Optimizarea Exprimarii Orale Si Scrise la Elevi Prin Valorificarea Textului Folcloric
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
Departamentul pentru Pregătirea și Perfecționarea Personalului Didactic
SPECIALIZAREA: Profesor de limba și litaratura română
LUCRARE METODICO – ȘTIINȚIFICĂ PENTRU ACORDAREA GRADULUI DIDACTIC I
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
Departamentul pentru Pregătirea și Perfecționarea Personalului Didactic
SPECIALIZAREA: Profesor de limba și litaratura română
OPTIMIZAREA EXPRIMĂRII ORALE ȘI SCRISE LA ELEVI PRIN VALORIFICAREA TEXTULUI FOLCLORIC
MOTO:
„ Folclorul nostru… nu numai că este sublim, dar te face să înțelegi totul. E mai savant decât toată muzica așa-zis savantă. Și asta într-un fel cu totul inconștient. E mai melodic decât orice melodie, dar asta fără să vrea. E duios, ironic, trist, vesel și grav.”
George Enescu
CUPRINS
INTRODUCERE
Argument
II. Folclorul, punte între generații: trecut, prezent și viitor
II.1. Raportul creație populară – creație cult
II.2. Procesul de creație a unui text folcloric
II.3. Folclorul – sursă de inspirație permanentă în literatura
română
III. Rolul educației prin folclor
III.1. Studiul textului folcloric în școala românească ( Cercetare/ studiu comparativ pe baza manualelor și a programei școlare)
III.2. Despre principalele specii folclorice – clasificare, delimitări conceptuale
III.3. Epica populară – modalități de valorificare în mediul școlar
3.1. Basmul popular
3.2. Legenda populară
3.3. Balada populară
III.4. Lirica populară – modalități de valorificare în mediul școlar
IV.Activități extrașcolare ce stimulează creativitatea și interesul elevi- lor față de literatura populară și folclor
IV.1. Cercul de folclor – creativitate, spontaneitate , imaginație, cunoaștere și eficiență în studierea textului folcloric
IV.2.Târgul popular – modalitate de transmitere a cunoștințelor despre folclor
IV.3. Reportajul școlar – incursiune în lumea satului
IV.4. Șezătoarea – mijloc de valorificare a arsenalului folcloric în școală
V. Stimularea interesului tinerei generații pentru studierea textului folcloric
V.1. Chestionarul
1.1. Justifiarea studiului
1.2. Prezentarea rezultatelor studiului
V.2. Proiectare didactică în studierea textului folcloric la clasă
V.3. Folclorul obiceiurilor – modalitate de formarea aptitudinilor artistice și interpretative ale elevului în școală
Concluzii
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE – Argument
Orice demers formativ presupune o pregătire prealabilă a individului pentru a face față solicitărilor vieții, iar principalul scop al educației este acela de a forma un tânăr pentru viață. La sfârșitul gimnaziului, elevul trebuie să aibă suficiente elemente de autoanaliză și control, care să îl ajute în formarea propriei sale pregătiri pentru viață. Programa de limba și literatura română pentru gimnaziu aflată în vigoare, vizează competențe generale și specifice care au ca scop „ formarea unui tânăr cu o cultură comunicațională și literară de bază, capabil să înțeleagă lumea, să comunice și să interacționeze cu semenii(…) , să poată continua în orice fază a existenței sale procesul de învățare, să fie sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om.” Accentul se pune deci pe latura comunicațională, pe familiarizarea elevului cu diferite situații de comunicare orală și scrisă.
Prezenta lucrare are ca scop demonstrarea importanței studiului folclorului, a textului folcloric în cadrul școlii și a contribuției pe care acesta o aduce la formarea personalității elevului.
Din afirmațiile colegilor, ale părinților și după propria mea opinie, studiul textului folcloric în școală este foarte important. Atragerea tinerei generații spre faptele de folclor, spre aprecierea frumosului popular, spre obiceiuri și tradiții străvechi, reprezintă de fapt o datorie. Folclorul este puntea care face legătura între trecut, prezent și viitor. Se știe că folclorul a constituit mereu un izvor de inspirație inepuizabil, recunoscut mai ales de clasicii și romanticii noștri. Temele și motivele literaturii orale au servit ca surse de inspirație pentru marii creatori de literatură cultă.
Lucrarea noastră este structurată în patru capitole. Primul capitol își propune să demonstreze rolul pe care folclorul îl are în dezvoltarea literaturii române, prezentând pe larg procesul de creație a unui text folcloric, modalitatea de culegere a acestuia din rândul colectivității sătești, raportulul dintre literatura cultă și cea populară, precum și felul în care temele folclorice au inspirat creațiile marilor scriitori români.
Al doilea capitol este bazat pe studii aprofundate ale programei școlare și mnualelor alternative în uz, pe observații proprii și confirmări ale altor persoane de specialitate, oferind câteva observații privind locul pe care studiul textului folcloric îl are în școala românească. De asememea se propun modalități de valorificare a textului folcloric în școală, oferindu-se și informații teoretice despre clasificarea operelor folclorice. S-a tinut de asemenea cont de apartenența speciilor la genul literar, punându-se accent pe speciile studiate la clasă.
Următoarele două capitole reprezintă partea practico-aplicativă a lucrării, în care se detaliază modalitățile de valorificare a textului folcloric în școală, punându-se mai ales accent pe activitățile extrașcolare, dar și pe metode și procedee de stimulare a muncii în echipă. De asemenea se va diagnostica gradul de mulțumire a cadrelor didactice privind locul textului folcloric în programa școlară, cele mai utilizate modalități de valorificare a folclorului, precum și identificarea celor mai îndrăgite specii populare de către elevi.
Lucrarea de față va cuprinde și aplicații practice, proiecte, planuri de lecții, activități concrete desfășurate de-a lungul carierei mele didactice, dorind să împărtășesc tuturor acelora care o vor lectura, modele concrete de valorificare a textului folcloric și de atragere a tinerei generații spre aprecierea folclorului. Afirmațiile vor fi însoțite de argumente solide, fotografii, proiecte didactice, etc. Ne dorim ca lucrarea realizată să devină un material util cadrelor didactice de gimnaziu, care iubesc folclorul românesc și doresc să utilizeze diverse metode și procedee didactice de promovare și valorificare a acestuia la clasă și în activitățile extrașcolare.
II. Folclorul, punte între generații: trecut, prezent și viitor
II.1. Raportul creație populară – creație cultă
Nicolae Iorga, în lucrarea sa, „La litterature populaire, source de haute litterature” consideră că „ literatura cultă izvorăște din literatura populară, iar amândouă se întemeiază pe limba națională! Garabet Ibrăileanu este de părere că „forma poeziei culte este perfecționarea celei populare „.Folclorul a fost, este și va fi mereu o sursă de inspirație permanentă pentru literatura română, pentru că, așa cum afirma Bogdan Petriceicu –Hașdeu „ Nu vom uita niciodată că sublima sorginte a oricărei literaturi se află pururi vie chiar în gura poporului”.
Încercând să definească termenul de folclor, Mihai Pop este de părere că felul în care putem afla atât modul de viată a unui popor și limba se limitează, în primul rând la creația populară, adică la „ povestirile, cântecele de dor, de jale, precum și la cele cu conținut istoric, proverbele, ghicitorile, apoi muzica, dansul, mima și teatrul popular. De asemenea, folclorul mai cuprinde obiceiurile și credințele prin cântecele lor, prin orațiile spuse cu prilejul începutului de an sau în cadrul unei nunți, ori cu prilejul unor înmormântări, numite bocete .”
Pentru reprezentanții școlii lui Densușianu, folclorul este un fenomen viu, orice fapt folcloric impunându-se printr-un amestec de tradiție și inovație. Prin urmare, discutând despre definirea termenului de folclor, V. I. Dinu este de părere că„ Folclorul este creația artistică a maselor populare de-a lungul veacurilor, în care se reflectă viața prin toate aspectele ei, într-o continuă transformare.”
Creația populară reprezintă creația care aparține în mod exclusiv poporului. Creația folclorică reprezintă oglindirea artistică a vieții poporului, prezentat de multe ori deprimat, împărțit în clase de exploatatori și exploatați, reflectându-se astfel caracterul de clasă al textului folcloric.
De altfel, creația populară are elementele ei caracteristice, care o diferențiază de cea cultă. În lucrarea „Folclor literar românesc” Barbu Theodorescu și Octav Păun identifică mai multe caractere ale creației populare:
Caracterul de clasă , prin care, creației populare îi este descoperit caracterul său de artă militantă ( sete de dreptate, dragoste de viață, jale, durere, înstrăinare) dar și acea putere de a influența activ conștiința populară.
Caracterul colectiv care reprezintă elementul definitoriu al creației populare. O operă literară cultă aparține unui autor, creatorul ei rămânând același oricât de mult va fi citită. Creația populară poartă amprenta unei întregi colectivități. Între individul creator și spiritul colectiv există însă o puternică legătură. Caracterul colectiv cuprinde în sine crearea, păstrarea și execuția. Individul creează opera și apoi e preluată de colectivitate. Relația aceasta între creator si colectivitate va fi dezbătută mai pe larg în subcapitolele care urmează.
Caracterul oral este și un element de bază care diferențiază literatura cultă de cea populară. Opera cultă se realizează și se păstrează în scris, pe când cea populară se transmite pe cale orală din generație în generație. Oralitatea este o modalitate de creație și realizare artistică spontană, care presupune o bună memorie, o putere de selecție și concentrare, iar laboratorul ei de prelucrare este colectivitatea. Prin larga circulație orală a bunurilor folclorice, tradiția capătă și o mare putere de rezistență.
Caracterul anonim derivă din caracteristica anterioară, întrucât dacă o creație populară e colectivă, implicit are și acel caracter de anonimat, adică nu se știe cu exactitate adevăratul creator.
Caracterul sincetic implică îmbinarea mai multor arte. Cântecul popular este alcătuit spre exemplu, din melodie, poezie și însoțit de multe ori de dans. Acest tot unitar nu poate fi fragmentat, având o existență comună . Acest fenomen se numește sincretism.
Creația populară reprezintă astfel creația care aparține în mod exclusiv poporului, având o largă și rapidă circulație dintr-un loc în altul de țară, purtând amprenta colectivității și circulând pe cale orală.
In studiile sale de folclor, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, comparând literatura populară cu cea cultă în cadrul procesului de creație, consideră că ele se diferențiază prin îmbogățirea continuă și transformarea literaturii populare, spre deosebire de cea scrisă ( cultă) care își păstrează forma și conținutul avut în momentul redactării.
Creația populară își găsește un bogat izvor de inspirație în literatura populară, fiind de fapt o formă mai complexă și mai credibilă de stârni interesul cititorului și a face cunoscută tuturor minunata lume a simțămintelor sufletului țărănesc.
Pe măsură ce se observă o evoluție semnificativă a literaturii culte, contactul acesteia cu literatura populară se concretizează mai accentuat. Teme, motive, „subiecte” folclorice, sunt valorificate de creatorii literaturii culte. De exemplu, Eminescu valorifică în poemul „Luceafărul” un basm popular, iar George Coșbuc ori Vasile Alecsandri amintesc prin versurile lor de frumusețea locurilor natale, a paradisului natural rural.
Misiunea creatorului rural, dar și a celui cult este aceeași, de a transmite idei, gânduri, sentimente, de a fructifica și îmbogăți în permanență graiul poporului, de a da naștere unui suflet sensibil, uman, sensibilizat.
II.2 Procesul de creație a unui text folcloric
Termenul de „ folclor” reprezintă în sens larg „ știința poporului” exprimată prin cuvântul englez„ folk” (popor) și „lore” (știință, înțelepciune).
După cum arată și denumirea sa „ folclorul este știința care se ocupă cu creația artistică a maselor populare de la sate și orașe, păstrată anonim, prin tradiția orală de-a lungul veacurilor, în care se reflectă viața prin toate aspectele ei” în continuă transformare.
Folclorul este acela care studiază, adună și cercetează lucrurile străvechi ale sufletului popular ( proverbe, zicători, credințe, superstiții, povestiri și cântece).
Ovid Densușianu spune că „folclorul nu piere ci este într-o continuă transformare. Altfel spus, ceea ce este vechi nu moare, ci este modificat prin culegerea și prelucrarea materialului „ urmând aceste manifestațiuni așa cum se reflectează în sufletul contemporanilor ”. Transmiterea orală a faptelor folclorice are drept consecință schimbarea formei, ceea ce duce la nașterea unei noi variante. Spre exemplu, în Vrancea circulau nu mai puțin de 102 variante ale Mioriței ( 1930) iar în țară peste 800 de variante. Oralitatea duce la schimbarea formei, „după gustul și geniul cântărețului”.
Varianta reprezintă astfel procesul de creație populară, deoarece un motiv, o temă, prin repetare se modifică, se înfrumusețează și capătă o formă perfectă. Este importantă însă receptarea ei de către oameni, pentru că, așa cum spunea și Nicolae Iorga, „ poezia trăiește în vremuri, în oameni și după oameni ”. În procesul de creație a variantelor se realizează trei principii, sunt de părerere Barbu Theodorescu și Octav Păun: a. acțiunea faptelor de conținut; b. variația; c. selecția.
Pavel Ruxăndoiu realizează schematic opoziția dintre tradiție și inovație, definibilă prin termenii de „ continuitate –variație – tradiție”
Opoziția tradiție-inovație
tradiție
continuitate tradiție
asimilare evoluție
selecție
variație inovație inovație
Actul creației populare a fost constatat de artiștii înșiși și de culegătorii de texte folclorice.De exemplu, elocventă este opera lui George Coșbuc , a cărui creație poetică are o autentică origine populară, reflectând imaginea satului transilvănean cu toate metehnele sale. Încercând să explice nașterea proverbelor, Coșbuc explică faptul că ele au o origine colectivă. „ pe toate le creează un singur om, din popor, iar poporul le răspândește.”Generația pașoptistă vede în folclor cele mai sigure dovezi ale existenței poporului român de-a lungul timpului. N. Bălcescu consideră că ” istoria noastră e cuprinsă în poezia și tradițiile populare „ iar V Alecsandri ajunge la vestita afirmație că „ românul s-a născut poet”. Literatura cultă are numeroase legături cu folclorul, servind ca sursă de inspirație marilor scriitori români: Odobescu, Delavrancea, Creangă, Eminescu, Slavici, Coșbuc ori Alecsandri.
Procesul de culegere al textului folcloric pune față în față două persoane: cercetătorul și informatorul. Unul trebuie să trăiască realitatea vieții sătești, să fie parte integrantă a vieții rurale ( învățătorul – cel mai de preț intelectual ce conviețuia cu țăranul). Culegătorul de folclor trebuie să fie înzestrat cu pasiune , temeinică pregătire în domeniul actelor de folclor și talent științific.
Culegerea textului folcloric
Alegerea faptului folcloric
Contactul direct cu creatorul
Descoperirea informatorului dotat
Cunoașterea mai multor variante și cercetarea lor în mod comparativ
Cercetarea folclorică trebuie să fie sinceră, obiectivă, exactă și complexă. Culegătorul de folclor trebuie să fie atent la concepția despre lume a informatorului, la limba folosită, la viață, datini, obiceiuri, simt artistic si talentul interpretativ. Transmiterea creației orale de la un om la altul e un „dar” ce se întemeiază pe memorie, talentul de a povesti și fantezia povestitorului.
II.3. Folclorul, o sursă de inspirație în literatura română
Văzut ca o „ enciclopedie a vieții poporului român” folclorul reprezintă o carte de vizită a unei civilizații și a unei națiuni peste veacuri. El oferă oglinda și disponibilitatea creatoare fiind pentru cărturarii și călătorii străini o posibilitate de a cunoaște viața poporului, aspirațiile, ineditul și farmecul obiceiurilor străvechi. Interesul scriitorilor români pentru folclor poate fi urmărit cronologic începând încă din vremea cronicarilor români, Neculce, Dosoftei, Cantemir, continuând cu ardelenii Ion Budai-Deleanu, V. Aron, Ion Barac, apoi cu poeții Văcărești, Asachi, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Kogălniceanu, Alecsandri și contitnuând cu mulți mulți alții. Dimitrie Cantemir poate fi considerat primul cercetător al etnografiei și folclorului nostru. În lucrarea sa, „Descriptio Moldaviae”, el folosește legenda pentru a explica nume proprii ( Roman, Moldova) apoi vorbește despre folclorul etnografic.
Reprezentanții Școlii Ardelene și-au arătat de asemenea aprecierea la adresa folclorului. Ion Budai-Deleanu prezintă în opera sa obiceiuri, cântece, vorbe, iar bogăția fanteziei poporului este prezentată pe larg în valorificarea elementelor de basm. „Țiganiada” amintește de rapsozii populari, de cimpoieri, de cântecele eroice și de eroii baladelor populare, iar frumusețea folclorului românesc persistă prin oralitatea stilului de creație ( lexic, expresii populare, proverbe, rimă si ritm). Puternica influență a folclorului în literatura română se observă și în opera poetică a Văcăreștilor și a lui Costache Conachi ( de exemplu motivul turturelei este prezent și în „Cazania” lui Coressi și Varlaam și în „Învățăturile lui Neagoe Basarab” ori a doinelor haiducești). Anton Pann oferă un neasemuit exemplu de valorificare a folclorului prin „Cântece de stea”, „Spitalul amorului”, „Povestea vorbei” O șezătoare la țară”.
Pasiunea pentru folclor și pentru valoarea sa culturală se dezvoltă în sec al XIX-lea, în special în perioada pașoptistă. M.Kogălniceanu așază literatura populară la baza literaturii române, apreciind că „ceea ce este sâmburele poeziei noastre naționale sunt baladele și cântecele populare”.
Un aport important pe această direcție îl aduce și revista „Dacia literară” ,prin care consemnează necesitatea inspirației poetice din faptele folclorice, salutând cu entuziasm „producțiile populare inspirate din folclor”
In nuvelele istorice ale lui C. Negruzzi se observă împletirea inspirației istorice cu cea folclorică. Încercând să explice ideile sale folclorice într-o viziune romantică, scriitorul e de părere că „ natura voiește ca omul să-și cânte plăcerile și suferințele sale. El își zugrăvește gândul, năravuri, faptele, într-un cuvânt, toată ființa sa (…)”. El clasifică, descrie și observă eposul folcloric, varietatea sa tematică și valorifică întreg arsenalul folcloric în opera sa. Alecu Russo este acela care a descoperit poezia populară și a încercat o clasificare a acesteia în „ Cântece bătrânești”, „cântece de frunză” „doine” și „hore”.
Activitatea literară a lui V. Alecsandri este dominată tematic de folclor. Alecsandri nu este numai culegător și ideolog, ci și un meșter iscusit în a mânui împletirea permanentă a creației culte și a celei populare. Scriitorul a înțeles poezia populară, a valorificat-o, considerând-o un element de bază în crearea unei literaturi naționale. Alecsandri a făcut din poezia populară „o carte de vizită” pentru țara noastră în lume, străbătând plaiurile țării cu scopul de a culege nu producțiile folclorice, ci a-i descoperi capodoperele în toate genurile și speciile sale. Opera sa este elocventă: studiul „Românii și poezia lor” , volumul „Poezii populare ale românilor adunate și îndreptate”. Grație muncii sale asidue, literatura populară s-a îmbogățit prin capodopere precum „Mănăstirea Argeșului” , „Miorița” sau balade „Soarele și luna”, „Novac și corbul”, Poetul recunoaște influența folclorică în poeziile sale „ Baba Cloanța”, „ Doina”.
