Optimizarea Procesului Instructiv Educativ Prin Intermediu Parteneriatului Gradinita Familie
OPTIMIZAREA PROCESULUI INSTRUCTIV – EDUCATIV PRIN INTERMEDIUL PARTENERIATULUI GRĂDINIȚĂ – FAMILIE
Cuprins
Introducere
I. Specificul adaptării la viața grădiniței a preșcolarului
1.1.Definirea conceptului de proces instructiv-educativ
1.2.Aspecte privind adaptarea copilului la activitatea de învățare din grădiniță.
1.3. Relația joc-învățare
1.4.Contribuția activităților de joc și învățare la dezvoltarea proceselor psihice și a personalității preșcolarului
II. Educația și extensia câmpului educațional din perspectiva parteneriatului gradinita-familie
2.1.Rolul familiei în educația copilului.
2.2.Efectul implicării părinților asupra atitudinii și comportamentului copilului.
2.3.Calități pe care să i le cultivi copilului
2.4.Comportamentul față de copil
2.5.Dezvoltarea și educarea copilului în familie
III.Grădinița și familia
3.1.Parteneriatul- o formă eficientă de optimizare a procesului instructiv- educativ
3.2.Implicarea familiei în parteneriatul cu grădinița
3.3.Educarea părinților pentru un bun parteneriat gradinita-familie
3.4.Forme de organizare ale relației gradinita-familie
3.5.Dimensiunea formală a parteneriatului gradinita-familie
INTRODUCERE
Întreaga dezvoltare, ca și condiția umană însăși, sunt inundate și stimulate de procesele de socializare prin care se constituie integrarea socială și identitatea persoanei. Influențele se exercită asupra copilului mai întâi prin familie și mai ordonat și sistematic cu ajutorul instituțiilor de învățământ, prin viața socială, în ansamblu, ca factori ce concură în a-i oferi modele de conduită, clișee de apeciere și reacții, opinii și cunoștințe despre tot ceea ce îl inconjoară.
Copilul, ca adult în devenire și nu ca adult în miniatură, posedă însușiri specifice datorate în primul rând vârstei și apoi faptului că fiecare individ al speciei umane este unic, însușiri care se vor transforma în comportamente adaptate sau înadaptate, în funcție de calitatea influențelor exercitate asupra lui.
Deprinderile cu care copilul se naște și se dezvoltă sunt influențate de anumite experiențe, pe măsură ce acesta se maturizează iar vulnerabilitatea sau vivacitatea înnăscută a lui interacționează cu caracterul facilitator al mediului înconjurător.
Mediul familial este cel mai direct legat de dezvoltarea armonioasă a copilului, având rol decisiv în devenirea copilului, iar în condițiile în care satisface permanent nevoia de suport afectiv și pe cea de protecție și oferă premisele pe baza cărorase vor structura modelele psihologice și sociale va reuși să valorifice total potențialul biological copilului.
Este sistemul în care copilul are experiențe, observă modele sau pattern-uri de activități și interacțiuni, se dezvoltă în cadrul raporturilor dintre membrii familiei. Rolurile pe care le îndeplinesc părinții, în principal afective și comunicaționale și mai ales prin intermediul mamei, creează condițiile ulterioare de acțiune ale educatorilor, ale celor cevor influența, la rândul lor, dezvoltarea ulterioară acopilului.
Importanța acestor roluri rezidă din faptul că ființa tănară își însușește tot ceea ce observă în jurul său, manifestările sale de comportament fiind replici la modelele de comportare, tipurile de acțiune și de comunicare realizate în familie astfel încât conduitele copilului vor fi dependente de valorile, trebuințele și normele pe care le manifestă părinții, ca principali arhitecți ai ființei sociale acopilului.
Părinții au rolul de a modela, pentru el, realitatea obiectivă, selectând aspectele care vor fi transmise, constituindu-se ca un filtru între copil și realitate și îi asigură, prin răspunsurile lor, cadrele optime pentru ase dezvolta și învăța.
Sociabilitatea, ca trăsătură ce are capacitatea de a facilita adaptarea, se dezvoltă prin unificareaa numeroase deprinderi specifice, care au aceeași semnificație adaptativă generală pentru persoană, asfel încât sociabilitatea se structurează în funcție de condițiile mediului
Copilul preșcolar manifestă o intensă sociabilitate, o puternică dorință de contact social, dar el nu este sociabil în general ci învata, prin unități specifice de învățare, să ajungă la un comportament adaptativ și expresiv. Se poate afirma astfel că evoluți acopilului este marcată de interacțiunile între el, ca individ în dezvoltare și ceilalți, de interesul pe care începe să-l arate față de alții, cu care descoperă că poate acționa împreună.
Grădinița asigură lărgirea experienței personale dar mai ales condițiile unei activități sociale bogate, variate, în care și prin care copilul va reuși să preia inițiativa contactului social mai frecvent, poate, decât adultul, va elabora relațiide încredere în ceilalți și va conștientiza locul și rolul său în cadrul colectivității. Prin prezenta lucrare am dorit să evidențiez măsura în care activitățile desfășurate în cadrul grădiniței influențează sociabilitatea, ca și capacitate asociativă care îl determină pe copil să fie capabil să trăiască în asociere permanentă cu ceilalți, să fie capabil de relații prietenoase și, în special, să dorească să întrețină legături cu semenii săi.
Pentru elaborarea acestei teme am avut în vedere lucrări scrise atat de autori români cât și de autori străini care au aprofundat tematica complexă a socializării copilului, avansând ideea socializării progresive a acestuia sub influența mediului înconjurător, în speță sub influența familiei și a grădiniței.
Motivația temei este determinată de faptul că viitorul societății este reprezentat de copii, de dezvoltarea armonioasă a acestora depinzând evoluția umanității. În acest sens relevarea semnificațiilor posibile pentru această etapă de vârstă, a modificărilor ce se produc sub influența condițiilor de mediu, a educației, a culturii și a rolurilor sociale exercitate asupra copilului este mai indicata decât necunoașterea acestora, necunoaștere ce se poate solda cu dezechilibru și neadaptare a conduitei umane în relațiile cu mediul social.
CAPITOLUL I
SPECIFICUL ADAPTĂRII LA VIAȚA GRĂDINIȚEI A PREȘCOLARULUI
1.1.Definirea conceptului de proces instructiv-educativ
Procesul de învățământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învățământ în cadrul căruia sunt realizate activitățile didactice (lecții etc.) și educative proiectate conform obiectivelor generale și specifice stabilite la nivel de politică școlară/universitară (vezi programele școlare dar și unele programe extrașcolare). Aceste activități, integrate în cadrul instruirii, proiectată de profesor în contextul specific fiecărei discipline școlare, au ca efect învățarea didactică realizată de elev conform programelor și manualelor școlare, în clasă și în afara clasei, în mediul școlar și extrașcolar.
Prin activitatea de instruire/învățare, subordonata activității de educație (care vizează formarea-dezvoltarea personalității prin acțiuni structurate pe baza corelației subiect (educator) – obiect (educat), procesul de învățământ contribuie la realizarea funcțiilor generale ale educației, transpuse într-un context didacticspecific, dependent de particularitățile fiecărei vârste psihologice, fiecărei trepte și discipline școlare.
În raport de funcțiile generale ale educației și de structura de bază a educației, procesul de învățământ include un ansamblu de variabile dependente sau independente de acțiunea directă a profesorului. Ansamblul acestor variabile delimitează dimensiunile generale ale procesului de învățământ.
Conținutul procesului de învățământ reprezintă ansamblul cunoștințelor și al capacităților proiectate la nivelul planului de învățământ, a programelor școlare / universitare, a manualelor școlare/cursurilor universitare, a altor materiale care stimulează activitatea de învățare.
În sens larg, conținutul învățământului reprezintă "ansamblul cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor" incluse în programele și manualele școlare fără raportarea acestora la obiective și valori pedagogice asumate în mod explicit.
În sens restrâns, conținutul învățământului reprezintă ansamblul atitudinilor și al strategiilor cognitive care asigură stăpânirea și valorificarea cunoștințelor conform obiectivelor generale și specifice stabilite pe criterii valorice explicite, pedagogice și sociale, la nivelul planului de învățământ și la nivelul programelor școlare / universitare.
Factorii care determină conținutul procesului de învățământ reflectă evoluțiile înregistrate în plan social la nivelul concepției despre educație, cultură, învățare, asumata în sens politic, sociopedagogic, psihologic.
Concepția despre educație asumata la nivel politic / de politică a educației este obiectivată în documente care constituie baza "curriculumului formal" sau a "curriculumului oficial": Legea învățământului, Statutul cadrelor didactice, Programul de dezvoltare a educației pe termen mediu și lung etc. Aceste documente stabilesc finalitățile macrostructurale ale sistemului de educație și învățământ: idealul pedagogic, care definește tipul de personalitate necesar societății pe termen lung; scopurile pedagogice, care definesc direcțiile principale de dezvoltare ale sistemului, de-limitând structura de organizare necesară și criteriile adecvate pentru elaborarea planului de învățământ și a programelor școlare/universitare.
Concepția despre cultură dezvoltata la nivel sociopedagogic concentrează criteriul axiologic de selecționare a conținuturilor situat la nivelul corelației existente între ccre curriculum /trunchiul comun de pregătire generală și formarea-dezvoltarea de bază a personalității. Această corelație funcțional-structurală presupune valorificarea cunoștințelor fundamentale ale fiecărui domeniu (cultura generală a disciplinei), stabile din punct de vedere epistemologic și etic (cultură generală instrumentală / învățământul primar; cultura generală de bază / învățământul secundar), deschisă spre cultura de profil și de specialitate pe orizontală și verticala sistemului (vezi învățământul secundar liceal și profesional și învățământul superior universitar scurt, lung, postuniversitar).
Concepția despre învățare, elaborata la nivel psihologic, valorifică teoriile care evidențiază, în mod special, rolul activității elevului, realizabil prin: "pași mici" (Skinner), operații (Piaget), acțiuni materiale-externe-interne (Galperin), condiții de instruire (Gagné), modele de raportare la mediu prin acțiune, imagine, simbol (Bruner), factori externi și interni, care susțin aptitudinea de învățare a elevului (Bloom, Carrol / vezi Învățarea deplină, 1983).
Documentele oficiale care asigură proiectarea conținutului procesului de învățământ sunt cele care susțin: planul de învățământ, programele școlare / universitare, manuale școlare / cursurile universitare, alte materiale de învățare destinate în special elevului/studentului dar și profesorului (numite și materiale curriculare anexe și conexe).
Ca primă etapă a sistemului de învățământ, Grădinița de copii are o importanță covărșitoare în formarea personalității copiilor. Ea, împreună cu familia și cu societatea civilă își conectează eforturile pentru asigurarea unui învățământ preșcolar de calitate, cu valențe formative, centrat pe trebuințele copilului.
Educația preșcolară contribuie alături de familie, la sedimentarea primei trepte a personalității, ea fiind urmata de educația școlară și influențata în permanență de mediul social.
Grădinița, ca primă treaptă de învățământ, este implicata activ în această acțiune de formare a individului, având menire de a-l socializa, de a-l forma sub aspect psiho – intelectual, fizic și socio – afectiv, pentru integrarea școlară și socială. Ea constituie un mic laborator în care fantezia copilului și toate imboldurile sale naturale sunt stimulate și satisfăcute: imboldul de a afla, de a experimenta în mod discret, este lăsat să caute și să găsească după mintea lui modalități de acțiune. În lumea grădiniței învață să respecte unele reguli, norme de conviețuire socială civilizata, devine conștient de posibilitățile sale, dertanță covărșitoare în formarea personalității copiilor. Ea, împreună cu familia și cu societatea civilă își conectează eforturile pentru asigurarea unui învățământ preșcolar de calitate, cu valențe formative, centrat pe trebuințele copilului.
Educația preșcolară contribuie alături de familie, la sedimentarea primei trepte a personalității, ea fiind urmata de educația școlară și influențata în permanență de mediul social.
Grădinița, ca primă treaptă de învățământ, este implicata activ în această acțiune de formare a individului, având menire de a-l socializa, de a-l forma sub aspect psiho – intelectual, fizic și socio – afectiv, pentru integrarea școlară și socială. Ea constituie un mic laborator în care fantezia copilului și toate imboldurile sale naturale sunt stimulate și satisfăcute: imboldul de a afla, de a experimenta în mod discret, este lăsat să caute și să găsească după mintea lui modalități de acțiune. În lumea grădiniței învață să respecte unele reguli, norme de conviețuire socială civilizata, devine conștient de posibilitățile sale, de autonomia sa.
Sarcina de modelare a copiilor în grădiniță, revine educatoarei. De personalitatea, pregătirea profesională, creativitatea, experiența, intenția și tactul pedagogic ale ei depinde în mare măsură educația preșcolarilor.
Pentru o desfășurare optimă a procesului educativ, grădinița trebuie să aibă în vedere colaborarea cu: familia, administrația și comunitatea locală, cu instituțiile de cultură. În situații speciale, regulamentul permite înființarea de grupe combinate, curinzând copii de niveluri diferite de vârstă și dezvoltare. De asemenea, pot fi înființate grupe cu profil artistic, sportiv, de limbi moderne.
Pentru cei mai mulți copii grădinița reprezintă prima experiență de viata în afara familiei, într-un spațiu lărgit. Aici copilul găsește un mediu bogat în stimuli și experiențe de învățare diverse. Organizarea zilei petrecute în grădiniță impune stabilirea unui regim zilnic în conformitate cu principiile igienei și recomandările psihologiei dezvoltării. b#%l!^+a?
În regimul zilnic al grădiniței se disting câteva etape principale: primirea copiilor, spălarea, masa, activitățile și jocurile libere, activitățile comune, somnul, plecarea. Aceasta reprezintă un factor de stabilitate, permanență, ce asigură copilului sentimentul de securitate emoțională atat de necesar. Formele de organizare a activității sunt corelate cu tipurile de activități derulate cu preșcolarii.
La activitățile și jocurile libere sau la activitățile pe zone / sectoare / arii de stimulare predomină lucrul în grupuri mici sau indvidual, iar grupul mare se reunește doar pentru aprecierea produselor activității.
La activitățile obligatorii, comune, se lucrează de cele mai multe ori cu tot grupul, dar uneori această formă se combină cu rezolvarea unor sarcini individuale, în scris sau oral.
Metodele utilizate în activitățile didactice din grădiniță sunt:
– jocul – ca activitate de bază;
– învățarea prin cooperare;
– conversia euristică, de reactualizare, de fixare, de verificare;
– explicația odata cu demonstrația;
– explicația;
– demonstrația;
– modelarea;
– exercițiul;
– observația dirijata;
– lucrări practice ș.a.
Prin toate metodele se urmărește eficiența în cunoaștere, participarea activă, creatoare a copilului, întreținerea curiozității.
Pentru desfășurarea optimă a activităților didactice e necesară asigurarea materialelor didactice și a mijloacelor de învățământ, adecvate programei, conținuturilor, care să permită individualizarea instruirii. Trebuie utlilizate: jocuri, truse, planșe, materiale audio – video, aparate, calculatoare, precum și materiale mărunte pentru jocul de masă.
În cadrul procesului instructiv – educativ, cadrele didactice trebuie să realizeze individualizarea instruirii / tratarea diferențiata a copiilor.
Tipurile de evaluare folosite sunt: inițială, continuă și sumativă. Între metodele de evaluare utilizate în învățământul preșcolar, predomină cele alternative, fără a fi excluse cele clasice.
Caracteristicile procesului educațional din grădinița de copii se pot sintetiza următoarele aspecte:
– Educația preșcolară este multidimensională, ea vizând atat obiectivele instruirii, cât și finalități ale formării, modelării personalității în toate laturile sale;
– Programele de educație preșcolară sunt flexibile, asigurând tratarea diferențiata;
– Respectă cerințele vizând adaptarea școlii la nivelul educabililor.
Frecventarea grădiniței are o importanță fundamentală, deoarece ultimele studii indică faptul că intervenția educațională la vârste timpurii, determină achiziții cruciale din laturile personalității preșcolarului.
1.2. Aspecte privind adaptarea copilului la activitatea de învățare din grădiniță
Procesul de socializare este un proces social prin care individul uman, membru activ al societății, parcurge transformări succesive, un proces continuu de interacțiune, inegal ca intensitate, care dă unei ființe potențial sociale posibilitatea să-și dezvolte o identitate, un ansamblu de idei, o gamă de deprinderi. Esența acestui proces constă în aceea că societatea încearcă, prin agenții de socializare, să transforme individul astfel încât să corespundă normelor și valorilor ei. Prin socializare copilul este condus spre dobândirea regulilor vieții, a obișnuințelor, a modurilor de a gândi, a credințelor și a idealurilor conforme cu mediul social în care a crescut.
În aserțiune general acceptata, socializarea înseamnă asimilarea experienței sociale (cunoștințe, norme, idealuri, roluri), formarea capacităților acționale, a concepțiilor, a trăsăturilor de personalitate, a inteligenței sociale, dezvoltarea trebuințelor, motivelor și a aspirațiilor personale și colective.
În psihologie, procesul de socializare a copilului este privit ca un aspect esențial al dezvoltării personalității, cercetările în această direcție bazându-se pe teoriile unor personalități marcante ca L.S. Vîgotski, J. Piaget. H. Wallon, fiecare axându-se pe anumite aspecte ale socializării copilului. L.S. Vîgotski scoate în evidență faptul că socializarea este o permanentă confruntare a copilului cu mediul său social în care el învata limba, ajungând astfel la socializarea gândurilor și ideilor sale.
J. Piaget accentuează rolul cunoașterii patrimoniului psiho-ereditar în evaluarea rezultatelor obținute și a celor urmărite în procesul de socializare, deoarece datorită caracteristicilor ereditare ale copilului, “procesul socializării nu se reduce la a fixa anumite amprente pe o tabula rassa”.
Totodata, Piaget afirmă realizarea socializării prin interacțiuni, spontane sau dirijate, dintre om-om și om-obiect, un rol important deținându-l conexiunile cu mediul. Socializarea cuprinde, în echilibru, cele două procese de acomodare la mediu- când i se cere să respecte reguli și norme și asimilare a mediului, dimensiuni al căror echilibru condiționează o socializare constructivă, construită pe etape. Pentru că fiecare etapă are ca suport achizițiile celei anterioare, dacă o etapă nu este parcursă următoarea nu poate fi bine formata și atunci se ajunge la comportamente deviante, handicapuri afective, intelectuale create chiar de cei ce actionează direct asupra formarâi personalității copilului.
Socializarea este privită în dinamica celor doi factori reprezentați de mediu social și individ, în sensul în care învățarea socială se petrece sub influența ambianței sociale din care însă face parte și individul ce devine astfel atat socializat cât și agent socializant. Cercetările din acest domeniu pornesc de la ideea că societatea, sistemul de valori și cultura influențează persoana mai mult prin intermediul grupurilor mici ca familia, grădinița, grupul de covârstnici, școala, atrăgând ațentia asupra priorității raporturilor interpersonale ca și factori de influențare a dezvoltării psihice a copilului.
Întrarea în grădiniță este pentru copilul preșcolar un eveniment social important iar procesul adaptării la noua situație nu este foarte ușor. Copilul care trece pentru prima oară pragul gradiniței, părăsind universul familiar de acasă trăiește o aventură surprinzătoare: acasă era singurul reprezentant al generației sale, într-un mediu alcătuit din personaje de dimensiuni și de importanță diferite, însă caracterizate prin faptul de a fi, toate, de neînlocuit. De la locul său bine stabilit de părinți, printr-o trecere mai mult sau mai puțin bruscă, se trezește într-un mediu nou, de la care nu știe ce să aștepte și căruia nu știe cum să-i răspunda.
