Optimizarea Strategiilor Didactice Utilizate In Predarea Contabilitatii In Invatamantul Liceal

Pedagogie

Optimizarea Strategiilor Didactice Utilizate In Predarea Contabilitatii In Invatamantul Liceal

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Introducere ………………………………………………………………………………..

Capitolul 1: Noțiuni teoretice privind evaluarea în contabilitate

1.1 Noțiunea și principiile evaluării în contabilitate…………

1.1.1 Definirea evaluării……………………………………………………………………..

1.1.2 Obiective realizate prin evaluare……………………………………………………

1.1.3 Valoarea în practica evaluării…………………………………………………………

1.1.4 Bazele de evaluare în contabilitate ……………………………………………………

1.1.5 Principiile de evaluare…………………………………………………………………

1.2 Evaluarea în contabilitate conform reglementărilor contabile naționale………………..

1.2.1 Reguli generale de evaluare……………………………………………

1.2.2 Modul de calcul al bazelor de evaluare ………………………………………………..

1.2.3 Prezentări de informații privind evaluarea elementelor bilanțiere………..

1.3 Evaluarea în contabilitate conform standardelor internaționale de raportare financiară (IFRS)……………………………………………………………………………………………………..

1.3.1 Reguli generale de evaluare……………………………………………

1.3.2 Modul de calcul al bazelor de evaluare…………………………………..

1.3.3 Prezentări de informații privind bazele de evaluare în situațiile financiare…………..

Capitolul 2: Evaluarea la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L…………………

2.1 Prezentarea generală a S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L.………………………….

2.2 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a capitalului propriu la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L

2.3 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a activelor imobilizate la S.C …..

2.4 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a activelor circulante la S.C …..

2.4.1 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a stocurilor la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L.

2.4.2 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a disponibilităților bănești la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L.

2.4.3 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a disponibilităților bănești la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L.

2.4.4 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a creanțelor la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L.

2.5 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a datoriilor la S.C …..

Capitolul 3 Optimizarea strategiilor didactice utilizate în predarea contabilității în învățământul liceal …

3.1 Noțiuni generale privind strategiile de predare……………………………………

3.1.1 Delimitări conceptuale privind strategiile de predare……………………………

3.1.2 Principii didactice în predarea contabilității………………………………………….

3.1.3 Rolul strategiilor didactice în eficientizarea precesului de predare………………

3.1.4 Stiluri de predare …………………………………………………………….

3.1.5 Proiectarea și realizarea predării contabilității în învățământul liceal………..

3.1.6 Stimularea creativității și a activismului în procesul didactic…………………

3.2 Tipuri de strategii de predare……………………………………………………….

3.2.1 Strategii de predare tradiționale……….………………………………………….,

3.2.2 Strategii de predare interactive……………………………..……………….

3.2.2.1 Strategii interactive bazate pe învățarea prin colaborare…..

3.2.2.2 Strategii interactive bazate pe rezolvarea de probleme…..

3.2.2.3 Strategii didactice interactive bazate pe dezvoltarea gândirii critice…..

3.2.2.4 Strategii didactice interactive bazate pe experiență…..

3.3 Metode de predare ………………………………………………………………………..

3.3.1 Clasificarea metodelor de predare……………………………………………

3.3.1.1 Metode de predare tradiționale ……………………………

3.3.1.1.1 Expunerea didactică

3.3.1.1.2 Conversația didactică………………………………………………

3.3.1.1.3 Prelegerea ……………………………………………………………

3.3.1.1.4 Demonstrația…………………………………………………………

3.3.1.1.5 Lucrul cu manualul………………………………………………..

3.3.1.1.6 Exercițiul……………………………………………………………

3.2.2 Metode de predare interactive……………………………..……………….

3.2.2.1 Metode interactive bazate pe învățarea prin colaborare…..

3.2.2.1.1 Mozaicul……………………………………………………………

3.2.2.1.2 Turul galeriei…………………………………………………….

3.2.2.2 Metode interactive bazate pe rezolvarea de probleme…..

3.2.2.2.1 Brainstorming-ul…………………………………………

3.2.2.2.2 Cubul……………………………………………………….

3.2.2.3 Metode didactice interactive bazate pe dezvoltarea gândirii critice…..

3.2.2.3.1 Știu/Vreau să știu/Am învățat

3.2.2.4 Metode didactice interactive bazate pe experiență…..

3.2.2.4.1 Metoda studiului de caz………………………………………………

3.5 Valențe formative și limite ale utilizării strategiilor didactice interactive……………

3.6 Aplicarea strategiilor didactice în predarea contabilității…..…………………..

3.6.1 Aplicații privind strategiile de predare tradiționale……………………………… 3.6.2 Aplicații privind strategiile de predare interactive…………………..

Capitolul 4: Concluzii și propuneri…………………………………………..………

Bibliografie ……….………………………………………………………………………………

Anexe………………………………………………………………………………………

Introducere

Zilnic întalnim utilizat termenul de valoare, dorința de a obține valoare, de a fi valoros. Sunt mulți utilizatori ai acetui termen, dar foarte puțini sunt cei care îl înțeleg pe deplin și-l folosesc corespunzător. Din dorința de a realiza o teorie contabilă privind evaluarea în contabilitate, se pierde, în opinia mea, tocmai esențialul și anume valoarea. Tocmai de aceea mi-am propus să realizez o analiză pertinentă a evaluării patrimoniului în contabilitate pornind de la noțiunea de valoare, utilizând termini precum bunăstare, preț, adevăr, utilitate, piață etc, care vin să dezvolte această noțiune.

Preocupările actuale în ceea ce privesc reglementările contabile au drept scop înlăturarea, pe cât posibil, a subiectivismului, astfel încât contabilitatea să fie în măsură să ofere o informație relevantă și transparentă. Pornind de la această premiză, vom observa că este necesară o viziune unitară în ceea ce privește evaluarea patrimoniului, astfel încât să se realizeze comparabilitatea în timp, pe o bază comună, a informațiilor contabile cuprinse în situațiile financiare anuale. Cu toate că normalizatorii contabilității au reglemntat permanent și pentru majoritatea elementelor patrimoniale modul de determinare a valorii, în toate momentele când li se asociază o valoare: la intrarea în patrimoniu, la ieșirea din patrimoniu, la inventar și la bilanț, sunt tot atâtea momente în care poate interveni subiectivismul celor care aplică reglementările contabile în privința evaluării patrimoniului.

Observăm că pe piață prețurile variază și în cele mai multe cazuri în sensul creșterii lor, de aceea se naște întrebarea dacă reflectarea lor la costul istoric în bilanț mai oferă o imagine clară, fidelă și completă asupra patrimoniului. Sunt tot mai mulți cei care consideră că costul istoric nu mai reflectă realitatea economică și de aceea se impune prezentarea elementelor bilanțiere la valoarile actuale. Cum se stabilesc aceste valori? Când se impune determinarea lor? Cum influențiază o valoare sau alta situațiile financiare anuale? Care sunt urmările asupra modului de administrare a gestiunii afacerii și a imaginii pe piață a entității economice?

Lucrarea de față își propune să răspundă la aceste întrebări și la altele care vor apărea pe parcurs prin studiul cât mai aprofundat al proceului de evaluare în contabilitate.

În ceea ce privește optimizarea strategiilor didactice utilizate în predarea Contabilității în învățământul liceal pentru asigurarea calității în educație trebuie profesionalizată și responsabilizată resursa umană prin dezvoltarea competențelor sale de cunoaștere și fructificare a elevului pentru reușita socială și o inserție mai bună pe piața muncii. De aceea profesorul trebuie să înțeleagă că permanenta provocare a clasei nu reprezintă altceva decât o oportunitate de a-și etala măiestria sa didactică în a menține curiozitatea și interesul elevilor pentru însușirea de noi cunoștințe și de a dobândi noi competențe de specialitate.

Pentru realizarea acestui demers, cadrul didactic are responsabilitatea alegerii strategiilor didactice optime de acțiune și proiectare, ținând cont de stilul său personal, dar și de personalitatea elevului, de stilul propriu de învățare al elevului, astfel încât orele de Contabilitate să devină atractive, eficiente atât pentru profesor cât mai ales pentru elev, desăvârșindu-i competențele profesionale necesare unei bune inserții pe piața muncii.

În realizarea acestui deziderat, profesorul trebuie să combine armonios strategiile tradiționale cu cele interactive, centrate pe elev pentru creșterea performanței școlare și creșterea interesului elevului pentru însușirea de noi cunoștințe și dobândirea de noi competențe profesionale la specialitatea Contabilitate.

Eficientizarea strategiilor didactice de predare nu poate fi realizată fără o adaptare corespunzătoare la activitățile concrete de învățare. Proiectarea didactică, modul de organizare a activităților, suportul informațonal, curriculum sunt elemente care pot influența actul didactic.

Capitolul 1: Noțiuni teoretice privind evaluarea patrimoniului

Noțiunea și principiile evaluării patrimoniale în contabilitate

Contabilitatea este știința care se ocupă cu "măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor fizice și juridice", pentru care "trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice și alți utilizatori". Contabilitatea s-a născut odată cu economia de subsistență a comunei primitive și a continuat să se dezvolte odată cu evoluția economiei, cunoscând un moment de cotitură acum mai bine de 500 de ani, odată cu modelul matematic elaborat de Luca Paciolo di Borgia în lucrarea sa din 1494 intitulată “Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita”, în cartea a IX-a a acestei lucrări – „Tractatus de computis et scriptmuris“, unde prezintă pentru prima dată partida dublă, una din trăsăturile actuale ale contabilității. După acest moment, contabilitatea a căpătat o importanță deosebită în administrarea unei afaceri prin faptul că urmărește existența și mișcarea elementelor patrimoniale, precum și rezultatele economico-financiare ale unei entități, furnizând informații privind poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie.

Legea contabilității precizează: „contabilitatea se ține în monedă națională, iar contabilitatea faptelor economice efectuate în valută se ține atât în monedă națională, cât și în valută străină” (art. 8). Pentru a realiza această prevedere este necesar să apelăm la unul din procedeele comune disciplinelor economice (alături de documentare, calculație și inventariere) – evaluarea.

Definirea evaluării

Pentru a defini noțiunea de evaluare e necesar să pornim prin explica termenul de valoare. Etimologic termenul de valoare provine din verbul latin valere care înțelesul de a putea, a fi puternic, a procura satisfacție, ceea ce ne conduce la concluzia că valoarea reprezintă un ansamblu de însușiri, calități stabile, durabile ale lucrurilor. Pentru a determina toate aceste caracteristici folosim procesul prin care precizăm, găsim, dezvăluim valoarea – evaluarea.

„Prin evaluare se înțelege acțiunea de a evalua și rezultatul ei; apreciere, prețuire, calcul. Prin a evalua se înțelege a determina, a stabili prețul, valoarea, numărul, cantitatea; a calcula, a socoti, a aprecia. Această acțiune se presupune a fi efectuată de către un subiect asupra unui obiect (un activ, o afacere, o datorie).

Prin prisma acestei definiri putem obeserva că termenul de evaluare este folosit atât cu înțelesul de a măsura, cât și cu înțelesul de a aprecia, a calcula, a stabili o valoare, un preț. Acest lucru impune o delimitare între cei doi termeni, astfel evaluarea să fie înțeleasă ca proces de stabilire a valorii, plecând de la identificarea elementelor, alegerea modelelor matematice de calcul al valorii și punere în aplicare pentru ca astfel să determinăm valoarea la care elementele patrimoniale ale unei entități să fie recunoscute în contabilitate, iar măsurarea ca o operație prin care utilizând modele matematice să determinăm bazele de evaluare ale elementelor.

„Evaluarea este procesul prin care se determină valorile la care elementele descrise în situațiile financiare sunt recunoscute în bilanț și în contul de profit și pierdere”.

Din procesul de evaluare rezultă o valoare considerată ca normală, rezonabilă, realistă, ca rezultat al unui calcul mai mult sau mai puțin complex, rezultat prin aplicarea unei formule, metode sau model matematico-economic. Această valoare trebuie să aibă o bază matematică și logică foarte strictă pentru a asigura neutralitatea, obiectivitatea și independența față de părțile aflate tranzacție și situația pieței la un moment dat.

Problematica evaluării reprezintă un subiect intens comentat al contabilității. Pentru a înregistra operațiile economice-financiare ce se derulează într-o entitate, se folosește exprimarea valorică (bănească), altfel spus evaluarea. Evaluarea este un procedeu de generalizare și exprimare sintetică a fenomenelor economice. Necesitatea evaluării în formă bănească derivă nemijlocit din folosirea categoriilor economice generate de acțiunea legii valorii.

Evaluarea este un procedeu al metodei contabilității care constă în cuantificarea și exprimarea valorică (cu ajutorul etalonului bănesc) a existenței, mișcării și transformării elementelor unei entități.

În măsura în care se cunosc date privind volumul și structura acestora în orice moment, se pot obține informațiile necesare luării deciziilor de către echipa managerială a entității economice. Sunt evaluate bunurile materiale, obligațiile, creanțele, veniturile și cheltuielile, rezultatele financiare dar și toate operațiile economice ce au loc cu ele, utilizând în acest scop sistemul de prețuri și tarife.

Evaluarea este un procedeu al metodei contabilității fără de care nu s-ar putea realiza obiectul său; de asemenea, este strâns legată de celelalte procedee pentru aplicarea cărora este necesară exprimarea valorică a operațiunilor economice.

În contabilitate, evaluarea se folosește atât la înregistrarea curentă a operațiilor economice cât și la centralizarea și generalizarea datelor sale informaționale.

Ca și elemente componente ale evaluării distingem: obiectul evaluării, etalonul bănesc ca unitate de măsură și sistemul de prețuri și tarife.

Obiectul evaluării este format din toate structurile patrimoniale și extrapatrimoniale: active, pasive, venituri, cheltuieli, alte operații care fac obiectul contabilității; acesta poate fi extrem de variat și trebuie interpretat și utilizat în funcție de locul din care este privit patrimoniul. Privit din interior, obiectul evaluării face referire la mijloacele economice, respectiv resursele economice. Privită din exterior, evaluarea poate urmări evaluarea entității, o evaluare economică, financiară, fiscală etc.

Etalonul bănesc este unitatea de calcul care permite măsurarea și compararea bunurilor și valorilor economice și financiare. Potrivit Legii contabilității nr 82/1991, contabilitatea se ține în monedă națională- leu.

Acest etalon banesc, ca unitate de măsură permite exprimarea valorii elementelor unei entități și permite crearea unui raport între bunurile economice supuse evaluării și ea însăși, raport care arată puterea de cuprindere a acesteia. Această putere de cuprindere în cazul acestei unități de măsură este extrem de flexibilă deoarece aceasta este supusă unor fluctuații permanente.

Obiective realizate prin evaluare

Prin intermediul evaluării, se asigură:

exprimarea materiei contabile la diferite nivele de agregare, constituite în entități patrimoniale distincte;

cuantificarea efortului sau cheltuielilor angajate de firmă ;

comensurarea efectului sau veniturilor obținute de aceasta;

determinarea costului de producție;

decontarea tranzacțiilor cu terții;

stabilirea rezultatelor financiare finale (profit sau pierdere ) ;

redactarea rapoartelor de sinteză contabilă;

comparabilitatea informației contabile;

fundamentarea strategiilor decizionale ale întreprinderii

Valoarea în practica evaluării

Dacă în contabilitate întâlnim noțiunea de activ, în evaluare aceeași noțiune o întâlnim ca proprietate. Proprietatea este un concept juridic care diferă de activul material sau nematerial. În practica evaluării, termenul de proprietate este folosit cu înțelesul de proprietate mobiliară sau proprietate imobiliară, după caz, pentru a face deosebire între activul în sine și actul ce conferă avantajele legate de proprietatea asupra bunului respectiv. În contabilitate activele se diferențiază, în funcție de modul de prezentare în situațiile financiare, în active curente și active imobilizate, iar în cadrul acestora, în imobilizări necorporale, corporale și financiare. În standardele internaționale de evaluare, este importantă deosebirea dintre activele operaționale, utile activității de bază a entității economice și activele din afara exploatării, deținute ca active în excedent față de cele necesare exploatării pentru investiții viitoare. O altă clasificare semnificativă utilizată în evaluare este cea care împarte proprietățile în mobiliare și imobiliare. În practica evaluării, cea mai semnificativă clasificare în stabilirea bazelor de evaluare este cea care grupează proprietățile în proprietăți imobiliare, bunuri mobile, active financiare și entități. Doar primele trei categorii fac obiectul evaluării în contabiliate, ultima fiind caracteristică doar domeniului evaluării.

Potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare (IVS), bazele de evaluarea utilizate pentru active se împart în:

valoarea de piață;

valoarea de investiții;

valoarea justă.

„Valoarea de piață este suma estimată pentru care un activ sau o datorie ar putea fi schimbat(ă) la data evaluării, între un cumpărător hotărât și un vânzător hotărât, într-o tranzacție nepărtinitoare, după un marketing adecvat și în care părțile au acționat fiecare în cunoștință de cauză, prudent și fără constrângere.”

„Valoarea de investiție este valoarea unui activ pentru proprietarul acestuia sau pentru un proprietar potențial, pentru o anumită investiție sau pentru anumite scopuri de exploatare. … valoarea unui activ pentru proprietarul acestuia poate fi egală cu suma de bani care ar putea fi obținută din vânzarea lui către o altă parte, acest tip al valorii reflectă beneficiile obținute de o entitate din deținerea unui activ și, ca urmare, nu presupune în mod necesar un schimb ipotetic.”

„Valoarea justă este prețul estimat pentru transferul unui activ sau a unei datorii între părți identificate, aflate în cunoștință de cauză și hotărâte, care reflectă interesele acelor părți.”

În evaluarea, proprietatea imobiliară reprezintă terenul și toate acele elemente create de om care sunt asociate terenului și au caracter palpabil.

Bunurile mobiliare sunt definite, în evaluarea, ca fiind imobilizările corporale și necorporale care nu sunt incluse în proprietatea mobiliară.

Bazele de evaluare în contabilitate

Bazele de evaluare utilizate în contabilitate sunt:

costul istoric;

costul curent;

valoarea realizabilă;

valoarea actualizată;

valoarea justă.

Costul istoric este costul evaluat, măsurat și înregistrarea la intrarea activelor și creearea datoriilor. În cazul activelor, costul istoric reprezintă suma în numerar plătită sau de plătit în momentul achiziției sau producției pentru a obține de bună voie și în cunoștință de cauză un bun economic. În cazul datoriilor, costul istoric constă în valoarea echivalentelor obținute în schimbul obligației sau, în cazul impozitului pe profit, valoarea ce se așteaptă să fie plătită în numerar sau echivalente de numerar pentru a achita datoriile în cursul normal al afacerilor.

Costul istoric poate fi privit și ca o valoarea justă, pe care entitatea acceptă să o platească pentru a dobândi un bun.

Costul curent sau de înlocuire este acela pe care entitatea îl acceptă, în situația în care ar trebui să-l achiziționeze, pentru un bun similar cu cel supus evaluării. Pentru active, costul curent este valoarea în numerar sau echivalente de numerar, pe care entitatea ar plăti-o în cazul în care s-ar impune dobândirea activului sau a unuia asemănător sau pentru a fi produs în prezent. Pentru datorii se utilizează o valoarea neactualizată pentru a achita în prezent obligația.

Valoarea realizabilă este valoarea pe care entitatea ar încasa-o dacă ar vinde în prezent activul sau ar achita datoriile. Pentru active această valoare poate fi egală cu valoarea realizabilă brută( nedegrevată de costurile cu vânzarea), cu valoarea realizabilă netă (degrevată de costurile de vânzare), cu valoarea de cesiune sau cu valoarea de lichidare. Pentru bunurile care ramân în cadrul entității spre utilizare, valoarea se stabilește în funcție de prețul pieței, starea și utilitatea bunurilor. Pentru datorii această valoare nu modifică cu nimic cuantumul datoriei ce trebuie achitate.

Valoarea actualizată cunoscută și ca valoare capitalizată constă în estimarea valorii, în prezent, dar ținând cont de fluxurile de beneficii viitoare ce apar în derularea normală a activității entității în cazul activelor, iar pentru datorii, valoarea actualizată a fluxurilor nete de numerar viitoare care sunt așteptate a fi necesare pentru achitarea datoriilor apărute în desfășurarea normală a activității.

Valoarea justă delimitează valoarea la care poate fi tranzacționat un activ sau achitată o datorie, liber, între părți bine informate, în cadrul unui schimb în care prețul este determinat obiectiv.

În IAS-uri sunt prezentate și alte categorii de valori:

Valoarea actualizată ca formă estimată a valorii viitoarelor fluxuri nete de numerar în desfășurarea normală a activității;

Valoarea actualizată a unei datorii reprezentând plăți așteptate în viitor necesare pentru a achita o obligație rezultată dintr-o prestație sau bun dobândit;

Valoarea de înregistrare sau contabilă reprezintă valoarea la care un activ este recunoscut în situațiile financiare după ce în prealabil a fost degrevat de amortizarea cumulată și pierderile acumulate din depreciere;

Valoarea realizabilă sau de decontare a unei datorii delimitează o valoare neactualizată ce se așteaptă a fi achitată pentru stingerea unei obligații;

Valoarea realizabilă reprezintă valoarea ce poate fi obținută prin vânzarea activelor, in condiții normale, în prezent;

Valoarea realizabilă netă este prețul de vânzare estimat a fi obținut pe parcursul desfășurării normale a activității, mai puțin costurile estimate pentru finalizarea bunului și cele cu vânzarea;

Valoarea recuperabilă este suma pe care entitatea preconizează să o recupereze din utilizarea viitoare a unui activ, inclusiv valoarea sa reziduală în momentul vânzării;

Valoarea reziduală reprezintă valoarea netă pe care o entitate se așteaptă să o realizeze pentru un activ la sfârșitul duratei utile de viață, după ce au fost scăzute costurile cu vânzarea;

Valoarea reevaluată a unui activ delimitează valoarea reală a unui activ la data reevaluării din care se scade amortizarea acumulată uterior;

Valoarea ajustată reprezintă valoarea micșorată a activelor care s-au depreciat. Aceasta se deteremină în funcție de intenția entității de a păstra activul pentru a fi utilizat sau în producție. Dacă entitatea decide să utilizeze activul în producție, atunci ajustarea pentru diminuarea valorii activelor este stabilită prin compararea valorii de recuperare cu valoarea contabilă, reținându-se valoarea de recuperare. Dacă entitatea decide să nu utilizeze activul în producție, atunci ajustarea pentru diminuarea valorii activelor este stabilită prin compararea valorii de realizabile nete cu valoarea contabilă, reținându-se valoarea de realizabilă netă.

1.1.5 Principiile de evaluare

Prin evaluare se asigură legătura întregului flux informațional contabil de culegere, prelucrare și informare contabilă, care permite trecerea de la informații singulare, individuale, exprimate în etalon natural la informații multiple, de sinteză, exprimate în expresie valorică. Evaluarea reaizează o legătură strânsă cu celelalte procedee pentru a căror aplicare este necesară exprimarea valorică prezentă în aplicarea unor procedee moderne de calculație a costurilor la înregistrarea acestora în conturi, în aplicarea procedeelor verificării și controlului prin intermediul balanței de verificare, la inventarierea patrimoniului prin îmbinarea etalonului calitativ cu cel valoric și la întocmirea bilanțului prin verificarea echilibrului dintre activ și pasiv. Informațiile contabile obținute din toate momentele circuitului de prelucrare contabilă, prin utilizarea evaluării la toate nivelele, sunt vitale în luarea deciziilor de către echipa managerială a fiecărei entități. Pentru a realiza acest deziderat, evaluarea trebuie să respecte o serie de principii, pe baza cărora își fundamentează întreaga metodologie a acestui procedeu al metodei contabilității. Aceste principii sunt:

principiul stabilirii obiectului evaluării, potrivit căruia problema evaluării este tratată diferit de la o categorie de bunuri la alta. Pentru evaluarea imobilizărilor corporale se utilizează metoda analitică, potrivit căreia se realizează evaluarea individuală a fiecărui obiect, în schimb pentru evaluarea activelor circulante materiale se impune metoda sintetică, mai ales la ieșirea acestora din patrimoniu. De exemplu: în evaluarea monetară a bunurilor care se vând terților se utilizează prețurile, iar bunurile care se consumă în cadrul fluxurilor interne entitatea le evaluează cu ajutorul costurilor.

principiul valorii reale, potrivit căruia bunurile se evaluează la valoarea reală, pentru a pune în evidențătoate etapele circuitului economic asigurând astfel siguranța patrimoniului. Valoarea reală a elementelor patrimoniale reprezintă valoarea de utilitate a bunurilor în momentul respectiv, care se stabilește în funcție de starea fizică a acestora, prețul pe piață al bunurilor asemănătoare, amplasare, precum și utilitatea lor. De exemplu: pentru creanțe valoarea de utilitate se determină în funcție de valoarea probabilă de încasat, iar pentru datorii valoarea de utilitate se determină în funcție de valoarea probabilă de plătit.

principiul alegerii formei de evaluare, potrivit căruia elementele patrimoniale se evaluează în funcție de scopul urmărit. De exemplu: pentru înregistrările curente în contabilitate se practică evaluarea la costul de producție, prețul de cumpărare sau de obținere a elementelor evaluării, iar pentru evaluările făcute periodic se utilizează valoarea actuală sau de utilitate determinată în funcție de prețul zilei, starea și utilitatea bunului evaluat.

principiul prudenței, conform căruia în evaluarea elementelor patrimoniale trebuie să se țină seama de deprecierile, riscurile și pierderile posibile de înregistrat ca urmare a activității viitoare a entității. Nu se admite supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor, respectiv subevaluarea elementelor de pasiv și a cheltuielilor. De exemplu: stocurile trebuie reflectate în rapoartele financiare la valoarea cea mai mică dintre cost și valoarea realizabilă netă.

principiul permanenței metodelor, conform căruia se impune continuitatea aplicării normelor și regulilor utilizate pe tot parcursul exercițiului, ca de altfel și de la o perioadă la alta, asigurându-ți în acest fel comparabilitatea informațiilor contabile.

principiul cuantificării influenței factorului timp, conform căruia se impune actualizarea permanentă a prețurilor în funcție de evoluția acestora în timp.

Evaluarea în contabilitate conform reglementărilor contabile naționale

1.2.1 Reguli generale de evaluare

Evaluarea inițială și ulterioară a activelor la cost istoric conform reglementărilor naționale

Potrivit reglementărilor contabile naționale, toate elementele sunt recunoscute inițial la valoarea de intrare numită și cost istoric.

Conform OMFP 1802/2014, ulterior recunoașterii inițiale, toate elementele sunt evaluate la costul istoric, cu excepția:

imoblizărilor corporale, care sunt evaluate la valoarea justă în mmomentul reevaluării, din care se scade amortizările cumulate și pierderile ulterioare din depreciere înregistrate;

instrumentelor financiare în situațiile consolidate, inclusiv instrumentelor financiare derivate, ce pot fi evaluate la valoarea justă, în situația în care se alege această valoare ca bază de evaluare. Conform OMFP 1802/2014, valoarea justă nu se aplică și pentru instrumentele financiare nederivate aflate în entitate până la scadență, împrumuturilor și creanțelor care nu au fost generate în scopul tranzacționărilor, intereselor în filiale, întreprinderi asociate și asocieri în participație, instrumentelor de capital emise, contractelor cu plata contingentă într-o îmbinare de întreprinderi, precum și a altor instrumente financiare cu astfel de trăsături și care se înregistrează diferit de alte instrumente financiare;

investițiilor financiare pe termen scurt cotate la bursă care se evaluează la valoarea justă stabilită la sfârșitul exercițiului financiar. Conform OMFP 1802/2014, valorile mobiliare pe termen scurt admise la tranzacționare pe o piață reglementată sunt evaluate la valoarea de cotațiedin ultima zi de tranzacționare, iar cele netranzacționate la costul istoric mai puțin eventualele ajustări pentru pierdere de valoare, în schimb, valorile mobiliare pe termen lung sunt evaluate la costul istoric, dincare se scad eventualele ajustări pentru pierdere de valoare.

Reguli generale privind modul de calcul al bazelor de evaluare

Reglementărilor contabile naționale în vigoare (OMFP nr. 1802/2014) prezintă modul de calcul al costului de achiziție și al costului de producție, în schimb în ceea ce privește valoarea justă se recomandă să se apeleze la profesioniști în evaluarea fără a se preciza modul de calcul.

Costul de achiziție al bunurilor este format din:

prețul de cumpărare;

taxele de import și alte taxe (mai puțin acele taxe ce pot fi recuperate de la autoritățile fiscale);

cheltuielile de transport (chiar și atunci când funcția de aprovizionare este externalizată), manipulare și alte cheltuieli care pot fi asociate direct cu achiziția bunurilor respective;

comisioanele, taxele notariale, cheltuielile cu obținerea de autorizații și alte cheltuieli nerecuperabile asociate direct cu bunurile respective.

Reducerile comerciale acordate de furnizor și cuprinse în factura de achiziție diminuează costul de achiziție al bunurilor, în schimb reducerile comerciale primite ulterior facturării, indiferent de perioada la care fac refeință, sunt înregistrate distinct în contul 609 „Reduceri comerciale primite“ și nu modifică costul de achiziție al bunurilor.

Costul de producție al unui bun cuprinde costul de achiziție al materiilor prime și materialelor consumabile, precum și cheltuielile de producție direct atribuite bunului. Costul de produție/prelucrare al stocurilor, precum și cel al imobilizărilor, cuprinde:

cheltuielile directe aferente producției ( materiale directe de producție, energie de consumată în scopuri tehnologice, manopera directă, etc);

costul proiectării produselor;

cota cheltuielilor indirecte producție prevăzută ca fiind legată de producția acestora.

Costurile îndatorării sunt acelea care sunt asociate direct achiziției, construcției sau producției unui activ cu ciclu lung de fabricație și care pot fi incluse în costul acelui activ. De exemplu, în costurile îndatorăririi pot fi incluse dobânda aferentă capitalului împrumutat pentru a asigura finanțarea achiziției, construcției sau producției unui activ cu ciclu lung de fabricație, inclusiv comisioanele aferente împrumuturilor contractate. Costurile îndatorării pot fi cuprinse și costurile de producție ale unui activ cu ciclu lung de fabricație, dacă sunt legate de perioada de fabricație. Capitalizarea costurilor îndatorării nu se mai justifică și trebuie sa înceteze când se realizează cea mai mare parte a activităților de pregătire a activului cu ciclu lung de fabricație, pentru a fi utilizat sau vândut. În cazul în care entitatea a decis includerea costurilor îndatorării în valoarea activului, aceastea trebuie prezentate în notele explicative. Activul cu ciclu lung de fabricație este activul pentru care e necesară o perioadă mare de timp pentru terminat în vederea utilizării lui sau pentru fi vândut.

Valoarea justă reprezintă suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bunăvoie între părți aflate în cunoștință de cauză, în cadrul unei tranzacții cu prețul determinat obiectiv. Valoare justă a activelor se stabilește, de regulă, de către specialiști și se determină în funcție de datele de pe piață.

Momentele evaluării

În reglementărilor contabile naționale în vigoare (OMFP nr. 1802/2014) sunt delimitate cinci momente de evaluare:

evaluarea la intrare;

evaluarea la inventar;

evaluarea la bilanț;

evaluarea ulterioară;

evaluarea la ieșire.

1. Evaluarea la intrare

La data intrării în entitate, bunurile se evaluează și se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, care se stabilește astfel:

a) la cost de achiziție ‐ pentru bunurile procurate cu titlu oneros;

b) la cost de producție ‐ pentru bunurile produse în entitate;

c) la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării ‐ pentru bunurile reprezentând aport la capitalul social;

d) la valoarea justă ‐ pentru bunurile obținute cu titlu gratuit sau constatate plus la inventariere.

În cazurile menționate la lit. c) și d), valoarea de aport și, respectiv, valoarea justă se substituie costului de achiziție. Valoarea de aport sau valoarea justă reprezintă costul de achiziție la care au fost achiziționate bunurile primite ca aport, bunurile primite prin donație sau bunurile constatate plus la inventariere.