Dacă V. Alecsandri a impus cea mai de seamă specie folclorică, balada, prin „Miorița”, Mihai Eminescu are meritul de fi receptat farmecul basmelor populare. Capodopera universală „Luceafărul” este de fapt o prelucrare poetică a basmului, contactul direct cu omul simplu și cu natura l-a atras spre fruusețea poeziei populare. Eminescu a cules folclorul cu scopul de a-l valorifica drept material poetic. Opera sa este inundată de imagini, rimă, teme populare, Eminescu vede în literatura populară „ expresia cea mai simplă a gândirii” și de aceea o recomandă drept model și sursă de inspirație pentru literatura adevărată. Creația sa inspirată de folclor, publicată de Perpessicius arată că la poet epica populară în versuri este reprezentată de trei balade, dar predominant este basmul, Eminescu a prelucrat materialul folcloric în basm, precum „Făt-Frumos din lacrimă” ori „Călin nebunul”.
Culegător de basme, snoave, proverbe, Petre Ispirescu se înscrie între cei mai de seamă culegători de folclor, dar și un meșter în prelucrarea materialului folcloric. În volumul „Legendele sau basmele românilor” el publică o suită de legende și basme, în care s-a străduit să păstreze limba vie, a poporului.
Ion Creangă, bunul prieten al poetului Mihai Eminescu, are toată opera sa legată de folclor, știind să valorifice în primul rând vorbirea țărănească, umorul rural și tematica. Creangă este însă un creator de artă, un mare valorificator al folclorului în literatura cultă, un desăvârșit prelucrător al folclorului autentic. Marele teoretician Titu Maiorescu consideră specificul național ca un criteriu fundamental al operei unui scriitor.
III. Rolul educației prin folclor
III.1 Studiul textului folcloric în școala românească
( Cercetare/ studiu comparativ pe baza manualelor și a programei școlare)
Orice demers formativ presupune o pregătire a individului pentru a face față solicitărilor vieții, atât interioare cât și exterioare. A-l forma pentru o profesie, pentru a se pune la dispoziția celorlalți , pentru a se integra într-o comunitate înseamnă a forma un tânăr pentru viață, și acesta este un prim obiectiv al educației.
La sfârșitul gimnaziului, elevul trebuie să aibă suficiente elemente de autoeducare și autocontrol, acestea devenind treptat subiectul propriei pregătiri. Rolul profesorului de limba și literatura română este unul extrem de important în școala actuală si nu se rezumă doar la misiunea de însușire teoretică a noțiunilor de limbă și literatură, ci presupune o mai mare implicare: aceea de a forma personalitatea viitoarelor generații de intelectuali români, de modelare a conștiinței lor naționale și cetățenești, de cultivare în rândul viitorilor specialiști a unor idealuri, care să ducă la prosperitate socială și la recunoașterea valorii înaintașilor noștri.
„Creație poetică proteică multiseculară, folclorul reprezintă în arta poporului român un capitol de mare bogăție, varietate, vitalitate și de un înalt rafinament estetic. Împreună cu etnografia, etnologia, psihologia și sociologia, folclorul, fenomen inimitabil din istoria culturii și civilizației, concură la definirea spiritualității poporului român, fiind enciclopedia poetică a vieții poporului, concepția sa de viață și de artă” spuneau Octav Păun și Radu Theodorescu în lucrarea lor.Folclorul reprezintă și a reprezentat mereu, așa cum am demonstrat în capitolul anterior, o coordonată fundamentală a literaturii noastre populare, oferind teme, idei și motive prețuite, de la cronicari, la clasici, romantici, poporaniști, tradiționaliști și moderniști.
Drumul sinuos, parcurs de societatea noastră după 1989, se regăsește și în învățământul românesc care, timp de mai bine de 25 de ani, de atunci până în prezent, a încercat o reformare prin toate mijloacele posibile. Noua reformă propune prin toate componentele sale un nou ideal educațional, în care capacitățile și atitudinile vizate de profilul de formare au caracter transdisciplinar și definesc rezultatele învățării urmărite prin aplicarea noului curriculum.
Programa școlară este un document școlar care propune un curriculum specific la nivelul fiecărei discipline de învățământ, având caracter oficial, unitar și obligatoriu. Ea devine principalul ghid în activitatea la catedră a oricărui dascăl, având valoare instrumentală și operațională.
La începutul anului școlar 2009-2010 , a intrat în vigoare noua programă de limba și literatura română pentru gimnaziu. Această programă a fost elaborată din perspectiva trecerii de la modelul de proiectare centrat pe obiective (elaborat și implementat în sistemul de învățământ românesc la mijlocul anilor 1990), la modelul centrat pe competențe.
Actuala programă are următoarea componență:
Nota de prezentare;
Competențe generale, sociale și civice ;
Valori și atitudini;
Competențe specifice și conținuturi asociate;
Conținuturi;
Sugestii metodologice;
Domeniile de conținuturi specifice disciplinei, pentru clasele a V-a – a VIII-a sunt:
Lectura;
Practica rațională și funcțională a limbii;
Elemente de construcție a comunicării:
Partea cea mai importantă a Programei Școlare de limba și literatura română pentru gimnaziu este cea care se referă la competențe specifice și conținuturi. Este ușor de observat că noile competențe generale vizează , nu atât receptarea și dezvoltarea unor achiziții din sfera limbii române, cât utilizarea acestora în scopuri diverse. „Scopul studierii limbii și literaturii române în perioada școlarității obligatorii este acela de a forma un tânăr cu o cultură comunicațională și literară de bază, capabil să înțeleagă lumea, să comunice și să interacționeze cu semenii, să-și utilizeze în mod eficient și creativ capacitățile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viața cotidiană, să poată continua în orice fază a existenței sale procesul de învățare, să fie sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om.” – Sunt cuvinte alese din Nota de prezentare a Programei Școlare de limba și literatura română,clasele V-VIII. Cu alte cuvinte, școala românească are ca scop formarea unui tânăr competent să –și dezvolte un mediu de viață sănătos, capabil să pretuiască „frumosul din natură și cel creat de om”. Accentul se pune astfel pe formarea competenței de comunicare a elevului, pe familiarizarea acestuia cu situații diverse de comunicare orală și scrisă, cu texte literare și nonliterare adecvate fiecărui nivel de școlaritate sau ciclu curricular.
În acest sens, dominantele curriculumului de limba și literatura română pentru gimnaziu sunt:
prezentarea comunicării în calitatea sa de competență umană fundamentală, descrisă în termeni de cunoștințe/ achiziții, deprinderi/ abilități și atitudini;
-dezvoltarea progresivă a competențelor de comunicare în toate cele trei domenii ale disciplinei: Lectură, Elemente de construcție a comunicării și Practica rațională și funcțională a limbii.
-echilibrarea ponderii acordate exprimării orale față de cea scrisă, precum și mutarea accentului pe producerea unor mesaje proprii;
-adaptarea conținuturilor la nivelul de vârstă și la interesele copiilor.
Programa Școlară de limba și literatura română pentru gimnaziu acordă studiului textului folcloric un loc între textele studiate în fiecare an școlar, cu toate că nu se accentuează valoarea inestimabilă a folclorului literar pentru dezvoltarea literaturii culte. Manualele școlare de gimnaziu la limba și literatura română propun spre studiu texte folclorice diverse, exemplificând toate speciile semnificative ale floclorului literar. Este necesar să fim conștienți de valoarea formativă a textului folcloric, de potențialul său educațional. Citind sau ascultând un basm, legendă sau baladă, copilul trăiește evenimente care, fără să-și dea seama, îi întipăresc în minte structuri logice. El își construiește un univers imaginar pornind de la unul ireal verosimil, asemănător cu cel din literatura științifico-fantastică. Copilul, educabilul, este mereu în căutare de modele, iar eroii din textele citite devin pentru copii un simbol, un exemplu de inteligență, putere, echilibru. Profesorului de limba și literatura română îi revine sarcina de a crea climatul afectiv și educativ capabil să atragă elevul spre studiul cât mai minuțios al textului, de a-l face să devină un lector și de ce un un viitor critic și culegător al literaturii populare.
La un studiu atent al Programei școlare de limba și literatura română pentru gimnaziu se poate observa că fiecărei competențe generale i-au fost generate competențe specifice, iar fiecăreia dintre ele i s-au asociat conținuturi adecvate. Privind studiul textului folcloric în manualele școlare , puteți arunca o privire de ansamblu asupra programei școlare în vigoare:
Pentru fiecare clasă, la domeniile de conținuturi figurează o serie de recomandări adresate în egală măsură autorilor de manuale și profesorilor, cu privire la modalitatea de selecție a textelor de studiat.. Libertatea profesorilor de a-și alege textele-suport adecvate pentru evidențierea noțiunilor cuprinse în domeniul Lectură relevă relația dintre programa școlară – principalul document care ghidează activitatea la clasă – și manualul școlar, ca instrument de lucru flexibil și adaptabil nevoilor concrete ale grupului de elevi.
Se observă cert că textul folcloric nu ocupă un loc aparent egal în studiul literaturii romane în gimnaziu cu cel literar, cult. Ca specii literare obligatorii se recomandă basmul popular, in clasa a V-a, doina populară, în clasa a VI-a și balada populară în clasa a VIII-a. Totuși, manualele de limba și literatura română prezintă reprezentante ale celorlalte specii ale literaturii populare, pentru o mai buna familiarizare a elevilor cu literatura populară, dar nu într-o măsură suficient de convingătoare.. Sunt prezente ghicitorile , snoava, legenda, si poezia obiceiurilor de iarnă (clasa a V-a) sau proverbele (clasa a VII-a).
Ca sugestii metodologice, programa școlară propune un model comunicativ-funcțional, al studiului integrat al textului și al comunicării, în care i se acordă o deplină libertate cadrului didactic de a alege utilizarea anumitor activități de învățare și a anumitor strategii didactice .Cadrul didactic are datoria de a alege mijloacele didactice cele mai potrivite pentru a facilita apropierea elevului de textul literar original, de a scoate în evidență specificul unui text aparținător literaturii populare.
Programa școlară recomandă profesorilor de limba și literatura română flexibilitate în alegerea mijloacelor didactice și a materialului didactic utilizat la clasă, adaptând demersul didactic în funcție de nevoile reale ale grupului de elevi, având ca scop „orientarea studiului către elev”. De asemenea el este cel care are dreptul de a selecta textele studiate, aparținând diferitelor genuri și specii literare, populare sau culte. Literatura populară capătă teren în măsura în care cadrul didactic este dispus să valorifice arsenalul literaturii populare, ținând cont de conținuturile recomandate în programa școlară.
Ca modalități de însușire a conținutului de către elevi, sunt specificate diferite activități de învățare , cum ar fi lectura unor texte cu scopul de a înțelege scopul global al acestora, de a exprima idei și opinii, de producere a unor mesaje scrise și orale, în funcție de tipul acestora și de scopul comunicării.
III.2 . Despre principalele specii folclorice (Clasificare. Delmitări conceptuale)
Așa cum am precizat încă de la începutul lucrării, termenul de „folclor” a fost creat de arheologul englez William John Thoms, care, în 1846 adresează revistei „Atheneum „o scrisoare prin care cere utilizarea termenului de „folklore” însemnând etimologic „ știința poporului”. În literatura română, termenul de folclor a fost menționat prima dată în prefața lucrării „ Etymologicum Magnum Romaniae” (1885) de Bogdan Peticeicu-Hașdeu.
Folclorul literar constituie un capitol de seamă în istoria literaturii române. Înainte de a exista literatura scrisă, a existat o literatură orală, care a stat la baza evoluției literaturii scrise, în anumite etape ale acesteia.
Influența literaturii orale s-a observat în literatura scrisă, mai ales începând cu perioada pașoptistă, când scriitorii surprindeau într-un limbaj artistic propriu, idealurile și aspirațiile neamului românesc, trăirile și sentimentele omului simplu, în contopire cu natura. Fără o puternică și complexă tradiție culturală drept bază, nu se putea naște o literatură modernă atât de bine închegată, precum literatura română.Curentul romantic a văzut în folclor „un document de reconstituire a trecutului nostru național” și în același timp” temelia culturilor naționale moderne”. Romanticii puneau accentul mai ales pe rolul colectivității în actul creator, idee combătută oarecum de folcloriștii de mai târziu, care au constatat că, observând mai în de aproape, actul creator este tot unul individual, a unui ins dotat cu calități poetice, muzicale, etc, pe când colectivitatea apare doar în postura de „critic” , însușindu-și doar ceea ce au produs acești creatori.
În cartea sa. „ Folclorul literar, în contextul culturii populare românești” Pavel Ruxăndoiu afirmă că tradițiile din care au izvorât și s-au dezvoltat literatura și cultura românească sunt complexe, indicând „fondul ancestral” al reminiscențelor daco-romane, cultura populară orală dar și cultura și literatura veche, mai întâi cea de origine slavonă, apoi latină, în conținut și cea românească , în formă și limbă.
Literatura populară este o parte însemnată a folclorului românesc, care înseamnă totalitatea producțiilor înțelepciunii unui popor . Folclorul face parte integrată din cultura națională și definește spiritul unui popor. La UNESCO, România figurează cu trei cuvinte: „dor”, „doină” și „colind”, care definesc, între popoarele lumii, specificul spiritual al românilor.
Primele producții ale literaturii populare au fost publicate de către poetul Vasile Alecsandri în culegerea „Poezii populare. Balade (Cântece bătrânești)” din 1852, al cărui motto a devenit celebru:”Românul e născut poet”, despre care bardul de la Mircești afirma că este „înzestrat de natură cu o închipuire strălucită și cu o inimă simțitoare”.Identificarea unor categorii ale folclorului literar implică ideea de clasificare, considerată extrem de importantă de către unii critici , dar contestată de alții, cum este , spre exemplu George Călinescu care spunea că „ Unii sunt obsedați de problema mărunt didactică a clasificării”. Lăsând la o parte clasificarea aplicată la nivelul literaturii culte, clasificarea literaturii folclorice trebuie concepută „ nu ca o constituire din afară a unor categorii”, ci ca o realitate existentă în însăși realitatea faptelor de folclor. Valorificarea textului folcloric în lumea satului sau în cadrul instituționalizat al școlii trebuie să țină seama de datini, obiceiuri și ocazii. Elevii trebuie obișnuiți să respecte ceremoniile momentului care însoțesc interpretarea expresivă a textelor. Ei trebuie să înțeleagă faptul că valorile folclorice nu erau și nu sunt actualizate oricând,ci sunt legate de anumite momente sau ocazii: colindele, Plugușorul, sunt legate de anumite zile ale anului, basmul este și el legat de anumite ocazii de povestit, cântecul epic, de anumite ocazii de interpretare. Ele nu sunt niciodată realizate în afara obiceiului care le integrează.
O clasificare a literaturii populare le aparține folcloriștilor Ion Pop, Pavel Ruxăndoiu, care, în lucrarea dumnealor, „ Folclor literar românesc” propun o abordare modernă a poeziei de ritual și ceremonial, dar și a epicii populare. In opinia dumnealor, creația literară populară cuprinde:
-poezia obiceiurilor: obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou (colinde, Plugușorul, Capra, Ursul), obiceiuri de primăvară (Vergelul, Junii, Sâmbra oilor), rituri de invocare a ploii(Paparudele,Caloianul), obiceiuri de seceriș (Cununa, Drăgaica).
-poezia ceremonialului de trecere: obiceiuri legate de momente importante din viața omului: nașterea, nunta, moartea (orațiile de nuntă, cântecul miresei, cântecul bradului, Zorile, cântecul mare de petrecut, bocetele)
-poezia descântecelor:de deochi, de dragoste, de boală
-creația lirică în versuri: doina(de dor, de jale, de haiducie,de cătănie,de înstrăinare),cântecul propriu-zis (cântece despre cântec,despre relațiile de familie,de iubire,de dor,cu temă socială,de înstrăinare,de muncă)și strigătura (urătura,strigătura la jocul popular)
-creația epică în versuri: balada populară (fantastică, vitejească, pastorală, familială)
-creația epică în proză: basmul, legenda, snoava
-creația aforistică și enigmatică: proverbe, zicători, ghicitori
În subcapitolul precedent, am arătat locul pe care textul folcloric îl ocupă în studiul limbii și literaturii române în mediul școlar, pe baza studierii programelor și a manualelor școlare.
Pe parcursul prezentei lucrări se va acorda un deosebit interes fiecărei specii literare studiate în mediul școlar, în sala de clasă sau valorificarea acesteia prin activități extrașcolare , la serbări sau activități culturale, în cadrul unor proiecte educative.
III.3 Epica populară ( basmul, legenda , balada) – modalități de valorificare în mediul școlar
Așa cum am afirmat anterior, literatura populară este o parte însemnată a folclorului românesc, care înseamnă totalitatea producțiilor înțelepciunii unui popor. Proza populară reprezintă un capitol vast, alături de epica în versuri , cuprinzând categorii distincte, de sine stătătoare, diferențiate ca funcție și structură, de la basmul fantastic și legenda mitologică, până la snoavă, proverb sau povestirea cu caracter realist.
În subcapitolul anterior am dezbătut pe larg problema studiului textului folcloric în programa școlară de gimnaziu. S-a observat că în școala românească s-a implementat un model comunicativ-funcțional ce presupune studiul integrat al limbii, al comunicării și al textului literar, având grija ca „strategiile didactice să pună accent pe construcția progresivă a competențelor, flexibilitatea abordării și parcursul diferențiat ;coerență și abordări inter- si transdiscipinare.”
Scopul studierii limbii și literaturii române în gimnaziu este acela de a forma un tânăr capabil să înțeleagă lumea, să se integreze și să comunice corect si coerent cu ceilalți, să aibă o cultură comunicațională și literară de bază , și, poate, cel mai important lucru „ să fie sensibil la frumosul din natură și cel creat de om”. După studiul atent al Programei școlare putem afirma că textul popular are o pondere nemulțumitoare în cadrul conținuturilor recomandate pentru a fi studiate la clasă. Creația populară reprezintă un bun material și spiritual al omului din popor, o valoare inestimabilă care definește talentul artistic și măiestria cu care creatorul anonim știe să dezvăluie trăirile și sentimentele proprii, dar și comune cu cele ale colectivității din care provine. Se constată numeroase interferențe între speciile literare în proză , mai ales sub aspect tematic, cum ar fi,spre exemplu, intre basmul fantastic și legendă sau între legendă și snoavă.
Având în vedere studiul prozei populare în gimnaziu și aportul adus de valorificarea acesteia la optimizarea exprimării orale și scrise a elevilor, consider necesară prezentarea pe larg a fiecărei specii literare impuse prin programa școlară spre studiu și modul de valorificare al acesteia la clasă.