Primul fenomen care se produce este o stare de tensiune, generata de efortul stocării de către copil a unei cantități excesive de informații noi, între persoane pe care acum le vede pentru prima data. Adaptarea, inclusiv de grup, se realizează ca acomodare și asimilare a ceea ce este important în caracteristicile grupului, ale solicitărilor pe care le impune și ale ofertelor de acceptare.
Grădinița este un cadru grupal mai larg decat familia ceea ce presupune, pe de o parte, o cantitate de neprevăzut și, pe de altă parte, impune cerințe mai severe conduitei copilului: un orar mai diversificat și complex care necesita noi solicitari de adaptare prin faptul că se creează un discret disconfort deoarece până atunci el parcurgea variate situații, fără programări clare.
Mai mult, există aici o circulație de afecțiune mai reținută decât în familie, rigori reverențioase, o mai mare solicitare de a controla personal propria igiena și modul de a mânca astfel încat toate acestea solicită eforturi de adaptare. În fața tuturor acestor lucruri neobisnuite, ceea ce socotea el ca reprezentând adevărul absolut se clațina și se trezește, singur, fără “armură”, într-o lume care nu se bucură de nici o prejudecata favorabilă.
Adaptarea la întreg ansamblul cerințelor ce se exprima fata de el este reprezentata de adaptarea la trei planuri ale conduitelor: planul deservirii, planul activităților obligatorii și planul integrării în colectivitate.
De socializarea efectuata anterior în familie, în mod corespunzator, depinde acum o adaptare bună, caracterizata de conduite de curiozitate și investigație activă, de relații rapide cu cei cu care va interacționa în acest mediu. În afara unor cazuri excepționale copii se adaptează bine: odată acceptată separarea provizorie de mamă, gradinița pare să-i ofere un sentiment de siguranță, o lume pe măsura sa în care, treptat, se va simți mai liber și mai puternic. Pătrunderea copilului în noul mediu instituționalizat al gradiniței, unde întra în contact cu persoane straâne, generează reactii afective variate: unii se adapteaza rapid, alții dificil sau chiar deloc.
Ursula Șchiopu identifică șase tipuri de adaptare a copilului la ansamblul cerințelor care se exprimă fata de el:
– adaptare foarte bună (la nivel maxim de adaptare) ce se caracterizează prin: despărțire fără ezitare de persoana care l-a însoțit, prin manifestarea curiozității active și a conduitei relaxate și prin stabilirea rapidă de relații cu ceilalți copii și cu educatoarea.
– adaptare bună: copilul se desparte fără ezitări, stabilește relativ repede relații cu educatoarea dar cu copiii mai selective și mai restrânse (se întâlnesc atitudini de espectativă mai mult decât de investigare, active).
– adaptare intermitent tensionata, caracterizata de nervozitate, reținere tacită a persoanei ce îl însoțește, dispoziție alternantă, nesiguranță dar și curiozitate fata de ambianță.
– adaptare continuu tensionata cu nervozitate de fond, insistențe verbale, stabilirea unor relații foarte reduse cu educatoarea și cu ceilalți copii, conduite de abandon evidente. b#%l!^+a?
– adaptare dificilă: refuzul copilului de a se despărți de persoana însoțitoare, refuz cvasi-total de a stabili relații verbale (mutism, inhibiție), blocarea curiozității și a investigației, dispoziție tensionata și reținută.
– atitudine de neadaptare radicală cu refuz activ al copilului de a se despărți de persoana însoțitoare, negativism, uneori violent, conduită refractară și chiar agresivă uneori.
Procesul de adaptare este relativ dificil și complex, având particularități în care se exprimă vârsta, temperamentul și experiența anterioară dar adaptarea la mediul grădiniței oferă un potențial foarte mare de socializare a copilului. Majoritatea copiilor trec peste acest obstacol dificil mai ales daca educatoarea înțelege “mica dramă” care se desfășoară sub ochii săi și dacă părinții au știut să ușureze încercarea la care este supus copilul, renunțând ei înșiși la o atitudine prea posesivă fata de acesta, realizându-i astfel cele mai bune condiții pentru adaptare.
Rolul cadrului didactic este esențial întrucat educatoarea este principalul intermediar între preșcolar și lumea nouă: educatoarea este privilegiata din plin de ațentia copilului și, ca atare, intră în zona socializarâi de prim grad. Mai mult, acum se produc interesante fenomene de transfer afectiv și de identificare afectivă, în sensul că preșcolarul își transferă toata dragostea și ațentia către educatoare, cu care se și identifică, aceasta fiind pentru el un efort de substitut al mamei. O mare parte din viața copilului se va desfășura de-acum în grădiniță iar de armonia dintre cele doua medii educaționale reprezentate de părinti și educatoare depinde dezvoltarea viitoare a copilului.
Competențele pe care trebuie sa le aiba cea care va continua activitatea de modelare a personalității preșcolarului sunt sintetizate de către Magdalena Dumitrana și anume :
– în primul rand cadrul didactic trebuie să fie o persoana căreia să-i placă copiii. Evident, nu în declarații sau efuziuni sentimentale fata de copil atunci cand părinții sunt de fata, ci trebuie să-i placă acești copii de zi cu zi- nu copiii ideali, ci copiii așa cum sunt ei, cu felul lor de a se purta și de a înțelege lucrurile. Educatoarea are un important rol în formarea etică a copilului astfel încat nu trebuie să priveasca în termenii de “copil bun” sau “copil rău” ci, coordonându-și eforturile cu părinții, să lupte împotriva atitudinilor greșite, daca acestea există.
– cadrul didactic trebuie să constituie un model de adult atat pentru copil (care cauța, b#%l!^+a?instinctiv, un model pentru a-l imita), cât și pentru părinții acestuia. Copiii îi urmăresc pe adulți, îi observă și ascultă ce spun ei. Copilul și-a extins aria de socializare, a înțeles și a acceptat și existența altor reguli decât cele ale familiei și încearcâ să se adapteze lor. Ar fi o greșeală ca părinții, simțindu-și autoritatea “știrbită”, să insiste, impunându-și părerea în dauna cerințelor educatoarei căci nu ar reusi decât să diminueze autoritatea acesteia în fața copilului, creând confuzie și tensiune. Și părinții, și educatoarea constituie modele pentru copil iar aceste modele nu trebuie să fie conflictuale.
– cadrul didactic trebuie să aibă o profunda cunoaștere teoretică și practică a copilului si copilăriei, folosind aceasta știință pentru a promova dezvoltarea sănătoasa a copilului, pentru a îndruma eforturile acestuia în direcția propriei sale maturizari, pentru a crea o ambianța favorabilă susținerii acestor eforturi.
Consecințele practice ale acestor calități pe care, teoretic, orice educatoare ar trebui să le aibă se înscriu însă între doua extreme: educatoarea severă sau educatoarea blândă:
– educatoarea severă pleacă de la deviza: “Copilul trebuie să asculte, de aceea e copil.” Și obține, într-adevăr, ascultare: copiii sunt nemișcați dar personalitatea lor nu se manifestă. În schimb, se manifestă din plin personalitatea educatoarei iar copiii sunt spectatori, dar nu ațenti, pentru că educatoarea inspiră teama și teama nu atrage, prin însăși natura ei.
– educatoarea blândă pornește de la deviza: “Lasă-l, e doar un copil.”, astfel încât lasă copilul să se comporte așa cum dorește el. Pe măsură ce copilul crește și personalitatea lui se?conturează din ce în ce mai puternic, în aceeasi măsură slaba autoritate a educatoarei se va diminua până când va deveni neînsemnata.
Calea de mijloc între cele doua extreme este cea mai buna soluție: nici sufocarea personalității prin severitate dar nici slăbiciunea nu vor permite copilului să se dezvolte armonios.
Alături de rolul cadrului didactic în socializarea secundară, cercetările de până în prezent au evidențiat intensificarea tendinței copilului prescolar de a contacta alți copii de vârsta lui și importanța grupului de covârstnici care, la o anumita treapta, devine indispensabil copilului pentru ucenicia sa sociala.
Studierea unui număr mare de preșcolari a condus-o pe Șt. Năstăsescu-Cruceru la concluzia că frecvența contactelor de prietenie crește în aceasta perioadă, ceea ce constituie manifestarea spontană a tendințelor de integrare sociala. Conform aceleiași autoare, la aceasta vârsta există trei feluri de raporturi interpersonale: relații strict personale (bazate pe simpație și antipație), relații de lucru și relații interpersonale apreciative.
Limitata la cercul familiei în primii trei ani de viata, lumea copilului se lărgește treptat, incluzând caracteristicile noii comunități în care trăiește. Relațiile care se leagă în timpul preșcolarității, cu ființe care nu apartin cercului său de familie, influențează procesul de conturare a imaginii și conștiinței de sine: aprecierea pozitiva a celorlalți conduce la îmbogațârea eului. Unii autori consideră simțul originar al eului ca fiind constituit, în mare măsură, din atitudinile, cuvintele și gesturile celorlalți, pe care copilul le percepe, le imita și cărora le răspunde: ”simțul eului esteun produs al comportamentului celorlalți fata de el.”
Imaginea de sine este încă neclar conturata, formându-se treptat printr-un proces de interacțiune eu-celalalt în urma căruia copilul ajunge să cunoasca ceea ce se așteaptă de la el. La începutul perioadei preșcolare se observă o tendință neta de supraapreciere- în absența reperelor de comparație copilul se proiectează pe sine drept etalon implicit, face o apreciere centrata pe sine ceea ce conduce la dilatarea imaginii de sine.
Pe parcurs, grădinița oferă spațiul social de comparație prin intermediul grupului de egali și a activităților comune ajungându-se astfel la cunoașterea de sine și de celălat și la scăderea acestei supraaprecieri. Integrarea în acest grup completează imaginea de sine și modul în care se raporteaza la cei din jur.
Grupul de egali este considerat o formă de socializare secundară deoarece îi oferă copilului posibilitatea de a se manifesta spontan si natural: copiii interacționează unii cu alții, dând naștere sentimentelor de prietenie și unor legături emoționale speciale astfel încat se realizează contacte sociale în măsură mai mare decât cu adulții. Din acest moment copilul se desparte lent de familie, iese din “cochilia” protectoare a acesteia pentru a-și face “ucenicia” vieții în societate, construindu-și propria realitate.
Preșcolarul formează împreună cu acest grup o mică societate, un climat în care se formează atitudini și experiențe emoționale, cu legături afective foarte puternice, suficiente pentru realizarea echilibrului său afectiv. În acest grup sunt satisfacute necesitățile de apartenență și stimă, de siguranță, se realizează maturizarea afectiva și caracterială, se cristalizeaza configurații comunicative. Cercetările au demonstrat că imaturitatea afectiva conduce, mai târziu, la stări de frustrație și conflicte afective ce generează devianță.
Fiind pus în legătura cu copii de aceeasi vârsta, întreg sistemul de relații cu cei din jur se modifică. Rolul acestor interacțiuni este foarte mare în ceea ce privește apariția unui climat socioemoțional favorabil desfășurării unor activități, și, mai important, se repercutează asupra personalității copiilor, conducand fie la apariția unor trăsături pozitive de caracter, fie la izolare, la închistare în sine.
Deși dinamica relațională care stă la baza prieteniei și colegialității preșcolarului este susținută de o motivație aparent paradoxală, în sensul că fiecare copil dorește doar afirmarea sa, iar acest lucru generează atitudini individualiste și nu socializare, explicațial!^+a?constă în necesitatea pe care preșcolarul o simte fata de parteneri cu care să se compare și să se confrunte. În grupul de egali copiii se află pe aceleași poziții deoarece nici un copil nu domină, în mod normal, în toate privintele. Acum totul se va desfășura pe principiul “primești ceea ce oferi”, care acordă copiilor oportunitatea de a învăța cum să interacționeze cu ceilalți într-un cadru cooperant.
“Copilul trebuie să-și faca inițierea și în alte raporturi sociale decât cele pe care le stabilește cu modelele sale, și în alte schimburi decât cele pe care le practică cu ființe a căror superioritate o resimte în mod inevitabil; el trebuie să cunoască și raporturile de la egal la egal.”
Grupul este organizat din inițiativa copiilor, scăpata de influența adulților, partenerii fiind aleși, prin acceptări si respingeri, pe criterii ce au ca element central “popularitatea” sau “nepopularitatea” dobândita în fața celorlalți, pe baza trasăturilor personale. Lipsa acestor aprecieri pozitive, a popularitații afectează puternic autoaprecierea si autoevaluarea.
Viața colectivă în grup asigură copilului individualizare prin socializare, adică afirmarea proprie în întrecerea cu ceilalți ca el. Interiorizând conduitele copil-copil, conduite duble, mobile si reversibile: a da / a primi, a ajuta / a fi ajutat, se realizează o transmitere de deprinderi, sentimente, convingeri care reprezintă chintesența experienței colective a fiecăruia și a tuturor.
1.3. Relația joc-învățare
Perioada preșcolară reprezintă o etapă a dezvoltării copilului în care se construiesc, se așează, se împletesc și se delimitează treptat principalele trăsături ale viitoarei personalități.
Parte intagrantă a învățământului, grădinița își aduce o contribuție specifică la înarmarea copiilor cu instrumente fundamentale ale muncii intelectuale.
În acest ciclu preșcolar de învățământ se urmărește cu precădere pregătirea copiilor pentru învățare, pentru a face fata cu succesatat activității școlare în întregime, cât și activității de autoperfecționare, după terminarea școlii. De aceea educatoarea se consideră ,,un arhitect, ,,un ?proiectant, și un ,,constructor” de un gen cu totul aparte care trasează liniile viitoare de dezvoltare a unor ființe aflate în creștere și într-o devenire permanentă.
Termenul de ,,joc” nu este o noțiune științifică și nu se pot delimita precis comportamentele umane specifice jocului. Învățarea reprezintă, din punct de vedere pedagogic, activitatea proiectată de cadrul didactic pentru a determina schimbări comportamentale la nivelul personalității preșcolarului, elevului, prin valorificarea capacității acestora de dobândire a cunoștințelor, a deprinderilor, a strategiilor și a atitudinilor cognitive.
Procesul învățării angajează dimensiunile cognitive, dar și dimensiunile afective, motivaționale și volitive ale personalității umane care susțin "modificarea sau transformarea intențională a comportamentului uman, condiționată de experiența trăită".
Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituțiile sociale, ceea ce implică, de asemenea, noțiunile de continuitate, finalitate si evoluție. Dezvoltarea înseamnă modificări complexe bio-psiho-sociale ale individului, ierahizate în timp. Schimbările sunt bine structurate pe vârste, desi vârsta în sine nu le explică.
În concluzie, dezvoltarea înseamnă a creste, a se maturiza si a învăța. Dezvoltarea este procesul complet prin care individul se adaptează la mediul său. Dar de vreme ce adaptarea se face prin crestere, maturare și învățare, acestea nu sunt decât aspecte ale dezvoltării. Diferența principală dintre învățare și dezvoltare este că învățarea presupune adaptare imediată, pe termen scurt, în timp ce dezvoltarea presupune adaptare treptată într-o perioadă îndelungată.
Conform unei concepții moderne în grădiniță “învățarea” capătă un sens larg fiind îndreptată nu numai spre acumularea de cunoștințe ci este concepută ca o activitate legată strâns de latura psiho-socială a copilului sprijinindu-se pe structura concretă a gândirii acestuia. În grădiniță se realizează învățarea spontană, dar și cea dirijata, mai ales prin conținutul activităților obligatorii, adică pe calea acelor modalități, care anunță și pregătesc copilul pentru lecția din școală, pentru trecerea treptată de la joc la activitatea școlară.
Prin intermediul acestora, copilul primește informații suficiente și corecte despre mediul înconjurător și formează priceperea de a observa, capătă deprinderea de exprimare corectă, înțelege sensul noțiunii de mulțime, învata să opereze cu mulțimile, în anumite condiții care devin cerințe ale modului de lucru.
Înțelegerea se condiționează de participarea activă a copilului în procesul cunoașterii prin angajarea lui în descoperirea noului din universul necunoscut lui, prin accentuarea elementelor de problematizare.
Toate domeniile de dezvoltare sunt intercondiționate, adică dezvoltarea unui domeniu favorizează dezvoltarea copilului într-un alt domeniu, iar experiențele de învățare sunt cu atât mai semnificative pentru progresul copilului cu cât ele se adresează simultan tuturor domeniilor dezvoltării. Ritmul dezvoltării fiecărui domeniu este diferită de la copil la copil.
Fiecare domeniu de dezvoltare, cognitiv, socio-emoțional, fizic, are o anumită specificitate și de aceea există obiective ale educației timpurii care sunt specifice unui domeniu, dar a căror realizare determină implicit antrenarea obiectivelor dintr-un alt domeniu de dezvoltare.
De exemplu, dacă obiectivul este acela de a-l învăța să mănânce de unul singur, acesta implică pe lângă motricitate, coordonare oculo-motorie, atenție și reacții emoționale prin modul în care adultul îl ajută, îl încurajează în mișcările pe care le realizează, precum și comunicare cu acesta, numirea obiectelor cu care mănâncă și a mâncării. La fel, dezvoltarea limbajului poate favoriza sau bloca interacțiunile sociale ale copilului cu ceilalți.
Jocul stimulează interesul și curiozitatea preșcolarului, favorizând acumularea unei mari cantități de cunoștințe într-un timp redus și, aparent fără efort. Prin joc, copilul învață cu placere, devine interesat față de activitatea care se desfăsoară. Cu timpul, jocul schimbă comportamentul unor copii timizi, nesiguri. El stimulează și modelează procesele afectiv-emoționale, îmbogățind viața afectivă a copiilor și ajutându-i să-și stăpânească emoțiile.
Prin joc, copilul ne daruiește tot ce are el mai bun, atât ca forțe fizice, cât si ca valori morale. El contribuie la formarea personalitații copilului și creează o ambiantă de cooperare.
Datorită conținutului său practic, jocul didactic pare a fi cel mai eficient mijloc de activizare a a?întregii grupe de preșcolari, potrivit formării deprinderilor practice elementare și de munca organizată, dezvoltând spiritul de echipa, de întra – ajutorare.
Jocul reprezintă în același timp, o activitate în procesul careia se modelează dimensiunile etice ale conduitei. Cinstea, corectitudinea, onestitatea au în joc un caracter dominant.
Folosit cu pricepere si tact pedagogic, jocul reuseste să înlature si să prevină rămânerea în urmă la învătatură a prescolarilor cu o înțelegere mai greoaie.
Toți marii psihologi și pedagogi au acordat o importanța deosebita jocului în formarea si dezvoltarea copilului pentru viata. J.Chateau spunea despre copilărie că acesta este "ucenicia necesară vârstei mature și nu putem ignora din acestă perioadă jocul – acest impuls irezistibil prin care copilul își modelează el însuși propria statuie".
Concepția modernă asupra educației preșcolare presupune folosirea din plin a învatarii dirijate și spontane considerând învatarea drept acțiunea principală a dezvoltarii inteligenței copilului și o normare de bază a procesului de largă sociabilizare a copilului. Învatarea are, în acest sens, un continut foarte larg și este strans legată de latura psihică și socialaă a personalitații copilului.