2. Evaluarea la inventar

Potrivit Legii contabilității nr 82/1991, republicată, entitățile au obligația de a efectua inventarierea elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii pe care le posedă, la începutul activității, cel puțin odată în cursul exercițiului financiar, în cazul fuziunii sau încetării activității, precum și în una din următoarele situații:

la predarea-primirea de gestiune;

cu ocazia reorganizării gestiunilor;

la cererea organelor de control sau a altor organe prevăzute de lege;

când sunt indicii de lipsuri sau plusuri în gestiune;

în caz de calamități naturale sau alte situații de forță majoră;

alte situații prevăzute de lege.

Prin inventariere se stabilește valoarea de inventar care poate fi tratată diferit în funcție de bunul/valoarea inventariată astfel:

În cazul imobilizărilor corporale, „valoarea de inventar se stabilește în funcție de utilitatea, starea acestuia și prețul pieței“. Această explicație nu oferă informații foarte clare cu privire la modul de calcul al valorii de inventar, oferind ca opțiuni valoarea de utilizare sau prețul pieței. Din practica evaluării putem concluziona că principala bază de evaluare este prețul pieței, în schimb potrivit standardelor internaționale de raportare financiară, unde nu există noțiunea valorii de inventar, în cazul imobilizărilor corporale și necorporale( evaluarea se realizează doar în situația în care există indicii că activul ar fi depreciat), putem constata că este precizată o metodologie de calcul: valoarea recuperabilă ce reprezintă maximul dintre valoarea de utilizare și valoarea justă, din care scad costurile cu vânzarea.

În cazul stocurilor, valoarea de inventar o reprezintă valoarea realizabilă netă, egală cu prețul de vânzare preconizat a fi obținut pe parcursul desfășurării normale a activității, din careb se scad costurile estimate pentru finalizarea bunului, iar atunci când este cazul se scad și costurile estimate ca fiind necesare vânzării.

În cazul creanțelor și datoriilor, valoarea de inventar o reprezintă valoarea lor probabilă de încasat sau de plată, potrivit OMFP nr. 1802/2014, respectiv costul amortizat potrivit IAS 39.

În cazul invetițiilor financiare pe termen scurt sau a acțiunilor cuprinse în structura imobilizărilor corporale, valoarea de inventar se stabilește diferențiat în funcție de modul în care titlurile de valoare sunt sau nu cotate la bursa de valori, respectiv dacă sunt reunite într-un pachet majoritar sau minoritar de acțiuni. Titlurile care sunt cotate la bursa de valori sunt evaluate prin metode indicate de organisnmul de reglementare a pieței de capital. Cea mai utilizată metodă este cea prin care se estimează valoarea actuală a unui titlu la nivelul cel mai redus dintre media ponderală a prețurilor tranzacțiilor din ultima zi de tranzacționare la bursă și prețul ultimei tranzacții din acea zi, cu condiția să fie un preț relevant pentru emitentul titlurilor (cel puțin 0,5% din numărul titlurilor emitentului). Pentru titlurile care nu sunt cotate la bursa de valori și sunt reunite într-un pachet minoritar sunt evaluate prin metoda capitalizării dividendelor, iar cele care sunt reunite într-un pachet majoritar pot fi evaluate prin aceeași metodă a capitalizării dividendelor sau prin alte metode pe evaluarea globală a entității în care s-a investit. În standardele IFRS, activele financiare deținute în vederea tranzacționării sau activele financiare disponibile în vederea vânzării sunt tot timpul evaluate la valoarea justă, cu excepția situației în care aceasta nu poate fi determinată, caz în care evaluarea se face la cost.

3. Evaluarea la bilanț

Pentru întocmirea situațiilor financiare anuale, entitățile trebuie să procedeze la inventarierea și evaluarea elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii. În situațiile financiare anuale elementele de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii se reflectă și se evaluează la valoarea contabilă, pusă de acord cu rezultatele inventarierii. Aceste reguli de evaluare se aplică inclusiv în cazul bunurilor care au fost aduse drept aport la capital cât și al activelor în curs de execuție.

Evaluarea elementelor unei entități la bilanț se realizează astfel:

În cazul imobilizărilor necorporale, evaluarea se realizează la valoarea de intrare, din care se scade amortizarea și ajustările cumulate din depreciere.

În cazul imobilizărilor corporale, evaluarea se realizează:

la valoarea de intrare, din care se scade amortizarea și ajustările cumulate din depreciere;

la valoarea reevaluată, din care se scade orice amortizare ulterioară cumulată și orice pierderi ulterioare din deprecieri cumulate;

În cazul imobilizărilor financiare, evaluarea la bilanț se realizează astefel:

pentru titlurile pe termen lung, la costul istoric, din care se scad eventualele ajustări pentru pierderea de valoare;

pentru creanțele imobilizate, la valoarea probabilă de încasat. Pentru creanțele în valută sau cele cu decontare în lei în funcție de cursul unei valute evaluarea se realizează la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României la data încheierii exercițiului financiar;

În cazul stocurilor la valoarea minimă dintre valoarea contabilă și valoarea realizabilă netă.

În cazul creanțelor la valoarea probabilă de încasat. Pentru creanțele în valută sau cele cu decontare în lei în funcție de cursul unei valute evaluarea se realizează la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României la data încheierii exercițiului financiar. Valoarea creanțelor prezentate în bilanț este diminuată cu ajustările pentru pierdere de valoare.

În cazul investițiilor financiare pe termen scurt, evaluarea se realizează diferit în funcție de acceptarea sau nu a titlurilor pe o piață reglementată, astfel:

dacă titlurile sunt acceptate pe o piață reglementată, evaluarea se face la valoarea lor justă, reprezentată de valoarea de cotație din ultima zi de tranzacționare;

dacă titlurile nu sunt acceptate pe o piață reglementată, evaluarea se face la costul istoric, din care se scad eventualele ajustări pentru pierderea de valoare;

În cazul disponibilităților bănești și al altor valori similare, evaluarea se realizeză la valoarea lor nominală potrivit reglementărilor legale. În cazul în care disponibilităților bănești și al altor valori similare exprimate în valută, evaluarea se efectuează la cursul valutar BNR de la data încheierii exercițiului financiar.

În cazul datoriilor, evaluarea se efectuează la valoarea probabilă de plată. Datoriile în valută sau cele cu decontare în lei în funcție de cursul unei valute se evaluează la cursul valutar BNR de la data încheierii exercițiului financiar.

4. Evaluarea ulterioară

Evaluarea ulterioră se realizează astfel:

În cazul imobilizărilor necorporale, cheltuielile ulterioare care vor permite activului să producă beneficii economice viitoare peste performanța prevăzută la început și care pot fi evaluate în mod credibil vor majora costul imobilizării necorporale.

În cazul imobilizărilor corporale:

cheltuielile ulterioare care îmbunătățesc parametrii tehnici inițiali ai activului și care contribuie la obținerea de beneficii economice viitoare suplimentare (fie direct prin creșterea veniturilor, fie indirect prin diminuarea cheltuielilor cu întreținerea și funcționarea), față de cele preconizate inițial, vor mări costul imoblilizărilor corporale;

la valoarea reevaluată, respectiv valoarea justă de la data întocmirii bilanțului când are loc reevaluarea.

În categoria cheltuielilor ulterioare efectuate la imobilizări corporale existente, care generează beneficii viitoare regăsim:

realizarea unor lucrări la imobilizările corporale, care au drept scop creșterea capacității de utilizare/exploatare, reducerea pierderilor tehnologice și a consumurilor specifice;

modernizarea unor componente ale imobilizărilor corporale, având ca scop o creștere semnificativă a calității activității;

realizarea unor lucrări de modernizare la clădiri și construcții existente cu scopul de a crește gradul de confort și ambient.

5. Evaluarea la ieșire

La data ieșirii din entitate sau la darea în consum, bunurile se evaluează și se scad din gestiune astfel:

la valoarea de intrare;

la valoarea la care sunt înregistrate în contabilitate. De exemplu:

valoarea reevaluată pentru imobilizările reevaluate;

valoarea justă pentru valorile mobiliare pe termen scurt acceptate la tranzacționare pe o piață reglementată

1.2.2 Modul de calcul al bazelor de evaluare

Imobilizările corporale și necorporale

Imoblizările corporale reprezintă active care sunt deținute de o entitate pentru a fi folosite în producția de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terților sau pentru a fi utilizate în scopuri administrative, sunt folosite pe parcursul unei perioade mai mari de un an.

Imobilizările necorporale sunt active identificabile, nemonetare, fără suport material și deținute pentru folosirea în procesul de producție sau furnizare de bunuri sau servicii, pentru a fi închiriate terților sau pentru scopuri administrative.

Costul de achiziție. În costul imobilizărilor corporale se includ și costurile estimate inițial cu demontarea și mutarea acestora la scoaterea din funcțiune, precum și cu refacerea amplasamentului pe care este poziționată imobilizarea, atunci când aceste sume pot fi estimate în mod credibil și entitatea are o obligație legată de demontare, mutare a imobilizării corporale și de restaurare a amplasamentului.

Costul de producție. În cazul producției de imobilizări, OMFP nr. 1802/2014 prezintă o serie de exemple de cheltuieli ce se încadrează la alte cheltuieli directe, cum ar fi:

costurile de amenajare a amplasamentului;

costurile inițiale de livrare și manipulare;

costurile de montaj și asamblare;

costurile de testare a funcționării corecte, în bune condiții a activului;

onorarii profesionale și comisioane achitate în legătură cu activul.

OMFP nr. 1802/2014 prezintă la art.226, pct (2) exemple de costuri care se efectuează în legătură cu construcția unei imobilizări corporale și care sunt direct atribuibile acesteia, cum ar fi:

a) costurile reprezentând salariile angajaților, contribuțiile legale și alte cheltuieli legate de acestea, care rezultă direct din construcția imobilizării corporale;

b) cheltuieli materiale;

c) costurile de amenajare a amplasamentului;

d) costurile inițiale de livrare și manipulare;

e) costurile de instalare și asamblare;

f) cheltuieli de proiectare și pentru obținerea autorizațiilor;

g) costurile de testare a funcționării corecte a activului, după deducerea încasărilor nete provenite din vânzarea elementelor produse în timpul aducerii activului la amplasamentul și condiția de funcționare (cum ar fi eșantioanele produse la testarea echipamentului);

h) onorariile profesionale plătite avocaților și experților, precum și comisioanele achitate în legătură cu activul etc.

Cheltuielile cu demolarea unei clădiri nu sunt considerate costuri de amenajare a amplasamentului și nu sunt incluse în costul de producție al unei imobilizări corporale, în schimb, costurile preconizate inițial cu demontarea și mutarea unei imobilizări corporale la ieșirea din funcțiune, precum și cu refacerea amplasamentului pe care se află imobilizarea se includ în costul activului, atunci când aceste sume pot fi estimate în mod credibil și atunci când entitatea are o obligație legată de demontarea, mutarea imobilizării corporale și de restaurare a amplasamentului.

Valoarea justă determinată în urma reevaluării este valoarea justă de la data bilanțului. Aceasta se stabilește pe baza unor evaluări efectuate, de obicei, de persoane calificate în evaluare, membrii ai unui organism profesional în domeniu, recunoscut pe plan național și internațional. Valoarea justă a imobilizărilor corporale se stabilește plecând de la valoarea de piață a lor. Un activ ce nu poate fi reevaluat deoarece, spre exemplu, nu există o piață activă pentru el, va fi prezentat în bilanț la cost, din care se scad ajustările cumulate de valoare. Dacă pentru o imobilizare corporală nu poate fi stabilită valoarea justă, atunci în bilanț va fi trecută valoarea sa reevaluată la data ultimei reevaluări, mai puțin ajustările cumulate de valoare.

Valoarea de inventar. Pentru imobilizările corporale și necorporale se determină în funcție de utilitatea bunului, starea acetuia și prețul pieței. În OMFP nr.1802/2014 sunt prezentate o serie de surse externe și interne de informații, de care trebuie să se țină seama la stabilirea deprecierii imobilizărilor corporale și necorporale.

În categoria surselor externe de informații sunt cuprinse următoarele elemente:

pe parcursul perioadei, valoarea de piață a activului s-a diminuat semnificativ, peste ceea ce era preconizat, ca urmare a trecerii timpului sau utilizării;

pe parcursul perioadei au avut loc transformări semnificative, cu efecte negative asupra entității, sau astfel de transformări sunt preconizate a se produce în viitorul apropiat asupra mediului tehnologic, comercial, economic sau juridic în care entitatea își desfășoară activitatea sau pe piața căreia îi este dedicat activul etc.

În categoria surselor interne de informații sunt cuprinse următoarele elemente:

exită indicii de uzură fizică sau morală a imobilizărilor;

pe parcursul perioadei au avut loc schimbări semnificative, cu efect negativ asupra entității, sau se vor produce în viitorul apropiat, în ceea ce privește modul sau gradul în care imobilizările sunt folosite sau se asteaptă a fi folosite. În categoria schimbărilor se includ: situția în care imobilizările devin neproductive, planurile de restructurare sau de întrerupere a activității cărora îi sunt dedicate imobilizările, precum și planificarea cedării imobilizărilor înainte de data estimată anterior;

raportările interne scot în evidență indicii cu privire la faptul că rezultatele economice ale unei imobilizări sunt sau vor fi mai slabe decăt cele preconizate. În categoria indiciilor de depreciere a imobilizărilor relevate de raportările interne se includ:

fluxul de numerar necesar pentru cumpărarea unei imobilizări similare, pentru exploatarea sau întreținerea imobilizării este cu mult mai mare decât cel prevăzut inițial în buget;

rezultatul din exploatare produs de imobilizare este cu mult mai mic decât cel prevăzut în buget;

scădere importantă a profitului din exploatare prevăzut în buget, respectiv o creștere importantă a pierderilor prevăzute în buget, produse de imobilizare.

După cum sunt prezentate sursele externe și interne de informații care trebuie luate în considerare la stabilirea deprecierii, OMFP nr. 1802/2014 relevă și o serie de surse externe și interne ce pot fi luate în considerare în aprecierea valorii imobilizărilor corporale sau necorporale depreciate în perioadele anterioare.

În categoria surselor externe de informații se includ:

valoarea de piață a imobilizărilor a crescut semnificativ în cursul perioadei;

în cursul perioadei au avut loc schimbări semnificative cu efect pozitiv asupra entității, sau astfel de transformări sunt preconizate a se produce în viitorul apropiat asupra mediului tehnologic, comercial, economic sau juridic în care entitatea își desfășoară activitatea sau pe piața căreia îi este dedicat activul.

În categoria surselor externe de informații se includ:

pe parcursul perioadei au avut loc schimbări semnificative, cu efect pozitiv asupra entității, sau se vor produce în viitorul apropiat, în ceea ce privește modul sau gradul în care imobilizările sunt folosite sau se asteaptă a fi folosite. În categoria schimbărilor se includ: costurile efectuate în cursul perioadei în vederea creșterii și îmbunătățirii performanței imobilizărilor sau pentru a restrânge activitatea căreia îi apațin imobilizările;

raportările interne care relevă faptul că performanța economică a unei imobilizări este sau va fi mai bună decât s-a estimat inițial.

Pentru imobilizările corporale și necorporale, la stabilirea pierderilor din depreciere pot fi avute în vedere și alte metode de evaluare, cum ar fi metode bazate pe fluxuri de numerar.

Pentru amortizarea imobilizărilor corporale, entitățile pot folosi unul din următoarele regimuri de amortizare:

amortizarea liniară;

amortizarea degersivă;

amortizarea accelerată;

amortizarea calculată pe unitate de produs sau serviciu.

Amortizarea se calculează prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a imobilizărilor corporale și se determină începând cu luna următoare punerii în funcțiune și până la recuperarea întregii valori de intrare, ținînd cont și de duratele de utilizare economică și condițiile de utilizare a acestora. Durata de utilizare economică reprezintă durata de viață utilă, determinată ca fiind:

perioada în care entitatea preconizează a fi disponibil pentru utilizare sau

numărul unităților produse sau al unor unități asemănătoare care se estimează că vor fi obținute de entitate prin utilizarea activului respectiv.

Fondul comercial. În situațiile financiare anuale, fondul comercial este recunoscut doar în cazul transferului tuturor activelor sau al unei părți a acestora și, după caz, și al datoriilor și capitalurilor proprii, indiferent dacă este obținut ca urmare a cumpărării sau fuziunii. Transferul este legat de o afacere, ca un ansamblu integrat de activități și active structurate și administrate cu scopul de a obține profit, pentru a înregistra costuri mai mici sau pentru a obține alte beneficii. Pentru a putea înregistra în contabilitate activele și datoriile primite prin transfer, entitățile trebuie să procedeze la evaluarea valorii juste a elementelor primite pentru a determina valoarea individuală a fiecărui element, efectută, de obicei, de profesioniști calificați în evaluare, membrii ai unui organism profesional în domeniu, recunoscut național și internațional. Fondul comercial, în situația în care este generat intern nu se recunoaște ca activ, deoarece nu este o resursă indentificabilă, controlată de entitate și care să poată fi evaluată în mod credibil la cost.

Imobilizări financiare

Imobilizările financiare recunoscute ca activ sunt evaluate la costul de achiziție sau valoarea stabilită prin contractul de dobândire a acestora. În situația valorilor mobiliare pe termen lung, costul de achiziție cuprinde și costurile de tranzacționare aferente achiziției lor.

Stocuri

Stocurile sunt active circulante:

a) deținute pentru a fi vândute pe parcursul desfășurării normale a activității;

b) în curs de producție în vederea vânzării în procesul desfășurării normale a activității; sau

c) sub formă de materii prime, materiale și alte consumabile care urmează să fie folosite în procesul de producție sau pentru prestarea de servicii.

Trecerea activelor de la imobilizări corporale la stocuri , în situația în care entitatea dorește să vândă activul respectiv, se poate realiza doar dacă entitatea realizează îmbunătățiri în scopul vânzării activului. În contabilitate, activele de natura ansamblurilor sau complexurilor de locuințe care inițial au fost destinate vânzării și care ulterior își schimbă destinația, urmând a fi folosite de entitate pe o perioadă îndelungată sau pentru a fi închiriate terților, se înregistrează un transfer de la stocuri la imobilizări corporale. În ambele situații, transferul și înregistrarea în contabilitate se face la cost.

La evaluarea inițială, costul stocurilor vor cuprinde toate costurile asociate achiziției și prelucrării, precum și alte costuri necesare pentru a aduce stocurile în forma și în locul în care se găsesc.

Cost de achiziție în valută. Pentru bunurile achiziționate cu factură sau pe bază de aviz de însoțire a mărfii, urmând ca factura sa fie primită ulterior, cursul valutar folosit la reflectarea lor în contabilitate este cel de la data recepției.

Costul de producție. Costul stocurilor vor cuprinde toate costurile asociate achiziției și prelucrării, precum și alte costuri necesare pentru a aduce stocurile în forma și în locul în care se găsesc. Costul de producție sau de prelucrare a stocurilor include cheltuieli directe aferente producției, cum ar fi:

materiale directe;

energie consumată în scopuri tehnologice;

manopera directă și alte cheltuieli directe de producție;

costul proiectării produselor;

precum și cota cheltuielilor indirecte de producție alocată în mod rațional ca fiind legată de producerea acestora.

Regiile generale pot fi incluse în costul stocurilor numai dacă acestea reprezintă costuri suportate pentru a aduce stocurile în locul și forma dorite. Cheltuielile generale de adminitrație se include în costuri doar dacă contribuie la aducerea stocurilor la locul și în starea unde se află.

În cazul prestatorilor de servicii, costul stocurilor include manopera și alte cheltuieli legate de personalul direct angajat în furnizarea serviciilor, inclusiv personalul însărcinat cu supravegherea, precum și regiile corespunzătoare.

OMFP nr. 1802/2014, la art.79, pct.(1) exemplifică costuri care nu trebuie incluse în costul stocurilor, ci trebuie recunoscute drept cheltuieli ale perioadei în care au intervenit:

pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producție înregistrate peste limitele normal admise, inclusiv pierderile datorate risipei;

cheltuielile de depozitare, cu excepția cazurilor în care aceste costuri sunt necesare în procesul de producție, anterior trecerii într‐o nouă fază de fabricație. Cheltuielile de depozitare se includ în costul de producție atunci când sunt necesare pentru a aduce stocurile în locul și în starea în care se găsesc;

regiile (cheltuielile) generale de administrație care nu participă la aducerea stocurilor în forma și locul final;

regia fixă nealocată costului, care se recunoaște drept cheltuială în perioada în care a apărut.

Alocarea regiei fixe asupra costurilor se face pe baza capacității normale de producție (activitate). Capacitatea normală de producție reflectă producția preconizată a fi obținută, în medie, de‐a lungul unui anumit număr de perioade, în condiții normale, având în vedere și pierderea de capacitate rezultată din întreținerea planificată a echipamentului. Regia fixă de producție reflectă acele costuri indirecte de producție care se mențin relativ constante, indiferent de volumul producției, cum sunt: amortizarea, întreținerea secțiilor și utilajelor, precum și costurile cu conducerea și administratarea secțiilor.

Costul stocurilor nefungibile și al bunurilor și serviciilor produse și destinate unor comenzi distincte, e necesar a fi determinate prin identificarea specifică a costurilor individuale.

Identificarea specifică a costului constă în atribuirea costurilor specifice elementelor identificabile ale stocurilor. Acest tratament contabil este potrivit pentru acele elemente care fac obiectul unor comenzi distincte, indiferent dacă au fost cumpărate sau produse, dar nu poate fi folosit pentru stocurile ce cuprind un număr mare de elemente, care sunt, de regulă, fungibile (bunuri ce nu pot fi identificate în mod substanțial unele de altele).

Pentru stocurile fungibile, evaluarea la ieșire se face printr-una din următoarele metode:

metoda primul primit – primul ieșit (FIFO);

metoda costului mediu ponderat (CMP);

metoda ultimul intrat – primul ieșit (LIFO).

Potrivit metodei FIFO, bunurile la ieșirea din gestiune sunt evaluate la costul de achiziție sau de producție al primei intrări (lot). Pe măsură ce lotul se epuizează, bunurile ieșite din gestiune sunt evaluate la costul de achiziție sau de producție al lotului următor, în ordine cronologică.

Metoda CMP presupune calcularea costului fiecărui element pe baza mediei ponderate a costurilor elementelor asemănătoare aflate în stoc la începutul perioadei și a costului elementelor asemănătoare produse sau cumpărate în timpul perioadei. Media poate fi determinată periodic sau după fiecare recepție. Perioada de calcul nu trebuie să depășească durata medie de stocare. Formula de calcul are următoarea structură:

unde: Qi = cantitatea de materie primă i (kg);

pi = prețul unitar pentru materia primă i (lei/kg)

Potrivit metodei LIFO, bunurile care ies din gestiune se evaluează la costul de achiziție sau de producție al ultimei intrări (lot). Pe măsură ce lotul se epuizează, bunurile ieșite din gestiune sunt evaluate la costul de achiziție sau de producție al lotului anterior, în ordine cronologică.

OMFP nr. 1082/2014 precizeză că există opțiunea folosirii metodei costului standard în evaluarea stocurilor la entitățile cu activitate de producție, respectiv folosirea metodei prețului cu amănuntul pentru evaluarea stocurilor în comerțul cu amănuntul.

Metoda costului standard este mai mult o tehnică decât o metodă de evaluare a stocurilor, deoarece la sfârșitul perioadei soldurile conturilor de diferențe se cumulează soldurile conturilor de stocuri, la preț de înregistrare, pentru ca aceste conturi să reflecte valoarea stocurilor la costul de achiziție sau de producție, după caz.

OMFP nr. 1082/2014 prezintă o serie de elemente care ajută la aplicarea metodei costului standard:

costul standard ia în considerare nivelurile normale ale consumurilor de materiale și consumabile, manoperei, eficienței și capacității de producție;

nivelurile normale ale materialelor și consumabilelor, manoperei, eficienței și capacității de producție e necesar a fi revizuite periodic și ajustate, dacă este necesar, în funcție de condițiile existente la un moment dat;

diferențele de preț față de costul de achiziție sau de producție trebuie prezentate distinct în contabilitate, fiind recunoscute în costul activului;

diferențele de preț sunt repartizate asupra valorii bunurilor ieșite și asupra stocurilor cu ajutorul unui coeficient care se determină astfel:

Soldul inițial Diferențe de preț aferente intrărilor

al diferențelor + în cursul perioadei, cumulat de la

preț începutul exercițiului financiar până

Coeficient de la finele perioadei de referință

repartizare* = _______________________________________________________ X 100 Soldul inițial Valoarea intrărilor în cursul

al stocurilor + perioadei la preț de înregistrare,

la preț de cumulat de la începutul exercițiului

înregistrare financiar până la finele perioadei de

referință

* Pentru calcularea procentului mediu de adaos comercial, soldul inițial al contului de mărfuri și valoarea intrărilor de mărfuri nu vor include TVA neexigibilă. Acest coeficient se înmulțește cu valoarea bunurilor ieșite din gestiune la preț de înregistrare, iar suma care rezultă se înregistrează în conturile corespunzătoare în care au fost înregistrate bunurile ieșite.

pot fi calculați mai mulți coeficienți, pe grupe sau categoriinde stocuri;

diferențele de preț se reflectă în contabilitate proporțional atât asupra valorii bunurilor ieșite, cât și asupra bunurilor rămase în stoc.

Metoda prețului cu amănuntul este, de asemenea o tehnică de evaluare și evidență a stocurilor caracterizată printr-un număr mare de articole cu mișcări rapide și care au marje asemănătoare și pentru care orice altă metodă de evaluare sau evidență a stocurilor nu este posibil a fi folosită. OMFP nr. 1082/2014 precizează, cu privire la metoda prețului cu amănuntul, că determinarea costului bunurilor vândute se calculează prin deducerea valorii marjei brute din prețul de vânzare al stocurilor, orice schimbare a prețului de vânzare impunând recalcularea marjei brute.

Valoarea produselor și serviciilor în curs de execuție se stabilește prin inventarierea producției neterminate la sfârșitul perioadei, prin metode tehnice de constatare a gradului de finalizare sau al stadiului de realizare al operațiilor tehnologice și evaluarea acesteia la costurile de producție.

Valoarea realizabilă netă. În bilanț, stocurile nu trebuie reflectate la o valoare mai mare decât valoarea care se poate obține prin folosirea sau vânzarea lor. De aceea, valoarea stocurilor se micșorează până la valoarea realizabilă netă. Valoarea realizabilă netă reprezintă prețul de vânzare estimat, care ar putea fi realizat pe parcursul derulării normale a activității, mai puțin costurile estimate pentru finalizarea bunului și, atunci când este cazul, costurile estimate necesare vânzării.

Creanțe

Reglementările contabile naționale nu prezintă informații cu privire la evaluarea creanțelor, decât în cazul creanțelor exprimate în valută, astfel:

o tranzacție în valută trebuie reflectată în contabilitate inițial la cursul de schimb valutar BNR de la data efectuării operațiunii;

la sfârșitul fiecărei luni, creanțele exprimate în valută se evaluează la cursul de schimb BNR din ultima zi bancară a lunii în cauză.

Investiții financiare pe termen scurt

Investiții financiare pe termen scurt se evaluează, la intrarea în entitate, la costul de achiziție, care reprezintă prețul de cumpărare sau valoarea stabilită potrivit contractelor.

În cazul valorilor mobiliare pe termen scurt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, costul de achiziție nu cuprinde și costurile de tranzacționare direct atribuite achiziției lor, aceste costuri fiind reflectate în conturile de cheltuieli corespunzătoare.

În cazul valorilor mobiliare pe termen scurt care nu sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată, costul de achiziție include costurile de tranzacționare direct atribuite achiziției lor.

Ieșirea din gestiune investiții financiare pe termen scurt, cu excepția depozitelor bancare pe termen scurt, se face utilizând una din metodele de evaluare la ieșire: FIFO, CMP, LIFO.

Depozitelor bancare pe termen scurt în valută se înregistrează la constituire, la cursul de schimb valutar BNR de la data constituirii. Lichidarea depozitelor constituite în valută se realizează la cursul de schimb BNR de la data lichidării.

La sfârșitul fiecărei luni, disponibilitățile în valută și alte valori de trezorerie, cum sunt titlurile de stat în valută, acreditivele și depozitele în valută se evaluează la cursul de schimb BNR din ultima zi bancară a lunii respective. În situația plăților în valută suportate din avansuri de trezorerie, cheltuielile se reflectă în contabilitate la cursul de schimb din data realizării operațiunii sau la cursul bancar din data decontării avansului.

Provizioane

Un provizion este o datorie cu exigibilitate sau valoare incertă. Un provizion aferent restructurării va include numai costurile directe produse de restructurare, cum sunt:

sunt generate în mod necesar de procesul de restructurare

nu sunt legate de desfășurarea continuă a activității entității.

Un provizion pentru restructurare nu e necesar să includă costuri precum:

recalificarea sau mutarea personalului permanent;

marketing;

investiții noi în sisteme și rețele de distribuție.

La stabilirea valorii provizioanelor pentru pensii, de către specialiști în domeniu, se ține seama de vârstă, vechime în muncă și rotația personalului în cadrul entității.

Provizioanele trebuie să fie strict corelate cu riscurile și cheltuielile preconizate. La data bilanțului este necesar ca valoarea recunoscută ca provizion să reprezinte cea mai bună estimare a costurilor necesare stingerii datoriei curente și anume suma pe care o entitate ar plăti-o, în mod rațional, pentru stingerea obligației sau pentru transferarea ei unei terțe părți la acel moment. Actualizarea valorii provizioanelor se efectuează de persoane specializate. Rata de actualizare folosită reflectă evaluările curente pe piață ale valorii-timp a banilor și ale riscurilor specifice datoriei. Câștigurile obținute din cedarea preconizată a activelor nu trebuie luate în considerare pentru evaluarea unui provizion.

Datorii

O datorie curentă este clasificată ca datorie pe termen scurt atunci când:

se așteaptă să fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al entității;

este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanțului.

Toate celelalte datorii se încadrează la datorii pe termen lung.

Reglementările contabile naționale nu prezintă informații cu privire la evaluarea datoriilor, decât în cazul datoriilor exprimate în valută, astfel:

o tranzacție în valută trebuie reflectată în contabilitate inițial la cursul de schimb valutar BNR de la data efectuării operațiunii;

la sfârșitul fiecărei luni, datoriile exprimate în valută se evaluează la cursul de schimb BNR din ultima zi bancară a lunii în cauză;

datoriile de leasing financiar în valută se înregistrează la cursul valutar de schimb BNR de la data acordării finanțării.

Capitaluri proprii

La elaborarea situațiilor financiare, entitățile adoptă conceptul financiar de capital. Conform acestui concept, capitalul este sinonim cu activele nete sau cu capitalurile proprii ale entității. Reglementările contabile naționale (OMFP nr. 1802/2014) prezintă modalitatea de calcul al valorii elementelor de capital propriu astfel:

Capitalul este reprezentat de capitalul social, patrimoniul regiei etc., în funcție de forma juridică a entității și a cărui valoare se stabilește înmulțind numărul de acțiuni sau părți sociale cu valoarea lor nominală, ceea ce corespunde ca valoare cu totalul aporturilor aduse de acționari/asociați.

Prima de emisiune se stabilește ca diferență între prețul de emisiune de noi acțiuni sau părți sociale și valoarea nominală a acestora.

Prima de fuziune se stabilește ca diferență între valoarea aportului rezultat din fuziune și valoarea cu care a crescut capitalul social al societății absorbante.

Prima de emisiune se determină ca diferență între valoarea bunurilor aportate și valoarea nominală a capitalului social cu care au fost remunerate aceste aporturi.

Prima de conversie a obligațiunilor în acțiuni se determină ca diferență între valoarea nominală a obligațiunilor corespunzătoare împrumuturilor obligatare și valoarea acțiunilor emise potrivit prevederilor contractuale, atunci când valoarea obligațiunilor depășește valoarea acțiunilor corespunzătoare.