3.1 Basmul
Dintre cele trei specii ale prozei populare studiate în gimnaziu la orele de limba și literatura română, basmul reprezintă domeniul cel mai cercetat și cel mai apreciat atât în rândul elevilor, la clasă, cât și a cercetătorilor de folclor. Termenul de basm este de origine slavă „ basna”, având sensul de născocire, scornire.Basmul este o categorie a prozei populare care poate fi mai bine definită în relație cu mitul sau legenda. Privite în mod practic, se poate spune că mitul explică, legenda descrie, iar basmul creează o lume nouă, proprie, reorganizând elemente de legende și mituri primitive. La români, a evoluat basmul este o narațiune pluriepisodică, plină de întâmplări miraculoase sau neobișnuite.
Ca la toate popoarele lumii, existența prozei orale populare se leagă de obiceiul povestitului, obicei întâlnit încă din vechime. Povestitul a constituit mereu una din formele principale de distracție și manifestare spirituală în general. Încă din copilărie am crescut ascultând cu sufletul la gură basmul povestit de bunica, cu toate că, în vremurile actuale practica povestitului nu mai are amploarea pe care o avea atunci. Tradițional, povestitul se desfășura la sate și chiar la orașe și se împletea cu activitatea zilnică a oamenilor, fiind strâns legat de viața cotidiană. Se povestea în anumite clipe de răgaz, duminica, la clăci și șezători, pe uliță, toamna, la curățatul porumbului, povesteau păzitorii de vite sau ciobanii, se povestea la moară, la armată, la spital, se povestește la școală, la grădiniță, la creșe. Ocaziile de povestit sunt astfel numeroase,fapt ce explică și bogatul repertoriu de povestiri ale literaturii populare.
Privind dintr-o altă perspectivă lumea fantastică a basmului, putem lua în discuție afirmația lui B. P. Hașdeu, care vede în originea basmului ideea de vis. Această afirmație a sa se bazează pe mari similitudini dintre vis și basm: hiperbolizarea lucrurilor, dispariția spațiului și timpului acțiunii, prezența zborului ca mijloc preferat de locomoție, capacitatea de metamorfozare a personajelor.Ceea ce caracterizează basmul ca „o operă de artă”, cum îl definește Pavel Ruxăndoiu în lucrarea sa, „ Folclorul literar în contextul culturii populare românești ” este universul fantastic care creează o lume aparte opusă cotidianului, în care puterea și voința omului nu are limite, în care nu există contrarii care să nu poată fi rezolvate. Basmele au inserate în ele însele elemente de realitate, cu toate că se desprind de lumea realului, trecând în supranatural, unde se naște , nu o lume a visului, ci o lume a dorințelor omului, în care fantezia joacă un rol hotărâtor. Basmul devine astfel un „creator de umanitate” după afirmațiile aceluiași autor.
Încercând să realizăm o clasificare a basmelor ,luăm ca model clasificările făcute de folcloriști români de prestigiu, ca Ovidiu Bârlea, Ion Pop si Pavel Ruxăndoiu. Astfel că, într-o primă clasificare având ca reper caracteristicile personajelor, specificul și tematica acțiunii, predominanța elementelor miraculoase , basmele se împart în:
Basme fantastice – cele mai răspândite, în care predomină elementele miraculoase
Basme animaliere – provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, plante sau obiecte simbolice
Basme nuvelistice – care au ca punct de plecare snoava, iar narativ, se observă o puternică inserție a aspectelor reale, concrete de viață.
După autor, basmele se clasifică în basme populare și basme culte, fiecare având elemente specifice, cu toate că păstrează aceeași structură. Citind sau ascultând un basm, copilul trăiește evenimente care, fără să-și dea seama, îi întipăresc în minte structuri logice. El își construiește un univers imaginar pornind de la unul ireal verosimil, asemănător cu cel din literatura științifico-fantastică. Copilul, educabilul, este mereu în căutare de modele, iar eroii din textele citite devin pentru copil un simbol, un exemplu de inteligență, putere, echilibru. Eroii atât de familiari în tóate basmele populare românești sunt, în mare măsură, întâlniți și în basmele din literatura populară a altor popoare: fratele mai mic, feciorul de înpărat, feciorul sărac, împărații buni sau răi, zmeii, peronajul negativ, balaurii, etc. Cu toții îi fascinează pe copii, îi fac mai implicați, mai captivați de acțiune, atrăgându-i în mare măsură, de partea binelui, a adevărului, a respectului pentru ceilalți.
Basmul capăta o valoare formativă în personalitatea copilului, a elevului, în cadrul instituționalizat al școlii. Făt-Frumos nu este altcineva decât “feciorul cel frumos”, caracterizat prin inteligență, hotărâre, perseverență, vitejie, corectitudine, frumusețe, lucru care atrage aprecierea și admirația tuturor. Pe de altă parte Ileana Consânzeana devine idealul feminin de frumusețe, fiind descrisă de cele mai multe ori avînd un păr “cu totul și cu totul de aur”, lung, până la călcâie și fiind așa de frumoasă încât , “ la soare te puteai uita, da la dânsa, ba”.
Această prezentță în lumea basmului, dă naștere în mintea fetelor idealului de frumusete feminină și le creează mental ideea noțiunii de frumos. Narațiunea basmului pune în acțiune patru tipuri de personaje: eroii virili, adversarii sau opozanții, seniorii și adjuvanții . Eroii sunt ajutați uneori de oameni simpli, cu experiență (o babă, Sfânta Vineri, raufăcătorul răscumpărat, moșul,), Sântul Petru, Dumnezeu, etc. Alteori, prietenii lui Făt-Frumos sunt personificări ale unor calități fizice sau morale: Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăți-Lungilă, etc. Eroul este ajutat totodată de tovarăși năzdrăvani, de obicei calul, dar si de animale domestice, ale pădurii sau ființe minuscule: gângănii sau insecte.
Basmul fantastic este o oglindă a realității, a mentalității și a orizontului cultural al omului in popor, care, chiar atunci când povestește, când creează, o face în limítele realului, nedepășind limítele modului său de viață. Din punct de vedere al compoziției, basmele fantastice se conformează unei scheme generale, în care naratorul are posibilitatea de a da frâu liber fanteziei.
Formúlele inițiale și finale ale basmului încadrează narațiunea, făcând trecerea de la planul real la cel fantastic, iar formúlele mediane asigură legătura cu ascultătorii și le captează atenția.
Studiat în clasa a V-a, basmul aduce în fața micilor elevi creații populare, în care eroii cu calități deosebite, trec prin probe ale curajului, învingând personajele negative, ce reprezintă Răul și aducând în final victoria Binelui, a Adevărului, a Omeniei.
“Prâslea cel voinic și mérele de aur” primează în manualele alternative, fiind propus spre studiu de Edutura Humanitas, EDP, ALL, Teora, Editura Petrion propunând spre studiu basmul popular Aleodor –împărat. Indiferent de textul studiat la clasă, în cadrul speciei literare a basmului, profesorul de limba si literatura română are datoria de a utiliza metode și materiale didactice care să activizeze elevul, să-l facă un bun coechipier în studiul aprofundat al textului, să-i dea posibilitatea să compare, să înțeleagă, să reproducă, să povestească sau să rezume acțiunea, să caractetizeze, să explice și să identifice personajele textului, rolul lor în acțiune, fapte și intâmplări elocvente pentru însușirea și identificarea caracteristicelor basmului ca specie a prozei populare.
“Multe veacuri, poveștile poporului român au circulat doar prin viu grai, nestînjenite, între Țara Românească, Moldova și Transilvania, contribuind la păstrarea unității de limbă și la unificarea acelorași năzuințe spre mai bine ale maselor populare”
3.2 Legenda
Legenda reprezintă o specie a prozei populare cu funcție predominant cognitivă, de cunoaștere, ce explică sau comentează un fapt real sau considerat real, legat de natură sau de viața oamenilor. Comentariul legendei conturează în jurul trăsăturilor neobișnuite, având predilecție, așa cum spunea Ovidiu Bârlea, „pentru ciudățeniile oferite de natură și de viață”.
Procesul de creație a legendei este destul de simplu. Creatorul pornește de la un detaliu real care deosebește și singularizează ,ceea ce dovedește un ascuțit spirit de observație a acestuia . Prin analogie cu un fenomen real, se caută cheia explicativă, care să dea o explicație plauzibilă fenomenului descris.
În legendele toponimice, creatorul legendei pornește de la un nume și caută explicația acestuia pe cale lingvistică. Spre exemplu, în legenda „Dragoș – Vodă” studiată în manualul de limba și literatura română de clasa a V-a editat de Humanitas Educațional, se explică etimologic, pornind de la un fapt aparent verosimil, numele țării Moldova. Acesta provine de la numele unei cățele curajoase ” Molda”, care a murit înecată încercând să vâneze bourul cel mare. Această cățea îi aparținea unui viteaz voinic și curajos din Maramureș, care iubea mult vânătoarea. Pornind într-o zi la vânătoare cu haita lui de câini, zărește în pădurea din munți un bour sau un zimbru, „cu niște coarne încovoiate și o barbă stufoasă”, astfel că o luară la goană după el. După o zi și o noapte de alergat, doar cățeaua Molda a rezistat până când, ajunși lângă un râu, bourul intră în apă. Cățeaua se aruncă în apă, dar puterile nu o mai țin și moare înecată. Văzând pierzania cățelei sale, Dragoș nimerește cu ghioaga sa bourul, căruia, apoi îi taie capul în semn de izbândă. Dragoș devine domn peste acele meleaguri pe care le denumește „Moldova”, în amintirea cățelei sale, Molda, iar capul de bour devine semn al noii domnii a Moldovei.
Textul dovedește prin forma și conținutul lui, talentul creativ al autorului anonim, care a știut să îmbine în mod armonios elemente reale din istoria Moldovei cu elemente ficțiunea, bazată în primul rând pe imaginația creatoare, dar și pe vechile mituri și povestiri moștenite pe cale orală de la înaintașii săi. Elevul este îndrumat să observe împletirea elementului real – întemeierea Moldovei de către Dragoș, găsit în literatura istorică de specialitate – cu ficțiunea – apariția unui bour deosebit, vitejia și puterea cățelei Molda, originea în sine a personajului Dragoș. Se poate lesne observa că este vorba de un erou popular, aparținând colectivității românești, ca orice personaj al operei folclorice, autorul prezentându-l drept „ un român deștept și voinic din Maramureș , căruia îi plăcea să străbată pădurile și să ucidă fiarele sălbatice. Avea , deci, o preocupare ancestrală a poporului român: vânătoarea.
Predarea legendei la orele de limba și literatura română, se bucură de mult interes din partea elevilor, după propria mea opinie și datorită faptului că este studiată în apropiata vecinătate a basmului popular, care-i obișnuise deja cu elementul fantastic, cu întâmplări neobișnuite, cu eroi legendari și calități supranaturale. În cadrul studiului legendei, elevul are posibilitatea de a identifica principalele elemente caracteristice ale acesteia, de a recunoaște și defini specia literară a legendei, de a o integra între creațiile epice populare, de a fi capabil să exprime propria opinie, să indice și să explice anumite elemente, fapte, noțiuni, să construiască enunțuri clare și coerente din punct de vedere gramatical și logic, să rezume sau să povestească pe larg acțiunea, identificând fiecare moment al subiectului. Atenția elevului trebuie îndreptată și asupra construcție acțiunii, asupra faptelor de limba, asupra dativului etic, a unor regionalisme sau arhaisme, care mențin încărcătura populară a textului. E bine ca la orele de limba română să i se ofere elevului un material didactic divers, prin care să aibă posibilitatea de a audia lectura originală, expresivă a unei legende, de intra în contact direct cu numeroase culegeri de folclor literar de legende, dar și cu opera cultă, pentru a înțelege influența literaturii populare asupra acesteia. Elevii pot avea la îndemână scrierile lui Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Voiculescu, „Legendele Olimpului”sau „Legende istorice” de Alexandru Mitru.
Legendele au în resort curiozitatea oamenilor din popor, dornici să cunoască tainele cosmosului, și ale naturii înconjurătoare pe care o percep intuitiv și prin comparație cu viața lor. Fără să se poată face o delimitare precisă a tipologiei legendei, etnologii disting totuși patru categorii: legende etiologice, escatologice, mitologice, hagiografice sau religioase și istorice. Pe lângă precizarea de mai sus, elevii vădesc preferințe pentru legendele istorice și mitologice.
Legendele istorice au în centrul lor figuri istorice remarcabile, reale, iar aura legendară le dă acestora o mai mare viabilitate și apreciere din partea cititorilor. Cele mai multe legende vorbesc de Ștefan cel Mare, care a uimit veacul său de glorie, prin victoriile repetate asupra turcilor și tătarilor, prin întemeierea câtorva sate și construirea numeroaselor mănăstiri și schituri. Alexandru Ioan Cuza este un personaj de legendă simpatizat de popor datorită împroprietăririi clăcașilor, fiind prezentat ca un om drept, mereu aflat în conflict cu boierii feudali care l-au silit să abdice .Putem aminti câteva legende care vorbesc despre vitejia lui Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Horea,amintind lumii despre patriotismul generației de înaintași.
Legendele mitologice îmbogățesc cultura elevilor cu credințele străvechi ale poporului. Miturile populare sunt acele povestiri ale căror subiect ilustrează un obicei, un eveniment deosebit, petrecut în timpuri primordiale, la începutul lumii și a rămas în mentalitatea lumii și spiritualitatea unui popor. Cuvântul „mit” provine de la grecescul „mytos” și înseamnă povestire. Astfel că vorbind despre adjectivul „mitic” ne gândim la ceva ireal, fantastic, legendar, fabulos, miraculos . Se identifică aproximativ o mie de tipuri de legende, începând cu Soarele și Luna și continuând cu animalele și plantele miraculoase. Personaje de mit și de legendă sunt și balaurii, zmeii, Ielele, Mama Pădurii. Soarele apare, după credința populară ca un bărbat frumos, iar în altele este și bărbat și femeie. Luna este sora Soarelui , pe care Divinitatea a hărăzit-o sa lumineze doar noaptea. De ea se îndrăgostise fratele ei, Soarele, care dorea să o ia de soție, astfel că Dumnezeu a încercat să evite incestul, determinând-o pe Lună ca ziua „să-i fie rușine de fața soarelui”. La clasa a VII-a, la studierea poemului „Călin(file din poveste) de Mihai Eminescu ( Ed Humanitas Educațional) este amintit Zburătorul și legenda sa, de care elevii sunt foarte captivați. Zburătorul are atribuite erotice și este asociat cu înfiriparea dragostei la tinerele fete. Ielele sunt si ele personaje ale legendelor românești, fiind niște personaje înaripate și foarte temute, pentru că, pe cei care le aud cântând îi schilodește. De aceea oamenii le definesc cu fel de fel de cuvinte măgulitoare, pentru a le câștiga bunăvoința.
3.3. Balada populară
În folclorul românesc, specia literară care domină epica populară în versuri este balada. Cunoscută sub numele de „cântec bătrânesc”,denumire pe care o preia și Vasile Alecsandri și o folosește în titlul culegerii sale din 1852 ,„ Poezii poporale. Balade(Cântece bătrânești) adunate și îndreptate”. Denumirea de „baladă este împrumutată din franceză, cuvânt provenit din verbul latin „ballare” ce denumea un cântec scurt și simplu, cu trei strofe și un refren, care se cânta în cor în timpul dansului. În ceea ce privește definiția acestor termeni, s-au vehiculat numeroase păreri, de la un autor la altul, de la o specie la alta. La fel, și în ceea ce privește vechimea acestei specii literare, care a fost dezbătută adesea în relație cu eposul eroic. Unii considerau baladele niște ecouri ale epopeilor, alții le așezau înaintea acestora, considerându-le surse de inspirație. Doar romanticii au văzut în balade niște producții medievale prin excelență, impregnate de culoarea locală a vremii.
Pentru George Călinescu toate miturile, baladele, legendele, basmele populare, sunt „ forme arhetipale care conțin un sâmbure de adevăr, îmbrăcat în haină fabuloasă”
În lucrarea sa „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” criticul George Călinescu menționează că „importanța folclorului nostru, pe lângă incontestabila sa valoare (…) stă în aceea că literatura modernă, spre a nu pluti în vânt, s-a sprijinit pe el în lipsa unei tradiții culturale.” 32 Atenția criticului s-a îndreptat nu asupra temelor vaste, ci asupra acelora care puteau constitui o tradiție autohtonă, adică asupra a patru mituri pe care domnia sa le-a considerat fundamentale în definirea existențială a poporului român.:
Mitul jertfei pentru creație – mitul estetic – care este reprezentat de balada populară „Mănăstirea Argeșului” și exprimă credința că nicio creație nemuritoare, eternă, nu se poate realiza fără sacrificiul de sine. Mitul mai este cunoscut sub numele de „mitul meșterului Manole”, personajul în același timp un simbol literar și un personaj mitic, exemplificând pe artistul genial, creatorul, capabil să realizeze o operă perfectă și unică în lume prin frumusețea și măreția ei.
Mitul mioritic sau al transhumanței – este ilustrat prin balada populară Miorița și exprimă atitudinea omului în fața morții pe care individul și-o asumă ca pe un dat firesc al firii, ca pe cealaltă latură a existenței umane. Balada are la bază un procedeu specific literaturii populare, alegoria, constituindu-se de fapt pe alegoria moarte-nuntă.
Mitul erotic sau puberal – este cunoscut ca „Mitul Zburătorului” fiind ilustrat de povestea populară a Zburătorului, valorificată de Ion Heliade Rădulescu în poezia omonimă „Sburătorul”. Mitul simbolizează prezența sentimentului de dragoste, necunoscut până atunci în rândul fetelor tinere, aflate la vârsta pubertății. Apariția acestui sentiment pe neașteptate, provoacă o stare emoțională necunoscută până atunci.
Mitul etnogoenezei . este reprezentat de balada populară „Traian și Dochia” și explică etnogeneza sau formarea poporului român.
Manualele de limba și literatura română pentru gimnaziu definesc specia literară a baladei ca fiind o poezie epică de mare întindere, uneori cu un pronunțat caracter liric, în care se relatează o acțiune eroică , o legendă, un fapt istoric, o profundă idee filozofică, se evocă o personalitate istorică sau legendară.
Al Amzulescu, în studiul introductiv la antologia de „Balade populare românești” definește balada drept „cântecul povestitor la ascultare, eroic și amplu”, definiție dată de V.I. Propp eposului popular în versuri. Deci, așa cum se observă manualele școlare definesc speciile literare sintetizând concluziile la care au ajuns folcloriștii români care au cercetat aceste specii literare. Și O. Bârlea vede în baladă o poveste versificată și cântată despre figuri și fapte de seamă din trecut, demne de a fi mereu amintite, cu rol de a explica „nimbul strămoșilor”, venerați într-o epocă îndepărtată mai ales pentru „valoarea lor pilduitoare”, bazându-se ca procedeu pe opoziția, adică antiteza dintre cei buni și cei răi.
Pentru o mai bună clasificare a baladei se impune a avea în vedere câteva principii științifice, care să ajute la o delimitare tematico-ideologică, stucturală, și a modului de realizare a acesteia. Tematic, baladele au fost clasificate felurit, cea mai răspândită clasificare aparținându-i lui G. Dem. Teodorescu, care alege drept criteriu de clasificare natura baladei, calitatea eroilor și rolul lor în acțiune. Sub acest aspect , folcloristul vorbește despre: balade fantastice, balade eroice, balade nuvelistice.