În lumina acestei concepții, învatarea nu este indreptată spre achizitionarea de cunosținte verbale si nu este înțeleasa ca o activitate bazata pe operații abstracte, ci se sprijina pe structura concreta a gandirii copilului.
Abia la vârsta prescolară mai mare, cand structura psihicului copilului trece din planul acțiunii în planul vorbirii, învatarea dobandeste caracterele de învatare propriu-zisă și serveste la formarea si sistematizarea cunosțintelor elementare în anumite domenii. Baza invatamantului prescolar trebuie sa o constituie activitatea operational -activa a copilului,care îi ofera copilului prilejul de initiativa si experienta – constituind o baza pentru formularea verbala a cunostintelor. b#%l!^+a?
Se stie că invatarea este uneori obositoare – daca nu intelectual, cel putin fizic. De aceea, introducaâd cu mult tact, cu pricepere, activitați de joc, cream o legatura, o continuitate cu perioada de varstă anterioara, iar prin reusita actiunii intreprinse, îi dam copilului satisfactie, îi captam pentru mai departe intelectul, îl invioram.
În frageda copilarie, învatarea este naturală și spontană. Curiozitatea și gandirea care-l stimuleaza în joc sunt parte integrată din plăcerea sa de a invata. Prin joc, copilul se aventureză în necunoscut, incercand sa vadă cât poate să construiasca de înalt un turn din cuburi; cate obiecte diferite poate modela din plastilina, testand astfel si materialul de joc și pe sine.
Jocul dă copilului prescolar "simplu" ideilor importante, care treptat constituie "mijloacele" cu ajutorul carora el va cuprinde, mai tarziu, mai multe concepte complexe, cand copilul va dobandi o gandire profunda.
Tot jocul este cel care dă posibilitatea copilului de a fi mai de grabă un initiator în propria sa lume decât o persoana manipulată și disciplinată, tot jocul determina cresterea increderii în sine a copilului, cât și dorinta de autodepasire, lasindu-i la indemana libera optiune, libera directionare, fantezia și imaginația.
Îmbinarea judicioasă a elementelor de joc cu cele de învătare constituie un mijloc important de pregațire psihologica a copilului pentru scoala. Jocul de asemenea, trebuie îndrumat de adult, fara ca prin această spontanietate a copilului să fie stingherita.
Rolul educatoarei constă în orientarea și conducerea jocului nu numai pentru clarificarea scopurilor urmarite, dar si pentru sporirea efortului constient în directionarea efectelor educative.
În functie de particularitați de varstă ale prescolarilor, însusi procesul de învatare prezintă anumite particularitatile. Aceste particularitați sunt, de fapt, un rezultat al legăturilor ce se stabilesc între joc și invatare pe parcursul perioadei prescolare. Această corelație între cele doua forme de activitate nu ramane constanta. Ca regula generala, pe masura ce se trece de la o grupă preșcolară la alta, activitatile obligatorii castiga termen din ce în ce mai mult. Chiar si în jocurile copiilor, motivele invatarii la scoala incep să apara net exprimate (la preșcolarii mari).
La această vârstă copii manifesta un vis interesant pentru o formă mai organizată de activitate, pentru invatatura, ceea ce dovedeste ca ei au atins sub aspectul dezvoltarii psihice nivelul corespunzator spre a putea intra în scoală. b#%l!^+a?
Acest fapt se poate constata comparand felul în care se joacă prescoarii din grupa mijlocie si cei din grupa mare "de-a scoala". Se observă că sensul principal al invatarii nu este inca oglindit în jocurile prescolarilor de varsta mijlocie.Cand se joaca "de-a scoala", elementul dominant îl constituie rolurile și actiunile ce decurg din actiunile jocului (trezirea la timp pentru a nu intarzia la școala, drumul spre școala, asezarea în banci, etc).
Astfel se reprezintă lucrurile în jocurile prescolarilor mari. În centrul jocului se află activitatea propriu-zisă de învatare. Actiunile de joc constau în a "scrie", a "citi", a "calcula", întra-un cuvant, în a face tot ceea ce preocupă un copil care învață. Prin urmare, în jocul copiilor din grupa mare, invatarea ocupă un loc central. Semnificativ este si faptul că rolurile preferate de copii sunt acelea de elevi, adică, toți vor să desfasoare o activitate specifica vieții scolare, aceea de a învăța. Aceasta dovedește noua atitudine a copilului față de activitatea de învățare, faptul că el s-a ridicat la o nouă treaptă de înțelegere a semnificatiei acestei activitați de raspundere.
Corelația dintre joc și învățare la diferite etape ale vârstei preșcolare este conditionată de nivelul general de dezvoltare psihcă a copilului. Dar, pe măsura introducerii treptate a elementelor de învățare, se produc schimbări vizibile în activitatea psihică a copilului; la vârsta preșcolară mică asimilare cunostintelor și formarea deprinderilor în cadrul activitatilor obligatorii sunt legate de joc.
Copilul manifestă tendința de a transforma în joc activitatile programate de educatoare pentru a-i transmite cunostinta și a-i forma deprinderile. De pildă, copilul mânuieste cu multă plăcere creionul pe hartie, dar fără intentia de a "desena" ceva. Pe el îl captivează insusi procesul operarii cu creionul, faptul, că traseaxă pe hartie diferite linii intortocheate.
La fel se intamplă și cu celelalte activitati. Pe el nu-l intereseaza încă obținerea unui anumit rezultat, de exemplu, prin asezarea cuburilor realizarea unei constructii, prin modelarea plastilinei confectionarea unei jucarii. De asemenea, asimilarea cunostintelor si insusirea deprinderilor nu constituie pentru copil o problema de rezolvat. Cu toate acestea, prin îmbinarea elementelor de invatare cu cele de joccopilul isi insuseste unele cunostinte si face pasi în directia formarâi deprinderilor de munca intelectuala.
Această particularitate psihologică a învățării la varsta prescolară face necesară includerea "procedeelor de joc" în desfasurare aactivitatilor obligatorii. Pe această cale se captează mai usor ațentia, se intesifică procesele de analiză si sinteza, se dirijează miscarile si actiunile, se menține viu interesul copiilor pentru activitatea desfasurata. Jocul devine astfel un important mijloc pentru insusirea cunostintelor si deprinderilor, daca este îmbinat în mod rational cu elemente de invatare.
Jocurile și învățarea sunt formele de activitate sub influența cărora copilul prescolar se formeaza și se dezvolta. Între aceste forme exista o stransa legatura. La diferite etape ale varstei prescolare, corelația dintre joc si invatare se realizeaza în forme specifice. La varsta prescolara mica jocul ocupa în preocuparile copilului locul central. Chiar si invatarea implica anumite elemente de joc. Totusi în formele cele mai simple motivele invatarii incep sa se constituie chiar si la prescolarii mici.
Aceste motive nu sunt dominante fată de motivele jocului. La preșcolarii din grupa mijlocie si din cea mare, interesul pentru invatare creste din ce în ce mai mult. Cu toate acestea jocul nu-si pierde din insemnatate nici la aceasta varsta. El ramane si mai departe tipul fundamental de activitate prescolară, care îndeplineste importanta functiei educative. Astfel, în procesul jocului, copilul isi insuseste mai bine semnificația socială și isi formeaza mai usor unele deprinderi practice elementare.
Jocul și învățarea exercită o influență pozitivă asupra dezvoltarii psihice a copilului. La rândul lor, ele suferă influența pozitivă a acestei dezvoltări. Nivelul tot mai înalt al dezvoltării psihice generale a copilului actionează pozitiv asupra nivelului la care se desfășoară acele două forme de activitate. În aceasta constă influența reciprocă, relația dialectică între joc și înavătare, pe de o parte si de zvoltare a psihică generală a preșcolarului, pe de altă parte.
Fiind factori importanți ai dezvoltării psihice, jocul și învățarea sunt în același timp și un efect al acestei dezvoltari. În felul acesta, în procesul desfasurarii activitatilor obligatorii se crează premisele psihologice ale pregătirii precolarului pentru activitatea de învătare în scoală.
În procesul de învatamant, jocul este conceput ca mijloc de instruire si educare a copiilor, ca procedeu de realizare optimă a sarcinilor concrete pe care si le propune procesul de invatamant si ca formă de organizare a activitații de cunoastere si dezvoltare a capacitatilor psiho-fizice pe toate planurile.
În literatura pedagogică, ca mijloc de instruire și educare, jocul este cunoscut sub numele de joc didactic-formă de învățare prin joc.
Ca mijloc de invatare, jocul contribuie la dezvoltarea intelectuală a copiilor, prin el procedeul luând cunostinta cu observațiile și fenomenele lumii inconjuratoare, proprietătile, relațiile și raporturile dintre ele, învătând să le denumească. Tot în cadrul jocului se dezvolta perceptia, imaginația, memoria, gandirea etc; copiii isi pot exprima în joc impresiile, descoperirile si starile afective jocul – ca forma a invatarii – contribuind astfel la dezvoltarea proceselor si insusirilor psihice.
Prin joc, copilul isi exersează pronuntia, isi imbogateste vocabularul invață să facă unele generalizari care duc la precizarea continutului national. Îmbinand elementele de invatare cu cele de joc si invers, copilul isi imbogateste sistematic cunostintele.
Jocul creează premisele comporării constiente a copiilor, condiție esentială a învățării. Indiferent de forma pe care o îmbracă, jocul dezvoltă capacitatea de cunoastere a copilului, cultivă sentimentele dintre cele mai variate, educă voința, pune bazele însușirii pesonalitații, încat toate aceste modificări apărute în viața psiho-fizică au o înrăurire pozitivă asupra desfasuraii tot mai eficiente a activitații organizate în scopul invatarii. Relatiile dintre invatarea sistematica și joc este suportul pe care se sprijină intreaactivitate instructiv-educativă din gradiniță.
Participarea activă, opțională și liberă la jocuri a copilului duce permanent la învățarea noului, învățarea sistematică la această vârstă nu poate fi concepută în afara jocului.
Sintetizând cele relatate mai sus, privind raportul dintre joc și învățarea dirijată în anii prescolaritații, putem reține urmatoarele coordonate generale:
a) la vârsta prescolară, activitatea de învatare dirijată nu se poate realiza decât în sprijinul jocului, ea trebuie să contină elemente ludice pentru a se înscrie printre ocupațiile preferate și să poata fi finalizată în cele din urmă;
b) învățarea dirijată nu se poate realiza în mod strict -independent ci numai în prezența și sub îndrumarea atentă, pas cu pas, a educatoarei;
c) invatarea, sub aspectul conținutului, nu se poate ridica decât pană la nivelul real de a gândi și actiona (obiectual, verbal, afectiv) al copilului, teoria structurilor mintale a lui J. Piaget fiind convingătoare din punct de vedere stiintific.
Jocul și învățarea influentează poziția dezvoltarii psihică generală. Influenta lor este reciproca, pentru ca intre joc și învatare exista o relație dialectica.
Între dezvoltarea comportamentului psihic și învatare, la vârsta prescolară se stabilesc raporturi de interdependentă și conditionare reciproca. Forma specifică de realizare a învățării în această perioadă este jocul. Prin el copilul învață, iar prin intensificarea invatarii se ating nivelurile progresive de dezvoltare psihică și implicit, forme si tipuri, progresiv superioare de joc (de la jocul de manipulare simpla de obiecte si jucarii, la jocul cu subiect imitat, lacel cu subiect creat de copil, de constructie, iar în final la jocul de dramatizare si cel cu reguli).
În perioada prescolară, deși jocul deține importante functii formative, el nu este unica formă de activitate prin care se asigură dezvoltarea psihică a copilului. Activitatea de învățare de tip școlar organizată sub forma activitații comune, intregește și desăvârsește funcția formativă a jocului.
Relația dintre joc și învățare se schimbă pe masura ce copilul înainteaza în varsta, în sensul ca activitatea comună câștigă din ce în ce mai mult teren (de la durata de 10-15 minute la durata de 25-30 minute).
Datorită schimbarilor ce se produc în psihicul copilului, jocul se poate schimba trecând de la un stadiu de dezvoltare la altul, devenind treptat o formă de activitate tot mai complexă, între joc și dezvoltarea psihică, existând un raport corelativ – stimulator.
Deci, învățarea îmbracă forme diferite potrivit particularitatilor caracteristice dezvoltarii psihologice a copilului. În perioada prescolară copilul învață în mod spontan, după un program propriu – prin joc și alte activitați – si dupa programul adultilor, în activitatile comune.
Așa cum rezultă din cercetarile lui J. Piaget, învățarea este un fenomen specific adaptării omului la viața socială.
În concluzie, din punct de vedere educativ, trebuie să fie asigurată o justaproporționare a jocului cu învățarea, a elementului distractiv cu efortul fizic si intelectual. Desi jocul este activitatea dominantă la vârsta preșcolară, totuși ea se îmbină cu anumite forme de muncă intelectuală accesibilă acestei vârste.
1.4. Contribuția activităților de joc și învățare la dezvoltarea proceselor psihice și a personalității preșcolarului
Jocul didactic reprezintă forma de activitate care îmbină în mod armonios sarcinile intsructive cu latura distractivă. El realizează în practică dezideratul invațării prin joc, prin organizarea unor activitați special create de adulti în acest scop. Structura lui este specifica, reușind să îmbine într-o fină tesatură sarcina didactică, regulile si elementele de joc. Cu cât copiii sunt mai dezvoltați, elementele de joc se estompează și apar din ce în ce mai conturate ?problemele didactice.b#%l!^+a?
Efortul intens intelectual al copiilor este posibil în cadrul jocului didactic numai cu conditia de a menține trează ațentia lor. Jocurile orale cer copilului discernamant în alegerea cuvintelor, în înlocuirea unui cuvant prin altul cu ințeles opus. Ele dezvoltă promptitudinea reactiilor verbale, contribuie la precizarea vocabularului, la activizarea vorbirii corecte din punct de vedere gramatical.
Copilăria este perioada celei mai intense dezvoltări fizice și psihice a ființei umane, de aceea, intrarea în scoală, frecventarea și parcurgerea cu succes a sarcinilor impuse de obiectivele pedagogice ale cursului primar reprezintă momente hotărătoare ale vieții.
Se poate susține că în jurul vârstei de șase ani, luată ca normă, se formează premisele trecerii de la activitatea de joc la cea de învățare. Desi se implică și se întrepătrund, situându-se într-o ordine de succesiune genetică, jocul și învățarea, privite ca forme de activitate distincte ale conduitei infantile, se află în raporturi antinomice.
Jocul este considerat ca o activitate liberă, spontană, bazată pe comunicarea nemijlocită și pe simpatie interpersonală, pe “jocul” dispersional al atenției, realizându-se un raport de nouțate, creativitate și autodirijare ce nu permite instalarea oboselii și plictiselii, iar învățarea se constituie ca fiind o activitate obligatorie, cu program stabilit și efort dozat, cu operații și prestații măsurate prin raportare la un etalon.
Datorită notelor definitorii celor două tipuri de activitate, raportându-se la caracteristicile de personalitate și indicele de maturizare, trecerea și adaptarea la noua situație, pot să decurgă inegal de la un copil la altul. Copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan în jocuri, devin mai meditativi. Este evidentă dorința copilului de autoperfectionare, de imbogățire a cunostintelor. Acesta devine mai ordonat, mai perseverent, simte nevoia de a-si planifica timpul si activitatile. b#%l!^+a?
Sub influenta muncii, a jocului si mai ales aprocesului de invatamant are loc în această perioadă o intensă dezvoltare intelectuală a copiilor.
Astfel, se constată o lărgire a câmpului vizual și o crestere a preciziei în diferențierea nuantelor cromatice. Se inregistrează progrese ale capacitații de receptionare a sunetelor înalte si ale capacitații de autocontrol a propriilor emisiuni vocale. Este perioada în care continuă să se dezvolte toate formele de sensibilitate, modalitați senzoriale (vizuală, auditivă, tactilă, chinestezică, etc) precum și toate formele complexe ale percepției.
Procesele perceptiei spațiului se datoresc în primul rând îmbogățirii experienței proprii de viață a copilului, crescând și precizia diferențierii si denumirii formelor geometrice.
J. Bruner atribuie jocului ca formă de activitate instructiv-educativă o deosebită importanță pentru dezvoltarea intelectuală, deoarece combinațiile de materiale precum și orientarea în ansamblul caracteristicilor apărute în desfășurarea jocului, pot determina folosirea ulterioară a materialului respectiv ca instrument în rezolvarea problemelor. Există de asemenea și servicii educative cu caracter recuperativ folosite când unii copii manifestă lene (față de învățătura, de activitatile de cooperare). A treia categorie de sarcini educative se referă la învățare. Copiii trebuie să-și formeze un regim de viață rațional și igienic.
În procesul de invatamant se dezvolta operatiile de gandire absolut indispensabile oricărei activitați intelectuale: analiză și sinteză, comparația, abstractizarea și generalizarea, clasificarea și concretizarea logică.
Prin procesul învatarii se grăbește maturizarea funcțiilor analitice, sintetice ale creierului și, implicit dezvoltarea percepției, a memoriei și a limbajului, copilul îți însuseste cunoștinte, priceperi și deprinderi, modalități de gândire și comportamente sociale. O învățare pe bază de procedee raționale grăbește atât maturizarea funcțiilor sistemului nervos central și a analizatorilor, cât și dezvoltarea proceselor intelectuale.
Acestea la rândul lor cresc randamentul învățării. Nu orice învățare are rol formativ, ci numai aceea bazată pe motivație, pe înțelegere și structurarea logică a cunostințelor, pe problematizare, cercetare și descoperire, pe formarea unor capacități și abilități intelectuale.
Jocurile în activitățile de învățare dezvoltă capacitățile intelectuale, fac trecerea treptată de la%l!^+a?concret la abstract și ajută la specializarea operațiilor gândirii (logice, creatoare), de analiză, sinteză, se consolidează cele patru operații pentru rezolvarea mai rapidă a exercitiilor si problemelor.
Gândirea devine mai productivă ca rezultat al creșterii gradului de flexibilitate și mobilitate, al utilizarii diferitelor procedee de activitate mintala.
Tot atât de adânci sunt și transformările care se produc în dezvoltarea limbajului. Până la întrarea în scoală, limba este asimilată în practica nemijlocită a vorbirii. În școală însă, limba devine un obiect de învățământ organizat, sistematic. Alături de forma orală care se perfectionează continuu în procesul de învățământ, un rol important în dezvoltarea conștientă a limbajului atât ca mijloc de comunicare cât și ca instrument de gândire, de asimilare a cunoștințelor îi revine limbajului scris. În ceea ce priveste limbajul oral, una din laturile lui importante este conduita de ascultare.
Transformări importante se produc și în dezvoltarea memoriei. Preșcolarul reține în general mai usor formele, culorile, întamplările decât definițiile, demonstratiile, explicatiile. Uneori el memorează mecanic, nu logic, memorează cuvinte, nu idei, pune pe același plan ideile principale cu cele secundare. Importante de cunoscut pentru învățător sunt calitățile memoriei: volumul, mobilitatea, rapiditatea, trainicia, promptitudinea la memorare, conservare și reactualizare, calități ce pot fi modelate, educate și perfecționate la niveluri performantiale superioare, mai ales că la această vârstă crește considerabil volumul memoriei și se îmbogățesc indicatorii trăiniciei și rapidității memorării diferitelor conținuturi.