Plusul sau minusul rezultat din reevaluarea imobilizărilor corporale, în conformitate cu prevederile prezentelor reglementări, sunt înregistrate ca rezerve din reevaluare, cu respectarea prevederilor privind reevaluarea imobilizărilor corporale.

Rezervele legale se constituie anual din profitul entității, în cotele și limitele prevăzute de lege, și din alte surse prevăzute de lege. Rezervele statutare sau contractuale se constituie anual din profitul net al entității, conform prevederilor din actul constitutiv al acesteia. Alte rezerve nu sunt prevăzute de lege sau de statut, pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pentru acoperirea pierderilor contabile sau în alte scopuri, potrivit hotărârii adunării generale a acționarilor sau asociaților, cu respectarea prevederilor legale.

Rezultatul exercițiului se determină ca diferență între veniturile și cheltuielile exercițiului.

Rezultatul reportat reprezintă profitul nerepartizat sau pierderea neacoperită care se reportează în exercițiul următor.

Beneficiile sub forma acțiunilor proprii ale entității acordate angajaților sunt reflectate în contabilitate distinct în contrapartida conturilor de capitaluri proprii la valoarea justă a respectivelor instrumente de capitaluri proprii, de la data acordării acelor beneficii.

1.2.3 Prezentări de informații privind evaluarea elementelor bilanțiere

Imobilizări corporale și necorporale

Notele explicative trebuie să prezinte bazele de evaluare pentru fiecare grupă de imobilizări corporale pentru stabilirea valorii contabile brute (cost istoric sau valoare reevaluată). Dacă s-au folosit baze diferite de evaluare, atunci trebuie prezentată pentru fiecare grupă în parte valoarea contabilă brută a respectivei grupe, iar în situația în care entitățile au efectuat reevaluări asupra imobilizărilor corporale, în notele explicative trebuie să se prezinte metodele de calcul al valorii reevaluate.

Imobilizările financiare

În notele explicative ale situațiilor financiare anuale se prezintă valoarea justă a valorilor mobiliare pe termen lung la dat bilanțului.

Stocuri

În notele explicative din situațiile financiarea anuale se prezintă costul de achiziție sau de producție al stocurilor evidențiate în bilanț și metodele de evaluare a stocurilor. În situația în care, valoarea stocurilor în bilanț determinată printr-una din metodele FIFO, CMP, LIFO diferă semnificativ de valoarea determinată pe baza ultimei valori de piață cunoscute înainte de data bilanțului, valoarea acestei diferențe trebuie prezentată în notele explicative ca total pe fiecare categorie de active.

Creanțe

Singurele precizări cuprinse în reglemntările contabile naționale cu privire la informațiile care trebuie prezentate în situațiile financiare privind evaluarea creanțelor unei entități sunt cele referitoare la bazele de conversie utilizate pentru exprimarea lor în monedă națională.

Investiții financiare pe termen scurt

În notele explicative din situațiile financiarea anuale nu se cer a fi prezentate informații cu privire la investițiile financiare pe termen scurt. Există o singură excepție, care se aplică în situația conturilor consolidate, pentru instrumentele fianaciare evaluate la valoarea justă. În acest caz, entitatea economică trebuie să prezinte în notele explicative:

ipotezele importante care stau la baza modelelor și tehnicilor de evaluare;

pentru fiecare categorie de instrumente financiare, valoarea justă, modificările de valoare incluse direct în contul de profit și pierdere, precum și modificările incluse în rezerva de valoare justă;

pentru fiecare categorie de instrumente financiare derivate, informații privind aria și natura instrumentelor, inclusiv termenii și condițiile importante care pot influența valoarea, momentul și certitudinea fluxurilor viitoare de numerar;

un tabel care să prezinte toate modificările de valoare justă din cursul exercițiului financiar.

Provizioane

În situațiile financiare, în Nota nr. 2, entitatea economică trebuie să prezinte valoarea provizioanelor la începutul și la sfârșitul exercițiului financiar, respectiv creșterea sau diminuarea valorii provizioanelor în timpul anului, fără a se prezenta modul de calcul al valorii la care provizioanele sunt reflectate în contabilitate.

Datorii

Singurele precizări cuprinse în reglemntările contabile naționale cu privire la informațiile care trebuie prezentate în situațiile financiare privind evaluarea datoriilor unei entități sunt cele referitoare la bazele de conversie utilizate pentru exprimarea lor în monedă națională.

Capitaluri proprii

Reglementările contabile naționale (OMFP nr. 1802/2014) nu solicită prezentări de informații în notele explicative privind evaluarea elementelor de capitaluri proprii.

1.3 Evaluarea în contabilitate conform standardelor internaționale de raportare financiară (IFRS)

1.3.1 Reguli generale de evaluare

Evaluarea inițială și ulterioară a activelor la cost istoric conform IFRS

La recunoașterea inițială, toate activele sunt evaluate la costul istoric, cu excepția:

activelor financiare evaluate la valoarea justă prin contul de profit și pierdere;

activelor financiare disponibile pentru vânzare;

activelor recunoscute ca urmare a unui contract de leasing financiar;

activelor biologice și producției agricole.

Costul istoric se poate folosi ulterior recunoașterii inițiale la evaluarea următoarelor elemente:

activelor de explorare și evaluare, în cazul în care nu se alege modelul reevaluării;

stocurilor, în cazul în care costul este mai mic decât valoarea realizabilă netă;

imobilizările corporale și necorporale evaluate la cost;

investițiilor în instrumente de capital propriu care nu au un preț cotat pe o piață activă și a căror valoare justă nu poate fi evaluată credibil, la care se adaugă instrumentele derivate asociate acestora;

investițiile imobiliare, dacă nu se alege modelul evaluării la valoarea justă.

Evaluarea inițială și ulterioară a activelor la valoarea justă conform IFRS

Recunoașterea inițială la valoarea justă se face în următoarele situații:

activele financiare evaluate la valoarea justă, prin contul de profit și pierdere la care se adaugă, în situația activelor financiare disponibile pentru vânzare, costurile tranzacției care sunt direct atribuibile achiziției sau emiterii activului financiar;

activele recunoscute ca urmare a unui contract de leasing financiar, care sunt evaluate la valoarea justă, dacă aceasta este mai mică decât valoarea actualizată a plăților minime de leasing;

activele bilogice și producția agricolă, care sunt evaluate la valoarea justă, din care se scad costurile estimate la punctele de vânzare

Ulterior recunoașterii inițiale, dacă se alege modelul de evaluare la valoarea justă, acolo unde este permis, elementele de activ vor fi evaluate astfel:

Pentru activele financiare, cum ar fi: împrumurturile și creanțele, active păstrate până la scadență, active disponibile pentru vânzare, active financiare evaluate la valoarea justă prin contul de profit și pierdere se folosesc ca baze de evaluare ulterioare costul amortizat și valoarea justă.

Pentru imobilizările corporale și necorporale se folosește ca bază de evaluare ulterioară valoarea justă.

Pentru investițiile imobiliare se utilizează ca bază de evaluare ulterioară valoarea justă.

Pentru activele imobilizate obținute pentru vânzare se folosește ca bază de evaluare minimul dintre cost și valoarea justă minus costurile vânzării.

Pentru activele biologice se folosește ca bază de evaluare valoarea justă minus costurile estimate la punctele de vânzare.

Pentru activele de explorare și evaluare se folosește ca bază de evaluare valoarea justă.

Pentru stocuri:

materii prime, produse finite, mărfuri se folosește ca bază de evaluare minimul dintre cost și valoarea realizabilă netă;

producția agricolă se folosește ca bază de evaluare valoarea justă minus costurile estimate la punctele de vânzare;

Pentru numerar și echivalente de numerar se folosește ca bază de evaluare valoarea nominală.

1.3.2 Modul de calcul al bazelor de evaluare

Imobilizările corporale și necorporale

Imobilizările corporale sunt active tangibile care:

sunt deținute pentru a fi folosite în producția de bunuri, prestarea de servicii sau pentru a fi folosite în scopuri administrative;

se preconizează a fi utilizate pe parcursul mai multor perioade.

Imobilizările necorporale sunt active nemonetare identificabile, fără formă fizică.

Inițial un element de imobilizări va fi recunoscut la costul său. IAS 16 și IAS 38 exemplifică categoriile de costuri care pot fi incluse în valoarea activelor:

prețul de cumpărare, inclusiv taxele vamale și taxele nerecuperabile, după deducerea reducerilor comerciale;

orice costuri care pot asociate în mod direct aducerii activului în locația și starea de funcționare;

costurile cu demontarea și mutarea elementului precum cele cu restaurarea amplasamentului unde va fi mutat, estimate inițial;

costurile îndatorării care sunt direct atribuite cumpărării, producției sau construcției unui activ imobilizat.

Standardele IAS 16 și IAS 38 stabilesc categoriile de costuri care nu se includ în costul imobilizărilor:

costurile de deschidere a unei noi instalații;

costurile de lansare a unui nou produs sau serviciu pe piață, inclusiv costurile cu publicitatea și activitățile promoționale;

costurile de organizare a activității în noul amplasament sau cu o nouă categorie de clienți, inclusiv costurile cu pregătirea personalului;

costurile administrative și alte costuri de supraveghere generală;

costurile înregistrate în cazul în care un element care funcționează după cum dorește conducerea trebuie să fie pus în stare de funcționare sau este exploatat sub capacitate;

costurile reamplasării sau reorganizării parțiale sau totale a activității entității economice;

pierderile inițiale de exploatare, cum sunt cele întegistrate la mărirea cererii pentru produsul realizat de respectivul element.

Conform tratamentului alternativ permis de IAS 23 Costurile îndatorării, dacă plata este amânată dincolo de termenele normale de creditare, diferența dinte prețul în numerar și plata totală efectuată este recunoscută ca dobândă pe perioada de creditare, mai puțin în situația în care o astfel de dobândă este recunoscută în valoarea contbilă a elementului.

Pentru evaluarea ulterioară, entitatea are două opțiuni:

Modelul costului, potrivit căruia după recunoașterea inițială, o imobilizare corporală sau necorporală va fi evaluată la costul său din care se scade orice amortizare cumulată și orice pierdere din depreciere cumulată.

Modelul reevaluării, potrivit căruia după recunoașterea inițială, o imobilizare corporală sau necorporală va fi evaluată la valoarea reevaluată reprezentată de valoarea justă la data reevaluării mai puțin orice amortizare cumulată ulterior și orice pierdere din depreciere cumulată ulterior. Reevaluările se vor efectua cu regularitate pentru a se asigura că valoarea contabilă nu diferă prea mult de ceea ce s-ar fi stabilit prin utilizarea valorii juste la data bilanțului. Dacă un activ este reevaluat, atunci întreaga grupă din care face parte trebuie reevaluată.

În privința amortizării imobilizărilor corporale și necorporale, IAS 16 și IAS 38 stabilesc următoarele:

Metoda de amortizare folosită va reflecta modul în care beneficiile economice viitoare ale unui activ vor fi consumate de entitate.

Valoarea amortizabilă a unui activ se va stabili ca diferență între valoarea de intrare și valoarea reziduală, fiind alocată pe o bază sistematică duratei de întrebuințare a activului.

Valoarea reziduală și durata de viață utilă ale unui activ vor fi revăzute cel puțin la finele fiecărui exercițiu financiar, iar schimbările survenite vor fi tratate ca o modificare în estimarea contabilă, conform IAS 8.

Cel puțin anual, metoda de amortizare a activelor corporale trebuie revăzută, iar în situația în care se constată o schimbare semnificativă în modul de consum al beneficiilor economice viitoare aduse de acele active, atunci metoda va fi modificată pentru a reflecta schimbarea. Conform IAS 8, această modificare va fi contabilizată ca o modificare în estimarea contabilă.

Fondul comercial și alte imobilizări necorporale cu durată nedeterminată nu se amortizează, în schimb sunt supuse anual testării pentru depreciere. IAS 38 cere ca imobilizările necorporale să fie tratate ca având o durata de viață nedeterminata în situația în care, pe baza unei analize a tuturor factorilor relevanți, nu există limită clară a perioadei în care activul să genereze intrări nete de fluxuri de trezorerie pentru entitate.

Valoarea reziduală a unei imobilizări necorporale cu durată de viață determinată este zero, mai puțin în următoarele cazuri:

există un angajament al unei terțe părți de a cumpăra imobilizarea la finele duratei sale de viață;

există o piață activă pentru imobilizare și valoarea reziduală poate fi stabilită prin referire la acea piață și este probabil ca acea piață să existe la sfârșitul duratei de viață a imobilizării.

Entitățile trebuie să verifice la fiecare dată de raportare, dacă există indicii ale deprecierii activelor provenite din surse interne sau externe ale entității. Dacă identifică astfel de indicii, entitatea economică trebuie să estimeze valoarea recuperabilă (maximul dintre valoarea contabilă și valoarea justă, minus costurile cu vânzarea) a activului. Motivul evaluării activului activelor imobilizate la valoarea recuperabilă este de a ilustra o decizie de investiții. O entitate economică rațională va lua decizia cea mai avantajoasă, în sensul că va vinde activul dacă prețul de vânzare este mai mare decât valoarea de utilizare sau va folosi activul dacă prin folosire va obține cele mai mari beneficii.

În determinarea valorii recuperabile nu este luat în considerare costul de înlocuire, pentru că acestă reflectă costul unui activ și nu beneficiile viitoare care s-ar obține prin utilizare sau cedare. Atât prețul de vânzare net, cât și valoarea de utilizare, țin seama de valoarea în timp a banilor și de riscurile că valoarea și momentul generării fluxurilor de trezorerie reale pot fi diferite de cele preconizate.

Diferența dintre valoarea justă și costurile asociate vânzării se determină ca diferență între prețul de vânzare și costurile directe aferente vânzării.

Conform IASB, valoarea de utilizare se determină ținând cont de toate așteptările viitoare privind fluxurile de trezorerie posibile și nu un singur flux de trezorerie, deoarece valoarea viitoarelor fluxuri de trezorerie este influențată de riscul aferent fluxurilor de trezorerie. Entitatea poate să realizeze estimări proprii ale fluxurilor viitoare de trezorerie, iar rata de actualizare va reflecta evaluarea pieței privind valoarea în timp a banilor.

Cheltuiala cu amortizarea activelor va fi ajustată în perioadele următoare, după recunoașterea unei pierderi din depreciere, în vederea repartizării valorii contabile revizuite a activului, din care se scade valoarea sa reziduală, în mod sistematic, pe toată perioada rămasă de viață utilă. IAS 36 stabilește că o reluare a unei pierderi din depreciere nu este o reevaluare și respectă sistemul contabil, care este bazat pe costuri istorice, astfel încât valoarea contabilă a activului poate crește până la valoarea sa recuperabilă, fără a depăși valoarea contabilă stabilită dacă nicio pierdere din depreciere nu ar fi fost recunoscută în anii anteriori.

În situația unei reevaluări, dacă valoarea contabilă a unui activ este majorată ca urmare a reevaluării, aceasta va fi reflectată direct în creditul conturilor de capitaluri proprii, la rezerve din reevaluare, dar va fi recunoscută în contul de profit sau pierdere în măsura în care această majorare din reevaluare compensează o scădere din reevaluare aceluiași activ, recunoscută anterior la cheltuieli. Dacă valoarea contabilă a unui activ este diminuată ca urmare a unei reevaluări, această diminuare va fi reflectată pe cheltuieli, dar va fi scăzută direct din rezervele corespunzătoare aceluiași activ, doar dacă există sold creditor în surplusul din reevaluare pentru acel activ.

Utilizarea modelului reevaluării pentru imobilizările corporale și necorporale permite evaluarea la valoarea justă a acestor elemente. Evaluarea la valoarea justă a imobilzărilor oferă informații importante și pertinente, pentru că sunt prezentate în situațiile financiare la valoarea actuală și nu la cost istoric.

Investiții imobiliare

În conformitate cu reglementările legale, IAS 40, investiția imobiliară este acea proprietate imobiliară (un teren, o clădire, o parte a unei clădiri sau ambele) deținută de proprietar sau de locatar, în baza unui contract de leasing financiar, mai mult cu scopul închirierii sau pentru creșterea valorii capitalului sau ambele, decât pentru:

a fi folosită în producția de bunuri, prestarea de servicii sau în scopuri administrative;

a fi vâdută pe parcursul derulării normale a activității.

Cu toate că invetițiile imobiliare sunt reglementate de IAS 40, nu toate intră în aria de aplicare a acestui standard și anume, invetițiile imobiliare care sunt deținute pentru a vândute în cursul normal al activității sunt evaluate potrivit IAS 2, iar cele care sunt construite, modernizate sau folosite de proprietar intră sub incidența IAS 16. Așadar, dacă investițiile imobiliare:

nu sunt deținute pentru a fi înstrăinate în cursul normal al activității;

nu sunt utilizate de proprietar;

nu sunt construite de proprietar;

atunci sunt evaluate potrivit IAS 40.

Pentru a delimita activele în imobilizări corporale sau investiții imobiliare ne se poate realiza fără a se face referire la intențiile entității economice. Astfel, evaluarea investițiilor imobiliare la valoarea justă nu este consecventă cu evaluarea stocurilor, de tipul construcțiilor sau terenurilor cumpărate cu scopul de a fi vândute, care sunt evaluate la valoarea minimă dintre cost și valoarea justă, cu toate acestea, evaluarea la valoarea justă este motivată în cazul investițiilor imobiliare deținute pe o perioada mai mare de timp și a căror variații ale valorii juste sunt prezentate în contul de profit și pierdere, oferind informații semnificative utilizatorilor. Stocurile, spre deosebire de investițiile imobiliare, sunt deținute pentru o perioadă scurtă de timp, diferența dintre prețul de vânzare și costul de achiziție reflectă corect performanța entității la momentul vânzării.

IAS 40 oferă posibilitatea entităților economice să aleagă între două modele de evaluare și anume:

Un model bazat pe valoarea justă, potrivit căruia investițiile imobiliare sunt evaluate la valoarea justă, iar variațiile de valoare sunt recunoscute în contul de profit și pierdere. În cazul în care entitatea optează pentru acest model de evaluare, veniturile, în ipoteza creșterii valorii activului, sunt recunoscute înainte de data vânzării. Investițiile imobiliare sunt evaluate inițial la cost, iar variațiile între valoarea justă și valoarea contabilă sunt înregistrate în contul de profit și pierdere.

Un model bazat pe cost, potrivit căruia investițiile imobiliare sunt evaluate la cost, minus amortizarea și pierderile eventuale din depreciere. În situația în care entitatea alege acest model de evaluare este obligată să prezinte informații legate de valoarea justă a investițiilor imobiliare.

Există o serie de situații speciale cu privire la investițiile imobiliare și anume:

Dacă o proprietate imobiliară utilizată de proprietar devine o investiție imobiliară, care va fi înregistrată la valoarea justă, entitatea va trata orice diferență, de la acea dată (dintre valoarea contabilă a proprietății imobiliare potrivit IAS 16 și valoarea justă) la fel ca pe o reevaluare potrivit IAS 16.

Dacă un element de stoc considerat investiție imobiliară evaluată la valoarea justă, orice diferență dintre valoarea contabilă și valoarea justă a stocului va fi recunoscută în contul de profit și pierdere.

Dacă o entitate termină contrucția sau îmbunătățirea unei invetiții imobiliare, constuită în regie proprie, care va fi evaluată la valoarea justă, orice diferență dintre valoarea contabilă și valoarea justă va fi recunoscută în contul de profit și pierdere.

Există diferențe între modelul valorii juste și modelul de reevaluare care este permis pentru o serie de active nefinanciare. Potrivit modelului de reevaluare, creșterile în valoarea contabilă sunt reflectate direct în capitalul propriu ca rezerve din reevaluare, pe când potrivit modelului evaluării la valoarea justă, toate modificările în valoarea justă sunt recunoscute în contul de profit și pierdere.

Active disponibile pentru vânzare

Un activ imobilizat trebuie clasificat ca deținut pentru vânzare, dacă valoarea contabilă va fi recuperată în principal printr-o operațiune de vânzare și nu prin utlizare continuă. Această clasificare a activelor ca deținute pentru vânzare are la bază o decizie a conducerii, care nu a fost pusă în aplicare, dar care necesită reguli clare. IFRS precizeză că activul destinat vânzării trebuie să fie disponibil pentru o vânzare imediată (un an de la data bilanțului, cu unele excepții), iar vânzarea să aibă o probabilitate ridicată.

Un activ clasificat ca deținut pentru cedare va fi evaluat la minimul dintre valoarea contabilă și valoarea justă minus costurile cu vânzarea. În situația în care valoarea contabilă a unui activ destinat vânzării depășește valoarea justă diminuată cu costurile vânzării, entitatea este obligată să înregistreze deprecierea pe seama cheltuielilor. Aprecierea ulterioară a unui astfel de activ nu va putea fi recunoscută decât până la limita deprecierii recunoscute, adică maxim valoarea contabilă. Așadar, nu există o evaluare totală la valoarea justă deoarece:

în situația în care valoarea activului este mai mică decât valoarea justă, activul destinat vânzării este evaluat la valoarea contabilă, doar dacă costurile vânzării sunt mai mici decât diferența dintre valoarea justă și valoarea contabilă sau la valoarea justă diminuată cu costurile vânzării, dacă acestea din urmă depășesc valoarea diferenței dintre valoarea justă valoarea justă și valoarea contabilă a activului;

în situația în care valoarea contabilă este mai mare decât valoarea justă, activul destinat vânzării este evaluat la valoarea justă diminuată cu cheltuielile cu vânzarea.

Cerința IFRS 5 de a evalua activele deținute în vederea vânzării la minimul valoarea contabilă și valoarea justă, minus costurile vânzării intră în contradicție cu cerințele IAS 36, potrivit căruia activele sunt evaluate la minimul dintre valoarea contabilă și valoarea recuperabilă (maximul dintre prețul net de vânzare și valoarea de utilizare). Dacă valoarea de utilizare este mai mare decât prețul net de vânzare va rezulta o pierdere de depreciere, în măsura în care valoarea contabilă depășește valoarea de utilizare și nu în măsura în care valoarea contabilă depășește valoarea justă, mai puțin costurile vânzării. În cazul activelor deținute cu scopul de a fi vândute și clasificate ca atare valoarea de utilizare este fie egală cu prețul net de vânzare, fie diferența dintre cele două valori este foarte mică, aceasta datorându-se fluxurilor de trezorerie generate de utilizarea activului până în momentul vânzării, moment care este recent.

Conform IFRS 5, unui activ destinat vânzării nu mai este supus amortizării. Pentru durata rămasă de utilizare a unui activ destinat vânzării recuperarea sale contabile nete se va face prin vânzare.

Active biologice

Pentru contabilizarea activelor bilogice și a producției agricole (care este produsul recoltat din activele biologice – animal sau plantă vie) la momentul recoltei se aplică IAS 41, dar nu se aplică terenurilor aferente activității agricole reglementate prin IAS 16 sau IAS 40 și imobilizărilor necorporale privind o activitate agricolă reglementate de IAS 38.

O entitate economică e obligată sa reflecte în contabilitate un activ biologic sau o producție agricolă, dacă și numai dacă:

entitatea controlează activul ca urmare a unor evenimente trecute;

valoarea justă sau costul acestui activ poate fi evaluată de manieră sigură;

este probabil ca avantajele economice viitoare ale acestui activ să meargă spre entitate.

Pentru activele biologice, evaluarea se face la valoarea justă minus costurile estimate la punctele de vânzare, de la recunoașterea inițială a activelor și până la recoltare, mai puțin situația în care valoarea justă nu poate fi determinată în mod fiabil. În acest caz, activele biologice trebuie evaluate la costul său minus valoarea cumulată a amortizărilor și a pierderilor de valoare. Odată ce valoarea justă a activele biologice activelor biologice poate fi măsurată în mod fiabil, entitatea trebuie să le evalueze la valoarea justă, mai puțin costurile estimate pentru vânzare. Orice modificare în valoarea justă va fi înregistrată în contul de profit și pierdere în perioada în care apar.

Utilizarea valorii juste ca bază de evaluare permite entității recunoașterea venitului și pe perioada anterioară vânzării, realizându-se în acest fel o mai bună corelare a cheltuielilor cu veniturile.

Stocuri

Conform IAS 2, evaluarea stocurilor trebuie să se facă la valoarea cea mai mică dintre cost și valoarea realizabilă netă. Costul stocurilor trebuie să cuprindă toate costurile aferente cumpărării și prelucrării, precum și alte costuri suportate pentru a aduce stocurile în forma și la locul în care se găsesc în prezent.

Potrivit IAS 2, costul de achiziție trebuie să cuprindă prețul de cumpărare, taxele de import și alte taxe nerecuperabile, cheltuieli de transport, manipulare și alte costuri care pot fi atribuite direct cumpărării de produse finite, materiale și servicii. Reducerile comerciale și alte elemente similare se scad din costul de achiziție. În costul de achiziție al stocurilor, în condiții de decontare amânată, când acodul cuprinde efectiv un element de finanțare, diferența dintre prețul de cumpărare în condiții normale de creditare și suma plătită reprezintă o cheltuială cu dobândă pe perioada de finanțare. În acest caz stocurile vor fi evaluate la prețul plătit în situația în care plata s-ar fi realizat în momentul achiziției sau într-un termen normal de decontare.

În privința costului de producție, acesta cuprinde costurile directe aferente unităților produse (cum sunt costurile cu manopera directă), precum și alocarea sistematică a regiei de producție, fixă și variabilă, produse de transformarea materialelor în produse finite. Potrivit IAS 2, regia fixă de producție cuprinde acele costuri indirecte care rămân relativ constante, indiferent de volumul producției, cum ar fi întreținerea secțiilor și utilajelor, amortizarea, precum și costurile conducerea și administrarea secțiilor, iar regia variabilă de producție cuprinde acele costuri indirecte de producție care variază direct proporțional sau aproape direct proporțional cu volumul producției (spre exemplu: materiile prime indirecte și forța de muncă indirectă).

Pentru a simplifica procesul de evaluare, IAS 2 permite utilizarea de către entitate a unor tehnici de măsurare a costului care aproximează valoarea reală a stocurilor: metoda costului standard și metoda prețului cu amănuntul. La stabilirea costului standard trebuie să se ia în calcul nivelurile normale ale materialelor și consumabilelor, manoperei, eficienței și capacității de producție. Metoda prețului cu amănuntul este potrivită în comerțul cu amănuntul, în acest caz situația costului stocurilor fiind determinată prin deducerea valorii marjei brute din prețul de vânzare al stocurilor.

Pentru stocurile care nu sunt fungibile, IAS 2 solicită calcularea costului prin identificarea specifică a costurilor individuale, iar pentru stocurile fungibile costul trebuie stabilit prin metoda FIFO sau CMP. Entitatea economică trebuie să aplice unitar aceleași metode de evaluare pentru stocurile de natură și utilizare similară.

Potrivit IAS 2, valoarea realizabilă netă reprezintă prețul de vânzare estimat ce ar putea fi realizat pe parcursul desfășurării normale a activității minus costurile estimate pentru finalizarea bunului și costurile necesare vânzării. Aceasta este diferită de valoarea justă, care este suma pentru care același stoc ar putea fi schimbat între două persoane bine informate, în cadrul unei tranzacții derulate în condiții obiective, deci care nu iau în considerare scopul pentru care operează entitatea. Estimarea valorii realizabile nete ține cont de scopul pentru care stocurile sunt deținute.

Instrumente financiare

Instrumentele financiare sunt contracte care produc simultan un activ financiar pentru o entitate și o datorie financiară sau un instrument de capital propriu pentru o altă entitate.

Conform IFRS 9, în această categorie nu se cuprind:

titlurile de participare consolidate prin metoda integrării globale, metoda integrării proporționale sau metoda punerii în echivalență;

activele și datoriile care rezultă din fondurile de pensii;

drepturile și obligațiile care decurg din contractele de locație;

obligațiile privind asigurările;

activele și datoriile necontractuale, cum ar fi impozitele;

angajamentele luate în situația regrupărilor de întreprinderi, potrivit IFRS 3;

activele fixe, precum stocurile, imobilizările corporale și necorporale, contractele privind mărfurile (cu excepția situației în care sunt încheiate cu scopul de a acoperi o operație sau de a obține un profit din tranzacționarea contractului, fără a aștepta livrarea lor);

cheltuielile și veniturile înregistrate în avans;

contractele la termen care prevăd realizarea de plăți la realizarea unui eveniment care rezultă din fenomene naturale (asigurările);

unele contracte de garanție financiară.

În categoria instrumentelor derivate se încadrează instrumentele financiare sau alte contracte:

pentru care valoarea se schimbă datorită modificării ratei dobânzii cursului de schimb valutar, prețului unei mărfi, prețului unui titlu, precum și a altor elemente;

care nu necesită nicio investiție netă inițială sau o valoare inițială mică a acestei investiții;

care se decontează la o dată ulterioară.

Instrumentele financiare se clasifică astfel:

instrumente financiare primare, cum sunt creanțele, datoriile, instrumentele de capital propriu emise de o altă entitate;

instrumente financiare derivate, secundare, cum sunt swap, opțiuni, future, foward etc.

IFRS grupează instrumentele financiare în următoarele categorii:

Împrumuturi și creanțe evaluate la costul amortizat și supuse testului de depreciere și care cuprind:

activele financiare cu plăți fixe sau determinabile care nu sunt cotate pe o piață activă;

creanțele de la clienți;

datoriile față de furnizori;

împrumuturile între entități;

alte creanțe și datorii de exploatare;

împrumuturile acordate personalului;

împrumuturile de la bănci.

Investiții deținute până la scadență, cuprinzând activele cu plăți fixe sau determinabile (cu excepția creanțelor emise și pe care entitatea are capacitatea de a le păstra până la scadență), precum și obligațiunile emise de un terț și titlurile de creanță purtătoare de dobândă. Aceste active sunt evaluate la cost amortizat, fiind supuse testului de depreciere. O entitate ar trebui să nu clasifice niciun activ ca fiind menținut până la scadență, dacă pe parcursul exercițiului curent sau a două exerciții precedente, a vândut un număr important de astfel de plasamente înainte de scadență.

Instrumente financiare evaluate la valoarea justă prin contul de profit și pierdere, ce cuprind activele deținute pentru tranzacționare sau care pot fi evaluate la valoarea justă încă de la înregistrarea inițială. În această categorie se cuprind:

activele cumpărate cu scopul de a genera profituri pe termen scurt;

titlurile de plasament imediat negociabile;

creanțele răscumpărate;

instrumentele derivate;

lichiditățile.

Instrumente financiare disponibile pentru vânzare, cuprinzând toate elementele care nu se găsesc cuprinse în categoriile anterioare, cum ar fi titlurile imobilizate ale activității de portofoliu, titlurile de participare neconsolidate și plasamentele în acțiuni pe termen lung. Evaluarea acestor active se face la valoarea justă, iar modificările în valoarea justă sunt recunoscute în capitalul propriu și fac obiectul unui test de depreciere.

Toate instrumentele financiare sunt evaluate inițial la valoarea justă la care se adaugă costurile de tranzacționare, cu excepția activelor financiare evaluate la valoarea justă prin contul de profit și pierdere, care nu iau în considerare costurile de tranzacționare.

Instrumentele financiare e necesar a fi recunoscute fie la data tranzacției, fie la data decontării.

Evaluarea ulterioară a instrumentelor financiare se realizează astfel:

pentru împrumuturi și creanțe, metoda de evaluare ulterioară utilizată este cea la cost amortizat, iar variațiile de valoare nu se înregistrează, cu excepția eventualelor deprecieri care trebuie reflectate în contul de profit și pierdere;

pentru instrumentele financiare deținute până la scadență, metoda de evaluare ulterioară utilizată este cea la cost amortizat, iar variațiile de valoare nu se înregistrează, cu excepția eventualelor deprecieri care trebuie reflectate în contul de profit și pierdere;

pentru instrumentele financiare evaluate la valoarea justă, metoda de evaluare ulterioară utilizată este cea la valoarea justă, iar variațiile de valoare se înregistrează în contul de profit și pierdere;

pentru instrumentele financiare disponibile pentru vânzare, metoda de evaluare ulterioară utilizată este cea la valoarea justă, iar variațiile de valoare se înregistrează în capitaluri proprii, cu excepția situației în care deprecierea constatată are un caracter durabil, caz în care recunoașterea în contul de profit și pierdere se realizează în contrapartidă cu modificarea valorii istorice a titlurilor.

dacă valoarea justă nu poate fi evaluată în mod credibil, atunci instrumentele financiare sunt evaluate la cost.

