Oportunitati Si Riscuri la Adresa Securitatii Nationale Generate de Descoperirea de Zacaminte de Gaze Naturale din Marea Neagra

Diverse

Oportunitati Si Riscuri la Adresa Securitatii Nationale Generate de Descoperirea de Zacaminte de Gaze Naturale din Marea Neagra

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== 1 ===

OPORTUNITĂȚI ȘI RISCURI LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE, GENERATE DE DESCOPERIREA DE ZĂCĂMINTE DE GAZE NATURALE DIN MAREA NEAGRĂ

INTRODUCERE

Este bine cunoscut faptul că procesul dedicat asigurării unui anumit echilibru în mediul de securitate, respectiv a unei stabilități la nivelul comunității internaționale impune, printre multe altele, și o analiză atentă și constantă a imaginii de ansamblu ce îi este caracteristică fiecărei națiuni/stat, luându-se în considerare complexul capacităților acesteia (incluzând capacitatea militară, capacitatea economică, capacitatea tehnică, cea informațională, etc.), astfel reușindu-se determinarea multiplelor fluctuații majore ce ar putea genera potențiale perturbări la nivelul sistemul de securitate global, dar și național.

În acest moment, scena internațională, dar mai ales continentul european se găsește într-o perioadă deosebit de agitată, presărată cu un cumul de provocări ce sunt determinate nu doar de modificările sesizate la nivelul mediilor de securitate zonale, regionale, naționale, ci mai ales de noile reconfigurări sesizate pe scena politică internațională.

Iar în acest context, zona Mării Negre, ca și cea a Mării Caspice s-au transformat în adevărate ținte în cadrul marilor procese aflate în derulare ori care sunt prognosticate. Acesta este și motivul pentru care se impune o permanentă evaluare a politicilor regionale derulate de principalii actori statali, respectiv suprastatali, în paralel cu analizarea și evaluarea constantă a vulnerabilităților, pericolelor, riscurilor și inclusiv amenințărilor ce o vizează.

Evaluarea aspectelor anterior menționate presupune analizarea unui complex de indici, respectiv indicatori specifici securității și stabilității zonale/regionale, dintre care merită a fi amintiți :

Gradul stabilității politicii interne derulate de statele direct implicate

Problemele și provocările sesizate pe plan economic

Modul de alocare/distribuire a resurselor, ca și valorificarea acestora

Accesul și controlul la principalele resurse energetice

Stadiul de reformă semnalat la nivelul organismelor militare diverse

Colaborările și acordurile încheiate la nivel zonal, regional, etc.

Actualul mediu de securitate internațional este în mod direct influențat de fenomenul politic de pe scena internațională, fenomen ce a cunoscut în ultima perioadă transformări majore, nu doar pe fondul fenomenului migrației, fenomen care în ultimele luni, a înregistrat dimensiuni greu previzibile la nivelul continentului european, ci și pe fondul ultimelor alegeri din SUA, noul președinte ales, Donald Trump demonstrând că are capacitatea influențării unei eventuale reconfigurări globale.

În contextul acesta, se impune în mod firesc și o nouă re-evaluare a tehnicilor dedicate analizei mediului de securitate internațional, dar și național, un interes deosebit impunându-se a se acorda :

Procesului de evaluare în mod corect și constant a numeroaselor evoluții ce sunt semnalate la nivelul comunității internaționale, prin prisma așa zișilor „mari actori” (respectiv SUA, Marea Britanie, Germania, Federația Rusă, China, etc.), dar și a statelor care sunt poziționate în apropierea sau în zonele cunoscute drept sensibile la declanșarea unor conflicte

Procesului de analiză a alianțelor ce sunt realizate periodic la nivel regional/global, în paralel cu analizarea tuturor eșecurilor, respectiv reușitelor și provocărilor ce sunt specifice, în principal, marilor state ale lumii

Unei anticipări, respectiv a identificării în timp util a surselor diverse ce într-un viitor apropiat pot să determine apariția unor conflicte, neînțelegeri, crize, fie acestea politice, militare, sociale ori chiar și economice

Procesului dedicat identificării și analizării multiplelor cauze ce au capacitatea de a genera anumite comportamente declanșatoare a unor stări conflictuale

Mediul internațional actual se configurează a fi cu mult mai dinamic și mult mai complex, chiar și prin comparație cu ultimii cinci ani, la nivelul politicii de securitate internațională fiind remarcate în ultimele luni numeroase fluctuații semnificative. Iar instabilitatea deosebită de pe scena internațională, ce s-a remarcat cu precădere în ultimele luni (manifestându-se nu doar pe plan regional/zonal, ci mai ales pe plan global), și care a fost generată în principal de tot mai numeroase reacții, provocări, fenomene, procese destul de dificil de prognosticat, a atras după sine și o dezvoltare de tip exponențial a potențialelor scenarii dedicate cauzelor declanșatoare, respectiv a efectelor ulterioare ale acestora.

Este cunoscut faptul că marea majoritate a evenimentelor geopolitice majore s-au semnalat cu precădere în proximitatea zonei Mării Negre, ca și a zonei Mării Caspice, aceste regiuni poziționându-se în relații directe de inter-dependență cu trendul evoluției mediului de securitate internațional.

Și cele mai multe dintre aceste evenimente geopolitice au fost determinate de complexul proces al avansării frontierei euro-atlantice înspre zona dedicată Asiei Centrale, în contextul deselor indecizii ce au fost semnalate la nivelul mai multor instituții ce sunt responsabile cu activitățile de delimitare a granițelor la nivel extins, astfel încât să se aibă în vedere includerea tuturor statelor care și-au propus să devină o parte integrantă din cadrul nou-delimitatului spațiu euro-atlantic.

Se impune a se menționa și faptul că în ultimii ani s-a manifestat tot mai pregnant interesul unor oficiali ai Statelor Unite ale Americii pentru așa-numitul concept dedicat revenirii pe continentul european, oficiali ce au militat în repetate rânduri pentru o Europă „liberă și întreagă”, aceasta presupunând extinderea înspre zona de est a continentului european a întregului cadru instituțional care în acest moment este reliefat de celebra alianță N.A.T.O., respectiv Uniunea Europeană.

Complexul proces dedicat extinderii N.A.T.O., împreună cu procesul dedicat acceptării noilor democrații de tip european în cadrul instituțiilor U.E. au reușit să se poziționeze în fruntea priorităților ce se află pe ordinea de zi a celor mai importanți lideri politici de pe scena internațională, lumea întreagă urmărind cu mare atenție care va fi trendul impus de noul președinte al SUA, Donald Trump, mai ales după poziția pe care acesta a înțeles să o adopte în raport cu controversata Sirie.

Trebuie menționat și faptul că ideea eliminării granițelor în cadrul statelor europene este în ultima vreme tot mai frecvent asimilată procesului dedicat extinderii N.A.T.O., o nouă provocare fiind declanșată acum doi ani de către Marea Britanie, cu ocazia celebrului Brexit.

Extinderea frontierei euro-atlantice înspre zona de est a continentului a impus și o delimitare a spațiului geopolitic pe două așa-numite axe strategice :

Axa Nord – Sud, care include Federația Rusă, Armenia, dar și Iranul

Axa Est – Vest, ce include Marea Neagră și Caucazul, cu precizarea că această axă delimitează și majoritatea resurselor energetice din zona caspică, destinația principală a acestora fiind marile puteri occidentale

Aceste două axe imaginare sunt tangențiale în zona Azerbaidjan-ului, aceasta fiind recunoscută de către specialiștii ca fiind una vitală pentru mediul de securitate internațional, motiv pentru care ea a captat și continuă să capteze interesul deosebit al statelor considerate influente în comunitatea internațională.

Concluzionând, se remarcă faptul că în ultima perioadă comunitatea internațională este în mod constant preocupată de domeniul securității la nivel global, in paralel cu identificarea unor soluții ideale în domeniul dedicat consolidării și menținerii stabilității politice, economice, dar și geostrategice, mai ales în cadrul zonele despre care specialiștii afirmă periodică că reprezintă adevărate focare de manifestare a unor potențiale conflicte, cu efecte incomensurabile.

