantificării factorului timp
Legătura dintre investiții și timp se urmărește pe mai multe segmente ale procesului investițional. Timpul este, deci, un factor de legătură dintre investiții și progresul general al societății, timpul acționează ca un multiplicator al efectelor investiționale. În mod concret timpii operatori în procesul investițional sunt:
durata necesară pentru proiectarea și elaborarea documentației tehnico-economice;
durata de execuție a lucrărilor de investiții;
durata atingerii parametrilor proiectați;
durata de recuperare a fondurilor de investiții cheltuite;
perioada stabilită pentru restituirea creditelor;
durata de funcționare a obiectivului respectiv; imobilizările de fonduri bănești sunt mici.
Procesul investițional se desfășoară într-o perioada îndelungată de timp. De la data adoptării deciziei de a se construi un obiectiv este necesar să treacă 6 – 12 luni, uneori chiar mai mult pentru elaborarea documentației tehnico-economice de execuție a investiției respective, după care urmează o perioadă de circa 2 ani, pentru realizarea lucrărilor de construcții și de montaj ale utilajelor pe șantier. Punerea în funcțiune a obiectivului de investiții marchează trecerea sa la o alta etapă, aceea de desfășurare a procesului de producție, care se poate întinde pe durata a zeci de ani.
Durata de funcționare a obiectivului reprezintă al treilea principal timp operator din cadrul procesului investițional deoarece acum se verifică eficiența economică. Dacă până la începerea duratei eficiente de funcționare obiectivul respectiv consumă resurse materiale și umane, exprimate de fondurile de investiții cheltuite, fără să furnizeze nici un efect util, în această perioadă are loc procesul de livrare către societate a efectelor economice. Odată cu punerea în funcțiune a obiectivului de investiții viața economică a acestuia trece într-o nouă fază, aceea de concretizare în produse finite. Prin vânzarea produselor finite se obține profit.
În calculele de eficiență economică se compară mărimea profitului ce se preconizează a fi obținut dintr-o acțiune productivă, cu fondurile de investiții necesare. Trebuie luat în calcul faptul că fondurile de investiții se cheltuiesc într-o anumită perioadă de timp relativ scurtă de 1-2 ani, diferită de perioada în care se obține profitul, de 15-20 ani în cazul utilajelor și de 60-80 ani în cazul clădirilor. Până acum s-a făcut o analiză statică, adică s-a făcut abstracție de influența timpului asupra efectelor finale, iar de acum înainte cuantificăm tocmai influența factorului timp asupra întregului proces investițional sub forma unei analize dinamice.
În analiza dinamică se aduc valorile dispersate în timp la un singur moment. Procedeul folosit se numește tehnica actualizării sau tehnica discontării.
Specialiștii O.N.U. recomandă ca în condiții normale ale economiei naționale acest coeficient sa fie 0,15 sau 15% (cu diferențe pe ramuri și subramuri).
În cazul în care se apreciază că în perioadele următoare va interveni o inflație pe piața internă sau internațională, o sporire considerabilă a dobânzilor la capital sau când investițiile se efectuează în condiții de risc accentuat, mărimea coeficientului "a" trebuie corectată în mod corespunzător. În consecința, la stabilirea mărimii coeficientului "a" trebuie să se respecte următoarea condiție:
a > rp + ra + rr
în care:
a – reprezintă coeficientul de actualizare;
rp – reprezintă rata modificării prețului (rata inflației);
ra – reprezintă rata dobânzii;
rr – reprezintă rata de risc investițional.
Deși toate calculele de actualizare se bazează pe formula dobânzii compuse, ele nu au un caracter pur cămătăresc, de recuperare a sumelor cheltuite și obținerea, în final, a unui cuantum minim de profit. Această metodă în practică este cunoscută sub numele de tehnica actualizării.
Se recomandă ca pentru calculele de eficiența economică a investițiilor tehnica actualizării se aplică pentru fiecare zi. Deoarece acest calcul este foarte laborios se recurge la o convenție care permite adaptarea unui mod facil de prezentare și conduce la utilizarea unor formule. Aceasta simplificare constă în următoarele: deși într-un an fondurile de investiții se cheltuiesc în 365 de zile, vom considera că fenomenul investițional are loc într-o singură zi și anume la data de 31 decembrie a anului respectiv. Tot la fel se procedează în ceea ce privește obținerea profitului: deși procesul de producție și de vânzare are loc zilnic, se consideră că profitul se obține într-o singură zi a anului și anume la 31 decembrie.
