Optimizarea Pregatirii de Baza Prin Mijloace Complementare de Antrenament In Biatlon

Diverse2

Optimizarea Pregatirii de Baza Prin Mijloace Complementare de Antrenament In Biatlon

Byadmin ianuarie 1, 2024

OPTIMIZAREA PREGĂTIRII DE BAZĂ PRIN MIJLOACE COMPLEMENTARE DE ANTRENAMENT ÎN BIATLON

CUPRINS

INTRODUCERE

1.MOTIVUL ALEGERII TEMEI

2. SCOPUL LUCRĂRII

3. OBIECTIVE

4. SARCINI

5. IPOTEZA

6. SCURT ISTORIC

6.1. BIATLON

CAPITOLUL I

I.1. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

I.1.1 Periodizarea antrenamentului

I.1.2 Structura antrenamentului

I.1.3 Pregătirea fizică a schiorului

I.1.4 Particularități ale stadiilor de instruire în schi fond

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA CERCETĂRII

II.1. DATA, LOCUL ȘI SUBIECȚII CERCETĂRII

II.2. DESCRIEREA PROBELOR DE CONTROL

II.3. METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE

3.1. METODE DE CERCETARE

3.2. PROCEDURA DE DESFĂȘURARE A CERCETĂRII

CAPITOLUL III

III.1 PREZENTAREA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA STATISTICĂ A REZULTATELOR CERCETĂRII

III.2 CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

''Antrenamentul sportiv reprezintă principala formă de realizare a pregătirii sportive ce cuprinde toate laturile și aspectele pregătirii și care asigură creșterea planificată a nivelului de antrenament în vederea obținerii de performanțe în concurs '' (L.P.Matveev)

Potrivit dicționarului explicativ (DEX 2009) prin antrenament se înțelege un „proces de instruire sistematică, fizică, psihică etc., în scopul obținerii unor performanțe (sportive)”. Totodată, cuvântul mai poate desemna un “Exercițiu metodic la care este supus un organ, un aparat sau întregul organism animal, în scopul obținerii unei producții superioare.”

Putem astfel să distingem între planul procesului desfășurat sistematic, sub toate aspectele pregătirii și scopul spre care tinde acest proces, acela de obținere a unor rezultate superioare. Noțiunea de antrenament este în vorbirea uzuală sinonimă cu cea de pregătire sportivă.

Această pregătire sportivă, pentru a-și atinge scopul – obținerea de performanțe în concurs – trebuie să fie concepută ca un proces gradual desfășurat pe mai multe planuri:

planul procesului didactic – pregătirea propriu-zisă a “planului de antrenament”;

planul dezvoltării funcționale și al nivelului de adaptare al organismului uman;

planul dezvoltării psihologice a sportivului (implicații în formarea moral-emoțională și de caracter, în promovarea eticii, a fair-play-ului, a onestității);

planul estetic – spectacolul provocat de procesul sportiv, frumusețea și rafinamentul acțiunilor motrice.

În acest proces de pregătire sportivul este activ: observă, gândește, caută soluții pentru asigurarea succesului. Planurile prezentate mai sus se întrepătrund și se intercondiționează reciproc. Perfecționarea dezvoltării motrice și dezvoltarea armonioasă sunt corelate cu influențarea dezvoltării personalității sportivului.

Antrenamentul în sportul de biatlon poate începe la vârsta de 8 ani și, deși este un sport atractiv, necesită o lungă perioadă de pregătire, atât iarna cât și vara. Prin introducerea unor metode complementare, alături de cele clasice am urmărit înlăturarea monotoniei, folosirea timpului într-un mod cât mai plăcut, dorința de a spori atractivitatea prin practicarea și a altor discipline sportive, prin promovarea spiritului de competiție și .îmbogațirea spectacolului sportiv.

Complementaritatea în sport nu ar trebui să lipsească din nici un plan de antrenament. Mijloacele complementare de pregătire ne permit să dezvoltăm nu numai niște abilități specifice unui sport anume, ci și să construim în planul estetic, acela al promovării frumuseții sportului, al mișcării, al creșterii atractivității mișcării sportive.

În continuare voi dezvolta tema pregătirii de bază în biatlon, pregătirea generală, mijloace tradționale și mijloace complementare de antrenament.

Sper ca lucrarea de față să prezinte un interes sporit și să-i determine pe cei care o studiază să aplice si să construiască programe asemănătoare pentru instruirea copiilor și tinerilor.

1.MOTIVUL ALEGERII TEMEI

Am ales această temă datorită faptului că practic acest sport de câțiva ani și vreau să schimb anumite lucruri în modul de pregătire a sportivilor pe perioada de primăvară-vară.

În pregătirea mea ca sportiv am avut deseori prilejul de a aplica aceste metode, datorită faptului că programele școlare pe care le aveam erau diferite de cele ale altor sportivi și nu întotdeauna puteam participa la antrenamentele de grup. Astfel sub îndrumarea antrenorului meu din perioada liceului am putut aplica metode diferite de antrenament, adaptate programului meu și am reușit să obțin performanțe sportive comparative cu ale celor care s-au antrenat cu metode clasice.

Acest lucru m-a determinat să studiez, să cercetez și să experimentez modul și ponderea în care se pot introduce noi metode de antrenament, care să contribuie la dezvoltarea capacității motrice a sportivilor într-un mod mai divers și mai atractiv.

În concluzie lucrarea se vrea a fi o fereastră deschisă spre noi abordări în antrenamentul sportiv, care să conducă la creșterea atractivității și totodată a adaptabilității planurilor de antrenament la specificul sportivului și al perioadei de pregătire.

2. SCOPUL LUCRĂRII

Lucrarea își propune să demonstreze utilitatea și necesitatea diversificării mijloacelor de pregătire în pregătirea generală de bază, să pună la dispoziția antrenorilor un material cât mai valoros, bazat pe studiul comparativ privind rezultatele obținute înainte și după introducerea anumitor mijloace.

Este cunoscut faptul că majoritatea antrenamentelor sunt construite din sisteme de mijloace de acționare care, uneori, datorită factorului repetitiv sunt pe alocuri nestimulative.

Acest lucru nu trebuie să se întâmple în antrenamente, mai ales în cele ale adolescenților, pentru că riscul de a-i îndeparta de acest sport crește în mod semnificativ. Subliniem faptul că multe din mijloacele de acționare utilizate pentru dezvoltarea calităților motrice specifice biatlonului pot fi înlocuite parțial și cu alte tipuri de mișcare.

Antrenamentul sportiv este structurat pe mai multe părți în funcție de complexitatea sportului pe care îl deservește. În general se disting: pregatirea fizică, pregatirea tehnică, pregatirea tactică, pregatirea psihologică și pregatirea teoretică. Pregătirea fizică constituie piatra de temelie pentru formarea sportivului. Această pregătire nu este una ușoară, dar modul în care sunt concepute planurile de antrenament, prin diversitatea acțiunilor și varietatea acestora poate atenua dificultatea ei.

Promovarea unor mijloace de antrenament complementare reprezintă mijlocul eficient și calea de compromis pentru a ușura pregătirea fizică și pentru a o face chiar plăcută.

3. OBIECTIVE

Obiectivul propus este asigurarea pregătirii multilaterale a sportivilor în perioadele consacrate acesteia, cu scopul continuării fundamentării și al creării premiselor pentru dezvoltarea ulterioară a capacității de efort.

Studiul urmărește găsirea acelor mijloace prin care să se obțină menținerea la un nivel ridicat al motivației implicate în susținerea efortului de antrenament.

4. SARCINI

Pentru atingerea obiectivelor stabilite mijloacele propuse vor urmări:

dezvoltarea rezistenței aerobice,

dezvoltarea forței în regim de rezistență,

dezvoltarea vitezei generale și a flexibilității,

utilizarea unor metode variate de antrenament sau schimbarea mediului de antrenament pentru evitarea monotoniei și scăderii motivației.

În vederea formulării unor concluzii pertinente lucrarea a avut ca sarcini:

documentarea bibliografică de specialitate;

stabilirea ipotezei de cercetare;

alegerea subiecților pentru cercetare;

înregistrarea și întabelarea rezultatelor;

urmărirea antrenamentelor C.S. Dinamo Brașov, CSS Miercurea Ciuc,

analiza rezultatelor finale;

elaborarea concluziilor și propunerilor;

5. IPOTEZA

În elaborarea lucrării s-a pornit de la premisa că aplicând sistematic și metodic principiul multilateralității și maximalizării capacității de performanță s-ar putea îmbunătăți pregătirea generală de bază.