Din acest considerent, se impune ca marii lideri politici ai lumii să fie în mod constant interesați de identificarea, ca și de implementarea celor mai bune soluții prin intermediul cărora să se reușească atenuarea considerabilă a unor stări de conflict sesizate la nivel regional, respectiv internațional, de orice natură ar fi acestea. Nu în ultimul rând se impune acordarea unei atenții deosebite metodelor și tehnicilor prin intermediul cărora se pot elimina ori diminua posibilele cauze ce la un moment dat, într-un anumit context, ar putea să declanșeze anumite conflicte, cu implicații deosebite.

De asemenea, se impune a se remarca faptul că marea majoritate a fluctuațiilor ce au fost semnalate în ultima perioadă atât la nivel internațional, cât și la nivel zonal, au reușit să genereze o reechilibrare a forțelor politice pe scena internațională, multiplele efecte ale acestei reechilibrări sesizându-se cu precădere la nivelul geo-securității globale, securitate care, în ultimii ani mai ales, este evidențiată nu doar de o creștere a gradului de complexitate, ci și de o dezvoltare fără precedent a riscului de instabilitate. Actuala societate se poziționează într-o perioadă extrem de agitată, definită de un complex de provocări, determinate nu numai de modificările ce au fost sesizate la nivelul mediilor de securitate diverse, ci și de recentele reconfigurări ce au fost remarcate la nivelul scenei politice internaționale.

Acesta este motivul pentru care în ultima vreme regiunea Mării Negre, ca și cea a Mării Caspice au reușit să se transforme în adevărate potențiale ținte în cadrul marilor procese aflate în derulare ori a proceselor care se prognosticate, ceea ce atrage o evaluare constantă a diverselor politici regionale care sunt derulate de principalii actori statali/supra-statali, ca și analizarea/evaluarea principalelor vulnerabilități, riscuri și pericole/amenințări ce planează asupra zonei.

CAPITOLUL 1. PRINCIPALII ACTORI INTERNAȚIONALI CE AU DIVERSE INTERESE ÎN ZONA MĂRII NEGRE ȘI A CAUCAZULUI DE NORD

1.1 Federația Rusă

O atenție deosebită se impune a se acorda tot mai puternicei Federații Ruse, care în ultimul deceniu și jumătate a avut perioade nu tocmai prielnice, mai ales în contextul crizei deosebite pe care aceasta a traversat-o, criză în urma căreia Federația Rusă și-a pierdut statului mult râvnit, acela de a doua super putere la nivel global.

Dacă în perioada 1990-1991 celebra Moscovă a pledat intens în vederea realizării unui așa numit „directorat” în zona Balcanilor, dedicat „Marilor Puteri”, dar și pentru menținerea fostului stat iugoslav, ulterior pretențiile acesteia s-au diminuat considerabil. Un rol esențial a fost jucat de către evoluțiile înregistrate pe teritoriul fostei Republicii Federale Iugoslavia și impactul crizei generate de aceasta la nivelul geopolitic și geostrategic din zona Europei Estice și nu numai.

În societatea contemporană, mulți sunt specialiștii care sunt de părere că Federația Rusă se concentrează în mod deosebit asupra diverselor probleme de restructurare de la nivel național, în paralel cu întărirea C.S.I. Nu sunt ignorate nici parteneriatele pe care Federația Rusă le are încheiate cu Statele Unite ale Americii, dar și cu diversele state ale Uniunii Europene, parteneriate pe care aceasta intenționează nu doar să de diversifice, ci și să le dezvolte, în ciuda evoluțiilor înregistrate în ultimii ani.

De asemenea, Federația Rusă, prin intermediul liderului de necontestat, Vladimir Putin, încearcă din răsputeri să își întărească relațiile cu statele din zona Extremului Orient, cu atât mai mult în contextul generat de recenta criză din Ucraina, criză ce le-a atras atenția în mod deosebit principalilor lideri europeni.

În ceea ce privește parteneriatul pe care Federația Rusă îl are cu Statele Unite ale Americii, acesta este privit cu destul de mult optimist, liderul Federației Ruse întrevăzând o posibilitate de colaborare la nivel global, cu atenuarea relațiilor încordate din ultimii ani, ce s-au datorat în principal mult-disputatului conflict din Ucraina.

Federația Rusă nu intenționează să își deterioreze relațiile și așa fragile pe care le are cu Alianța Nord-Atlantică, ea având tot interesul să le mențină în limitele acceptabile de ambele părți, mai ales în contextul exacerbării terorismului, a criminalității transfrontaliere, ca și a proliferării diverselor arme nucleare.

Chiar dacă în faza inițială Federația Rusă a privit cu destul de multă ostilitate intenția de integrare totală a zonei Balcanilor, ca și a spațiului dintre Marea Baltică și Marea Neagră, în structurile alianței euro-atlantice, ulterior aceasta a revenit, acceptând procesele de transformare și adoptând, gradual, o așa zisă strategie de acomodare.

Așa se face faptul că, în situația în care statele din zona est-europeană se înscriu treptat în procesul integrării în cadrul Alianței Nord-Atlantice, dar și al Uniunii Europene, Federația Rusă încearcă din răsputeri să își mențină influența deținută pe plan cultural, dar și economic în zona Balcanilor.

Mai mult, Federația Rusă a făcut eforturi deosebite pentru a-și consolida relațiile generale pe care le are la nivelul Uniunii Europene, în același timp cu amplificarea relațiilor de tip bilateral cu diversele state din regiunea centrală a continentului, dar fără a lua prea mult în considerare diversele reglementări de natură juridico-economică impuse de U.E.

Federația Rusă face multiple demersuri pentru a-și menține și consolida pozițiile economice strategice pe care le domină în cadrul principalelor piețe europene, cu precădere în:

Distribuirea și prelucrarea petrolului

Piețele transnaționale de transport

Distribuirea și prelucrarea gazelor naturale

De asemenea, Federația Rusă are în permanență în vedere menținerea și consolidarea influenței pe care le are în Republica Moldova, dar și în Ucraina, în paralel cu specularea la maxim a tuturor revendicărilor de natură rusofonă din teritoriile acestor state.

Liderul Federației Ruse, Vladimir Putin, continuă să acționeze după bunul plac atât pe teritoriul Federației Ruse, cât și în zonele de influență, pentru care invocă diferite motive în încercarea de a devia atenția liderilor internaționali de la adevăratele sale intenții.

De altfel, zona Mării Negre a reprezentat un adevărat punct de interes pentru partea sovietică, atât din punct de vedere geostrategic și geopolitic, cât și din punct de vedere geo-economic, poziționarea Mării Negre fiind una ideală diverselor fluxuri comerciale, economice.

Zona Mării Negre a reprezentat dintotdeauna o frontieră tampon, o zonă de tranzit dintre Est și Vest, Sud și Nord, un punct vital de legătură pentru varietatea circuitelor comerciale, dar și pentru teritoriilor bogate în diversele resurse energetice.

Iar investițiile majore realizate de către Statele Unite ale Americii în cazul celor două conducte strategice, conducte al căror traiectorii nu traversează teritoriul Federației Ruse nu fac decât să alimenteze reacțiile liderului rus Vladimir Putin.

Federația Rusă continuă să privească partea sudică a Caucazului drept o proximitate prietenoasă, Putin luând-o în calcul în eventualitatea unei potențiale necesități, situația în care Sudul Caucazului ar putea să fie transformat în zonă de intervenție. Ceea ce ar putea transforma zona într-una deosebit de conflictuală, cu implicații deosebite la nivel internațional.

1.2 Alianța Nord-Atlantică

În condițiile de securitate actuale, manifestate atât la nivelul zonei Mării Negre, cât și la nivelul Uniunii Europene și chiar la nivel global, Alianța Nord-Atlantică deține un rol major în cadrul procesului complex de asigurare a stabilității spațiului euro-atlantic, ca și a securității și stabilității la nivelul spațiului global.

Prin diversele acțiuni militare pe care le derulează în mod constant, ca și prin acțiunile ce sunt specifice managementului diverselor crize, acțiuni organizate în nume propriu, sub egida Organizației Națiunilor Unite, ori prin colaborarea bilaterală cu nomeroasele instituții și organisme de securitate de la nivel global, N.A.T.O. este în acest moment considerată organizația cea mai puternică din punct de vedere politico-militar, în cadrul procesului complex de menținerea securității și apărării naționale.