În cazul activelor evaluate la valoare justă, orice modificare a valorii juste, între data tranzacției și data decontării, va fi recunoscută.

Într-un instrument de capitaluri proprii, diminuarea semnificativă sau prelungită a valorii juste a unei investiții este o dovadă obiectivă de depreciere. În acest sens, IFRS 9 precizează că o entitate va evalua la fiecare data a bilanțului dacă constată existența vreunei dovezi certe că un activ financiar sau un grup de active financiare este depreciat. Dacă se gasește o asemenea dovadă, pentru activele deținute pentru vânzare, pierderea cumulată care a fost reflectată direct în capitalurile proprii va fi înlăturată din capitalurile proprii și va fi înregistrată în contul de profit și pierdere. Valoarea pierderii cumulate reprezintă diferența dintre costul de achiziție și valoarea justă actuală, mai puțin orice pierdere din depreciere pentru acel activ financiar, înregistrată anterior în contul de profit și pierdere.

Provizioane

Un provizion se va reflecta în contabilitate pentru cea mai bună estimare a costurilor necesare stingerii obligației curente la data bilanțului. În acest caz, cea mai bună a valorii unui provizion este suma pe care o entitate o va achita pentru lichidarea obligației curente la data bilanțului sau pentru transferarea acesteia unei terțe persoane la acel moment. În situația în care provizionul ce urmează a fi evaluat implică o serie largă de elemente, obligația este estimată prin ponderarea tuturor rezultatelor posibile cu probabilitățile de realizare ale fiecăruia. Dacă există un interval continuu de rezultate posibile și probabilitățile fiecăruia sunt egale, atunci se va folosi punctul de mijloc al intervalului. În situația în care efectul valorii-timp a banilor este semnificativ, valoarea provizionului va fi valoarea actualizată a cheltuielilor estimate a fi necesare pentru lichidarea obligației. Rata de actualizare folosită va fi rata dinainte de impozitare, pentru a reflecta evaluările curente pe piață ale valorii-timp a banilor ale riscurilor caracteristice datoriilor, dar nu va reflecta riscurile pentru care au fost diminuate estimările privind fluxurile viitoare de trezorerie. Evenimentele viitoare care pot influența sumele necesare lichidării unor obligații vor fi reflectate în valoarea provizionului, atunci când există dovezi clare și obiective că aceste evenimente vor avea loc. Pentru provizionele pentru restructurare se vor cuprinde numai costurile directe produse de restructurare.

1.3.3 Prezentări de informații privind bazele de evaluare în situațiile financiare

Imobilizări corporale și necorporale

Potrivit IAS 16, în situațiile financiare anuale, în notele explicative trebuie să fie prezentate următoarele informații ce privesc imobilizările corporale:

bazele de evaluare utilizate în determinarea valorii contabile brute;

metodele și evaluările importante aplicate în estimarea valorii juste a elemntelor;

în ce măsură valorile juste au fost stabilite direct prin referirea la prețurile existente în tranzacțiile la distanță pe o piață activă sau recentă, sau a fost o estimare realizată prin utilizarea altor tehnici de evaluare;

pentru fiecare clasă reevaluată de imobilizări corporale, trebuie precizată valoarea contabilă care ar fi fost reflectată dacă activele ar fi fost înregistrate la modelul de stabilire a costului;

când se aplică modelul de stabilire a costului, valoarea justă a imobilizărilor corporale atunci când aceasta este semnificativ diferită de valoarea contabilă.

Potrivit IAS 38, în situațiile financiare anuale, în notele explicative trebuie să fie prezentate următoarele informații ce privesc imobilizările necorporale:

orice modificare în valoarea contabilă a imobilizărilor necorporale;

pentru imobilizările necorporale care au fost obținute printr-o subvenție guvernamentală și reflectate inițial la valoarea justă, valoarea lor contabilă și dacă acestea sunt evaluate după ce au fost reflecatate în conformitate cu modelul costului sau modelul reevaluării;

valoarea contabilă a imobilizărilor necorporale reevaluate;

valoarea contabilă care ar fi fost recunoscută dacă clasa reevaluată de imobilizări necorporale ar fi fost evaluată după recunoaștere, folosindu-se modelul costului;

metodele și presupunerile importante aplicate în determinarea valorii juste.

Potrivit IAS 36, în situațiile financiare anuale, în notele explicative trebuie să fie prezentate următoarele informații ce privesc imobilizările necorporale și corporale:

dacă valoarea recuperabilă a activului este valoarea sa justă minus costurile de vânzare sau valoarea sa te utilizare;

dacă valoarea recuperabilă este valoarea justă minus costurile de vânzare, baza utilizată pentru a determina valoarea justă minus costurile de vânzare;

dacă valoarea recuperabilă este valoarea de utilizare, rata de actualizare utilizată pentru estimările curente și pentru estimările trecute ale valorii de utilizare.

Investiții imobiliare

Conform IAS 40, în notele explicative din situațiile financiare trebuie să fie prezentate următoarele informații ce privesc evaluarea investițiilor imobiliare:

dacă o entitate aplică modelul bazat pe valoarea justă sau modelul bazat pe cost;

metodele și ipotezele importante aplicate în stabilirea valorii juste a investițiilor imobiliare, inclusiv o declarație din care să rezulte că stabilirea valorii juste s-a bazat pe indicațiile pieței sau mai mult pe alți factori, datorită naturii proprietății imobiliare și lipsei datelor de piață comparabile;

măsura în care valoarea justă a investiției imobiliare se bazează pe evaluarea realizată de un evaluator extern, independent, care deține o calificare profesională recunoscută și relevantă și care posedă experiență recentă în ceea ce privește localizarea și categoriile de investiții imobiliare care sunt supuse evaluării;

schimbarea totală în valoarea justă reflectată în contul de profit și pierdere pentru o vânzare a investițiilor imobiliare investiției imobiliare dintr-un grup de active în care este folosit modelul bazat pe cost, într-un grup în care este folosit modelul bazat pe valoarea justă.

În situația în care o entitate aplică modelul bazat pe evaluarea la valoarea justă pentru investițiile sale imobiliare, dar evaluează o investiție imobiliară la cost, pentru că nu poate stabili în mod fiabil valoarea sa justă, trebuie să mai prezinte în plus față de precizările anterioare următoarele informații privind evaluarea:

o justificare a motivului pentru care valoarea justă nu poate fi stabilită în mod fiabil;

dacă este posibil, șirul estimărilor în interiorul căruia este cel mai probabil să fie găsită valorea justă.

Dacă o entitate aplică modelul evaluării costului pentru investițiile sale imobiliare trebuie să prezinte obligatoriu în notele explicative valoarea lor justă.

Active disponibile pentru vânzare

Potrivit IFRS 5, în notele explicative nu sunt solicitate a fi prezentate informații cu privire la evaluarea activelor imobilizate disponibile pentru vânzare.

Active biologice

Potrivit IAS 41, în notele explicative din situațiile financiare trebuie prezentate următoarele informații cu privire la evaluarea activelor biologice:

metodele și prezumțiile importante utilizate la stabilirea valorii juste a fiecărui grup de produse agricolela punctul de recoltare și a fiecărui grup de active biologice;

valoarea justă, mai puțin costurile vânzării estimate la punctul de vânzare ale produselor agricole recoltate în cursul perioadei, stabilită la punctul de recoltare.

Stocuri

Potrivit IAS 2, în notele explicative din situațiile financiare trebuie prezentate următoarele informații cu privire la evaluarea stocurilor:

politicile contabile utilizate la evaluarea stocurilor, inclusiv formulele utilizate pentru stabilirea costului;

valoarea oricărei micșorări a valorii stocului reflectată drept cheltuială în cursul perioadei.

Instrumente financiare

Conform IFRS 9, în notele explicative din situațiile financiare trebuie prezentate următoarele informații cu privire la evaluarea instrumentelor financiare:

baza de evaluare folosită pentru fiecare clasă de active financiare, datorii financiare și instrumente de capitaluri proprii;

pentru fiecare clasă de active financiare și datorii financiare, entitatea va prezenta informații despre valoarea justă a acelei clase de active și datorii, astfel încât să permită comparația cu valoarea contabilă din bilanț;

dacă instrumentele financiare de capitaluri proprii necotate sau derivate sunt evaluate la cost, pentru că valoarea lor justă nu poate fi stabilită în mod fiabil, acest aspect va fi prezentat, împreună cu o descriere a instrumentelor financiare, valoarea lor contabilă, o explicație pentru faptul că valoarea justă nu poate fi determinată în mod credibil, și, dacă e poisibil, intervalul de valori în care cel mai probabil este cuprinsă valoarea justă;

metodele și ipotezele semnificative ce au fost aplicate la stabilirea valorii juste a activelor și datoriilor financiare, separat, pe clase semnificative de active și datorii financiare;

dacă valoarile juste ale activelor și datoriilor financiare sunt stabilite direct, în întregime sau parțial, cu referire la cotațiile publicate pe o piață activă, sau sunt estimate prin folosirea unei tehnici de evaluare;

dacă situațiile financiare cuprind instrumente financiare evaluate la valorile juste care sunt stabilite în întregime sau parțial, prin folosirea unei tehnici de evaluare, pe baza ipotezelor care nu sunt susținute de prețuri sau rate observabile pe piață. În cazul în care o astfel de modificare a unei ipoteze într-o alternativă posibil rezonabilă ar avea ca rezultat o valoare justă mult diferită, entitatea va declara acest lucru și va prezenta efectul unei serii de ipoteze posibile asupra valorii juste;

valoarea totală a modificărilor în valoarea justă estimată prin folosirea unei tehnici de evaluare care a fost reflectată în contul de profit și pierdere al perioadei;

valoarea justă a activelor primite drept garanții acceptate și valoarea justă a oricărui astfel de activ primit drept garanție, vândut sau regajat.

Provizioane

Conform IAS 37, în notele explicative nu se solicită prezentarea a informațiilor privind modul de determinare al valorii provizioanelor înregistrate.

Capitolul 2: Evaluarea la S.C.“RINMA DESIGN” S.R.L.

2.1 Prezentarea generală a S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L.

SC RINMA DESIGN SRL este o societate cu răspundere limitată, înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Brașov sub nr. J08/1264/08.05.2007, având cod unic de înregistrare 21698837 din data de 09.05.2007 și sediul în municipiul Brașov, str. Baba Novac, nr. 15, scara A, ap. 36, județul Brașov, avându-l pe d-l Rotilă Ioan-Marian, în calitate de asociat unic și administrator.

Durata societății este nelimitată cu începere de la data înmatriculării în Registrul Comerțului.

Activitatea principală a societății este 4120 – lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale. Această clasă include: construcția tuturor tipurilor de clădiri rezidențiale: case pentru o singura familie, clădiri pentru mai multe familii, inclusiv clădiri înalte (bloc turn); construcția tuturor tipurilor de clădiri nerezidențiale: clădiri pentru producție industrială, de exemplu fabrici, ateliere, uzine etc; spitale, școli, clădiri de birouri; hoteluri, magazine, centre comerciale, restaurante; clădiri pentru aeroporturi; săli de sport și similare; garaje, inclusiv garaje subterane; depozite; edificii religioase; asamblarea și ridicarea de construcții din prefabricate pe șantier. Această clasă include de asemenea: modificarea și renovarea structurilor rezidențiale existente și exclude: ridicarea construcțiilor prefabricate complete din părți deja fabricate, dar nu din beton; construcția de instalații industriale, cu excepția clădirilor.

Capitalul social al societății este de 240 lei reprezentând 24 părți sociale a câte 10 lei fiecare și aparține în întregime asociatului unic. Majorarea sau reducerea capitalului social va fi efectuată conform legii. Asociatul poate proceda la cesiunea părților sociale pe care le deține.

Structura organizatorică. Administrarea și conducerea societății

Hotărârile societății se iau de asociatul unic, care, începând din primul trimestru al anului 2013 este și administratorul societății numit potrivit actului constitutiv, în condițiile și cu respectarea dispozițiilor legale in vigoare. Obligațiile principale ale administratorilor sunt cele prevăzute de legea 31 /1990. Administratorul reprezintă societatea în relațiile cu terții.

In prezent, SC RINMA DESIGN SRL dispune de un număr de 4 salariați, față de finele anului 2013, când societatea avea numai 2 salariați.

Dizolvarea societății comerciale “RINMA DESIGN ” SRL, se realizează în condițiile art. 222 și următoarele din legea 31/1990.

Societatea poate fuziona cu una sau mai multe societăți. Fuzionarea se realizează în condițiile art. 233-245 din Legea 31/1990 republicată. Fuziunea se face prin absorbirea unei societăți de către o altă societate, sau prin contopirea a două sau mai multe societăți pentru a alcătui o societate nouă. Divizarea se face prin împărțirea întregului patrimoniu al societății care își încetează existența între două sau mai multe societăți existente sau care iau astfel ființă. Societatea nu își încetează existența, în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde și se transmite către una sau mai multe societăți existente sau care iau astfel ființă. Fuziunea sau divizarea se poate face și între societăți de forme diferite.

AGENTUL ECONOMIC CU CODUL UNIC DE IDENTIFICARE 21698837

Deciziile ce asigură realizarea obiectivului entităților încorporează o anumită încărcătură economică, directă sau colaterală, dar indispensabilă.

Deciziile economice, chiar și cele sociale, necesită deci, întotdeauna evaluarea capacității firmelor, companiilor, societăților, fiecărei instituții de a genera numerar (venituri, atrageri de fonduri, finanțări, etc.) ori echivalente ale numerarului, inclusiv a perioadei și a siguranței generării lor. De aceasta depinde capacitatea acesteia de a angaja lucrări și a plăti furnizorii, de a-și plăti angajații, de a rambursa împrumuturi și a plăti dobânzile corespunzătoare, de a onora diverse alte obligații.

Utilizatorii sunt mai în măsură să evalueze această capacitate de a genera numerar sau echivalente ale numerarului dacă le sunt oferite informații complete și concentrate asupra performanței și modificării poziției financiare pentru fiecare entitate persoană juridică la nivelul căreia se administrează venituri, se angajează cheltuieli, se generează sau se „plânge” după resurse.

Informațiile despre performanța unei entități sunt necesare pentru evaluarea modificărilor potențiale ale resurselor economice pe care entitatea le va putea controla în viitor, pentru anticiparea capacității de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente, pentru formularea raționamentelor despre eficiența cu care ea, poate angaja și utiliza noi resurse.

În practică, informațiile privind performanța financiară sunt oferite în primul rând de „contul de profit și pierdere”, dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple încât să le reducem la datele sintetice dintr-un anume formular de raportare periodică pentru că ar fi păcat să se ignore informația în timp real pe care o furnizează contul contabil.

Performanța este mai importantă decât banii. Banii exprimă o posesie, performanța exprimă capacitatea de a valorifica posesia.

2.2 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a capitalului propriu la S.C.“RINMA DESIGN” S.R.L.

Recunoaștere și evaluare a capitalului propriu

O entitate pentru ași finanța activitatea de exploatare și dezvoltare poate obține fonduri din mai multe surse. La înființare entitatea folosește ca sursă inițială de fiananțare aportul în natură și/sau în numerar al investitorilor. Ulterior, entitatea poate obține disponibilități bănești și alte active prin realizarea unui profit, emisiune și vânzare de noi titluri de proprietate, precum și prin emisiunea și vânzarea titlurilor de credit pe termen lung, obținerea unor credite etc.

În funcție de modul de constituire financiară și destinațiile pe care le dobândesc, capitalurile permanente se diferențiază în capitaluri proprii, provizioane pentru riscuri și cheltuieli și datorii pe termen lung și mediu.

Capitalurile proprii (activul net) reprezintă echivalentul valoric al resurselor investite în active și pentru care întreprinderea nu trebuie să acorde echivalent în bunuri sau servicii unei terțe persoane.

Capitalurile proprii se determină pe baza următoarei egalități bilanțiere:

Activ – Datorii = Capitaluri proprii

Conceptul de capital, prin prisma elaborării situațiilor financiare, este sinonim cu activele nete sau cu capitalurile proprii ale entității.

Capitalul entității poate fi tratat și prin prisma a două concepte, și anume: conceptul de menținere a capitalului financiar și cel de menținere a capitalului fizic. În funcție de necesitățile utilizatorilor de informații, entitatea trebuie să selecteze cel mai potrivit concept. Dacă utilizatorii sunt interesați, în primul rând, de menținerea capitalului nominal investit sau a puterii de cumpărare a capitalului investit, atunci trebuie adoptat de către entitate conceptul financiar. Dacă utilizatorii sunt interesați, în primul rând, de capacitatea de exploatare a entității, atunci trebuie utilizat conceptul fizic de către entitate.

Potrivit conceptului financiar de menținere a capitalului, profitul se realizează doar dacă valoarea monetară a activelor nete la sfârșitul perioadei este mai mare de cât valoarea monetară a activelor nete la începutul perioadei, după eliminarea oricăror distribuiri către proprietari și a oricărei contribuții din partea proprietarilor în timpul perioadei analizate.

Menținerea capitalului financiar poate fi evaluată atât în unități monetare nominale cât și în unități de putere de cumpărare constantă.

Potrivit conceptului de menținere a capitalului fizic, profitul se realizează doar atunci când capacitatea fizică de exploatare a entității la finele perioadei este mai mare decât capacitatea fizică de exploatare de la începutul perioadei, după ce s-au eliminat orice distribuire către investitori și orice contribuție a investitorilor, în cadrul perioadei analizate. Orice modificare a capitalurilor proprii între cele două momente reprezintă creșterea sau diminuarea activului net în cursul perioadei analizate, respectiv performanțele/ nonperformanțele entității.

Capitalurile proprii ale entității se structurează astfel:

capital social;

prime de capital;

rezerve din reevaluare;

rezerve;

rezultatul reportat;

rezultatul exercițiului.

Capitalul soacial constă în aporturi pe care acționarii/asociații le aduc entității, în schimbul drepturilor lor sociale. În funcție de natura lor, aporturile po fi:

aporturi în numerar;

aporturi în natură;

aporturi în industrie.

Evaluarea curentă a capitalului social presupune evaluarea titlurilor prin care acesta se identifică: părți sociale sau acțiuni.

Capitalul social este evaluat, în principiu, la valoarea nominală și impune calcularea și evidențierea în contabilitate a primelor de capital. Pentru acțiuni, ca titluri de valoare negociabile, li se mai asociază și alte tipuri de valori: valoarea de piață, valoarea de rentabilitate și valoarea patrimonială.

Valoarea nominală este valoarea ce se atribuie părților sociale/acțiunilor la constituirea societății, specificată în actul constitutiv și imprimată pe fiecare titlu.

Valoarea de piață este prețul pe care un investitor este dipus să o platească la achiziția unei acțiuni pe piața liberă.

Valoarea de rentabilitate este o valoare care are la bază rezultatul entității.

Valoarea patrimonială este valoarea pe care ar obține-o global asociații/acționarii, dacă aceștia ar împărți elementele de activ existente în entitate, după plata în prealabil a datoriilor.

S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. dispune de un capital social de 240 lei, împărțit în 24 de părți sociale, fiecare cu o valoare nominală de 10lei potrivit Actului constitutiv (Anexa 1) și Bilanțului Contabil 2014 (Anexa 2).

S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. a înregistrat la momentul înființării entității (2007) constituirea capitalului social astfel:

– subscrierea asociatului unic, Rotilă Ioan-Marian, la capitalul social

– aportul în numerar adus de asociatul Rotilă Ioan-Marian la capitalul social

– transferarea capitalului social de la nevărsat la vărsat

S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. avea constituită încă din anul 2012 o rezervă legală de 40 lei, pe care nu a utilizat-o în exercițiul financiar 2014. În 2012, la momentul constituirii rezervei legale, entitatea a reflectat în contabilitate această operație astfel:

Entitatea a înregistrat la începutul anului 2014 o pierdere reportată din exercițiile anterioare de 8850 lei conform Bilanțului Contabil 2014.

Potrivit reglementărilor contabile și financiare, pierderile se acoperă, în ordine, prin:

reportare pentru exercițiul următor pentru a fi acoperite din rezultatul pozitiv;

acoperire din rezervele legale create în acest scop;

acoperire prin contribuția acționarilor/asociaților;

acoperire din capitalul social, în cazul în care pierderile acumulate în contul 117 ″Rezultatul reportat″ sunt semnificative și totodată s-au epuizat cele trei posibilități prezentate mai sus.

La finele exercițiului 2014, S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. înregistrează o pierdere reportată de 8771 lei.

S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. a reflectat în contabilitate la sfârșitul exercițiului 2014 un profit de 113 lei, conform Bilanțului Contabil 2014 și Contul de profit și pierdere 2014 (Anexa 2). Potrivit Hotărârii Consiliului de administrație, profitul obținut nu se repartizează pe destinații, fiind reportat în exercițiul 2015. În contabilitate această decizie a Consiliului de Administrație se reflectă astfel:

2.3 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a activelor imobilizate la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L.

Recunoaștere și evaluare a activelor imobilizate

În IAS 1 „Prezentarea situațiilor financiare” activele imobilizate sunt prezentate ca fiind acele active care nu sunt cuprinse în categoria activelor curente. Reglementările contabile din România definesc activele imobilizate ca fiind activele unei entității destinate folosiriicpe o perioadă îndelungată în activitatea entității economice și care nu se consumă sau se înlocuiesc după prima lor utilizare și nu sunt destinate comercializării.

În funcție de vedere al structurii lor materiale și a comportamentului economic, activele imobilizate sunt structurate astfel:

imobilizări necorporale;

imobilizări corporale;

imobilizări financiare.

În IAS 38 „Imobilizări necorporale”, acestea sunt prezentate ca fiind active identificabile nemonetar, fără suport material și deținute pentru utilizare în procesul de producție, în prestarea de servicii, executarea de lucrări, pentru a fi închiriate sau pentru nevoi administrative.

În IAS 16 „Imobilizări corporale”, acestea sunt definite ca fiind acele active materiale nemonetare, ce pot fi utilizate pe parcursul mai multor perioade de gestiune și care sunt deținute pentru utilizare în procesul de producție, în prestarea de servicii, executarea de lucrări, pentru a fi închiriate sau pentru nevoi administrative.

Imobilizările financiare sunt definite ca fiind acele active deținute de o entitate în vederea creșterii valorii averii sale prin încasarea unor sume din repartizări (dobânzi, redevențe, dividende și chirii), prin creșterea valorii capitalizate sau prin obținerea unor beneficii de genul celor rezultate în urma vânzării acestor investiții.

Recunoașterea activelor imobilizate constă în încorporarea în bilanț sau în contul de profit și pierdere, cu respectarea următoarelor criterii:

realizarea unui beneficiu economic viitor asociat unui element, care să intre sau să iasă în/din entitate;

elementul are un cost sau o valoare ce poate fi evaluată în mod credibil.

Evaluarea activelor imobilizate se încadrează în principiile generale ale evaluării. Potrivit prezentării în Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare și preluate prin reglementările din România, pentru evaluarea activelor imobilizate în situațiile financiare se folosesc diverse baze de evaluare, cum ar fi:

costul istoric;

costul curent;

valoarea realizabilă;

valoarea actualizată.

Entitățile cel mai adesea utilizează ca și bază de evaluare în evaluarea situațiilor financiare costul istoric.

În funcție de regulile generale de evaluare și de momentul în care se realizează evaluarea, activele imobilizate se evaluează la următoarele valori:

Valoarea de intrare sau contabilă se stabilește în fiuncție de modul de dobândire, astfel:

imobilizări procurate cu titlu oneros se evaluează la cost de achiziție;

imobilizările obținute din producție proprie se evaluează la cost de producție;

imobilizările aduse ca aport la capitalul social se evaluează la valoarea de aport;

imobilizările primite cu titlu gratuit se evaluează la valoarea justă.

Valoarea de inventar

Evaluarea activelor imobilizate la inventariere se face la valoarea actuală numită și valoare de inventar.

Valoarea contabilă netă sau valoarea rămasă se determină prin deducerea din valoarea contabilă a amortizărilor și ajustărilor constituite.

Valoarea bilanțieră

La finele exercițiului financiar se compară valoarea contabilă sau valoarea contabilă netă cu valoarea de inventar, rezultând următoarele situații:

când valoarea de inventar este mai mare decât valoarea contabilă netă se obține un plus de valoare, care, potrivit principiului prudenței, nu se înregistrează.

când valoarea de inventar este mai mică decât valoarea contabilă netă se oține un minus de valoare, care se înregsitrează în contabilitate fie sub forma unei amortizări suplimentare (când deprecierea este ireversibilă), fie sub forma unor ajustări pentru pierdere de valoare (când deprecierea este reversibilă).

În contabilitatea curentă, activele imobilizate sunt reflectate în contabilitate la valoarea contabilă brută, iar în bilanț, la valoarea contabilă netă.

Valoarea reziduală reprezintă valoarea netă pe care o entitate estimează să o obțină prin cedarea unui activ la încheierea duratei sale de utilizare, după ce au fost scăzute cheltuielile aferente cedării. În cazul casării, valoarea reziduală reprezintă diferența dintre valoarea materialelor și pieselor recuperate și cheltuielile cu dezmembrarea.

Situația activelor imobilizate la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L., la finele exercițiului 2014, potrivit Bilanțului contabil 2014 și a Notelor explicative din Situațiile financiare anuale 2014, se prezintă astfel:

Cheltuielile de constituire au suferit modificări în martie 2013 (când s-a actualizate Actul constitutiv), în sensul creșterii lor cu 662 lei, valoare ce a fost amortizată complet în martie 2014.

„Cheltuielile de constituire sunt cheltuielile ocazionate de înființarea sau dezvoltarea unei entități (taxe și alte cheltuieli de înscriere și înmatriculare, cheltuieli privind emisiunea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni, precum și alte cheltuieli de această natură, legate de înființarea și extinderea activității entității).

O entitate poate include cheltuielile de constituire la «Active», caz în care poate imobiliza cheltuielile de constituire. În această situație, cheltuielile de constituire trebuie amortizate în cadrul unei perioade de maximum 5 ani.”

În martie 2013, S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. a înregistrat creșterea cheltuielilor de constituire astfel:

Începând cu luna aprilie 2013 și până în martie 2014, S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. a reflectat în contabilitate amortizarea lunară aferentă cheltuielilor de constituire, astfel:

În martie 2014, S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. a înregistrat scoaterea din evidență a cheltuielilor de constituire amortizate complet, astfel:

În luna ianuarie a exercițiului 2015, S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. cumpără un program informatic pentru nevoi proprii în valoare de 2000 lei, TVA 24%. Durata de utilizare economică este de 2 ani.

„Programele informatice, precum și celelalte imobilizări necorporale înregistrate la elementul «Alte imobilizări necorporale» se amortizează pe durata prevăzută pentru utlizarea lor de către entitatea care le deține.”

„În cazul programelor informatice achiziționate împreună cu licențele de utilizare, dacă se poate efectua o separare între cele două active, acestea sunt contabilizate și amortizate separat.”

„O imobilizare necorporală se înregistrează inițial la costul de achiziție sau de producție, așa cum sunt definite în prezentele reglementări.”

La începutul exercițiului 2015, S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. prezintă următoarea structură a imobilizărilor corporale:

În cursul lunii ianuarie 2015, entitatea derulează următoarele tranzacții privind imobilizările corporale:

9.01.2015, vinde fierăstrăul pendular 2000 W, pentru care s-a calculat și înregistrat amortizarea liniară pe o perioadă de 2 ani și 3 luni, cu prețul de 1000 lei. Perioada normală de utilizare este de 3 ani.

15.01.2015, achiziționează o freză de traverse/montanți la costul de 4000 lei, plus TVA 24%, conform facturii primite în data de 15.01.2015. Utilajul este pus în funcțiune în data de 28.01.2015, cheltuielile cu punerea în funcțiune, efectuate de o firmă specializată, fiind de 500 lei, TVA 24%.

20.01.2015, primește ca donație un banc de încărcare și de descărcare/măsurare a cărui valoare justă este de 3000 lei.

29.01.2015, achiziționează în baza unui contract de leasing financiar o mașină de debavurat în valoare de 12307 lei cu următoarele caracteristici:

– data intrării în vigoare este 29.01.2015;

– durata contractului 5 ani;

– ratele de 1500 lei se plătesc la sfârșitul anului;

– rata efectivă a dobânzii este de 10%;

– avansul de 6000 lei este plătibil imediat;

– transferul dreptului de proprietate se face la valoarea reziduală de 1000 lei;

– cota de TVA este de 24%;

Activul este amortizat liniar pe o perioadă de 5 ani.

S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. a reflectat în contabilitate tranzacțiile enumerate, astfel:

9.01.2015 înregistrează vânzarea fierăstrăului pendular 2000 W ;

– scoaterea din evdidență a fierăstrăului pendular 2000 W: valoarea contabilă: 2600 lei; valoarea amortizată: 72,22 x 27 luni= 1949,94 lei; valoarea contabilă netă: 2600-1949,94= 650,06 lei.

15.01.2015, achiziția frezei de traverse/montanți la costul de 4000 lei, plus TVA 24%, conform facturii primite.

„O imobilizare corporală recunoscută ca activ trebuie evaluată inițial la costul său determinat potrivit reglementărilor, în funcție de modalitatea de intrare în entitate.”

20.01.2015, primire donație banc de încărcare și de descărcare/măsurare, valoare justă de 3000 lei.

„La data intrării în entitate, bunurile se evaluează și se înregistrează în contabilitate la valoarea de intrare, care se stabilește astfel: (…)

d) la valoarea justă – pentru bunurile obținute cu titlu gratuitsau constatate plus la inventariere (…)

28.01. 2015 punerea în funcțiune a frezei de traverse/montanți cumpărate în data de 15.01.2015, de către o firmă specializată.

29.01.2015 achiziționarea în baza unui contract de leasing financiar a unei mașini de debavurat în valoare de 12307 lei, avans 6000 lei, ratele de 1500 lei se platesc anual, transferul dreptului de proprietate se face la valoarea reziduală de 1000 lei.

„Reflectarea în contabilitatea locatarilor a activelor a aferente operațiunilor de leasing finanaciar se efectuează cu ajutorul conturilor de imobilizări necorporale și imobilizări corporale.”

„Dobânzile de plătit corespunzătoare datoriilor din operațiuni de leasing financiar se înregistrează în contabilitatea locatarilor periodic, conform contabilității de angajamente, în contrapartida contului de cheltuieli. Dobânda de plătit aferentă perioadelor viitoare, se evidențiază în conturi în afara bilanțului (contul 8051 «Dobânzi de plătit».”

„Înregistrarea în contabilitate a amortizării bunului ce face obiectul contractului se efectuează în cazul leasingului financiar de către locatar/utilizator, iar în cazul leasingului operațional, de către locator/finanțator.”

„În cazul lesingului financiar, achizițiile de către locatar de bunuri imobile și mobile sunt tratate ca investiții în imobilizări, fiind supuse amortizării pe o bază consecventă cu politica normală de amortizare pentru bunuri similare ale locatarului.”

Tabloul de calcul al plăților privind redevențele -lei-

– înregistrare factură avans:

– înregistrare plată avans:

– înregistrare achiziție mașină de debavurat la valoarea capitalului de rambursat:

– evidențierea dobânzii de plată:

– evidențierea facturii aferente ratei I:

– diminuare dobânzi evidențiate extrabilanțier:

– plata facturii:

– amortizarea activului: 12307 lei/ 5 ani = 2461,4 lei

– La finele perioadei de leasing se face transferul dreptului de proprietate la valoarea reziduală:

– plata valorii reziduale, plus TVA 24%:

La finele lunii ianuarie 2015, situția imobilizărilor corporale la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. era următoarea:

Observăm o creștere a imobilizărilor corporale, pe fondul unei strategii de dezvoltare prin noi investiții în retehnologizarea entității, ca premiză a creșterii eficienței activității economice.