Capitolul 4
Analiza proiectului de investiții
4.1. Descriere generală afacere
Se dorește înființarea unei sere pentru ciuperci pe un teren particular în suprafață de 2 ha situat în comuna Călugăreni, județul Giurgiu.
Ciupercile sunt un produs agroalimentar foarte valoros datorită conținutului bogat în substanțe nutritive. Atât gustul cât si aroma acestora, sunt apreciate indiferent de sezon, prin consumul în stare proaspătă sau conservată. Datorită substanțelor pe care le conțin, ciupercile au un rol important în terapeutica medicală, prin efectul antiviral, anticanceros sau prin scăderea colesterolului din sânge. Pe lângă valoarea alimentară, ciupercile de seră constituie si o cultură rentabilă, care asigură o producție ridicată, ce se obține pe unitatea de suprafață folosită.
De asemenea, culturile de ciuperci beneficiază de forme de finanțare prin intermediul Programului National de Dezvoltare Rurală (PNDR), care vine în întâmpinarea nevoii de dezvoltare a producției interne prin Măsura 121 – “Modernizarea exploatațiilor agricole”, în cadrul căreia investitorii pot beneficia de un sprijin nerambursabil de 50% din valoarea maximă eligibilă a proiectului. Un procent suplimentar de 5% se acordă pentru investițiile realizate de fermierii cu vârstă sub 40 de ani la data depunerii cererii de finanțare. Valoarea maximă eligibilă a unui proiect finanțat prin Măsura 121 este de 2 milioane €.
4.1.1. Descrierea produsului
Răspândite în toată lumea, ciupercile numără aproape 200.000 de specii, subspecii, varietăti si forme ale acestora, din care 8.700 numai în tara noastră. Principalele specii cultivate în România sunt “Agaricus bisporus” si “Pleurotus ostreatus”.
FAMILIA PLEUROTUS
Ciupercile Pleurotus sunt de forma asimetrică si cresc grupate în buchete. Piciorul gros, scurt si cărnos se continuă cu pălaria ce are forma asemanatoare unei scoici. Pe partea inferioara a palariei se afla lamelele producatoare de spori, de culoare alb-crem, ce coboara până la baza piciorului.
Ciupercile Pleurotus sunt rezistente la variatii mari de temperatură si suportă temperaturi de pânpă la -20°C. Sunt economic viabile deoarece sunt rezistente la atacul diverselor boli, nu necesita tratament cu pesticide si cer un volum mic de manopera. Pe de alta parte există si riscuri în cresterea acestor ciuperci: pălăria ciupercilor nu are o "membrană" care să acopere lamele cu spori astfel încât sporii circula liberi în aerul din spatiu si pot infesta ulterioarele cicluri de productie cu bacterii sau virusi. Deasemenea sporii din aer pot fi inhalati de către lucrători ducând la probleme respiratorii si alergii.
Pleurotus Ostreatus este o ciupercă de culoare vânătă cunoscută si sub numele de Păstravul de Fag sau Burete de Fag. Temperatura de fructificare: 10-16°C.
Pleurotus Florida este o ciupercă de culoare crem, foarte apreciată de cultivatori, datorită costurilor energetice scăzute si de consumatori datorită aromei placute. Temperatura de fructificare: 20-23°C.
Pleurotus HK35 este de culoare crem deschis si are avantajul că se comportă foarte bine la temperaturi scăzute -10-20°C cât si ridicate 22-24°C. Temperatura de fructificare: 14-20°C.
FAMILIA AGARICUS
În română se mai foloseste si denumirea de ciuperca criofila sau în engleză "button mushrooms". Genul Agaricus cuprinde aproximativ 100 specii dintre care o parte sunt otravitoare.
Agaricus Bisporus este o ciuperca de culoare alba sau crem. Aceste ciuperci au reusit să mentină suprematia productiei în genul Agaricus. Temperatura de fructificare: 12-18°C.
Agaricus Edulis este de culoare alba, cunoscută si sub denumirea de “bulgăre de zăpadă” deoarece are pălăria neteda, făra scuame. Aceste ciuperci necesită costuri mici de productie fată de Bisporus si este mai rezistentă la virusi. Temperatura de fructificare: 23-25°C.