N.A.T.O. continuă să se poziționeze în topul liderilor ce influențează în mod decisiv mediul internațional actual de securitate, organizația extinzându-și în mod constant aria de influență, nu numai la nivel european, ci și la nivelul lumii. Mai mult, organizația derulează constant diverse acțiuni specifice în interiorul zonelor considerate strategice, în interiorul cărora se manifestă potențiale surse de instabilitate, surse de conflict, tensiuni majore, ca și crize diverse.

În contextul contemporan aferent mediului de securitate se remarcă un grad destul de ridicat de instabilitate, respectiv de fragilitate, considerent în baza căruia se are în permanență în atenție menținerea diverselor relații de colaborare de tip multilateral ce au fost stabilite între Alianța Nord Atlantică și restul structurilor similare ce se remarcă pe teritoriul european.

Specialiștii în domeniu anticipează că prin intermediul unor acțiuni comune, toate aceste structuri de securitate vor reuși să dobândească nu doar abilitatea cât mai ales capacitatea reacționării rapide și eficiente în cadrul tuturor potențialelor conflicte, tensiuni ori crize care se pot semnala/manifesta în diversele regiuni ale continentului, cea a Mării Negre, ca și cea a Mării Caspice fiind poziționate în topul priorităților. În plus, se are în vedere și eliminarea multiplelor riscuri, respectiv amenințări ce planează în mod constant la nivelul mediului de securitate actual.

Consolidarea structurii de securitate actuală reprezintă un deziderat nu doar pentru Alianța Nord-Atlantică, ci și pentru toate statele Uniunii Europene, atenuarea și eliminarea riscurilor de securitate zonală ocupând un loc important pe lista de priorități ale acesteia.

Federația Rusă, ca și unele dintre statele ce provin din fostul imperiu sovietic, nu privește deloc cu ochi buni noile scenarii geopolitice ce au fost elaborate în ultimii ani de către Alianța Nord-Atlantică, organizația fiind în repetate rânduri, de altfel, contestată de către foștii lideri ruși, aceștia percepând extinderea N.A.T.O. drept o amenințare ce era direct îndreptată la adresa securității zonale, regionale și chiar internaționale.

Ulterior, acești lideri și-au reconsiderat pozițiile pe care le aveau în raport cu N.A.T.O., remarcându-se și situații în care sovieticii s-au declarat total nemulțumiți de potențiala „excludere” din cadrul spațiului continentului european, ca urmare a extinderii Alianței Nord Atlantice.

Urmare a procesului complex dedicat redefinirii europene, proces asociat celui al transformării N.A.T.O, respectiv al adaptării permanente a organizației la fluctuațiile sesizate în mediul de securitate, s-a remarcat o creștere exponențială a influenței ce este manifestată de regiunea Mării Caspice, ca și de cea a Mării Negre, la nivelul mediului de securitate internațional, în vreme ce statele din proximitatea sa au căpătat noi valențe pe scena politică, și în special pe scena geostrategică.

Din acest considerent, acestea s-au transformat treptat în adevărate provocări nu doar pentru principalele state europene, ci și pentru alte state puternice ale lumii.

Pe fondul tot mai numeroaselor presiuni ce se remarcă în mod periodic la nivelul Federației Ruse, vizând integrarea fostelor state sovietice în C.S.I., în vederea asigurării unui mediu de securitate stabil în regiunea Mării Negre, ca și a Mării Caspice, se impune o cooperare strânsă între organismele Alianței și corespondentele acestora de la nivelul continentului european, în același timp urmărindu-se nu numai o liberalizare ideală a piețelor din zonele anterior menționate ci mai ales multiplicarea, respectiv fluidizarea numeroaselor relații comerciale de tip transfrontalier.

În cadrul amplului proces de redefinire a continentului european și de transformare/adaptare a Alianței Nord Atlantice, zona Mării Negre capătă noi influențe pe scena geopolitică, dar și pe cea geostrategică și geoeconomică.

Zona Mării Negre reprezintă o adevărată provocare nu doar pentru liderii europeni, ci și pentru Alianța Nord-Atlantică, proiectele viitoare comune având în vedere optimizarea procesului de securizare zonal, în paralel cu ancorarea la diversele valori de tip democratic, în vederea consolidării procesului de stabilitate global.

Iar intenția Uniunii Europene de a se extinde în zona Georgiei, a Armeniei ori a Azerbaidjanului are în vedere în principal, pe lângă consolidarea statală în zona nord-estică a Mării Negre, ci și o stabilitate strategică, economică și comercială. Transformarea statelor din zona nord-estică a Mării Negre în state caracterizate de stabilitate strategică și politică va avea rolul de a întări aria de securitate zonală.

Regiunea extinsă a Mării Negre reprezintă pentru Alianța Nord-Atlantică o linie de front imaginară în lupta cu principalele amenințări ale secolului XXI, terorismul, traficul de arme, traficul de droguri, traficul de ființe umane.

Pe lângă acestea, N.A.T.O. are în vedere și așa numitele conflicte înghețate, conflicte ce pot degenera oricând, după cum a demostrat-o recent cazul Ucrainei.

În condițiile presiunilor deosebite pe care le manifestă periodic Federația Rusă în vederea integrării fostelor state ale U.R.S.S. în cadrul C.S.I., o stabilitate în zona Mării Negre implică cooperarea multilaterală între organismele Alianței Nord-Atlantice și cele ale Uniunii Europene, în paralel cu privatizarea și liberalizarea piețelor din zonă, ca și fluidizarea relațiilor transfrontaliere comerciale.

Zona Mării Negre se anunță a fi una destul de sigură din punct de vedere geostrategic, în situația menținerii succesului tranziției interne a statelor zonale, cu includerea treptată a acestora în cadrul complexului de securitate euro-atlantic.

1.3 O.S.C.E.

Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană se bucură în acest moment de o credibilitate destul de mare în zona Mării Negre și a Caucazului de Sud, ea neavând din păcate nici capacitatea și nici mijloacele specifice necesare soluționării diverselor probleme apărute în zonă.

Așa se face faptul că O.S.C.E. joacă la nivelul arhitecturii europene de securitate, rolul de observator, Federația Rusă apreciind deseori că aceasta este doar o organizație ce veghează la prevenirea unor potențiale conflicte.

Din fericire, statele aflate în vecinătatea Mării Negre și a Caucazului de Nord, și care nu se bucură de „protecția” Alianței Nord-Atlantice sau al Uniunii Europene, sunt implicate și în diverse alte organizații internaționale, al căror principal scop este reprezentat în principal de menținerea stabilității, a păcii și a securității zonale și globale.

În contextul fluctuațiilor permanente de securitate semnalate la nivel european, dar și la cel global, generate atât de transformările politice, cât și de transformările militare și economice, regimul juridic aferent Mării Negre rămâne și el neschimbat, comunitatea internațională conturându-și direcțiile de acțiune principale în vederea atingerii scopurilor de integrare europeană, dar și euro-atlantică.

La nivelul Mării Negre se are în vedere o gestionare ideală a potențialelor surse de conflict, cu soluționarea acestora în cel mai scurt timp, în situația declanșării, în paralel cu dezvoltare economică, ca și dezvoltarea instituțională a statelor aflate în regiune.

O.S.C.E., prin intermediul abordării multidimensionale ce îi este caracteristică, poate conferi tuturor statelor ce se află în aria zonei sale de influență forumul ideal de dialog, dar și de negociere, în centrul acestora poziționându-se temele de actualitate din domeniul securității la nivelul spațiului euro-atlantic, respectiv a spațiului euro-asiatic.

Această organizație continuă ca în mod constant să manifeste o abordare cât mai extinsă a complexului concept dedicat securității, în centrul obiectivelor acesteia remarcându-se numeroase acțiuni complexe, ce sunt canalizate nu numai asupra liniei politico-militară, ci și a sferei economice, respectiv a celei ce privește resursa umană.