La inventariere, nu s-au înregistrat diferențe valorice sau cantitative, care să impună înregistrarea lor în contabilitate și care să modifice situația activelor imobilizate. Ca urmare, la evaluarea bilanțieră, nu s-au impus înregistrarea unor amortizări suplimentare sau ajustări pentru pierdere de valoare.

Pe baza datelor furnizate de Situațiile financiare 2014 putem determina următorii indicatori ai activelor imobilizate:

Rata activelor imobilizate = Active imobilizate x 100

Total Activ

Rata activelor imobilizate = 33502 x 100 = 10,82%

309380

Acestă rată măsoară importanța relativă a activelor pe termen lung în totalul activelor întreprinderii și permite aprecierea flexibilității financiare a firmei în măsura în care evidențiază componenta de capital investit în active fixe. După cum se poate observa această rata este scăzută, 10,82%, ceea ce poate să releve necesitatea unor investiții în retehnologizarea entității, ca premiză pentru creșterea eficienței activității entității.

Din Notele explicative 2014 extragem următorul indicator:

Viteza de rotatie a activelor imobilizate:

Cifra de afaceri 300815

––––––––- = ––––- = 8,98

Active imobilizate 33502

Mărimea acestui indicator relevă o viteză de rotație bună a activelor imobilizate, dar ne atrage atenția asupra mărimii cifrei de afaceri, care ar putea crește în condițiile unei optime retehnologizări, dar trebuie avute în vedere și alte aspecte în luarea unei asemenea decizii și anume, situația economiei, situația economică a zonei, indicele de inflație, etc.

2.4 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a activelor circulante

la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L.

Un activ se clasifică ca activ circulant atunci când:

este achiziționat sau produs pentru consum propriu sau în scopul comercializării și se așteaptă să fie realizat în termen de 12 luni de la încheierea exercițiului financiar;

este reprezentat de creanțe aferente ciclului de exploatare;

este reprezentat de numerar sau echivalente de numerar (investiții financiare pe termen scurt, extrem de lichide, care sunt ușor convertibile în numerar și sunt supuse unui risc nesemnificativ de schimbare a valorii) a căror utilizare nu este restricționată.

Conform reglementărilor contabile românești armonizate cu directivele europene, activele circulante sunt clasificate astfel:

stocuri, inclusiv valoarea serviciilor prestate pentru care nu a fost întocmită factură;

investiții pe termen scurt;

disponibilități pe termen scurt;

creanțe.

2.4.1 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a stocurilor la

S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L.

Costul stocurilor reprezintă suma tuturor costurilor aferente achiziției și prelucrării, precum și alte costuri suportate de entitate pentru a aduce stocurile în forma și la locul în care se află în prezent. Este utilizat pentru evaluarea stocurilor la intrare, la ieșire și la finele exercițiului financiar.

Valoarea realizabilă netă este prețul de vânzare estimat ce ar putea fi obținut pe parcursul desfășurării normale a activității, din care scad costurile estimate pentru finalizarea bunului și a costurilor necesare vânzării. Este utilizată la evaluarea stocurilor la sfîrșitul exercițiului financiar, la inventariere și apoi la bilanț când, potrivit principiului prudenței, stocurile trebuie evaluate la valoarea cea mai mică dintre cost și valoarea realizabilă netă.

Conform reglementărilor contabile românești, evaluarea stocurilor se face la următoarele momente: la intrare, la inventariere, la încheierea exercițiului financiar, la ieșire.

Evaluarea stocurilor la intrare

La intrarea în entitate, stocurile sunt evaluate și reflectate în contabilitate în funcție de modul de dobândire, astfel:

Stocurile cumpărate se evaluează la cost de achiziție.

Stocurile fabricate se evaluează la cost de producție.

Stocurile obținute cu titlu gratuit se evaluează la valoarea justă.

Stocurile aduse ca aport se evaluează la valoarea de aport.

Evaluarea stocurilor la inventariere și la închiderea exercițiului financiar

La inventarierea de la finele exercițiului financiar, stocurile se evaluează la valoarea actuală, numită și valoare de inventar, stabilită în funcție starea și utilitatea bunului și prețul pieței.

Cu acest prilej se determină:

diferențele cantitative în plus sau în minus dintre situația faptică stabilită la inventariere și situația scriptică din contabilitate;

diferențele valorice în plus sau în minus dintre valoarea contabilă (valoarea de intrare) și valoarea de inventar (valoarea actuală).

Stocurile trebuie să fie înregistrate, în situațiile financiare, la valoarea cea mai mică dintre valoarea contabilă și valoarea de inventar.

Evaluarea stocurile la ieșire

Stocurile se evaluează și se scad din gestiune la ieșirea din entitate prin vânzare, consum, donații, distrugere etc. la valoarea lor de intrare, utilizându-se următoarele metode:

Metoda identificării specifice;

Metoda costului mediu ponderat;

Metoda FIFO;

Metoda LIFO;

Metode alternative:

– Costul sau prețul standard;

– Prețul cu amănuntul.

La finele exercițiului financiar 2014, la inventariere și la evaluarea de la sfârșitul exercițiului la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L., stocurile au fost evaluate la valoarea de inventar și nu s-au înregistrat diferențe cantitative sau valorice care să solicite reflectarea lor corespunzătoare în contabilitate.

La începutul exercițiului financiar 2015, situația stocurilor la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. se prezenta astfel:

În cursul lunii ianuarie 2015, entitatea derulează următoarele tranzacții privind stocurile:

6.01.2015 se recepționează produse în curs de execuție, constând în tâmplărie PVC, având un cost de producție de 120500 lei.

7.01.2015 se vânde tâmplăria PVC, care are costul de producție de 120500 lei cu un preț de vânzare de 140500, plus TVA 24%, încasarea se face prin bancă.

încasarea creanței

12.01.2015 se achiziționează următoarele materii prime, în vederea onorării unei noi comenzi, în valoare de 220 lei, TVA 24%:

– SERIA PR52 PROFILE FBT

– TOC 59X89.5MM

– CERCEVEA USA

– COLTAR ALINIERE 5MM

12.01.2015 se dau în consum materiile prime achiziționate și se mai fac următoarele cheltuieli pentru a onora comanda:

– cheltuieli cu materiale auxiliare – 98 lei

– cheltuieli personalul direct productiv – 120 lei

16.01.2015 se recepționează produsul finit – ușă rezidențială, având un cost de 418lei și se livrează clientului la un preț de vânzare de 520 lei, TVA 24%.

Potrivit Notelor explicative din Situațiile financiare 2014, evidența produselor finite se ține la cost de producție.

livrare produs finit;

scoaterea din evidență a produsului finit vândut;

20.01.2015 pleacă un angajat care se ocupa cu gestiunea stocurile, realizându-se predarea-primirea de gestiune, prilej cu care se inventariază stocurile. În urma inventarierii se constată următoarele:

– produse finite, respectiv ușă PVC, lipsă în valoare de 250 lei, care se impută fostului gestionar la valoarea de 300 lei, TVA 24%;

– materii prime – butuc YALA A=64, plus la inventar în valoare de 460 lei.

25.01.2015 se cumpără următoarele materii prime:

– geam termopan, 20 mp x 80 lei/mp

– profl Al universal FBT 8014, 6 kg x 20 lei/kg

27.01.2015 pentru a onora comanada se realizează următoarele:

– consum materii prime – Geam termopan, 120 mp

– profl Al universal FBT 8014, 6 kg

– cheltuieli cu materiale auxiliare – 125 lei

– cheltuieli personalul direct productiv – 350 lei

Conform Notelor explicative din Situațiile financiare 2014, evaluarea stocurilorla ieșirea din entitate se realizează prin utilizarea metodei FIFO. Astfel pentru a determina valoarea materiilor prime consumate se aplică metoda FIFO, astfel:

Materie primă – Geam termopan

Stoc inițial, 1.01.2015: 326,02 mp x 78 lei = 25430 lei

Intrare, 25.01.2015: 20 mp x 80 lei = 1600 lei

Ieșire, 27.01.2015: 20 mp x 78 lei = 1560 lei

Materie primă – Profl Al universal FBT 8014

Stoc inițial, 1.01.2015: 1602,86 kg x 22 lei = 35263lei

Intrare, 25.01.2015: 6 kg x 20 lei = 120 lei

Ieșire, 27.01.2015: 6 kg x 22 lei = 132 lei

31.01.2015 se înregistrează producția neterminată.

La finele lunii ianuarie 2015, situația stocurilor la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. se prezintă astfel:

Din Notele explicative 2014 extragem următorul indicator referitor la stocuri:

Viteza de rotatie a stocurilor

Costul vanzarilor 294452

–––––––––– = ––––- = 1,13

Stoc mediu 259984

Mărimea acestui indicator este scăzută, ceea ce impune luarea unor măsuri pentru creșterea rotației stocurilor în decursul unui exercițiu financiar.

2.4.3 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a disponibilităților bănești la

S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L.

Trezoreria cuprinde ansamblul lichidităților monetare și a echivalentelor de numerar de care dispune o entitate pentru a face față plăților scadente.

Lichiditățile monetare sunt mijloace bănești efective pe care le are o entitate, având următoarea structură:

numerarul aflat în caseria entității;

disponibilitățile bănești aflate în conturile din bănci;

avansuri de trezorerie.

Echivalentele de numerar sunt investiții financiare pe termen scurt, care sunt ușor convertibile în mijloace bănești efective, având următoarea structură:

valori de încasat: efecte comerciale, cecuri, etc.

titluri de plasament: acțiuni, obligațiuni, etc.

alte valori: timbre poștale, timbre fiscale, bonuri valorice de combustibil, tichete de masă, etc.

Fluxurile de numerar reprezintă ansamblul operațiilor monetare și financiare pe care le realizează o entitate economică pentru asigurarea mijloacelor bănești și efectuarea decontărilor curente.

În cadrul operațiilor monetare se includ încasările și plățile curente, care se realizează în legătură directă cu decontarea drepturilor de creanță și a obligațiilor scadente ale entităților economice. Operațiile financiare asimilate trezoreriei generează angajamente sub forma creditelor bancare pe termen scurt.

Conform Situațiilor financiare anuale 2014, situația disponibilităților bănești la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L. comparativ cu 2013, se prezintă astfel:

Se remarcă o scădere a disponibilităților bănești în 2014 comparativ cu 2013 pe fondul achitării unei părți semnificative din datoriile pe teremen lung.

2.4.4 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a creanțelor la

S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L.

Creanțele cu scadență de până într-un an sau cele care, chiar dacă au scadența de peste un an, se decontează în decursul duratei normale a unui ciclu de exploatare, se încadrează, conform reglementărilor contabile românești, în categoria creanțelor curente. Astfel de creanțe pot apărea în relația cu tot felul de persoane: clienți, furnizori, salariați, autorități publice, asociați/acționari etc.

Termenul de clienți se utilizează atât pentru a identifica persoanele cărora entitatea le vinde bunuri, servicii, lucrări, cât și pentru a reflecta creanțele care apar de pe urma vânzărilor respective.

Pentru a încadra o creanță în structura de clienți este necesar să se îndeplinească, cel puțin, următoarele condiții:

operațiunea să se refere la vânzarea de bunuri, servicii, lucrări care fac obiectul de bază al activității entității;

creanța să fie consemnată într-o factură;

clienții să nu fie angajați ai entității.

În situația în care livrarea se realizează fără factură, atunci creanța se înregistrează ca Clienți – facturi de întocmit, de unde se transferă la Clienți, odată cu facturarea.

În general, relațiile comerciale se derulează pe baza unui contract de vânzare – cumpărare, care poate să prevadă și acceptarea de către furnizor a unei scadențe mai îndepărtate, atunci furnizorul ar putea solicita un fel de garanție din partea clientului sub forma efectelor comerciale (cambie, bilet la ordin, etc).

Relațiile cu clienții nu sunt întotdeauna ideale. În situația în care se depășește scadența și când se estimează că vor apărea probleme cu recuperarea banilor, creanțele po fi încadrate în structura Clienți incerți sau în litigiu. Pentru a face o astfel de încadrare, entitatea trebuie să-și creeze proceduri care să-i permită să estimeze deprecierea respectivă (de regulă la inventariere).

În situația în care plătim furnizorilor avansuri, avem dreptul de a le cere să ne livreze bunurile/serviciile/lucrările pentru care s-a plătit avansul. Potrivit reglementărilor contabile românești, această creanță se numește Furnizori-debitori.

În relația cu salariații apar de cele mai multe ori datoriile entității față de anagajați, datorii recunoscute la sfârșitul lunii pe baza datelor din pontaje, fișe de prezență sau din alte sisteme de măsurare a timpului de lucru. Dacă plata salariilor se face în două tranșe (avans și lichidare), atunci avansul care se achită pe la jumătatea lunii, se concretizează într-o creanță încadrată în structura Avansuri acordate personalului.

Sunt și alte creanțe față de personal, unde se înregistrează drepturi ale entității față de angajați, apărute ca urmare a unor evenimente precum:

– vânzarea de bunuri/servicii către salariați, cu reținerea eșalonată a prețului din salariile acestora;

– imputarea unor lipsuri/pierderi rezultate din urma inventarierii sau al altui tip de control.

Există și creanțe privind taxa pe valoarea adăugată, care este un impozit indirect ce se aplică pe circulația mărfurilor, ce se încadrează în una din următoarele structuri:

TVA deductibilă – dreptul entității de scădea taxa aferentă cumpărăturilor, din taxa aferentă vânzărilor, atunci când se stabilește taxa de plată la sfârșitul perioadei;

TVA de recuperat – dreptul entității de a cere statului să-i restituie diferența dintre taxa deductibilă, mai mare, și taxa colectată, mai mică.

În relația cu autoritățile fiscale, entitatea poate avea și creanțe cu diverse bugete sub forma subvențiilor. În această categorie se regăsesc drepturile entității de a cere autorităților sa-i ofere subvențiile la care s-au angajat, odată cu îndeplinirea condițiilor contractuale.

În situația în care există creanțe care nu se încadrează în nici una din categoriile enunțate, atunci ele se recunosc în structura Debitori diverși. În această structură de creanțe se încadrează:

– creanțe din vânzarea de imobilizări;

– creanțe din garanții acordate pe termen scurt;

– creanțe din imputări efectuate în relația cu persoane din afara entității, etc.

În relația cu asociații/acționarii, entitatea se poate afla în poziția de creditor. Astfel, atunci când asociații/acționarii s-au angajat să pună la dispoziția entității aporturi, cu ocazia înființării sau ulterior, dreptul entității de a le cere asociaților/acționarilor să-și onoreze angajamentul se consemnează în structura de creanțe Decontări cu asociații/acționarii privind capitalul.

La finele exercițiului financiar 2014, situația creanțelor la S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L., reflectată în Situațiile financiare 2014 se prezenta astfel:

Din Notele explicative 2014 extragem următorul indicator referitor la viteza de rotație a debitelor – clienți:

Viteza de rotatie a debitelor-clienti

Sold mediu clienti 12639

––––––––– x 365 = –––– x 365 = 15,33

Cifra de afaceri 300815

Nivelul acestui indicator de 15,33 zile arată că acesta e numărul de zile până la care clienții își achită datoriile față de entitate. Poate fi apreciat ca fiind un număr mic de zile, ceea ce indică creanțe ce se pot încasa într-un termen scurt.

2.5 Evaluarea și reflectarea în contabilitate a datoriilor la

S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L.

Pentru ca un element să fie încadrat în categoria datoriilor trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

să existe o obligație prezentă, legală sau implicită;

să rezulte dintr-un eveniment trecut;

să fie probabilă ieșirea viitoare de resurse pentru stingerea datoriei respective;

evaluarea datoriei să se facă de o manieră credibilă.

În măsura în care datoriile sunt sau nu purtătoare de dobânzi, acestea se clasifică în: – datorii financiare, putătoare de dobânzi;

– alte datorii, ce nu prea generează dobânzi.

În categoria datoriilor financiare se încadrează împrumuturile și datoriile asimilate provenite de la bănci și de la alte organizații autorizate să acorde finanțări diverse: societăți de leasing financiar, cooperative de credit și alte instituții financiare nebancare, precum și împrumuturile din emisiuni de obligațiuni.

În categoria alte datorii se încadrează:

– datoriile față de furnizori;

– datoriile față de clienți;

– datoriile față de salariați;

– datoriile față de autoritățile fiscale;

– datoriile față de acționari/asociați;

– creditori diverși.

Datoriile față de furnizori se separă în două mari structuri, pentru a asigura o mai bună evidență a datoriilor aferente diferitelor componenete ale activității entității:

datorii de exploatare, consemnate la Furnizori și unde apare obligația din cumpărarea de materii prime, materiale, mărfuri și alte stocuri, servicii diverse, apă, energie, etc., ce contribuie la o bună desfășurare a activității entității;

datorii privind investițiile, consemnate la Furnizori de imobilizări și unde apar, de cele mai multe ori, obligațiile din cumpărarea de imobilizări corporale și necorporale.

Avansurile primite de la clienți se concretizează într-o datorie de aceștia: obligația de a le livra bunurile sau de a le presta serviciile sau executa lucrările pentru care au fost primiți banii ori de a le restitui sumele atunci când contractele nu mai pot fi onorate. Această categorie de datorii este cuprinsă în structura Clienți-creditori.

Entitățile care au anagajați își asumă obligația de a-i remunera conform pregătirii și muncii prestate. Această datorie față de personalul propriu se evidențiază în structura Personal – salarii datorate.

Datoriile față de angajați nu se limitează la salariile evidențiate în statele de salarii, ci mai cuprind și:

datorii din ajutoare materiale pe care entitatea se angajează să le acorde;

datorii din participarea salariaților la profitul realizat de entitate;

drepturi de personal neridicate, în cazul în care salariile se plătesc în numerar și unul sau mai mulți angajați nu-și ridică banii în trei zile, datoria se transferă în această structură;

rețineri din salarii datorate terților, în cazul în care salariații entității au încheiat convenții cu entități cărora le datorează bani pentru ca plățile să se facă direct de către angajator prin reținerea din salarii și virarea către entitățile implicate.

În discuțiile despre salarii nu putem să nu includem și datoriile sociale și fiscale suportate de anagajator și de angajat. În categoria datoriilor sociale se încadrează:

– datoria privind CAS – care este cuprinsă în structura Contribuția unității la asigurările sociale (pentru angajator) și structura Contribuția personalului la asigurările sociale (pentru angajați);

– datoria privind CASS – care este cuprinsă în structura Contribuția angajatorului pentru asigurările sociale de sănătate, Contribuția angajatorului pentru accidente de muncă și boli profesionale, Contribuția angajatorului pentru concedii și indemnizații și structura Contribuția angajaților pentru asigurările sociale de sănătate;

– datoria privind CFS – care este cuprinsă în structura Contribuția unității la fondul de șomaj și structura Contribuția personalului la fondul de șomaj;

– alte datorii sociale;

În categoria datoriilor fiscale ce se regăsesc în discuțiile legate de salarii se referă la impozitul pe salarii, achitat de angajator din salariul realizat de angajat.

Datoriile fiscale cuprind taxe și impozite ce sunt legate de activitatea entității, cum ar fi:

– impozitul pe profit;

– impozitul pe clădiri, pe terenuri, pe mijloacele de transport;

– taxa pe valoarea adăugată;

– alte taxe și impozite.

În categoria datoriilor față de asociați se încadrează obligațiile rezultate din acordarea de către asociați de împrumuturi entității, cuprinse în structura Sume datorate asociaților. Tot în relația cu asociații/acționarii apare și datoria numită Dividende de plată.

Pentru datoriile care nu se încadrează în categoriile enunțate anterior există o structură în care pot fi cuprinse intitulată Creditori diverși.

Pentru S.C. “RINMA DESIGN” S.R.L., situația datoriilor la sfârșitul exercițiului 2014, reflectate în Situațiile financiare 2014, se prezintă astfel:

Din această situație observăm că ponderea datoriilor ce trebuie plătite într-o perioadă de până într-un an este mare, 93,31%, comparativ cu cele ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an, 6,69%, reprezentate de leasingul pentru Dacia Daster. De asemenea, această situație relevă faptul că entitatea își finanțează activitatea, în cea mai mare parte, din împrumuturi acordate de asociatul entității, iar ponderea foarte mică a datoriilor pe teremen lung îi conferă entității o stabilitate financiară pe termen lung.

De asemenea, din Notele explicative 2014 extragem următorul indicator referitor la viteza de rotație a creditelor – furnizori:

Viteza de rotatie creditelor- furnizori

Sold mediu furnizori 5840

–––––––––– x 365 = –––– x 365 = 9,31

Achizitii de bunuri 228735

Nivelul indicatorului de 9,31 zile, arată că acesta este numărul de zile de creditare pe care entitatea îl obține de la furnizorii săi. Mărimea acestuia poate fi apreciată ca fiind mică, ceea ce înseamnă că entitatea folosește creditul comercial pentru o perioadă scurtă. Dacă corelăm acest indicator cu indicatorul ce relevă viteza de rotație a debitelor-clienți, putem afirma că termenul de plată al datoriilor este mai mic decât termenul de recuperare a creanțelor, ceea ce ne arată că entitatea are nevoie de resurse pentru a susține activitatea și de aceea recurge la împrumuturi acordate de asociatul entității, ceea ce pe termen lung poate fi riscant.

Capitolul 3 Optimizarea strategiilor didactice utilizate în predarea contabilității în învățământul liceal

„Învățământul trebuie să-l determine pe elev să lucreze el însuși spre a descoperi adevărurile pe care i le-ar putea da de-a gata profesorul.”

Spiru Haret

3.1 Noțiuni generale privind strategiile de predare

3.1.1 Delimitări conceptuale privind strategiile de predare

Strategia națională de reformă a învățământului românesc vizează reforma curriculară ca pe o componentă importantă și totodată ca pe o garanție a succesului, bazată pe trei repere fundamentale:

– raportarea la dinamica și necesitățile actuale precum și la finalitățile de perspectivă ale sistemului românesc de învățământ, generate de evoluția socială și formulate în diversele documente de politică educațională;

– raportarea la tendințele actuale și la criteriile internaționale general acceptate în domeniul reformelor curriculare;

– raportarea la acele tradiții ale sistemului românesc de învățământ care sunt pertinente din punctul de vedere al reformei în curs.

Reforma curriculară națională impune și o nouă atitudine pedagogică ce constă în imaginarea și descoperirea acelor discipline școlare care să fie în concordanță cu finalitățile fiecărei trepte de învățământ, alegerea și utilizarea acelor strategii de predare- învățare- evaluare în centrul cărora să fie elevul, prin ceea ce știe să facă cu ceea ce a învățat, nu prin ceea ce se face pentru el. Capacitățile, atitudinile și valorile vizate de fiecare treaptă de formare au un caracter transdisciplinar și totodată funcțional. Astfel, absolvenții învățământului general și obligatoriu ar trebui:

-să demonstreze gândire creativă;

-să folosească diverse modalități de comunicare în situații reale;

-să înțeleagă sensul apartenenței la diverse tipuri de comunități;

-să demonstreze capacitate de adaptare la situații diferite;

-să contribuie la construirea unei vieți de calitate;

-să înțeleagă și să utilizeze tehnologiile în mod adecvat;

-să-și dezvolte capacitățile de investigare și să-și valorizeze propria experiență;

-să-și construiască un set de valori individuale și sociale și să și orienteze comportamentul și cariera în funcție de acestea.

Pentru a stabili competențele e necesară o combinare a ariilor curriculare (domeniul didactic), cu pregătirea pentru piața muncii (domeniul socio-economic) și obiectele de studiu parcurse în școală (domeniul de cunoaștere). Pentru atingerea acestui ideal pedagogic este necesar a stabili ce indivizi formăm în școală sub aspectul pregătirii moral-civice, intelectuale și profesionale, dar și a utiliza și mobiliza în contexte adaptate vârstei elevului și nivelului de informații ale acestuia pentru dezvoltarea unor abilități similare cu cele ale specialistului. Cu alte cuvinte, trebuie ca elevii să manifeste un comportament cognitiv specific unui domeniu și nu să asimileze informații din cadrul domeniului.

Pentru realizarea acestor deziderate e necesar ca fiecare cadru didactic să-și stabilească strategii de predare – învățare – evaluare care să fie centrate pe elev.

În literatura pedagogică există mai multe definiții ale termenului de strategie:

• “rezultat al interactiunii mai multor procedee” utilizate pentru îndeplinirea obiectivelor propuse sau “ansamblu de procedee prin care se realizeaza conlucrarea dintre profesor și elevi în vederea predarii și învatarii unui volum de informatii” (Nicola, I.);

• “metode generale”, de tip expozitiv și interogativ, folosite pentru asigurarea reușitei actului de instruire (Palmade, G.);

• “mod de corelare a metodelor” determinat în functie de forma de organizare a procesului instructiv-educativ (Calin, M.)

• “un ansamblu de resurse și metode planificate și organizate de profesor în scopul de a permite elevilor să atingă obiectivele stabilite” (Cerghit, I.);

• “structură procedurală” (Bastian, I., C.);

• “un ansamblu de acțiuni coordonate și armonios integrate menite să dirijeze învațarea în vederea realizarii obiectivelor preformulate” (Vlasceanu, L.);

• “modalități de programare” activităților didactice (Cerghit, I.)

• “ansamblu de decizii” care trebuie adecvate fiecărui eveniment concret (Noveanu, E.);

• o serie de “acțiuni decompozabile într-o suita de decizii, operatii, fiecare decizie asigurând trecerea la secvența următoare pe baza valorificării informațiilor dobândite în etapa anterioară” (Potolea, D.)

Strategiile didactice de predare trebuie să promoveze o învățare activă pentru realizarea unor obiective prestabilite și formarea unor competențe specifice. Cadrul didactic în demersul său trebuie să plaseze accentul nu pe rolul de transmițător de mesaje informaționale, ci pe acela de organizator, facilitator și mediator al activităților de învățare, având în centru pe elev. Însă rolul profesorului rămâne unul esențial, dar renunțând la vechile practici educaționale rigide și uniforme și devenind organizator al unui mediu de învățare adaptat particularităților și nevoilor beneficiarilor, facilitând procesul învățării și dezvoltarea competențelor. Proiectând și realizând activități de predare-învățare-evaluare bazate pe strategii didactice, cadrul didactic ar trebui să ofere elevilor multiple ocazii de a se implica în procesul propriei formări, de a-și exprima în mod liber ideile, opiniile și de a le confrunta cu cele ale colegilor și de a-și dezvolta competențele metacognitive. Pentru a realiza acest lucru, cadrul didactic trebuie să aibă în vedere dezvoltarea și valorificarea resurselor lor cognitive, afective și acționale, pentru a-i pregăti în vederea adaptării și inserției optime în mediul socio-profesional prin construirea unor strategii didactice bazate pe acțiune, aplicare, cercetare, experimentare. În acest fel, li se va crea elevilor ocazia de a practica o învățare de calitate, de a realiza achiziții durabile, care să poată fi utilizate și transferate în diverse contexte instrucționale și nu numai. Elevii vor avea posibilitatea să realizeze obiectivele învățării și să finalizeze cu succes această activitate, dacă vor beneficia de îndrumarea competentă a unor profesori care îi respectă și sunt interesați de a-și îmbogăți în permanență nivelul lor de achiziții și competențe, fapt ce va duce și la reușita socială a elevilor.

Strategiile didactice de predare au un rol determinant în activitatea instructiv-educativă, fiind prezente în toate etapele conceperii și realizării efective a acesteia:

a) în faza proiectării, atunci când cadrul didactic elaborează strategia didactică optimă raportându-se la celelalte componente ale procesului de învățământ (obiective, conținuturi, timp, forme de organizare etc.);

b) în faza de derulare efectivă a activității – strategia didactică devine un instrument concret care permite realizarea obiectivelor propuse;

c) în faza (auto)evaluării, alături de alte componente ale procesului de învățământ, când strategia didactică poate fi apreciată, în funcție de rezultatele obținute, calitatea acesteia și gradul de corespondență cu finalitățile, conținutul, formele de organizare a procesului de învățământ.

Pentru a realiza o strategie didactică de predare, eficientă, aceasta trebuie să cuprindă următoarele caracteristici:

– să implice pe cel care învață în situțtii specifice de învățare;

– să asigure raționalizarea și conținuturilor la particularitățile psihoindividuale

– să creeze premise pentru manifestarea optimă a interacțiunilor dintre celelalte componente ale procesului de instruire ;

– să asigure o combinare contextuală, unică, originală , a elementelor procesului instructiv-educativ.

Pentru cadrul didactic, realizarea unei strategii de predare adecvate intereselor elevilor și nivelului lor de pregătire reprezintă o provocare permanentă și un efort continuu de creativitate didactică.

3.1.2 Principii didactice în predarea contabilității

Înainte de a prezenta principiile didactice aplicabile în predarea contabilității, ar trebui să prezentam mai întâi particularitățile aparatului noțional al disciplinelor economice, în general, și al contabilității, în mod particular, pentru că ele impun respectarea anumitor cerințe metodologice și metodice în procesul instruirii.

Contabilitatea operează cu noțiuni cu un grad înalt de abstractizare, ceea ce îl obligă în permanență pe profesor să facă trecerea de la abstract la concret prin prezentarea unor evenimente cu caracter economic care să-l ajute pe elev să înțeleagă noțiunile prezentate. În acest demers profesorul trebuie să fie atent să păstreze un echilibru între noțiunile abstracte și prezentarea lor prin exemple concrete din viața economică, deoarece există riscul, pe de o parte, ca profesorul să-și bazeze discursul său pe comunicarea exclusiv la nivelul definițiilor, principiilor, modelelor teoretice, fără a exemplifica, ceea ce face destul de dificilă receptarea și înțelegerea informațiilor transmise, iar pe de altă parte, profesorul să particularizeze excesiv noțiunile prezentate, existând riscul eliminării conceptului logic și menținerii la un nivel scăzut de abstractizare, ceea ce face ca aceste informații să nu constituie un suport pentru conceptualizări, pentru înțelegerea esenței fenomenelor și proceselor economice.

Noțiunile economice reflectate de contabilitate prezintă o anumită realitate economico-socială, ceea ce îl obligă pe profesor să recurgă în procesul de predare la o analiză complexă și comparativă a diferitelor procese și fenomene economice.

Contabilitatea utilizeză noțiuni economice ce au un caracter cuantificabil al fenomenelor și proceselor economice sub forma unor indicatori: cifra de afaceri, indicatori de lichiditate curentă, indicatori privind gradul de îndatorare etc.

Asimilarea noțiunilor de contabilitate prin procesul de învățământ cunoaște un anumit specific didactic determinat de lipsa suporților cognitivi din anii anteriori în asimilarea unor noțiuni economice.

În procesul didactic, apar, de asemenea, dificultăți ce rezultă din calitatea legăturii dintre conținutul unei noțiuni și termenul care o exprimă, având o serie de suese, cum ar fi:

confuzia care poate să apară între înțelesul pe care îl dă unei noțiuni limbajul comun și cel pe care îl oferă știința. Spre exemplu: piață, finanțe, proprietate, agent economic, etc;

folosirea de către profesor a unor termeni a căror înțelegere de către elevi este presupusă. De exemplu: profit, venituri, impozit, bilanț, buget, etc;

utilizarea de către elevi a unor termeni al căror sens nu-l cunosc, dar cred că-l știu, în special pentru că massmedia îi folosesc frecvent: bursă, preț etc.;

existența unor asemănări aparente între anumiți termeni, ceea ce îi ajută pe elevi la identificarea lor. De exemplu: piață monetară – piață financiară; proprietate particulară – proprietate individuală etc.;

tendința elevilor de a trata unele fenomene economice prin prisma unor reprezentări obiectuale (firma redusă la clădire ș.a.) sau procesele economice la efecte (fiscalitate, șomaj etc.).