Într-o foarte stransă legatură cu gândirea și limbajul se afla imaginația. Cu cât copilul este mai evoluat pe plan mintal, cu cât posedă mai multe noțiuni și un vocabular activ mai bogat, cu atât imaginația lui va avea mai multe elemente, mai mult material pentru a construi, pentru a crea. Este foarte mult solicitată imaginația reproductivă, copilul fiind pus adesea în situația de a reconstitui imaginea unor realitati.
În stransă legatură cu imaginația reproductivă se dezvoltă imaginația creatoare. Ascultand o poveste, preșcolarul este capabil să și-o reprezinte transformator, introducand modificari în desfasurarea subiectului. Formele creative ale imaginației suntb#%l!^+a?stimulate de joc și fabulație, de povestire și compunere, de activitățile practice și muzicale, de contactul cu natura și de activitățile cu munca.
Așadar, în perioada preșcolarității, imaginația se află în plin progres, atât sub raportul continutului cât si al formei. Jocul constituie polul extern de asimilare a realitații de către eul copilului și el conține o doză de imaginație creatoare care va constitui motorul întregii gândiri viitoare și chiar a rațiunii.
Uneori folosirea excesivă de către adult a mijloacelor motivației externe poate să conducă la efecte negative. Motivația internă activează procesul de asimilare a cunoștintelor într-un mod continuu. Ea se naste atunci când educatorul asigură stimularea și menținerea într-o permanentă stare a vioiciunii si curiozitații cognitive a copilului. Jocurile reprezentând o formă de învățare accesibilă, placută și atractivă ce corespunde particularitatilor psihice varstei, au rolul de a motiva si stimula copiii mai ales în clasele începatoare când încă nu și-au format interese pentru învățare.
Copiii trebuie sprijiniti pentru a înțelege si a-si insusi corect continutul noțiunilor si normelor care stau la baza sentimentelor morale. Este necesar să li se explice, la nivelul lor de înțelegere, apelând la situații practice de viată ce înseamnă din punct de vedere moral binele și răul, frumosul si adevarul, curajul si lasitatea, cinstea și necinstea.
La începutul prescolarității, volumul atentiei este înca redus, copiilor fiindu-le greu să prindă simultan în campul atentiei explicatiile verbale și tablourile intuitive, acțiunile pe care le fac ei și cele înteprinse de colegii lor, desfasurarea propriu-zisă a acțiunii și rezultatul ei.
Dintr-o atenție spontană, instabilă, atrasă mai mult de forma, miscarea și culoarea obiectelor, se ajunge ca sub îndrumarea cadrului didactic, copii să-și formeze o atenție voluntară, fiind astfel capabili sa urmarească un timp mai îndelungat o explicație chiar dacă aceasta nu are suport concret.
Învățătura alături de joc și de unele activități ușoare desfasurate în afara grădiniței, contribuie într-o mare masură și la dezvoltarea voinței copilului, la formarea aptitudinilor și talentelor, la formarea caracterului. Procesul de învățământ îi pune în față sarcini din ce în ce mai dificile, cerințe tot mai mari față de comportare și de aceea efortul este mai usor susținut când se folosesc și jocuri, când între joc și învățare se întind punți de legatură. Tocmai în această luptă pentru a înlătura sau a învinge greutățile se formează voința copiilor, capacitatea lor de efort, perseverența, stăpânirea de sine. Voința “iradiază” larg în cuprinsul personalității copilului.
CAPITOLUL II
Educația și extensia câmpului educațional din perspectiva
parteneriatului grădiniță-familie
2.1.Rolul familiei în educația copilului
Întreaga dezvoltare psihică si morală a copilului se află sub influența mediului familial în care acesta evoluează, mediu care este primul intermediar în relațiile cu societatea și, în același timp, “creuzetul” în care se conturează personalitatea.
Claude Levi-Strauss a definit familia prin prismao bligațiilor și aspirațiilor comune soților ce au datoria de a-și crește familia nu doar asigurându-le existența materială ci și un climat favorabil afectiv și moral. Familia reprezintă cea mai veche si mai stabilă formă de comunitate umană, care își aduce aportul nu numai prin perpetuarea specieiciare rol esențial în evoluția și continuitatea vieții sociale.
Individualizarea familiei ca grup social, în raport cu alte grupuri, rezidă din faptul că în interiorul acesteia se practică un anume stil de viata, modele proprii de conduită, norme și valori care sunt transmise din generație în generație, din aceasta rezultând rolul social al familiei în formarea personalitații indivizilor.
Față de societate, în ansamblul ei, având în vedere că membrii familiei sunt și membri ai societații, familia îndeplinește funcții pe care alte grupuri nu le pot îndeplini:
prin procreare, îngrijire, formare și educare a copiilor, familia contribuie la păstrarea continuitații biologice a societății;
transmițând moștenirea culturala în procesul socializarii prezintă funcția de menținere a continuității culturale;
satisface nevoile emoționale ale membrilor săi astfel încât asigură sentimente de siguranța și de menținere a personalitații;
exercită control social asupra întregului mod de comportare a membrilor săi, mai ales a copiilor;
Ca agent cu rol predominant în formarea și dezvoltarea ființei tinere și ca prim grup cu care copilul are contact continuu, familia este obligată să îi asigure acesteia un mediu afectiv și protector, să îi satisfacă trebuințele elementare pentru ca ea să învețe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalți, să realizeze fără pericol primele sale experiențe sociale.
„Asigurarea unei structuri normale de familie – care răspunde cel mai bine trebuințelor copilului și buna funcționalitate sunt condiții indispensabile pentru stabilitatea universului unui copil astfel încât el să nu fie niciodată nevoit să facă față unor probleme umane (divorț, recăsătorie, adopție) care îi depășesc puterea de înțelegere”.
Părinții reprezintă, indiscutabil, cei mai puternici și importanți educatori deoarece influențează copilul de la vârsta cea mai fragedă. Un copil aparținând speciei umane nu poate supraviețui neajutat, cel puțin pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viață, când trebuie să-i fie satisfăcute nevoile fundamentale: iubire, vorbire și ascultare, joc, crearea unei imagini despre lume, sentimentul apartenenței la o familie, încercarea puterii, mișcare, hrănire corespunzătoare, nevoi a căror împlinire nu se poate realiza decât într-un spațiu comun- nu doar spațiu fizic- unde ei să se cunoască, să comunice, să se interinfluențeze. Ființa neajutorată va deveni treptat o persoană constientă de sine, inteligentă și integrată în tipul de cultură in care s-a născut.
Procesul nu se realizează însă în mod pasiv, în sensul în care copilul doar ar absorbi influențele cu care intră în contact, căci el este o ființa activă ale cărei exigențe sau necesitați afectează comportamentul celor responsabili cu ingrijirea sa și mai ales pentru că există această repetabilitate zilnică a interacțiunilor dintre ei. Și părinții și copilul își modifică comportamentul unii față de alții prin stimulare reciprocă continuă iar manieră unică de participare a copilului este un factor crucial și pentru comportamentul părinților. Totuși, fără a fi crescut sub influența adulților umani, copilul nu ar putea fi educat.
Inițierea socială pornește în cadrul largit al familiei și presupune un proces psiho-social de transmitere-asimilare a modelelor de comportare specifice acestui grup, proces esențial cu atât mai mult cu cât copilul, ca potențiala personalitate umană, nu posedă limbaj articulat,nu are nici un fel de cunostințe, atitudini, scopuri sau idealuri de viața. Contactul cu alții este important în viața noastră, interacțiunea fiind esențială în timpul primilor ani de viața pentru ca dezvoltarea biologică, psihică și socială să se poată desfașura în mod normal.
Interacțiunea copilului cu ceilalți este puternic dependentă de coeziunea și adaptabilitatea familiei, astfel încât dezvoltarea psihosocială a acestuia depinde de tipul de interacțiune și de comportamentul fiecăruia dintre membri. Specificitatea rolurilor ce caracterizează familia rezultă dintr-o logica relaționala a rolurilor, construite în experienta familiala. Identitatea maternă si cea paternă nu sunt predeterminate ci se construiesc în istoria cuplului însuși, raporturile conjugale și parentale joacă rolul de “revelator” al identității latente a fiecăruia dintre membri.
Rolul de părinte este unul din multele roluri îndeplinite de adult dar, spre deosebire de celelalte, acesta are trăsături unice: în vreme ce relațiile umane se desfașoara sub semnul schimbului, cele dintâi relații dintre părinti și copil au particularitatea de a fi în sens unic pentru că un copil nu poate da nimic, nu poate decât să primească. Părintii, deprinși până la apariția copilului cu un anumit stil de viață trebuie, dintr-o data, să-și asume o noua responsabilitate, să-și schimbe comportamentul și să se adapteze trebuințelor unei noi ființe.
A oferi atenție, suport și protecție vieții reprezintă o premisă crucială pentru viitoarele interacțiuni sociale, pentru comunicarea reciprocă si dezvoltarea deprinderilor sociale iar studiile de specialitate vin să confirme faptul că părinții sunt cele mai importante persoane în viața copilului lor. Lipsa experienței face din copil o ființa neștiutoare și neputincioasa, dependentă de adult, căruia îi revine, de aceea, obligația morală de a proteja și îndruma, mai ales pentru că poziția de părinte este sinonima cu competența cognitivă si interacțională, cu certitudinea, în schimb ce copilăria echivalează cu absența cunoștintelor și abilitaților.
Rolurile practicate de părinti sunt negociate de identitatea personala a fiecăruia dar trebuie subliniat faptul că a fi părinte nu semnifică un anumit rol feminin principal sau masculin secundar căci rolul matern si rolul patern sunt specifice si complementare. Deosebirile dintre roluri vizează modul și natura implicării și nu gradul mai mare sau mai mic de implicare, grad ce nu poate fi evaluat întrucât aceste comportamente diferite calitativ nu pot fi comparate cantitativ.
Deosebirile relevă, în esență, două viziuni asupra lumii, două morale : tatăl asigură securitatea materială și, chiar dacă este mai mult indisponibil acest lucru nu este echivalent cu lipsa implicarii, el muncind ,, singur, pentru ceilalți” iar mama muncește ,,pentru ceilalți, alături de ei”, de aici rezultând o mai mare disponibilitate a mamei, o atitudine deschisă și atentă în orice moment la problemele copiilor.
Rolul mamei este esențial în dezvoltarea psihică a copilului iar relația dintre mamă și copil a fost transformată în cheie a înțelegerii procesului de umanizare și socializare a copilului. Mama devine instrumentul ce « trasează » destinul acestuia: întreaga dezvoltare intelectuala și emoționala, reușita și integrarea sa, totul fiind pus pe seama relației precoce cu mama, considerată prezența indispensabilă și de neînlocuit. Dezvoltarea copilului și adaptarea lui este favorizată de o serie de factori materni: de comportament, atitudinali și de personalitate, influența lor fiind asociată cu mediul social în care este integrat copilul.
Comportamentul mamei este favorabil atunci ea manifestă conduite proactive care țin seama de capacitațile copilului și conduite reactive când copilul întâmpină dificultați, când exprima puține sentimente de anxietate dar întărește pozitiv. Atitudinile mamei stimulează dezvoltarea și adaptarea atunci când ea manifestă toleranță, încredere în posibilitățile copilului și respectă prezența lui. Factorii de personalitate reprezentați de o mare stabilitate emoțională, bun control al stărilor emotive, perseverența și energia maternă sunt responsabili direct de variația în dezvoltarea psihică a copilului.
Importanța cea mai mare o prezintă dimensiunea afectivă a relației mamă-copil pentru că legătura afectiva este esențiala în cea mai mare parte a dezvoltării copilului și, în absența ei, nu ar putea avea o viață de relație iar viata de relație este indispensabilă indivizilor din specia umană.
2.2.Efectul implicării părinților asupra atitudinii și comportamentului copilului
Structura normală a familiei însăși dar în special relațiile cu mama răspund mai bine decât orice altceva trebuințelor afective ale copilului. Cercetările comparate întreprinse de Anna Freud au evidențiat deosebirile dintre copilul aflat în familie și cel crescut într-un orfelinat: copilul din cadrul familiei își găsește terenul propice înfloririi personalitații sale căci în acest cadru natural primește maximum de stimulent afectiv, în timp ce copiii privați de dragostea maternă sunt dezavantajați în ceea ce privește dezvoltarea fizică, intelectuală, morală și socială. b#%
În acest context se remarcă rolul unic, singular pe care îl au părinții biologici pentru dezvoltarea socială a copilului și dificultățile enorme care survin în dezvoltarea emoțională normală în cazul copiilor lipsiți de părinți, categorie ce se află în risc de deprivare emoțională.
“Familia este un mediu afectiv prin excelență, o școală a sentimentelor”, mediu ce modelează personalitatea în dinamismele sale și permite copilului să se dezvolte ca individualitate echilibrată, cu o afectivitate bogată și bine adaptată cerințelor vieții.
Sănătatea, echilibrul psihic depind în mare măsura de felul în care mai ales mama își îndeplinește rolul față de copil căci lipsa dragostei reprezintă singurul lucru pe care tânăra ființa nu poate să-l depășească. Tandrețea mamei trebuie să fie un adapost de care copilul să fie sigur că-l va gasi întotdeauna, pe care să se poata bizui și sprijini în orice împrejurare.
În relația cu mama sa, copilul va găsi elementele dinamismului său, ceea ce trebuie creșterii sale afective, elemente reprezentate de impulsurile de dragoste pe care copilul le va ”potrivi“ astfel înc\t să poata trece treptat de la stadiul pur egoist ”captiv”, specific sugarului, la un stadiu de altruism și de participare sociala.
Abraham Maslow a introdus noțiunea cerințelor individului care trebuie satisfacute, dacă se urmarește un tipar normal de dezvoltare iar unul din nivelurile superioare este reprezentat de nevoia de afecțiune a ființei umane. Esențial pentru afectivitate este însă rolul modelului matern, soldat mai târziu cu o dezvoltare ulterioară bună.
Duplexul mama-copil este inseparabil mai ales în prima perioada de viața : ambii participanți au nevoie de prezența celuilalt iar aceasta legatură poate exemplifica una dintre cele mai trainice legături umane. Primele relații sociale ale copilului se leagă de mama sa, cu care alcătuiește un cuplu social iar comportamentul unuia este condiționat în mod decisiv de al celuilalt. Atașamentul manifestat fată de mamă îi confera securitate pentru că și copilul investește în relație energie emoționala și, totodata, învață să înapoieze, sub formă de sentimente, ceea ce primește din partea persoanei care îl îngrijește cu dragoste si grijă.
Totuși, atașamentul sigur nu poate apare decât față de persoana care interacționează activ cu copilul și care răspunde pozitiv cererilor sale pentru că atașamentul are o caracteristică individuala : exprimă o relație, o intensa interacțiune părinte-copil.
Evoluția afectivă este însemnată de relațiile cu părinții și în special cu mama pentru că relațiile cu aceasta au efecte asupra structurii psihismului infantil căci în copilarie încep să se manifeste condițiile simbiozei psihoafective cu mama. Atașamentul față de mamă reprezintă o constanta puternică, cu mare importanța pentru celelalte planuri ale psihismului infantil. O mamă care înstrăinează copilul, care îl trateaza cu răceală, nearatându-i dragoste, generează efecte negative în sensul neformării comportamentelor adaptive. Orice relație cu lumea exterioară are loc mai întâi prin intermediul mamei, ale cărei îngrijiri în primii ani de viață au consecințe morale prelungite. Copilul percepe, întâi de toate, rezonanțele comportamentale și afective, semnificative în acest sens fiind relațiile afective pozitive de acceptare și căldură ale părinților sau, dimpotrivă, atitudinea de respingere ce se manifestă prin ostilitate și autoritate brutală.
Familia este cea mai indicată să dezvolte contacte umane, mai ales prin intermediul mamei, cea mai relevantă intruchipare a aproapelui, de la care copilul învață să-și recunoască și să-și simtă aproape pe ceilalți, dezvoltand sentimente de comuniune socială, fără de care nici un om nu se poate dezvolta pe deplin. Erick Erickson accentuează asupra faptului că tipul de relație maternă este mai important decât cantitatea de hrana ce se ofera copilului, aceasta relație fiind considerată ca prototip al relațiilor de mai târziu.
Mama este considerata o sursă generatoare de recompense primare, contactul cu ea conducând la satisfacerea unor dorinte sau nu, în funcție de care se dezvoltă sentimente de plăcere, de afecțiune sau de conflict. Aceste reacții de apreciere sau de evitare deprinse în cadrul raporturilor lui cu mama sunt extinse în relațiile cu ceilalți, guvernate totodata de sentimentele de încredere sau de neîncredere ce își au originea tot în aceste relații cu mediul, în special cu mama. ‘’Îndeplinirea nevoilor copilului de către aceasta contribuie la instalarea încrederii și a unei stări de afecțiune pe când o îngrijire sporadică și întâmplatoare conduce, cu siguranță, la apariția neîncrederii și ostilitații’’.
În dezvoltarea socială și a personalitații copilului un rol deosebit revine și tatălui, care transferă dragostea și securitatea asigurată mamei și asupra copilului. Tatăl înseamnă mai presus dragoste și siguranță pentru mamă și prin aceasta, indirect, pentru copil.
Relația pozitivă precoce și de lungă durată cu mama apare ca importantă datorită prezenței mari a mamei lângă copil dar mama nu reprezintă principalul purtator de valori. Deși tatăl stabilește în tot mai strânsă înțelegere cu mama ceea ce s-ar putea numi “politica familiei” și valorile acestei politici, tradiția și circumstanțele socio-economice fac din el agentul prin care familia se leagă de mediul material și social mai larg. Autoritatea paternă se colorează cu o nuanță proprie pentru că, mai fundamental decât mama, tatăl este angajat în confruntarea cu o realitate care este și exterioară și inexorabilă.
Tatăl introduce un element de diferențiere pentru că își exercită funcția de reprezentare a ordinii unei realitați exterioare, conducând astfel la primele trăsături de individualizare ale copilului, orientându-l și dincolo de universul format de sfera maternă. Specificitatea paternitații constă în deschiderea către lumea exterioara, tatăl reprezentând intermediarul dintre lume si copil.
Rolurile parentale se prezintă sub trei aspecte: aspectul reglării directe a comportamentelor copilului, în sensul încurajării și supravegherii acestora; aspectul comunicării- schimb de informatii, dialog și sub aspectul cooperării, al participării la activități comune. Rolul tatălui se prezintă astfel ca având un caracter instrumental, resursele pe care le oferă el fiind cooperarea, fermitatea și informația, care se completează, reciproc, cu resursele expresive, de protecție și înțelegere ale mamei.
Rolul tatălui în familie nu ține de masculinitatea lui sau de modul de viață în care reușește să traverseze stările emoționale, ci de felul în care conduce și gestionează viața de familie, de capacitatea lui de luare a deciziilor și de consecințele acestor decizii, de felul în care reușește să asigure support emoțional mamei si copiilor. Tatăl nu poate iubi cu adevărat copilul dacă nu s-a implicat în toate etapele de dezvoltare ale acestuia, începând de la naștere. Tatăl trebuie să fie prietenul și profesorul copilului, model de comportament social, etic, cu rol protector.
Tatăl aduce o contribuție esențială în aspectele care privesc protecția copilului și consolidarea sentimentului de protecție în conștiința acestuia, el extinde posibilitățile de elaborare și experimentare a atitudinilor și comportamentelor lui socio-afective, echilibrează potențialul său psihic care nu-și găsește deplină valorificare decât în cadrul unei viziuni integratoare, feminine și masculine, a societății. Principiul simetriei apare și în acest caz nu numai ca formă de existență a relațiilor intra-familiale, dar și ca proiectare în conștiința copilului a unei realități bipolare exterioare.