Baladele fantastice reprezintă cam o zecime din repertoriul național, având o structură proprie, în care protagoniștii umani înfruntă ființe sau forțe supranaturale, lupta fiind cu sorți schimbători, adesea eroul uman fiind copleșit de putere supranaturale.Temele sunt diverse, majoritatea fiind comune cu cele ale legendelor. O categorie aparte de balade vorbesc despre iubirea dintre un astru și o pământeană, ori despre o iubire incestuoasă , ca în cazul baladei „Soarele și luna”.
Baladele eroice sau voinicești s-au dezvoltat mai cu seamă în perioada feudală, când atitudinea și comportamentul eroic erau considerate un ideal spre care aspira întregul popor.
Personajul este înzestrat conform canonului comportamental eroic cu putere fizică, curaj și grandoare , dârzenie, cinste și mândrie, iscusintă și un anumit simț estetic al luptei, după cum specifică în lucrarea sa și folcloristul Pavel Ruxăndoiu . În această categorie a baladelor eroice pot fi integrate și „Toma Alimoș”, studiat in manualul de limba si literatura română, clasa a VI-a, Ed All, și „Constantin Brâncoveanu”, text studiat în manualul de limba română, clasa a VI-a, EDP.
Elevii identifică aici figuri de stil și procedee de realizare noi, cum ar fi antiteza dintre personaje sau hiperbola, care au scopul de a reliefa figura ideală de erou popular și caracterul excepțional al acestuia.
Baladele nuvelistice cuprind teme din viața cotidiană, precum relațiile familiale, erotice, neoglindind teme de factură eroică, ci întâmplări din viața particulară, comune cu cele ale folclorului european.
I.C. Chițimia, în lucrarea sa, „Poezia populară narativă. Balada” clasifică baladele în patru mari grupe: balade legendare, balade vitejești, care le include pe cele voinicești și haiducești, balade cu conflict familial și social, balade istorice.
Al. I Amzulescu delimitează baladele în: balade fantastice, vitejești, păstorești, despte curtea feudală, familiale, jurnale orale.
Gheorghe Vrabie în lucrarea sa, alcătuiește o clasificare diferită a baladei, distingând : balada legendară, balada păstorească, cântecul istoric sau de curte, balada antiotomană, balada antifeudală, balada familială.
Rezultă de aici dificultatea clasificării cântecului epic în categorii precise, identificarea temelor comune și valorificarea acestora în funcție de tipologia aleasă.
„Miorița” și „Mănăstirea Argeșului”sunt singurele creații cărora li se poate atribui un statut estetic deosebit, fiind considerate capodopere ale geniului. Acest statut se datorează nu atât prestigioaselor variante publicate de Vasile Alecsandri și reproduse în manualele școlare și în culegerile de folclor, cât mai ales insistenței de abordare în cercetarea folclorică și fondului tematic ori gândirii filosofice care se găsesc în substraturile baladești.
„ Miorița” reprezintă pentru cultura românească o capodoperă, având teme și motive de largă circulație în cultura românească și universală. Semnificațiile ei privesc problemele majore ale omului, cu implicații filosofice purtând amprenta unei întregi națiuni: poporul român, care a găsit în creatorul mioritic un mesager al credințelor, superstițiilor și obiceiurilor străvechi.
Balada a fost culeasă de Alecu Russo de la niște păstori din munții Vrancei , pe când se afla în exil la Soveja și a fost publicată de V. Alecsandri în volumul „Poezii poporale. Balade (Cântece bătrânești) adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri” . Sub aspectul conținutului balada îmbină armonios elemente lirice, epice și dramatice, iar structural se disting două planuri; unul epic, în cadrul căruia autorul anonim narează acțiunea și construiește personajele reale și fabuloase, și unul lirico-dramatic, exprimând gândurile, sentimentele și atitudinea ciobănașului moldovean în fața morții.
Balada ilustrează prin conținutul ei mitul popular mioritic, exprimând ideea specifică omului din popor, prin care el accepta moartea ca pe un final firesc al vieții, concepție filozofică străveche, ce face ca „Miorița” să fie considerată totodată și un poem filozofic.
Titlul baladei este determinat de diminutivul animalului năzdrăvan, cu rol determinant în declanșarea ideii filozofice ce a valorizat opera în literatura națională. Mioara, oița, este elementul miraculos din baladă și argumentează esența mitologică a creației populare, reprezentând, după părerea lui Mircea Eliade „elementul oracular”, ca un prevestitor al morții inevitabile. Ciobănașul își asumă condiția sa de om și își acceptă moartea ca pe un dat firesc, înțelepciunea populară atestând faptul că omul nu se poate opune legii firii, aceea a condiției sale de muritor.
Concepția mitică folosește miorița, înzestrată cu puteri fabuloase, în același timp pentru a ilustra tema folclorică a comuniunii ancestrale dintre om și natură, simbolizată aici prin comuniunea dintre om și animal. Puternic legat de natură, ca un erou popular, ciobănașul mioritic își exprimă dorința sa testamentară de a rămâne după moarte pe meleagurile pe care a trăit, alături de ființele pe care le-a iubit atât de mult în timpul vieții. El îi cere mioriței, pe care o putem percepe ca pe un „executor testamentar” să fie înmormântat „Aice, pe-aproape / În strunga de oi,/ Să fiu tot cu voi,/În dosul stânii ,/ Să-mi aud cânii.”
Testamentul ciobanului moldovean impresionează prin lirism, dar mai ales prin profunzimea ideilor exprimate. Talentul creatorului anonim se vădește în modalitatea de utilizare a arsenalului folcloric moștenit, de inserare a obiceiurilor și miturilor străvechi în conținutul transmis, cu toate că, se știe implicarea lui Vasile Alecsandri în prelucrarea variantei publicate. Vorbind despre atitudinea degajată a ciobănașului în fața eventualei morți, autorul anonim accentuează condiția omului în univers prin motivul alegoriei moarte – nuntă, deoarece, ca orice element care aparține Universului, și omul se va reintegra cosmosului printr-o nuntire spirituală cu elementele-simbol ale acesteia: „Soarele și luna,/mi-au ținut cununa/Brazi și păltinași/ I-am avut nuntași;/preoți munții mari,/Paseri, lăutari,/Păsărele mii/ Și stele făclii! ”Prin structura alegorică a nunții mioritice , balada capătă mai mult dimensiunea de mit, „un mit al confruntării dintre om și moarte”
Tragismul baladei se amplifică o dată cu motivul măicuței bătrâne, autorul anonim realizând un portret al ciobănașului moldovean, folosind analogia metaforică a trăsăturilor umane cu elemente din natură: fața albă ca spuma laptelui, mustăcioara, deasă precum spicul grâului, părul negru precum pana corbului, iar ochii precum mura câmpului. Misteriosul sentiment al morții, al trecerii omului într-o altă lume, aceea spirituală, este integrat unei viziuni cosmice, prin prezența stelei căzătoare, simbol popular al prezenței brutale a morții.
Balada populară „Miorița” însumează cinci motive literare cu tradiție populară: motivul transhumanței, motivul complotului, motivul oiței năzdrăvane, motivul alegoriei moarte-nuntă, , motivul măicuței bătrâne.
Prin studiul baladei”Miorița” elevul este pus față în față cu problematica filosofică a morții, privită de el ca un eveniment fatal, ce pune capăt existenței umane. El descoperă lumea fascinantă a mitului, a credințelor populare, a superstițiilor, vorbește despre integrarea omului în univers, despre elemente de factură mitică – folclorică-religioasă. Având drept constantă priceperea pedagogică a dascălului, elevul reușește să delimiteze elementele specifice unei balade, să traseze limita între popular și cult, să identifice miraculosul, să caracterizeze și să indice personajele textului și rolul lor în acțiune. Elevul are posibilitatea de a da naștere altei variante a „Mioriței” așa cum el o concepe, prin prelucrarea textului inițial, devenind astfel un model de autor anonim. Se cere să i se atragă atenția elevului și asupra realizării artistice a textului, asupra vorbirii populare, a elementelor de prozodie.
„Monastirea Argeșului” , la fel ca și „Miorița” are un statut aparte în ceea ce privește încadrarea în gen și specie, aflându-se la limita dintre baladă și legendă. Pentru George Călinescu, balada ilustrează „mitul estetic”, al jertfei pentru creație, demonstrând concepția străveche conform căreia artistul își asumă sacrificiul de sine în realizarea unei creații unice. La fel ca și în cadrul „Mioriței” se identifică două planuri, unul epic, prin care se narează faptele și se construiesc personajele reale și fabuloase, și altul lirico-dramatic , ce se definește prin gândurile, sentimentele și atitudinea creatorului de frumos. Structural, balada cuprinde cinci tablouri în care se identifică motive populare cum ar fi: motivul zidului părăsit, motivul surpării zidurilor, motivul visului și al jurământului, al probelor, al femeii destinate zidirii, motivul sacrificiului de sine, al conflictului feudal, motivul lui Icar și motivul fântânii.
Manole este personajul principal al baladei, cel mai priceput dintre meșteri și singurul care se arată capabil de o zidire măreață, „cum n-a mai fost altă”. Inteligent și stăpânit de patima creației, personajul suferă cumplit din cauza surpării zidurilor. Manole apare în baladă sup chipul omului de geniu, superior și ales de destin să ducă la îndeplinire misiunea de a construi un locaș unic prin frumusețe și trainic. Revelația și comunicarea în vis cu divinitatea, prezentă în varianta publicată de Vasile Alecsandri, îl definește pe erou ca un personaj cu calități fantastice.
Deși animat de patima creației, dragostea puternică pentru Ana, îl face să se lase cuprins de slăbiciunea umană, mai ales atunci când invocă divinitatea să dezlănțuie forțele naturii ca s-o oprească pe Ana. Patima pentru creație și hotărârea cu care își asumă destinul și menirea artistică îl face să accepte și sacrificiul de sine. El își jertfește iubirea zidind-o în pereții mănăstirii, deoarece înțelege că acesta este prețul ce trebuie plătit pentru a-și desăvârși creația ce trebuie să dureze o eternitate. Fântâna din finalul baladei este un simbol al eternizării artistului prin jertfa de sine, care este dureroasă și sfâșietoare , stări sugerate de apa sărată a lacrimilor. Antiteza este prezentă și în acest text ca un procedeu ce definește balada, Manole fiind prezentat într-o opoziție discretă cu ceilalți meșteri pe care îi întrece la măiestrie, dar și cu Negru Vodă, față de care eroul are o superioritate morală și spirituală: „Află ca noi știm/ Oricând să zidim/Altă monastire, /Pentru pomenire,/Mult mai luminoasă/Și mult mai frumoasă.”
Prin studiul baladei și pătrunderea în profunzimea esenței textului, elevul obține dovada certitudinii că orice reușită cere un sacrificiu pe măsură. Atât „Miorița” cât și „Monastirea Argeșului”remodelează elemente de limbaj mitic arhetipal în coordonatele unei semnificații noi, într-o evoluție treptată de la simplu la complex, arătând valoarea culturală a tradițiilor străvechi.
III.4. Lirica populară ( doina, strigăturile, proverbe și zicători) – modalități de, valorificare în mediul școlar
Lirica populară reprezintă un ansamblu de cântece, doine și strigături, fiind expresia directă a trăirilor sufletești a omului din popor, a modului acestuia de a percepe lumea, de a percepe viața însăși.
Lirica populară reprezintă categoria cea mai puternic dezvoltată în folclorul contemporan, fiind apreciată mai ales pentru vitalitatea ei și pentru capacitatea de a se adapta la viața contemporană. Cele mai vechi forme de lirică populară se întâlnesc în poezia obiceiurilor, a obiceiurilor de nuntă, a bocetelor de înmormântare, a cântecelor erotice, a colindelor,a cântecului de leagăn, etc.
Dumitru Caracostea în lucrarea sa „ Doina în poezia tradițională românească” conferă liricii populare un loc central în ansamblul creațiilor folclorice. Diversitatea tematică a liricii populare este consecința reflectării vieții în întreaga ei complexitate, menținându-și particularitățile în funcție de specificul național și de mijloacele poetice diferite de la un popor la altul.
În ceea ce privește lirica populară românească se pot identifica câteva forme tradiționale care se păstrează și se identifică ușor: versul de 5-6 /7-8 silabe, asonanța silabelor, absența strofelor, seriile de imagini tipice, refrenul „frunză verde”, fiind în același timp flexibilă, permeabilă și deschisă înnoirilor.
Doina populară este una dintre speciile cele mai discutate aparținând liricii populare și studiate la ora de limba și literatura română în gimnaziu, fiind inclusă și în cadrul conținuturile pentru Evaluare Națională. Termenul de „doină” are o răspândire restrânsă și s-a impus mai cu seamă datorită lui Vasile Alecsandri, care, în prefața volumului său, „Balade. Cântece bătrânești adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri”o definește astfel:„ Doinele cuprind toate cântecele de doruri, de iubire și de jale.” Deci, doinele sunt de fapt poezii cântate pe care marii folcloriști le consideră de o „sfâșietoare melancolie”. Popular, doina devine un cântec de jale, expresie a durerii, comunicând foarte des experiența celui care se află în fața suferinței, a singurătății, a urâtului, dar care se salvează prin cântec.
Diversitatea tematică a cântecului liric este rezultatul trăirilor omului din popor și a reacției acestuia în fața diferitelor aspecte ale vieții sale: oprimare socială, cătănie, război, frumusețe, iubire, jale, dor înstrăinare. Textul „Doina”, studiat în manualul de limba română EDP, clasa a VI-a , arată importanță acestei specii literare în viața omului „ Doină zic, doină suspin/ Tot cu doina mă mai țin/Doină zic, doină șoptesc/Tot cu doina viețuiesc”.
La orele de limba și literatura română, dar și în activitățile extrașcolare lirica populară oferă un arsenal bogat de studiu și valorificare, al cărui rol este de a destinde, de a crea bună dispoziție, de a-i transmite elevului de azi ceva din sufletul strămoșilor noștri, membri ai comunității sătești. Proverbele, strigăturile, ghicitorile, sunt elemente care distrează, destind atmosfera și îi captează pe copiii de vârstă școlară.
Ghicitoarea se încadrează între speciile scurte, alături de proverb, fiind alcătuită de obicei dintr-un vers propriu-zis sau două. Ca dimensiune si structură, ghicitorile se clasifică în: simple, compuse și seriale, după opinia lui O.Bârlea. .
Modele de ghicitori: ” Ce e mare/ Și gust n-are” – apa , „Sunt ochii casei”- (ferestrele) –ghicitori simple; „Am un moș bătrân: până nu-l apuc de barbă, nu plec nicăieri” (bastonul) „Stă cocoana în cămară/Cu pletele afară” (ceapa) – ghicitori compuse; „Sub o claie de fân, două cosișoare,/ Sub două cosișoare, doi luceferi,/sub soi luceferi, o cioară spârcâitoare,/Sub o cioară spârcâitoare, o moară ferecată,/sub o moară ferecată, o movilă-ardicată” ( sprâncenele, ochii, nasul, gura, bărbia)- ghicitori seriale. Specia literară denumită în stil popular „vorbă, zicală” și căreia i s-a adăugat apelativul „ din bătrâni”, provine din latinescul „proverbium” și s-a încetățenit rapid și în literatura cultă, dar și în literatura populară fiind cea mai accesibilă specie.
IV. Activități extrașcolare ce stimulează creativitatea și interesul elevilor față de textul folcloric
Orice demers formativ reprezintă o pregătire prealabilă a individului pentru a face față solicitărilor exterioare, dar și interiore ale vieții. Un prim scop al educației este acela de a-l forma pe copil, pentru o profesie, pentru a se pune la dispoziția celorlalți, pentru a se integra în comunitate. Un alt scop ar fi acela de de a-l forma pentru a se cunoaște mai bine pe sine, pentru a-li răspunde propriilor incertitudini și căutări, pentru a ști să adopte o poziție față de ceea ce i se întâmplă. Omul învață să se comporte în modul său specific și cu ajutorul altor instanțe, familie, școală, biserică, dar și din anumite motive: pentru el, pentru ceilalți, pentru societate. Ideea care s-a generalizat în rândul maselor de oameni este aceea că școala oferă copilului cele mai multe cunoștințe pentru viață, îi influențează într-un fel sau altul modul de a gândi, de a se comporta cu cei din jurul său, îi oferă lecții de viață.
Una dintre metodele care s-a generalizat mai nou în învățământul performant de astăzi este aceea a conceptului de „outdoor educațion”, așa- numita „activitate extrașcolară” adică a educației care începe dincolo de ușa clasei, dincolo de lecția tradițională, de transmitere și receptare de cunoștințe, cu caiete de notițe, teme, bănci și profesori. Acest tip de educație constă în excursii, drumeții, incursiuni în lumea reală, oferind un mediu potrivit de exploatare, aplicare si punere în practică a conținuturilor prevăzute în programa școlară.
Și în receptarea literaturii se pot folosi diferite forme, începând cu activitatea independentă a elevului, prin care acesta intră în contact direct cu lectura, fiind vorba de o lectură intimă, personală. O altă modalitate de receptare a textului literar în afara orelor de curs sunt cercurile literar-artistice, vizitele sau excursiile cu teme literare.
Folclorul reprezintă sursa permanentă a literaturii române, în care scriitorii noștri au găsit o rezervă inepuizabilă de teme și motive pentru creațiile lor literare. A-l face pe copil să își descopere originea, să descopere frumusețea obiceiurilor și tradițiilor strămoșești, să-și dezvolte spiritul patriotic și mândria apartenenței la neam reprezintă o obligație a școlii românești, o mare responsabilitate, prin care se formează generația de mâine, în mâna căreia va sta viitorul societății noastre.
IV.1. Cercul de folclor-creativitate ,spontaneitate, imaginație, cunoaș- tere și eficiență în studierea textului folcloric
Educația extrașcolară reprezintă „acele activități cu rol complementar orelor clasice de predare învățare” care au un impact pozitiv asupra dezvoltării personalității elevilor și asupra performantelor lor școlare, precum și asupra integrării sociale în general. Așa cum prevede și programa școlară, rolul școlii, a educației școlare, este a acela de a forma un tânăr capabil să se descurce în societate, să se integreze în ea, indiferent în ce etapă a vieții, să prețuiască frumosul din natură și pe cel creat de om.
Activitățile extracurriculare contribuie la completarea procesului de învățare al elevilor, la descoperirea aptitudinilor și înclinațiilor pe care aceștia le au, la organizarea și petrecerea plăcută a timpului liber. Ele sunt extrem de atractive și sunt apreciate foarte mult de elevi. În activitățile extrașcolare se creează o atmosferă plăcută, bazată pe colaborare, înțelegere, prietenie și preocupări comune, fapt ce îi atrage pe elevi, îi face mai implicați, mai cooperanți, mai activi, decât în cadrul orelor de curs. Scopul activităților extrașcolare este, în primul rând, dezvoltarea unor aptitudini speciale, antrenarea elevilor în activități variate și bogate, contribuind la deschiderea orizontului cultural al acestora. Implicându-se în activitățile extrașcolare, elevul este pus față în față cu activități concrete, în care el însuși devine un cercetător, un practician, un explorator de izvoare, teme, curiozități din diferite domenii de activitate. Cercurile literar-artistice reprezintă, în viziunea proprie, una dintre cele mai eficiente activități extrașcolare, prin care se valorifică în modul cel mai fructuos talentul, imaginația, creativitatea, cunoștințele practice și teoretice ale elevilor, se formează gustul pentru lectură, pentru frumos, se clădește un mod de viață, în care prețuirea valorilor culturale ocupă un loc central. În cerc, elevul se orientează spre propriile investigații, spre ipoteze și problematizări, spre munca independentă, își exercită în mod voit capacitatea de creație, deprinderile dobândite de-a lungul experienței școlare și nu numai, găsește plăcerea de a împărtăși cu ceilalți pasiunea pentru lectură, pentru obiceiuri și tradiții străvechi, pentru frumos.