Pentru a preîntâmpina apariția unor asemenea situații, așa cum subliniază Doina Sălăvăstru, „înainte de a preciza nivelul de formulare al unui concept, trebuie să inventariem reprezentările curente ale elevilor despre diferite probleme și să detectăm obstacolele … Profesorul trebuie … să procedeze la corectarea erorilor, la delimitarea conținuturilor subiective, aleatorii, de conținuturile obiective …” , utilizând în acest sens dicționare de specialitate sau a DEX-ului.

Cadrul didactic trebuie să desfășoare o activitate de descoperire și profilaxie a eventualelor dificultăți în însușirea cunoștințelor economice și în situația în care apar asemenea dificultăți, are obligația de a înlătura confuziile și erorile identificate.

Pentru a realiza acestea e necesară o analiză a competenței specifice care trebuie formată și a conținuturilor din programa școlară și abordarea unor strategii de lucru diferențiate, bazate în mare măsură pe dialog, problematizare, într-un cuvânt: pe înțelegerea de către elevi a conținuturilor instruirii. Utile în acest sens sunt testele inițiale, care pot constitui o imagine a bazei cu care elevii pornesc în procesul cunoașterii.

Dacă avem în vedere denumirea principiilor didactice, conținutul și numărul lor putem afirma că nu există un consens între pedagogi.

S. Cristea în „Dicționarul de termeni pedagogici” le prezintă ca fiind „un ansamblu de cerințe, norme, reguli operaționale, exprimate la nivelul unor propoziții de sinteză care anticipează eficiența activității de predare-învățare-evaluare, proiectată și realizată în condiții pedagogice și sociale concrete.”Autorul identifică următoarele principii didactice:

– principiul orientării formative a activității didactice;

– principiul sistematizării activității didactice;

– principiul accesibilității activității didactice;

– principiul participării elevilor în cadrul activității didactice;

– principiul interdependenței necesare în cadrul activității didactice între cunoașterea senzorială și cunoașterea rațională;

– principiul interacțiunii necesare, în cadrul activității didactice, între teorie și practică;

– principiul esențializării rezultatelor activității didactice;

– principiul autoreglării activității didactice.

În „Didactica modernă”, profesorul M. Ionescu, prezintă că „principiile didactice sunt teze fundamentale, norme generale, care stau la baza proiectării, organizării și desfășurării activităților de predare-învățare, în vederea realizării optime a obiectivelor educaționale.” Autorul identifică patru principii esențiale ale didacticii:

– principiul psihogenetic al stimulării și accelerării dezvoltării stadiale a inteligenței;

– principiul învățării prin acțiune;

– principiul construcției componențiale și ierarhice a structurilor intelectuale;

– principiul stimulării și dezvoltării motivației pentru învățare.

Indiferent de modul în care definesc noțiunea de principiu didactic sau de numărul și conținutul lor, toți pedagogii sunt de acord în privința caracteristicilor lor, astfel principiile didactice au:

caracter general-normativ, pentru că se referă la toate componentele funcționale ale procesului de învățământ și sunt utilizate în procesul de predare-învățare-evaluare la toate disciplinele, în toate activitățile didactice și pe toate nivelurile de școlarizare;

caracter sistematic, deoarece nerespectarea unui principiu poate avea ca efect încălcarea celorlalte;

caracter dinamic, pentru că numărul principiilor didactice nu este fix, el poate fi modificat în sensul multiplicării lor sau dimpotrivă reducerii prin reorganizarea conținuturilor.

Profesorii I. Jinga și E. Istrate în lucrarea Manual de pedagogie ): „Principiile sunt norme sau teze generale care imprimă un sens funcțional procesului de învățământ, asigurându-i astfel premisele necesare îndeplinirii în condiții de eficiență a obiectivelor și sarcinilor pe care le urmărește în desfășurarea sa”. Aceștia identifică următoarele principii didactice:

Principiul însușirii conștiente și active a cunoștințelor

Conform acestui principiu, eficiența procesului instructiv – educativ este semnificativ influențată de participarea conștientă și activă a elevului la propria instruire și formare, cunoștințele fiind însușite prin efortul propriu de prelucrare a noilor informații, prin formularea de răspunsuri proprii, ca urmare a înțelegerii cât mai bine a materialului studiat, a sarcinii de lucru, ca premise a fixării în memoria de lungă durată a noilor informații și deprinderi.

Pentru a înțelege, elevul trebuie să fie capabil să facă asociații de idei și date (între datele vechi și cele noi), să integreze informațiile vechi în structuri noi, să reorganizeze cunoștințele dobândite anterior pe baza celor noi, să le interpreteze critic prin argumentare, prin aplicare în practică, prin identificarea de alternative etc, ceea ce reprezintă însușirea și demonstrarea competențelor proprii gândirii critice.

Spre exemplu, în studierea temei „Evidența economică”, elevii pot participa activ în identificarea caracteristicilor evidenței economice prin asocierea evidenței economice cu o formă de evidență personală – jurnalul, care se ține în ordine calendaristică și cu respectarea unor reguli, ceea ce îi ajută să înțeleagă mai bine noțiunea și să integreze în noile structuri informații deja asimilate.

Plasarea elevului în rolul de subiect al propriei instruiri îl obligă pe profesor să-l solicite permanent, pe parcursul întregii activități didactice.

Pentru ca elevul să asimileze cunoștințele și să-și formeze deprinderile trebuie să participe activ la activitățile didactice, să folosească optim gândirea și toate procesele intelectuale și afective. Astfel, pentru ca instruirea să fie eficientă trebuie ca elevii să fie implicați în instruire prin activități de descoperire și redescoperire, de rezolvare de probleme, etc.

Principiul legăturii teoriei cu practica

Potrivit acestui principiu, activitățile didactice trebuie să ofere suficiente situații de folosire în practică a cunoștințelor și deprinderilor dobândite de elevi pentru ca predarea să se facă prin reflectarea realității economice și certificarea competențelor dobândite.

Spre exemplu, studiul analizei contabile nu se poate realiza decât printr-o aplicație care să vizeze trecerea unei operații economice prin toate etapele analizei contabile:

Plecând de la sensul pregătirii teoretice a elevilor și anume acela de formare a competențelor specifice profesiei pe care și-au ales să o practice după terminarea studiilor, nici nu se poate vorbi despre studierea disciplinei Contabilitate fără a asigura aplicabilitatea cunoștințelor, fără valorificarea priceperilor și deprinderilor dobândite, prin completarea, în continuaria aplicației, a fișelor sintetice pentru fiecare cont utilizat.

Elevii vor remarca că în activitatea lor viitoare, și anume aceea de a ține evidența contabilă, au nevoie de analiza contabilă. În completarea motivării învățării se pot efectua vizite la diverse entități, unde în cadrul compartimentului financiar-contabil, pot observa modul de înregistrare în contabilitate pe baza documentelor contabile, modul de utilizare a programelor informatice de contabilitate, familiarizându-se cu climatul de muncă, discutând cu personalul de specialitate, în acest fel își pot consolida motivația de a lucra într-un asemenea compartiment.

Principiul accesibilității cunoștințelor propuse elevilor spre învățare

Conform acestui principiu organizarea și desfășurarea predării-învățării-evaluării trebuie să se realizeze potrivit posibilităților reale ale elevilor, ținând seama de nivelul pregătirii anterioare și a obiectivelor ce urmează a fi îndeplinite.

Spre exemplu, în studiul Contului – procedeu specific contabilității, se pornește de la ușor – definirea contului, elementele contului, regulile de funcționare ale conturilor, mergând spre mai greu – analiză contabilă, formulă contabilă, de la ceea ce elevul cunoaște (regula de funcționare a conturilor) spre noțiuni care se pot deduce (când debităm, când credităm un cont, când are sold debitor, când creditor), conducând învățarea prin metode bine alese, prin materiale didactice demonstrative (documente, formulare, conturi, scheme), prin utilizarea unor mijloace de învățământ moderne (videoproiector, calculatoare). Astfel, elevul este impulsionat să apeleze la propria gândire, imaginație, memorie, pentru a avansa în dezvăluirea unor noi aspecte ale problematicii studiate, din aproape în aproape până se ating obiectivele propuse.

Pentru a mări accesibilitatea învățării, profesorii trebuie să aibă în vedere următoarele:

nivelul de cunoștințe și deprinderi dobândite anterior de elevi;

adoptarea unui ritm de lucru potrivit acestui nivel;

trecerea de la fapte concrete la generalizări, dar și de la generalizări – legi, principii, definiții – la situații concrete;

evitarea verbalismului și a înclinației unora dintre profesori spre enciclopedism;

utilizarea acelor metode, procedee și mijloace de învățământ care ușurează perceperea optimă, înțelegerea și fixarea cunoștințelor.

Accesibilitatea și individualizarea instruirii se pot realiza prin:

alegerea conținuturilor învățării în funcție de esențialitatea și utilitatea lor pentru formarea anumitor competențe;

eliminarea elementelor descriptiviste în favoarea explicațiilor cauzale, a argumentării, a demonstrației;

înlăturarea repetărilor redundante;

folosirea de către profesor a unui limbaj riguros, clar, simplu și atrăgător;

trecerea de la ușor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut;

lucrul pe echipe sau chiar cu fiecare elev;

diferențierea temelor pentru acasă etc

Principiul respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor

Potrivit acestui principiu, instruirea trebuiue să țină seama de particularitățile de vârstă, de potențialul fizic și intelectual al fiecărui elev, având în vedere faptul că de multe ori vârsta cronologică nu coincide cu vârsta reală de dezvoltare a unui copil.

Principiul sistematizării și continuității în învățare

Sistematizarea reprezintă ordonarea cunoștințelor în funcție de structura și logica internă a disciplinei de studiu, astfel încât noțiunile noi să fie corelate cu cele dobândite anterior în baza relațiilor logice de ordonare pentru a le forma elevilor o concepție despre funcționarea mecanismului economic.

Continuitatea solicită ca disciplina de studiu să fie structurată în unități metodice, ordonate într-o succesiune logică atât din punct de vedere științific, cât și pedagogic.

Prin urmare e necesar ca informația, priceperile și deprinderile să fie predate într-o anumită ordine logică, în conformitate cu o strategie care să asigure progresul școlar al elevilor și înțelegerea aprofundată a cunoștințelor, astfel încât, fiecare nou element trebuie să fie legat logic de alte elemente, cele ulterioare având la bază pe cele anterioare, pregătind – la rândul lor – însușirea altora noi.

Dacă avem în vedere același exemplu, Contul – procedeu specific al contabilității, profesorul începe demersul său didactic de la ceva deja cunoscut, de la prezentarea metodei contabilității, astfel încât elevul poate identifica contul ca fiind procedeu specific al contabilității și poate să realizeze o scurtă prezentare a lui, iar pe parcurs ajunge să învețe funcțiile contului, elementele contului, formele contului, regulile de funcționare ale contului etc, să facă o paralelă între cont și bilanțul, identificând asemănări și deosebiri, să aplice regulile de funcționare ale contului într-o analiză contabilă a unei operații economico-financiare și să stabilească o formulă contabilă.

Sistematizarea cunoștințelor se realizează prin recapitularea lor într-un sistem unitar, dar și prin realizarea conexiunilor logice cu cunoștințele dobîndite anterior, ceea ce asigură fixarea cunoștințelor, cu rol important în însușirea temeinică a cunoștințelor și așezarea lor sistematică.

Principiul corelației dintre intuitiv și logic

Contabilitatea reprezintă disciplina în care baza o constituie documentele și studiul lor, de aceea cunoașterea se va mijloci prin materiale vizuale (film despre compartimentul contabil al Antibiotice S.A., de exemplu); documente (facturi, note de recepție, chitanțe, registre, fișe de cont) și alte materiale didactice de acest gen. Materialele sunt alese în funcție de scopul principal al lecției, de obiectivele propuse. Materialul ales va corespunde realității (profil de activitate, produse finite, sume specifice Antibiotice S.A.) și va antrena operațiile de gândire ale elevului și alte procese psihice cum sunt atenția, reprezentările, imaginația.

Materialul intuitiv poate fi obiect al acțiunii elevului, cum este cazul documentului Registru-Jurnal cu care elevul lucrează efectiv, învață să respecte ordinea înregistrărilor, spațiile repartizate pentru documentul primar, pentru formula contabilă și pentru sume. În acest fel, și interacțiunea cu materialul didactic și activitatea proprie a elevului îl ajută să-și întipărească mult mai ușor conținutul lecției, să facă ceea ce i se solicită în măsura în care reușește, poate să pună în practică tot ceea ce a dobândit în procesul de instruire.

Prin contactul direct cu formularele contabile se asigură temeinicia cunoștințelor, a priceperilor și deprinderilor de înregistrare a operațiilor în documente. Prin urmare, atunci cand elevul va fi pus în fața unui document contabil va ști de unde să preia informațiile, cum să le prelucreze pentru reflectarea în contabilitate a evenimentelor și tranzacțiilor entității.

Materialul didactic intuitiv poate fi și un punct de plecare în asimilarea de noi cunoștințe, priceperi și deprinderi, având un rol activ în organizarea și desfășurarea unei lecții.

Spre exemplu, la lecția „Stocuri”, pentru elevii de clasa a IX-a, poate fi pus un film care să prezinte activitatea de producție a unei entități, scopul filmului nefiind acela de a dobândi cunoștințe despre compartimentul în cauză, ci acela de a identifica concret în activitatea entității tipurile de stocuri studiate.

Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor

Conform acestui principiu, procesul de predare – învățare trebuie astfel organizat încât elevii să fie sprijiniți prin diverse modalități să asimileze informațiile în mod aprofundat și să le păstreze în memorie un timp îndelungat.

Dacă la tema Contul – procedeu specific al contabilității, profesorul a avut în vedere ca elevii să participe activ și conștient (prin extragerea, notarea și însușirea ideilor principale) , să folosească materialul intuitiv potrivit (fișe de documentare, documente justificative, etc), a realizat planuri bine structurate pentru recapitularea și sistematizarea cunoștințelor, a îmbinat permanent teoria cu practica (analiza diverselor operații economico-financiare), atunci cunoștințele, priceperile și deprinderile sunt temeinice și de durată și vor putea fi oricând actualizate și utilizate în activitatea elevului.

3.1.3 Rolul strategiilor didactice în eficientizarea precesului de predare

Strategia didactică este o modalitate eficientă prin care profesorul îi ajută pe elevi să ajungă la cunoaștere și să-și dezvolte capacitățile intelectuale, priceperile, deprinderile, aptitudinile, sentimentele și emoțiile. Ea cuprinde un ansamblu complex și circular de metode, tehnici, mijloace de învățământ și forme de organizare a activității, complementare, pe baza cărora profesorul elaborează un plan de lucru cu elevii, pentru realizarea cu eficiență a învățării.

Pentru a realiza acest plan de lucru, profesorul trebuie să țină seama de o serie de factori care asigură buna desfășurare a activităților de predare – învățare, variabile ce țin de elev, de curriculum, de organizarea școlară și chiar de profesorul însuși.

Profesorul e important să prevadă implicarea elevilor în realizarea acestui plan de lucru, în calitate lor de subiecți activi ce contribuie la clădira propriei cunoașteri. Strategia didactică devine rodul colaborării profesorului cu elevii, aceștia întregind planul de lucru cu propriile interese și dorințe de cunoaștere. Se oferă posibilitatea, astfel, ca elevii să-și poată manifesta dorința de a învăța prin cooperare, în echipă, colectiv sau individual, pot alege utilizarea anumitor materiale didactice, pot opta pentru anumite metode, tehnici sau procedee de lucru. Profesorul contribuie, astfel, la creșterea participării active a elevilor la actul didactic și la creșterea creativității, iar strategia didactică, prin îmbinarea armonioasă a factorilor implicați, poate asigura calitatea învățării. O învățare temeinică, care este în concordanță cu realitatea, cu interesele și nevoile elevilor și care se realizează cu participarea fiecărui elev.

Pentru a întări afirmațiile anterioare, menționăm ceea ce Ioan Cerghit prezintă, și anume că “strategiile schițează evantaiul modalităților practice de atingere a țintei prevăzute și au valoarea unor instrumente de lucru.” El asociază conceptului de strategie didactică patru înțelesuri care se întregesc reciproc:

“mod integrativ de abordare și acțiune”;

“structură procedurală”;

“înlănțuire de decizii”;

“o interacțiune optimă între strategii de predare și strategii de învățare”

Ioan Cerghit prezintă strategiile didactice ca:

-“adoptare a unui anumit mod de abordare a învățării (prin problematizare, euristică, algoritmizată, factual – experimentală etc.);

-“opțiune pentru un anumit mod de combinare a metodelor, procedeelor, mijloacelor de învățământ, formelor de organizare a elevilor”;

-“mod de programare (selectare, ordonare și ierarhizare) într-o succesiune optimă a fazelor și etapelor (evenimentelor) proprii procesului de desfășurare a lecției date”

Pentru atingerea obiectivele, strategiile didactice trebuie să se caracterizeze prin flexibilitate. Această adaptare la situațiile apărute spontan depind foarte mult de creativitatea și spontaneitatea profesorului, de capacitatea acestuia de a sesiza rapid punctele slabe și de a corecta în timp util erorile.

În opinia lui Dan Potolea, există trei factori care definesc strategia didactică:

“natura specifică a situației la care se aplică (caracterul problematic, lipsit de determinare riguroasă);

rolul strategiei în rezolvarea situației respective (reduce câmpul tatonărilor și conferă acțiunii un grad sporit de probabilitate de reușită);

structura strategiei (sisteme de operații, etape, reguli de decizie etc.);”

Lazăr Vlăsceanu identifică parametrii de construcție a unei strategii didactice:

– organizarea elevilor;

– organizarea conținutului;

– modul de prezentare – asimilare a cunoștințelor;

– frecvența, continuitatea intervențiilor profesorului;

– modul de programare a exercițiilor aplicative;

– natura probelor de evaluare.

Pentru a eficientiza procesul de predare, utile sunt strategiile didactice interactive, care presupun munca în colaborare a elevilor, organizați în grupuri mai mici sau mai mari, pentru a realiza obiectivele propuse, bazându-se pe sprijinul reciproc în căutare-cercetare și învățare, stimulând participările individuale, antrenând elevii cu toată personalitatea lor (abilități cognitive, afective, volitive, sociale). Aceste strategii solicită elevilor efort de adaptare la normele de grup, toleranță fată de opiniile colegilor și dezvoltă capacitățile autoevaluative, ca rezultat al interacțiunii active între participanții la activitate (elev-elev, elev-profesor).

Strategiile de predare interactivă stimulează participarea elevilor la activități, familiarizându-i și dezvoltându-le procesele cognitive complexe, trăirile individuale și capacitățile de înțelegere și de autoevaluare/ evaluare a valorilor și situațiilor prin folosirea metodelor active.

3.1.4 Stiluri de predare

“Stilul de predare este asociat comportamentului, se manifestă sub forma unor structuri de influență și acțiune, prezintă o anumită consistență internă, stabilitate relativă și

apare ca produs al « personalizării » principiilor și normelor care definesc activitatea instructiv-educativă.”

Stilul de predare este definit de R. Iucu, astfel: „o dimensiune activă, dinamică a instruirii, influențând în mod decisiv starea de existență instrucțională a strategiei prin contribuția adusă la constituirea și „echilibrarea” unei relații educaționale armonioase”.

O componentă importantă a aptitudinii pedagogice este capacitatea de instruire, care reprezintă posibilitatea de a structura materialul de învățat și de a-l preda într-o formă abordabilă pentru elev.

Pentru ca actul educațional să fie eficient trebuie ca toți factorii și condițiile care concură la desfășurarea lui să se îmbine armonios. Impotantă, în acest sens, este personalitatea profesorului care alege și impune direcții și finalități adaptate întregului demers educativ.

Actul didactic are două trăsături:

Este tehnică, pentru că se derulează în conformitate cu principiile didactice, cărora li se subordonează tehnici de lucru proprii.

Este un act de creație, pentru că proiectarea și organizarea lui depind de personalitatea și de creativitatea cadrului didactic.

Activitatea de predare se înfăptuiește prin: stiluri de predare și comportamente de

predare specifice. Atunci când un profesor are un un mod de a preda caracteristic, care are o anumită stabilitate și durabilitate, atunci modul de predare poate constitui un stil de predare.

Stilul de predare reprezintă modul de organizare și conducere a procesului de învățământ, modalitatea de lucru cu elevii, o formă particulară de instruire a elevilor și se concretizeză prin selectarea atentă a metodelor și formelor de lucru care conduc la obținerea unor performanțe pedagogice superioare.

Profesorul eficient își creează propriul stil de predare, influențând modul în care elevii se raportează la învățare, fapt ce denotă necesitatea unui stil de predare în desfășurarea unei prestații didactice eficiente, definind cadrul didactic prin efectul pe care îl are asupra elevilor și asupra capacității lor de a învăța.

Din toate aceste definiții și caracterizări ale stilului de predare putem extrage câteva caracteristici:

este personal, pentru că este specific fiecărui profesor, chiar dacă pot exista unele aspecte comune cu ale altor profesori, nu este identic;

este relativ constant, pentru că cadrul didactic demonstrează comportamente și calități personale constante, pe o perioadă dată, în relația cu elevii;

este perfectibil, deoarece se îmbogățește experiența acumulată.

este dinamic, depinzând în mare măsură de dorința de autoperfecționare a profesorului.

R. Iucu prezintă un model de analiză a personalității cadrului didactic, bazat pe evoluția structurilor de personalitate de la “personalitatea de bază“ la “personalitatea cristalizată”:

– competența științifică reprezintă abilitățile necesare pentru manipularea cunoștințelor

– competența socială desemnează optimizarea relațiilor interumane prin și din activitatea educativă

– competența managerială face referire la abilități de gestionare a situațiilor specifice, abilități de planificare, proiectare, organizare, coordonare.

Stilurile de predare se clasifică în funcție rolurile și funcțiile pe care le îndeplinește un profesor ( de îndrumare, de control, de conducere, de planificare, de evaluare), astfel:

„stiluri individuale – care dau identitatea fiecarui profesor”;

„stiluri grupate, care subsumează sub aceeași categorie cadrele didactice cu particularități stilistice asemănătoare”;

„stiluri generalizate, care reprezintă modalități generale de conducere educațională, cu valoare de strategii.”

McNergney, R. F., și Herbert, J. M., (1998) clasifică diferitele strategii de predare în patru mari categorii:

Strategii comportamentiste;

Strategii rațional-cognitive;

Strategii bazate pe interacțiunea socială;

Strategii personaliste;

Strategiile comportamentiste au la bază ideile psihologiei behavioriste asupra învățării (B. F. Skinner, B. Bloom, R. Mager, R. Gagné ș.a.) și au ca scop, să-i ajute pe elevi să-și însușească comportamente observabile și măsurabile. Profesorul cercetează comportamentele care sunt utilizate în realizarea unei sarcini de învățare, determină în ce măsură ele sunt cunoscute de către elevi, apoi determină obiectivele operaționale de atins cu elevii. Profesorul proiectează o „tehnologie” potrivită pentru fiecare obiectiv operațional, care va preciza informațiile care vor fi prezentate elevilor, materialul didactic necesar, modul de organizare a elevilor, natura sarcinilor de învățare și ordinea lor. Pentru a realiza toate acestea, profesorul trebuie să capteze atenția elevilor, să le trezească interesul pentru noul obiectiv, să comunice performanțele așteptate, să reactualizeze cunoștințele anterioare necesare pentru noua învățare, să prezinte un model de realizare a sarcinii noi de lucru, să exerseze noului comportament de către elevi, astfel încât profesorul să ofere un feedback permanent. La final, profesorul trebuie să evalueze obiectiv în ce măsură obiectivul a fost atins, astfel încât să-ți regleze activitatea de predare viitoare, pe baza informațiilor primite. Astfel elevii dobândesc cunoștințe precise, algoritmi de lucru, modalități de a acționa eficient în diferite situații concrete.

Strategiile rațional-cognitive („procesării informației”) sunt realizate plecând de la ideile psihologiei genetice (J. Piaget) asupra dezvoltării proceselor cognitive superioare, care au condus la o concepție costructivistă despre învățare. Această orientare teoretică vine în contradicție cu psihologia behavioristă și apreciază că elevii, în procesul învățării, nu sunt determinați pasiv de mediul de învățare, ci se implică activ, iar cunoștințele și credințele lor sunt rezultatul unor procese mintale proprii. Aceste strategii îi ajută pe elevi să-și dezvolte abilități de gândire: să cerceteze, să organizeze informațiile, să le interpreteze, să aplice ideile la care au ajuns prin inducții și deducții. Profesorii care aleg să folosească astfel de strategii îi vor pune pe elevi să învețe prin descoperire proprie și prin cercetări personale și vor încerca să-i ajute să-și formeze bazele conceptuale pentru a-și construi singuri înțelesuri sau cu ajutorul cărora vor putea să dea sens informațiilor pe care le vor culege singuri.

Strategiile bazate pe interacțiunea socială se bazează pe teoriile învățării sociale (R. Slavin, S. Sharan, D. Johnson) privind natura socială a ființei umane și tendința oamenilor de a învăța unii de la alții. Aceste strategii au ca scopuri educative preponderente acelea de a-i ajuta pe elevi să învețe să lucreze împreună eficient, pentru a obține, în colaborare, succesul școlar și pentru a socializa. În acest caz profesorul are rolul unui îndrumător care îi încurajează pe elevi să-și argumenteze ideile personale și să ia în considerație punctul de vedere al celorlalți atunci când se confruntă cu diverse probleme și chestiuni controversate.

Strategiile personaliste se fundamentează pe ideile psihologiei nondirectiviste (C. Rogers) și au ca scop să îi ajute pe elevi să ajungă la cunoașterea de sine și la descoperirea propriei identități. Profesorul are rolul de consilier care îi sprijină pe elevi să ajungă la definirea și exprimarea propriilor probleme și sentimente, la clarificarea propriilor planuri legate de modalitatea în care vor putea să acționeze pentru a-și atinge scopurile personale, să-și asume responsabilitatea rezolvării problemelor (de natură personală, socială sau școlară) cu care se confruntă. Dacă e vorba de probleme personale, rolul profesorului este de a-i ajuta pe elevi să își conștientizeze și să își exprime sentimentele față de propria lor persoană. Dacă problemele sunt de natură socială, elevii sunt sprijiniți să își exploreze propriile sentimente despre celelalte persoane și modul în care atitudinile și gândurile lor pot influența relațiile cu aceștia, iar problemele școlare impun examinarea sentimentelor personale privind propriile competențe și interese de cunoaștere.

Din prezentarea acestor tipuri de strategii de predare se poate concluziona că fiecare tip propune un sistem de activități care să îi ajute pe elevi să atingă anumite categorii de scopuri educative: însușirea unor algoritmi de lucru, a unor cunoștințe precise, formarea unor capacități de conceptualizare, dezvoltarea unor abilități de cercetare personală, dezvoltarea capacităților de colaborare cu alții în soluționarea unor probleme etc. Profesorii pentru a realiza finalitățile educative pe care le doresc nu pot opta pentru utilizarea exclusivă a unui tip de strategii sau altul, ci le vor selecta, în funcție de intențiile pedagogice preponderente, la un moment dat.

Dacă avem în vedere ca și criteriu relația profesorului-manager cu clasa de elevi, identificăm o clasificare a strategiilor de predare realizată de K. LEWIN, R.LIPPIT și R.K. WHITE, care au prezentat trei stiluri de conducere a colectivului de elevi:

Stilul autoritar caracterizat prin:

profesorul este cel care decide obiectivele, selectează activitățile, etapele de derulare, mijloacele, metodele și sarcinile de realizare, astfel încât elevii nu vor cunoaște în prealabil ceea ce urmează să se realizeze, iar controlul asupra mediului educațional este absolut;

profesorul demonstrează o atitudine impersonală în care spiritul de echipă este anihilat;

profesorul delimitează timpul, neîncurajând inițiativele și sancționând atitudinile și rezultatele instruirii elevilor, iar atitudinea sa este mai degrabă distantă;

profesorul subliniază rolului educatorului în defavoarea celui educat, ceea ce blochează canalele de conexiune inversă externă;

profesorul decide colaboratorii cu care va derula activitatea;

profesorul personalizează laudele și criticile, după criterii strict definite;

profesorul își asumă o responsabilitate totală în predarea și în conducerea mersului învățarii, precum și în ce privește rezultatele activităților sale;

reprezintă o îndrumare care impune noile cunoștințe fără să lase elevilor timp și loc de gândire, să formuleze întrebări, să aprecieze și nu face decât să stânjenească afirmarea spontaneității, a gândirii, a imaginației și a creativității;

EFECTE : nu este acceptat de elevi, oferă rezultate bune numai pe termen foarte scurt.

Stilul democratic, ce prezintă următoarele caracteristici:

profesorul propune și negociază cu elevii obiectivele activitățile, etapele de derulare, mijloacele, metodele și sarcinile de realizare, dezvoltând astfel relații de cooperare și sprijin reciproc;

se încurajează implicarea activă a elevilor în procesul învățarii, inițiativa, potențialul lor creativ;

caracterizat printr-o atmosferă participativă, strategia de predare e definită prin colaborare și cooperare între profesor și elev;

folosește criterii comune de apreciere, pe care le respectă împreună cu elevii;

valorifică integral resursele corelației dintre subiectul și obiectul acțiunii educaționale;

încurajează participarea activă a tuturor membrilor în dezbaterea obiectivelor generale ale grupului; desfășurarea activităților este rezultatul unor decizii de grup; repartizarea sarcinilor este decisă colectiv, iar alegerea colaboratorilor se face în mod liber, atmosfera este plăcută;

profesorul se comportă ca un membru obișnuit și egal cu ceilalți membrii ai grupului, climatul este deschis, relațiile sunt apropiate în colectiv (dar rolul de lider al profesorului rămâne decisiv) ;

cadrul didactic elaborează și propune mai multe variante de predare-învățare, elevii având posibilitatea să aleagă;

elevii au libertatea să se asocieze cu cine doresc pentru a rezolva anumite sarcini de învățare, dobândesc mentalitatea de participare voluntară;

relaționarea permanentă conduce la productivitate și la împlinirea așteptărilor;

profesorul este nevoit să facă uz de strategii psihopedagogice complexe, să identifice punctele forte și punctele slabe la nivel individual;

EFECTE – este cel mai eficient, producând rezultate superioare atât în plan psihosocial, cât și în plan didactic.

Stilul permisiv, caracterizat prin:

profesorul consideră că întotdeauna este suficient ce predă, cât predă și cum predă, fiind sigur ca elevii înțeleg, acordându-le însă ajutor la cererea lor;

oglindește o atitudine de pasivitate din partea profesorului, acesta implicându-se doar în recomandarea de mijloace și suport informațional;

elevii sunt cei care fixează activitățile și modalitatea de realizare a acestora;

îndrumarea și evaluarea activităților elevilor sunt deficitare, deseori fiind omise;

minimalizează etapele semnificative în procesul instruirii;

accepta deciziile elevilor, comune ori individuale;

nu face evaluări la adresa comportamentelor elevilor, de aceea nu primește feedback pentru reglarea propriului comportament;

manifestă un nivel scăzut al aspirațiilor și exigențelor pedagogice ale predării;

favorizează obținerea de rezultate slabe ale elevilor la învățătură și manifestarea conduitelor deviante;

dezechilibrează corelația educator – educat prin accentuarea rolului celui educat;

nivel scăzut al aspirațiilor și exigențelor pedagogice ale predării, lasă demersul didactic să meargă “de la sine“;

EFECTE – este total neproductiv.

Un profesor bun este acela care este capabil să adopte o mare varietate de stiluri didactice, având opțiunea de a-și adapta munca sa diferitelor circumstanțe, conferind predării flexibilitate și mai multă eficiență.