Figura tatălui se fixează în conștiința copilului mai târziu decât cea a mamei și, pe măsură ce trece timpul, cele două prezențe tind tot mai mult să se echilibreze. Legăturile care unesc pe copil cu tatăl său se formează mai târziu decât acelea stabilite cu mama, dar este sigur că începând de la doi ani, sentimentul care îl poartă către tată se integrează în viața afectivă a copilului și constituie un element necesar în ansamblul de forțe care contribuie la formarea caracterului și personalității copilului.
Referitor la rolul direct al tatălui, P.Osterrieth presupune că ‘’prezența tatălui este pentru copil, la început, o simplă dublură a mamei, prezență care vine să extindă gama de recompense și satisfacții oferite de catre mamă’’. Contactele cu tatăl au un caracter diferit- teza unei slabe implicări paterne a fost confirmată în sensul în care tații intervin de 2 ori mai puțin în reglarea comportamentului copilului, puțini fiind cei care urmăresc efectiv și sistematic activitatea copilului și o susțin emoțional, dar copilul cunoaste astfel un mod diferit de a fi și învață să se adapteze, fără a-i fi afectate sentimentele de siguranță. Pe măsură ce copilul conștientizează prezența tatălui îi atribuie acestuia trăsături specifice, îi atribuie mai multă importanță iar tatăl devine, așa cum afima S. Freud, “un ingredient necesar al forțelor complexe care contribuie la formarea caracterului său”.
Tatăl reprezintă, in familie, principiul autoritații dar autoritate ințeleasă ca factor de conviețuire familiala si ca factor de educatie- tatăl, simbol al fortei si al puterii, devine un model de imitare si identificare pentru copil. Absența sa de acasa, condiționată de necesitatea asigurării veniturilor materiale pentru toți, face ca hotarârile pe care le ia sa capete semnificația de verdicte. Prezența lui trezește in copil forțe de rezistență, de opoziție și de afirmare de sine, autoritatea conduce la un număr mare de frustrari inevitabile, cu efect bun, echivalente cu dorința de a-i semăna, de a-l egala și de a-i lua locul.
Exercitarea acestei autorități nu trebuie însă să genereze teamă nici în ochii fetiței, care trebuie să-l iubească, nici în ochii băiatului, care trebuie să se identifice cu acesta, însușindu-și caracterele prezenței paterne. În lipsa modelului parental, când mama nu este implicată în b#%l!^+a?control și cooperare acceptată de copii, băietii devin nesiguri, manifestă conduite antisociale, agresivitate crescută și tendințe delicvente. Pentru fetițe, absența tatălui poate crea dificultăți în stabilirea de relații cu sexul opus, nevrotism, anxietate și disconfort în relațiile cu tinerii.
Tipologia paternă elaborată de către R. Vincent (1972) identifică cinci tipuri de tați, tipuri definite de:
tatăl dominant, ce pretinde ascultare și respect din partea copilului și a mamei, considerați de el ca ființe slabe, neajutorate, care trebuie protejate și conduse. La acest tip de comportament copilul reacționează prin timiditate si inhibiție.
tatăl tiran, caracterizat de crize aberante de autoritate ce ascund, de fapt, o fire slabă. Copilul devalorizează acest tip de figură paternă ce nu va mai constitui un model iar mai târziu, conștientizând mediocritatea reala a acestuia, va manifesta dezechilibre profunde.
tatăl prieten încearcă să formeze la copil sentimente de stimă, folosindu-se de un comportament colegial care este însă dezavantajat de faptul ca nu are limite precise, creând astfel confuzii dăunătoare pentru copil.
tatăl demisionar: tip de tată veșnic absent, veșnic ocupat și care, de fapt, se ascunde în spatele acestor motive pentru că nu se simte capabil să-și indrume și să-și controleze copilul, obligându-și soția să-l înlocuiască, perturbând astfel coordonatele psihice ale copilului. Lipsa acestui control va favoriza apariția atitidinilor recalcitrante deoarece copilul își va forma deprinderea de a nu se conforma imperativelor școlare, sociale și morale.
Cu sensibilitatea lui extrem de ascuțită copilul percepe, denunță și respinge o serie de situații ca: distanța prea mare dintre el și tată (tatăl insensibil, inaccesibil), distanța prea mică (tatăl camarad), tatăl impersonal, dependent moral sau material de mamă. Un copil care nu vede în tatăl său un model de urmat nu poate primi de la acesta necesarul de afecțiune care i se cuvine.
Ceea ce este comun mamei și tatălui in afecțiunea lor pentru copil și esențial pentru securitatea lui în fața împrejurărilor neprevazute ale vieții este disponibilitatea părinților de a fi mereu receptivi, mereu interesați, mereu prezenți și capacitatea lor de a fi îndrumatorii copilului. Într-o familie în care domnește o atmosferă de stimă reciprocă, care manifestă stabilitate, în care mama este centrată asupra nevoilor copilului, atentă la manifestările lui și preocupată de bunăstarea lui fizică și emoțională iar tatăl oferă un model de identificare, copilul va avea o dezvoltare generală nebulversată, afectuoasă- gratificându-și părinții cu încredere și afecțiune, nefiind marcat de probleme psihologice și relaționale.
2.3.Calități pe care să i le cultivi copilului
Apariția copilului pe lume este o minune. Familia în care se naște un copil devine cu adevărat fericită. Viața de familie este corelată cu acest fenomen frumos, mult așteptat de ambii soți, care le pune la încercare maturitatea, dragostea, responsabilitatea, competența, disponibilitatea pentru dăruire, altruism, stăpînire de sine, tact și compasiune.
Din clipa în care vede lumina zilei copilul are nevoie de aer, hrană, somn, căldură, apă. Treptat apare și se manifestă trebuința de apărare, orientare, investigare, mișcare, relaxare, vocalizare, comunicare și relaționare, precum și de semnale informaționale care vor fi recepționate și prelucrate de copil, contribuind la dezvoltarea personalității lui. Toate acestea reprezintă trebuințele copilului, stările de necesitate și de sensibilizare a organismului la condițiile mediului extern.
Trebuințele sunt impulsurile ce provoacă crearea condițiilor esențiale pentru supraviețuiera nou-născutului, fenomene biopsihologice fundamentale ce pun în mișcare întreaga lui viață psihică și socială, deter minînd începuturile organizării ei și, mai tîrziu, apariția și dezvoltarea unor noi structuri sociopsihocomportamentale. Trebuințele și satisfacerea lor asigură formarea complexelor polisenzoriale ce vor sta la baza apariției percepțiilor și reprezentărilor, memoriei, gîndirii, limbajului și imaginației.
Crescînd și dezvoltîndu-se, copilul reclamă o anumită educație și multă atenție din partea adulților. Părinții trebuie să cunoască particularitățile evoluției copilului, caracteristicile de vîrstă, crizele, dificultățile posibile. „Cei șapte ani de acasă” – acestă frază ne vorbește foarte multe de familia, credința, concepțiile oricărei persoane, de mediul în care s-a format individul.
Familia este rădăcina educației.
Familia este un factor primordial de informare și de creare a copiilor și tineretului. Ea are rolul de al introduce pe copil în societate, de a implementa practici educative, construcții cognitive. De observat faptul că, familia implementează mai mult valori practice, decît teoretice.
Familia este mediul cel mai sănătos și are o influență mare asupra individului.
Individul, în cadrul familiei se dezvoltă multilateral, cuprizînd mai multe ramuri de activitate. Un mediu tonifiant, va ajuta la o înțelegere mai adecvată a societății, omenirii, o educație bună va ajuta la crearea unui individ util societății. O societate prosperă va favoriza îmbogățirea individului cu valori și concepții noi.
Familia are rol mai mult să formeze decît să aducă la cunoștință. Este foarte importantă educația din copilărie, deoarece individul, ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vîrsta fragedă a copilului, este familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia conduitele și obiceiurile celor din jur. Individul va repeta și va imita oamenii din jur, va avea aceleași păreri, idei, concepții. Copilul va mima, gesticula exact ca persoanele din jur.
Alături de școală și organizațiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de educația omului. De educația oamenilor se ocupă și alte persoane, instituții și organizații sociale, dar influențele educative exercitate de acestea sunt mai puțin organizate decît cele care provin din familie, școală și organizațiile de tineret. Familia exercită o influență deosebit de adîncă asupra copiilor.
O mare parte dintre cunoștințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea cei șapte ani de acasă"). Din perspectiva sociologică, familia este instituția fundamentală în toate societățile. Familia este un "grup social relativ permanent de indivizi legați între ei prin origine, căsătorie sau adopțiune". În societatea romînească, suntem familiarizati cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu și familia extinsă. Mai există și un al treilea tip de familie, familia poligamă.
Familia nucleu (nucleară) – "constă în doi adulți de sex opus care întrețin o relație sexuală aprobată de societate, împreună cu proprii lor copii sau adoptați". Familia nucleu poate fi de două feluri: de orientare și de procreare. Familia nucleară de orientare este familia în care ne naștem și în care ocupăm statutul de copil. Familia nucleară de procreare este familia pe care o cream prin căsătorie și obținem statutul de adult. Familia extinsă (cosangvină) – "constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura părinte-copil, care include legăturile între frați și surori".
Menirea educației este aceea “ de a înălța pe culmi mai nobile de viață – omul”.(Gentil, G.The Reform of Education).
Problema educației este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane, lume caracterizată prin importante transformări, prin cerințe și aspirații specifice, prin schimbări în toate domeniile. Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui deziderat rezidă în strînsă legătură dintre familie și mediul educațional. Acest lucru impune ca părinții să fie parteneri egali în educația copilului.
“Meseria” de părinte este grea. În condițiile unei atmosfere familiale echilibrate și prielnice dezvoltării copilului de vîrstă preșcolară, familia este în primul rînd cadrul existenței biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit regim igienico-sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase și armonioase înseamnă asigurarea unui program al zilei care să respecte ore de somn, alimentare, activități, joc, plimbări.
În procesul educațional ponderea cea mai mare a influențelor le revine părinților (sau persoanelor care îi înlocuiesc) și familiei în întregime. Cei doi părinți pot avea aceeași atitudine fundamentală de acceptare sau de inacceptare și o pot exprima în mod diferit sau asemanător.A pretinde că mamele sunt în general înclinate spre supraprotecție sau indulgență, iar tații spre respingere sau autoritarism este o exprimare cu totul simplistă.O observare mai atentă scoate în evideță exemple care contrazic acest mod de a gândi.
În realitate nu există un monopol al acceptării sau al neacceptării care să revină unui părinte sau altuia. Pentru conturarea unei personalități de succes familia trebuie să colaboreze cu școala fapt ce va influența pozitiv procesul de educație al copilului pentru o civilizație democrată și liberă, care să-i confere posibilități multiple de afirmare.Indiferent de perspectiva din care am considera-o, familia îndeplinește un rol complex, juridic,economic, cultural și educativ.
O analiză a realității din școala de astăzi în intervalul de timp de după 1989 conduce spre o generalizare de ordin teoretic și anume aceea că metoda de lucru a familiei cu școala trebuie să aibă la bază unificarea întregului ansamblu de măsuri care contribuie la educația copiilor în spiritul drepturilor omului, pentru afirmarea deplină a personalității fiecăruia, portivit potențialului nativ și al mediului familial și social.
Familia constituie un rezervor de modele pe care le oferă copiilor, înlesnind astfel înserarea lor în cultura societății.Stăruind asupra modelelor în procesul de educație, M. Peretti subliniază:”formarea personalității nu e realizată prin cărți, școală, intervențiile autoritare ale tatălui față de copilul mare, ci se consolidează în urzeala relațiilor trăite în copilărie, adică în relațiile de comportament cu persoanele întâlnite zilnic, cu modul lor de a explica, de a comanda, de a cere, de a exprima sentimente, preocupări, preferințe”.
Capacitatea copilului de a capta și fixa imagini și impresii, de a trăi intens situații din viața reală depășește în mod obișnuit pe aceea a adultului. O explicație aacestei receptivități intense ar fi aceea că în cazul copilului , conștiința este departe de a fi saturată,totodată universul obiectiv care confruntă această conștiință păstrează în infinite detalii un acut caracter de noutate.
Foarte important este și cercul de prieteni ai copilului, grupul de joacă, un grup primar care, de fapt gravitează în jurul grupului familial. Aceste două grupuri oferă prima experiență de comportament social, aproape în aceeși măsură. Cu toate că funcția culturală a familiei stă la baza procesului de educare a copiilor, ea nu trebuie confundată cu funcția educativă.
Funcția educativă presupune o acțiune dirijată și are astfel caracter internațional. Operează prin exprimări esențiale active având ca finalitate integrarea eficientă a individului în societate,dar acest lucru nu se realizează prin însușirea cvasimecanică a unor modele, ci prin formarea după un anumit ideal de personalitate.Individul se definește ca personalitate în relațiile cu ceilalți indivizi, cu societatea în ansamblul ei. El trăiește și acționează având conștiința apartenenței la un grup.
De la dinamica personalității în plan individual trebuie să se treacă la dinamica în plan social. Acestă funcție nu se mărginește să tindă la asigurarea unui sistem de tehnici în relațiile dintre individ și societate care să dea acestuia din urmă minimul de stabilitate necesar pentru conservarea ei, ci urmărește crearea de individualități bine pregătite, care să aducă o contribuție maximă la transformarea și la progresul societății.
Rolul părinților este foarte important și trebuie să fie puternic prin fermitate, nu prin severitate sau brutalitate, prin răbdare și dragoste. Trebuie intensificat tot ceea ce este satisfăcător din partea copilului și raportate progresiv, impulsurile sale agresive folosind modelele. Astfel copilul să se regăsească în acest cadru și să prevadă reacțiile adultului de care este dependent.
Schimburile afective sunt necesare acestei construcții progresive a “personalitatii copilului”. Schema fundamentală a grupului familial, a creșterii copiilor se formează pe modelul relațiilor dintre părinți, pe modelul relațiilor dintre aceștia și copil. Sa constatat că cea mai mare parte dintre părinți educă așa cum au fost educați. Astfel, copilul încet, încet va avea intenția de a le face pe plac părinților, acceptând interdicțiile și trecând de la perioada lui de “nu”, la aceea de “da”.
Dacă tentativa de stăpânire a adultului asupra copilului este totală, fără spațiu de libertate, personalitatea acestuia va fi zdrobită sau chiar va risca să prelungească această perioadă de opoziție. Cu răbdare și fermitate făcându-se eforturi repetate de a-i spune care sunt interdicțiile și limitele, copilul va înțelege că cel care face regulile este adultul. Va trebui să înțeleagă că aceste reguli sunt valabile pentru toată lumea. Familia este cea care asigură hrana și îmbrăcămintea copiilor, timpul de joacă, condiții de odihnă, sănătatea.
Un program riguros de viață va avea urmări pozitive asupra dezvoltării fizice. Tot în familie copilului își formează primele deprinderi de igienă personală și socială, va fi obișnuit să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. In perioada pubertății, schimbările fiziologice produse în organism pun probleme noi pentru dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări perseverente și afectuoase, prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit.
V. Pavelescu scria: „Viața de familie oferă o nouă treaptă de maturizare și diferențiere afectivă, prin nota de respect față de autoritatea paternă și dragostea față de frați si surori…O familie dezintegrată, lipsită de afecțiune și încredere în copil este traumatizantă pentru copil și îl face să privească societatea cu teamă , neîncredere și suspiciune. Primele reacții de neadaptare, justificate de conștiința de a fi frustrat, se nasc în asemenea climat de dezechilibru , de tensiune și conflicte familiale”.
În familie copilul își însușește limbajul și corectitudinea în exprimare. Aceasta oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale-informații despre plante, animale, obiecte casnice, ocupațiile oamenilor. Familia se preocupă și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observație, memoria si gândirea. Părinții trebuie să dea explicații corecte copiilor să îi învețe să utilizeze dicționarul pentru însușirea corectă a explicațiilor.
Este binecunoscut faptul că o deprindere greșit formată este mai greu de înlocuit cu una corectă. În perioada școlară mică, familia vine în sprijinul școlii, susținând "gustul pentru citit" al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozității copilului de a citi, prin cumpararea unor cărți care să pună bazele unei mici biblioteci. Acestă activitate trebuie să devină b#%l!^+a?preocupare cotidiană fundamentală, întrucât contribuie la îmbogățirea vieții spirituale a fiecăruia dintre noi. Din păcate în concurența acerbă cu mijloacele mass-media, audio-vizuale, în ultimii ani a pierdut teren mai ales în rândul tinerilor.
Pentru ca apropierea de carte să devină o deprindere zilnică, iar plăcerea de a citi – o necesitate dorită și tăită, e necesar ca familia să se implice activ în apropierea copilului de miracolul cărții încă înainte de învățarea alfabetului. Familia constituie primul mediu de viață socială și culturală, iar prin valorile pe care le transmite copilului asigură premisele dezvoltării intelectuale morale și estetice.
Oferind copilului cartea de lectură părintele, prin provocarea acestuia de a povesti, de a comenta și de a aprecia ceea ce l-a impresionat, va realiza natural și firesc primul exercițiu de formare a judecății estetice. Părinții trebuie să-și ajute copiii la învățătură, dar ajutorul trebuie limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să efectueze temele copiilor.
Atitudinea părinților trebuie să fie una de mijloc să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele și purtarea acestuia. Orice greșeală a părinților, mai ales în cazul când este repetată des, duce la apariția unor trăsături morale negative, care se fixează cu timpul. In familie se formeaza cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate.
În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente, îi îndrumă să fie sociabili, să fie buni colegi și prieteni. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Formându-se aceste atitudini juste față de propria persoană se pot combate unele însușiri negative ca îngâmfarea, aroganța, egoismul.
Educarea acestor calități presupune combaterea izolării și a individualismului, a indiferenței față de om, a nesincerității și a necinstei. Una din cele mai frumoase calități care împodobesc personalitatea omului este modestia. Omul modest știe să-și aprecieze meritele la adevărata lor valoare, fără a face caz de ele și a căuta să-i pună în inferioritate pe alții. Modestia rezultă dintr-o mare exigență față de sine și din respect pentru calitățile celorlalți oameni. Copilul însă nu are posibilitatea să se autoaprecieze just și trebuie ajutat. Multe greșeli se fac tocmai pentru că părinții supraapreciază sau minimalizează calitățile copilului.
Obiectivitatea este absolut necesară, deși orice părinte este înclinat, într-o măsură mai mare sau mai mică să facă aprecieri subiective. Mulți părinți reușesc să- și cunoască și să-și aprecieze just copilul, încurajându-i calitățile reale și corectându-i greșelile. Cunoscându-l vor ști în ce direcție să acționeze pentru a preveni apariția unor însușiri negative (îngâmfarea sau sentimentul inferiorității, aroganța și îndrăzneala exagerată sau timiditatea).
Factorii familiali sunt ca proximitate și importanță cei mai importanți în dezvoltarea unei personalități armonioase, în securizarea fizică, afectivă și materială a copilului.Indiferent de modul de organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem de interacțiuni afective intense este apt de a reacționa la trebuințele copilului, de a participa și favoriza elaborarea personalității, a imaginii sale de sine și despre lume. Colaborarea școlii cu familia este o parte componentă a sistemului general al activității educative. Școala nu trebuie să corecteze singură greșelile de educație ale părinților, deoarece sistemul acesta nu poate duce decât cu greu la rezultate bune. Ceea ce îndreaptă școala poate să fie anulat de metodele greșite folosite în continuare de familie. Este nevoie de o unitate de exigențe și de măsuri, și aceasta face absolut necesară colaborarea dintre familie și școală.