6. SCURT ISTORIC

Primele știri despre schi ca sport le deținem din .Revista Automobila. apărută în anul 1920, unde este menționată Societatea de schi .Karpathia. de la Brașov, înființată în anul 1880. Cartea lui Valentin Borda, Călătorie prin vreme, constituie o veritabilă sursă de investigare a evoluției schiului ca sport. Legătura intrinsecă dintre turism . schi și schi . turism va condiționa dezvoltarea ambelor activități de-a lungul timpului. Ca urmare, apare spre sfârșitul secolului al XIX-lea preocuparea pentru înființarea unor societăți și asociații de turism. Începând cu anul 1837, o dată cu constituirea la Brașov a Societății Carpatine Ardelene și în 1869 a .Trinității vremelnice. (promotori: Nicolae Grigorescu, Alfred Bernath și Dimitrie Grecescu) și probabil și a altor grupări, s-a creat o atmosferă propice evoluției ideii de turism organizat. Anul 1880 marchează înființarea uneia dintre cele mai puternice societăți, .Societatea Carpatină Ardeleană a Turiștilor. (.Siebenburgische Karpathenverein. . SKV), cu sediul la Sibiu, care avea secții regionale în diferite zone ale țării ca Bistrița, Orăștie, București, Brașov, Lupeni, Năsăud, Mediaș, Reghin, Petroșani, Sighișoara, Timișoara. Membrii SKV erau, în majoritatea lor, sași transilvăneni. Printre ei, numeroși și activi, se aflau românii din localități urbane ca Brașov, Bistrița, Făgăraș, Sibiu, Năsăud ș.a.

Deceniul trei debutează cu înființarea Federației Române de Schi (1931), eveniment hotărâtor în viața acestui sport. Au loc concursuri de schi pentru toate categoriile de schiori. CN se desfășoară cu regularitate, în mai multe localități: Sinaia, Poiana Brașov, Predeal, Vatra Dornei, Păltiniș . Sibiu. Concursurile militare sunt tot mai numeroase.

Se participă la JO din 1936, de la Garmisch- Partenkirchen din Germania, cu o delegație numeroasă de 29 de sportivi, din care numai 2 erau femei. Înscrierea se va face la probele de schi alpin, ștafetă, schi fond și sărituri.

Perioada 1961-1975 poate fi considerată cea mai fructuoasă pentru schiul românesc. Aniversarea a 50 de ani de schi în România declanșează noi energii, îndeosebi din partea biatloniștilor, care obțin rezultate de prestigiu în competiții de amploare. Contactele internaț ionale se intensifică. În 1965 la Mamaia are loc cel de-al XXV-lea Congres al Federației Internaț ionale de Schi (FIS), înființată în 1924, eveniment care onorează schiul românesc.

În anul 1964 participăm la JO de iarnă de la Innsbruck (Austria) la schi fond și biatlon, unde Gh. Vilmoș ocupă locul V (proba individuală). La CM din anii 1965 și 1966, performanț ele se află la cote ridicate prin rezultatele realizate de Gh. Vilmoș, Gh. Cimpoia și N. Bărbășescu, iar la CM pentru tineret din 1967, Gh. Cercel obține medalia de bronz la proba individuală. Rezultatele obținute la JO de iarnă din 1968 de la Grenoble (Franța) sunt mulțumitoare: locul VII la ștafetă biatlon (Gh. Cimpoia, Constantin Carabela, N. Bărbășescu, Gh. Vilmoș), locul XIV la proba individuală de biatlon (Constantin Carabela) și locul XXV la slalom . Dan Cristea. Participarea la CM de biatlon din 1969 este modestă. În schimb, participările la JB, Spartachiade și alte competiții internaționale dau satisfacții, schiorii noștri ocupând frecvent primele trei locuri.

În continuare, la JO din 1976 de la Innsbruck, ștafeta biatloniștilor noștri se situează pe locul X (Gh. Voicu, V. Fontana, Gh. Gârniță, N. Cristoloveanu), iar Gh. Voicu obține locul XVI la proba de 20 km. Nu se participă la JO din 1980 de la Lake Placid . SUA. În anul 1977, FR de Schi-Bob se divide în două organisme independente, schiul având ca for conducă tor Federația Română de Schi . Biatlon, bobul și sania . FRBS.

Perioada 1981-2000 este marcată de o căutare continuă pentru revitalizarea schiului. Din păcate, condițiile materiale și contactele internaționale nesemnificative au impietat asupra obținerii unui salt calitativ. Liceul experimental de schi a fost desființat, iar școlile de schi pentru copii se zbat cu tot felul de greutăți. În planul pregătirii pentru performanță, ploniștilor noștri se situează pe locul X (Gh. Voicu, V. Fontana, Gh. Gârniță, N. Cristoloveanu), iar Gh. Voicu obține locul XVI la proba de 20 km. Nu se participă la JO din 1980 de la Lake Placid . SUA. În anul 1977, FR de Schi-Bob se divide în două organisme independente, schiul având ca for conducă tor Federația Română de Schi . Biatlon, bobul și sania . FRBS.

Perioada 1981-2000 este marcată de o căutare continuă pentru revitalizarea schiului. Din păcate, condițiile materiale și contactele internaționale nesemnificative au impietat asupra obținerii unui salt calitativ. Liceul experimental de schi a fost desființat, iar școlile de schi pentru copii se zbat cu tot felul de greutăți. În planul pregătirii pentru performanță, paralel cu activitatea desfășurată la cluburi și asociaț ii, nominalizate pe ramuri de sport (unele priorităț i dovedindu-se arbitrare), s-au înființat Centre de pregătire olimpică a juniorilor.

O atenție deosebită se acordă biatlonistelor. La Predeal, se creează o bază complexă pentru schi fond și biatlon; se reamenajează trambulinele de la Valea Strâmbă și Predeal și se construiește la Săcele . Brașov o trambulină acoperită cu masă plastică pentru copii și juniori. În anul 1988, FRSB revine la mai vechea structură, incluzând bobul și sania. Se participă la JO de iarnă din 1984 la Sarajevo (Iugoslavia) cu schiori alpini, fondiști și biatloniști. Rezultatele sunt modeste: locul XIII ștafetă bărbați . biatlon (Gh. Berdar, I. Lestyen, M. Rădulescu, V. Todașcă), la probele de schi fond feminin și slalom uriaș, figurând în partea a doua a clasamentelor. Situația se repetă și la JO din 1988 de la Calgary (Canada): locul XII la ștafetă schi fond feminin (M. Cârstoi, A. }uțulan, R. Drăguș- Hoha, I. Hangan). Debutul biatlonistelor la JO din 1992 de la Albertville (Franța) se soldează cu locul X la ștafetă (A. Șotropa, M. Cârstoi, I. Ianoșiu- Hangan). Celelalte rezultate obținute sunt modeste. Aceeași situație se va repeta și la JO din 1994 de la Lillehammer (Norvegia): locul XVI la ștafeta femei la 15 km, Adina Șotropa locul XVIII, Mihaela Fera locul XX la combinată (schi alpin). La JO din 1998 de la Nagano (Japonia) participăm cu biatloniști (bărbați + femei), schiori alpini și fondiști. Cu excepția biatlonistei Eva Tofalvi (locul XI la 15 km), celelalte rezultate sunt foarte slabe.

În anul 1998, federația se desparte din nou în două organisme independente: Federația de Schi . Biatlon și Federația de Bob . Sanie.

6.1. BIATLON

Forul suprem al biatlonului este Uniunea Internațională de Biatlon (IBU) sau Federația Internațională de Biatlon. Ea s-a desprins din Uniunea Internațională de Pentatlon Modern și Biatlon (UIPMB) la 2 iulie 1993. În prezent are 57 de Federaț ii Naționale de Biatlon afiliate, printre care și Federaț ia Româna de Schi.Biatlon (FRSB).

Biatlonul are rădăcini adânci în istorie. Încă din neolitic (cca 3 000 de ani î. Hr.) sunt semnalați oameni pe schiuri, purtând arme rudimentare de vânătoare în nordul Europei, nordul Asiei și Americii și în China. În Evul Mediu, armate din țările nordice sau alpine ale Europei (Scandinavia, Rusia, Germania, Austria, Elveția) au în componența lor escadroane de schiori echipați cu arme de luptă. Primele întreceri ale acestor schiori înarmați nu se lasă așteptate. Ele sunt semnalate în 1776, în Norvegia; în perioada 1792-1818 au deja un caracter regulat. Patrule militare, bine instruite, își fac apariția în 1902, în Germania. Treptat, se organizează competiții (individuale sau pe echipe) de schi fond combinate cu trageri cu arma (1912 în Norvegia, cu 10 trageri). Prima ediție a JO de iarnă (Chamonix . Franța, 1924) include în program o probă de patrulă militară, cu caracter demonstrativ, care cuprinde o cursă de schi fond, combinată cu trageri cu arma la țintă fixă. Proba aceasta este prezentă și la edițiile JO de iarnă din 1928, 1936 și 1948.