3.1.5 Proiectarea și realizarea predării contabilității în învățământul liceal

Activitatea unui cadru didactic se realizează în trei planuri distincte:

planul intelectual – utilizat în realizarea unor operații de proiectare-elaborare a activităților și a materialelor de învățare;

planul practic-realizator – cel al interacțiunii permanente cu elevii în derularea activităților de învățare proiectate;

planul teoretico-evaluativ, cel al analizei critice a ceea ce s-a realizat, precum și a direcțiilor de îmbunătățire în viitor a activității desfășurate cu elevii.

Aceste planuri se întrepătrund.

Proiectarea activității didactice este doar unul dintre tipurile de activități ale profesiei didactice, constând într-o activitate de anticipare a derulării acțiunilor instructiv-educative care vor fi întreprinse.

Pentru o bună proiectare a activității didactice e necesară o temeinică pregătire a ei, ceea ce presupune a prevedea desfășurarea proceselor, atunci când dispunem de informațiile necesare, și de a elabora un proiect, un plan pentru soluționarea unei probleme sau a unei ipoteze de lucru.

În proiectarea demersului didactic, profesorul ia decizii cu privire la modalitățile pe care le consideră optime în creșterea calității procesului de învățământ, asumându-și răspunderea personală pentru a asigura elevilor un parcurs școlar individualizat, în funcție de condiții și exigențele concrete.

Aceasta presupune proiectarea unui demers didactic personalizat, care să parcurgă, în ordine, următoarele etape:

Studierea programei școlare.

Planificarea calendaristică a unităților de învățare.

Proiectarea secvențială:

– a unităților de învățare;

– a secvențelor de învățare.

Programele școlare pun accentul pe precizarea obiectivelor de atins de către elevi, prin studierea anumitor aspecte ale unui domeniu de activitate, numite conținuturi, obiective educative legate de formarea unor competențe, de realizarea anumitor activități intelectuale sau motrice, specifice pentru un anumit domeniu, formarea unor atitudini și convingeri. Aceste obiective educative ce trebuie realizate de către elevi prin studierea unei discipline școlare sunt de mai multe tipuri:

obiective-cadru (realizabile pe termen lung, un ciclu școlar);

competențele specifice (realizabile pe parcursul unui anumit an de studiu și care concordă la realizarea obiectivelor-cadru);

valori și atitudini.

Studierea în prealabil a programei școlare se realizează nu doar pentru a lua cunoștință de informațiile pe care le vom preda și de ordinea lor, ci mai ales pentru a ști ce capacități ale elevilor urmează să formăm și să exersăm în anul școlar respectiv, prin studierea temelor și a subtemelor recomandate în programă. Programa nu precizează modul de derulare a diverselor activități de învățare pe care elevii vor trebui să le desfășoare pentru formarea abilitățile vizate de obiectivele de referință, ci acest rol îi revine profesorului, singurul care cunoaște caracteristicile elevilor săi.

Profesorul trebuie să realizeze cu elevii obiectivele de referință, pe parcursul unui an de studiu, fiind limitat de număul de ore din planul-cadru de învățământ la disciplina de studiu respectivă. Astfel că va trebui să folosească resursa timp cu maxim de eficiență, va trebui să stabilească ordinea în care va propune elevilor săi activitățile de învățare necesare atingerii fiecărui obiectiv de referință pentru a-și forma capacitățile vizate.

Autorii noului Curriculum Național propun ca în realizarea planificărilor calendaristice profesorii să parcurgă următoarele etape:

a. Realizarea asocierilor dintre obiectivele de referință și conținuturi.

b. Împărțirea în unități de învățare.

c. Stabilirea succesiunii de parcurgere a unităților de învățare.

d. Alocarea timpului considerat necesar, pentru fiecare unitate de învățare, în concordanță cu obiectivele de referință și conținuturile vizate.

O planificare corect întocmită trebuie să acopere în întregime programa școlară la nivel de obiective de referință și conținuturi.

Proiectarea secvențială presupune realizarea cu anticipație, de către profesor, a unor operații de structurare și organizare a a obiectivelor, conținuturilor, strategiilor de dirijare a învățării, a evaluării și a relațiilor dintre acestea în condițiile derulării eficiente a procesului de învățământ.

Pentru a delimita cât mai concret etapele proiectării didactice, profesorii I. Jinga și I. Negreț au realizat o sistematizare a etapelor și operațiilor proiectării, pornind de la următoarele întrebări:

Ce voi face?

face referire la obiectivele care trebuie realizate și fixate;

obiectivele stabilite vizează „ce va ști” și „ce va ști să facă” elevul după lecție;

obiectivele trebuie să aibă în vedere rezultate care să poată fi evaluate, cât mai concrete, măsurabile ale lecției, folosind în delimitarea lor verbe de acțiune;

Cu ce voi face?

se stabilesc resursele educaționale (resurse psihologice, resurse materiale, etc.)

Cum voi face?

vizează construirea strategiilor didactice optime

Cum voi ști că ceea ce trebuie făcut a fost făcut?

se are în vedere stabilirea tehnicilor de evaluare a rezultatelor învățării;

eficiența unei activități didactice este cu atât mai mare cu cât obiectivele ei au fost realizate într-un timp cât mai scurt, cu consum redus de resurse materiale, cu mai puțină oboseală și cu multă plăcere pentru efortul depus.

Prin răspunsul dat la aceste întrebări putem contura, în linii mari, etapele și componenetele proiectării didactice ale unei lecții.

Lecția se realizează prin derularea unor etape succesive, care-i conferă o anumită structură. Există mai multe tipuri de lecții în funcție de structura comună a acestora și de finalitățile urmărite, astfel:

lecție de comunicare și însușire a noilor cunoștințe;

lecție de formare de priceperi și deprinderi;

lecție de recapitulare și sistematizare;

lecție de verificare și apreciere.

Cadrul didactic are libertatea de a alege varianta optimă de lecție, ca expresie a creativității sale, dar având în vedere următoarele:

accentul trebuie să fie pe activitatea elevilor;

elevii sunt coparticipanți în activitatea didactică;

tratarea diferențiată, dar echitabilă a elevilor;

evaluarea trebuie să fie predominant formativă.

Disciplina Contabilitate, prin specificul ei, permite diversificarea experiențelor de învățare ale elevilor prin apropierea școlii de viața reală prin activități practice. Astfel, orele pot fi organizate în spații școlare specifice (cabinete, laboratoare) sau se pot derula în afara școlii (stagii de practică la agenții economici, instituții publice, etc).

Pentru creștera eficienței lecțiilor, utilizarea diverselor medii de instruire reprezintă o resursă care permite atingerea unor obiective pedagogice diverse. Prin modificarea uneia din variabilele lecției – locul de desfășurare, se antrenează schimbări ale celorlalte variabile (conținut, strategii, modalități de evaluare).

Lecțiile de contabilitate realizate în laboratoare beneficiază de existența unor mijloace de învățământ specifice (calculatoare, programe de contabilitate, studii de caz, reviste de specialitate) ce favoriziază învățarea prin descoperire. Pot fi folosite, în acest caz, metodele active bazate pe explorarea directă a realității (experimentul, observarea sistematică) sau pe acțiune (proiecte, studii de caz). Elevii pot derula activități independente, organizate pe grupe sau individual. În laborator se desfășoară lecții cu caracter practic care permit atât dobândirea și consolidarea cunoștințelor, cât și formarea de priceperi și deprinderi.

Lecțiile de contabilitate desfășurate în afara școlii, în cadrul cabinetelor de contabilitate sau în cadrul compartimentelor de contabilitate ale agenților economici sau instituții publice, permit elevilor să ia contact direct cu problemele caracteristice diferitelor domenii de activitate. În aceste circumstanțe se pot organiza variante ale lecțiilor de dobândire de cunoștințe sau de recapitulare și sistematizare.

Predarea conținuturilor specifice disciplinei Contabilitate are la bază dobândirea competențelor specifice calificării profesionale și însușirea deprinderilor necesare unei bune inserții pe piața muncii.

Potrivit legislației educaționale în vigoare, ”competența reprezintă capacitatea dovedită de a selecta, combina și utiliza adecvat cunoștințe, abilități și alte achiziții constând în valori și atitudini, pentru rezolvarea cu succes a unei anumite categorii de situații de muncă sau de învățare,precum si pentru dezvoltarea profesională ori personală în condiții de eficacitate si eficiență.”

Aria de competență cuprinde capacitățile (abilități, priceperi) și cunoștințe, care îl ajută pe elev în realizarea unor sarcini. Cunoștințele sunt importante pentru realizarea unei competențe, deoarece se consideră că o capacitate nu poate funcționa în gol, fără un suport informațional.

Competențele reprezintă achizițiile concrete ale elevului, dobândite prin studierea unor discipline, pe o anumită treaptă de școlarizare. În literatura de specialitate și în documentele curriculare se vorbește despre:

Competențe generale – se definesc pe fiecare obiect de studiu și se realizează pe durata unui ciclu de învățământ;

Competențe specifice – sunt etape în realizarea competențelor generale și se definesc pe obiect de studiu și se formează pe durata unui an școlar.

O categorie specifică este ”competența profesională”, respectiv capacitatea aplicării, transferării și combinării cunoștințelor și abilităților în diverse medii de muncă, pentru realizarea acțiunilor cerute la un nivel calitativ corespunzător standardului ocupațional. Aceste competențe profesionale sunt cuprinse în Standardele de pregătire profesională specifice fiecărei calificări.

3.1.6 Stimularea creativității și a activismului în procesul didactic

Ca prim demers în stabilirea modalităților de stimulare a creativității și activismului elevilor în procesul didactic e necesar să identificăm blocajele, barierele, factorii inhibatori ai acestora.

Sidney Shore (apud Mihaela Roco, 2001) a identificat trei tipuri de blocaje ale creativității:

Blocaje de tip emoțional

teama de a nu greși, de a nu părea extravagant;

teama de a risca să fii un „pionier”, de a fi în minoritate;

oprirea prematură la prima idee, ca o consecință a fricii ori neîncrederii față de superiori, colegi, colaboratori;

capacitatea slabă de a se relaxa, de a lăsa timp incubației să se desfășoare, să acționeze;

dorința aproape patologică pentru aparenta securitate a „cunoscutului” și a „evidentului”;

dependența excesivă față de opiniile altora;

lipsa competenței de a depune efort susținut pentru a desfășura procesul de rezolvare a unei probleme de la identificarea ei până la rezolvare;

Blocaje de ordin cultural:

dorința de a se supune modelelor sociale, dorința de apartenență;

„conformism” la idei vechi, ca și la cele noi;

înclinația de a reacționa conform principiului „totul sau nimic’;

prea mare încredere în statistici și experința trecută;

punerea pe primul plan a factorilor practici sau economici în luarea deciziilor, ceea ce reduce timpul pentru a avea un număr suficient de idei;

slaba capacitate de a transforma ideile;

sentimentul că tendința de a te îndoi sistematic este un inconvenient social;

prea mare încredere în logica a ceea ce se numește „rațiune”;

exaltare excesivă față de spiritul grupului, conducând la conformism;

Blocaje de ordin perceptiv:

incapacitatea de a se interoga asupra evidentului;

incapacitatea de a distinge între cauză și efect;

dificultatea de a defini a problemă sau refuzul de a sesiza;

dificultatea de a împărți o problemă în elemente care pot fi manipulate, dirijate;

dificultatea de a diferenția între fapte și probleme;

prezentarea prematură a pseudo-soluțiilor la o problemă insuficient analizată și definită;

incapacitatea de a utiliza toate sensurile care ne pun în contact cu mediul;

dificultatea de a percepe relații neobișnuite între idei și obiecte;

incapacitatea de a defini lucrurile;

îngustarea excesivă a punctului de vedere;

credința negativă: „Nu sunt creativ”.

Pe lângă aceste tipuri de blocaje sunt și alți factori care influențiază creativitatea și activismul elevilor, cum ar fi:

zestrea sa nativă;

mediul stimulativ sau nestimulativ din care provine;

capacitatea de angajare la o sarcină;

particularitățile de personalitate, caracter, voință;

atitudinea față de învățare, față de muncă.

Obstacolele creației pot fi:

de ordin intelectual (pierderea sensului epistemiologic, abuzul de logică);

de ordin moral (teama de risc, neacceptarea ordinii prestabilite, opoziția față de schimbare);

de ordin fizic (starea de sănătate);

de ordin psihic (lipsa spontaneității, inflexibilitate, lipsa curajului de a face ceva nou, refuzul de a visa cu ochii deschiși);

de ordin social ( frica de a fi judecat, etichetat, criticat).

Pentru a stimula activismul și creativitatea în școală, profesorul trebuie să asigure un mediu de învățare interactiv, incitator și dinamic.

Învățarea prin cooperarea asigură dezvoltarea unor relații optime de manifestare a creativității și activismul elevului în clasă, prin dezvoltarea și întreținerea motivației interne, prin favorizarea implicării active în soluționarea sarcinilor de lucru, prin stimularea contribuțiilor creative, originale ale elevilor.

Pentru a stimula dezvoltarea spiritului investigativ, a gâdirii divergente, a atitudinii creative și active în școală este necesar a se respecta anumite condiții și situații specifice:

sprijinirea elevilor să pună cât mai multe întrebări;

restrângerea constrângerilor și a factorilor care produc frustrare;

stimularea elevilor prin solicitarea de a opera cu idei, concepte, obiecte în vederea reinterpretării acestora și a emiterii de noi variante;

încurajarea comunicării prin organizarea de discuții și dezbateri între elevi, între profesor și elevi;

activarea spiritului critic constructiv, a capacității de argumentare și de căutare a alternativelor;

cultivarea independenței cognitive, a spontaneității și a autonomiei în învățare;

facilitarea accesului la cunoaștere prin forțe proprii, stimulând atitudinea reflexivă asupra propriilor demersuri de învățare;

posibilitatea de a contesta “lămuritul” și “nelămuritul” în lucruri și în fapte;

Profesorul trebuie să organizeze și să deruleze activități creative care să stimuleze gradului de implicare activă și creativă al elevului, prin asigurarea:

încurajarea gândirii critice, a gândirii divergente, a gândirii productive;

libera exprimare a cunoștințelor, a gândurilor, a faptelor, prin organizarea unor activități adecvate care să solicite din partea elevilor spontaneitate și să contribuie la dezvoltarea independenței în gândire și acțiune;

folosirea talentelor și a capacităților individuale;

trezirea interesului către nou, necunoscut și oferirea satisfacției găsirii soluției după depunerea unui efort de căutare de către elev;

exersarea capacităților de cercetare, de căutare de idei, de informații, de posibilități de transfer de sensuri, de criterii de clasificare;

stimularea capacității de organizare de materiale, de idei prin întocmirea de portofolii asupra activității proprii, de colecții de cuvinte, de obiecte, de contraste; organizarea de discuții pe anumite teme, inițierea de jocuri, de excursii;

activarea capacității de a privi altfel lucrurile, de a-și pune întrebări neobișnuite despre lucruri obișnuite.

Lecția de predare se transformă într-o “ aventură a cunoașterii”, în care elevul participă activ, în funcție de capacitatea proprie, soluționând probleme și situații dificile. Profesorul, în acest scenariu, are rolul de a stimula și dirija, iar motivația activității reiese din paticiparea entuziastă a cadrului didactic. Elevul este, astfel, implicat activ în procesul de predare – învățare – evaluare, iar disciplina devine autodisciplină a muncii și interesului.

Pentru proiectarea învățării active și creative, profesorul Sorin Cristea (1998) propune stabilirea unor “strategii manageriale deschise, aplicabile în timp și spatiu” prin:

clarificarea scopului învățării creative la nivelul interacțiunii existente între: operativitatea intelectuală – performanța școlară – restructurarea permanentă a activității de predare – învățare – evaluare;

stabilirea sarcinilor cadrelor didactice în condițiile învățării creative (individualizarea fiecărei secvențe didactice prin diferite procedee de aprobare, încurajare a spontaneității, stimulare a potențialului minim/maxim, amendare a superficialității);

crearea unei atmosfere afective optime, necesară pentru anularea treptată a factorilor de blocaj (teamă, tensiune, imitație, conformism, criticism, frică);

valorificarea psihologică deplină a corelației profesor-elev la nivelul tuturor conținuturilor educației: intelectuale-morale-tehnologice-estetice-fizice.

Se poate afirma, pe drept cuvânt, că profesorii creativi determină avântul creativității elevilor lor fără eforturi deosebite. Secretul constă în transferul setului de valori favorabile creativității dinspre cadru didactic către elev, femomen urmat de autodezvoltarea și autoformarea acestuia din urmă în funcție de atitudinile și convingerile devenite acum “ale lui”.

“Creația ca activitate a gândirii, conduce nu numai la simpla corectare a structurilor cognitive existente, ci și la emergența unora noi.” (Mielu Zlate, 1999)

3.2 Tipuri de strategii de predare

3.2.1 Strategii de predare tradiționale

Strategiile de predare tradiționale sau clasice sunt centrate pe activitatea profesorului, pe rolul lui de transmițător de informații, pe însușirea și acumularea de conținuturi de către elev, completate de studiul individual al acestuia.

Metodele utilizate de profesor în cadrul acestei strategii sunt:

Expunerea

Conversația

Prelegerea

Demonstrația

Lucrul cu manualul

Exercițiul

Metodele de predare tradiționale, ca parte componentă a strategiilor tradiționale, au următoarele caracteristici:

pun accentul pe însușirea conținutului, vizând, în special, latura informativă a educației;

sunt centrate pe activitatea de predare a profesorului, elevul fiind văzut ca un obiect al instruirii, așadar comunicarea este unidirecțională;

sunt predominant comunicative,;

sunt axate, în principal, spre produsul final, evaluarea fiind de fapt o reproducere a cunoștințelor;

au un caracter formal și stimulează competiția;

stimulează motivația extrinsecă pentru învățare;

relația profesor-elev este autocritică, disciplina școlară fiind impusă.

Utilizarea acestor strategii de predare, strict după modelul tradițional, generează pasivitatea în rândul elevilor. În schimb, dacă ele sunt reconsiderate și adaptate la exigențele învățământului modern sunt utile și-și pot dovedi eficiența în combinație cu metode moderne interactive și prin reconsiderarea poziției elevului în cadrul procesului didactic.

Nu pot fi eliminate metodele tradiționale expozitive pentru orice unitate de învățare, ci dimpotrivă există obiective operaționale care nu pot fi atinse prin încercările elevilor de descoperire. Există, de asemenea, conținuturi prea vaste, care nu pot fi descoperite de elevi prin activități de investigare proprie, cum ar fi spre exemplu elementele de bază ale contabilității. Unele noțiuni, sau fapte care nu pot fi însuțite de elevi prin metoda redescoperirii, vor fi comunicate direct elevilor, profesorul încredințându-se că toți elevii au înțeles și le-au însușit.

Este necesară realizarea unei corelări optime a strategiilor, care să multiplice efectele activității de învățare și să reducă incertitudinile legată de performanțele acesteia. Dintre diferitele opțiuni pentru metode, mijloace, resurse și conținuturi, profesorul le va alege pe acelea care îi vor asigura succesul scontat.

3.2.2 Strategii de predare interactive

Abordarea strategică a unităților de învățare este esențială pentru ca școala să-și realizeze îndatorirea sa, și anume aceea de a forma personalități și indivizi capabili de acțiune, decizie, gândire critică, creativitate, integrare socială, comunicare, spirit de inițiativă, etc. Pentru a dezvolta spiritul de inițiativă și gândirea critică trebuie adoptate strategii care să încurajeze independența elevilor în învățare, care să ofere un grad mare de autonomie și să stimuleze efortul propriu de învățare prin investigare.

Sistemul de învățământ actual promovează metodele de învățare active, învățarea bazată pe însușirea experienței conceptualizate a omenirii dar și pe cercetarea proprie a realității și formarea de cunoștințe și experiențe prin efort propriu.

În prezent, a pregăti un elev nu înseamnă să-l determini pe elev să-și înmagazineze în minte un volum de cunoștințe, ci de să-l învăți să ia parte la procesul de fabricare a noilor cunoștințe. Din acest motiv sunt apreciate metodele moderne euristice de predare, pentru că acestea pun accentul pe următoarele capacități:

capacitatea de a pune întrebări și de a construi răspunsuri;

cultivarea unor deprinderi, priceperi și calități intelectuale;

dezvoltarea gândirii critice și a creativității;

aplicarea unor concepte sau algoritmi de calcul în proiecte sau lucrări, în contexte diferite;

formarea de opinii, mentalități sau comportamente dezirabile.

Pentru a realiza această abordare a demersului didactic trebuie ca elevul să fie pus în postura de agent al descoperirii de soluții, al instrucției și educației, altfel dacă menținem strategiile în care elevul ascultă și ia notițe sau reproduce mecanic niște cunoștințe care oricum nu sunt înțelese sau acceptate ca utile nu vom reuși să dezvoltăm acele capacități de care el nevoie pentru a se integra pe piața muncii.

Dacă analizăm comparativ concepția tradițională asupra activității instructiv-educative și concepția asupra activității interactive, vom reliefa impactul celei din urmă asupra dezvoltării elevului în raport cu propriul potențial, astfel:

Este clar că doar valorificând integral individualitatea fiecărui elev, prin proiectarea și valorificarea unor strategii care să pornească de la aspirațiile, valorile, nevoile de formare și informare ale elevilor putem asigura dobândirea cu succes a competențelor necesare pentru o bună dezvoltare și inserție pe piața muncii a formabililor.

Pentru a optimiza procesul instructiv – educativ, strategiile didactice interactive de predare sunt „instrumentele” ce pot fi valorificate de către profesor pentru a asigura eficiența procesului de învățământ.

În caracterizarea strategiilor didactice interactive apelăm la note definitorii oferite de literatura de specialitate:

sunt „strategii de grup, presupun munca în colaborare a elevilor organizați pe microgrupuri sau echipe de lucru în vederea atingerii unor obiective preconizate (soluții la o problemă, crearea de alternative)”;

„presupun crearea unor programe care să corespundă nevoii de interrelaționare și de răspuns diferențiat la reacțiile elevilor”;

„au în vedere provocarea și susținerea învățării active în cadrul căreia, cel ce învață acționează asupra informației pentru a o transforma într-una nouă, personală, proprie”;

„stimulează participarea subiecților la acțiune, socializându-i și dezvoltându-le procesele cognitive complexe, trăirile individuale și capacitățile de înțelegere și (auto)evaluarea valorilor și situațiilor prin folosirea metodelor active”

3.2.2.1 Strategii interactive bazate pe învățarea prin colaborare

Un mediu de învățare stimulativ organizat pe baza strategiei de învățare prin colaborare reprezintă o premiză a unui învățământ de calitate.

Învățarea prin colaborare „reprezintă mai degrabă o filosofie instrucțională decât o metodă aparte”, o „filosofie” care trebuie integrată în practica educațională întrucât le oferă elevilor posibilitatea „să se deplaseze” către esența activității didactice, să se implice efectiv în „construcția” propriilor competențe cognitive, instrumental-aplicative și atitudinale.

Învățarea prin colaborare este „o strategie pedagogică ce încurajează elevii să lucreze împreună în microgrupuri în vederea îndeplinirii unui scop comun.”

În procesul instructiv-educativ, profesorii utilizează ca și pârghii de acțiune colaborarea/cooperarea și competiția, alocându-le însă ponderi diferite. Dintre cele două pârghii, s-ar părea că cea mai utilizată este competiția, cu toate că folosirea învățării prin colaborare/cooperare se poate dovedi mult mai avantajoasă pentru beneficiarii direcți ai actului educațional.

Avantajele utilizării unei strategii bazate pe învățarea prin colaborare:

realizarea unor interacțiuni sociale multiple;

ameliorarea relațiilor interpersonale;

dezvoltarea competențelor cognitive și sociale;

dezvoltarea competențelor de comunicare;

dezvoltarea inteligenței interpersonale;

ameliorarea calității învățării;

participarea activă, implicarea în realizarea sarcinilor de învățare (auto)propuse;

împărtășirea experiențelor;

realizarea transferului de cunoștințe;

confruntarea ideilor;

analiza, compararea modurilor de a învăța, a achizițiilor realizate;

reformularea ideilor, opiniilor;

asimilarea unor noi valori, modele culturale;

dezvoltarea responsabilității individuale;

dezvoltarea autonomiei;

asumarea și interpretarea unor roluri variate în cadrul grupului;

cultivarea toleranței, a respectului pentru diversitate;

formarea și consolidarea deprinderii de ascultare activă;

dezvoltarea gândirii critice;

dezvoltarea unei atitudini pozitive față de învățare;

dezvoltarea bazei motivaționale a învățării;

consolidarea încrederii în propriile forțe;

consolidarea stimei de sine etc.

Acestea nu sunt toate efectele pozitive ale învățării prin colaborare, cu toate acestea ele pot schița un tablou care să o recomande ca fiind o strategie cu valențe formative remarcabile, care amelioreze vizibil procesul didactic.

Strategia învățării prin colaborare se realizează printr-o serie de metode care au rolul de a optimiza calitatea învățării, implicându-i activ pe elevi în procesul propriei formări, cum ar fi:

Mozaicul;

Fishbowl (tehnica acvariului);

Turul galeriei;

Interviul în trei trepte;

Creioanele la mijloc.

Dintre aceste metode în predarea disciplinei Contabilitate se pretează următoarele:

Mozaicul;

Turul galeriei.

3.2.2.2 Strategii interactive bazate pe rezolvarea de probleme

Una dintre țintele procesului educațional este de a-i instrui pe elevi cum să facă față situațiilor problematice cu care se confruntă, deci de a rezolva probleme. Acest sistem cognitiv, rezolvarea de probleme, are un caracter globalist, cuprinzând toate celelalte sisteme cognitive (ex: atenția, prelucrarea informației vizuale, memoria, etc), fiind o rezultantă a funcționării interactive a tuturor mecanismelor cognitive.

Problema pe care vrea să o soluționeze elevul „se asociază cel mai frecvent cu bariera, obstacolul, semnul de întrebare, dificultatea teoretică sau practică, lacuna cognitivă – toate intervenite pe traseul gândirii -, care se cer a fi înlăturate, depășite, rezolvate” (Zlate, 2006, 316)

Pentru putea fi capabili să rezolve o problemă, e necesar, ca în prealabil, elevii să o identifice, să o definească, să cunoască metode specifice de investigare și să poată realiza raționamente.

În concepție lui M. Zlate, principalele procese rezolutive cu care elevii trebuie familiarizați sunt:

interpretarea situației sau reprezentarea problemei;

elaborarea scopurilor și planificarea;

memorarea evenimentelor critice;

evaluarea rezultatelor acțiunii.

Pentru ca procesul de predare să aibă ca efect o învățare de calitate, elevii trebuie să fie instrumentați cu abilitatea de rezolvare a problemelor. Metodele folosite într-o strategie bazată pe rezolvarea de probleme sunt:

Brainstorming-ul;

Tehnica 6/3/5 (brainwriting-ul);

Cubul;

Metoda Frisco.

În cadrul activităților didactice derulate la disciplina Contabilitate se pot utiliza, ca metode ce compun o strategie bazată pe rezolvarea de probleme, următoarele:

Brainstorming-ul;

Cubul.

3.2.2.3 Strategii didactice interactive bazate pe dezvoltarea gândirii critice

Stimularea dezvoltării gândirii critice a elevilor este un obiectiv important pentru procesul educațional.

A gândi critic reprezintă „a evalua continuu plauzibilitatea și relevanța datelor disponibile, a fi curios, apune întrebări, a căuta răspunsuri, a căuta alternative la atitudini deja fixate, a adopta o poziție pe baza unei întemeieri argumentate și a analiza logic argumentele celorlalți.”

Gândirea critică este un proces activ, care îl face pe cel care învață să dețină controlul asupra informației, prin interogare, reconfigurare, adaptare, acceptare sau respingere.

R. Ennis (1987, apud. Sălăvăstru) consideră gândirea critică ca fiind un ansamblu de capacități și atitudini/dispoziții:

– a se centra pe o problemă;

– a analiza argumente;

– a formula și a rezolva probleme;

– a evalua credibilitatea unei surse;

– a observa și a judeca observațiile;

– a elabora și a evalua deducțiile;

– a formula judecăți de valoare;

– a defini termeni și a evalua definițiile;

– a identifica presupoziții;

– a parcurge etapele unui proces de decizie;

– a interacționa cu alte persoane;

– a căuta un enunț clar al problemei;

– a căuta rațiuni ale problemelor;

– a depune un efort constant pentru a fi bine informat;

– a utiliza surse credibile și ale menționa;

– a ține cont de situația globală;

– a nu se abate de la subiect;

– a lua în considerare alternative;

– a fi deschis la minte;

– a adopta o poziție și a fi capabil să o modifice atunci când există rațiuni suficiente pentru acest lucru;

– a fi precis în cadrul subiectului;

– a adopta un demers ordonat pentru a trata părțile unui întreg;

– a utiliza capacități ale gândirii critice;

– a lua în considerare sentimentele și cunoștințele celorlalți.

Pentru a promova cu succes gândirea critică Steele, Meredith și Temple (1998a, 9) prezintă un set de precondiții ce trebuie întrunite în cadrul fiecărei lecții, atât de către profesor, cât și de către elevi:

– trebuie găsit timp și create condiții pentru experiențele de gândire critică;

– elevii trebuie lăsați să speculeze;

– trebuie acceptată diversitatea de idei și păreri;

– trebuie promovată implicarea activă a elevilor în procesul de învățare;

– elevii nu trebuie să aibă sentimentul că riscă să fie ridiculizați;

– trebuie exprimată încrederea în capacitatea fiecărui elev de a gândi critic;

– trebuie apreciată gândirea critică;

– elevii trebuie să-și dezvolte încrederea în forțele proprii și să înțeleagă valoarea propriilor opinii;

– elevii trebuie să asculte cu respect opiniile diferite;

– elevii trebuie să fie pregătiți pentru a formula și demonta judecăți.

În veder ea promovării gândirii critice, Steele, Meredith și Temple (1998a, 9) prezintă un set de precondiții ce trebuie respectate în cadrul fiecărei lecții, atât de către cadrele didactice, cât și de către elevi:

– trebuie găsit timp și create condiții pentru experiențele de gândire critică;

– elevii trebuie lăsați să speculeze;

– trebuie acceptată diversitatea de idei și păreri;

– trebuie promovată implicarea activă a elevilor în procesul de învățare;

– elevii nu trebuie să aibă sentimentul că riscă să fie ridiculizați;

– trebuie exprimată încrederea în capacitatea fiecărui elev de a gândi critic;

– trebuie apreciată gândirea critică;

– elevii trebuie să-și dezvolte încrederea în forțele proprii și să înțeleagă valoarea propriilor opinii;

– elevii trebuie să asculte cu respect opiniile diferite;

– elevii trebuie să fie pregătiți pentru a formula și demonta judecăți.

Prin dezvoltarea gândirii critice, elevii:

– analizează și apreciază critic ideile;

– se gândesc mai atent la acțiunile proprii și la consecințele lor;

– sunt mai motivați în acțiunea educațională;

– își dezvoltă capacitatea de argumentare/contraargumentare;

– iau decizii potrivite în urma analizei alternativelor identificate;

– participă activ la propriul proces de învățare.

Această strategie cuprinde următoarele metode:

Metoda SINELG;

Știu/Vreau să știu/Am învățat;

Tehnica ciorchinelui;

Ghidul de anticipație;

În predarea Contabilității poate fi folosită metoda Știu/Vreau să știu/Am învățat.

3.2.2.4 Strategii didactice interactive bazate pe experiență

În asigurarea unui proces educațional de calitate nu mai este suficient să le transmiți elevilor un volum mare de cunoștințe, ci să-i înveți cum să opereze cu acestea, cum să le aplice în situații cât mai diverse. În acest sens, profesorul Cerghit I. afirmă că “învățământul nu mai poate rămâne doar la teoretizări; el trebuie să determine aplicarea în multe feluri a cunoștințelor teoretice în activități practice și să asigure, astfel, încheierea unui ciclu complet al procesualității învățării.”

Metode bazate pe experiență ce pot fi utilizate în procesul instructiv-educativ sunt:

Metoda studiului de caz

Jurnalul cu dublă intrare

Tehnica scenariilor

Incidentul critic

Simulările

În cadrul orelor de Contabilitate sunt chiar indicate utilizarea acestor strategii bazate pe experiență și se pot folosi ca metode :

Metoda studiului de caz

Simulările.