Însă ciupercăria va aduce pe piata românească două specii (câte una din fiecare familie prezentată anterior) care în prezent nu se cultivă în tară.
Din familia agaricus se va cultiva specia Agaricus Blazei, în două dintre camerele de cultură.
Cunoscute sub denumirea de “God`s mushrooms” datorită proprietăților medicinale vestite ce li se atribuie, din vechi timpuri, în Brazilia și Japonia. Ciupercile sunt de culoare albă, au suprafata netedă si prezintă o mică concavitate în centru.
În celelalte două camere se vor cultiva ciupercile din specia Pleurotus Djamor care sunt de culoare roz cu aromă foarte plăcută.
În România se mai cultivă si alte specii de ciuperci:
Buretele brun (Pleurotus sajor-caju);
Buretele cornet (Pleurotus cornucopiae);
Buretele ciuciulete (Coprinus comatus);
Ciuperca de paie (Stropharia-rugoso-annullata);
4.2. Piața țintă
Deoarece în prezent consumul anual pe cap de locuitor, în România, este sub 100 g de ciuperci iar consumul normal ar fi de cca 2 kg/locuitor, orientarea noastră va fi una business-to-business, astfel piata țintă va fi formată din hotelurile si pensiunile din județul Giurgiu și zonele invecinate (care au si restaurante) ciupercile fiind recunoscute pentru calitătile lor în arta culinară. La nivelul anului 2009 în Mun. Iasi erau înregistrate 49 de unităti de cazare dintre care 21 hoteluri si 21 pensiuni (restul unitătilor de cazare fiind încadrate în alte categorii). De asemenea se va încerca încheierea unor contracte pentru magazinele tip super-market din reteaua Billa si Mercur-Mary.
4.3. Concurența
În România functionează, în prezent, cca 40-50 ciupercării. Mărimea medie a acestora este de 3-4 camere/locatie. Dacă raportăm la productie, pe o cameră de productie de 20 tone (aceasta este capacitatea uzuală /cameră în România) se obtin cca 40 tone ciuperci anual./camera de productie. Ciupercării mari (pentru România, pentru că raportate la piata Uniunii Europene, ele sunt relativ mici ca suprafată cultivabilă) sunt câteva : 2-3 în sud, 1 în centrul tării, una în nord si 1-2 în Moldova.
Concurenta indirectă va fi reprezentată de Centrele de colectare pentru ciuperci si fructe de pădure dar si de truficultură (cultivarea de trufe) care în România sunt putin dezvoltate.
4.4. Previzionarea vânzărilor
În abordarea si utilitatea formelor sale de manifestare: prognoza, plan, program, grafic de execuție; se demonstrează importanta fundamentală a previziunii pentru prezentul si viitorul firmei, al managementului acesteia. Astfel, previziunea asociata sistemului si obiectivelor studiilor si cercetărilor de marketing poate fi apreciată ca fiind „motorul” întregului mecanism organizatoric si functional al organizatiei, motivatia existentei, dezvoltării sau îngustarii sferei sale de activitate.