Familia este locul de inserție a copilului în societate și în cultură, constituind mijlocul prin care copilul este introdus în viața umană și în cadrul în care se elaborează personalitatea sa proprie. Numeroase trăsături importante ale personalității se constituie după măsura situațiilor trăite de copii în sânul familiei. Atitudinile părintești determină pe copii să se diferențieze unii de alții destul de net pentru ca particularitățile pe care le prezintă să se manifeste clar și coerent în comportamentul curent sau în exprimările pe care subiecții înșiși le oferă prin unele teste de personalitate.
Personalitatea este întotdeauna unică și originală, aceasta întrucât fiecare pornește de la o zestre ereditară unică, singulară (cu excepția gemenilor univitelini care posedă eredități identice) și mai departe în câmpul existenței sociale, fiecare străbate un drum anume, încercând o serie de experiențe variate, intrând în anumite relații, toate având anumite efecte asupra cursului dezvoltării personalității. În realitate fiecare om are un mod propriu și concret de gândire și de simțire, totuși între oameni nu sunt numai deosebiri ci și asemănări. Se înțelege că asemănările nu sunt totale, iar tipurile nu reprezintă decât o schemă ce permite o grupare prin aproximație.
Specialiștii au investigat și investighează în continuare celula familială pentru a b#%l!^+a?construi adevărata imagine a grupului social, a funcțiilor pe care le îndeplinește, funcții dintre care cea mai importantă o constituie creșterea și educarea copiilor.
2.4.Comportamentul față de copil
Părinții constituie primul model social de influențare a copiilor, aceștia contribuind la formarea concepției despre viață, a modului de comportament și de relaționare a copiilor. Modelele educaționale adoptate de părinți pot avea influențe negative asupra dezvoltării personalității copilului.
Părinții trebuie să găseasca un echilibru în ceea ce privește organizarea și controlul copilului, cerințele adresate acestuia, precum și înlăturarea extremelor. Prin utilizarea unor strategii educaționale necorespunzătoare pot apare o serie de consecințe nedorite, în funcție de atitudinile părinților față de copil.
Astfel:
– Grija exagerată față de copii poate avea drept consecință înfrânarea initiațivei, limitarea libertății de acțiune și a independenței. Prin stabilirea unui program rigid pentru copil, fără ca acesta să fie consultat, se poate ajunge treptat la instalarea unei tendințe de subevaluare a propriilor sale capacități de a relaționa cu lumea, spiritul său de inițiativă dispare, putându-se instala o serie de temeri nejustificate, care conduc spre izolarea în sine și apariția unor complexe față de cei din jur.
– Severitatea excesivă însoțită de amenințări – atât verbale cât și fizice – își pune amprenta asupra formării personalității copilului. Forțarea acestuia de către părinți în realizarea diverselor sarcini, care pot fi copleșitoare, cu scopul de a obține performanțe, de a fi special, îl priveaza pe copil de bucuriile perioadei copilăriei, instalându-se în felul acesta oboseala cronică, ca urmare a epuizării resurselor energetice. Copilul poate manifesta o atitudine de apatie și indiferență față de ceea ce trebuie să întreprindă, precum și față de persoanele din jur, revoltându-se.
– Părinții care își superprotejează copiii, manifestând grijă și afectivitate într-o manieră exagerată, contribuie la crearea unei rupturi între imaginea de sine a copiilor și posibilitățile lor reale. Astfel, se pot contura atitudini de subevaluare sau supraevaluare a propriilor posibilități și tendințe de dominare a celor din jur.
– O altă strategie educativă cu influențe negative este cea practicată de părinții care își lasă copiii liberi, fără a exercita nici un control asupra lor. Dat fiind faptul că părinții au puțin timp la dispoziție, copiii au libertate deplină în organizarea programului și în alegerea tipului de activități pe care doresc să-l desfășoare.
Pe lângă strategiile educaționale exercitate, și conduită parentală (unitară și contradictorie) are efecte asupra personalității copiilor. Conduita unitară constă în faptul că ambii părinți manifestă constant aceeași atitudine în ceea ce privește educația copiilor. Totuși, strategia educativă corespunzătoare adoptată de cei doi părinți oferă copilului un climat securizant în care să se dezvolte armonios.
Când părinții adoptă comportamente diferite, putem vorbi de o conduită contradictorie în exercitarea influențelor educative asupra copiilor. Astfel, unul dintre părinți poate fi hiperautoritar, în timp ce celălalt poate fi tolerant. Atât în rândul mamelor, cât și al taților pot fi întâlnite câteva profile de comportament parental: tiran, dominator, prieten, demisionar. Astfel, prin combinație pot ieși diverse profile de influență educațională care pot crea o serie de efecte educative total diferite.
Copilul are nevoie de un climat familial echilibrat, în care să se simtă în siguranță. Acest lucru este posibil dacă părinții sunt atenți la nevoile copilului, dau dovadă de înțelegere, sunt calmi și afectuoși, se ocupă de educația lui, interesându-se de evoluția lui la școală, participă la evenimentele din viața copilului. În același timp, părinții trebuie să dea dovadă de fermitate, să stabilească limite, să nu lase copilul să facă tot ce vrea.
Pe lângă nevoile de bază ale copilului (hrană, îmbrăcăminte, locuință, îngrijire medicală, educație, joacă), satisfacerea nevoilor emoționale este foarte importantă pentru devoltarea armonioasă a personalității.
Dintre acestea menționez câteva:
Dragoste – copiii au nevoie de dragoste – atunci când sunt fericiți și când sunt triști – adică tot timpul. Aceasta înseamnă să ascultăm copilul când își exprimă gândurile și sentimentele, să-i acordăm atenție când are nevoie de aceasta, presupunând atingere adecvată (mângâieri, îmbrățișări, săruturi), însoțită de afecțiune (zâmbet, cuvinte de încurajare, apreciere, exprimarea încrederii în el). Alternarea comportamentelor de manifestare a dragostei cu cele abuzive sau de neglijare fac ca dragostea să nu mai fie percepută ca atare , aparând neîncrederea și sentimentul de respingere.
Onestitate – copiii au nevoie de a cunoaște oamenii și de a avea încredere în ei. ?Minciuna sau adevărul spus pe jumătate îl fac pe copil să fie confuz.
Respect – tratați copilul ca pe o persoană valoroasă, lăsați-l să facă alegeri. Explicați-i motivele pentru care trebuie să ia anumite decizii, nu i le impuneți fără a-l ajuta să înțeleagă motivul pentru care acestea sunt importante. Folosiți un limbaj marcat de respect, de tipul: mulțumesc, iarta-mă.
Înțelegere – ascultați copilul când vorbește și încercați să vedeți lucrurile și din perspectiva lui. Copilul are nevoie să fie înțeles.
Acceptare – chiar și atunci când greșește nu respingeți copilul, acesta are nevoie să fie acceptat ca persoană (ajutați-l să înțeleagă că respingeți comportamentul sau și nu pe el).
Răbdare – copiii au nevoie de timp pentru a-și însuși unele comportamente (pentru aceasta au nevoie de exerciții și explicații).
Corectitudine – copiii trebuie să cunoască regulile, iar aplicarea lor să fie constantă și corectă, odată ce acestea ce au fost stabilite.
Constanta – comportamentul adultului trebuie să fie constant în timp și în diferite situații. Schimbarea regulilor îl face pe copil să fie confuz și nesigur și îi transmite mesajul că respectarea lor nu este atât de importantă.
Timp – copilul are nevoie de atenția și compania părinților. Alocați-vă timp să-l învățați, să-l ascultați, să vă jucați cu el, să-i citiți, să vorbiti cu el, să va plimbați împreuna cu el. O să constatați că petrecând mai mult timp cu copilul veți aprecia mai mult acest lucru și vă va fi mai ușor să renunțați la alte activități care iau mult timp, dar care nu sunt la fel de importante.
Atitudinile pe care le au părinții față de copii pot influența evoluția viitoare a acestora stimulând-o sau, din contră, frânând-o. Un climat familial lipsit de securitate emoțională va genera o percepție asemănătoare despre realitatea socială, copilul manifestând reținere și dificultăți de relaționare, nefăcând față unui mediu pe care îl percepe ca fiind ostil.
De asemenea, criticile frecvente și nejustificate au efecte negative asupra încrederii în sine, copilul subestimându-și propriile forțe. De asemenea, exagerarea laudelor și complimentelor pot genera stări depresive, în cazul în care copilul nu reușește să atingă scopurile înalte pe care și le-a propus pornind de la supravalorizarea posibilităților efective pe care le are. Apariția discrepanțelor între posibilitățile reale ale copiilor și așteptările părinților constituie sursa complexelor, frustrărilor precum și formării unei imagini de sine deformate.
Concluzionând, personalitatea viitorului adult este determinată de modul în care părinții înțeleg să-l educe și să-l formeze. Pentru o dezvoltare armonioasă părinții trebuie: să creeze posibilitatea dezvoltării normale a copilului, asigurându-i acestuia sentimentul siguranței prin oferirea de dragoste necondiționată (copilul trebuie sa aibă conștiința că aparține cuiva, că există cineva căruia îi pasă de el), să ofere copilului dreptul la reacții proprii (la bucurie, tristețe, furie), să pună interdicții cât mai puține – dar importante, să conștientizeze punctele tari și cele slabe ale copilului, să nu îl mintă, să aibă încredere unul în celălalt, copilul sau nu trebuie să fie ideal, să știe că pedepsindu-l pe copil, nu-l învăța decât evitarea pedepsei, să-și trateze copilul așa cum ar dori să-l trateze el (reciprocitate). Copilul nu este proprietatea părintelui ci un om care va deveni autonom.
2.5. Dezvoltarea și educarea copilului în familie
Un motiv major pentru care s-a dezvoltat învățământul preșcolar a fost prevenirea eșecului școlar, în special în clasa I, datorat insuficienței educații în mediul familial sau neconcordanțelor dintre educația din familie și cea din școală.
Copilul învață în mod spontan. Mediul în care trăiește îi oferă ocazii de învățare, părinții îl învață tot timpul ce nume au lucrurile și ființele, la ce sunt folositoare, cum trebuie desfășurate diferite activități. Grădinițele desfășoară educația după programe alcătuite pe criterii științifice și în mod sistematic, atât cât permite vârsta copiilor, dând atenția necesară tuturor aspectelor importante ale dezvoltării.
Părinții pot deveni mai buni educatori dacă se informează corect asupra procesului de învățământ din gradiniță și asupra evoluției copiilor lor. Anchetele în rândul părinților și observația arată că aceștia neglijează multe dintre aspectele dezvoltării copilului, că unele metode și tehnici de învățare pe care le folosesc sunt slab productive sau greșite. Prin parteneriatul educativ dintre părinți și educatoare este bine să se stabilească un program unitar de educație, cu obiective, cu performanțe așteptate clare, cu conținuturi și mijloace adecvate.
a?
Hrănirea necorespunzătoare a copilului poate afecta dezvoltarea lui generală, inclusiv intelectuală. Hrana adecvată, diversă, proaspătă, pregătită și servită în așa fel încât să fie ușor de consumat de un copil mic, favorizează creșterea.
Somnul necesar copilului de 3-6 ani este de 10-13 ore pe zi, dintre care 1-2 ore somnul de dupa-amiază. Un copil care doarme destul este vioi dimineața și nu este foarte obosit la prânz. Somnul nu trebuie considerat o pedeapsă, iar părinții trebuie să stea cu copilul la început, să-i citească o poveste.
Mișcarea este starea obișnuită a copilului. Maturizarea și formarea deprinderilor, mai mult spontană, prin acomodare la provocările mediului, îl fac să dobândească nivelul motric specific vârstei. Părinții îl ajută uneori să învețe mișcările, demonstrându-i-le și explicându-i-le.
Jocul, activitate practicată la toate vârstele, este pentru copilul preșcolar activitate fundamentală. Toate progresele sale fizice, intelectuale, afective, sociale sunt explorate și consolidate prin joc. Părinții care se joacă împreună cu copiii, slăbind cenzurile și micșorând distanțele, își îmbunătățesc comunicarea cu copiii, dau acestora încredere în valoarea lor, sunt iubiți.
Cunoașterea de sine, a oamenilor și a mediului sau fac din copilul de 3-6 ani o persoană care trece deseori, cu înțelegerea și prin activitatea sa, granițele familiei. Părinții pot contribui mult la menținerea interesului pentru cunoașterea mediului, formarea de atitudini pozitive față de mediul în care trăiește.
Pentru dezvoltarea și creșterea armonioasă a copilului, părintele trebuie să fie calm, iubitor, plin de bun-simț și disponibil. Copiii sunt diferiți. Ei nu au nici același temperament, nici aceleași gusturi, iar dezvoltarea lor nu este egală în toate domeniile. De aceea, părinții nu trebuie să fie nici orgolioși, nici neliniștiți dacă achizițiile sau dezvoltarea copilului lor, la o anumită vârstă, nu coincid cu premisele descrise de unii specialiști. Așadar, este esențial să respectăm și să susținem fiecare copil în ritmul său, în transformarea sa progresivă în funcție de nevoile sale.
„Educația copiilor se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât și în cadrul activităților extrașcolare, un rol important fiind deținut de familie”.
Între factorii educației, familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educația începe în familie, unde se formează "ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter" –după cum spunea Loisel. Familia își aduce contribuția în toate sectoarele educației, aici copilul făcându-și "ucenicia" pentru viață, cea morală rămânând însă esențială prin substanța pecare i-o imprimă familia.
Atmosfera afectivă din familie are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie. În primii ani de viață copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacții emotive care vor determina direcționarea activității și aptitudinilor de mai târziu.
Întotdeauna ambianța, climatul din familie influențează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: "Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ce nu vreți să imite".
Dacă părintele va fi mereu ocupat, neatent, obosit, neavând dispoziția sufletească nici timpul necesar să îl asculte pe copil, firul comunicării se rupe iar copilul se va simți neglijat, respins în așteptările sale. Va căuta răspunsuri în altă parte sau nu va mai căuta deloc. Rolul părintelui în existența copilului este fundamental, dar numai în măsura în care elgăsește forța și secretul de a lansa pe traiectoria vieții un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun și, prin aceasta, predispus la o anume fericire.
Se spune că "profesia" de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toți membrii comunității, însă puțini sunt cei care se străduiesc s-o învețe sistematic, să-și pună probleme și să încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale
Pentru o bună educație a copilului este necesară conlucrarea familiei cu grădinița, iar apoi cu școala. Apreciem că buna cunoaștere a ceea ce copilul trebuie să primească și primește concret din partea familiei, conjugată cu o muncă metodică pe baze științifice, din grădiniță, în condițiile unei bune colaborări permanente dintre familie și grădiniță, al unei îndrumări suficiente a familiei reprezintă pârghii de bază în munca de formare a preșcolarului. Premisa de la care trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea și competența în munca educativă.
O cunoaștere suficientă a ambelor părți este dată de o apropiere cu dublu sens familie-grădiniță, grădiniță-familie, apropiere care să corespundă interesului celor două instituții: educația timpurie pentru viață a copiilor. Stabilirea unui program comun de educație în grădiniță și în familie, fixarea unor sarcini ale educației în familie care să susțină, să întărească și să întregească munca educativă din grădiniță sunt condiții de asigurare a unei unități de vederi a grădiniței și familiei.
De reținut că: faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine; deprinderile și convingerile "creionate" acum constituie baza modului de acțiune în viitor; atitudinile și comportamentele adulților cu care vin în contact (îndeosebi ale părinților) vor fi primele modele copiate cu fidelitatede către copii.
CAPITOLUL III
GRĂDINIȚA ȘI FAMILIA
3.1.Parteneriatul – o formă eficientă de optimizare aprocesuluiinstructiv- educativ
Preșcolaritatea este perioada formării inițiale a personalității, perioada apariției primelor relații și atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice a copilului. În locul dependenței copilului de impresiile externe, în locul instabilității și fluctuației emoționale, în preșcolaritate vom întâlni detașarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare și stabilizare a comportamentelor, fapt posibil datorită modificărilor esențiale care se produc în structura activității psihice.
De un real folos în formarea personalității este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care copilul, asimilându-și rolul își asimilează implicit și relațiile interioare de comportament incluse în rolul respectiv. La fel de importante pentru formarea personalității preșcolarului sunt și stilurile comportamentale parentale.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției individului. Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat la maturizare”(H. Pierot), deosebit de receptiv la influențele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat și modelat, iar fundamentarea personalității sale se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care concentrează primul său univers afectiv și social. Trăsăturile și coordonatele personalității se cristalizează în raport cu modelul și natura situațională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său familial, iar atitudinile părinților au consecințe durabile asupra personalității, în formare, a copilului.
La vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitație, acesta raportându-se permanent la persoana adulților. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea și tipul relațiilor copil-părinți vor marca profund evoluția viitoare a copilului.
După familie, grădinița constituie prima experiență de viață a copilului în societate.. Această instituție îl așază într-un cadru nou prin dimensiunile și conținutul său. Aici copilul ia cunoștință cu activități și obiecte care-i stimulează gustul pentru investigație și acțiune, îl provoacă să se exprime și îi propune, incipient, angajarea în relațiile sociale de grup. Adaptându-și metodele la formele particulare ale vieții mentale ale copilului, grădinița încearcă să răspundă specificului activității fiecărei vârste și să identifice mijloacele și activitățile necesare pentru o dezvoltare complexă a forțelor infantile în vederea maturizării lor.
Copilul preșcolar începe să-și definească treptat începutul personalității sale. În cadrul grupei el trăiește prima experiență a vieții în colectivitate, a vieții sociale, alta decât familia. De la intrarea în grădiniță copilul realizează o adaptare la un anumit ritm al vieții cotidiene. Este vorba de încadrarea și respectarea unui anumit program.
Educația făcută de primii educatori – părinții – ca și cea a grădiniței, se răsfrâng asupra tuturor laturilor personalității copilului, în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale acestuia. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, cresc și trebuințele și dorințele lui. În același timp și grădinița, ca primă instituție care se conduce după principii și metode științifice, contribuie la formarea și dezvoltarea copilului. Investită cu această nobilă și plină de răspundere sarcină, educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilitățile intelectuale, precum și particularitățile lui temperamentale și caracteriale.
Educatoarea se preocupă de socializarea preșcolarului prin integrarea în mediul grădiniței, dar îi oferă prilejul să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile grădiniței, în instituții și la locurile de muncă ale părinților. În acest timp, aceasta poate observa cum se comportă copiii nu numai la grădiniță ci și în afara grădiniței. Având în vedere particularitățile lor de vârstă și ținând seama de temperamentul lor, educatoarea va putea acționa diferențiat astfel încât eficiența demersului său educativ să fie optimă. Treptat și cu răbdare, cultivându-le încrederea în propriile posibilități, folosind jocul și jucăria, educatoarea participă la dezvoltarea personalității copiilor.