Folclorul românesc, prin vastitatea, originalitatea și aprecierea de care se bucură și peste hotare, reprezintă mândria națională a poporului nostru. Pericolul dispariției obiceiurilor și datinilor străvechi se datorează, în primul rând progresului tehnologizat impus de actualitate, atragerii tinerilor spre mijloacele moderne de socializare, slabei promovări a valorilor moștenite din străbuni, atât în cadrul instituționalizat al școlii cât și in cel familial. Totuși se poate afirma că se observă o tendință de atragere a copiilor spre aprecierea folclorului românesc în mediul școlar, și o modalitate prin care se înfăptuiește acest lucru o reprezintă cercul de folclor.
Vistian Goia și Ion Drăgoțoiu, în „ Metodica predării limbii și literaturii române” vorbește despre importanța cercurilor literar-artistice ale elevilor. Făcând referire la organizarea și funcționarea acestora, dumnealor amintesc despre existența unor condiții prealabile, dintre care, cele mai importante sunt:
a. personalitatea profesorului conducător, ce are nevoie de o puternică pregătire de specialitate, receptivitate deosebită, creativitate, putere empatică;
b. organizarea cercului în funcție de elevi – interese, nivel de pregătire, selectare, tematică, etc;
Cercurile de folclor iau naștere de obicei în cadrul școlilor generale sau licee, acolo unde există tradiții folclorice bogate. Inițiatorul acestui cerc de folclor este profesorul de limba și literatura română, învățătorul sau oricare alt cadru didactic, cu o puternică atracție spre tot ceea ce înseamnă patrimoniu cultural- etnografic. În ciclul gimnazial elevii se dovedesc mai interesați de specificul tradițional al zonei din care provin. Față de cercurile de literatură, artă dramatică, de creație, cercurile de etnografie și folclor sunt preferate de elevi, mai ales de cei care provin din mediul rural. Obiectivele unui astfel de cerc de etnografie și folclor sunt diverse, dar cu multă implicare, ușor de atins:
Completarea și aprofundarea cunoștințelor despre literatura populară și folclor, pe baza unor activități atractive;
Stimularea creativității, a pasiunii pentru cunoașterea și colecționarea creației populare;
educarea elevilor în spiritul dragostei și prețuirii față de popor și cultura sa;
cunoașterea celor mai valoroase creații populare din ținutul natal;
organizarea unor spectacole – poezie populară, dans popular, reprezentări dramatice;
cunoașterea genurilor și speciilor folclorice – prin lectura unor texte populare;
istoricul cercetării folclorice în zonă;
cultivarea dorinței și formarea de priceperi, deprinderi și abilități tehnice pentru a colecționa, cerceta și valorifica aceasta creație;
cunoașterea modului in care creația lirică și epică populară a fost valorificată in opera marilor noștri scriitori;
dezvăluirea modului in care unele figuri istorice sau categorii sociale sunt înfățișate in folclorul local;
Prin intermediul cercului de folclor elevii devin mai conștienți de nevoia de a ne păstra identitatea în lume, de valoarea pe care folclorul , tradiția populară o are. Totodată copilul observă că la baza creațiilor culte stă literatura populară, .descoperă teme și motive populare, învață să deosebească specificul literaturii populare. Prin cercul de folclor, elevul obține multe informații despre obiceiurile și credințele străvechi, despre dansul și portul popular.
Dacă ar fi să vorbim despre etapele organizării unui cerc de folclor, putem spune că acestea corespund cu cele ale oricărui cerc inițiat în mediul școlar (de lectură, de artă dramatică, de știință, sportiv, etc),Există două soluții de organizare a cercului: stabilirea prealabilă a tematicii și difuzarea ei prin afișaj, urmând ca opțiunile elevilor să se facă în cunoștință de cauză ori înscrierea prealabilă a elevilor și stabilirea ulterioară a tematicii, în urma aplicării chestionarelor cu privire la opinia, interesele și nevoile elevilor privind creația populară, și faptele de folclor.
Ideea inițierii cercului literar „Prietenii cărții” în cadrul Școlii Gimnaziale Nr 1 Drăgești, în anul școlar 2013-2014 a pornit de la dorința de a dezvolta creativitatea și imaginația elevilor, de a le forma gustul pentru lectură, de a dezvolta valențele morale, religioase, patriotice și artistice în sufletele elevilor.
Activitățile cercului au urmărit inițial să dezvolte dorința de lectură și cercetare în domeniul literaturii la elevii din ciclul primar și gimnazial, în măsura în care aceștia provin într-o mare proporție, din familii în care studiul și lectura reprezintă doar lecția din manual și nicidecum un studiu aprofundat, bazat pe cărțile din biblioteca proprie.
M-am bucurat de colaborarea unei colege, profesor pentru învățământul primar, care, a promovat activitatea în rândul celor mici. Tematica a urmărit în primul rând cunoașterea operelor marilor scriitori studiați în manualele școlare: M.Eminescu I.L. Caragiale, I Creangă, M. Sadoveanu, I. Slavici, P. Ispirescu, T.Arghezi, Ana Blandiana, etc, grupați tematic.
Deși activitatea se desfășura după orele de curs, elevii se implicau cu plăcere. Cu timpul, activitatea cercului de lectură s-a extins si asupra tematicii folclorice, cuprinzând și domeniul valorificării talentului dramatic, prin inițierea trupei de teatru Hyperion”, alături de care am realizat reprezentări în cadrul unității școlare și prin valorificarea patrimoniului folcloric zonal și național. Spre exemplu sărbătoarea de Halloween a adus în prim plan legendele folclorului american, fiind asociată sărbătorii Sfântului Andrei.
Legendele românești au stârnit admirație și, zi de zi elevii îmbogțeau patrimoniul cercului cu felurite legende auzite de la bunici, vecini, prieteni. Am observat astfel înclinația lor spre faptele de folclor, spre literatura populară, Astfel că, tematica semestrului al II-lea a implicat multe activități în care am valorificat patrimoniul literaturii populare și nu numai. Am valorificat și talentul artistic, măiestria dansului popular, calitățile vocale ale elevilor, în activități care s-au bucurat de aprecierile părinților și ale întregii comunități.
Începând cu anul școlar următor, cercul literar a devenit un cerc literar-artistic în care folclorul ocupă un loc central, iar, la inițiativa elevilor, a primit denumirea de „ Hyperion”.
Din activitatea cu tematică folclorică a cercului literar-artistic „Hyperion”
Dramatizare populară colindători în praf de sărbători
Creație literară Program artistic
Materialele cercului pot fi valorificate în revistele școlare, în culegeri sau spectacole folclorice.. Activitățile noastre au fost mediatizate în revista școlii „Vorbe și fapte”, dar și pe site-ul scolii. Site-ul educațional și revista „Ovidan” a fost un motiv în plus de a ne bucura de aprecierea tuturor.
Faptul că activitățile desfășurate de cecul literar-artistic și trupa de teatru „Hyperion” s-au bucurat de aprecieri, atât în rândul părinților, cât și a elevilor, mi-au demonstrat-o însistența acestora de a continua și în anul școlar viitor.
IV.2 Târgul popular – modalitate de transmitere a cunoștințelor despre folclor
In DEX este definit cuvântul „târg” ca fiind 1. Spațiu mai întins și special amenajat într-un oraș sau la marginea unui oraș, unde se vând și se cumpără (zilnic sau la anumite date) vite, cereale, alimente, zarzavaturi etc. ◊ Târgul de fete = serbare populară anuală, tradițională, care are loc pe Muntele Găina, în Țara Moților, și cu care prilej tinerii își aleg adesea miresele. 2. Operație de vânzare și cumpărare care are loc într-un târg sau cumpărări, a cădea la învoială, a se învoi din preț. ♦ (Pop.) învoială, acord, înțelegere. 3. Așezare orășenească (mai mică). ♦ (Pop.) Centrul unui oraș; partea orașului unde se află centru comercial.
Societatea în care trăim este în continuă schimbare și modernizare, proces ce a schimbat în cea mai mare parte și imaginea satului românesc. Pentru etnograful sau culegătorul de folclor pornit într-o anchetă de teren, satul se prezintă aproape urbanizat și nu mai oferă frumusețea peisagistică de altădată. Toate sunt într-o continuă schimbare, iar omul de la țară tinde să devină „un orășean ” . Clăcile tradiționale, frumusețea arhitecturii țărănești, portul popular, datini și obiceiuri străvechi, au dispărut în detrimentul facilităților oferite de modernitate.
TÂRGUL POPULAR reprezintă un mijloc de promovare a culturii tradiționale străvechi, de valorificare a talentului și măiestriei meșterului provenit din lumea tradițională a satului. Acest obicei, al târgului ,exista încă din vechime și se cunosc poveștile bătrânilor, bunici și străbunici, care ne vorbeau despre parcurgerea zecilor de kilometri până la târg, cu căruța trasă de boi, spre a valorifica produsele lucrate manual (ștergare, ceramică, coșuri împletite, butoaie de lemn , costume populare, etc) și a procura altele, care le erau necesare. Schimbul de produse reprezenta un târg în vechime și se practică și astăzi în sate de munte, unde influența lumii moderne nu a pătruns cu putere.Vizitarea sau organizarea unor târguri populare reprezintă pentru elevii de gimnaziu o modalitate de a intra în contact direct cu bogăția materială a folclorului zonal și nu numai. Cu ocazia unor activități cultural-artistice, spre exemplu, de 1 Decembrie 2014, am inițiat alături de elevi o expoziție tematică sub forma unui târg popular. Elevii au deschis lada de zestre a bunicii, prezentând în fața publicului și vizitatorilor, colegi mai mici, obiecte și bunuri valoroase: ștergare, farfurii de ceramică, costume populare, obiecte casnice.
Scopul acestei activități a fost acela de a-i apropia pe elevi de cultura populară tradițională, de a-i face conștienți că doar prin implicare putem deveni păstrători ai frumuseții și autenticității folclorului zonal. Elevii au observat cu mândrie faptul că ștergarele bunicii, realizate cu atâta trudă, nu sunt doar niște țesături ieșite din modă, ci niște obiecte de valoare, niște dovezi autentice ale priceperii și măiestriei, care caracteriza colectivitatea sătească tradițională. Activitățile desfășurate în cadrul săptămânii „Școala altfel. Să știi mai multe, să fii mai bun”(anii 2014-2015), au reprezentat un prilej de a valorifica talentul creativ al elevilor prin ateliere de lucru, în care am încondeiat ouă cu motive tradiționale, am confecționat podoabe din mărgele, încercând să imităm podoabele tradiționale , pe care le-am văzut expuse, fie la secția de etnografie a muzeelor vizitate, fie la târgurile populare, cu diferite prilejuri.
Excursiile școlare, organizate în diferite zone ale țării ( Maramureș, Cluj-Napoca, Turda, Bistrița,Arad,Sibiu, Beiuș), au oferit elevilor diferite prilejuri de a vizita târgurile populare și de a-și cumpăra obiecte tradiționale. Dialogul cu vânzătorii, majoritatea meșteri populari, i-a făcut pe copii mult mai interesați de faptele de folclor, punând întrebări despre confecționarea anumitor obiecte sau despre realizarea anumitor motive tradiționale care înfrumusețau costumele populare expuse. Vizitarea si organizarea târgurilor populare reprezintă o activitate cu caracter formativ, în cadrul instituțional al școlii. Experiențele trăite alături de generații de elevi mă determină să afirm cu certitudine că dragostea pentru folclor, pentru tradiție și autenticitate se cultivă. Implicând elevii în astfel de activități contribui la formarea personalității acestora, făcându-i să prețuiască frumosul și valoarea poporului căruia îi aparțin.
IV.3 Reportajul școlar – incursiune în lumea satului
A cerceta, înseamnă a examina cu atenție, a căuta în vederea cunoașterii unui anumit aspect al realității . Perfecționarea continuă a procesului de învățământ este o cerință a contemporaneității . C .Parfene este de părere că „modernizarea învățământului înseamnă reorganizarea fundamentală a lui pe baza unei concepții noi, concordante cu dezvoltarea societății contemporane, în ansamblu”. Modernizarea presupune toate elementele structurale ale procesului de învățământ: conținut, metode și mijloace tehnice, forme de organizare.
Așa cum am mai precizat pe parcursul prezentei lucrări, rolul educației școlare este acela de a forma un tânăr capabil să cunoască și să înțeleagă lumea, să se integreze în colectivitate, să poată comunica pe diverse teme, să prețuiască frumosul din natură și pe cel creat de om, să poată să-și continue în orice etapă a vieții procesul de învățare, să utilizeze în mod eficient și creativ capacitățile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viața cotidiană. Altfel spus, în școală elevul trebuie să-și formeze cunoștințe și deprinderi care să-l ajute în integrarea lui ca individ pe piața muncii și în societate.
Proiectarea didactică recomandată prin programa școlară prevede ca activitățile de învățare și strategiile de lucru să țină seama de experiența elevilor, de vârstă și să pună o valoare pozitivă asupra acestora. Promovând un stil de învățământ centrat pe elev, se propun , printre altele, și activități instructiv-educative, în care să se exerseze munca în echipă, cooperarea, competiția. O astfel de activitate, în care elevul este pus în situația de a comunica cu alte persoane, de a forma o echipă, de a proiecta și a experimenta relația sa cu lumea înconjurătoare și cu ceilalți o reprezintă reportajul școlar.
În gimnaziu, accentul se pune în primul rând pe dezvoltarea competenței de comunicare, iar una dintre competențele pe care această activitate le dezvoltă este comunicarea.
Se știe, din experiența fiecăruia , că orice cercetare necesită timp motivație și un angajament exemplar. Activitatea de cercetare ridică mai multe probleme, dintre care, prima ar fi aceea a identificării cu claritate a subiectului de investigat. A doua problemă este aceea de a decide cu privire la modul de realizare a cercetării, la întrebările pe care le ridică diferitele aspecte ale realității investigate, iar a treia problemă este de a explora efectiv faptele implicate.
La orele de limba și literatura română, profesorului îi revine sarcina de a-i pregăti pe elevi nu doar pentru a promova, ci a-i pregăti viață, de a-i obișnui cu ideea că cercetare aprofundată a unei probleme te face mai documentat, te ajută să înțelegi și să simți faptele, îți dă posibilitatea să-ți creezi propria ta opinie și nu doar să o admiți pe a celorlalți.
Aplicarea reportajului școlar ca metodă de investigare a literaturii, a textului, a realității și ca tehnică de lucru, contribuie în mare măsură, la dezvoltarea capacității creative a elevilor.ca metodă de lucru, reportajul îi ajută pe elevi să învețe să se informeze asupra unui fapt, întâmplare, să ia notițe, să își însușească stilul jurnalistic și beletristic totodată. Referindu-ne strict la realitatea folclorică, prin reportajul școlar elevul are posibilitatea de a investiga lumea reală a localității natale, sub diferite aspecte. Realizând un reportaj, elevul poate relata faptele, asemenea unui jurnalist, aflându-se în două ipostaze, ca martor sau ca participant.
Aplicarea acestei tehnici și metode de lucru în cariera mea didactică, mi-a dat posibilitatea să experimentez reacția elevilor, să observ gradul lor de implicare și contribuția pe care acesta o aduce la formarea personalității elevului .Cel mai elocvent exemplu îl reprezintă reportajul inițiat la clasa a VII-a, o dată cu studiul fragmentului din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă (manual de clasa a VII-a, Ed, Humanitas).
TITULUL: „Frumusețea satului meu” :
SCOPUL: – formarea sentimentelor patriotice, moral-civice și cetățenești, a dragostei pentru satul natal și prețuirea valorilor culturale ale acestuia;
OBIECTIVE/ COMPETENȚE SPECIFICE:
stimularea creativității elevilor prin realizarea unor creații, pornind de la explorarea realității înconjurătoare;
atragerea elevilor spre investigarea folclorului local;
dezvoltarea competenței de comunicare și de utilizarea corectă a limbii române prin realizarea unor situații concrete de dialogare cu interlocutori aparținând lumii satului;
antrenarea elevilor în activități ce presupun colaborarea, munca în echipă;
dezvoltarea capacității de selectare a elementelor de ansamblu de cele de detaliu;
STRATEGIA DIDACTICĂ:
METODE ȘI PROCEDEE: conversația, interviul, chestionarul, problematizarea, reportajul;
FORME DE ORGANIZARE: activitate prin cooperare, munca în echipă;
RESURSE:
MATERIALE: camera foto, chestionare, fișe , plan de lucru, dosar plic sau cu folii;
UMANE: elevii clasei a VII-a (12 elevi)
FORMAREA ECHIPELOR DE LUCRU s-a făcut ținându-se cont de domiciliul elevilor. Astfel s-au format 4 echipe, fiecare realizând un reportaj despre satul natal ( Drăgești – 3 elevi, Topești – 3 elevi, Stracoș – 3 elevi, Dicănești-3 elevi).
MODALITATEA DE LUCRU: Fiecare echipă trebuie să adune un material documentar care să cuprindă informații despre: așezarea geografică a satului, caracterizarea locuitorilor, atracții turistice, tradiții și obiceiuri locale, legende ale locurilor, fotografii cu imagini ale satului. Materialul adunat se prezintă în fața clasei, fie sub forma de portofoliu, fie printr-o prezentare Power Point. Elevii au preferat varianta portofoliului, în care au adunat un bogat material. Cu acest prilej am aflat informații valoroase, cum ar fi de exemplu respectarea obiceiului mersului cu turca specific satului Topești, legenda despre „groapa cu bani” și cea despre „ Cetățeaua ” din comună, despre fosta moară din pădurea satului Topești, unde se spune că oamenii își ascundeau averile pe vremea năvălirii turcilor. Comuna Drăgești nu se numără printre comunele bihorene în care folclorul este la el acasă. Există însă unele obiceiuri și tradiții care s-au transmis, există săteni care păstrează încă lada de zestre a bunicii, cu țesături și costume populare de aproape o sută de ani.
Adunând materiale documentare, cercetând, chestionând și realizând un material deosebit, elevii au conștientizat faptul că satul lor este cu adevărat frumos; frumos prin autenticitate, prin peisagistică și prin locuitorii lui. Au înțeles că fiecare sat are istoria sa proprie, că are legendele lui, dar este nevoie de cineva care să le facă cunoscute.
Prezentarea materialelor în fața clasei a stârnit o competiție, în care fiecare echipă a încercat să ne convingă că satul său este cel mai frumos.