În cadrul contextului contemporan, O.S.C.E. poate fi considerată drept platforma ideală ce este dedicată dialogurilor politice purtate la nivel înalt, acestea incluzând spectre largi ale securitate. O.S.C.E. le conferă tuturor statelor ce sunt interesate:

Totalitatea instrumentelor ce le sunt necesare avertizărilor precoce în situația în care sunt semnalate anumite tensiuni la nivel zonal cazul semnalării unor tensiuni zonale

Posibilitatea prevenirii unor potențiale conflicte

Un management complet în eventualitatea declanșării unor crize

Reabilitarea post-conflictuală

O.S.C.E., prin diversele instituții specializate aflate în subordinea sa, deține numeroase competențe în domeniile ce sunt considerate a fi de impact maxim la nivelul mediului de securitate comun, incluzând:

Un control strict al armelor de tip convențional

Numeroase măsuri dedicate dezvoltării securității zonale

Măsuri specifice dedicate combaterii diverselor amenințări de tip trans-naționale

Organizația deține un rol special în regiunile anterior menționate, aceasta putând să intervină rapid și eficient în prevenirea unor potențiale conflicte în aceste zone, datorită experienței complexe, ca și a capacității de acțiune, ce îi permit, în eventualitatea declanșării unor crize, o gestionare eficientă a acestora.

O.S.C.E. joacă un rol deosebit în zona Mării Negre și a Caucazului de Nord, capacitatea și experiența complexă în domeniul diplomației de tip preventiv permițându-i să prevină potențialele conflicte în regiune, dar și să gestioneze eventualele crize declanșate.

Prin acțiunile specifice diverse, O.S.C.E. contribuie la menținerea și dezvoltarea spațiului comun de securitate, în paralel cu consolidarea încrederii la nivelul politicii militare, dar și cu promovarea mediului de securitate.

În ciuda faptului că în ultimii ani s-au remarcat o serie întreagă de reașezări de tip geopolitic, dar și geostrategic în zona estică a continentului european, problemele în regiune par a fi departe de a se rezolva, chiar dacă procesele de tranziție din interiorul statelor aflate în această regiune au demarat încă de la începutul anilor 1990, în lunile imediat următoare prăbușirii regimului comunist. Ulterior căderii regimului comunist și destrămării imperiului sovietic, nou înființata Federație Rusă nu pare a fi nici pe departe dispusă să ia în calcul renunțarea la tot mai numeroasele pretenții de tip hegemonic formulate de-a lungul anilor în spațiului ce este dedicat Comunității Statelor Independente, ci dimpotrivă.

Și chiar dacă, de-a lungul timpului, în spațiul public au fost sesizate numeroase asigurări, angajamente și promisiuni venite din partea principalilor lideri occidentali, experiența ultimilor ani a demonstrat că practic, aceștia nu sunt dispuși să le confere statelor din proximitatea regiunii Mării Negre, ca și a Mării Caspice, întregul sprijin politic, militar, economic, dar și social de care acestea au nevoie pentru a-și accelera procesele de democratizare, procese ce, din nefericire, sunt incomplete. Și toate acestea în contextul în care unele dintre aceste state, cel puțin formal, sunt atât membre ale Uniunii Europene, cât și membre ale Alianței Nord Atlantice.

1.4. Uniunea Europeană

Continentul european este traversat de o perioadă destul de plină de provocări diverse, acestea fiind generate atât de multiplele transformări derulate la nivelul mediilor de securitate zonale, regionale, dar și globale, cât și de numeroasele reconfigurări de pe scena geopolitică și geostrategică.

Zona Mării Negre reprezintă în acest moment o țintă principală pentru toate procesele aflate în derulare ori în curs de prognosticare, motiv pentru care se impune mai mult ca oricând:

Evaluarea complexă a tuturor vulnerabilităților și a riscurilor potențiale în zona

Evaluarea și prognosticarea amenințărilor și a pericolelor zonale, ce privesc securitatea regională, dar și pe cea globală

Formularea unor politici regionale complexe de către principalii actori de pe scena geopolitică și geostrategică privind menținerea securității în zonă

În acest context, un rol deosebit este jucat de Agenția Europeană de Apărare (A.E.A.), instituție înființată în anul 2004 de către Consiliul European la data de 12 iulie 2004, ce are drept principal scop coordonarea operațiunilor diverse de apărare.

Lărgirea spațiului Uniunii Europene prin aderarea unor noi state au crescut considerabil rolul și importanța zonei Mării Negre atât în contextul european, cât și în contextul internațional.

Astfel, în acest moment, zona Mării Negre este considerată a fi un centrul sensibil de stabilitate, ea reprezentând o punte – tampon între statele balcanice și zona Caucazului de Sud.

La nivelul Uniunii Europene se are în vedere menținerea unei stabilități politice regionale, în paralel cu dezvoltarea și consolidarea accesului la diversele resurse energetice din zonă.

În zona aferentă Mării Negre se semnalează două tendințe total contradictorii, respectiv:

Includerea acestui spațiu în cadrul structurilor Uniunii Europene și al NATO, cu creșterea atractivității la nivelul organizațiilor complexe

Încercarea disperată a Federației Ruse de a include în blocul său economic și politico-militar a Ucrainei, dar și a Republicii Moldova

Federația Rusă uzează de toate mijloacele pentru a-și menține poziția în problemele legate de „vecinătatea imediată”, în paralel cu tentativele de conservarea prezenței militare în zona Mării Negre, dar și a Transnistriei. Iar dependența energetică a statelor din proximitatea zonei Mării Negre pare să favorizeze tot mai mult planurile Federației Ruse cu privire la reformarea fostului bloc sovietic U.R.S.S.

1.5. C.S.I.

Celebra C.S.I., respectiv Comunitatea Statelor Independente, ce s-a dorit a fi o organizație de tip regional, din componența căreia fac parte zece din cele 15 foste republici ce erau incluse în cadrul fostei Uniuni Sovietice (cu excepția celor trei state baltice, Letonia, Estonia, Lituania, a Georgiei, ca și a Ucrainei), s-a constituit pe baza unor principii atent definite și elaborate, dintre care amintim:

Principiul egalității în drepturi

Principiul recunoașterii reciproce

Principiul neamestecului în treburile interne

Principiul respectării suveranității tuturor statelor membre, etc.

La baza fondării Comunității Statelor Independente s-au aflat Federația Rusă, Armenia, Belarusul, Azerbaidjanul, Kazahstanul, Ucraina, Republica Moldova, Kârgâzstan, Uzbek, Turkmenistan și Tadjikistan, în cursul lunii decembrie a anului 1993 acestora alăturându-i-se și statul georgian, într-un context deloc favorabil, determinat de numeroase confruntări civile din interiorul statului.

Trebuie menționat faptul că ulterior intervenției trupelor rusești în Georgia, în cursul lunii august a anului 2008, vizând susținerea unor regimuri separatiste, parlamentul acestui stat a votat pentru retragerea din Comunitatea Statelor Independente, gestul acesteia fiind urmat în cursul anului 2014 de Ucraina, urmare a anexării de către Federația Rusă a Crimeei. În cursul anului 1997, Republica Moldova, Ucraina, Georgia, ca și Azerbaidjan au luat decizia de a înființa celebrul G.U.A.M., o organizație ce își propunea să limiteze extinderea influenței Federației Ruse în fostele republici ale U.R.S.S., doi ani mai târziu la aceasta aderând și Uzbekistanul, care însă a luat decizia de a se retrage după numai șase ani.

Comunitatea Statelor Independente, alături de puternica S.U.A, ca și de China, reușește să dețină aproape 80 % din totalul rezervelor de cărbuni existente la nivel mondial, Comunitatea Statelor Independente fiind considerată de specialiști drept cel mai mare producător de cărbune pe plan global, 90% din totalul acestor rezerve fiind poziționate în statele membre din zona continentului asiatic. De-a lungul timpului s-au înregistrat producții de cărbune în continuă creștere, respectiv de la un volum de doar 66 milioane tone producție în cursul anului 1940 ajungându-se, în doar șase decenii, la producții de peste 450 milioane tone/anual.

De cealaltă parte se remarcă constituirea și a celebrei Uniuni Euroasiatice, la propunerea ministrului de atunci, Vladimir Putin, în proiect fiind implicată nu doar Federația Rusă ci și state precum Belarusul, Kârgâstanul, Kazahstanul, Tadjikistanul ori Mongolia, Ungaria, Finlanda, Bulgaria și Republica Cehă.

Ideea liderului Vladimir Putin a constat în realizarea unei integrări politice și economice ale acestor state la nivelul unei uniuni supranaționale, pe baza sistemului furnizat ca model de către Uniunea Europeană, propunerea oficială fiind realizată de către Nursultan Nazarbayev, șeful statului Kazahstan, încă de acum 23 de ani.