Conform EuroStat, productia de ciuperci de cultură si pretul pe kg la nivelul României, se prezintă astfel:
Previziunea productiei pentru următorii 3 ani este făcută prin metoda celor mai mici pătrate (calculele sunt în mii lei pentru simplificare):
= 0, = 10, =0, = 34;
FORMULE:
n*a+b+c=
a+b+c= =a+b*+c*
a+b+c=
5*a + b*0 + c*10 = 113.619 5a+10c = 113.619 5 a + 2c = 22.724
a*0 + b*10 + c*0 = 105.671 10b = 105.671 => b = 10.567 b = 10.567
a*10 + b*0 + c*34 = 304.155 10a + 34c = 304.155 10a + 34c = 304.155
a = 22.724 – 2c a = 22.724 – 2c a = 11.736
b = 10.567 b =10.567 b = 10.567
10 ( 22.724 – 2c ) + 34c = 304.155 14c = 76.915 => c = 5.494 c = 5.494
Valoarea vânzărilor estimate pe anul 2010:
= 11.736 + 10.567*3 + 9*5.494
= 92.883.000 ron
Valoarea vânzărilor estimate pe anul 2011:
= 11.736 + 10.567*4+ 16*5.494
= 141.868.000 ron
Valoarea vânzărilor estimate pe anul 2012:
= 11.736 + 10.567*5+ 25*5.494
= 201.921.000 ron
Valoarea vânzărilor estimate pe anul 2013:
= 11.736 + 10.567*6 + 36*5.494
= 272.922.000 ron
*Valorile finale ale previziunilor sunt în sume întregi (lei)
Estimările pentru ciupercărie se prezintă astfel:
4.5. Alegerea amplasării
Ciupercăria va fi amplasată în Judetul Giurgiu, comuna Calugareni. Criteriul cel mai important care stată la baza amplasării ciupercăriei în această zonă este terenul proprietate personală, având o suprafată de 1700 m² cu o valoare de 88.400 ron ( teren extravilan evaluat la o valoare de 52 ron/m² ). De asemenea terenul dispune de drum de acces si legătura la curent electric, însă nu este legat la reteaua de apă, fiind nevoie de o investitie de 6.450 ron pentru forarea unui put de apă cu o adâncime de 50 m. Un alt motiv este forta de muncă ieftină din zona, cheltuielile cu transportul personalului direct productiv fiind zero.
4.6. Spatiul de productie
4.6.1. Dimnesionarea
Dimensionarea, detaliată în tabelul următor, s-a făcut pentru toate cele patru camere de cultură.
4.6.2. Valoarea investitiei
Terenul pe care va fi amplasată ciupercăria este unul extravilan, de aceea investitia va fi una greenfield (de la zero), tabelul următor prezentând doar valoarea investitiei de ridicare a constructiilor efective pentru spatiile dimensionate anterior, costurile auxiliare (proiect tehnic, taxe notariale, autorizatii, avize, taxe Registrul Comertului, etc) fiind de 12 % din investitia pentru constructii.
Pentru camera de productie 1 vor fi făcute următoarele investitii:
– Rafturi : Lungime raft = 18 m
Lătime raft = 3,5 m
Număr nivele(rafturi suprapuse) = 5
Număr rânduri/cameră = 2
1260 m² Total rafturi
Cost total = 1260*129 =
Pretul pentru m² de raft, nou din aluminiu este de 129 ron/m² = 162.540 ron
Pentru camera de productie 2 vor fi făcute următoarele investitii:
– Rafturi : Lungime raft = 18 m Suprafată totală = 378 m²
Lătime raft = 3,5 m Cost total = 378 * 129 = 48.762 ron
Număr nivele = 3
Număr rânduri/cameră = 2
Valoarea totală a investitiei: 620.300 + 162.540 + 48.762 = 831.602 ron.
4.7.Determinarea necesarului de utilaje și implicit a investițiilor în mijloace fixe pentru a putea realiza productia previzionată
Pentru a putea determina necesarul de utilaje trebuie cunoscut fluxul tehnologic specific culturii de ciuperci din specia Agaricus, care arată astfel:
Asezarea compostului pe rafturi – se face de către personalul lucrător cu ajutorul ustensilelor, direct în camerele de cultură; Pentru o mai bună productivitate va fi achizitionat compost faza 2 (compozitia acestuia este definită de producător).
Însământarea compostului cu miceliu – se face de către personalul lucrător cu ajutorul ustensilelor, direct în camerele de cultură.
Asezarea stratului de turbă – se face de către personalul lucrător cu ajutorul ustensilelor, direct în camerele de cultură.
Recoltarea – se face manual de către lucrători.
Depozitarea – se pun ciupercile culese în cutii de carton, apoi sunt duse în spatiul de depozitare sau în camera frigorifică.
Chiar dacă nu intră în categoria utilajelor direct productive (pentru că nu poate fi măsurat cu exactitate aportul său în productia de ciuperci), firma va cumpăra două Vaporizatoare.
4.8. Determinarea necesarului de materii prime și materiale
Consumul specific pentru materiile prime necesare în obtinerea ciupercilor, se calculează în functie de suprafata cultivabilă.
* Turba se foloseste doar pentru Agaricus Blazei;
Turba va fi achizitionată din tară, furnizorul fiind ales prin metoda utilitătii globale.