După finalizarea proiectului am evaluat gradul de satisfacție al elevilor, constatând că au fost pe deplin mulțumiți, că le-a plăcut extrem de mult să împartă sarcinile de lucru, să cerceteze și sunt dornici de a se implica și pe viitor.
IV.4. Șezătoarea – mijloc de valorificare a arsenalului folcloric în școală
În tradiția românească, șezătoarea este o adunare de mici dimensiuni specifică mediului rural, care are loc în serile de iarnă. Cei care participă la șezătoare lucrează, cântă, povestesc și joacă anumite jocuri sociale.
Ciclul anual al șezătorilor are loc după terminarea muncilor agricole. El începe înainte de postul Crăciunului și se încheie înainte de postul Paștelui . Șezătoarea era organizată de obicei în perioada iernii (în numeroase sate, frecvența acestora depășea 3 seri pe săptămână), când munca de la câmp înceta. Seara după cină, un grup de fete se adunau la un loc, „la gura sobei și la lumina unei lămpi, într-o casă apropiată (de regulă în casa unei văduve singure cu care fetele se tocmeau), își torceau fuiorul de cânepă și caierul de lână”
Formarea gustului pentru studiul literaturii, a deprinderii de a lucra cu cartea ca instrument de documentare, a dorinței de a căuta izvorul unor fapte scrise, descoperirea aptitudinilor de creație și interpretare a elevilor, precum și cultivarea acestora în vederea formării viitorilor consumatori și creatori de frumos, nu se poate realiza doar în timpul orelor de limba și literatura română.
Orice cadru didactic de specialitate care dorește atingerea și îndeplinirea acestor obiective va desfășura activități extrașcolare și extracurriculare prin care îi va motiva și stimula pe elevi, cultivându-le dragostea și interesul pentru scopul ales. Dorința de a-i familiariza pe elevi cu faptul folcloric, cu valoarea inestimabilă a patrimoniului tradițional moștenit se poate materializa în activități diverse.Șezătorile constituie un mijloc complex de educație, deoarece îi familiarizează pe copii cu unele elemente de folclor contribuind astfel la dezvoltarea dragostei pentru tradițiile populare, le dezvoltă gustul pentru frumos, pentru armonie, le cultivă răbdarea și spiritul de echipă.
Datinile și obiceiurile populate ne reprezintă și constituie o adevărată, comoară a țarii noastre, cea mai valoroasă, apreciată și recunoscută în întreaga lume . Acest fapt determină dorința de a cunoaște frumusețea și naturalețea obiceiurilor, a folclorului autentic, a portului popular și a graiului local. Șezătorile, fără un efort deosebit, uneori și fără o pregătire prealabilă, constituie serbări în miniatură, organizate într-un cadru mai restrâns, dar cu o eficientă educativă deosebit de mare. Șezătorile, după cum le arată și denumirea în tradiția poporului nostru, sunt reuniuni cu caracter cultural-educativ, la care copiii sunt antrenați și fiecare participant își dă contribuția cu ceea ce cunoaște mai bine (o poezie, un cântec, ghicitori, interpretarea unor dansuri, dramatizarea unor povesti).Șezătoarea este cu atât mai reușită cu cât fiecare copil contribuie activ la desfășurarea programului ei. Șezătorile se pot organiza cu ocazia unui eveniment din viata poporului. Acestea trezesc în conștiința copiilor sentimentele sentimentele de dragoste de patrie, de popor. Pe de altă parte, sezătorile reprezintă un mijloc extrașolar de a valorifica tot arsenalul folcloric studiat la școala, de a depune o adevarată activitate de “arheologie folclorică”, folosind culegerile de cerații folclorice cu care este înzestrată biblioteca școlară.
Sezătoare literară –Ion Creangă Sezătoare literară de iarnă
De-a lungul activității didactice profesorul de limba si litertura română folosește sezătoarea cu diverse ocazii deoarece frumusețea atmosferei create, spontanietatea, implicarea, amuzamentul, ne transpun într-o lume rurală autentică.În cazul meu, în calitate de cadrul didactic de gimnaziu și un mare iubitor de folclor , sezătoarea reprezintă singura activitate în care elevul se implică trup și suflet, câștigând de asemenea și aprecierea părinților și bunicilor.Folosind extrem de des de-a lungul carierei mele didactice șezătoarea, ca mijloc de realizare a activităților cu caracter cultural si literar-artistic am observat că ea iși păstrează încă valoarea vie de oglindă autentică a sufletului țăranului român.
Șezătorile transpun elevii în lumea veridică a satului trandițional, îi face mai implicați, le deschide sufletul, făcându-i totodată “să intre trupește și sufletește” în rolul personajului pe care îl joacă.
Pregătirea unei șezători devine în același timp o modalitate de a stârni interesul elevilor pentru eposul popular. Elevii află informații despre obiceiurile străvechi ale sezătorilor, “deschid lada de zestre” a bunicii descoperind frumusețea portului popular, pătrund în partrimoniul bogat al folclorului literar, în lumea doinelor, legendelor și baladelor populare, a ghicitorilor, strigăturilor și a vorbelor de duh. Chiar și in cadrul șezătorilor literare, literatura este în același timp o modalitate de a stârni interesul elevilor pentru eposul popular. Elevii află informații despre obiceiurile străvechi ale sezătorilor, “deschid lada de zestre” a bunicii descoperind frumusețea portului popular, pătrund în partrimoniul bogat al folclorului literar, în lumea doinelor, legendelor și baladelor populare, a ghicitorilor, strigăturilor și a vorbelor de duh. Chiar și in cadrul șezătorilor literare, literatura se îmbină cu eposul folcloric, creându-se o atmosferă specific tradițională. La sezători se joacă, se cântă, se recită, se glumește, se toarce și se țese.
Cu furca și fuiorul la clacă
De exemplu, sezătorile organizate cu ocazia omagierii marilor scriitori români, Mihai Eminescu sau Ion Creangă au implicat, pe lângă lectura unor fragmente de texte sau recitari de poezii și intonarea unor cântece tradiționale zonale, si prezența furcii sau a fusului.
Șezătoarea reprezintă pe de altă parte un mijloc de valorificare a foclorului obiceiurilor. Colindul, Plugușorul, Sorcova, sunt prezentate și prelucrate după specificul zonei. Fiecare zonă, comună sau sat are obiceiuri tradiționale, variante proprii de text, astfel că elevii devin încă de la o vârstă fragedă continuatorii și transmițătorii arsenalului folcloric zonal. Este nevoie de o anumită intonație, de cunoașterea autentică a vorbirii locale, de instrumente proprii care să contribuie la crearea atmosferei specifice și autentice, să producă trăiri și sentimente auditoriului.
V. Stimularea interesului tinerei generații pentru studierea textului folcloric
Studiul literaturii populare în programa școlară de limba și literatura română, cilul gimnazial ocupă o pondere relativ egală cu cea a literaturii culte, speciile acesteia ocupând un loc important chiar și în programa pentru Evaluare Națională. Se poate afirma cu certitudine că în ultimii doi ani, atât la Evaluare Națională, cât și la Simularea Evaluării Naționale, textele suport au fost alese din opere aparținând literaturii populare (doină, basm). De multe ori , în modelele de subiecte pentru Evaluare, la Subiectul al II-lea, se folosesc ca texte suport articole de ziar/reviste sau extrase de pe site-uri media, în care se vorbește despre tradiții locale, despre obiceiuri străvechi, despre frumusețea și bogăția etnografică a diferitelor zone ale țării. Exemplele de mai jos sunt justificative în acest sens:
„ Maramureșul este un ținut de legendă situat in nordul României și în centrul Europei. Denumit și Tara Lemnului, Maramureșul este un loc unde tradițiile si obiceiurile parca stau in loc de peste 2000 de ani. […] Omul este, de asemenea, un element important in Maramureș. Este înțelept, caracterizat prin creativitate, simt artistic, hotărâre si curaj, un om de onoare si fără frica. El a creat in acest spațiu un loc unic cu o lege proprie nescrisa, o arhitectura aparte a spațiului in care trăiește, un port popular si un folclor autentic. Inspirația izvorăște din activitățile milenare ce privesc muncile câmpului, munca in pădure si creșterea animalelor. Călătorul ce vizitează prima oară această zonă rămâne surprins să descopere oameni originali, care si astăzi folosesc în activitățile lor multe din mijloacele si uneltele folosite de strămoșii lor .In Maramureș există mulți meșteri si creatori populari, păstrători ai tradițiilor si secretelor meșteșugurilor populare, care pot fi surprinși la lucru in atelierele lor” (***, Maramureș: oameni, tradiții, locuri)- Simulare Evaluare Națională 2014.
La Simularea Evaluării Naționale 2015 , pentru Subiectul I s-a folosit ca text suport o doina populară, „Furnză verde, fir mohor”, iar unul dintre itemii de examen a fost unul de tip eseu structurat: „Redactează o compunere de 150-250 de cuvinte în care să motivezi apartenența la specie a doinei populare Foaie verde fir mohor. “,( subiect Simulare Evaluare Națională 2015) având ca cerințe precizarea a patru trăsături ale doinei populare, ilustrarea a două trăsături ale acesteia pe baza textului, un conținut adecvat cerinței li respectarea numărului de cuvinte specificate.
La subiectul al II-lea , textul suport a fost extras dintr-un articol de ziar preluat de pe site-ul www.adevărul.ro , intitulat „Cum se mai păstrează printre vilele din comuna bistrițeană Maieru unul dintre cele mai vechi obiceiuri de Sânziene”, prezentând obiceiul tradițional de Sânzâiene în lumea satului bistrițean.(vezi Anexe)
După cum se observă, școlii îi revine o mare responsabilitate; aceea de a forma tineri cu o cultură tradițională puternică, iubitori de frumos, capabili să înțeleagă lumea , să păstreze și să transmită mai departe valorile culturale moștenite din bătrâni. Am demonstrat pe parcursul prezentei lucrări diferite modalități de atragere a tinerei generații spre studiul folclorului,a folclorului literar și nu numai. Axându-mă strict pe tematica propusă, am încercat și voi încerca să demonstrez contribuția pe care studiul textului folcloric o aduce la optimizarea exprimării orale și scrise a elevilor. Folosindu-se de talentul și măiestria didactică, de resursele materiale și spirituale ale comunității în care își desfășoară activitatea, cadrul didactic, profesor de limba și literatura română , are datoria de a-i face conștienți pe elevi de valoarea educativă a folclorului, de importanța studiului textului folcloric în scoală.
Prezentul capitol conține un studiu personal pe baza unui chestionar privind modalitățile prin care cadrele didactice valorifica textul folcloric în activitatea școlară și extrașcolară.
De asemenea, voi prezenta pe larg proiectarea didactică a speciilor literaturii populare la clasă, metode și procedee didactice utilizate, demonstrând astfel modalitățile care optimizează înțelegerea textului folcloric și dezvoltă comunicarea orală și scrisă la elevii din ciclul gimnazial.
Ultimul subcapitol ilustrează modul în care folclorul obiceiurilor valorifică talentul artistic, capacitatea de exprimare orală a elevilor și talentul interpretativ al acestora.
V.1. Chestionarul „Modalități de atragere a tinerei generații spre studiul folclorului național prin valorificarea textelor aparținând literaturii populare”,
Justificarea studiului
Modernizarea societății umane, atrage după sine și o schimbare de concepție a tinerei generații, care, tinde din ce în ce mai mult să își modernizeze stilul de viață. Se observă o tendință mai mare spre imitația stilului de viață occidental, american, iar în mentalitatea unora aceasta înseamnă progres, dezvoltare. De altfel, se observă că și preferințele tinerilor de astăzi s-au schimbat; muzica tradițională, obiceiurile moștenite din bătrâni, frumusețea portului popular, nu mai reprezintă o mândrie pentru tânărul de astăzi.
Binecunoscutele clăci și șezători de altădată, locul în care s-au născut diversitatea tematică a literaturii orale prin doine, basme, balade, ghicitori, au fost înlocuite cu discotecile și cluburile moderne, unde tinerii ascultă melodii ale cântăreților străini și alte genuri muzicale, iar obiceiul povestitului, ca mijloc de divertisment în rândul tinerilor, a dispărut demult.
E datoria cadrelor didactice ca. În mediul instituționalizat al școlii să apropie elevul de frumusețea și diversitatea folclorului național, prin cultivarea speciilor reprezentative ale literaturii de factură folclorică. De asemenea se știe că există diferite modalități de promovarea folclorului în rândul tinerei generații, iar cadrul didactic are posibilitatea de a alege modalitățile folosite, instrumentele de lucru, scopul și obiectivele urmărite, mijloace de realizare.
Obiectivele studiului:
– Evaluarea gradului de importanță pe care profesorii de limba și literatura română o acordă studiului folclorului în scoală;
– Identificarea opiniilor privind satisfacerea modului de valorificare a textului folcloric în gimnaziu, în urma analizării Programei Școlare în uz;
– Indicarea celor mai potrivite mijloace didactice care facilitează studiul textului de factură populară și obișnuiește copilul cu trăirea autentică a faptelor folclorice;
– Identificarea modului de valorificare a textului folcloric în activitatea școlară și extrașcolară, la ciclul gimnazial;
– Identificarea speciilor literaturii populare agreate cel mai mult de elevi;
– Evaluarea propunerilor și soluțiilor oferite privind posibilitatea de aprofundare a studiului textului folcloric, ca modalitate de contribuție a acestuia la formarea personalității tinerei generații;
Metodologia utilizată:
Instrumentul utilizat în studiul de față e fost chestionarul pentru cadrele didactice- „Modalități de atragere a tinerei generații spre studiul folclorului național prin valorificarea textelor aparținând literaturii populare”, care cuprinde 7 itemi. Itemii incluși în chestionar au variante cu răspuns închis (2 itemi),și 5 itemi de completare, pentru a da posibilitate cadrelor didactice chestionate, să expună detaliat și să-și motiveze opțiunea.
Itemii au fost formulați astfel încât să ofere răspunsuri pentru:
caracterizarea lotului de subiecți;
evaluarea gradului de importanță acordat studiului folclorului în școală;
indicarea mijloacelor didactice cele mai eficiente care să faciliteze studiul textului folcloric;
identificarea activităților școlare și extrașcolare, cele mai frecvente, care dau posibilitatea valorificării textului folcloric;
evaluarea gradului de implicare a cadrelor didactice în activități ce promovează folclorul, studiul textului folcloric și aspecte ale folclorului local;
identificarea speciilor literaturii populare, care se bucură cel mai mult de aprecierea elevilor;
Caracterizarea lotului de subiecți:
Aplicarea prezentului chestionar a vizat aspecte referitoare la lotul de subiecți (funcția, specializarea, nivelul de predare, vechimea la catedră, mediul de proveniență al unității școlare:urban sau rural). De specificat este faptul că subiecții sunt în totalitate cadre didactice de gimnaziu, care predau cel puțin 4 ore de limba și literatura română. Chestionarul a fost aplicat unui număr de 22 de subiecți, în totalitate cadre didactice care predau la ciclul gimnazial, selectați în mod aleatoriu, dintre colegii de catedră din cadrul școlii, a sectorului sau dintre cadrele didactice cunoscute cu diferite prilejuri, pe baza activităților extrașcolare la care am participat cu elevii. Distribuirea acestora s-a făcut astfel:
Fig. 1.a
Se observă astfel că s-au selectat cadre didactice de limba și literatura română , optându-se pentru cadrele didactice cu o mai mare experiență la catedră, cu vechime de peste 10 ani.
Fig. 1.b
După mediul de proveniență ,adică după mediul în care cadrele didactice își desfășoară activitat, ea se observă predominanța celor care provin din mediul rural. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că, mediul rural, satul, oferă mai multă disponibilitate de valorificare a folclorului în mediul școlar, cadrele didactice fiind ajutate și de experiența preactică a comunității în care îli desfășoară activitatea.
Prezentarea rezultatelor studiului:
Itemul 1: Considerați studiul folclorului în școală un element important,care contribuie la formarea caracterului tinerei generații?
Fig 2. Importanța studierii folclorului
Studiul textului folcloric reprezintă un element foarte important și necesar, care contribuie la formarea tinerei generații. Nu există niciun răspuns care să conteste contribuția studiului textului folcloric la formarea personalității generației de elevi.
Itemul 2: Analizând Programa Școlară de limba și literatura română, sunteți mulțumit de locul pe care textul popular îl ocupă în studiul literaturii române la clasă?
Fig. 3. Analiza programei școlare
Studiul efectuat arată că, modul în care este abordat textul folcloric în programa școlară mulțumește relativ cadrele didactice, într-o proporție de 40%. În timp ce 30% dintre subiecții chestionați s-au arătat nemulțumiți. Doar 10% dintre cei cadrele didactice chestionate s-au arătat mulțumite. Oferind o motivație opțiunii făcute, subiecții s-au arătat nemulțumiți de numărul mic de opere didactice prezente în manualele școlare ca texte suport pentru speciile literaturii folclorice. 8 cadre didactice ( 40%) sunt nemulțumite de faptul că manualele școlare nu sunt prevăzute cu texte detaliate care să prezinte obiceiuri și tradiții importante din lumea satului.
Itemul 3. Numiți speciile literare aparținând literaturii populare, apreciate cel mai mult de elevii dumneavoastră la orele de curs/în activitățile extrașcolare desfășurate.
Răspunsurile oferite de subiecții chestionați au arătat că speciile literaturii populare, cele mai apreciate de elevi sunt: basmul ( 100%), ghicitoarea (100%), legenda ( 80%), colindele ( 90%), doina populară (70%), balada populară (80%).
Itemul 4. Notați cu X activitățile extrașcolare în care ați valorificat textele folcorice:
Fig. 4. Tabel privind preferinlele de valorificare a textului folcloric în activități
extrașcolare;
Analiza acestor răspunsuri dovedește faptul că valorificarea textului folcloric se realizează și prin activități extrașcolare, dintre care, cele mai apreciate și des utilizate sunt șezătorile , serbările școlare, concursuri de ghicitori, de povestit. De asemenea au fost menționate și alte activități, cum ar fi participarea la concursuri județene, locale, organizarea de repetiții de dans popular și realizarea de spectacole, participarea la zilele comunei, etc.
Itemul 5. Ați implicat elevii în activități ce necesită munca în echipă: proiecte, reportaje, etc, în care să valorifice folclorul local /creația populară locală?
Fig. 5 : interesul cadrelor didactice implicare a elevilor în activități de cercetare a folclorului local
35% dintre cadrele didactice chestionate implică foarte rar elevii în activități mai ample , de colectare a unor informații privind folclorul local, de cooperare, de realizare a unor reportaje, portofolii, proiecte; 25 % implică elevii în acest tip de activități mărturisind că elevii se arată entuziasmați; in proporție de 20% cadrele didactice nu s-au arătat interesate de implicarea elevilor în acest tip de activități.
Itemul 6: Indicați 3 mijloace didactice, pe care le considerați foarte importante în predarea unei specii literare aparținând literaturii populare, la clasă.