La cea de a 44-a sesiune a CIO de la Roma, din 1948, la propunerea Suediei s-a hotărât includerea în programul oficial al Jocurilor a unei probe individuale combinate de schi fond și tragere cu arma, rezervată sportivilor civili. Numele de .biatlon. dat acestei probe este oficializat în 1955. Includerea biatlonului în programul oficial al JO se face în 1960, la Squaw Valley (SUA), cu o probă individuală . pentru bărbați . pe distanța de 20 km. Această măsură a fost posibilă și datorită faptului că Uniunea Internaț ională de Pentatlon Modern (UIPM) și-a integrat biatlonul în 1957.

Primul CM are loc în 1958, la Saalfelden (Australia), unde concurează 25 de biatloniști din 7 țări (în program a figurat o singură probă: 20 km individual, bărbați). Proba de ștafetă 4×7,5 km apare în programul CM în 1966 (Garmisch-Partenkirchen, Germania), la JO în 1972 (Sapporo, Japonia). Din 1974 (CM de la Minsk, URSS) și 1980 (JO de la Lake Placid, SUA) datează proba de 10 km sprint. Proba de 20 km echipe va fi introdusă la CM din 1989 (Freistritz, Austria).

Biatlonul feminin își face apariția la CM din 1984, de la Chamonix (Franța), cu probele de 10 km, 5 km și ștafeta de 3×5 km, pentru ca în 1989, la CM de la Freistritz, să fie inclusă proba de 15 km echipe, iar proba de 10 km să fie înlocuită cu cea de 15 km. La JO din 1992 de la Albertville (Franța), biatlonul feminin este prezent cu probele de 5 km, 5 km sprint și ștafeta 4×5 km. CM de juniori debutează în 1967 cu probele individuale și ștafeta; iar junioarele cu probele individuale, ștafeta și echipe. Juniorii vor concura în proba de sprint din 1974, iar în cea de echipe din 1989, cu o întrerupere în anul 1991. O altă mare competiție a biatloniștilor este Cupa Mondială, organizată pentru bărbați din anul 1978, iar pentru femei din 1987.

În România sunt semnalate întreceri de patrule militare încă din anul 1920. Ele făceau parte din programul de pregătire a unităților de Vânători de Munte. O patrulă era formată din 8 soldați și un ofițer. Concursul avea loc pe un traseu de schi fond, unde, la 2/3 din distanță, se executau trageri cu arma. Acest gen de întreceri se va extinde curând, angren ând toate unitățile de Vânători de Munte și Garda Regală într-o competiție de nivel național. Constituirea, în 1924, a .Comisiei Centrale de Schi., detașată de .Comisia Sporturilor de larnă. a FSSR, are darul de a stimula activitatea competiț ională. Sub aceste auspicii, armata își desfășoară cu regularitate campionatele la schi fond și patrule formate din 15 militari. Organizarea fazei finale a acestor campionate la Sinaia constituia o mare sărbătoare militară, la care luau parte comandanți de unități și oficialități. Traseul . lung și greu . începea din fața Castelului Peleș spre Poiana }apului, urca pe Valea Babei spre Poiana Stânii și Cota 1 400, cobora apoi prin Calea Codrului până la Fântâna lui Gatej, trecea Valea Neagră în Muntele Păduchiosul, unde se executau tragerile în poligon, se întorcea pe Valea Codrului și, de acolo, pe la Castelul Foișor până la Poiana Palatului, unde avea loc sosirea. Cursa dura 2 ore și jumătate și era foarte spectaculoasă. Interesant de semnalat că întrecerile de patrule militare s-au menținut până în zilele noastre, căpătând caracter internaț ional. O dovedesc participările la concursurile militare din Cehoslovacia (1924, 1925, 1926 și 1928), din Polonia (1927), din Iugoslavia (1930), Predeal și Poiana Brașov (1929) și Sinaia (1930). Suntem prezenți la JO de iarnă din 1928 de la St. Moritz (Elveția) cu o echipă de patrulă militară (Zăgănescu, Rucăreanu, Pascu, Calista), unde ne clasăm pe locul VIII (proba demonstrativă). În 1931, ia ființă Federația Română de Schi, eveniment hotărâtor în viața biatlonului. Concursurile interne și internaționale militare se desfășoară în Iugoslavia în anii 1931, 1932, 1933, 1934, 1936 și în Polonia . 1939. Reorganizarea FR de Schi în 1936 are darul să impulsioneze întrecerile combinate de schi fond și tragere cu arma.

Cel de-al doilea razboi mondial va întrerupe activitatea competițională. Abia în 1948 vom lua startul la proba demonstrativă de patrule (de această dată cu sportivi civili . în formația Ștefan Ionescu, Constantin Vladea, Cornel Crăciun, Ion Koschi), unde ne clasăm pe locul VIII. În anii care au urmat, valoarea deosebită a schiorilor fondiști și pregătirea specifică la tir, efectuată în unitățile militare, au impus orientarea spre proba de biatlon. Un rol deosebit au jucat AS .Armata. și Clubul .Dinamo. Brașov.

În perioada 1961-1970, au loc evenimente importante pentru biatlon. El își capătă un loc bine definit în cadrul FR de Schi, care se va afilia la Federaț ia Internațională de Biatlon. În 1964, se organizează primul CN de biatlon bărbați (o probă individuală de 20 km). Proba de ștafetă 3×7,5 km este introdusă în 1966. Ea va fi înlocuită cu cea de 4×7,5 km în 1969. Contactele internaționale se intensifică, iar rezultatele obținute în concursurile de amploare sunt deosebite. Participarea la JO de iarnă din 1964 de la Innsbruck (Austria), în proba individuală, se soldează cu locul V (Gh. Vilmoș). La CM din 1965 și 1966, ștafeta (Gh. Vilmoș, Gh. Cimpoia, N. Bărbășescu) se clasează în primele 10 locuri.

Un rezultat deosebit . locul III la proba individuală . este obținut de Gh. Cercel la CM pentru tineret din 1967. A urmat clasarea pe locul VII la ștafetă (Gh. Cimpoia, C. Carabela, N. Bărbășescu, Gh. Vilmoș) la JO de iarnă din 1968 de la Grenoble (Franța); locul IX la ștafeta de la JO din 1972 de la Sapporo (N. Veștea, V. Fontana, I. }eposu, Gh. Vilmoș); o medalie de argint în proba individuală de 20 km, la CM din 1974 de la Minsk, prin Gheorghe Gârniță ; locul X la ștafetă la JO din 1976 de la Innsbruck (Gh. Voicu, V. Fontana, Gh. Gârniță, N. Cristoloveanu). În 1977, din FR de Schi.Bob se despart Schiul și Biatlonul, devenind organisme de sine stătătoare. Această structură va funcționa până în 1988, când se va reveni la vechea formulă, împreună cu bobul și sania. O nouă reorganizare se va petrece în 1998, când FRSB va avea un statut propriu de funcționare. În 1989, se organizează primul CN de biatlon feminin. Sportivele noastre vor lua startul la JO de iarnă din 1992 de la Albertville (Franța), unde se clasează pe locul X la ștafetă (Adina Șotropa, Mihaela Cârstoi, Ileana Hangan-Ianoșiu). La JO de iarnă din 1994 de la Lillehammer (Norvegia), ștafeta (Adina Șotropa, Mihaela Cârstoi, Ileana Hangan-Ianoșiu, Ana Roman) ocupă locul XVI, iar Adina Șotropa locul XVI în proba individuală. Un rezultat bun va fi obținut de junioara Eva Tofalvi la JO din 1998 de la Nagano (Japonia), locul XI în proba individuală de 15 km. La începutul anului 2001, Eva Tofalvi obține locul VI la CM de seniori.