Ug(F1) = 0,3*0,5 + 0,5*1 + 0,2*1 = 0,15 + 0,5 + 0,2 = 0,85 Furnizorul cu utilitatea globală
Ug(F2) = 0,3*0 + 0,5*0 + 0,2*1 = 0,20 cea mai mare este
Ug (F3) = 0,3*1 + 0,5*0 + 0,2*1 = 0,3 + 0,2 = 0,50 S.C Hortigala S.R.L.
Compostul va fi cumpărat de la RETERRA Service Company, Germania, prin procedură de achizitie intracomunitară, la un pret de 2 ron/ kg.
Miceliul va fi cumpărat de la Haoda (Shanghai) Mushroom Co. Ltd., China, prin procedură de achizitie extracomunitară, la un pret de 1$/kg. Clauza contractuală va fi cea de tip F.O.B. Modalitatea de calcul pentru achizitia a 917 kg miceliu, se prezintă astfel:
917 kg miceliu * 1$/kg
Cimport = 917 kg * 3,13 ron
Cimport = 3.026,10 ron
Ctransport = 6% * 3.026,10 ron
Ctransport = 181,56 ron
Cconexe = 4% * 153,80 ron
Cconexe = 7,26 ron
Casigurari = 7% x 3.026,10 ron
Casigurari = 211,82 ron
Cîn vamă = 3.026,10 + 181,56 + 7,26 + 211,82
Cîn vamă = 3.426,7 ron
Taxe vamale = 9,3% * 3.026,10 ron
Taxe vamale = 281,42 ron
Comision = 5%* 3.708,12 ron
Comision = 185,40 ron
TVA = 24% * 3.893,52 ron
TVA = 934,44 ron
Pret import = 3.426,7 + 281,42 + 185,40 + 934,44
Pret import = 4.827,96 ron
Pret pe unitate de produs = 5,26 lei/kg
4.8. Necesarul de personal direct productiv si fondul de salarii aferent
Întrucât productia de ciuperci se bazează mai mult pe factorul uman decât pe cel tehnologic, determinarea necesarului de personal se va face pe fiecare cameră de productie în parte.
Personal direct productiv:
Camera de productie 1 :
10 muncitori necalificati – 900 ron/lună/angajat
2 tehnologi – 1.200 ron/lună/angajat
Camera de productie 2 :
5 muncitori necalificati – 900 ron/lună/angajat
1 tehnolog – 1.200 ron/lună/angajat
Total salarii anuale : (900*12)*15 + (1.200*12)*3 = 162.000 + 43.200 = 205.200 ron
Fond de salarii anual = 205.200 + 30%*205.200 = 205.200 + 61.560 = 266.760 ron
BIBLIOGRAFIE
1. AIVAZ KAMER– Statistică – Aplicații practice. Ed. MUNTENIA, Constanța 2008
2. AIVAZ KAMER – Statistică – Teorie și aplicații practice. Editura MUNTENIA, 2010
3. BREZEANU P. – Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piață, Editura
Fundației “ROMÂNIA DE MÂINE”. București 2009
4. DINU EDUARD – Analiza economico-financiară a firmei, Editura “ASE” București
2001
5. ISAIC-MANIU A. – Evaluarea întreprinderilor, fezabilitate și planul de afaceri, Editura
“INDEPENDENȚA ECONOMICĂ”, București 2008
5. IȘFĂNESCU A. – Analiză economico-financiară cu aplicații în societățile comerciale
industriale, de construcții și de transporturi. Editura“ECONOMICĂ”, București 2001
6. ISFĂNESCU A.– Ghid practic de analiză economico-financiară
Editura “TRIBUNA ECONOMICĂ”, București 2010
7. MĂRGULESCU D. – Diagnostic economico-financiar. Concepte metode, tehnici.
Editura “ROMCART” București 2004
8. PETCU MONICA – Analiza economico-financiară a întreprinderii. Probleme, abordări,
metode, aplicații. Editura “ECONOMICĂ” București 2004.
9. VASILESCU GH. – Analiza statistico-economică în industrie. Culegere de probleme și
teste grilă, Editura “ASE”, București 2009
10.VINTILĂ G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura “DIDACTICĂ ȘI
PEDAGOGICĂ, București 2000
11. ZAHARIA O. – Analiza statistico-economică a întreprinderii. Compendiu, Editura
“ASE” București 2009
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Optimizarea Structurii de Finantare a Intreprinderii (ID: 143683)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.