Pentru a răspunde standardelor impuse de comunitate în ceea ce privește valorile și responsabilitățile familiei, vis-a-vis de personalitatea copilului, asistăm la dezvoltarea unor inițiative de organizare a unor cursuri sau programe pentru părinți, majoritatea susținându-se în cadrul grădiniței de către educatoare. Aceste cursuri sau programe încearcă să răspundă experiențelor părinților sau viitorilor părinți în ce privește abilitățile necesare creșterii și educării copilului.
Cu intenția ca fiecare copil să beneficieze de educație și instrucție conform posibilităților și particularităților sale, părinții trebuie antrenați în acest demers. Astfel, se pot comunica părinților concluziile observațiilor făcute, atrăgându-le atenția asupra părților bune ale personalității copiilor, dar și asupra aspectelor ce trebuie înfrânate, stopate, ori călăuzite spre altă direcție.
Familia îl pregătește pe copil pentru integrarea în grădiniță, orientându-l spre lumea cunoașterii, a activităților curente, inițiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susținere afectivă, fără un ansamblu de activități, de achiziții și experiențe, întâlnirea copilului cu grădinița va fi cu atât mai violentă, iar procesul de instrucție și educație ar deveni inoperant.
Se știe că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umană, ce asigură menținerea continuității biologice, culturale a societății, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranței, menținerii și dezvoltării personalității.
Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este și prima bază de lansare a lui în lume. Pentru a-și îndeplini acest rol familia trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în ea.
Familia este primul inițiator sociocultural al copilului. Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltării intelectuale, morale, estetice, fizice și sociale ale copilului. Modul de exercitare a rolului părinților, reglarea raporturilor dintre membrii familiei, grija față de bunurile comune, organizarea vieții de la micile treburi gospodărești la activitățile recreative și creative, atenția care se acordă fiecărui membru al familiei sunt percepute și trăite de copil în mod diferit, la fiecare vârstă.
După numărul și ierarhia membrilor familiei care-i alcătuiesc o anume constelație, fiecare familie se impune ca o matrice a devenirii personalității fiecărui membru al său. În interrelațiile dintre părinți și copii, singura atitudine părintească validă este cea de acceptare, de respect față de personalitatea în formare a copilului, față de sentimentele și nevoile sale. Atitudinea părinților trebuie modelată în raport de vârsta și temperamentul copiilor, de la dragoste, protecție, acceptare și îndrumare către cooperare, angajare reciprocă la viața familială cu recunoașterea unei minime independențe.
Familia trebuie convinsă că o bună educație în familie, și nu numai, depinde de stilul de viață al acestei, iar măsurarea efectelor influențelor educative în funcție de timpul acordat de părinți copilului este o practică greșită. Întotdeauna ambianța, climatul de familie, prin elementele sale concrete, influențează în raport cu natura sa, personalitatea copilului. b#%l!^+a?
Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianța și climatul acesteia și de înclinația către imitație a copilului, se adresa părinților: „Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârșiți vreo faptă pe care i-ați prezentat-o drept o greșeală când a comis-o, el cu siguranță se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră și se va pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veți putea atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greșeala.”
Activitatea cu părinții, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului in programul educativ din grădiniță, poate deveni un start bun pentru a crea părinților respect de sine, încredere în competențele lor, făcându-i mai buni.
Grădinița este prima treaptă a sistemului de învățământ, de aceea susțin ideea de a implica părinții în programul educativ încă de la început, căci doar așa își vor forma deprinderi de parteneriat cu grădinița si, implicit, cu educatoarea.
Parteneriatul grădiniță-familie se referă la construirea unor relații pozitive între familie și grădinița, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceștia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinții.
Toți părinții au nevoie de informații de bază referitoare la copiii lor. Ei trebuie informați despre scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor și trebuie implicați în luarea deciziilor. Părinții trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar și cu percepția pe care o are grădinița despre calitățile și problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în care își pot ajuta copiii acasă, căci sunt părinți care oferă copiilor sprijin suplimentar în învățare.
Parteneriatul, asigurarea coerenței influențelor educative și ale tuturor factorilor care acționează asupra copiilor este un deziderat major și trebuie să se realizeze. Problemele pe care le implică acest domeniu sunt multiple. Copiii care vin in grădiniță pot avea dificultăți de adaptare, atât în sensul socializării, cât și din punct de vedere intelectual, estetic, fizic.
Cauzele acestora se pot identifica de către educatoare, împreună cu părinții. Atât părinții copiilor cu dificultăți, cât și ai celor cu dezvoltare firească, este bine să fie consultați pentru a stabili programe educative, în care să se implice și familia.
Parteneriatul dintre grădiniță și familie cunoaște numeroase forme în care activitatea propusă conduce la creșterea și educarea copilului prin armonizarea celor doi factori educativi: ședințe cu părinții – în care sunt prezentate principalele aspecte ale activității grădiniței; mese rotunde; propaganda vizuală – afișarea diverselor materiale pe teme de educație, în special materiale ce arată activitatea copiilor; vizitarea grădiniței de către părinți; participarea la activități, plimbări, excursii, alături de copiii lor, serbări.
Grădinița nu poate face minuni, iar educația dată în această instituție nu va avea rezultate bune, dacă nu se va sprijini și nu va colabora cu familiile copiilor.
În concluzie, putem spune că reușita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare prodigioasă dintre doi factori educaționali de bază: grădinița și familia. De aceea, în cadrul acestui parteneriat coresponsabil dorim să descoperim cheia unității de acțiune ce deschide porțile succesului educațional.
3.2. Implicarea familiei în parteneriatul cu grădinița
P. Popescu Neveanu spune următorul lucru ”pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității propriilor copii se menține toată viața”. Adulții trebuie să fie discreți în conversațiile lor. Experiența în grădinițe a arătat că interacțiunile care au loc, formal sau liber, între educatori și părinți stabilesc tonul pentru implicarea viitoare a părinților.
Așa cum afirma Holland ”dacă educatorii trebuie să încurajeze participarea părinților, ei trebuie să inițieze eforturi active, personale, persistente, flexibile și sigure de comunicare cu părinții. Educatorii trebuie să creadă că sunt parte integrantă a programului educațional și să se aștepte ca părinții să participe la acestea.” (pg.126). Dacă copilul va fi educat în spiritul unor percepte morale sănătoase, îi va fi insuflată dragostea de muncă încă din primii ani ai copilăriei. Și munca intelectuală este apreciată de către părinți: de exemplu copilul colorează 2 pagini și i s-a cerut să coloreze doar o figurină. Astfel el trebuie recompensat într-un anume fel pentru a-i stimula activitățile următoare.
Climatul familial este trăit de copil cu intensitate și de aceea „modelul unui tată ori mamă” este întotdeauna urmat și urmărit. Existența unui program de muncă, apoi activ în gospodărie a părintelui va genera existența unui climat de muncă (după program) a copilului viitor adolescent.
Prin încheierea parteneriatelor cu părinții, aceștia sunt încurajați să ia parte la b#%l!^+a?planificarea și derularea programelor educative pentru copii, ceea ce implică o responsabilizare și o eficiență sporită. Astfel, părinții au posibilitatea să-și cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare în viața de grup, pot înțelege mai bine rolul lor educativ. Printre obiectivele principale ale colaborării dintre instituțiile educative și familie putem aminti: înlăturarea factorilor perturbatori în cadrul comunicării grădiniță – școală – familie; creșterea gradului de implicare a părinților în toate activitățile școlare și extrașcolare; schimbarea mentalității neadecvate a unor părinți față de grădiniță / școală; cunoașterea de către părinți a posibilităților și nevoilor psiho-fizice ale copiilor; învățarea unor deprinderi și tehnici de muncă intelectulală sub formă de activități comune elevi – părinți – cadre didactice.
Majoritatea părinților au nevoie de informații de bază referitoare la copiii lor. Ei vor să fie informați despre scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor și doresc să fie implicați în luarea deciziilor. Părinții vor să fie la curent cu progresele copilului.
Pentru realizarea parteneriatului cu părinții este esențial ca:
părinții să fie priviți ca participanți activi, care pot aduce o contribuție reală și valoroasă la educarea copiilor lor;
să se recunoască și să se valorifice informațiile date de părinți referitor la copii;
părinții să ia parte la adoptarea deciziilor referitoare la copiii lor;
responsabilitatea să fie imparțită între părinți si educatoare;
părinții să facă parte din comitetele de părinți;
să ajute la continuarea programului educativ acasa;
să urmarească în mod regulat progresul copiilor lor;
să ia parte, să sprijine activitățile extrașcolare organizate împreuna cu educatoare.
Datorită diferențelor de scopuri, resurse, pregătire, valori, nevoilor diferite, percepții, atitudini, de foarte multe ori exista posibilitatea aparitiei unor conflicte între părinți și educatoare ce pot fi determinate de: o slaba colaborare; lipsa de informații; intoleranța la stilul de viață al celuilalt, la opiniile sau chiar la prezența fizică; neacceptarea unor diferențe de pregătire, condiții sociale, morale, religie, nationalitate; lipsa unor preocupări în sensul construirii relațiilor de colaborare; numărul limitat al întâlnirilor dintre educatoare și părinti; neclaritate în rolurile fiecăruia și în responsabilitățile ce le revin, disponibilitatea redusă a părinților de a participa la activități, gradul scăzut de interes al unor părinți față de educație și evoluția copilului.
În contextul actual, societatea necesită modificări de formă și de fond la nivelul tuturor subsistemelor. Învățământul, asumându-și o nouă perspectivă de dezvoltare și funcționare, de ajustare la noile cerințe sociale, traversează o perioadă complexă de restructurare și optimizare a procesului educațional, care vizează nu numai instruirea elevului, dar și transformarea acestuia în actor al propriei formări prin intermediul colaborării școlii cu familia și comunitatea. Actualmente, colaborarea agenților educativi în cadrul unui parteneriat educațional (PE) eficient reprezintă o prioritate a politicilor educaționale orientate spre sporirea calității educației.
Un proces educațional poate fi considerat eficient, uman și democratic doar în cazul în care, pe lângă succesele obținute în instruirea elevilor și respectarea drepturilor copilului, va include o colaborare permanentă între părinți-elevi-învățători și actorii comunitari, centrată pe integrarea optimă a copilului în societate.
Dacă actorii sociali vor manifesta interes și abilități organizatorice de a influența aspectul cel mai important, dar și dificil, formarea integrală a personalității umane printr-o colaborare benevolă, sistematică de valorificare a potențialului sociocultural, vom fi în stare să soluționăm problemele ce țin de nivelul de formare a culturii civice, a unui mod sănătos și responsabil de viață, de ocrotire a mediului, de promovare a valorilor moral-etice. A-i face pe părinți să devină coparticipanți la întregul proces educațional reprezintă o sarcină primordială a școlii.
O colaborarea eficientă a școlii cu actorii sociali este în funcție de instituția de învățământ, de poziția civică a acestora, de competența lor de a iniția și desfășura acțiuni parteneriale în scopul susținerii eforturilor de a instrui tânăra generație pentru a se integra în societate. Parteneriatul educațional, acceptat teoretic și declarativ de toți actorii sociali, este o problemă dificilă la nivel praxiologic. Pentru a redresa situația, este necesară o muncă asiduă de cercetare în scopul stabilirii și fundamentării teoretice a acțiunilor practice de optimizare a colaborării școlii cu familia și actorii comunitari.
Noile realități și condiții de mobilitate excesivă a oamenilor, dezintegrarea familiilor datorată muncii peste hotarele țării, situația economică precară, restructurarea și optimizarea școlii, necesită răspunsuri concrete cu privire la delimitarea funcțiilor parteneriatului, precizarea conținutului educațional și mecanismului de funcționare optimă a acestuia.
b#%l!^+a?
3.3. Educarea părinților pentru un bun parteneriat grădiniță-familie
Educația părinților poate fi etapizată pe două paliere mari:
– educația viitorilor părinți prin: introducerea unor cursuri de educație sexuală, educație pentru viața de familie etc.;
– educarea părinților care au deja copii în funcție de nevoile acestora. Dacă pentru copiii mici pot fi urmate cursuri privind îngrijirea și dezvoltarea copilului mic, aspecte medicale, juridice etc. pentru părinții copiilor adolescenți pot fi introduse cursuri referitoare la caracteristicile psiholgice ale adolescenților, riscuri și modalități de comunicare cu adolescenții etc. Informarea și formarea părinților în ceea ce privește școlaritatea copilului presupune, cel puțin, ca fiecare părinte să cunoască: obligațiile legale privind educația copilului, drepturile de care dispune pentru educația copilului, importanța atitudinii lui pentru reușita școlară a copilului, metodele de colaborare cu școala.
Parteneriatul grădiniță – familie își propune schimbarea mentalității părinților, a atitudinilor și comportamentelor acestora.
Părinții trebuie să fie buni ascultători și să găsească timpul necesar pentru a comunica cu copilul. Când copilul dorește să comunice ceva, părintele trebuie să întrerupă orice activitate, acordându-i atenția cuvenită, renunțând la atitudinea dominatoare. O slabă comunicare poate crea probleme emoționale, copilul pierzându-și încrederea în adulți și retrăgându-se într-o lume a sa. Poate avea loc o scădere a performanțelor școlare ca pedeapsă involuntară pe care copilul o aplică părintelui prea ocupat, manifestând tulburări de comportament, iar în unele cazuri ajungând să-și manifeste suferința în mod violent.
Observând efectele negative ale lipsei de comunicare, dar și satisfacțiile pe care le au părinții care reușesc o bună comunicare cu propriii copii, s-a concluzionat că pentru a avea un copil „bun” trebuie să depui o muncă susținută și nicidecum să-ți neglijezi copilul în favoarea b#%l!^+a?altor preocupări.
Cunoașterea copilului este o necesitate, părintele are obligația să cunoască temperamentul copilului, pentru că educația trebuie individualizată în funcție de temperamentul și reactivitatea lui. În perioada copilăriei, temperamentul se află în forma lui nativă, dar treptat se modelează, pe măsură ce educația din familie și școală își spune cuvântul.
Este important ca părintele să știe că mediul de viață și educația sunt factori esențiali în dezvoltarea copilului. În orice familie, copiii au nevoie de multă iubire, grijă și atenție. Ei se simt iubiți și în siguranță când sunt ascultați fără să fie certați. Dacă „li se tot face morală și nu vor fi ascultați, ei vor începe să-și ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de nevoia de dragoste. Autoritatea părintească nu se realizează prin forță și brutalitate. Ea este rezultatul firesc al unor relații echilibrate, morale și umane. O autoritate firească duce la relații de destindere și atașament, o falsă autoritate duce la o relație tensionată, la conflicte permanente.
Autoritatea părintească trebuie să fie suplă, fermă și să se adapteze vârstei. Ea presupune un climat de afecțiune și dreptate, stăpânire de sine, înțelegere și spirit de colaborare între copil și părinte. Familia are un rol important în parcurgerea cu succes de către elevi a diferitelor trepte de învățare. Anumiți factori familiali duc la nereușita școlară, cum ar fi: dezorganizarea familiei, lipsa de supraveghere, interesul redus al părinților pentru pregătirea școlară a copiilor, lipsa legăturii părinților cu școala și starea materială precară.
Formarea personalității copilului implică și rezolvarea unor situații conflictuale și frustrante. Pentru copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinților când unul e contra celuilalt. Este important să-i vadă pe părinți că își soluționează diferențele de opinie în mod ponderat. Stările conflictuale în lanț dintre copil și părinți sau dintre părinți îl fac pe copil să-i fie teamă, să mintă, să părăsească domiciliul, să vagabondeze, să fure. În aceste cazuri, părinții nu trebuie să-și reproșeze unul altuia deficiențele pe care le au copiii lor, fiindcă ambii părinți trebuie să colaboreze în educarea lor.
În cadrul familiei întâlnim coabitarea unui număr mare de membri, aparținând mai multor generații, cu temperamente și interese diferite, cu atitudini și mentalități proprii unor diverse niveluri de viață și cultură. Orice familie trebuie să se bazeze pe afecțiunea mutuală și consens între toți membrii ei. Unitatea de vederi între bunici și părinți privind educația va duce la realizarea și întărirea unității lor. Copilul are încredere în părinte, dar aceasta să fie susținută prin fapte și prin ținută.
Relația școală-familie trebuie privită de părinți ca fiind un factor al dezvoltării copilului. Prima zi de școală este cea mai importantă sărbătoare din viața copilului și a familiei. Trecerea de la joacă la lecție cere concentrare, eforturi de voință și de răbdare din partea copilului. De aceea, este bine ca părintele să-i fixeze un program zilnic cu o siestă recreativă sau somn, teme și activități care-i plac. Cel mai bun îndemn pentru lecție este climatul familial, unde părinții muncesc cu voie bună. Prin acest regim zilnic familia va contribui la formarea deprinderilor de muncă independentă și a spiritului de inițiativă.
Familia are rolul și de a-i educa pe copii pentru viață, zilnic să frecventeze cursurile școlare, pentru a asimila ușor și integral cunoștințele, să fie mereu punctuali la școală. Un copil este cu atât mai bun la școală cu cât părintele se implică mai mult în activitatea lui. Niciodată părinții să nu facă comparație între copiii lor și alți copii, prieteni sau frați când este vorba de învățătură, fiindcă la unii vârsta cronologică este egală cu vârsta mentală, iar la alții este diferită. Pentru a-l ajuta să iubească învățătura, fiecare părinte să se concentreze asupra a ceea ce face copilul corect, să-l ajute să-și exprime plăcerea pentru lectură (cărți, reviste, ziare), fiindcă ele reprezintă sursa de informație.
În ceea ce privește familia, se diferențiază trei grupe de greșeli educative ale părinților: grija excesivă, severitate excesivă și indiferență. În familiile cu părinți hiperprotectori, copiii sunt neliniștiți, fricoși, dependenți, greu adaptabili. În cazul în care avem de-a face cu părinți inconsecvenți, oscilanți, care trec de la asprime exagerată la exces de protecție, îngăduință și răsfăț, copiii au dificultăți în comportare, tulburări de echilibru emoțional și afectiv.
Unii părinți țin neapărat să-și vadă realizate prin copii propriile lor aspirații, dorind chiar să le impună o anumită profesie. Din această cauză școlarul intră în conflict cu posibilitățile lui de efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercusiuni de natură psihică. La fel de grav este și dezinteresul față de educația copilului.
În cazul în care tatăl este prea exigent, iar mama prea indulgentă, nu se poate realiza educația, în subconștientul copilului născându-se opoziția tată-mamă. Atunci când ambii părinți sunt exagerat de severi, climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forțele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau dimpotrivă, se va lăsa pedepsit pentru orice.
Părintele este pentru copil și un bun educator, el trebuie să-i stimuleze efortul, spontaneitatea, fantezia, inițiativa, independența, încrederea în sine. Pentru aceasta părinții ar trebui: b#%l!^+a?
– să-și cunoască bine copilul, observându-l și antrenându-l de mic în activități, ținând cont însă de posibilitățile lui psiho-fizice;
– să asigure copilului în casă un spațiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să poată experimenta, citi și visa sub supravegherea părinților;
– să-i permită să se antreneze în activitățile extrașcolare pentru a-și satisface trebuințele de activitate și de cunoaștere;
– să-l sprijine în menținerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea școlară și timpul afectat pentru activitățile de tip „pasiune”;
– să-i ofere modele ale unor tineri și adulți cunoscuți care s-au afirmat prin învățătură și comportare demnă;
– să continue munca educativă sprijinind concret copilul în depășirea dificultăților.
Metoda cea mai adecvată pentru educația copilului este dialogul, care poate avea loc în orice împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă etc.