În anul 2001, biatlonul românesc și-a înscris în palmares o medalie de argint, prin Dana Cojocea, la CM de juniori (12,5 km), și o medalie de bronz, prin Dana Cojocea, Alexandra Rusu și Simona Crăciun, la CM de juniori-role (3×4 km). Tot în anul 2001, FRSB s-a reorganizat în conformitate cu prevederile Legii educației fizice și sportului Nr. 69, din 28 aprilie 2000. Adunarea generală din 7 noiembrie a adoptat noul Statut și a ales Biroul federal, format din 9 membri, ca organ de conducere al federației. Au fost aleși: Dan Gheorghe Mihoc . președinte; Brent Mihai Valmar și Nicolae Dogaru . vicepreședinți; Constantin Grigorescu Arghiropol . secretar general; Alexandru Wagner . director tehnic; Răzvan Dumbravă . trezorier; Marton Simon, Vasile Bejenaru și Ștefan Urs . membri. Ca organ de administrare și gestionare, a fost stabilit Comitetul executiv, condus de Dan Gheorghe Mihoc, în calitate de președinte.

CAPITOLUL I

I.1. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

I.1.1 Periodizarea antrenamentului

Prin periodizare se înțelege împărțirea anului de pregătire sportivă și a celui competițional, în perioade mai reduse de timp, urmărind influențarea creșterii nivelului de pregătire a sportivilor necesar obținerii unei stări superioare de adaptare a organismului.

Periodizarea trebuie să întrunească următoarele condiții: – să oglindească combinările de volum și intensitate date de ramura sau proba sportivă practicată;

– să orienteze procesul de adaptare în direcția hipertrofiei acelor organe, aparate, sisteme preponderent solicitate în efortul specific;

– să fie proiectată continuu pe direcția specializării;

În biatlon periodizarea antrenamentului este reprezentată de un macrociclu format din următoarele patru mezocicluri:

– perioada pregătitoare → principalul obiectiv constă în dezvoltarea formei sportive;

– perioada precompetițională → accent pe pregătirea psihică, tehnică și tactică;

– perioada competițională → valorificarea formei sportive

– perioada de tranziție → pierderea formei sportive,refacere.

Perioada pregătitoare – durată cuprinsă între 6-7 luni din care o subperioadă de 5-6 luni activitatea se desfășoară pe uscat iar restul o subperioadă de activitate pe zăpadă. În prima subperioadă (01.06. – 01.11) antrenamentele vor fi concepute în așa fel încât să îndeplinească următoarele obiective: – între 01.06 – 01.09 crearea, lărgirea și perfecționarea premiselor de bază pentru a determina apariția stării de adaptare superioară a organismului ( dezvoltarea calităților motrice de bază, creșterea nivelului general al posibilităților funcționale ale organismului ). Proporția dintre pregătirea fizică generală și cea specifică este de 3:1. Mijloacele folosite sunt cele cu influență multilaterală, provenite în general din alte sporturi ( atletism, canotaj, ciclism, gimnastică, jocuri sportive);

– între 01.09. – 01.11 urmează perioada de pregătire specifică pe uscat, obiectivele sunt: menținerea capacității funcționale a organismului la parametrii dobândiți în perioada precedentă, creșterea capacității de efort anaerob, dezvoltarea calităților motrice combinate, perfecționarea deprinderilor motrice specifice, educarea voinței; ( biblio)

Proporția dintre pregătirea fizică generală și cea specifică este de 2:3.

– între 01.11 – 15.12 urmează perioada pregătitoare pe zăpadă cu obiectivele de menținere a formei dobândite până în acest moment, ameliorarea pregătirii tehnico-tactice și stabilizarea profilului psihic specific ( biblio)

I.1.2 Structura antrenamentului

“Macrociclul – este o structură cu aspect dinamic determinată de modificările unor laturi ale antrenamentului ( efortul, dificultatea exercițiilor, însemnătatea concursurilor) iar pe de altă parte este o structura stabilă, de bază prin care se soluționează aspectele legate de forma sportivă și implicit se conturează diferitele sarcini ale antrenamentului.” (biblio)

Cerințe pentru structurarea macrociclului:

Efortul de antrenament trebuie să deruleze într-o manieră ascendentă, de la începutul ciclului și să atingă vârful la ultima competiție importantă a sezonului;

Asigurarea continuității antrenamentului prin trecerea de la efortul extensiv la cel intensiv;

Asigurarea refacerii capacității de efort, fapt care favorizează trecerea de la o treaptă inferioară la una superioară de solicitare

Asigurarea relației optime între structura antrenamentului și calendarul competițional.

Mezociclul – cuprinde 3-6 microcicluri de un anumit tip sau de tipuri diferite.

Factorii determinanți în conținutul acestor mezocicluri sunt: – necesitatea obținerii unui efect cumulat al antrenamentului;

– evitarea supraantrenamentului;

– creșterea și menținerea gradului de antrenament;

“Tipuri de mezocicluri: de angrenare, de bază ( de dezvoltare, de stabilizare, de pregătire generală), de pregătire și control, precompetițional, competițional, de refacere.” balint

Structura unui macrociclu conține următoarele mezocicluri:

mezociclu de angrenare ( luna iunie);

mezociclu de pregătire generală (iulie-august);

mezocicluri de pregătire specială ( septembrie-octombrie-noiembrie);

mezocicluri de pregătire specifică pe zăpadă ( decembrie-ianuarie);

mezocicluri competiționale ( februarie-martie-aprilie );

mezociclu de refacere-menținere (mai).

I.1.3 Pregătirea fizică a schiorului

Calități motrice dominante în biatlon

def. cal. motrice

Organismul uman dispune de anumite însușiri motrice, denumite de specialiști calități motrice, care-i permit să desfășoare acțiuni și activități fizice. A.Demeter definește calitățile motrice ca fiind laturi ale motricității, care se manifestă în parametrii identici ai mișcării, au același etalon de măsură și se bazează pe mecanisme fiziologice și biochimice asemănătoare.

Calitățile motrice se împart în două categorii:

– prima categorie include calitățile motrice de bază, respectiv viteza, îndemânarea, forța și rezistența;

– a doua categorie include calitățile motrice specifice; este vorba de calitățile motrice implicate în practicarea unor ramuri de sport, sau în exercitarea unor profesii; ele rezultă din combinarea unor calități motrice de bază (de exemplu detenta care combină viteza cu forța).

Fiecărei calități motrice de bază îi corespunde un element caracteristic, care predomină și o definește. Aceste elemente caracteristice se prezintă astfel:

– repeziciune, pentru calitatea motrică de bază viteză;

– complexitate, pentru calitatea motrică de bază îndemânare;

– încărcătură, pentru calitatea motrică de bază forță;

– durată, pentru calitatea motrică de bază rezistență.

Aproape orice act motric se efectuează prin participarea – în proporții diferite – a tuturor calităților motrice de bază.

Viteza

Viteza este definită ca fiind capacitatea organismului uman de a executa acțiuni motrice într-un timp cât mai scurt, cu rapiditate, repeziciune în funcție de condițiile existente. Cercetările efectuate au demonstrat că viteza este puternic condiționată genetic. Asta nu înseamnă că viteza nu poate fi dezvoltată ci se dezvoltă mai greu și prin antrenamente speciale.

Principalele forme de manifestare a vitezei solicitate în biatlon sunt: viteza de deplasare (la deplasarea pe schiuri) și viteza de execuție (la mânuirea armei în poligon și tragere). Viteza de deplasare este o variantă a vitezei de execuție, atunci când se pune problema parcurgerii unui spațiu prestabilit contra timp.

Viteza de execuție este capacitatea de a efectua un act motric sau o acțiune motrică, aceasta se măsoară prin timpul scurs de la începerea execuției până la terminarea acesteia.

Valoarea vitezei este determinată de mai mulți factori: mobilitatea proceselor nervoase, finețea analizatorilor, capacitatea de concentrare și mobilizare, cantitatea de ATP din mușchi.

Rezistența

Definiție: Rezistența este capacitatea organismului uman de a depune eforturi cu o durată relativ lungă și o intensitate relativ mare menținând indici constanți de eficacitate optimă.

Gradul de dezvoltare al rezistenței se reflectă în capacitatea funcțională ridicată a sistemelor cardio-vasculare și respiratorii, a metabolismului, sistemului nervos și capacității de coordonare a celorlalte aparate și sisteme ale organismului. La acești factori se asociază și calitatea coordonării mișcărilor, capacității psihice a sportivului și modului de solicitare rațională a întregului organism.

Zonele de efort în antrenamentele de rezistență

Zona 1 – rezistența de bază, nu are importanță la sportivii avansați, se dezvoltă la începători și este folosită la avansați doar în perioadele de refacere, recuperare post-traumatică, alergarea 60-70% din FC (120-140), 40-55% din VO2 max – după efort competițional intens, foarte puțin.