Cu toate acestea, abia la jumătatea lunii noiembrie a anului 2011 s-a reușit semnarea de către șefii statelor Federației Ruse, a Kazahstanului și a Belarusului a unui acord vizând înființarea Uniunii Eurasia, în conținutul acestuia fiind menționate și pașii ce urmează a fi realizați, ca și definirea așa-numitei Comisii Eurasia, respectiv a Spațiului Economic Euroasiatic, ce funcționează de acum cinci ani,, de-a lungul cărora au fost formulate numeroase critici privind adevărata intenție a inițiatorului acestui concept, liderul Vladimir Putin, privind restabilirea fostei influențe pe care o deținea în trecut puternica fostă Uniune Sovietică.

CAPITOLUL 2. RISCURILE LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE ÎN ACTUALUL CONTEXT GEOPOLITIC

Conform Strategiei Naționale de Apărarea Țării, în categoria riscurilor la adresa securității României pot fi incluse:

Instabilitatea regională, ce are capacitatea de a limita drastic capacitatea țării noastre privind promovarea propriilor interese strategice, în special:

Susținerea României cu privire la un potențial parcurs spre Uniunea Europeană a statului vecin, Republica Moldova

Asigurarea unei securități energetice pe termen lung

Evitarea declanșării unor potențiale conflicte înghețate, ca și rezolvarea acestora într-un timp rezonabil, în eventualitatea apariției lor

Protejarea constantă a drepturilor aferente comunităților românești nu doar din Uniunea Europeană, ci și din restul lumii

Protejarea diverselor activități de natură economică ce sunt derulate de membrii comunităților de români în interiorul statelor din zona europeană

Protejarea și consolidarea activităților derulate de țara noastră în zona Mării Negre

Eventualele nerealizări ale obiectivelor pe care țara noastră le are, acestea putându-se datora, în principal:

Unei persistențe a diverselor dificultăți de natură economică, criza economică de acum un deceniu fiind un exemplu edificator în acest sens

Unei eventuale proliferări a economiei de tip subteran

Dezvoltării fenomenului corupției, cu toate implicațiile ce decurg din acestea

Creșterea fenomenului evaziunii fiscale

Un anumit grad al precarității infrastructurii la nivel național

Numeroși factori de natură externă, precum numeroasele decalaje sesizate la nivel economic, în raport cu alte state ale Uniunii Europene, ori un nivel redus al rezistenței în raport nu tot mai frecventele fluctuații sesizate pe piețele financiare bancare, interne ori externe

Anumite riscuri din sfera socială, ce pot să persistă pe fondul:

Tot mai accentuatului declin demografic

Emigrației populației active, datorată în principal exodului forței de muncă în state ale comunității europene

Degradarea constantă a diverșilor factori de mediu

Numeroasele deficiențe ce sunt sesizate la nivelul sistemului național de asistență socială, a sistemului național de educație, ca și a sistemului național de sănătate

Distorsiunilor majore înregistrate în ultimii ani pe piața muncii din România

O anumită radicalizare sesizată la nivelul entităților de tip extremist, ce se găsesc pe teritoriul național, ce se poate determina în contextul acutizării curentelor de tip extremist și care au la bază motive etnice, religioase ori motive de natură diversă

Fenomenul criminalității transfrontaliere, cu toate implicațiile acestuia, de la traficul de droguri, traficul de arme ori cel de persoană, la fenomenul migrației ilegale, fenomenul criminalității economico-financiare, etc

O eventuală traficare ilegală a armamentelor convenționale, ce se poate datora intereselor diverșilor actori de tip statali ori non-statali și care urmăresc să se implice, direct ori indirect în diversele zone de conflict din regiune ori de pe glob

În acest context, se impune a se remarca faptul că cea mai mare problemă în cazul statelor din zona Mării Negre nu este reprezentată de negocierile diverselor contracte de exploatarea resurselor naturale ori de acordarea unor concesiuni, ci de identificarea și deschiderea/fluidizarea rutelor dedicate transporturilor acestor resurse, rute ce trebuie să fie nu doar optimizate, ci mai ales securizate.

În acest context, liderii statali trebuie să aibă în permanență în vedere prevederile ce sunt incluse în cadrul Cartei Europene a Energiei, în corelare cu mențiunile International Energy Charter, principalul obiectiv vizat fiind realizarea unei piețe a energiei, piață care se impune a fi nu doar transparentă și eficientă, ci și sigură și transparentă, în acest fel încercându-se promovarea unui climat de inter-dependență energetică constructiv, care să se bazeze pe încrederea reciprocă a diverselor state implicate.

În vederea îndeplinirii acestui deziderat, respectiv al realizării unei piețe a energiei eficiente și sigure, s-a avut în vedere:

Întărirea legislației existente, ca și extinderea rolului acesteia în cadrul complexului proces dedicat dezvoltării întregului sector energetic

Stabilirea diverselor reguli de funcționare și conducere

Elaborarea unor ghiduri dedicate fluidizării, respectiv implementării acestui proces

Elaborarea unor standarde în domeniu, standarde ce se impun a fi respectate de către toate statele implicate

Elaborarea diverselor reguli și recomandări privind procesul dedicat tranzitului energetic

Trebuie menționat faptul că toate aceste demersuri au avut, pe lângă principalul obiectiv (anterior menționat) și rolul de a le ajuta pe diversele state semnatare (de comun acord) să elaboreze, respectiv implementeze și să dezvolte diverse politici naționale dedicate eficientizării economice.

În cadrul Conferinței Ministeriale din domeniul Energiei, ce s-a derulat în urmă cu doi ani la Haga, peste 60 de state au semnat Carta Internațională a Energiei, aceasta coexistând în paralel cu Carta Europeană a Energiei, cu mențiunea că orice stat care dorește să adere la Energy Charter Treaty (E.C.T.) trebuie, conform prevederilor E.C.T., să semneze ambele Carte (anterior menționate).

Tot mai puternica Federație Rusă, a cărei poziție continuă să se consolideze în mod constant datorită veritabilului lider, Vladimir Putin, a refuzat să subscrie Cartei Energiei, în ciuda faptului că procesul de ratificare a demarat încă din anul 1996.

Fostul stat al Uniunii Sovietice a condiționat în nenumărate rânduri semnarea acestui tratat, el impunând ratificarea unui act denumit „Protocol de tranzit”, în conținutul căruia, se menționează printre altele:

Practicarea unor tarife de tranzit obiective, de tip non-discriminatorii, care să fie transparente și rezonabile

Utilizarea unor standarde și tehnici contabile ce sunt unanim acceptate la nivel internațional

Conform prevederilor incluse în cadrul Energy Charter Treaty:

Întreaga cantitate de energie ce urmează să fie transportată se impune a fi controlată în mod riguros, prin intermediul măsurătorilor complexe ce trebuie să fie realizate atât la intrarea, cât și la ieșirea din statul de tranzit

Diversele măsuri ce sunt dedicate coordonării de tranzitare a resurselor energetice în situația unor întreruperi accidentale

Diverse măsuri aplicabile în cazul în care se constată o diminuare considerabilă a volumului tranzitului resurselor energetice

Măsurile ce se impun a fi puse în aplicare deîndată în situația constatării stopării tranzitului de resurse energetice (din diverse motive), avându-se în vedere respectarea conceptului „securității energetice”

Energy Charter Treaty reușește să se impună pe scena internațională și prin intermediul diverselor specificități ce pot fi încadrate în domeniul comercial, respectiv:

Adoptarea legislației de tip armonizat

Diminuarea considerabilă a potențialelor riscuri, ceea ce implică:

O reducere considerabilă a costurilor financiare

Multiple efecte pozitive la nivelul investițional

O creștere a volumului de vânzări

Dezvoltarea pieței dedicate

O creștere a ratei de profit

În ultima perioadă, se remarcă faptul că Energy Charter Treaty tinde să se extindă și înspre zona emisferei sudice, specialiștii în domeniu estimând că în viitor există posibilitatea determinării unor noi fluxuri energetice îndreptate către diverse state din zona sud-est asiatică, ca și către India sau Pakistan, fluxuri ce își vor avea originea cu precădere în zona Federației Ruse, ca și a Mării Caspice.