Prin răspunsurile primite la acest item de rezolvare am putut demonstră că, 85% dintre cadrele didactice incluse în ancheta de studiu utilizează în predarea speciilor literaturii populare la clasă , în mod combinat, mijloace didactice tradiționale, și moderne. 50% dintre respondenți utilizează mai mult mijloace tradiționale,iar 35% mijloace audio-vizuale, Se arată că scopul utilizării acestora este să familiarizeze elevii cu textul folcloric, cu specificul graiului popular, cu demonstrații care să îl faciliteze contactul direct, vizual, auditiv, senzorial ( 90% dintre respondenți) . Se preferă astfel, utilizarea unor mijloace didactice audio-vizuale: casete, cd-uri, filmul documentar, care să îl apropie pe elev de faptul folcloric, să îl ajute să înțeleagă mai bine opera. Sunt preferate și modalitățile tradiționale, cum ar fi lectura expresivă, volume și culegeri de texte folclorice, liste și tabele grafice, etc. 15% dintre respondenți nu au oferit un răspuns concret, care să poată fi interpretat.
Itemul 7. Descrieți o activitate cu caracter folcloric, la care ați participat/ați inițiat-o și în care ați valorificat talentul artistic, creativ și interpretativ al elevilor.
S-a constatat interesul crescut cadrelor didactice de a valorifica talentul artistic, creativ și inerpretativ ale elevilor. 80% dintre cei chestionați au afirmat că participă cu elevii la concursuri cu tematică folclorică, de valorificare a obiceiurilor și tradițiilor zonale, concerte de colinde, spectacole de dans popular. În cadrul școlii au organizat serbări școlare, șezători literare sau au participat cu echipa de dansuri populare / membrii cercului de folclor la activități organizate în comunitate ( Zilele comunei, Sărbătoarea vinului, etc).
V.2. Proiectare didactică în studierea textului folcloric la clasă
Studiind orice tratat de Metodică a limbii și literaturii române vei identifica o definire a lecției, ca reprezintă „ forma de bază de organizare a învățării unei teme, într-un cadru adecvat, într-o unitate de timp bine precizată, punând la contribuție metode , procedee și mijloace adecvate” pentru atingerea unor competențe generale și specifice, bine formulate. Se știe de asemenea că există mai multe tipuri de lecții, tradiționale sau moderne, iar terminologia lor variază în funcție de viziunea didactică ce stă la bază. Nu există o tipologie clară a lecțiilor, dar se poate vorbi de o clasificare a acesteiea:
Lecția mixtă;
Lecția de comunicare și însușire de cunoștințe;
Lecția de formare de priceperi și deprinderi;
Lecția de fixare și sistematizare;
Proiectarea lecției presupune de fapt un proces anticipativ având la bază patru întrebări:
Ce voi urmări să realizez?
Cu ce voi realiza ce mi-am propus?
Cum voi realiza ceea ce mi-am propus?
Cum voi ști dacă am realizat ceea ce mi-am propus?
Pornind de la precizările de mai sus, voi oferi modele de proiectare didactică a textului popular la clasă
PROIECT DE LECȚIE
I.DATE GENERALE
CLASA A V-A
ARIA CURRICULARĂ: Limbă și Comunicare
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Basmul
TEMA : BASMUL-trăsături; „Prâslea cel voinic și merele de aur” cules de Petre Ispirescu
TIPUL LECȚIEI: lecție de însușire de cunoștințe
SCOPUL LECȚIEI: cultivarea interesului elevilor pentru receptarea textului literar
LOCUL DE DESFĂȘURARE: sala de clasă
COMPETENȚE GENERALE:
Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare;
Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situații de comunicare monologată și dialogată;
Receptarea mesajului scris, din textele literare și nonliterare, în scopuri diverse;
Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite contexte de realizare, cu scopuri diverse;
COMPETENȚE SPECIFICE:
Identificarea informațiilor esențiale dintr-un mesaj oral, în scopul înțelegerii sensului global al acestuia
Aplicarea principiilor ascultării active în manifestarea unui comportament comunicativ adecvat
2,1 Înlănțuirea clară a ideilor într-un mesaj oral
3.1 Identificarea ideilor principale după citirea globală a unui text
4.1 Redactarea unor lucrări scurte pe o anumită temă, urmărind un plan.
4.4 Redactarea unor texte imaginative și reflexive în scopuri și în contexte variate.
COMPETENȚE DERIVATE:
În sfera cognitivă
C.1 exprimarea orală a răspunsurilor la diferite întrebări referitoare la text;
C.2 recunoașterea particularităților basmului;
C.3 precizarea și recunoașterea trăsăturilor specifice basmului;
C.4 identificarea mesajului moral-educativ al basmului;
C.5 identificarea calităților personajelor specifice basmului;
B . în sfera afectivă:
C.1. Implicarea în dialogul problematizat;
C.2 manifestarea spiritului de colegialitate și cooperare în cadrul echipei;
C.3 stimularea atractivității spre lectură și studiu aprofundat;
C.4 implicarea emoțională în sfera fabuloasă a basmului, precum și însușirea sistemului de valori pozitive receptate pe parcursul orei;
C. în sfera psihomotorie :
C.1 utilizarea tehnicilor variate pentru înțelegerea textului literar;
C.2 utilizarea diferitelor mijloace didactice propuse în cadrul activității;
STRATEGII DIDACTICE;
Metode și procedee: conversația euristică, exercițiul, lucrul cu textul, învățarea prin descoperire, explicația, metoda RAI , metoda Lotus
Metode de evaluare: evaluare orală, observația curentă;
Forme de organizare: activitate frontală, pe grupe, individuală;
RESURSE:
Materiale și mijloace tehnice de învățământ; tabla, fisele de lucru, caietele elevilor, videoproiector, prezentare Power Point , cretă colorată
Umane: clasa de elevi, capacitatea de receptare a elevilor, cunoștințele anterioare despre basm, dorința de implicare și colaborare;
Timp de lucru: 50 de minute
BIBLIOGRAFIE:
Constantin, Parfene, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală. Ghid teoretico-aplicativ, Iași, Editura Polirom, 1999.
Guguș, Carmen, Ora de limba română. Ghid metodologic al profesorului de limba română, Editura Europolis, Constanța, 2004;
Crișan, Alexandru, Dobra, Sofia, Sâmihăian, Florentina, Limba română. Manual pentru clasa a V-a, ed. a VI-a, Humanitas Educațional, 2003;
II. DESFĂȘURAREA LECȚIEI:
Moment organizatoric: (1 minut)
Profesorul face prezențacși asigură un climat favorabil desfășurării activității. Se stabilește ordinea și se pregătesc cele necesare desfăsurării activității în condiții optime.
Captarea atenției: (5 minute)
Se distribuie fișele de lucru, se explică necesitatea acestora și se vizionează un scurt material Power Point, “ În lumea basmului”, un material activizant, ce verifică cunoștințele elevilor în materie de basm. Elevii vor răspunde oral la provocare. Se atrage atenția asupra citatului extras din opera lui Lucian Blaga:
“N-aș putea spune că basmele s-ar fi revărsat asupra copilăriei mele dintr-un corn al belșugului. Nu! Foamea de basm, firească vârstei, mi-o astâmpăra numai mama, cu cele câteva povești ale ei(…)Basmul se mișca la început printr-o lume reală, ca s-o ia apoi pe imperceptibile trepte spre alt tărâm.” L. BLAGA- “Hronicul și cântecul vârstelor”
3.Actualizarea cunoștințelor anterior însușite, prin verificarea temei pentru acasă (5 minute)
Se verifică tema de casă; prezentarea acțiunii basmului popular “Prâslea cel voinic și merele de aur” pe etapele narațiunii, folosind metoda R.A.I., ciorchinele
Comunicarea titlului lecției noi și enunțarea competențelor cognitive urmărite: (2 minute)
Se comunică elevilor și se notează pe tablă titlul lecției noi, “Trăsăsturile basmului”, iar elevii îl vor nota în caiete.
Prezentarea sarcinilor de învățare și dirijarea învățării (24 de minute)
Această etapă a lecției presupune contactul direct cu textul basmului. Se împarte clasa in 6 grupe de câte 3 elevi și se distribuie fișele de lucru pentru fiecare grupă. Acestea au rolul de a-i ajuta pe elevi să identifice particularitățile basmului. (vezi Anexa 1 la lucrare)
Prin intermediul ciorchinelui se vor identifica particularitățile basmului privind: Locul și timpul – nedeterminate; elemente reale și elemente fantastice, personaje reale cu puteri supranaturale si personaje fantastice, ajutoarele eroului, formule inițiale, mediane, finale. personaje care întruchipează binele și răul. Victoria binelui asupra răului. (vezi Anexa 2 la lucrare).
După rezolvarea sarcinilor de lucru se obține următoarea schemă ce va fi copiată de elevi în caiet:
Definiția basmului: Basmul este o narațiune în proză, de întindere medie, în care întâmplări reale se împletesc cu întâmplări fantastice, iar personajele înzestrate cu însușiri supranaturale intră în conflict cu forțele răului pe care le înving.
“Prâslea cel voinic și merele de aur” este un basm popular, fiindcă este creat de un autor necunoscut ( anonim) și este transmis prin viu grai, pe cale orală, din generație în generație . Petre Ispirescu a cules acest basm și l-a publicat, făcându-l astfel cunoscut. Spațiul și locul acțiunii nu sunt indicate cu precizie. Se identifică formule specifice basmului (inițială, medială, finală) , eroii au puteri supranaturale. Se identifică elementele fantastice, personajele pozitive și negative, finalul fericit al basmului.
Obținerea performanței și asigurarea feedback-ului: (10 minute)
Se realizează de către profesor, pe parcursul activității, prin verificarea modului de lucru al elevilor, prin corectare, de conținut sau formă.
Elevii primesc ca sarcină de lucru identificarea elementelor basmului în fragmente de text la prima vedere, ce vor fi afișate pe ecran, cu ajutorul videoproiectorului.
Asigurarea retenției -( 1 minut)
Se vor identifica și înlătura lacunele, confuziile și elementele care fac dificilă înțelegerea optimă a lecției. Profesorul face aprecieri la nivelul clasei și notează elevii mai buni.
Asigurarea transferului (1 minut)
Se comunică tema pentru acasă: – Creează un basm de 20-25 de rânduri pornind de la afirmația: „ A fost odată ca niciodată, în împărăția lui Verde Împărat un băiețel căruia îi plăcea să hoinărească prin lume.”
Evaluarea activității (1 minut)
Elevii comunică părerile personale despre lecție afișând una dintre imaginile de tipul față veselă sau tristă.
PROIECT DIDACTIC
I.DATE GENERALE
CLASA A VI-A
ARIA CURRICULARĂ: Limbă și Comunicare
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Doina populară
TIPUL LECȚIEI: receptare/comentare a unei opera lirice populare) SCOPUL LECȚIEI: cultivarea interesului elevilor pentru receptarea textului literar, cu specific popular
LOCUL DE DESFĂȘURARE: sala de clasă
COMPETENȚE GENERALE:
Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare monologată și dialogată;
Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situații de comunicare ;
.Receptarea mesajului scris, din textele literare și nonliterare, în scopuri diverse;
Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise, în diferite contexte de realizare, cu scopuri diverse
COMPETENȚE SPECIFICE:
1.1 distingerea între informațiile esențiale și cele de detaliu dintr-un mesaj oral, stabilind legături sau diferențieri între informațiile receptate din surse diverse;
3.2 identificarea modurilor de expunere într-un text epic și a procedeelor de expresivitate artistică într-un text liric ;
3.1 diferențierea elementelor de ansamblu de cele de detaliu în cadrul textului citit;
2.5 participarea la diferite situații de comunicare, manifestând o atitudine favorabilă progresiei comunicării;
4.2 utilizarea unui lexic diversificat, recurgând la categoriile semantice studiate și la mijloacele de îmbogățire a vocabularului, pentru exprimarea nuanțată;
COMPETENȚE DERIVATE:
Din sfera cognitivă:
C1. Familiarizarea cu textul doinei populare;
C2. Posibilitatea de argumentare a aparenenței la specia doină populară;
C3. Conștientizarea relației eului liric cu natura în poezia populară;
C4. Identificarea elementelor de prozodie specifice doinei populare;
Din sfera afectivă
C1. Prețuirea tezaurului literar moștenit din litaratura populară;
C2. Disponibilitate de lectură individuală a diferitelor doine populare;
STRATEGIA DIDACTICĂ:
Metode și procedee: lectura expresivă, lucurul cu manualul, jocul didactic, conversația, expunerea, exercițiul.
Forme de organizare: activitate frontală, în alternanță cu activitatea independentă.
MATERIALE ȘI MIJLOACE TEHNIC DE ÎNVĂȚĂMÂNT;.
Materiale: Manualul, rebusul, fișe de lucru, teste formative, markere, tabla, caietele lelevilor, volume de versuri populare.
Umane: clasa de elevi, capacitatea de receptare a elevilor, cunoștințele anterioare despre basm, dorința de implicare și colaborare;
Timp de lucru: 50 de minute
BIBLIOGRAFIE:
Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii si literaturii romana in scoala, Ed. Polirom, Iasi, 1999;
– Elena Mazilu-Ionescu, Valentina Jercea Limba Romana, Manual pentru clasa a VI-a, E.D.P., Bucuresti, 2013 ;
Badea, Mariana, Negru, Mariana , „Literatura română pentru gimnaziu”, Ed. Badea & Professional Consulting, 2007;
II DESFĂȘURAREA LECȚIEI
Moment organizatoric ( 2 minute)
-notarea absenților și asigurarea climatului necesar unei bune desfășurări a lecției;
2. Actualizarea cunoștințelor prin cerificarea impresiilor de lectură (5 minute)
– se verifică tema de casă și se lămuresc eventualele neclarități;
– prin activitate frontală , se verifică nivelul cunoștințelor despre folclor, prin conversație euristică, de tipul: ” Unde ați auzit termentul de folclor? Ce credeți voi că reprezintă? Ați participat la un eveniment folcloric? Cum vi s-a părut? Ce părere aveți despre sezători?Ce poezii populare cunoașteți?”
3. Captarea atenției: ( 5 minute)
Profesorul prezintă elevilor sarcina de lucru, specificând că , printr-o rezolvare corectă, pe verticala A-B vor obține denumirea speciei literare care se va studia:
REBUS:
Obicei vechi, moștenit din bătrâni
Se transmite prin vorbire A
Cămașă tradițională românească
Povestitor
Mediul sătesc
B
4.Comunicarea titlului lecției noi și enunțarea competențelor cognitive urmărite ( 2 minute)
Profesorul le vorbește elevilor despre literatura populară, despre specificul ei și despre valoarea acesteia în lume. Informează elevii despre daptul că la UNESCO, România figurează cu trei cuvinte specifice – doină, dor, colind- care definesc națiunea română între celelalte popoare.
Se prezintă apoi volumul de versuri “ Poezii poporale. Balade (Cântece bătrânești)“, vorbindu-le elevilor despre Vasile Alecsandri și pasiunea acestuia pentru promovarea creațiilor folclorice. Le spune că doina din manuale este culeasă tot de Vasile Alecsandri si publicată în volumul său.
Prezentarea sarcinilor de învățare și dirijarea învățării (20 de minute)
-profesorul citește expresiv textul
– prin dialog cu profesorul, elevii observă ceea ce diferențiază acest text de toate creațiile lirice culte studiate.
Se aduce în discuție caracterele literaturii populare: oral, traditional, colectiv, anonim, sincretic. Se completează schema tablei și elevii notează în caiete.
Se distribuie fișe de lucru individuale, în care elevii au ca sarcini de lucru identificarea prezenței eului liric în text, identificarea cuvintelor populare, a vorbirii populare, definirea doinei în versurile poeziei, identificarea sentimentelor trăite de autorul anonim. Elementele de prozodie: rima împerecheată, măsura 7-8 silabe, ritm trohaic. ( Anexa 3 la lucrare)
Li se specifică elevilor că, în funcție de sentimentele trăite, doina este de mai multe feluri. Elevii notează clasificarea în caiete.
Evaluarea formativă: ( 10 minute)
Rezolvarea de exerciții din manual:( p. 213)
Asigurarea retenției și transferului ( 5 minute)
– Se reamintește definiția doinei;
– se verifică felul în care elevii se simt atrași de literatura populară;
– se dace referiri și aprecieri la adresa elevilor;
-se dă tema de casă redacttarea unei compuneri cu tema “Codru-i frate cu românul” în care elevii să valorifice cunoștințele asimitate în cadrul studierii doinei populare:
V.3. Folclorul obiceiurilor – modalitate de formare a aptitudinilor artistice și interpretative ale elevului în școală
După cum am mai afirmat în repetate rânduri pe parcursul prezentei lucrări, pentru mine folclorul reprezintă puntea care leagă generațiile trecute, de cele prezente, este lada de zestre pe care o moștenim din străbuni și pe care, avem datoria civică de a o transmite cu mândrie generațiilor care vor urma. Frumusețea tradițiilor populare, a vieții autentic-țărănească, a doinelor, baladelor și speciilor literar-folclorice, demonstrează profunzimea sentimentelor și modul original de gândire țărănească, ce fac remarcabil în lume poporul român.
Obiceiurile sunt acte de cultură ce însoțesc permanent viața omului, influențate fiind de relațiile acestuia cu universul natural, pe de o parte, și de mediul social căruia acesta îi aparține, pe de altă parte. Fiecare eveniment din viața omului: nașterea, căsătoria, moartea, trecerea de la un anotimp la altul are un obicei specific, ce marchează acest eveniment și care contribuie în reală măsură la modelarea comportamentului uman.
Având o existență milenară, obiceiurile constituie un sistem de valori, puternic ancorat de tradiție, dar totuși receptiv și deschis spre evoluția culturală a comunității umane.
În DEX cuvântul „obicei” este definit ca fiind „deprindere câștigată prin repetarea deasă a aceleiași acțiuni”. Fiind sinonim cu cuvântul „datină”. Paralel cu acești termeni, folcloristica mai utilizează și termenii de „rit”, „ritual” și „ceremonial”.
OBICEIURILE TRADIȚIONALE DE IARNĂ sunt cele care influențează și atrag cel mai mult generația tânără spre aprecierea folclorului românesc. Activitatea mea didactică, ce depășește 10 ani, mi-a dat posibilitatea să desfășor activități în care am valorificat tradiția obiceiurilor de iarnă, constatând cu bucurie următoarele:
Elevii dovedesc o documentare solidă în ceea ce privește tradiția obiceiurilor de iarnă;
fiecare comunitate are specificul propriu de a valorifica arsenalul folcloric local. Spre exemplu, într-un sat al comunei este vestit obiceiul „Turca”, în alt sat se bucură de apreciere „ Vicleimul” sau „Steaua” ;
se observă interesul părinților sau bunicilor de a transmite mai departe frumusețea obiceiurilor de iarnă;
copiii se implică în activități , îmbogățind repertoriul cu texte de colinde sau urări, culese de la vârstnicii familiei;
vastitatea repertoriului folcloric de iarnă oferă posibilitatea desfășurării unui număr mare de activități tematice, care pot implica un număr mai mare de elevi;
În cadrul instituționalizat al școlii astfel de activități cultural-artistice atrag un număr mare de elevi și cadre didactice, tocmai datorită faptului că, frumusețea obiceiurilor și textele arhicunoscute , dau posibilitatea fiecăruia să se implice cât mai activ.
Sărbătorile de iarnă se desfășoară între 24 decembrie și 7 ianuarie, și au ca momente importante sărbătorile creștine Crăciunul și Anul Nou. Repertoriul tradițional implică colindele, urările de belșug și recoltă bogată cu plugușorul, cu buhaiul și sorcova, zorile, jocurile cu măști: turca, capra, , dansurile: căluții, călușerii; cântecele de stea, Vicleimul, Ieslea, etc.
Serbările școlare de iarnă valorifică într-un mod cât mai creativ, toată această bogăție tradițională, pe care patrimoniul cultural al folclorului a transmis-o. Organizând o astfel de activitate,cadrul didactic se străduiește să respecte ceremonialele impuse prin tradiție, să creeze un climat propice, care să dea impresia de trăire autentică a faptelor. Elevii sunt antrenați să–și însușească într-un mod cât mai autentic textele, să respecte tradițiile de colindat, să participe ca actori în cadrul jocurilor ceremoniale. Astfel, folclorul obiceiurilor reprezintă un mijloc de formare a aptitudinilor artistice, de valorificare a talentului interpretativ al elevului. De exemplu, în cadrul unei serbări de iarnă s-a valorificat obiceiul colindatului, care a implicat sceneta Vicleimul, Steaua, Capra, Plugușorul. Elevii au fost puși în situația de a interpreta un rol, de a intona colinde tradiționale, de a recita și a prezenta în fața publicului complexitatea personajului pe care îl interpretează. S-a valorificat și obiceiul răsplătirii colindătorilor cu covrigei, mere, nuci, cozonac, apropiat de cel al tradiționalelor gazde din lumea satului autentic.
Practica colindatului este amintită încă din vechime, amintită fiind și în secolul al XVII-lea de Dimitrie Cantemir în opera sa. Se cunoaște faptul că, în vechime, obiceiul colindatului avea o mai mare amploare. Se formau cete de colindători, grupate după anumite criterii: de vârstă, teritorial sau social. Forma cea mai răspândită și astăzi este ceata de colindători, formată din feciori, bărbați până la o anumită vârstă, lăutari, și rareori fete și femei. În ziua de azi, la sate , dar și la orașe, colindă cel mai mult copiii. Există unele tradiții legate de momentul colindatului: se colindă în seara de Ajun, până în zori, iar în unele locuri și în Ajunul și de Anul Nou. Este întrebată gazda dacă primește colindătorii, iar răspunsul este de obicei afirmativ. „Primiți cu colinda? …Primim, primim!”
De obicei se începe cu o „ colindă de vestire”, numită și „de ușă” sau „de fereastră” care anunță sărbătoarea și exprimă dorința colindătorilor de a fi primiți în casă: „ Slobozâ-ne gazdă-n casă/ C-afară plouă de varsă/Găzduță de nu ne crezi/ieși afară de ne vezi/ Nu ieși cu mâna goală/Ci cu covrigei în poală.” Poezia colindelor este mult îndrăgită de comunitate, deoarece este o poezie prin excelență sincretică, însoțită de melodie și uneori de dans, fapt ce pune în valoare și măiestria de dansator a românului. Privind colindatul din perspectiva abordării funcțional-estetice, putem afirma că acesta pune în relație trei termeni: performerul (emițătorul mesajului), beneficiarul ( destinatarul, gazda și familia sa) și generatorul forței magice.
Colindele religioase au origine cultă, fiind creația unor buni cunoscători ai istoriei religiei creștine și muzicii bisericești, iar tematica lor este inspirată de nașterea , botezul și patimile lui Isus Hristos. Textele colindelor sunt însușite ușor de elevi, contribuind astfel atât la transmiterea acestora pe cale orală în cadrul comunității, cât și la formarea unei baze culturale religioase.
Jocul cu măști, cum este jocul caprei, turca, Vicleimul, cele mai răspândit în zona Ardealului și în Bihor, este valorificat des în serbările și activitățile de Crăciun, deoarece provoacă buna dispoziție, îi atrage pe elevi, elimină plictiseala și încurajează implicarea, dar se bucură și de aprecierea spectatorilor, care vin în număr mai mare decât la serbările de sfârșit de an școlar. Prezența jocului, a tradițiilor și obiceiurilor populare atrage implicarea comunității locale, în special în zona rurală, unde elevii vin însoțiți, nu doar de părinți, ci și de alte rudenii.
Obiceiurile de Anul Nou, dau ocazia copiilor de valorifica talentul oratoric, de interpretare și transmitere a unor urări tradiționale.
„Plugușorul” însoțește obiceiul practicat în preajma Anului Nou, cu o mare rezistență în timp, fiind moștenit de la romani. În Transilvania, „Plugușorul” a fost atestat de D. Pop sub forma diverselor variante, cu caracter de colindă sau sub forma orației cununii la secerat. Reprezentația „Plugușorului”implică o manifestare dramatică, scenică, în care sunt prezente „plugușorul”, buhaiul, clopoțeii, bicele, costumația necesară și „urarea”, sub forma unei poezii. În vechime, valoarea magică a obiceiului consta în faptul că, omul dădea crezare că, evocând muncile agrare și elogiind recolta viitoare, influența benefic soarta acesteia.
Creație de amploare, textul acestuia ajunge uneori până la 500 de versuri. Introducerea are rolul de a atrage atenția asupra cetei: „Aho! Aho! Copii și frați/ Stați puțin și nu mânați/Lângă boi v-alăturați/ Și cuvântu-mi ascultați.”, amintind de vremea plugăritului.
Încheierea este hazlie, urătorii prezentând unele stări într-o formă comică, cu scopul de a lăsa în urma lor doar voioșie. „Și noi nu urăm/Pentr-un colăcel,/Dar noi vă urăm/ Pentr-un gălbenel /Gălbenaș de aur/din luna lui Faur/” cea mai răspândită în rândul activităților școlare, rămâne varianta reprodusă în manual „Mâine anul se-noiște/ Plugușorul se pornește/ Și începe-a colinda/ Pe la case a ura./ Iarna grea, omătu-i mare/ Semne bune anul are/ Semne bune de belșug/ pentru brazda de sub plug.”
Atmosfera de voie – bună se menține și prin prezența Sorcovei, a obiceiului sorcovitului. Obiceiul are o largă circulație prin Oltenia și zona sudică a țării, fiind practicat de o ceată de 12 copii, de până la 12 ani, de obicei băieți și foarte rar fete. Arsenalul necesar acestei urări o reprezintă o mlădiță , o nuia înmugurită de pom, de obicei de măr, cu vremea, aceasta a fost înlocuită, mai ales la orașe cu o sorcovă artificială, alcătuită dintr-un băț împodobit cu flori de hârtie creponată. Eficiența urării se produce prin atingerea cu această nuia, ca simbol de prosperitate și vigoare deplină. Varianta folosită este provenită din Țara Loviștei : „Sorcova,vesela, /Să trăiți, să-mbătrâniți/Ca un măr, ca un păr/Ca un fir de trandafir…”.
„Veșnicia s-a născut la sat”, remarca cu obiectivitate marele om de cultură, Lucian Blaga. Veșnicia se naște acolo unde sensibilitatea sufletească a țăranului român naște valori autentice, în care cântă bucuria și tristețea, dorul sau înstrăinarea, dragostea sau singurătatea, dorința de răzbunare și dreptate, nevoia de belșug, pace și viziune pozitivă asupra vieții.
CONCLUZII
Studiul realizat în prezenta lucrare urmărit să indice procedee, metode și strategii didactice de optimizare a exprimării orale și scrise la elevii de gimnaziu. Acest aspect a fost elaborat din perspectiva valorificării textului folcloric, deoarece, folclorul reprezintă din puntul nostru de vedere piatra de temeliea identității unui popor. Având obiceiuri și tradiții, port autentic și modalități diverse de transmitere pe cale orală a trăirilor și sentimentelor proprii, pute spune despre un popor că există, în identitatea sa proprie. Folclorul literar, prin speciile sale dierse: basm, legendă, snoavă, baladă, ghicitoare, proverb, doină,dezvăluie sensibilitatea și filosofia vieții țărănești, inteligența autorului anonim și măiestria mânuirii graiului popular. Întrucât societatea de azi se află într-o continuă schimbare și modernizare, iar lumea satului arhaic și-a pierdut identitatea, am găsit de cuviință să încercăm implementarea unor metode și procedee didactice, care pot fi folosite la clasă, cu scopul de a conștientiza elevul de gimnaziu că valoarea inestimabilă a unui popor stă în promovarea bogăției valorilor tradiționale.
Șezătoarea, serbările șolare, reportajul școlar, cercurile literare și folclorice, concursurile tematice, oferă diverse modalități de valorificare a folclorului, a literaturii populare, a folclorului local. Elevul își valorifică în acest fel talentul artistic, învață să comunice cu ceilalți, își formează un limbaj expresiv. Participarea la concursuri cu tematică folclorică este un mijloc de valorificare a talentului creativ și a exprimării scrise, atrăgând elevul spre studiul aprofundat al folclorului.
Considerăm că împărtășirea experienței proprii în domeniul valorificării textului folcloric și a folclorului în cadrul școlii reprezintă un model de abordare modernă a conținuturilor din Programa Școlară care vizează studiul textului popular
BIBLIOGRAFIE:
Badea, Mariana.(2006). Dicționar- Personaje literare.Clasele V-XII. București, Ed. Badea& Proffesional Consulting.
Bârlea, Ovidiu. (1983) Folclor românesc I. București. Ed. Minerva.
Bârlea, Ovidiu. (1983) Folclor românesc II. București. Ed. Minerva.
Caracostea, Dumitru. (1969). Doina în poezia tradițională românească. București, Editura pentru literatură.
Călinescu, George.(1982). Istoria literaturii române de la origini până în prezent. București, Ed Minerva.
Cocoș, Constantin.( 2013). Educația. Experiențe. Reflecții. Soluții. Iași, Ed. Polirom.
Eliade, Mircea. (1995). De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale. București, Ed. Humanitas.
Ibrăileanu, Garabet.(1920). Note și impresii. București, Ed. Viața românească.
Iorga, Nicolae. (1997). Istoria literaturii românești. București, Ed. Litera.
Ionescu, Dumitru. Popescu, Radu. (2012). Activități extrașcolare în ruralul românesc. Dezvoltarea de competențe cheie la copii și la tineri. București, Editura Universitară.
Micle, Aneta. Cioban Florin. (2014). Etnografie și folclor literar românesc. Oradea, Editura Universității Oradea.
Papadima, Ovidiu. (1968). Literatura populară română. București, Editura pentru literatură.
Parfene, Constantin. (1997). Literatura în școală. Iași, Editura Universității, Ediția a II-a.
Păun, Octav. Theodorescu, Radu. (1968) .Folclor literar românesc. București, Editura Didactică și Pedagogică.
Pop, Mihai. Ruxăndoiu, Pavel. (1990). Folclor literar românesc. București, Editura Didactică și Pedagogică.
Ruxăndoiu,Pavel. (2001). Folclorul literar în contextul culturii populare românești. București , Editura Grai și suflet- Cultura națională.
ANEXA 1.
Fișa de lucru nr.1
IDENTIFICAREA ELEMENTELOR SPECIFICE BASMULUI POPULAR
GRUPA I
Se dă textul:
„ A fost odată ca niciodata; ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti.Era odată un împărat puternic și mare și avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori și meșteșugită nevoie mare!”
(P. Ispirescu, Prâslea cel voinic și merele de aur)
1. Găsiți și transcrieți din textul dat, structurile care prezintă:
a. timpul acțiunii: ……………………………………………………
b. spațiul acțiunii : …………………………………………………..
2. Precizează în cel mult două rânduri observațiile voastre cu privire la aceste elemente:
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
(* Răspunsuri posibile:
1. a. Strucutrile care prezintă timpul acțiunii pot fi: „A fost odată ca niciodata; ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti”; „Era odată…”; „de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele….”, etc
1. b. Strucurile care se referă la spațiul acțiunii sunt: „avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă”.
2. Posibilitate de răspuns: „ Basmul nu preciyează exact locul și timpul acțiunii…”)
GRUPA II
După cum știți, basmele cuprind elemente reale, care se înbină cu elementele fantastice. Notează în căsuța alăturtă fiecărul enunț R- pentru un element real și F – pentru un element fantastic:
Există un împărat care avea trei fii.
În grădina împăratului se afla un măr care făcea mere de aur.
Feciorii de împărat se hotărăsc să-i prindă pe hoți.
Niște zmei furau merele de aur.
Fiul cel mic al împăratului urmărește hoții pe celălalt tărâm.
Prâslea se luptă și învinge zmeii.
Palatele zmeilor sunt prefăcute în mere.
Fata cea mică are o furcă de aur, ce toarce singură.
Dumnezeu îi predepsește pe cei vinovați.
Notați în cel mult două rânduri, ce observați:
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
(* Răspuns posibil: „ În acțiunea basmului se observă că predomină elementele fantastice.”)
GRUPA III
Competează tabelul de mai jos cu peronajele întâlnite în basmul popular „ Prâslea cel voinic și merele de aur”, grupându-le conform cerinței, in personaje reale (cu puteri supranaturale) și personaje fantastice:
Completați portretul lui Prâslea cu 3 argumente care să demonstreze că acesta are puteri supranaturale:
Cunoaște graiul păsărilor de pe celălalt tărâm;
Are puterea de a omorî pe cei trei zmei;
Prâslea poate transforma castelele în mere;
GRUPA IV
Prâslea cel voinic este un personaj pozitiv, care luptă de partea Binelui. Notați alte personaje care sunt de partea sa.
(Ex: fetele de împărat, zgripsoroaica, corbul, argintarul, împăratul
Alege apoi, personajele care sunt de partea Răului, reprezentând dușmanii lui Prâslea.)
(Ex: zmeii, balaurul.)
Indicați obiectele/ substanțele care au un rol important în depășirea situațiilor dificile de către eroul Prâslea. Morivați alegerea:
(Ex: seu, cloșca cu puii de aur, furca, biciul.)
GRUPA V
Povestiți în 5 rânduri finalul basmului:
Considerați că finalul basmului este : a. unul fericit b. unul corect c. unul trist
Încercuiți răspunsul ales și motivați alegerea în fața colegilor clasei.
GRUPA VI
Completați spațiile libere cu fragmente din text care să indice:
FORMULA INIȚIALĂ: ……………………………………………
( Ex: „ A fost odată ca niciodată…” )
FORMULA MEDIALĂ: ……………………………………………..
( Ex: „Se luară, deci, după dâra sângelui și merse, merse…”)
FORMULA FINALĂ: ……………………………………………….
( Ex: „Și încălecai pe-o șa…)
Demonstrați prezența unei cifre cu valoare magică în textul studiat de voi:
( Ex: Este prezentă în text cifra 3: 3 feciori de împărat, 3 fete, 3 zmei, 3 castele, etc)
ANEXA 2
RECAPITULAREA TRĂSĂTURILOR BASMULUI .METODA CIORCHINELUI
BASMUL
( trăsăturile speciei )
ANEXA 3
VALORIFICAREA TEXTULUI FOLCLORIC. DOINA POPULARĂ.
FIȘĂ DE LUCRU
Se dă textul:
Doină, doină, cântec dulce!
Când te-aud nu m'aș mai duce.
Doină, doină, viers cu foc!
Când răsuni eu stau în loc.
Bate vânt de primăvară,
Eu cânt doina pe afară,
De mă 'ngân cu florile
Și privighetorile.
Vine iarna viscoloasă,
Eu când doina 'nchis în casă
De-mi mai mângâi zilele,
Zilele și nopțile.
Frunza 'n codru cât învie,
Doina cânt de voinicie.
Cade frunza jos în vale,
Eu cânt doina cea de jale.
Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai țin.
Doina cânt, doina șoptesc,
Tot cu doina viețuiesc !
( *** Doina)
Completează răspunsurile de la exercițiile date mai jos:
Indică trairile și sentimentele eului liric, completând căsuțele de mai jos:
„ Doină, doină, cântic dulce!
Când te-aud nu m-aș mai duce”
„Doină , doină, viers cu foc!
Când râsuni eu stau în loc”
„ Bate vânt de primăvară
Eu cânt doina pe afară,”
„ De-mi mai mâgâi zilele”
„Doină zic, doină suspin
Tot cu doina mă mai țin,”
Alegeti dintre variantele: încântare, prețuire, izolare, recunoștință, bucurie, mângâiere.
Conpletați imaginile date, cu figutile de stil identificate in text, potrivit cerințelor:
3 . Precizați rima poeziei, ritmul șă măsura versurilor:
ANEXA 4
Caleidoscop imagistic al valorificării folclorului la clasă:
Obiceiuri tradiționale de iarnă
Gazde și colindători Șezătoare populară „Ion Creangă”
Concurs de ghicitori Valorificarea tradiției locale- nuzeul satului Tășad, com Drăgești
Incursiune în zona folclorică a Beiușului Frumusețea portului popular
Șezătoarea primăverii Trupa de dansuri „ Hyperion”
La concursul judetean „Tradiții și Dramatizarea basmului popular
obiceiuri românești” Oșorhei 2013
„ Obiceiuri și tradiții, din Filonul credinței populare. Paștele și Crăciunul”
( Constanța 2013,2014, 2015)
Vorbind despre îndeletniciri străvechi Dramatizare- basmul popular
Organizatori de târg popular
ANEXA 5.
VALORIFICAREA FOLCLORULUI ÎN CREAȚIILE ELEVILOR
Legenda ouălor roșii
Multă lume L-a hulit,
De ei era nedorit,
Cu pietre, tare l-au lovit,
Și mult L-au mai batjocorit.
Răbdare multă a cinstit,
Iar apoi L-au biciuit.
Toți oamenii L-au prigonit,
Iar apoi L-au răstignit.
Și Maria, mama Lui
I-a adus ostașului
Ouă, vin, pâine și pește
Bunătatea i-o voiește.
Ouăle sub El au stat
Și sângele cel picurat
Peste ouă s-a vărsat
Și pe loc le-a colorat.
În mormânt de piatră dus,
Încuiat și bine pus
Toți soldații îl păzeau,
Zi și noapte îl vegheau.
Tare mult s-au speriat
Soldații când au aflat.
Câci Irod, tare supărat
La palat el i-a chemat.
Soldații mult au mințit
Că Isus cel răstignit
Din mărmânt a fost furat
Mare zvon lumii au dat.
Isus, Fiul cel înviat
La oameni S-a arătat.
Minuni multe a făcut
Iar Irod mult s-a temut.
Până în zilele noastre
Paștele cu ouă roșii
Este mare sărbătoare
A creștinilor îndurare.
( B.D. clasa a VIII-a, Drăgești, 2014)
După trei zile de somn Frunză verde de mohor
Mormântul Lui era gol. Frunză verde de mohor
Mulți ziceau c-a fost furat, Îmi iubesc satul cu dor
Dar, de fapt, a înviat. Câmpurile înflorite
Pădurile înverzite.
Câci Irod, tare supărat Cât pe lume oi trăi
La palat el i-a chemat. Satul meu eu l-oi iubi
Că-i sat mândru românesc
Și eu tare-l prețuiesc.
( A.C. clasa a VIII-a, Drăgești, 2014)
Articole în revista școlii:
Revista Școlii – Vorbe și fapte- Drăgești 2010-2015; ISSN 2068-3529
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Optimizarea Exprimarii Orale Si Scrise la Elevi Prin Valorificarea Textului Folcloric (ID: 154464)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.