Zona 2 – dezvoltarea capacității aerobe, atât în sporturile aerobe cât și în celelalte, mărește capacitatea de vascularizare periferică, schimbul de gaze la nivel alveolar și la țesut muscular și asigură o bună capacitate de refacere.

ritm moderat, 70-80% din FC (140-160), 55-70% din VO2 max – primele 2 zone sunt extensive, referindu-ne la forță nu la viteză, mijloc de bază este alergarea sau înotul sau orice element tehnic sau structură tehnică din jocuri în regim aerob.

Zona 3 – putere aerobă, 80-90% din FC (160-175), 70-85% din VO2 max

Zona 4 – puterea maximă aerobă (MAP), FC = 175 ± 180, 85-90% din VO2 max

Zona 5 – zona toleranței la lactat, se lucreaza >17 ani- 95-100% din FC, FC = 180, 90-100% din VO2 max

Unul dintre factorii determinanți este capacitatea de rezistență și tipul fibrelor musculare cuprinse în activitate: se apreciază de fiziologi că aproximativ 90% din absorbția maximă de O2 într-un efort de rezistență este realizată de fibrele roșii, restul de 10% de fibrele albe. Alt factor determinant al rezistenței îl reprezintă resursele de energie, activitatea enzimatică și mecanismele hormonale de reglare. Rezervele energetice există la nivelul celulei sub formă de fosfați, glicogen, molecule de trigliceride, sau aceste resurse pot fi aduse de sânge din ficat sau din stratul adipos subcutanat la celula musculară în activitate. Mobilizarea lor se face în funcție de intensitatea și durata efortului. Capacitatea de glicogen depinde în mare măsură de rezervele de glicogen din ficat și de la nivelul acestuia în sânge. Alți factori importanți sunt capacitatea cardio-vasculară, capilarizarea, compoziția sângelui și capacitatea pulmonară.

Forme de manifestare a rezistenței:

– Rezistența în regim de viteză reflectă posibilitățile organismului de a rezista la eforturi, în condițiile unor contracții rapide, pe o durată mare de timp.

Această calitate motrică combinată se dezvoltă folosind intensități de 50-65% din posibilități, un număr de 9-12 repetări în 4-6 serii pentru 4-12 exerciții, mai ales în probele de fond și semifond. Ea este proprie tuturor sporturilor cu amprentă specifică.

– Rezistența în regim de forță reflectă capacitatea organismului de a rezista la eforturi moderate pe o durată mare de timp.

Intensitățile folosite reprezintă 50-65% din posibilități, însă numărul de serii și repetări este mare, 12-24 repetări (și uneori până la refuz), în 4-6 serii sau 3-6 circuite pentru 6-9 exerciții.

Metode de dezvoltare a rezistenței

1. Metoda uniformă sau „steady state”

– volum mare de lucru fără întreruperi

– se poate utiliza în toate etapele de pregătire ale planului anual

– este predominantă în perioada pregătitoare

– cel mai răspândit mijloc de realizare este alergarea de durată

Poate fi utilizată în scopul: dezvoltării capacității de rezistență și revenirea organismului după eforturi intense, la sportivii avansați

Efecte: – principal – dezvoltarea capacității aerobe

– îmbunătățirea capacității de refacere

Tempo de lucru:

La juniori – 6-6.5 min. / km, cu FC 140-150 p/min.

La avansați – 3.5-4 min. / km, FC 140-150 p/min.

Durata efortului :

La juniori – 10-15 min. ( max. 20)

La avansați – până la 1 oră

2. Metoda eforturilor variabile

– constă în alternarea nivelului intensității efortului pe o distanță prestabilită

– poate fi folosit ca mijloc alergarea sau executarea diferitelor acțiuni tehnice de atac sau apărare în tempouri diferite

– intensitatea variază de la moderat la submaximal, fără pauză

FC în timpul efortului :

– de intensitate mare – poate să atingă valori de 180 p/min. ;

– de intensitate moderată – nu mai puțin de 140 p/min.

3. Metoda antrenamentului cu intervale

– principiul de bază : efectuarea repetărilor pe fondul unei refaceri incomplete a organismului după repetarea anterioară:

• intervale scurte – 15”-60”

• intervale medii – 1’-8’

• intervale lungi – 8’-15’

– prin alternarea optimă a intensității efortului cu pauzele dintre repetări pregătirea poate fi realizată cu precizie în zonele de efort dorite ( solicitarea unui anumit substrat energetic)

4. Metoda repetărilor:

– constă în repetarea efortului de a parcurge o distanță prestabilită, după o refacere completă, care permite realizarea efortului la viteză maximală

– este folosită pentru dezvoltarea calităților rezistență-viteză și rezistență medie și de lungă durată

– regula de bază în aplicarea acestei metode este ca în pauza dintre repetări să se asigure revenirea organismului la valorile inițiale, de repaus ( FC, frecventa respiratorie)

Forța

Definiție: Forța este capacitatea organismului uman de a învinge o rezistență internă sau externă prin intermediul contracției musculare.

Manifestarea forței la schi se realizează prin opunerea sau învingerea rezistențelor externe care acționează asupra sistemului schior-schi în timpul deplasării, de a folosi rezultanta forțelor interne și externe în sensul creșterii eficacității actelor și acțiunilor specifice. Factorii generali care influențează forța generală sunt: vârsta și sexul, grosimea fibrei musculare, cantitatea de surse energetice, activitatea sistemului nervos central.

Grupele musculare prioritare de dezvoltat sunt cele ale membrelor inferioare, cele care asigură echilibrul bazinului și mușchii care asigură mobilizarea piciorului în mișcările de rotație internă și externă.

Formele de manifestare specifice ale forței în biatlon sunt: forța dinamică, forța în regim de rezistență, forța specifică.

Forța specifică este forța anumitor grupe musculare ce însoțește și caracterizează mișcările specifice dintr-o ramură de sport.

Forța în regim de rezistență reflectă capacitatea organismului de a rezista la eforturi în condițiile contracțiilor musculare de lungă durată.

Dezvoltarea forței-rezistență:

Intensitățile de lucru sunt cuprinse între 65-80% din posibilități; în antrenamente se efectuează un număr mare de repetări (6-12 și în unele cazuri până la refuz), în 4-12 serii și 9-12 exerciții, cu tempo redus.

1. Metoda culturistă sau „body-building”

– număr de exerciții: 6-9

– număr de repetiții: 6-12

– număr de serii: 9-12

– frecvență: 2-3 ori/săptămână

2. Metoda lucru până la refuz

– încărcătură: 30-80%

– număr de repetări: maxim

– număr de serii: 4-6

– pauză între repetări: 4-6 min.

– pauză între serii: 6-10 min.

– solicitare maximă: FC – 210 p/min.

– se începe treptat cu încărcături de 30-40%, apoi se măresc pe măsură ce organismul se adaptează

Îndemânarea – coordonarea

Îndemânarea este definită ca o capacitate de a restructura rapid mișcările în condiții variate, în funcție de condițiile concrete de efectuare a acestora. Ea reprezintă o formă de exprimare complexă a capacității de performanță prin învățarea rapidă a mișcărilor noi și adaptarea rapidă la situații variate, conform specificului fiecărei ramuri de specialitate. Schiul fond din cadrul biatlonului se încadrează în grupa ramurilor sportive care solicită în mod dominant capacitățile coordinative. Viteza de deplasare, calitatea zăpezii, profilul variat al terenului, toate influențează foarte mult schiorul care are nevoie de o foarte bună îndemânare pentru a face față schimbărilor, să coordoneze mișcările specifice pentru efectuarea deplasării cu cea mai mare eficiență.

Factori care condiționează îndemânarea :

– biologici:

• capacitatea de alternare rapidă a proceselor de excitație și inhibiție

• viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile aferente și eferente

• calitatea funcțională a analizatorilor

• calitatea inervației musculare

– motrici :

• nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice

• numărul și complexitatea deprinderilor motrice stăpânite de subiect

– psihologici :

• capacitatea analizatorilor de a capta informația și de a realiza sinteza aferentă pentru analiza situației

• capacitatea de anticipare a desfășurării ulterioare a mișcării și utilizarea în consecință a ărocedeelor tehnice cunoscute

• gândirea creativă

Forme de manifestare a îndemânării în biatlon

Îndemânarea în regim de rezistență reflectă capacitatea individului de a executa în mod corect mișcările în situații noi, pe o perioadă de timp relativ mare.