Se remarcă faptul că multe dintre statele din zonă susțin în mod constant importanța colaborării în domeniul energetic, inclusiv a derulării comune a unor proiecte de amploare în regiune, în acest fel reușindu-se o repoziționare a actualei configurații energetice de la nivel regional, respectiv global.

Parte dintre liderii statelor din zona Mării Negre, ca și a celor din regiunea Mării Caspice, încearcă să realizeze o serie întreagă de demersuri dedicate unui acces mult mai facil la diversele resurse financiare ce sunt indispensabile în cadrul complexului proces dedicat realizării unor investiții majore în această extinsă, investiții a căror valoare totală nu poate fi asigurată la nivelul unui stat individual.

În situația în care se va reuși demararea/finalizarea tuturor investițiilor majore în regiunea extinsă a Mării Negre (incluzând și zona Mării Caspice), exploatarea eficientă a numeroaselor resurse energetice care au fost identificate în zonă va contribui în mod determinant la dezvoltarea deosebită a veniturilor dedicate fiecărui stat implicat în parte, cu efecte directe și pe termen lung manifestate în întreg domeniul socio-economic specific regiunii.

În plus, în situația în care, în paralel, se va reuși și instaurarea, respectiv impunerea unor reguli stricte financiar-contabile, există premisele ca în viitorul apropiat să se contureze contextul prielnic dezvoltării și ulterior implementării unor noi oportunități în domeniul investițional, dezvoltate la nivel regional.

Și asta deoarece este arhicunoscut faptul că resursele naturale existente în zona Mării Negre se constituie în element definitoriu în cadrul tuturor proceselor dedicate definirii strategiilor naționale, respectiv regionale.

În ciuda faptului că societatea modernă, aflată sub permanenta și directa influență a fenomenului globalizării, pare a fi caracterizată prin prisma așa numitei „economii know-how”, gazele naturale și petrolul continuă să se poziționeze în topul resurselor energetice ale statelor lumii, acestea fiind percepute drept „forța motrice” a oricărei economii, indiferent de forma acesteia.

De asemenea, aceste resurse se constituie în elemente de referință în cadrul tuturor marilor negocieri internaționale/zonale, acestea având capacitatea de a genera nu doar profituri incomensurabile, ci și o multitudine de riscuri, ce pot avea consecințe și urmări nebănuite, atât pe termen scurt, cât pe termen lung.

Și așa cum putut constata de cele mai multe ori, la baza diverselor conflicte (oricare ar fi fost tipul acestora) și interese s-au poziționat constant aceleași resurse energetică de importanță primordială.

Așa cum a fost și cazul conflictelor derulate în cursul anului 1991 ori în anul 2003, când petrolul a devenit principalul focar al declanșării unui război deosebit, ce a influențat major întreaga economie mondială, întărind anumiți poli de putere deja definiți.

Despre evoluția pieței gazelor naturale și petrolului, dar mai ales despre influențele actuale și/sau posibile de dominație ale acestora la nivel regional, respectiv global și-au exprimat opiniile numeroși cercetători și analiști în domeniu, marea majoritate a acestora încercând să analizeze, să previzioneze și să facă diverse scenarii, mai plauzibile sau dimpotrivă.

Și așa cum se cunoaște, după cum ne-au dovedit-o numeroasele lecții ale trecutului, când vine vorba de resurse energetice naturale, nimic nu e sigur, nimic nu poate fi prognosticat cu exactitate.

Dacă în urmă cu mai bine de două decenii fostul colosul sovietic U.R.S.S. se poziționa pe primul loc la producția de țiței mondială, în cursul controversatului an 1989 producția acestuia fiind de două ori mai mare în raport cu volumul total al producției de țiței din Arabia Saudită, astăzi lucrurile stau cu totul diferit.

Iar Federația Rusă, statul care încearcă să înlocuiască influența fostei Uniunii Sovietice în marea majoritate a domeniilor de referință, inclusiv pe piața petrolului mondial, face constant numeroase demersuri în încercarea de a recupera poziția pe care o avea pe vremuri fostul „stat-mamă”.

În tot acest timp, o parte dintre analiștii din domeniul geopolitic încearcă să identifice disponibilitatea, respectiv capacitatea actualei societăți de a reacționa în mod adecvat la potențiale viitoare crize, exemplul crizei petrolului din anul 1973 fiind cel mai bun argument în favoarea ipotezei că în situația producerii unor noi crize, marile companii petroliere nu dețin capacitatea/abilitatea gestionării corecte și prompte a acestora, guvernele statelor implicate fiind cele care, în cele din urmă ajung să se implice în mod direct.

Ulterior șocului primei crize petroliere, ce s-a resimțit deosebit de puternic, la nivelul statelor cu un nivel de dezvoltare ridicat s-a remarcat elaborarea și implementarea sistemelor de securitate energetică, sisteme ce au fost dezvoltate în contextul influenței manifestate de către International Energy Agency, ca și al unor depozite ce includeau imense stocuri strategice, cel mai bun exemplu fiind Rezerva Petrolieră Strategică a Statelor Unite ale Americii, care are capacitatea de a se mobiliza rapid și major în situația sesizării unor perturbări majore la nivelul pieței globale.

În ciuda faptului că, în ultimii ani, o parte dintre statele dezvoltate ale lumii au avut capacitatea de a reacționa într-un mod controlat în situația existenței diverselor fluctuații la nivelul acestor piețe, nimeni nu poate garanta că acestea nu vor avea nici un fel de reacție în fața tot mai frecventelor tentative ale unor state privind impunerea unui anumit curs pe piața regională ori globală a resurselor energetice naturale.

Iar controversatul conflict din Irak, respectiv Războiul din Golf (ale cărui pierderi au fost uriașe) vin să ne confirme interesul constant al marilor state ale lumii pentru securitatea energetică, respectiv pentru siguranța securității unei aprovizionări continue, fără nici un fel de perturbare, cu țiței.

Procesul complex dedicat asigurării diverselor surse de aprovizionare cu țiței include, printre multe altele, și elaborarea și dezvoltarea unor proiecte de investiții grandioase în state precum Federația Rusă, care în anumite circumstanțe are capacitatea de a substitui în mod parțial diversele fluxuri comerciale cu țiței dinspre zona Orientului Mijlociu spre zona continentului european, respectiv a continentului asiatic.

La acestea se adaugă și dezvoltarea exponențială a extracțiilor petroliere realizate în Alaska, în Marea Nordului ori în Mexic, ca și modernizarea diverselor rafinării de pe teritoriul Japoniei și al Americii de Nord, acestea având capacitatea prelucrării țițeiurilor sulfuroase și grele.

CAPITOLUL 3. OPORTUNITĂȚILE ȘI RISCURILE ROMÂNIEI DETERMINATE DE RESURSELE NATURALE EXISTENTE ÎN MAREA NEAGRĂ

Așa cum deja se cunoaște, la nivelul Uniunii Europene, cele mai sensibile zone sunt zona Balcanilor, dar și zona Mării Negre, și implicit a Mării Caspice, motiv pentru care liderii europeni fac toate demersurile pentru menținerea mediului de securitate, colaborând în acest sens atât cu SUA, cât și cu N.A.T.O. O lungă perioadă de timp s-a considerat că în aceste zone nu există un pericol iminent pentru conflicte majore.

Liderii europeni nu au nici un fel de interes să genereze linii noi de diviziune în spațiul european, în procesul de extindere al Uniunii Europene. Securitatea Europei reprezintă prioritatea nr. unu pe lista principalilor actori politici europeni, fapt demonstrat și de renumita „Strategie europeană de securitate”, pe care cunoscutul Javier Solana le-a propus-o spre adoptare șefilor de state și de guverne acum aproape 15 ani (respectiv la data de 12 decembrie 2003).

Pe lângă aceasta, o altă problemă aflată pe lista de priorități a liderilor politici europeni este reprezentată de conflictul arabo-israelian, conflict ce ar putea avea implicații majore la nivelul securității globale, mai ales în contextul fenomenului fără precedent al migrației ilegale.

În ceea ce privește țara noastră, din totalitatea relațiilor politice, dar și diplomatice pe care aceasta le are cu statele aflate în zona Mării Negre, se evidențiază cu precădere, în acest moment, relațiile cu puternica Federație Rusă, acestea aflându-se, în ultima perioadă, într-un con de umbră.