3.3 Metode de predare

3.3.1 Clasificarea metodelor de predare

Metodele de învățământ – reprezintă acele căi prin care elevii ajung, sub îndrumarea cadrelor didactice, în cadrul procesului instructiv-educativ, la dobândirea de cunoștințe, deprinderi, la dezvoltarea capacităților intelectuale și la valorificarea aptitudinilor specifice.

În sens mai larg, metoda de predare este o practică raționalizată, o generalizare confirmată de experiența curentă sau de experimentul psihopedagogic și care servește la transformarea și ameliorarea naturii umane.

În sens restrâns, metoda de predare este o tehnică de care profesorul și elevii se folosesc pentru efectuarea acțiunii de predare-învățare; ea asigură realizarea în practică a unei activități proiectate mintal, conform unei strategii didactice.

Realizarea obiectivelor informative și formative ale învățamântului impune folosirea unor metode și procedee de lucru, adică a unei metodologii adecvate.

Metodelor de învățamânt întrunesc următoarele funcții:

funcția cognitivă – de dirijare a cunoașterii în scopul dobândirii unor cunoștințe;

funcția normativă – vizează aspecte metodologice, respectiv, modul cum să predea profesorul și cum să învețe elevul;

funcția motivațională – de stimulare a interesului cognitiv, de susținere a procesului de învățare;

funcția formativ-educativ-compensatorie – de exersare, antrenare și dezvoltare a proceselor psihice.

Datorită legăturii stranse cu practica, metoda reflectă caracterul procesual al acțiunii didactice.

Opțiunea cadrului didactic pentru o anumită metodă reprezintă o decizie de mare complexitate strategică, acestea trebuind să fie adaptate la necesitățile și particularitățile elevilor, de aceea rezultatul, adică educația în sine este considerată o artă.

Dacă avem în vedere criteriul istoric, metodele de predare se clasifică în:

Metode tradiționale (clasice):

Expunerea didactică

Conversația didactică

Prelegerea

Demonstrația

Lucrul cu manualul

Exercițiul

Metode interactive (noi, moderne):

Metode interactive bazate pe învățarea prin colaborare:

Mozaicul

Turul galeriei

Metode interactive bazate pe rezolvarea de probleme:

Brainstorming-ul

Cubul

Metode didactice interactive bazate pe dezvoltarea gândirii critice

Știu/Vreau să știu/Am învățat

Metode didactice interactive bazate pe experiență

Metoda studiului de caz

Metoda simulărilor

3.3.1.1 Metode de predare tradiționale

3.3.1.1.1 Expunerea didactică

Expunerea este o metodă de predare care constă în prezentarea de către profesor de cunoștințe noi, modele noi, tehnici sau metode, pe cale orală, organizate și structurate logic, într-o unitate de timp determinată.

O lecție în care sunt folosite strategii expozitive se derulează după următorul scenariu:

profesorul prezintă elevilor subiectul lecției și încearcă să le capteze atenția, să le stârnească curiozitatea și interesul;

profesorul reactualizează cunoștințele predate anterior, considerate importante pentru înțelegerea noului conținut;

profesorul prezintă noul conținut utilizînd ideile comunicate cu exemplificări, demonstrații, argumentări, explicații, iar dacă este cazul își sprijină demersul pe un suport scripto-audio-vizual;

profesorul fixează cunoștințe printr-o recapitulare sistematică sau prin rezolvare de probleme;

profesorul stabilește tema pentru acasă și încurajează continuarea învățării prin studiu individual;

ora următoare profesorul verifică tema și conținutul predat, nivelul achizițiilor elevilor.

În funcție de tematica lecției profesorul poate recurge la unele resurse, cum ar fi citate, alte materiale scrise, sau orice suport scripto-audio-vizual, alte resurse materiale, pentru a face expunerea cât mai atractivă și a se asigura de participarea elevilor.

Într-o lecție în care se folosește cu preponderență această metodă, rolul dominant revine cadrului didactic, pe când participarea activă a elevilor este mult diminuată. Din acest motiv, această metodă de predare prezintă, pe lângă avantaje incontestabile, numeroase disfuncții.

Avantajele expunerii:

poate fi transmis un volum mare de cunoștințe într-un interval de timp relativ scurt;

trezește curiozitatea și provoacă la căutări personale;

prezintă un model coerent de gândire, de abordare a unei teme și de organizare a cunoștințelor;

elevii pot veni în contact cu modalități de exprimare elevate și expresive;

creează o ambianță socială care favorizează fenomenul de „ contagiune” sau de „ sugestie colectivă”;

Dezavantajele expunerii:

învățarea se bazează pe o inteligență perceptiv-reproductivă;

se bazează pe receptivitatea pasivă a elevilor, fără să le solicite prea multe operații mintale;

prezintă valențe mai mult informative decât formative;

nu dă posibilitatea de manifestare a spiritului critic și a creativității;

conduce la uniformizare și rigiditate în comportamentul elevilor;

nu este posibilă tratarea diferențiată și individualizarea instruirii;

antrenează puține interacțiuni și posibilități limitate de realizare a feedback-ului;

nu pot fi observate imediat efectele expunerii.

Cu toate limitările sale, această metodă poate fi utilă în procesul didactic de predare cu condiția să-i fie aduse unele îmbunătățiri, cum ar fi:

– imprimarea unei note active prin întrebări adresate elevilor, luări de poziție, crearea unor situații problemă, etc.;

– diminuarea timpului de expunere, deoarece vârful atenției este la 30 minute de la începerea prezentării, după care aceasta se pierde treptat până la sfârșitul orei;

– motivarea elevilor prin realizarea unor situații care să le stârnească curiozitatea, prezentarea de exemple, acțiuni derulate pe tot parcursul orei.

3.3.1.1.2 Conversația didactică

Conversația, ca metodă didactică, este întâlnită în lucrările de specialitate și sub denumirea de convorbire, discuție, dialog didactic sau metodă interogativă. Ea este una din metodele fundamentale utilizate în procesul de predare și constă în dialogul dintre profesor și elevi prin care profesorul, formulând succesiv întrebări, stimulează gândirea elevilor în vederea dobândirii de cunoștințe noi sau în vederea fixării, sistematizării și verificării cunoștințelor.

Metodele care au la bază conversația transformă cunoștințele elevului în surse proprii de informații, apelând la cunoștințe anterioare, reorganizate sau la experiența proprie de viață, pentru a sonda realitatea și a descoperi adevăruri noi, cunoștințe provenind din alte cunoștințe.

De obicei, conversația este condusă de către profesor, prin întrebările pe care le formulează și le adresează elevilor. Tot la fel de bine, elevii pot să-și adreseze reciproc întrebări, se pot lansa în dezbateri, pot explora împreună necunoscutul. Dacă sunt încurajați, elevii adresează profesorului întrebări cu scopul verificării și clarificării cunoștințelor proprii, al dezvăluirii unor aspecte neînțelese, al confirmării sau infirmării unor ipoteze proprii. În acest dialog, profesorul este un îndrumător al căutărilor personale ale elevilor, el nu transmite propriu-zis cunoștințe, ci ajută elevul să facă un sondaj în propria memorie, gândire, imaginație și să aprofundeze, să clarifice, să reorganizeze propriile informații pentru a ajunge la concluzii, la adevăruri noi sau la alte modalități de descoperire a realității.

În funcție de demersul cognitiv declanșat și susținut prin conversație, se pot delimita următoarele forme:

Conversația structurală/catehetică presupune formularea întrebărilor care solicită răspunsuri reproductive riguroase, de enunțare, enumerare sau descriere. Se solicită, astfel, reproducerea definițiilor, a clasificărilor, fenomenelor, enunțarea particularităților acestora. Conversația structurată nu înlătură creativitatea, descoperirea sau manifestarea originalității elevilor, dar prin tipul și conținutul întrebărilor, prin natura cunoștințelor predate și prin natura finalităților urmărite, aceasta impune rigurozitate, precizie, sistematizare atât în formularea întrebărilor de către profesor, cât și în formularea răspunsurilor de către elevi. Deși este deseori criticată, imputându-i-se mai ales dezavantajul că solicită în exces gândirea reproductivă și memoria mecanică, conversația structurată este o formă necesară de conversație pentru acele obiective și conținuturi ce vizează învățarea riguroasă, precisă și sistematică. Aceasta este necesară în verificarea și evaluarea nivelului și calității cunoștințelor însușite de elevi în procesul de învățământ.

Conversația euristică/socratică este o metodă a dialogului deschis între profesor și elevi, care urmărește antrenarea elevilor în procesul de descoperire a noi cunoștințe, a noi aplicații ale cunoștințelor învățate, a noi perspective de abordare a acestor cunoștințe. Conversația euristică este o metodă prin care profesorul, utilizînd o succesiune de întrebări puse cu abilitate și în alternanță cu răspunsurile primite de la elevi, ghidează activitatea intelectuală a elevilor în sensul unei investigații în sfera cunoștințelor pe care ei le dețin cu scopul de a descoperi noi cunoștințe.

Calitățile creative și de descoperire de noi cunoștințe ale conversației euristice nu trebuie absolutizate. Fără o bază de cunoștințe asimilate de către elevi, conversația euristică nu poate conduce la descoperiri autentice și poate degenera în abordări diletante și superficiale. În acest sens, I. Cerghit subliniază că „prin întrebări, elevii sunt ajutați să prelucreze propriile cunoștințe pe care le posedă și să ajungă la noi asociații (structuri) cognitive, să imagineze și să propună soluții variate și originale la rezolvarea diferitelor probleme teoretice și practice…”, dar subliniază în continuare I. Cerghit, „este evident că un asemenea dialog nu ar putea servi cu nimic însușirii unui material absolut nou pentru elevi, cum ar fi, de exemplu, anumite date, nume, denumiri, fapte, întâmplări, fenomene, procese etc.”

Conversația de fixare și consolidare se folosește în timpul lecției pentru sublinierea unor idei mai importante și dovedirea faptului că elevii au înțeles și au reușit să-și însușească aspectele esențiale ale lecției.

Conversația de recapitulare și sistematizare se utilizează în cadrul lecțiilor de același tip, plasate de obicei la sfârșitul capitolului și care are ca scop repetarea cunoștințelor, sistematizarea lor, integrarea în cunoștințele anterioare și desprinderea unor concluzii cu privire la cele învățate.

În practica didactică se folosesc foarte rar forme absolute de conversație structurată sau de conversație euristică, cel mai frecvent fiind utilizată o formă mixtă de conversație semistructurată, care cuprinde atât elemente algoritmice, cât și elemente euristice, atât aspecte de rigoare și de reproducere a unor cunoștințe precizate anterior, cât și aspecte de creație, de descoperire a noi cunoștințe.

3.3.1.1.3 Prelegerea

Prelegerea este forma de expunere prin care se comunică, prin monolog structurat, un volum mare de informații având, de regulă, un carater teoretic de nivel înalt și care se prezintă ca un sistem coerent de informații ce poate și trebuie transmis într-o perioadă compactă de timp.

Pentru ca prelegerea să fie eficientă, trebuie respectate o serie de cerințe care pot fi sintetizate în patru dimensiuni (conform modelului conceput de Langer/Schultz von Thun/Tauseh, 1981 – apud Burja, V., Voiculescu, F., Burja, C., Voiculescu, E., Didactica științelor economice. Ghid metodologic cu caracter aplicativ, Editura Irecson, București, 2006, p. 125):

Simplitate (contrariu: structură complicată);

Structură și ordonare (contrariu: opacitate);

Conciziune și pregnanță (contrariu: divagații);

Stimulente suplimentare (contrariu: fără stimulente suplimentare).

Valoarea pedagogică a prelegerii o reprezintă posibilitatea predării unor cunoștințe esențiale întrun timp scurt și oferirea, pentru elevi, a unui model de gândire și expresie logică, de raționament corect, de exprimare clară, sintetică, de structurare a informației în mod logic, științific. Există și unele dezavantaje ale metodei, care constau în principal în faptul că oferă elevilor cunoștințe de-a gata, pe care elevul nu trebuie decât să le memoreze și să le repete, în lipsa de activism și în imobilitatea auditoriului.

Prelegerea poate să-și diminueze aceste dezavantaje prin respectarea unor cerințe precum:

să fie bine pregătită din punct de vedere științific, astfel încât conținutul să fie clar, explicit, cât mai concentrat, idei multe în puține propoziții;

modul de formulare să convină capacității de înțelegere a elevilor;

să fie completată de material audio – vizual, schițe pe videoproiector, scheme pe tablă, deci să combine utilizarea mai multor căi de comunicare și a mai multor analizatori;

să cuprindă în derularea lor momente de respiro: explicarea cuvintelor noi, indicare pe tablă, planșă, mici dialoguri cu clasa pentru feed-back și altele;

să debuteze cu prezentarea pe scurt a temei și a obiectivelor, urmând apoi o ierarhizare a ideilor principale ce vor fi prezentate;

să prezinte apoi detaliat pe puncte și subpuncte, să scrie pe tablă ideile principale;

la final, se repetă tema, titlul, subiectul ce au fost prezentate.

3.3.1.1.4 Demonstrația

Demonstrația didactică reprezintă metoda de prezentare a unor obiecte, fenomene, figuri, în scopul asigurării unui suport concret senzorial care să faciliteze înțelegerea și acceptarea de către elevi a tezei introduse.

În funcție de natura materialului utilizat, demonstrația poate fi:

– pe viu, cu ajutorul fenomenelor, obiectelor, substanțelor, operațiilor motrice în starea lor naturală;

– figurativă, atunci cînd se apelează la figuri, simboluri, machete, reprezentări simplificate sau simbolice ale realității;

– grafică sau teoretică, atunci când se apelează la desen la tablă sau la demonstrații deductive matematice;

– cu ajutorul mijloacelor audiovizuale, prin proiecții, sunete, imagini;

– cu ajutorul exemplelor, în această situație se apelează la exemplificări din viața concretă.

În cadrul acestei metode, se pleacă de la afirmații adevărate, dar care trebuie dovedite printr-o argumentare logică și structurată.

Schematizarile demonstrative, prin care se asigura confirmarea unei idei, presupun prezentarea înlănțuirii întemeierilor ideii respective, pentru a putea fi acceptată.

3.3.1.1.5 Lucrul cu manualul

Manualul este un „mediu pedagogic de prezentare a cunoașterii științifice”, în sensul că informațiile științifice dintr-un anume domeniu al realității sunt astfel organizate, prezentate și adaptate încât să stimuleze, să faciliteze și să mențină învățarea la elevi, respectându-se principiile didactice, psihologice și praxiologice.

Această metodă poate să-l ajute pe elev să deprindă modul de orientare înr-un text citit, de a-l analiza și extrage esențialul, de a-i sistematiza conținutul, reținand definițiile, clasificările, caracterizările diverselor noțiuni cuprinse în text.

Prin lucrul cu manualul, în unele situații, elevul își formează capacitatea de raționament și formarea unor deprinderi de activitate intelectuală. În cazul în care se realizează sub supravegherea și îndrumarea profesorului, poate produce efecte pozitive, dar dacă această activitate se derulează acasă, unde nu există sprijinul unui cadru didactic care să lămurească neclaritățile care pot apărea, va facilita acumularea de lacune în pregătirea elevului. Această metodă este și mare consumatoare de timp, dar nu trebuie neglijate valențele formative pe care le prezintă, dacă se realizează verificarea riguroasă a cunoștințelor acumulate astfel și fixarea lor prin rezolvarea unor aplicații.

Nu orice lecție din manual se pretează studiului individual.

3.3.1.1.6 Exercițiul

Exercițiul este o metodă cu o arie foarte mare de utilizare, prin care se realizează în mod conștient și repetat o serie de acțiuni și operații mentale sau motrice cu scopul formării de noi priceperi și deprinderi.

Această metodă respectă etapele psihologice de formare și perfecționare a deprinderilor, urmând o serie de etape, cum ar fi:

deprinderea cu acțiunea ce urmează a fi automatizată;

antrenarea operațiilor necesare pentru desfășurarea acțiunii respective (sau realizarea acțiunii pe părți, pe etape);

includerea operațiilor antrenate în structura acțiunii;

sistematizarea acțiunii în funcție de scopul activității;

integrarea acțiunii automatizate în activitatea respectivă;

perfecționarea acțiunii automatizate în diverse contexte, care o fac stabilă și flexibilă, adaptabilă la diferite condiții de exersare a deprinderii.

Contabilitatea, ca disciplină de studiu are un caracter practic aplicativ ce se pretează în mod deosebit la utilizarea acestei metode.

3.2.2 Metode de predare interactive

3.2.2.1 Metode interactive bazate pe învățarea prin colaborare

3.2.2.1.1 Mozaicul

Mozaicul presupune învățarea prin cooperare la nivelul unui grup și predarea achizițiilor însușite de către fiecare membru al grupului unui alt grup. Avantajele pe care le prezintă această metodă bazată pe învățarea prin colaborare sunt:

– activarea încrederii în sine a elevilor;

– dezvoltarea abilităților de comunicare argumentativă și de relaționare în cadrul grupului;

– dezvoltarea gândirii logice, critice și independente;

– dezvoltarea răspunderii individuale și de grup;

– optimizarea învățării prin predarea achizițiilor altcuiva.

Metoda Mozaic se derulează după următoarea schemă scpecifică:

Grupuri cooperative (distribuirea materialelor),

Grupuri expert (învățare și pregătire),

Grupuri cooperative (predare și verificare)

Această metodă se derulează prin parcurgerea următoarelor etape:

1. Împărțirea clasei în grupuri eterogene de 4 elevi, fiecare dintre aceștia primind câte o fișă de învățare numerotată de la 1 la 4. Fișele cuprind părți ale unei unități de cunoaștere.

2. Prezentarea concisă a subiectului tratat.

3. Explicarea sarcinii care constă în înțelegerea întregii unități de cunoaștere.

4. Regruparea elevilor, în funcție de numărul fișei primite, în grupuri de experți: toți elevii

participanții.

Pentru profesor, e imporatnt să monitorizeze atent procesul de predare pentru a asigura transmiterea corectă a achizițiilor.

3.2.2.1.2 Turul galeriei

Turul galeriei este o metodă de învățare prin colaborare în cadrul căreia elevii, divizați în microgrupuri, lucrează la soluționarea unei probleme controversate ce are mai multe soluții posibile.

Această metodă se desfășoară prin parcurgerea următoarelor etape::

1. Alcătuirea microgrupurilor

– elevii sunt împărțiți pe grupuri de câte 4-5 membri;

– pentru fiecare grup se distribuie foi de flip-chart și markere.

2. Expunerea sarcinilor de lucru

– profesorul prezintă grupurilor de elevi problema pe care trebuie să o soluționeze, menționând că rezolvarea problemei trebuie realizată pe foile de flip-chart;

– se precizează, de asemenea, faptul că unul dintre membrii fiecărui grup va avea rolul de „ghid”.

3. Colaborarea pentru realizarea sarcinilor de lucru

– elevii interacționează în cadrul microgrupurilor pentru a realiza sarcina propusă;

– soluțiile se notează pe foaia de flip-chart.

4. Expunerea produselor

– fiecare grup își afișează produsul, la fel ca într-o galerie de artă (acest aspect explică și denumirea metodei);

– elevii care au rolul de „ghid” se vor plasa în locul unde este expus produsul grupului din care fac parte.

5. „Turul galeriei”

– membrii grupurilor „vizitează” galeria, analizează fiecare produs, adresează întrebări de clarificare ghidului și pot face comentarii, pot completa ideile sau pot propune alte soluții pe care le consemnează în subsolul foii de flip-chart.

6. Reexaminarea (evaluarea) rezultatelor

– fiecare grup își reexaminează propriile produse, prin comparație cu celelalte și valorificând comentariile „vizitatorilor”.

Avantajele metodei Turul galeriei:

formarea și consolidarea deprinderii de ascultare activă;

formarea și dezvoltarea capacității reflective;

dezvoltarea gândirii critice;

stimularea creativității;

cultivarea respectului față de ceilalți și a toleranței;

formarea și dezvoltarea competențelor emoționale;

dezvoltarea competențelor de relaționare;

dezvoltarea competențelor de comunicare;

promovarea interînvățării și a învățării active;

participarea activă, implicarea tuturor elevilor în realizarea sarcinilor de învățare;

stimularea eforturilor de intercunoaștere și autocunoaștere;

formarea și dezvoltarea capacității de cooperare, a spiritului de echipă;

dezvoltarea capacității argumentative;

formarea și dezvoltarea competențelor de evaluare și autoevaluare;

dezvoltarea competențelor instrumental-aplicative;

formarea și dezvoltarea competențelor metacognitive etc.

Dezavantajele acestei metode pot fi următoarele:

tendința de a se supune opiniei grupului;

tendința de control a grupului manifestată de anumiți elevi, care se consideră lideri;

marginalizarea sau autoizolarea elevilor care împărtășesc alte opinii;

neimplicarea unor elevi;

aparentă dezorganizare;

dezvoltarea unei posibile dependențe de grup în rezolvarea sarcinilor;

apariția unor conflicte între elevi, etc..

3.2.2.2 Metode interactive bazate pe rezolvarea de probleme

3.2.2.2.1 Brainstorming-ul

Metoda brainstorming-ului (asalt de idei, furtună în creier) este o metodă creativă ce are drept scop enunțarea unui număr cât mai mare de soluții, de idei, privind modul de soluționare a unei probleme, în vederea obținerii, prin combinarea lor, a unei soluții complexe, creative, de rezolvare a problemei puse în discuție.

Metoda brainstorming-ului se bazează pe patru principii fundamentale:

căutarea liberă a ideilor;

amânarea judecății ideilor;

cantitatea mare de idei;

schimbul eficient de idei

Se derulează în cadrul unui grup de elevi nu foarte numeros (maxim 30 de elevi), iar profesorul trebuie să-și asume rolul de moderator. Durata optimă pentru o ședință de brainstorming este de 20-45 de minute.

Brainstorming-ului se desfășoară după un set de reguli foarte importante:

toate ideile au caracter de cunoștințe și vor fi tratate ca atare de către elevi;

expunerea ideilor mai neobișnuite de către elevi va fi încurajată de profesor;

nu se va critica nici o sugestie;

se încurajează combinațiile de idei;

regulile activității de brainstorming vor fi afișate într-un loc de unde să poată fi văzute de către toți elevii;

momentele de tăcere vor fi depășite de profesor prin refocalizarea pe o idee emisă anterior, cerând elevilor timpul necesar pentru modificarea/remodelarea acesteia;

se solicită idei membrilor mai inactivi ai grupului, ceea ce-i investește pe aceștia cu structură de rol și de putere;

se pot utiliza pauzele cu rolul de a reactiva discuția;

calitatea este mai puțin importantă decât cantitatea, dar aceasta nu trebuie să-i oprească pe membrii grupului să gândească creativ și inteligent.

Etapele brainstorming-ului sunt următoarele:

1. Etapa de pregătire care cuprinde:

– faza de organizare;

– faza de antrenament creativ;

– faza de pregătire a ședinței;

2. Etapa productivă, de emitere de alternative creative:

– stabilirea temei de lucru, a problemelor de dezbătut;

– soluționarea subproblemelor de dezbătut;

– faza de soluționare a subproblemelor formulate;

3. Etapa selecției ideilor emise, care avantajează gândirea critică:

– analiza listei de idei emise și evaluarea gândirii critice;

– faza alegerii pentru soluția finală.

Avantaje acestei metodei pot fi:

stimulează creativitatea;

dezvoltă gândirea critică și a capacitatea de argumentare;

dezvoltă competențele de comunicare;

formează și dezvoltă capacitățile reflective;

stimulează participarea activă a tuturor elevilor;

stimulează încrederea în sine și a spiritul de inițiativă;

dezvoltă un climat educațional pozitiv.

Dezavantajele brainstorming-ului:

consum mare de timp;

reușita metodei depinde de calitățile profesorului de a conduce discuția în direcția dorită;

poate fi obositoare și solicitantă pentru elevi;

propune soluții posibile de rezolvare a problemei, nu și o rezolvare efectivă a acesteia.

3.2.2.2.2 Cubul

Metoda Cubului presupune cercetarea unui subiect, a unei situații din mai multe perspective, permițând tratarea complexă și integratoare a unei teme.

Etapele care se parcurg în cadrul acestei metode sunt:

1. Propunerea temei activității

2. Împărțirea colectivul de elevi în 6 grupuri

3. Acordarea de explicații elevilor:

– cadrul didactic va construi, singur sau împreună cu elevii, un cub din hârtie pe care va nota cerințe, folosind fiecare dintre cele șase suprafețe ale acestuia: Descrie!, Compară!, Asociază!, Analizează!, Aplică! și Argumentează pro și contra!

4. Soluționarea sarcinilor activității:

– fiecare dintre cele 6 grupuri va rezolva tema propusă dintr-o perspectivă, astfel:

Grupa 1: Descrie

Grupa 2: Compară

Grupa 3: Asociază

Grupa 4: Analizează

Grupa 5: Aplică

Grupa 6: Argumentează pro și contra

5. Prezentarea temei din perspectiva fiecăruia din cele 6 grupuri:

– fiecare grup prezintă tema din perspectiva pe care a abordat-o.

6. Discuții finale în legătură cu tema tratată.

Această metodă prezintă următoarele avantaje:

dezvoltarea capacităților de analiză, sinteză, aplicare, transfer, argumentare ale elevilor;

crearea unei imagini globale asupra problemei abordate;

o mai bună înțelegere a problemei tratate, având în vedere cele șase perspective luate în calcul;

activizarea elevilor;

dezvoltarea capacităților comunicaționale.

Sunt și unele dezavantaje ale metodei Cubului:

dacă se are în vedere faptul că fiecare grupă are de abordat o altă perspectivă, este posibilă abordarea superficială a celorlalte perspective;

consum mare de timp;

posibilitatea apariției dezorganizării în timpul activității;

neimplicarea tuturor elevilor în rezolvarea sarcinilor din cadrul fiecărui grup.

3.2.2.3 Metode didactice interactive bazate pe dezvoltarea gândirii critice

3.2.2.3.1 Știu/Vreau să știu/Am învățat

Această metodă pornește de la premisa că informațiile anterioare ale elevului trebuie luată în considerare atunci când se predau noi informații.

Etape în derularea acestei activități:

1. Prezentarea temei activității.

2. Împărțirea colectivului de elevi în grupe:

– cadrul didactic împarte clasa pe grupe/perechi, cerându-le elevilor să întocmească o listă cu tot ceea ce știu despre tema dată;

3. Împărțirea fișelor-suport:

– elevii primesc fișe pe care este prezentat un tabel:

4. Completarea coloanelor „Știu” și „Vreau să știu” de pe fișele-suport:

– în prima coloană elevii notează informațiile pe care grupele/perechile le consideră cunoscute. Pentru a realiza acest lucru terbuie să se deruleze un brainstorming cu privire la cunoștințele pe care elevii deja le posedă în legătură cu subiectul pus în discuție. Tot în această etapă li se solicită elevilor să identifice lucrurile pe care le știu și totdată li se direcționează atenția și asupra acelor lucruri pe care nu le știu.

– în a doua coloană elevii vor nota întrebările care apar în legătură cu tema abordată. Aceste întrebări au un rol semnificativ în orientarea și personalizarea lecturii. În această etapă se poate implica și cadrul didactic.

5. Lectura individuală a textului:

– elevii vor citi fiecare cu atenție textul;

6. Completarea coloanei „Am învățat” de pe fișele-suport:

– în a treia coloană se notează răspunsurile găsite în text la întrebările formulate anterior;

– elevii vor marca acele întrebări care și-au găsit răspunsul în urma lecturii textului.

7. Compararea cunoștințelor anterioare cu întrebările și răspunsurile primite.

8. Etapa discuțiilor finale și a concluziilor.

Avantaje ale metodei:

activizarea elevilor pentru a realiza lecturarea fișelor-suport;

dezvoltarea și exersarea capacității de categorizare;

creșterea motivației pentru implicarea elevilor în activitate;

stimularea creativității elevilor;

retenție bună a cunoștințelor prezentate în cadrul textului.

Dezavantaje ale aplicării metodei:

dificultăți în formularea unor întrebări relevante în legătură cu tema luată în discuție;

profesorul trebuie să-și exercite foarte bine rolurile de organizator și facilitator, astfel încât activitatea să poată parcurge toate etapele și să-și atingă obiectivele;

poate fi obositoare și solicitantă pentru elevi.

3.2.2.4 Metode didactice interactive bazate pe experiență

3.2.2.4.1 Metoda studiului de caz

Metoda studiului de caz se definește ca fiind „modalitatea de a analiza o situație specifică deosebită ce iese din comun – particulară, reală sau ipotetică, modelată sau simulată, care există sau poate să apară într-o acțiune, fenomen, sistem etc. de orice natură-denumită caz, în vederea rezolvării ei, în raport cu nevoile înlăturării unor neajunsuri sau a modernizării proceselor, asigurând luarea unor decizii optime în domeniul respectiv.”

Cazul poate fi o situație problemă, care pe baza unor variante pune elevii în situația de a lua decizii, dezvoltându-le spiritul analitic, critic și asumarea responsabilității.

Situațiile prezentate elevilor drept „cazuri” trebuie să fie semnificative pentru procesul cunoașterii, să fie adecvate nivelului de pregătire teoretică și practică a elevilor, la posibilitățile lor de efort fizic și intelectual, iar pregătirea, prezentarea și derularea studiului de caz amplifică rolul profesorului în procesul instructiv – educativ.

În cadrul orelor de Contabilitate, studiul de caz este o metodă frecvent utilizată pentru că fenomenele și procesele economice pot constitui oricând cazuri pe care elevii le vor întâlni în viața reală.

Etape ale metodei:

1. Prezentarea clară, precisă și completă a cazului, în concordanță cu obiectivele propuse

2. Clarificarea eventualelor neînțelegeri în legătură cu acel caz

3. Studiul individual al cazului:

– elevii se documentează, identifică soluții de soluționare a cazului, pe care le și notează;

4. Dezbaterea în grup a modurilor de soluționare a cazului:

– analiza diferitelor variante de rezolvare a cazului, analiza critică a fiecăreia dintre acestea;

– ierarhizarea soluțiilor.

5. Luarea deciziei în legătură cu soluția cea mai potrivită și formularea concluziilor

6. Evaluarea modului de soluționare a cazului și evaluarea elevilor.

Avantaje ale metodei studiului de caz:

familiarizarea participanților cu situații concrete de viață;

valorificarea cunoștințelor și capacităților elevilor în contexte reale, realizând astfel legătura teoriei cu practica;

dezvoltarea cooperării;

dezvoltarea gândirii și a operațiilor acesteia;

formarea și dezvoltarea competențelor cognitive și metacognitive;

dezvoltarea competențelor comunicaționale;

dezvoltarea capacității investigative;

dezvoltarea capacității de luare a deciziilor.

Dezvantajele aplicării metodei studiului de caz:

dificultăți legate de alegerea unor cazuri relevante;

dificultăți legate de accesul la sursele de informare necesare soluționării cazului;

experiența redusă a unora dintre participanți creează dificultăți în găsirea soluției optime, cu efecte nedorite în gradul de implicare motivațională în activitate;

consum mare de timp.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Optimizarea Strategiilor Didactice Utilizate In Predarea Contabilitatii In Invatamantul Liceal (ID: 160159)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Optimizarea Strategiilor Didactice Utilizate In Predarea Contabilitatii In Invatamantul Liceal

Copyright Notice

Experimente Chimice Demonstrative Si Frontale la Unitatea de Invatare Baze

Proiectarea, Implementarea Si Testarea Unui Demers de Dezvoltare a Competentelor Socio Emotionale la Prescolari

Activitatea de Predare Invatare Evaluare

Rolul Parteneriatului Scoala Familie Comunitate In Educarea Elevului

Relația idealul educațional și programa școlară de limba și literatura română

Educatia Timpurie a Copiilor de la 3 la 5 Ani

Copyright Notice

Similar Posts