Copilului îi place să i se acorde multă atenție, astfel el putându-se afirma. O educație sănătoasă îl face pe copil să devină deschis la nou, creativ, adaptabil, comunicativ, cooperant și tolerant, responsabil, competent, demn, împlinit și fericit. Credem că putem ajunge la aceste finalități prin educarea integrată, parteneriat educațional, motivare individualizată și pregătirea continuă a elevului pentru viață. Părinții trebuie conștientizați că singura investiție de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiția pentru mintea și sufletul acestuia.
3.4. Forme de organizare ale relației grădiniță-familie
Colaborarea grădiniței cu familia se realizează în diferite forme:
a) Comitetul de părinți se alege în fiecare an în adunarea generală a părinților preșcolarilor clasei, convocată de educator, care prezidează ședința. Comform articolului 46 din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, comitetul de părinți al clasei se compun din trei persoane: un președinte și doi membrii. (art. 46, al. 3). Educatorul clasei convoacă adunarea generală a părinților la începutul fiecărui semestru și la încheierea anului școlar.
De asemenea, educatorul sau președintele comitetului de părinți al clasei pot convoca adunarea generală a părinților ori de câte ori este necesar. (art. 46, al. 4) În articolul 47 al acestui regulament se stipulează și atribuțiile pe care le îndeplinește Comitetul de părinți. Printre acestea enumerăm:
sprijinirea educatorului în organizarea și desfășurarea unor activități extrașcolare;
atragerea persoanelor fizice sau juridice care, prin contribuții financiare sau materiale, susțin programe de modernizare a activității educative și a bazei materiale din clasă și din grădiniță;
sprijinirea conducerii unității de învățământ și cadrului didactic în întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a clasei și a unității de învățământ.
Comitetul de părinți al clasei ține legătura cu unitatea de învățământ, prin educatorul clasei. și poate propune, în adunarea generală, daca se consideră necesar, o sumă minimă prin care părinții preșcolarilor clasei să contribuie la întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a clasei sau a unității de învățământ. Această contribuție nu este obligatorie și se colectează și se administrează numai de către comitetul de părinți, fără implicarea cadrelor didactice.
Ședința cu părinții se organizează de obicei semestrial și în cadrul lor părinții sunt informați despre:
regulamentul de ordine interioară al grădiniței;
oferta educațională a grădiniței;
obiectivele precizate în curriculum;
diferite aspecte organizatorice legate de programul desfășurării activității în grădiniță. Acestea se referă la programul zilnic, forme de organizare, reperele orare ale unei zile, formele de comunicare între personalul grădiniței și părinți)
programul de funcționare a cabinetului medical și a celui de consiliere, precum și rolul acestora;
oferta de formare pentru părinți;
evenimentele importante ale grădiniței sau grupei, precum organizarea de excursii, participarea la activități educative în afara grădiniței, participarea părinților la diferite activități în cadrul grădiniței;
nevoile grupei și ale grădiniței și modul de satisfacere a acestora (inclusiv strângerea de fonduri, alegerea materialelor auxiliare, organizarea unor ateliere b#%l!^+a?pentru părinți pentru confecționarea materialelor necesare clasei și altele).
Aceste ședințe sunt organizate într-un cadru formal și presupun participarea tuturor părinților. Din acest motiv în cadrul ședințelor nu se discută problemele care presupun respectarea confidențialității și care ar putea pune părinții în situații jenante și totodată nu se fac comparații între familii sau între copiii diferitelor familii.
b) Lectoratele cu părinții în care se dezbat anumite teme educaționale de interes pentru părinți. Aceste activități se desfășoară la inițiativa educatoarei, a personalului medical al grădiniței sau a consilierului și presupun implicarea activă și directă a adulților, cu scopul formării și dezvoltării competențelor parentale ale acestora. Aceste lectorate se pot realiza și sub formă de jocuri, iar alături de părinți pot participa și copiii. Este important ca aceste grupuri să fie mai restrânse, iar participarea să fie la libera alegera a adulților, deoarece acest tip de activitate necesită o mare disponibilitate din partea părinților.
c) Vizitele la domiciliul copiilor pentru a cunoaște programul și activitatea copilului sunt un bun prilej de discuție între educatoare și părinți. Astfel educatoarea cunoaște condițiile de viață din familia copilului și află mai multe detalii despre regimul alimentar, programul de somn, dar și de joacă și plimbare a copilului.
Totodată educatoarea primește informații despre implicarea copiilor în treburile gospodărești, dar și despre implicarea părinților în jocul copilului sau în alte activități educative precum lectura, vizitarea muzeelor sau a teatrului de păpuși. În cadrul acestor vizite educatoarea poate observa natura relațiilor părinți – copii și a relațiilor cu frații, precum și relațiile între părinți sau atmosfera familială precum și modul de comunicare între părinți, dar și cu copilul. În acest context informal, educatoarea poate afla concepția părinților despre grădiniță și așteptările acestora în ceea ce privește dezvoltarea și educarea copilului lor în cadrul grădiniței.
O mare parte din viața copilului se va desfășura în grădiniță, iar dezvoltarea viitoare a copilului depinde și de armonia dintre cele două medii educaționale, de cel de acasă, respectiv de cel din grădiniță Aceste vizite au ca scop întărirea legăturii cu familia și cunoașterea particularităților acesteia. Cadrul mai puțin formal permite părintelui să se simtă mai în largul său și să consolideze relația părintecadru didactic. Vizitele trebuie făcute numai cu acordul părinților și nu trebuie percepute de aceștia ca fiind intruzive.
d) Consultațiile pedagogice individuale sau colective cu părinții au un rol important în colaborarea dintre grădiniță și părinți și se desfășoară spre binele și folosul copilului, dar și a părinților sau a cadrului didactic. În cadrul consultațiilor educatoarea discută concret cu părinții (sau bunicii) copilului despre dezvoltarea copilului, despre eventualele probleme comportamentale sau situații conflictuale ale acestuia, dar și despre progresele și regresele copilului.
Este esențial ca părinții să fie implicați în căutarea soluțiilor în rezolvarea unor anumite probleme a copilului și ca aceste soluții să fie aplicate atât la grădiniță cât și acasă. Este indicat ca aceste consultații pedagogice să aibă loc cel puțin de 2 ori pe an și ca ele să fie programate din timp, lăsând posibilitate părinților, dar mai ales educatoarei să se pregătească în prealabil pentru această discuție cu părinții. Această pregătire se referă la o observare mai atentă a copilului respectiv, și adunarea de informații sau materiale, dacă părinții au cerut informații suplimentare asupra unei situații.
Totodată nu trebuie neglijată și alegerea locului unde va avea loc discuția cu părinții. Este preferabil să se aleagă o încăpere luminoasă, curată, cu o temperatură adecvată și în prealabil aerisită, unde educatoarea poate purta o discuție liniștită cu părinții fără a fi deranjați sau întrerupți. Aceste consultații sunt de o importanță majoră, deoarece sub forma acestui parteneriat educațional se realizează colaborarea de care beneficiază atât copilul, dar și părintele acestuia și nu în ultimul rând și cadrul didactic.
e) Corespondența cu părinții se referă atât la informarea părinților pe cale scrisă a progreselor copiilor, dar și la afișarea diferitelor teme educaționale. În ceea ce privește grădinițele urbane, datorită dezvoltării tehnologice, multe dintre acestea au propria pagină de internet, pe care aceastea afișează ultimele noutăți legate de activitățile educaționale și cele adresate părinților, poze și altele, iar corespondența cu părinții se face prin diferitele canale electronice de comunicare. Scrisorile de intenție sunt de asemenea un bun prilej de comunicare între părinți și educatoare.
Prin acestea părinților nu li se comunică doar informații privind temele care urmează a fi abordate, ci totodată aceștia sunt încurajați să participe prin pregătirea unor materiale reprezentateive de exemplu.
f) Voluntariatul se referă la faptul că, „părinții își pot folosi cunoștințele și abilitățile pentru sprijinirea grădiniței în asigurarea condițiilor optime de desfășurare a activităților educative precum și în elaborarea unor direcții de organizare și sprijin financiar al grădiniței”. Câteva dintre sarcinile pe care le pot avea părinții voluntari sunt: b#%l!^+a?
– Coordonarea și colaborarea în cadrul unor evenimente speciale. Aceștia caută resurse pentru desfășurarea unor activități sau proiecte, ajută la desfășurarea acestora, pot participa și ajuta la organizarea excursiilor sau a vizitării unor obiective turistice;
– Desfășurarea unor acțiuni de reparare și îmbunătățirea a bazei materiale a grădiniței. Părinții pot ajuta la zugrăvirea unor spații, vopsirea jucăriilor din curtea grădiniței, amenajarea spațiului de joacă sau repararea aparaturii electrice;
– Supravegherea pe terenul de joacă. Alături de educatori, părinții pot supraveghea copiii în curtea grădiniței sau pot ajuta la organizarea jocurilor;
– Colectarea de fonduri. Folosindu-și talentele, părinții pot organiza, în cadrul unor proiecte speciale, acțiuni de colectare a fondurilor. De exemplu, organizarea unei tombole cu obiecte confecționate de părinți (jucării, picturi etc.), a unei expoziții cu vânzare, identificarea și contactarea unor sponsori din comunitate sau altele.
g) Serbări, excursii, expoziții cu lucrările copiilor. De cele mai mai multe ori, părinții participă doar ca spectatori la serbările copiilor, nefiind implicață direct în munca copilului și a educatorului din spatele acestor reprezentații, ci văzând doar rezultatul final ale acestora. Prin crearea parteneriatelor familie-grădiniță în cadrul acestor serbări se poate introduce de exemplu și un dans, un cântec sau o scenetă pregătită și interpretată doar de către părinți sau chiar de către părinte alături de copil.
Prin implicarea părinților în astfel de activități, aceștia au posibilitatea să descopere și să cunoască inclinațiile artistice ale copilului, să-și aprecieze obiectiv copiii și chiar să- și însușească unele metode educative noi. În ceea ce privește expozițiile copiilor, părinții sunt deja obișnuiți cu expunerea lucrărilor de artă a copiilor, dar se pot organiza diverse evenimente în cadrul cărora părinții să poată achiziționa lucrările copiilor, iar suma de bani adunată să fie folosită în scopuri caritabile sau pentru achiziționarea materialelor didactice.
h) Sărbătorirea în comun a unor evenimente deosebite precum participarea la o slujbă religioasă la sărbătoarea Sfântului Nicolae a copiilor alături de părinții lor. Înainte de aceste sărbători părinții pot participa la derularea unor activități opționale precum confecționarea articolelor decorative înainte de sărbătoarea Crăciunlui sau a Paștelui.
i) Derularea unor activități opționale în parteneriat cu părinții. Un exemplu în acest sens ar fi Ziua Porților Deschise. În această zi părinții pot participa și ei, alături de copiii lor la o zi obișnuită din grădiniță. Ei pot participa la toate activitățile desfășurate, precum pictat, colora, activități matematice, practice, jocul liber.
În cadrul acestor activități, părintele poate participa ca simplu observator sau dimpotrivă acesta se poate implica alături de cadrul didactic în activitatea desfășurată. Așadar se pot organiza în funcție de aptitudinile și interesele părintelui interesat, diferite activități precum citirea unei povești de către un părinte sau chiar de către mai mulți, pe diferite roluri (povestitor, balaur, prințesă) sau părintele poate prelua pentru un anumit interval de timp funcția de educator, învățându-i pe copii un cântec, dans sau joc.
Un alt tip de activitate desfășurat de părinți în cadrul acestei forme de colaborare cu grădinița ar putea fi prezentarea propriei meserii, astfel ei împărtășindu-și experiența într-un anumit domeniu, această activitate fiind totodată și instructivă pentru copii.
Prin această implicare activă în activitatea didactică desfășurată în cadrul grădiniței, părintele va putea nu numai să vadă cum decurge o zi din viața copilului său în grădiniță, care sunt activitățile desfășurate, metodele folosite și materialele utilizate, ci mai ales își va putea observa copilul în grupul de colegi, îi va cunoaște progresele, dar și insuccesele și va afla cum să-l sprijine acasă. Totodată și educatorii vor putea remarca felul cum părinții își motivează copiii, cum discută și se comportă cu ei, dar și cum îi ceartă sau îi sancționează atunci când aceștia au greșit.
j) Perioada de acomodare a copiilor, la care pot participa și părinții. Această perioadă de acomodare are loc înainte de începerea noului an școlar, deobicei în luna iulie. În această perioadă copilul va petrece treptat tot mai mult timp în grădiniță, începând de la o oră la o zi întreagă.
Perioada de acomodare este diferită de la copil la copil și va fi stabilită de către părinți și educatoare în funcție de fiecare copil în parte. Astfel că prima zi de grădiniță se întinde de fapt pe mai multe zile și chiar săptămâni dacă se consideră necesar. Este foarte greu pentru un copil, care și-a petrecut majoritatea timpului în special cu mama, să înfrunte singur această situație nouă și necunoscută, iar atunci când separarea (de mamă mai ales) nu este bine pregătită și este prea bruscă, ea poate fi interpretată de către copil ca un abandon. Pentru un copil este mai ușor să intre în contact cu alți copii sau adulți atunci când este însoțit de un părinte sau un membru de familie apropiat. b#%l!^+a?
Copilul va fi familiarizat cu ambianța, educatoarea, copiii, jucăriile, încăperile grădiniței precum sala de mese sau toaleta, iar părintele va avea sarcina să se arate entuziasmat și să convingă copilul de cât de interesantă este această nouă situație. Treptat copilul va petrece tot mai mult timp în noul mediu, iar părintele se va retrage tot mai mult ca într-un final copilul să rămână singur, fără însoțitor, la grădiniță alături de ceilalți copii și de educatoare.
3.5.Dimensiunea formală a parteneriatului grădiniță-familie
Conform Regulamentului școlar părinții au dreptul de a alege unitatea școlară.
La nivelul școlii, părinții sunt implicați în mai multe tipuri formale de organizare:
1. Consiliul reprezentativ al părinților / Asociația de părinți
2. Consiliul clasei
3. Comisia pentru evaluarea și asigurarea calității în școală
4. Comitetul de părinți ai clasei
Parteneriatul școală – familie poate lua forma unor servicii dezvoltate de către școală și de care familiile elevilor să beneficieze. Acestea pot fi organizate exclusiv de către școală sau în parteneriat cu alte organizații/instituții.
Aceste servicii pot fi: centre de consiliere, centre de sănătate, de practicare a diverselor sporturi, centre pentru supravegherea copiilor la teme după orele de curs (after-school) care pot avea și alte servicii incluse: predarea limbilor străine, sport, miniexcursii, teatre, spectacole, vizite în diverse locuri etc.; centre de voluntariat; cluburi; cantine; semiinternate etc.
Oferta de servicii pentru familii prin intermediul școlii reprezintă o strategie de întărire a relațiilor școală familie. Părinții capătă încredere în școală, instituție care devine mai transparentă și mai apropiată de nevoile comunității. Un punct câștigat este coerența serviciilor, părinții nu mai sunt nevoiți să caute prin mijloace proprii să beneficieze de diverse servicii, ei le găsesc în școală. Școala ca furnizor de servicii complexe va face trecerea de la educația instituțională, cu accent pe instituție (care are un program, curriculum la care elevii trebuie să se adapteze) la școala centrată pe elev, pe nevoile acestuia și pe ale comunității.
La nivelul școlii, părinții sunt implicați în mai multe tipuri formale de organizare:
1. Consiliul reprezentativ al părinților / Asociația de părinți
2. Consiliul clasei
3. Comisia pentru evaluarea și asigurarea calității în școală
4.Comitetul de părinți ai clasei Conform noii legi a educației, relațiile dintre instituțiile școlare și familiile elevilor îmbracă noi dimensiuni formale.
Programele școlare pentru disciplinele/domeniile de studiu, respectiv modulele de pregătire opționale se elaborează la nivelul unităților de învățământ” și prin consultarea structurii asociative a părinților.
În Art. 79. familiile antepreșcolarilor, ale preșcolarilor și ale elevilor sunt recunoscute ca beneficiarii secundari ai învățământului preuniversitar. Conform legii, învățământul preuniversitar este centrat pe beneficiari, iar toate deciziile majore vor fi luate atât prin consultarea reprezentanților beneficiarilor primari (Consiliul Național al Elevilor) și prin consultarea obligatorie a reprezentanților beneficiarilor secundari și terțiari, respectiv a structurilor asociative reprezentative ale părinților.
Contractul educațional-tip este aprobat prin ordin al ministrului și este particularizat, la nivelul fiecărei unități de învățământ, prin decizia consiliului de administrație”. În lege sunt prevăzute numai următoarele obligații ale părinților: părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru școlarizarea elevului, pe perioada învățământului obligatoriu și răspunde pentru distrugerile materiale din patrimoniul școlii, cauzate de elev.
Nerespectarea acestor obligații din culpa părintelui sau a tutorelui legal instituit, se sancționează cu amendă cuprinsă între 100 lei și 1.000 lei ori cu muncă în folosul comunității, prestată de părinte sau de tutorele legal.
Învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației se petrece în afara școlii. Atitudinea părinților se răsfrânge asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în special asupra motivației învățării. Grupurile sociale implicate în situația școlară (în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară.
Dificultățile în relația dintre reprezentanții școlii și familii pot rezulta din ideile divergente privind:
– Responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor
– Libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea învățământului
– Impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului
– Randamentul pedagogic și datoria parentală
-Participarea părinților la gestionarea și procesul decizional în instituția școlară Reproșurile care li se fac părinților privind colaborarea cu școala sunt:
– Apatia (nu vin la reuniuni anunțate)
– Lipsa de responsabilitate (așteaptă inițiativa profesorilor)
– Timiditate (lipsa de încredere în sine)
– Participare cu ingerințe (critică cu impertinență școala)
– Preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul școlar (notele copilului)
– Rolul parental rău definit(nu înțeleg corect funcțiile și rolurile în educația copilului)
– Contacte limitate cu școala (numai în situații excepționale, de criză în comportamentul copilului)
– Dificultăți de a stabili relația cu adulții (tratează părinții ca pe copii și nu ca pe parteneri în educația copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinții)
– Definirea imprecisă a rolului de profesor (oscilează între autonomia tradițională și perspectivele noi ale parteneriatului)
– Lipsa pregătirii privind relația școală-familie. Pentru a îmbunătăți relația școală-părinți, învățătorul, conștient de rolul de educator al copiilor și părinților, își proiectează activitatea astfel:
Este important ca părintele să-și cunoască copilul pentru a ști către ce școală și, mai târziu, către ce profesie să-l îndrume pentru a reuși în viață. După prezentarea temelor se pot face dezbateri dacă părinții au neclarități. Pe lângă astfel de teme, în cadrul lectoratelor cu părinții se pot aborda teme cerute de părinți sub formă de dezbateri (exemplu: teme legate de realizarea unor sarcini școlare sau de formarea unui stil de muncă independent).
O colaborare mai strânsă între șccoală și familie va duce la realizarea scopului final al activității educative, de formare a unei personalități creative și autonome, frecvența la ore și situația școlară, sunt create cataloage online, care pot fi accesate de către aceștia în orice moment. Un rol important îl are ”portofoliul educațional al elevului” care este constituit din elemente care atestă evoluția elevului în contexte. b#%l!^
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Optimizarea Procesului Instructiv Educativ Prin Intermediu Parteneriatului Gradinita Familie (ID: 162936)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.