De altfel, relațiile României cu state din fosta Uniune Sovietică au cunoscut, de-a lungul vremii numeroase fluctuații, unele dintre acestea fiind chiar majore. În ceea ce privește paradigma relațiilor dintre România și puternica U.R.S.S., se remarcă faptul că aceasta a reușit să se contureze nu doar prin intermediul viziunilor proprii ale liderilor politici ce s-au aflat la conducerile statelor de-a lungul istoriei, ci mai ales prin intermediul modalitățile prin care aceștia au înțeles să se raporteze la evoluțiile în continuă transformare, ce s-au remarcat la nivelul scenei politice regionale, respectiv a scenei continentale.

În perioada imediat ulterioară instaurării regimului comunist în România, țara noastră nu a reușit să ia nici o decizie semnificativă fără a cere avizul prealabil al Uniunii Sovietice, fiind de notorietate faptul că inclusiv textul proiectului Constituției Românie a fost în prima fază trimis spre „consultare” la Moscova, de unde s-a întors cu numeroase „sugestii”, ulterior conformării acestora dispunându-se supunerea textului modificat spre vot. Inclusiv planurile dedicate dezvoltării economice ulterioare a țării noastre erau realizate în România, cu contribuția/influența deosebită a consilierilor U.R.S.S., ulterior liderul de la acea vreme al țării noastre, Gheorghe Gheorghiu Dej deplasându-se cu ele în fața lui Stalin, pentru a primi aprobarea acestuia. După decesul marelui lider sovietic Stalin, urmașul acestuia a modificat politica internă, el optând pentru o relaxare ușoară a diverselor relații internaționale, ca și pentru realizarea unei coexistențe relaxate a socialismului în proximitatea capitalismului.

Urmare a modificării atitudinii Uniunii Sovietice, România a început să se conformeze și ea politicii externe impuse de la Kremlin, în cursul lunii iunie a anului 1954 fiind reluate relațiile diplomatice cu Iugoslavia și ulterior încheiate mai multe acorduri privind colaborarea cu acest stat socialist, dintre care cel mai important a fost construcția comună a nodului de comunicație și de hidroenergie de la Porțile de Fier, pe fluviul comun, Dunărea. Iar în anul 1955 s-a reușit semnarea, de către toate statele socialiste, mai puțin statul iugoslav, a Tratatului de la Varșovia, creat urmarea inițiativei Uniunii Sovietice, și care a determinat trecerea armatelor tuturor statelor socialiste sub comanda armatei sovietice.

Ulterior primirii țării noastre în O.N.U. (în anul 1955), România a mai urmat o perioadă „indicațiile” primite din partea sovieticilor, după anul 1958 sesizându-se o schimbare de atitudine la nivelul politicii externe a României, ce s-a orientat spre stabilirea și dezvoltarea diverselor relații economice cu alte state, un proiect amplu de retehnologizare al economiei românești, dar și o reorganizare politică, Gheorghe Gheorghiu Dej fiind desemnat președinte al Consiliului de Stat și începând să reprezinte statul român în planul relațiilor internaționale, alături de Corneliu Mănescu (noul ministru al Externelor) și de președintele Consiliului de Miniștri, Ion Gheorghe Maurer.

După o perioadă deosebit de prolifică României pe plan internațional, Gheorghe Gheorghiu Dej a luat decizia declarării independenței Partidului Muncitoresc Român, ca și a României, în perioada 15/22 aprilie a anului 1964 fiind adoptată și celebra Declarație privind poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești. Acest gest a avut un ecou deosebit pe plan internațional, presa din întreaga lume rezervându-i Românii spații extinse, în vreme ce mass-media sovietică, surprinsă, a preferat să nu se implice, liderii URSS provocându-i pe șefii restului statelor socialiste din sfera de influență a Uniunii Sovietice să critice România, pe care au acuzat-o de naționalism.

Politica extinderii și întăririi relațiilor de prietenie cu statele din proximitate, inițiată de liderul Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost preluată și mult îmbunătățită de predecesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu, care a fost ales în luna iunie a anului 1965 secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, la începutul lunii decembrie a anului 1967 acesta preluând și funcția președintelui Consiliului de stat al R.S.R. (Republica Socialistă România). Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu a reprezentat un adevărat moment de cotitură pentru politica externă a României.

Noul lider comunist a început să promoveze o politică externă deosebit de activă, începând de la alianțele cu statele socialiste din vecinătatea României și demarând noi relații de colaborare cu statele occidentale, ca și cu statele aflate în curs de dezvoltare. Spre deosebire de predecesorul său, Ceaușescu nu a fost adeptul politicii „pașilor mărunți”, cu analizarea tuturor ipotezelor pentru a nu intra în contradicție cu „recomandările” ce veneau de la Kremlin, ci a preferat să acționeze în mod direct și tranșant, atrăgându-și nu doar interesul mediei internaționale, ci și suportul românilor.

Nicolae Ceaușescu a reușit să-i surprindă pe restul liderilor comuniști din statele socialiste criticând în public amestecul Uniunii Sovietice în relațiile interne ale P.C.R. (luna mai, 1966), sau stabilind relații diplomatice cu partea democrată a fostei Germanii hitleriste, Republica Federală Germană (ianuarie, 1967), spre contrarierea statului comunist german și uimirea U.R.S.S., care aprecia că doar ea poate iniția și dezvolta astfel de relații cu un stat de talia R.F.G. Noul lider comunist al României a început să promoveze o politică externă deosebit de activă, începând de la alianțele cu statele socialiste din vecinătatea României și demarând noi relații de colaborare cu statele occidentale, ca și cu statele aflate în curs de dezvoltare. În paralel, acesta a reușit să stabilească și relații diplomatice cu partea democrată a fostei Germanii hitleriste, Republica Federală Germană (ianuarie, 1967), spre contrarierea statului comunist german și uimirea U.R.S.S., care aprecia că doar ea poate iniția și dezvolta astfel de relații cu un stat de talia R.F.G.

Tot Nicolae Ceaușescu a fost cel care a ales să se apropie de controversatul lider iugoslav, Iosip Broz Tito, cel pe care sovieticii deciseseră să-l izoleze, ca urmare a diverselor luări de atitudine ale acestuia, ce nu erau deloc pe placul Uniunii Sovietice, imperiul ce își făcuse un obicei din a se amesteca și a-și impune propriile opinii în toate statele pe care, în mod artificial, le introdusese în larga sa sferă de influență. Și categoric, cel mai surprinzător gest al lui Nicolae Ceaușescu, cel care i-a atras atenția întregii lunii internaționale, a fost atitudinea pe care acesta a adoptat-o în momentul în care Uniunea Sovietică a invadat Cehoslovacia.

Instaurarea lui Mihail Gorbaciov în fruntea Uniunii Sovietice și ulterioarele proiecte instaurate de acesta la nivelul întregului colos sovietic au afectat nu doar teritoriul național, ci și teritoriile regionale din proximitatea U.R.S.S. În opinia liderului sovietic, statele socialiste din sfera de influență sovietică ar fi trebuit să aibă în vedere realizarea unor restructurări de tip controlat, urmând modelul deja aplicat în interiorul U.R.S.S., aspect ce a fost subliniat de Mihail Gorbaciov și cu prilejul vizitei derulate în țara noastră în cursul lunii mai a anului 1987.

Momentul apariției în fruntea opacei Uniuni Sovietice a unui lider de talia și anvergura politică a lui Mihail Gorbaciov a fost perceput cu deosebit interes de către toți marii lideri politici ai lumii, aceștia urmărind cu mare atenție nu doar planurile noului lider sovietic de reformare profundă a întregii societăți sovietice, ci și noua viziune pe care acesta o avea în raport cu politica externă contemporană.

Acest interes deosebit al liderilor politici occidentali pentru Mihail Gorbaciov i-a stârnit invidia liderului comunist din România, Nicolae Ceaușescu, ce era obișnuit să fie apreciat și recunoscut pentru independența pe care acesta încercase să o afișeze în raport cu U.R.S.S.