Pentru dezvoltarea acestei forme de manifestare se folosesc intensități de 50% din posibilități, cu 16-32 repetări, în 9-12 serii de 6-9 exerciții. Numărul mare de repetări cu încărcături relativ mici asigură un înalt grad de antrenament.

I.1.4 Particularități ale stadiilor de instruire în schi fond

Primul stadiu scolar. Vârsta timpurie, antepubertatea (7-8 ani => 10-11 ani)

Caracteristici esențiale:

– creșterea organismului este uniformă, accelerându-se către sfârșitul perioadei

– este o perioadă favorabilă pentru învățarea bazată pe caracteristicile morfologice ideale ale copilului:

•copiii sunt mici, ușori, zvelți, supli

•posedă un raport optim între forță și pârghii

– dinamism și atitudine pozitivă față de mișcare:

•este perioada de vârsta în care se manifestă un interes crescut pentru practicarea diferitelor sporturi

– comportament motric energic ce se estompează spre sfârșitul acestei etape

Procesele nervoase superioare:

– nivel crescut al plasticității sistemului nervos central

•permite o receptivitate crescută

– SNC are o capacitate crescută de analiză

•Consecinta – capacitate crescută de învățare

– Lipsa echilibrului dintre procesele corticale fundamentale, cu predominanță a proceselor de excitație comparativ cu cele de inhibiție:

•Dificultăți de fixare și conservare a mișcărilor învățate

•Capacitate scăzută de concentrare pe sarcina de lungă durată

– Spre sfârșitul acestei perioade se dezvoltă procesele de inhibiție dar ele nu echilibrează încă total fenomenele de excitație

Aparatul locomotor:

– ușoară creștere a rezistenței osoase la tracțiune, presiune și răsucire

-tonus muscular scazut:

•permite efectuarea mișcărilor de mare amplitudine dar sunt dificultăți în realizarea mișcărilor fine, precise

– masă musculară slab dezvoltată – forță scăzută

– excitabilitatea neuromusculară este mai scăzută, cu valori mari ale cronaxiei

-viteza de reacție și de execuție sunt mai bune

Aparatul cardiorespirator:

-volumul inimii este mic și FC crescută, tahicardie de repaus:

•cheltuială energetică importantă pentru menținerea acestui ritm cardiac de repaus ridicat

•în timpul efortului copilul face față cu greu solicitărilor intense și îndelungate

– Toracele este mic, musculatura respiratorie slab dezvoltată

– Nivel scăzut al elasticității cutiei toracice

•Posibilități reduse de mărire a volumului cutiei toracice într-o respirație amplă

•Accelerarea frecvenței respiratorii în timpul efortului

-Capacitate anaerobă redusă

Al doilea stadiu școlar: 10 ani – 12-13 ani

Caracteristici esențiale:

– cea mai bună etapă pentru învățare motrică

– pot fi învățate gesturi motrice de un înalt nivel de dificultate din punct de vedere al organizării spațio-temporale

– caracteristicile acestei etape de vârstă avantajează dezvoltarea capacității motrice – fază cheie pentru însușirea aptitudinilor motrice ulterioare

– permite însușirea elementelor tehnice de bază uneori a unei tehnici chiar mai elaborate

– trebuie să se pună accentul pe însușirea unor deprinderi motrice precise –

stabilitate în execuție

– să se asigure baza coordonării pe care se vor construi performanțele ulterioare

– în aceste două etape se asigură baza coordonării pe care se vor construi performanțele ulterioare

Primul și al doilea stadiu școlar – perioada antepubertară

Consecințe metodologice pentru antrenament:

– Obiective principale în faza antepubertară:

•Îmbunătățirea capacității de coordonare

– Accentul trebuie pus pe:

•Creșterea și diversificarea bagajului de deprinderi motrice

•Însușirea unui număr cât mai mare de acțiuni motrice fundamentale executate corect

•Dezvoltarea motrică multilaterală ceea ce va reprezenta garanția însușirii cu mai mare ușurință a deprinderilor motrice specifice diferitelor ramuri de sport

•Pregătire fizică de bază cu accent pe coordonare

•Dezvoltarea rezistenței generale și a supleței

– Atenție la automatizare, mai ales la însușirea unor deprinderi motrice greșite

– Orice deprindere motrică învățată trebuie repetată des pentru a se putea fixa și integra în comportamentul motric al copilului

– Exerciții pentru dezvoltarea capacității coordinative, echilibru, coordonare intersegmentară, schemă corporală, orientare spațială

– Faza prepubertară trebuie consacrată ameliorarii capacității de coordonare și extinderii repertoriului motric

– Între 9 – 12 ani sunt eficiente antrenamentele corect organizate orientate către perfecționarea calităților de viteză:

•Exerciții în regim dinamic

– Nu sunt recomandate la această vârstă:

•Eforturile de forță, mai ales cele statice, și cele care necesită încordare musculară maximală

•Eforturile de rezistență anaerobă lactacidă

•Trebuie evitat orice efort intens și de lungă durată

Prima fază a pubertății: 11-12 ani => 14-15 ani (fete), 12-13 ani => 15-16 ani (băieți)

Caracteristici:

– reprezintă a doua fază a maturizării morfologice

– modificări importante în structura fizică

•instalarea sexualității

•dispariția caracteristicilor copilăriei

•modificari însemnate ale proporțiilor – creșteri anuale ale înălțimii de până la 10 cm și ale greutății de 9-10 kg

Procese nervoase superioare:

– se dezvoltă procesele de analiză și sinteză

– continuă dezvoltarea proceselor de inhibiție, dar procesele de excitație sunt mai puternice:

•mișcările au precizie scăzută, sunt exagerate și excesive

– viteza de reacție și cea de repetiție sunt bine dezvoltate

Aparatul locomotor:

– oasele se dezvoltă mai ales în grosime și devin mai rezistente

– articulațiile sunt slab dezvoltate iar ligamentele nu pot să asigure rezistența

– mușchii se dezvoltă în principal pe baza alungirii fibrelor și mai putin în grosime

– creșterea în lungime produce aspectul caracteristic copilului aflat la pubertate – înalt, slab și cu toracele îngust

– Forța musculară relativă stagnează și chiar este în regres în această perioadă atât la nivelul flexorilor cât și la nivelul extensorilor

– Forța și rezistența sunt la un nivel mult rămas în urmă față de adult

Sistemul cardiorespirator:

– volumul relativ al cordului atinge valoarea cea mai ridicată

– sistemul cardiorespirator se află într-o fază de dezvoltare optimă în această perioadă:

•sunt contraindicate eforturile de durată scurtă și intense

– aparatul respirator se dezvoltă intens în această perioadă

Consecințe metodologice:

– Nivelul de dezvoltare al sistemului nervos și locomotor permite:

•Învățarea de deprinderi motrice complexe

•Eforturile de viteză

– Antrenamentele trebuie individualizate

– Nu sunt recomandate eforturi maximale care solicită intens aparatul locomotor

Adolescența 15-16 ani => 17-19 ani

Caracteristici esențiale

– etapa finală a perioadei de creștere

– încetinirea tuturor proceselor de creștere și dezvoltare

– faza de împlinire corporală, rearmonizare

– se produce o dezvoltare armonioasă a organelor interne

– proporțiile se armonizează, ceea ce facilitează îmbunătățirea coordonării

– echilibru fizic cu efecte benefice asupra antrenamentului, datorită stabilizării reglărilor hormonale

– aceasta etapă reprezintă, după stadiul 2 școlar, o nouă fază de ameliorare a performanțelor motrice

– echilibru între procesele nervoase superioare excitație și inhibiție și receptivitate superioară:

•capacitate foarte bună de a asimila și fixa schemele motrice

– acțiunile motrice complexe ce necesită coordonare sunt mai ușor de învățat și stabilizat

– crește capacitatea de suportare a unor sarcini mai mari (volum, intensitate) și mai complexe de antrenament

Consecințe metodologice:

– a doua vârstă de aur a învățării

– este perioada favorabilă dezvoltării vitezei și îndemânării

– crește forța musculară

– condiția fizică și coordonarea pot fi antrenate în paralel cu

intensități maximale

– perioada optimă pentru:

•perfecționarea tehnicii

•antrenarea tuturor capacităților fizice

Dezvoltarea rezistenței

Primul și al doilea stadiu școlar:

– rezistența aerobă crește până la 11-12 ani, stagnează 2 ani, după care crește în continuare până la vârsta de 20-22 ani

– capacitatea anaerobă este slab dezvoltată datorită slabei capacități a glicolizei anaerobe înregistrate până la vârsta de 17-18 ani

– Se recomandă:

•Individualizarea antrenamentelor de rezistență

•Planificarea volumului crește progresiv, de la 5-10 min., la 20-40 min.

•Formațiile de exersare să fie grupate pe nivele motrice apropiate

Prima și a doua fază a pubertății:

– în prima și a doua fază a pubertății capacitatea de adaptare și de lucru în regim de rezistență aerobă sunt maxime

– dacă în această perioadă potențialul de adaptare al organismului este insuficient solicitat nu poate fi atinsă dezvoltarea completă a capacității de rezistență

– în această perioadă se pun bazele capacității ulterioare de efort, deoarece în această etapă este foarte ridicată capacitatea de a suporta un efort

– nivelul dezvoltării capacității de rezistență în copilărie și adolescență are consecințe asupra tuturor celorlalte calități motrice

Recomandări pentru dezvoltarea rezistenței:

-mărirea volumului de alergare la cel puțin 60 min. (la bicicletă 2-3 ore)

-intensitatea va fi la 140-150 pulsații/minut

Dezvoltarea forței:

– în primul stadiu școlar se recomandă:

•dezvoltarea forței musculare generale

•exerciții dinamice și nu exerciții statice

•angrenarea tuturor lanțurilor musculare

•numărul de repetări / exerciții crește gradat de la 10-20 repetări la 30 de repetări sau 30 secunde activitate / exercițiu. Numărul seriilor între 4-8, pauzele 30-60 secunde.

– la pubertate și adolescență:

•există toate condițiile pentru a facilita dezvoltarea forței

•dezvoltarea forței musculare generale – lucru cu greutatea propriului corp și cu greutăți progresive

•volum mare și nu intensități mari

•atenție la poziția corpului și la tehnica de ridicare a greutăților:

•să nu se suprasolicite coloana vertebrală

Recomandări:

– acordarea unui timp suficient de refacere după antrenamentele de forță

– nu se vor modifica brusc încărcăturile din antrenament

– începerea antrenamentelor pentru mărirea masei musculare: intensitate 60 – 70% din maxim, număr fix de repetări (15 repetări / exercițiu), număr serii 3-5, pauze 2-3 min.

– evitarea:

•eforturilor unilaterale care pot afecta aparatul locomotor

•eforturile statice de lungă durată

Dezvoltarea vitezei:

– vârsta optimă pentru îmbunătățirea vitezei de reacție și de execuție este : 7-12 ani

– se constată o dezvoltare marcantă a frecvenței mișcărilor în perioada 7-10 ani

– în perioada preșcolară, odată cu ameliorarea capacității de coordonare a mișcărilor se constată și o îmbunătățire a vitezei de deplasare

Până la vârsta pubertară se recomandă:

– să se antreneze: viteza de reacție, de execuție, etc.

– exercițiile să fie însușite corect

– timpul de efort 6-8 sec. / exercițiu / repetare, numărul seriilor între 4-8, pauzele 1-3 minute.

În adolescență recomandări:

– se pot antrena fără restricții toate formele de manifestare ale vitezei.(TAS curs 2 – 30.08.2011)

– eforturile se vor efectua pe fond de odihnă, cu o încălzire prealabilă intensivă a organismului, intensitate de efort 100%

Dezvoltarea îndemânării:

– de la 6-7 ani până la 10 ani datorită plasticității cortexului cerebral este posibilă educarea îndemânării în anumite limite

– analizatorul kinestezic este puțin dezvoltat iar precizia suferă în calitatea aspectelor sale spațio-temporale.

La vârsta de 10-14/15 ani sunt create condițiile funcționale:

– Plasticitatea cortexului

– Ameliorarea capacităților de percepție și prelucrare a informațiilor pentru o învățare motrică eficientă

La vârsta de 15-19 ani se produce o stabilizare generală a conduitelor motrice, o ameliorare a capacităților motrice de ghidare, de adaptare și readaptare precum și combinarea capacității de învățării motrice. De aceea conținutul antrenamentelor de coordonare – îndemânare devine mai specific, orientat mai mult spre tehnica de schiat.

Exersarea se face pe fond de echilibru psihic și odihnă.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA CERCETĂRII

II.1. DATA, LOCUL ȘI SUBIECȚII CERCETĂRII

Locul de desfășurare a cercetării a fost Clubul Sportiv Școlar Miercurea Ciuc și bazele de antrenament unde se desfășoară activitățile. Durata de 2 luni, de la 1 iunie până la 31 iulie, cu o testare inițială a sportivilor și una finală la aceeași parametri și în aceleași condiții ca la testarea inițială, după care a urmat colectarea și interpretarea datelor, având la dispoziție două grupe de sportivi, o grupă experimentală și o grupă de control. Grupa de control a efectuat antrenamentele conform planului actual de antrenament iar grupa experimentală a avut parte de un plan mai diversificat. Grupele au fost alcătuite din câte 4 sportivi cu vârste cuprinse între 14-16 ani.

Tabel 1 – Reprezentând Sportivii din grupa de control

Tabel 2 – Reprezentând sportivii din grupul experimental

II.2. DESCRIEREA PROBELOR DE CONTROL

Prima probă a fost o probă de alergare, efectuată pe Stadionul Municipal din Miercurea Ciuc. Subiecții au avut de parcurs 5x1000m (băieți) și 3×1000 m (fete). S-a dat startul simultan pentru toți, au parcurs 2.5 ture de stadion după care se opresc și se pregătesc pentru startul următor. Fiecare start se dă din 10 în 10 minute, indiferent de când ajunge ultimul sportiv. Dacă sportivul aleargă kilometrul în 3 minute atunci se odihnește 7, dacă aleargă kilometrul în 7 minute atunci se va odihni doar 3 minute.

A doua probă a constat dintr-o probă de atletism, mai exact 3000 m. Startul a fost dat simultan, sportivii au parcurs 7.5 ture și s-au înregistrat timpii fiecăruia.

A treia și a patra probă au fost probe de forță, prima dintre ele tracțiuni din atârnat, numărându-se fiecare repetare iar ultima probă a fost flotări la paralele, din nou numărându-se fiecare repetare corectă.

II.3. METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE

3.1. METODE DE CERCETARE

a. METODA STUDIULUI BIBLIOGRAFIC

Metoda studiului bibliografic a fost folosită pentru a crea posibilitatea documentării în ceea ce privește întreaga problematică a lucrării, punându-mi la dispoziție date cu privire la calităților motrice și modul de abordare a problemelor legate de temă. De asemenea bibliografia studiată a permis realizarea modelelor teoretice ale sportivilor și a constituit baza interpretării și prelucrării datelor, creând posibilitatea obținerii unor rezultate concrete și obiective.

b. METODA OBSERVAȚIEI PEDAGOGICE

Presupune urmărirea organizată și conștientă pe baza unui plan a procesului de instruire cu scopul de a urmări anumite … Această metodă constă în urmărirea sistematică a anumitor factori în condiții obiective de desfășurare a procesului de instruire.

c. METODA ÎNREGISTRĂRII

Am folosit această metodă la testele și normele de control pentru a obține indici obiectivi, privitori la eficiența mijloacelor utilizate în cadrul instruirii pentru a verifica parametrii modelului de pregătire.

d. METODA STATISTICO – MATEMATICĂ

Am folosit această metodă pentru prelucrarea și interpretarea datelor. Materialul de prelucrat, respectiv cifrele care reprezintă performanțele realizate la diferite probe ce au un pronuntat caracter probabilistic. Caracterul probabilistic al fenomenului cercetat trebuie să capete consistență pe baza prelucrării statistico – matematice. În felul acesta se desfășoară interpretările descriptive puțin eficiente. Indicatorul statistic de bază folosit în prelucrarea datelor din prezenta lucrare a fost media aritmetica(x), progres general(p).

e. METODA REPREZENTĂRII GRAFICE

Această metodă a fost folosită pentru a putea face o comparație cât mai sugestivă între diferențele care există între testarea inițială și testarea finală.

3.2. PROCEDURA DE DESFĂȘURARE A CERCETĂRII

După alegerea sportivilor și alcătuirea celor două grupe formate fiecare din câte 2 băieți și 2 fete s-au efectuat probele de control și în continuare s-au desfășurat antrenamentele normal, grupa experimentală având un program ușor modificat. Grupele au desfășurat antrenamentele în același timp și în aceeași localitate, neputându-se desfășura în același loc de fiecare dată. După trecerea celor 2 luni s-au dat încă o dată probele, s-au înregistrat rezultatele și s-au comparat cu rezultatele din prima testare. Tabelul 3 și tabelul 4 reprezintă planurile de antrenament actuale, cele care sunt folosite în pregătirea sportivilor în mod obișnuit. Tabelurile 5,6 și 7 sunt versiuni modificate folosite pe grupul experimental.

Tabel 3 – Reprezentând programul de antrenament al grupului de control

Tabel 4 – Reprezentând programul de antrenament al grupului de control

Tabel 5 – Reprezentând programul de antrenament modificat al grupului experimental

Tabel 6 – Reprezentând programul de antrenament modificat al grupului experimental

Tabel 7 – Reprezentând programul de antrenament modificat al grupului experimental

CAPITOLUL III

III.1 PREZENTAREA, PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA STATISTICĂ A REZULTATELOR CERCETĂRII

Testarea inițială

Proba 1. – 5x1000m

Tabel 8 – Rezultatele obținute de sportivi la proba de 5x1000m (Băieți)

Fete – 3x1000m

Tabel 9 – Rezultatele obținute de sportive la proba de 3x1000m

Proba 2. – 3000m

Tabel 10 – Rezultatele testării inițiale la proba de fond 3000m

Proba 3 și 4.

Tabel 11 – Rezultatele sportivilor la probele de forță de la testarea inițială

Testarea finală

Prima proba, 5x1000m

Tabel 12 – Rezultate obținute de sportivi la testarea finală la proba 5x1000m

Fete – 3x1000m

Tabel 13 – Rezultatele fetelor la testarea finală, proba 3x1000m

Proba 2. – 3000m

Tabel 14 – Timpii sportivilor pe 3000 m la testarea finală

Proba 3 și 4.

Tabel 15 – Rezultatele obținute la probele de forță la testarea finală

Rezultatele au fost adunate și compilate în grafice pentru a putea observa diferențele dintre testări.

Figura 1 – Reprezentând diferențele dintre testarea inițială și cea finală a băieților la prima probă

Grafic 1 – Reprezentând procentajul variației de performanță

Figura 2 – Reprezentând diferențele dintre testări la prima probă a fetelor

Grafic – Reprezentând procentajul variației

Figura 3 – Diferențele dintre testări la proba de 3000 m a grupului de control

Grafic – Procentajul diferenței dintre testările grupului de control la proba de 3000m

Figura 4 – Diferențele dintre testări la proba de 3000 m a grupului experimental

Grafic 4 – Procentajul diferenței dintre testările grupului experimental la proba de 3000m

Figura – Rezultatele grupului de control la proba de tracțiuni

Grafic 5 – Procentajul diferenței dintre testări

Figura – Rezultatele grupului experimental la proba de tracțiuni

Grafic 6 – Procentajul diferenței dintre testări

Figura 7 – Rezultatele grupului de control la proba de flotări la cele două testări

Grafic 7 – Procentajul diferenței dintre testări

Figura 8 – Rezultatele grupului experimental la proba de flotări

Grafic 8 – Procentajul diferenței dintre testări la grupul experimental

Baremele de evaluare pentru calculul statistico-matematic

Tabel nr.16 Barem evaluare Prima probă – 1000 M

Tabel nr.17 Barem evaluare A doua probă – 3000 M

Tabel nr.18 Barem evaluare A treia probă – Tracțiuni din atârnat

Tabel nr.19 Barem evaluare A patra probă – Flotări din sprijin pe brațe la paralele

Tabel nr. 20 reprezentând punctele obținute la testările inițiale și finale ale sportivilor la proba de 5×1000 m (băieți) respectiv 3×1000 m (fete)

Tabel nr. 21 reprezentând punctele obținute la testările inițiale și finale ale sportivilor la proba de 3000 m.

Tabel nr. 22 reprezentând punctele obținute la testările inițiale și finale ale sportivilor la proba de tracțiuni din atârnat.

Tabel nr. 23 reprezentând punctele obținute la testările inițiale și finale ale sportivilor la proba de flotări la paralele.

Tabel nr. 24 reprezentând totalul punctelor pe grupuri la testarea intițială și cea finală

Mai urmează completarea cu mijloacele sportive folosite la grupul experimental, completarea bibliografiei si citărilor din text.

III.2 CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Studiul de față și-a propus cercetarea influenței pe care diverificarea antrenamentului o are în pregătirea sportivilor. Pornind de la premisa că antrenamentele în biatlon sunt uneori grele și cu multe elemente repetitive, iar rutina se instalează destul de ușor, am încercat o abordare ușor diferită, în așa fel încât să apară un stimulent psihic. La începutul perioadei de bază nivelul de entuziasm și energie este destul de ridicat, dar pe măsură ce timpul trece, antrenamentele se repetă, sportivii nu simt încă efectele antrenamentelor iar motivația scade. Pentru aceste perioade am studiat introducerea altor metode și mijloace de antrenament ca de exemplu antrenamente de ciclism, de natație și escaladă, sporturi care să poată conduce la creșterea performanțelor cu un plus de entuziasm și care să poată fi practicate în locațiile în care se desfășoară astăzi antrenamentele sportivilor care practică biatlonul.

Din analiza rezultatelor cercetării se pot desprinde următoarele:

Dezvoltarea motricității este condiționată de factori interni (care țin de organism și individ) si factori externi (condițiile în care se desfășoară aceste antrenamente și diversele activități de pregătire).

Dezvoltarea calităților motrice care condiționează bunele rezultate în biatlon este un proces de durată, în care rezultatele apar greu, după perioade lungi de antrenament.

Indicatorii calităților motrice, fundamentat pe baza rezultatelor obținute la probele de control finale nu au înregistrat un real progres, fapt evidențiat în capitolul precedent. Diferențele de performanță s-au situat la proba 1 între 0,17% și 3,18% și la proba a doua între 0,59% și 1,46%.

Din punct de vedere al atractivității unui plan de antrenament diferit de cel obișnuit, deși nu am extins cercetarea la gradul de satisfacție al subiecților pot spune că se poate înregistra un progres. Luând însă în calcul faptul că diferențele de performanță sunt mici, comparativ cu necesitatea unor fonduri suplimentare pentru obținerea acestor performanțe, consider că la momentul actual nu este fezabilă o diversificare mărită a mijloacelor de antrenament.

La momentul actual există introduse unele sporturi complementare, ciclismul de exemplu, dar chiar și pentru cluburile care dispun de fonduri suficiente, introducerea într-o mai mare măsură a unor noi metode complementare de antrenament necesită o bază materială extinsă, un consum de energie suplimentar din partea antrenorilor, iar rezultatele nu diferă cu mult.

Cu toate acestea, pentru viitor, consider că este necesar a se extinde cercetarea influenței pe care și alte sporturi complementare o poate avea asupra performanțelor sportivilor. În primul rând studierea acestor metode o consider necesară pentru efectele pozitive asupra stărilor emoționale pe care aceste diversificări le aduc și totodată a creșterii motivației asupra sportivilor. Dacă aceste metode se aplică la cluburi cu bază materială bună și cu un număr mare de sportivi, în așa fel încât să fie posibilă aplicarea metodelor pe subgrupe de lucru, consider că s-ar justifica această abordare, atractivitatea fiind un factor important pentru sporirea bazei de selecție.

BIBLIOGRAFIE

BALINT Lorand, 2008, “Curs Specializare Schi”, Brașov, 2008

BOMPA, T.O., 2001, “Teoria și metodologia antrenamentului sportiv, Periodizarea”, C.N.F.P.A., București, 25

CÂRSTEA Gh. „Teoria și metodica educației fizice și sportului”, Editura Universul, București, 1993.

CÂRSTOCEA, V. și colab. ”Manual metodic pentru pregătirea copiilor și juniorilor”, 1998, București

DEMETER, A. și colaboratorii. „Fiziologia și biochimia educației fizice și
sportului”, Edit. Sport – Turism, 1979;

DRAGNEA, A. 2002, “Teoria educației fizice și sportului”, FEST, București, 2002

GHEORGHE, D. 2008, “Teoria antrenamentului sportiv”, Editura Fundației România de Mâine, București, 9-22

NICU Alexe și colab., Enciclopedia educației fizice și sportului din România; vol. 1, pag. 993-1000; ed. Aramis, 2002

TURCU, I. – Metodologia cercetării în educație fizică și sport, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2007.