Mai mult, Nicolae Ceaușescu a fost luat prin surprindere și de politica lui Gorbaciov dedicată numeroaselor reforme politice și economice derulate la nivel intern, dar și de deschiderea deosebită pe care au găsit-o pe scena politică internațională celebrele perestroika și glasnost, liderul comunist considerându-se amenințat de eventualele influențe ale acestora pe teritoriul țării noastre, în interiorul căreia predominau numeroase stereotipuri, ca și o serie întreagă de concepte ideologice cu mult depășite de contextul contemporan.

Chiar dacă și-a exprimat în repetate rânduri îndoiala cu privire la succesul reformelor pe care liderul sovietic le derulate în Uniunea Sovietică, Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și consolidarea relațiilor cu acesta și implicit cu statul pe care Gorbaciov îl reprezenta și conducea, din dorința expresă de a-și asigura nu doar diversele materii prime ce erau necesare în cadrul puternicei industrii românești (dezvoltate în dezacord cu opinia U.R.S.S., după cum s-a evidențiat în cuprinsul prezentei lucrări), ci și o eventuală uriașă piață de desfacere pentru volumul tot mai mare al producției realizate în România.

Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și inițierea și dezvoltarea unor contacte de tip personal cu noua „stea” politică a Occidentului, Mihail Gorbaciov, nu doar pentru a-și consolida poziția pe plan intern, ci mai ales pentru a-și întări imaginea (ușor șubrezită de interesul pe care reușise să îl stârnească noul lider sovietic) la nivel internațional. Iar politica reformelor, pe care o promova Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică, a fost în mod diferit percepută în interiorul fostelor state socialiste, Ungaria și Polonia arătându-se receptive la ideile liderului sovietic, în vreme ce R.D.G., Cehoslovacia, dar și țara noastră au încercat din răsputeri să se țină la distanță de aceasta, considerând reformele sovieticilor ca fiind periculoase pentru buna derulare a politicilor interne.

Marea majoritate a relațiilor pe care țara noastră le-a derulat cu puternica fostă Uniune Sovietică, în ultimii ani ai existenței regimului socialist pe teritoriul României, dar și al fostei Uniuni Sovietice, au avut în vedere consolidarea și dezvoltarea diverselor acorduri bilaterale dintre cele două state, ca și necesitatea dezvoltării unei colaborări economice deosebite, problema reformelor de natură politică fiind plasată pe poziție secundă.

Ulterior momentului „Decembrie 1989”, s-a remarcat o diminuare treptată a nivelului relațiilor comerciale, ca și al relațiilor politice cu fostele statele ale Uniunii Sovietice, principalul motiv constituindu-l dezinteresul tot mai crescut al clasei politice ce s-a succedat la conducerea României. În ciuda faptului că marea majoritate a oamenilor de afaceri din România, cu precădere producătorii autohtoni, au conștientizat potențialul deosebit pe care l-ar reprezenta tot mai puternica Federație Rusă, relațiile economice ce s-au derulat între cele două state în ultimii ani se dovedesc a fi din ce în ce mai dezechilibrate, mai ales pe fondul răcirii/deteriorării relațiilor de natură politică.

Așa se face faptul că, dacă în primul an de la momentul „Decembrie 1989” țara noastră a exportat în statul vecin numeroase produse, a căror valoare a ajuns la suma de 1.5 miliarde de dolari, valoarea diminuându-se considerabil în anul 1991 (respectiv a ajuns la suma de doar 1 miliard de $), în cursul anului 1992 valoarea exporturilor a reușind să ajungă numai la suma de 400 de milioane $, pentru ca în 1993 această valoare să se înjumătățească.

Categoric, cel mai negru an din istoria relațiilor română-ruse, prin prisma economică, s-a dovedit a fi anul 1999, când exporturile în Federația Rusă au atins valoarea de 50 milioane $.

Se impune a se menționa și faptul că în mentalul colectiv al populației din România s-a reușit implementarea asocierii părții ruse cu ocuparea Basarabiei, ca și a intrării rușilor în țara noastră pe tancuri (momentul ulterior celei de-a doua deflagrații mondiale), puțini fiind cetățenii români care cunosc influența rușilor în dobândirea de către România a independenței acesteia în fața fostului imperiu otoman sau a modernizării țării noastre din perioada secolului al XIX-lea.

În domeniul relațiilor dintre țara noastră și Federația Rusă continuă să se manifeste propaganda rău-voită privind eventualele efecte negative pe care le-ar putea avea statul condus cu o mână de fier de puternicul Vladimir Putin, aceasta fiind sesizată periodic, în diversele contexte politice. Se remarcă faptul că ulterior anului 1990, politica externă pe care a derulat-o țara noastră s-a bazat în mod exclusiv pe diverse considerente de natură geo-strategică, rațiunile economice fiind în mod voit neglijate de forțele politice, care au încercat să speculeze oportunitățile în diverse moduri, astfel încât să reușească obținerea unor avantaje personale, prin intermediul interpușilor.

România se poate lăuda că în acest moment, ulterior aderării la N.A.T.O., și implicit la Uniunea Europeană, a reușit să stabilească relații deosebite cu Statele Unite ale Americii (fiind de notorietate vizita președintelui Klaus Iohannis la omologul său, Donald Trump), mai ales în contextul controversatului scut de la Deveselu, nu același lucru putându-se afirma și despre relațiile cu Federația Rusă, al cărui președinte a făcut, în ultima vreme, unele declarații la adresa țării noastre.

După un deceniu de contradicții, repoziționări și reconsiderări ale scenei politice românești, abia începând cu anul 1999 țara noastră a luat în calcul ideea îmbunătățirii relațiilor cu Federația Rusă, startul fiind dat de primul ministru Radu Vasile, care a demarat reconcilierea relațiilor politice și diplomatice cu Federația Rusă.

Astfel, s-a reușit și semnarea Tratatului politic de bază dintre România și Federația Rusă, acesta fiind ulterior ratificat de către parlamentele ambelor state. În conținutul acestui tratat se menționa că în perioada următoare relațiile bilaterale dintre cele două state urmau să fie impulsionate, prin intermediul eforturilor bilaterale, un an mai târziu o delegație complexă, în fruntea căreia s-a poziționat nimeni altul decât fostul premier Adrian Năstase, făcând o vizită în Federația Rusă, inițiativă urmată, după numai un an, și de proaspătul venit la putere, controversatul șef de stat, Traian Băsescu.

În ciuda faptului că, întors în țară, fostul lider preciza în cadrul unei conferințe de presă că în perioada următoare relațiile României cu Federația Rusă se vor îmbunătăți considerabil, s-a dovedit exact contrariul, aspect ce nu a fost deloc favorabil țării noastre.

În acest moment, Federația Rusă continuă să se mențină în topul primelor zece state cu care țara noastră are parteneriate comerciale deosebite, valoarea acestora situându-se în jurul cifrei de 3.5 %, principalele importuri ale României din acest stat constând în țiței și produse petroliere (reprezentând un procent de 64 % din totalul importurilor în cursul anului 2013), în gaze naturale (18,2 %), ca și în produse feroase și minereuri.

Se cunoaște faptul că ulterior intervenției Federației Ruse în Crimeea, un moment deosebit fiind reprezentat de incidentul Ucraina, Uniunea Europeană a luat decizia de a institui numeroase sancțiuni de natură economică împotriva statului condus de Vladimir Putin, stat ce, la rândul său, a luat decizia de a „reacționa” la sancțiunile comunității internaționale, interzicând pe teritoriul său diversele importuri ce proveneau din marile state ale lumii.

De asemenea, se cunoaște faptul că o eventuală recâștigare de către țara noastră a pieței Federației Ruse și dezvoltarea/cultivarea relațiilor cu acest stat ne-ar putea aduce numeroase avantaje, de la prețuri cu mult mai bune decât cele actuale la produse petroliere și gaze naturale, la creșterea nivelului dezvoltării economice, de care România are mare nevoie.

Despre natura relațiilor diplomatice pe care țara noastră le are cu Federația Rusă vorbesc de la sine diversele comunicate ale Ministerului Afacerilor Externe ale Federației Ruse în raport cu România, recent reușindu-se realizarea unui studiu deosebit de interesant în acest domeniu. Astfel, în perioada analizată, respectiv 2003/2017, în cadrul comunicatelor M.A.E. al Federației Ruse, reprezentarea documentelor ce fac referire la România este conform graficului: