.opinii Doctrinare Si Practica Judiciara Privind Infractiunea de Inselaciune

CAPITOLUL I

REFERINȚE ISTORICE ȘI DE DREPT COMPARAT

SECȚIUNEA I: EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR PRIVIND OCROTIREA PATRIMONIULUI PRIN NORME DE DREPT PENAL

Din toate timpurile și în toate orânduirile sociale, legislațiile penale au incriminat și sancționat sever infracțiunile săvârșite împotriva proprietății particulare, deosebirile datorându-se perioadei istorice și particularităților proprii unei societăți sau alteia. Normele penale din orânduirile cu exploatare de clasă nu au incriminat, însă, niciodată faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliază fără cruțare munca celor exploatați.

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria și jaful. Mai puțin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietății, cum ar fi: înșelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate ca delicte civile.

În perioada feudală s-a extins treptat represiunea penală. În sfera sa intrau toate faptele prin care se putea aduce atingeri patrimoniului. Furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, iar la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moarte (tes furtileus). Dacă furtul era grav, această pedeapsă se aplica de la primul.

Această asprime a pedepselor arată frecvența infracțiunilor și gravitatea lor.

Sistemele de drept penal moderne deși au eliminat unele din exagerările anterioare, au menținut totuși un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infracțională îndreptate împotriva patrimoniului.

În același timp au extins cadrul incriminator și la alte fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.

În vechiul drept românesc existau reglementări foarte detaliate referitoare la aceste infracțiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu (“Cartea pentru învățături” din 1646) și Matei Basarab (“Îndreptarea legii”, din 1652), Codicele penale ale lui Alexandru Sturza în Moldova (1862) și ale lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile contra patrimoniului.

Codul penal român din 1864, deși copiat în mare parte după Codul penal francez, cuprindea în capitolul referitor la “Crime și delicte contra proprietății”, numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusac (art. 306-380) privitoare la apărarea patrimoniului, menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul penal român de la 1936 numit “Noul cod penal Carol II”, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1937, cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV intitulat “Crime și delicte contra patrimoniului” (art. 524-573). Sistematizat în cinci capitole astfel: Cap. I – Furtul; Cap. II – Tâlhăria și pirateria; Cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; Cap. IV – Strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății; Cap. V – Jocuri de noroc, loteria, specula contra economiei publice. Deci, Codul penal din 1936 a restrâns în limitele sale firești toate infracțiunile contra patrimoniului, grupându-le în funcție de obiectul juridic.

În art. 553 din Codul penal “Carol al II- lea”, inclus în Titlul XIV – “Crime și delicte contra patrimoniului”, Secțiunea VII, era incriminată înșelăciunea prin cecuri ale cărei forme ale actului de executare erau inspirate din art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

Atât în timpul cât a fost în vigoare Codul penal de la 1964, cât și sub imperiul Codului de la 1936 au existat anumite infracțiuni contra patrimoniului care erau prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul Justiției Militare, în Codul comercial, în Codul silvic, în Codul Marinei comerciale, ș.a.

În perioada anilor 1944-1989 sau produs unele schimbări importante, legislative, în toate domeniile dreptului, dar mai ales în cel al dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii, și cu modul de a concepe existența proprietății. Astfel a fost adoptat Decretul nr. 192/1950 în conținutul căruia s-a definit noțiunea de “obștesc” și aceea de “avut obștesc”. Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului Penal din 1936 un nou capitol cu denumirea “Unele infracțiuni contra avutului obștesc”, căruia, ulterior, i s-a adus modificări, mai ales în privința agravării pedepselor. Acest decret a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era considerat “particular” sau “obștesc”.

Autorii Codului penal de la 1968 n-au făcut și nici nu puteau să facă altfel, decât să consacre mai departe această concepție de ocrotire diferențiată a patrimoniului. De aceea, în Titlul III au fost prevăzute infracțiuni contra avutului particular, iar în Titlul IV, infracțiuni contra avutului public sau obștesc.

După 1989 , pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale atât cu principiile constituționale, cât și cu realitățile de astăzi ale societății românești, s-au adus numeroase modificări Codului penal. Cea mai importantă fiind realizată prin adoptarea Legii nr. 140/1996 de modificare și completare a Codului penal, prin care pe lângă alte modificări substanțiale, se prevede o reglementare nouă în materia infracțiunilor contra patrimoniului, s-a modificat și completat art. 215 C. pen. cu alin. 4 și 5. Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din “Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV “Infracțiuni contra avutului obștesc”, a fost abrogat în întregime.

SECȚIUNEA II: INFLUENȚA REGLEMENTĂRILOR INSTITUITE PRIN CONSTITUȚIA DIN 1991 ȘI LEGEA 140/1996 PRIVIND MODIFICAREA CODULUI PENAL ȘI IMPLICAȚIILE LOR ASUPRA NORMELOR DE DREPT PENAL ÎN MATERIA INFRACȚIUNILOR CONTRA PATRIMONIULUI

Constituția României din 1991 a adus modificări importante asupra reglementărilor penale în materia infracțiunilor contra patrimoniului. Prin normele sale cu caracter de principii constituționale referitoare la proprietate, Constituția, prin art. 135 alin. 2, împarte proprietatea în două categorii: publică și privată. În principiu, orice bun mobil sau imobil poate forma obiect al dreptului de proprietate publică. În același articol, alin. 4 sunt enumerate bunurile care nu pot exista decât în proprietatea publică: bogățiile de orice natură ale solului, căile de comunicații, spațiul aerian, apele cu potențial energetic, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental.

Proprietatea publică sau privată poate fi încălcată prin aceleași fapte de pericol social considerate ca fiind infracțiuni.

Prin adoptarea noii constituții, s-a considerat că titlul IV din Codul penal este implicit abrogat, fiind neconstituțională protecția juridică specială pentru avutul public.

Sesizată cu judecarea excepției de neconstituționalitate, formulată într-un număr de 8 dosare, Curtea Constituțională a adus în toate aceste dosare, excepția invocată, constatând că art. 232, 234 și 239 C. pen. au fost abrogate parțial, astfel încât prevederile ce reglementează infracțiunile din aceste texte se vor aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135, alin. 4, din Constituție, ce formează obiectul exclusiv al proprietății publice.

Împotriva acestei decizii, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs, susținând că, în esență, prevederile din codul penal referitoare la avutul obștesc nu sunt neconstituționale și nici nu au fost abrogate de Constituție, deoarece noțiunea de avut din Codul penal are un conținut și o sferă mult mai largă decât noțiunea de proprietate, fiind asimilată cu cea de patrimoniu din dreptul civil. De asemenea, că infracțiunile din Codul penal nu sunt denumite infracțiuni contra patrimoniului, ci infracțiuni contra avutului, asemănător Codului din 1936 care se referă la infracțiuni contra patrimoniului. S-a mai susținut că actualul Cod penal nu contravine Constituției deoarece nu neagă existența celor două tipuri de proprietate (publică și privată), și nici nu prevede alte forme de proprietate decât cele menționate în Constituție.

Judecând recursul declarat împotriva menționatelor decizii, Curtea Constituțională, în complet de cinci magistrați, a considerat că dispozițiile Codului penal referitoare la avutul obștesc, ce au fost atacate în fața Curții, sunt neconstituționale și că acestea au fost abrogate în întregime, situație care reclamă intervenția legiuitorului pentru a da o nouă reglementare infracțiunilor în discuție. Decizia a fost adoptată cu majoritatea de voturi.

Soluțiile diferite pronunțate de completul de judecată format din trei judecători și de completul de judecată format din cinci judecători, au determinat convocarea Plenului Curții Constituționale pentru a da o interpretare unitară în problema constituționalității dispozițiilor din Codul penal privitoare la infracțiunile împotriva avutului obștesc.

Prin Dec. nr. 1/1993, Curtea Constituțională, în Plenul său, a statuat că dispozițiile din Codul penal referitoare la infracțiunile contra avutului public, sunt abrogate parțial, și în consecință urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute la art. 315 alin. 4 din Constituție.

Pornind de la aceste prevederi și de la necesitatea punerii de acord a Legii penale atât cu principiile constituționale cât și cu relațiile de astăzi ale societății românești, Parlamentul României a adoptat Legea cu nr. 140/1996 de modificare și completare a Codului penal din care, pe lângă alte substanțiale modificări, se prevede o reglementare nouă în materia infracțiunilor contra patrimoniului. Astfel s-a modificat Titlul III din “Infracțiuni contra avutului personal, sau particular” în “Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV “Infracțiuni contra avutului obștesc”, în forma care a avut-o la adoptarea Codului penal de la 1969, s-a abrogat în întregime principiul constituțional.

Prin Legea 140/1996 a fost modificat și completat și cuprinsul art. 215 Cod penal. Astfel au fost majorate pedepsele prevăzute în aliniatele 1 și 2 și s-au introdus două noi aliniate, respectiv 4 și 5.

Poziția instanței noastre supreme, până la data adoptării Legii nr. 140/1996, a fost aceea că fapta de “completare a unui cec cu limită de sumă, menționându-se o sumă disponibilă nereală, mai mare decât cea aflată în cont, constituie infracțiunea prevăzută în art. 282”, iar nu aceea de fals prevăzută de art. 289 din Codul penal.

Practica judiciară a Curții Supreme de Justiție este constantă în sensul că fapta unei persoane de a insera într-un cec date necorespunzătoare adevărului constituie “infracțiunea de falsificare de monedă sau alte valori prevăzute de art. 282 Cod penal și nu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale”.

În activitatea organelor de urmărire penală s-a ridicat problema dacă, după modificarea și completarea art. 215 Cod penal se mai poate vorbi de săvârșirea în concurs real a infracțiunii de falsificare de monedă și alte valori și a celei de înșelăciune în cazul săvârșirii faptelor prevăzute de art. 215 al. 4 Cod penal.

Prin completarea art. 215 Cod penal cu al. 4 s-a ajuns la crearea unei infracțiuni complexe, oarecum similară cu “delictul de înșelăciune prin cecuri, reglementat în art. 553” din Cod penal din 1936.

În art. 41 al. 1 din actualul Cod penal în cazul infracțiunii complexe nu există pluralitate de infracțiuni, iar conform al. 3 al acestui articol “infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element sau circumstanță agravantă, o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală”.

Examinând art. 215 al. 4 Cod penal constatăm că în conținutul acestui text de lege intră ca element, acțiunea de falsificare a unui cec, care, “constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală și anume, infracțiunea de falsificare de monedă sau alte valori prevăzută de art. 282 al. 1 Cod penal”. Ca atare, infracțiunea de înșelăciune prevăzută la art. 215 al. 4 Cod penal, este o infracțiune complexă și, în consecință este exclusă ideea pluralității de infracțiuni. Deci, în cazul e de a insera într-un cec date necorespunzătoare adevărului constituie “infracțiunea de falsificare de monedă sau alte valori prevăzute de art. 282 Cod penal și nu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale”.

În activitatea organelor de urmărire penală s-a ridicat problema dacă, după modificarea și completarea art. 215 Cod penal se mai poate vorbi de săvârșirea în concurs real a infracțiunii de falsificare de monedă și alte valori și a celei de înșelăciune în cazul săvârșirii faptelor prevăzute de art. 215 al. 4 Cod penal.

Prin completarea art. 215 Cod penal cu al. 4 s-a ajuns la crearea unei infracțiuni complexe, oarecum similară cu “delictul de înșelăciune prin cecuri, reglementat în art. 553” din Cod penal din 1936.

În art. 41 al. 1 din actualul Cod penal în cazul infracțiunii complexe nu există pluralitate de infracțiuni, iar conform al. 3 al acestui articol “infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element sau circumstanță agravantă, o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală”.

Examinând art. 215 al. 4 Cod penal constatăm că în conținutul acestui text de lege intră ca element, acțiunea de falsificare a unui cec, care, “constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală și anume, infracțiunea de falsificare de monedă sau alte valori prevăzută de art. 282 al. 1 Cod penal”. Ca atare, infracțiunea de înșelăciune prevăzută la art. 215 al. 4 Cod penal, este o infracțiune complexă și, în consecință este exclusă ideea pluralității de infracțiuni. Deci, în cazul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în condițiile art. 215 al. 4 Cod penal nu se poate reține și infracțiunea de falsificare de cecuri prevăzută la art. 282 al.1 Cod penal.

Dacă însă un cec a fost falsificat în alte condiții decât cele prevăzute expres în art. 215 al. 4 Cod penal, atunci nu s-ar mai putea vorbi de infracțiunea complexă prevăzută în acest articol, ci de infracțiunea prevăzută în art. 282 al.1. Această din urmă s-ar putea săvârși în concurs cu una din modalitățile infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 Cod penal, cu excepția al. 4, dacă sunt întrunite condițiile legale.

Astfel, falsificarea unui cec circular, de către beneficiar prin modificarea sumei de bani înscrisă în cec, constituie infracțiunea prevăzută de art. 282 al. 1 Cod penal, și nu cea prevăzută în art. 215 al. 4 Cod penal.

Prevederile art. 215 al. 4 Cod penal se aplică faptelor penale săvârșite începând cu data de 14 nov. 1996, când Legea 140/1996 a fost publicată în Monitorul Oficial. Deoarece prin Lege 140/1996 au fost majorate substanțial pedepsele din art. 282 și 215 Cod penal, doar teoretic, s-ar putea pune problema aplicării noilor prevederi legale și faptelor penale săvârșite anterior datei de 14 nov. 1996, potrivit principiului aplicării legii penale mai favorabile, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 13 al. 1 Cod penal.

SECȚIUNEA III: ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

Toate legile moderne cuprind reglementări ample care aduc atingere proprietății, consecință firească a importanței pe care o au relațiile de proprietate pentru dezvoltarea societății și pentru stimularea interesului individului la progresul societății.

Cea mai recentă reglementare este aceea a Codului penal francez, întrat în vigoare la 01 sept. 1994. Cartea a III-a a acestui cod este consacrată “Crimelor și delictelor asupra bunurilor”. În capitolul III al acestei Cărți este incriminată escrocheria și alte infracțiuni apropiate acesteia. Astfel, art. 313 – 1 prevede că escrocheria “este fapta săvârșită fie prin folosirea unui nume fals sau a unei false calități, fie abuzând de o calitate adevărată, fie prin intermediul unor manevre frauduloase, cu scopul de a înșela o persoană fizică sau morală și de a determina în detrimentul său sau a unui terț, să încredințeze fonduri bănești, valori sau anumite bunuri, să presteze un serviciu sau să consimtă unul care presupune obligații sau eliberări de obligații, pedeapsa fiind de cinci ani de închisoare și 2500000 franci amendă”.

Pedeapsa este mai aspră (7 ani închisoare și 5 milioane franci amendă) atunci când este săvârșită de o persoană care are exercițiul autorității publice, de o persoană care apelează la public în vederea emiterii de titluri sau colectări de fonduri în scopul întrajutorării umane și sociale, în prejudiciul unei persoane a cărei vulnerabilitate deosebită, boală, vârstă, infirmitate, deficiență fizică ori psihică, sau stare de graviditate, e aparentă sau cunoscută de autorul ei, sau e săvârșită în bandă organizată.

Codul penal german, adoptat la 15 mai 1971, cu modificările aduse până la 01 oct. 1989, reglementează, în capitole diferite, atacurilor contra proprietății.

Astfel, în cap. XXII sunt incriminate înșelăciunea simplă, înșelăciunea prin computer, înșelăciunea prin acordarea subvențiilor, înșelăciunea în acordarea creditului, încălcarea încrederii și altele.

Codul penal spaniol, în vigoare din 1973, cu modificările aduse până în anul 1992, reglementează în Titlul XIII delicte contra proprietății. Printre incriminările cuprinse în acest titlu figurează furtul sub toate formele lui (art. 500-506), înșelăciunea (art. 528), infracțiuni contra dreptului de autor și de proprietate industrială (art. 534).

Codul penal italian, intrat în vigoare în 1930, reglementează în Titlul XIII infracțiunile contra patrimoniului. Sunt incriminate fapte contra patrimoniului comise prin violență asupra bunurilor și persoanei (furt simplu și agravat, răpire, sechestrare de persoane în scopul obținerii de avantaje materiale) și fapte contra patrimoniului comise prin fraudă (înșelăciunea, tăinuirea, însușirea bunului găsit, camăta și altele).

Codul penal portughez, intrat în vigoare la 23 sept. 1982 cu modificările aduse până la 03 iulie 1992, reglementează infracțiunile contra patrimoniului în Titlul IV sub denumirea de “Crime contra proprietății” – sunt incriminate fapte de furt simplu și calificat, abuz de încredere, înșelăciunea, șantajul, etc.

Actualul cod penal elvețian prevede în art. 146 al. 1 referitor la escrocherie că “cel care, cu intenția de a-și procura sau de a procura unei terțe persoane o îmbogățire ilegală, va induce în eroare o persoană prin afirmații înșelătoare sau prin disimularea adevăratelor fapte sau îl va încuraja în greșeala sa și va provoca astfel victima la acte ce vor prejudicia interesele sale pecuniare, sau ale unei terțe persoane cu privare de libertate pentru maximum 5 ani, Aliniatul 2 prevede o pedeapsă mai gravă dacă autorul își face o meserie din escrocherie, iar în al III-lea aliniat se stipulează că escrocheria comisă în dauna rudelor sau persoanelor apropiate va fi urmărită doar la plângerea prealabilă.

De asemenea, Codul penal elvețian sancționează înșelăciunea cu cartele bancare și cărți de credit, escrocheria de la hotel-restaurant pedepsită la plângere prealabilă din partea celui păgubit, precum și infracțiunea de camătă.

Codul penal model american (în Ed. 1985) elaborat de Institutul america de drept în vederea orientării legislației penale a statelor americane, reglementează infracțiunile contra proprietății în art. 220 și următoarele; sunt incriminate faptele de distrugere a proprietății prin incendiere (foc sau explozie); pătrunderea abuzivă într-o locuință în scopuri criminale; fapte de furt cu violență, faptele de furt simplu, furtul de servicii, folosirea neautorizată a unui vehicul, înșelăciunea și contrafacerea, folosirea de cecuri fără acoperire și altele.

CAPITOLUL II

ANALIZA CONDIȚIILOR PREEXISTENTE ȘI A CONȚINUTULUI CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE

SECȚIUNEA I: CONȚINUTUL LEGAL AL INFRACȚIUNII

Infracțiunea de înșelăciune, ca atitudine de îndrumare în eroare a unei persoane pentru obținerea unui folos material prezintă un grad de pericol social ridicat, necesitând o sancțiune penală. Prin săvârșirea acestei fapte se aduce atingere unui minim de bună-credință și încredere care este necesar pentru normală formare, desfășurare și dezvoltare a relațiilor sociale de ordin patrimonial. Deci, prin obiectul ei juridic infracțional de înșelăciune, face parte din infracțiunile îndreptate contra patrimoniului și este incriminată în art. 215, Titlul III din Cod penal într-o variantă tip, două variante speciale și două agravante.

Potrivit articolului 215, al.1 Cod penal varianta tip constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

Prima variantă specială este incriminată în al. 3 al aceluiași articol și presupune inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate.

A doua variantă specială este incriminată în al. 4 introdus în art. 215 Cod penal prin modificările aduse Codului penal de Legea nr. 140/1996 și constă în emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane, știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum și fapte de a retrage, după emitere, provizia, în total sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului.

Prima variantă agravantă comună celei tip și celor două variante speciale, este reglementată de alin. 2 și constă în înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase sau orice mijloace frauduloase.

Ultima variantă agravantă este reglementată de alin.5 și se realizează atunci când înșelăciunea a avut consecințe deosebit de grave.

Reglementarea actuală a infracțiunii de înșelăciune este superioară celei anterioare și rațiunea incriminării acesteia este de a asigura încrederea și buna credință în relațiile cu caracter patrimonial și de a evita producerea unui prejudiciu persoanei fizice sau juridice.

SECȚIUNEA II: CONDIȚII PREEXISTENTE

Pentru ca o faptă concretă să constituie infracțiune și mai ales o anumită infracțiune, se impune ca ea să prezinte pericol social, să fie săvârșită cu vinovăție și să fie prevăzută de legea penală dar, și ca toate condițiile ce alcătuiesc, potrivit legii, conținutul legal, abstract al infracțiunii respective să se regăsească materializate în trăsăturile concrete ale acestei fapte.

Condițiile conținutului infracțiunii se clasifică:

după factorii la care se referă se disting condiții privitoare la actul de conduită, la obiectul infracțiunii, la subiecții acesteia, la locul și timpul săvârșirii ei;

după cum condițiile conținutului infracțiunii vizează substanța activității incriminate ca manifestare fizică și psihică, ori se raportează la stări, situații, împrejurări, etc. existente anterior săvârșirii infracțiunii, acestea se clasifică în condiții intrinseci și condiții extrinseci. Condițiile extrinseci pot fi la rândul lor, în raport cu momentul săvârșirii faptei, fie preexistente, concomitente sau subiective.

Este neîndoielnic că toate condițiile pe care legiuitorul le prevede pentru existența infracțiunii se referă la anumite date ale realității față de care nu poate fi concepută o infracțiunii. Astfel, profesorul V. Dongoroz arată: “nu se poate concepe o infracțiune fără o dispoziție de lege care să o proclame ca atare; nu se poate concepe o infracțiune fără un interes sau un lucru care să fie vătămat sau primejduit pentru săvârșirea faptelor care constituie infracțiune; nu se poate concepe o infracțiune fără o persoană care să comită (infractor) și fără o altă persoană (fizică sau juridică) care să fie vătămată sau amenințată în interesele sale; nu se poate concepe infracțiune fără un loc unde s-a comis și un moment în care a fost săvârșită. Toate aceste date sau entități sunt preexistente infracțiunii”.

OBIECTUL INFRACȚIUNII

Este cunoscut că obiectul infracțiunii este unul din premisele de bază ale existenței unei infracțiuni. Vorbind de obiectul infracțiunii ne referim, în primul rând, la obiectul juridic al acestuia, obiect periclitat prin anumite fapte, considerente, din această cauză, ca fapte socialmente periculoase, fapte pe care legea penală le incriminează și sancționează.

Obiectul juridic generic

Obiectul juridic generic al infracțiunii de înșelăciune este comun tuturor infracțiunilor contra patrimoniului și este constituit din relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunurilor în cadrul patrimoniului.

Patrimoniul, din punct de vedere juridic, este apărat prin numeroase și variate dispoziții cuprinse în legile extrapenale (civile, administrative). Însă, patrimoniul are nevoie și de apărarea complementară a legii penale, care prin acțiunea de prevenire generală a dispozițiilor sale creează condiții favorabile formării, dezvoltării și întăririi relațiilor sociale de ordin patrimonial în rândul colectivității.

În terminologia legii penale, noțiunea de “patrimoniu” nu are același înțeles ca și în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor și îndatoririlor actuale și viitoare ale unei persoane.

Patrimoniul este un concept juridic care expiră care exprimă ansamblul de drepturi și obligații ale unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunuri care le cuprinde la un moment dat patrimoniul. Fie că-l privim ca o entitate strâns legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate de drepturi, există obligatoriu la orice subiect de drept. El nu se poate, niciodată, înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului. Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunuri corporale și incorporale, bunuri consumabile ori fungibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii.

În dreptul penal noțiunea de “patrimoniu” în legătură cu infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia, are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibile de a fi apreciate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos, etc.

Infracțiunea nu ar putea fi niciodată îndreptată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru că acesta din urmă va exista întotdeauna indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente nici o persoană nu poare fi lipsită de patrimoniu, ci de cel mult de unul sau mai multe bunuri care compun patrimoniul său.

Mai corect ar fi ca infracțiunea de înșelăciune și celelalte infracțiuni din Titlul III Cod penal să fie denumite ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniul (patrimoniile) decât ca infracțiuni contra patrimoniului. Se poate susține că patrimoniul ca universalitate, fiind o noțiune abstractă, nici nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane; infracțiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei persoane. Pasivul patrimoniului, adică datoriile și obligațiile unei persoane nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru acei care săvârșesc fapte de încălcare a patrimoniului chiar dacă pasivul face parte numai din patrimoniu și este cuprins în această noțiune.

Sub alt aspect, este de observat că incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei. Aceasta înseamnă că infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta care i se reproșează și în raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun, ea nu este ținută să facă dovada că avea calitate de proprietar sau de posesor sau de detentor legitim al bunului care I-a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii.

Legea penală a considerat, că pentru a ocroti patrimoniul și drepturile legate de acesta se impune, mai întâi, să fie apărate situațiile existente, în sensul că acestea să fie menținute în starea în care se află până la intervenția ilicită a făptuitorului întrucât orice modificare a lor, prin fapte ilicite, duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entității patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective.

Prin urmare, obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune îl formează relațiile sociale de ordin patrimonial privind proprietatea, relațiile care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei-credințe a subiecților acestor raporturi a încrederii ce-și acordă reciproc, relații ce trebuie apărate de norma penală.

2. Obiectul juridic special

Uneori, în cadrul aceluiași grup de infracțiuni, având același obiect generic, procesul de concretizare a obiectului juridic se amplifică și se diversifică în sensul că fiecărei infracțiuni componentă a grupului sau numai unora dintre ele le este proprie, ca obiect juridic, o valoare socială juridică, care să fie componentă a valorii sociale fundamentale, comună întregului grup. O asemenea valoare socială specifică, subordonată valorii sociale ce constituie obiectul juridic generic și aflată față de acesta într-un raport de la parte la întreg, proprie numai uneia sau unora, din infracțiunile componente ale unor grupuri de infracțiuni, constituie obiectul juridic special al infracțiunii, care poate fi simplu sau complex.

Trebuie menționat că nu toate infracțiunile au, pe lângă un obiect generic și unul special, care să fie o formă particulară a obiectului generic, întregii grupe de infracțiuni din care fac parte. Din această categorie fac parte și infracțiunile contra patrimoniului, care nu se deosebesc între ele sub raportul obiectului, ceea ce înseamnă că ele nu au obiect juridic special, aceasta confundându-se cu obiectul juridic general.

Astfel, putem spune că obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune, în raport cu specificul desprins din conținutul acesteia, îl formează ocrotirea acelor relații sociale de ordin patrimonial a căror formare, desfășurare și dezvoltare implică existența unui minim de bun-credință, conducător pentru un minim corespunzător de încredere.

Buna-credință și încrederea celor două părți sunt necesare pentru formarea și desfășurarea unor relații patrimoniale normale, ele constituind atribute pentru valoarea socială a patrimoniului fără de care această valoare nu mai poate genera relații sociale normale. Astfel, tocmai asigurarea acestor relații face obiectul ocrotirii, cuprins în normele din art. 215 Cod penal. Pe baza acestor atribute care formează obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune, se face deosebire între infracțiunile săvârșite prin sustragere sau cele comise prin fraudă. Totodată, se face distincție între infracțiunile de înșelăciune și cea de abuz de încredere, în sensul că la înșelăciune încrederea este obținută prin amăgire, în timp ce la infracțiunea de abuz de încredere se încalcă, prin abuz, încrederea acordată.

Infracțiunea de înșelăciune se diferențiază și de infracțiunea de trafic de influență prin obiectul lor juridic: în primul caz fiind vizat exclusiv patrimoniul persoanei, iar în celălalt fiind vizate relațiile sociale de serviciu sau în legătură cu serviciul.

În speță, numitul C.N. a fost indus în eroare de inculpatul R..I. care spunându-i lui C.N. că are un prieten șofer la Ambasada Italiei, i-a promis acestuia că în schimbul a 300 mărci germane îl va ajuta să obțină viză pentru Italia. Numitul C.N. a înmânat lui R. I. și lui D.N. prezentat ca șofer al Ambasadei, 20.000lei; 150 mărci germane și 100 dolari S.U.A..

Tribunalul Tulcea a condamnat pe cei doi inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 Cod penal. Împotriva sentinței inculpații au declarat apel, susținând că fapta se încadrează în infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 al. 2 Cod penal.

Curtea de apel a admis apelul și a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiune de trafic de influență în infracțiune de înșelăciune, deoarece prima instanță nu a făcut o delimitare corectă între cele două infracțiuni în ceea ce privește obiectul lor juridic și subiectul pasiv care a fost C.N. și nu persoana juridică unde lucrează funcționarul.

Obiectul material

Majoritatea infracțiunilor presupune, pe lângă obiectul juridic, fără de care nu poate fi concepută nici o faptă, și un obiect material. În numeroase cazuri, valoarea socială ocrotită prin incriminare se exprimă printr-o entitate materială, fizică, lucru sau persoană, iar atingerea adusă celei dintâi se realizează printr-o acțiune sau inacțiune îndreptată nemijlocit asupra sau împotriva acelei entități materiale. Astfel, în cadrul infracțiunii contra patrimoniului, valoarea socială ocrotită, patrimoniul, se exprimă în bunuri concrete materiale asupra cărora poartă, în mod concret, toate faptele incriminate ca infracțiuni patrimoniale.

Ca și obiectul juridic al infracțiunii, obiectul juridic al infracțiunii, obiectul material fiind preexistent, acțiunea sau inacțiunea, nu constituie un element ci o condiție a infracțiunii.

Infracțiunea de înșelăciune, ca orice infracțiune patrimonială, are ca obiect material bunuri materiale mobile sau imobile sau înscrisuri cu valoare patrimoniale care atestă drepturi, obligații sau acțiuni cu caracter patrimonial aflate în momentul săvârșirii infracțiunii la dispoziția, în detența sau posesia victimei și asupra cărora poartă manevrele frauduloase ale făptuitorului.

Obiectul material poate fi achiziționat de persoana vătămată prin amăgire, sau poate fi înstrăinat tot de ea prin amăgire (vândut, schimbat etc.). Bunul, obiectul material poate fi remis făptuitorului sau primit de la acesta direct de către persoana amăgită sau de către o altă persoană indicată de către cel înșelat.

Un aspect important privind obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului este că sub această denumire se ascund două mari categorii de bunuri susceptibile de a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului, în raport cu diferitele forme de proprietate.

Delimitarea formelor de proprietate care fac obiectul ocrotirii penale, este consacrată chiar prin normele constituționale care prevăd: “Proprietatea este publică sau privată” ceea ce înseamnă că în societatea noastră nu sunt concepute alte forme de proprietate și de patrimoniu.

În ce privește precizarea bunurilor concrete care aparțin uneia sau celeilalte forme de proprietate, normele constituționale nu menționează direct categoriile care formează proprietatea privată ci numai cele care formează proprietatea publică. Cunoscând însă aceste categorii de bunuri care aparțin proprietății private; în această categorie vor intra toate bunurile care nu formează patrimoniul public.

Legiuitorul ar fi îndreptățit să creeze un regim diferențiat de ocrotire pentru bunurile de proprietate publică dat fiind interesele generale în slujba cărora sunt puse aceste bunuri. Acestea s-ar putea realiza chiar numai sub forma unor agravante la incriminările care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai eficient organelor juridice de ocrotire a bunurilor a căror existență și dezvoltare este interesată întreaga societate printr-o individualizare mai severă a pedepsei. Astfel, obiectul material al infracțiunii ar deveni și un factor important în individualizarea pedepselor.

Pe de altă parte, obiectul material al infracțiunilor îndreptate contra patrimoniului, deci și cel al infracțiunii de înșelăciune trebuie să întrunească anumite trăsături, Acestea se referă la existența unui bun material sau corporal; în general trebuie să fie mobil, excepție făcând câteva infracțiuni (înșelăciunea, distrugerea) unde pot fi și mobile, aceste bunuri să aibă o valoare socială, economică sau de întrebuințare, să se afle în posesia sau în detenția cuiva și să aparțină proprietății private.

SUBIECȚII INFRACȚIUNII

Normele dreptului penal sunt adresate tuturor membrilor societății. Prin încălcarea acestora, orice persoană este susceptibilă de a săvârși o infracțiune; în egală măsură, toți membri societății fiind titulari ai valorilor sociale ocrotite de legea penală, prin vătămare sau punerea acestora în pericol, orice persoană poate fi pusă în situația de a suporta consecințele dăunătoare sau periculoase produse prin comiterea unei infracțiuni. Deci, orice persoană poate fi implicată în mod activ sau pasiv, în săvârșirea infracțiunii.

Subiecții infracțiunii sunt așadar persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea ei. Subiecții infracțiunii, atât cei activi, cât și cei pasivi, având o existență obiectivă anterioară săvârșirii faptei, constituie, ca și obiectul juridic și obiectul material, condiții preexistente comiterii infracțiunii.

Subiectul activ. Participația

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale și care îndeplinește în mod nemijlocit acțiunea de inducere în eroare. Autor al infracțiunii de înșelăciune poate fi numai persoana care, prezentând nemijlocit ca adevărate fapte mincinoase sau ca mincinoase fapte adevărate, induce în eroare o altă persoană în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust. Acesta nu este în nici un fel circumstanțiat de lege, organele judiciare trebuie să distingă între actele care au avut rolul de a amăgi victima și alte activități care au ajutat la producerea unui asemenea efect, fără ca lor să li se datoreze nemijlocit inducerea în eroare și care ar constitui o complicitate.

În practica judiciară s-a hotărât că sunt subiecți activi ai infracțiuni de înșelăciune prevăzute de art. 215 al. 1-3 Cod penal, inculpatele V.F. și D.N. care s-au întâlnit cu părțile vătămate D.S. și D.V., cărora le-au oferit spre vânzare câte un inel din metal galben spunându-le că sunt din aur deși le cumpăraseră cu 30.000 lei, știind că nu sunt din aur.

O anumită calitate a agentului și a obiectului faptei poate schimba încadrarea juridică. Dacă subiectul infracțiunii are o calitate anume (rudă apropiată, superior etc.) și dacă această calitate a avut vreo înrâurire în realizarea faptei, va putea fi reținută ca o circumstanță, după caz, atenuantă sau agravată.

Dacă făptuitorul are calitatea de funcționar public, iar acțiunea de amăgire este săvârșită în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, fapta constituie infracțiunea de abuz în serviciu.

În cazul infracțiunii de înșelăciune participația penală este posibilă în oricare dintre formele sale. Când înșelăciunea a fost săvârșită prin acțiunea concretă a mai multor persoane, acestea vor fi coautori, instigatori sau complici, deci subiecți activi.

Orice alte acțiuni prin care nu se realizează nemijlocit acțiunea de inducerea în eroare prin prezentarea denaturată a realității, pot constitui acte de înlesnire sau de ajutare, în vederea comiterii acestei infracțiuni, deci acte de complicitate și nu de coautorat.

Pentru a se reține coautorat la infracțiunea de înșelăciune este necesar ca organele judiciare să constate că făptuitorii, intenționat și pe baza unei înțelegeri, au executat în mod nemijlocit inducerea în eroare a unei persoane fizice sau juridice, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul obținerii unui folos material injust, pricinuind prin aceasta o pagubă. De aceea, s-a apreciat corect că există coautorat la infracțiunea de înșelăciune, în cazul în care inculpații ce s-au înțeles, împreună, au indus în eroare pe magazioner, afirmând că este al lor geamantanul unei alte persoane și prin aceasta însușindu-și bunurile.

De asemenea, există coautorat la infracțiunea de înșelăciune și în cazul în care mai multe persoane, în înțelegere, au lucrat pe șantiere diferite, dar la aceleași unități de stat, au indus în eroare conducerea unității prin efectuarea de pontaje fictive, încasând sume mari de bani, fără să fi prestat în realitate o muncă pentru această retribuție.

Există complicitate la infracțiunea de înșelăciune ori de câte ori o persoană, cu intenție, ajută sau înlesnește pe autor să efectueze inducerea în eroare, act specific acestei infracțiuni sau îi permite valorificarea bunurilor provenite din infracțiune. De aceea, fapta inculpaților care în înțelegere cu celălalt inculpat autor încheie contracte de muncă la domiciliu fără ca aceștia să lucreze sau prestează lucrări sub nivelul sumelor trecute în aceste acte constituie complicitate la infracțiunea de înșelăciune întrucât au ajutat pe autor să inducă în eroare unitatea față de care se desfăceau produsele.

De asemenea, fapta inculpaților care în înțelegere cu autorul au asigurat desfacerea bunurilor obținute prin acțiunea de inducere în eroare constituie complicitate la infracțiunea de înșelăciune.

Deoarece acțiunea de inducere în eroare este foarte complexă și diversă, în practica juridică sunt multe cazuri când se face greu distincție între coautorat și complicitate. De aceea, Tribunalul Suprem, cu ocazia rezolvării unei cauze concrete de înșelăciune, a subliniat în cadrul hotărârii sale că autor sau coautor nu pot fi decât persoanele care realizează în mod nemijlocit acțiunea de inducere în eroare a unei alte persoane cu scopul obținerii unui folos material. Orice alte acțiuni prin care se realizează direct acțiunea de inducere (sau menținere) în eroare constitui acte de complicitate și nu de coautorat.

În practica juridică s-a mai statuat că acela ce procură adeverințe fictive de vechime în câmpul muncii unor persoane care, servindu-se de acestea, obțin pensii superioare celor la care ar fi avut dreptul, este complice la infracțiunea de înșelăciune.

De asemenea, acela care furnizează unul din mijloacele frauduloase – spre exemplu un act fals – de care autorul infracțiunii de înșelăciune s-a folosit pentru inducerea în eroare a unității și obținerea unei sume de bani, este complice la această infracțiune. El urmează a fi obligat în solidar cu autorul infracțiunii la plata despăgubirilor civile – reprezentând întreaga sumă cu care unitatea a fost prejudiciată în acest mod, chiar dacă nu a beneficiat de produsul infracțiunii.

Infracțiunea de înșelăciune poate fi comisă și sub forma instigării, dar în practica penală această formă a participației se întâlnește rar. Sancțiunea este cea prevăzută în art. 27 Cod penal cu trimitere la articolul 72 Cod penal pentru individualizare. Instigarea necurmată de executare (art. 29 Cod penal) este posibilă și este sancționată și ea în cazul înșelăciunii.

Participația improprie este posibilă la infracțiunea de înșelăciune și constituie participația la tentativa de înșelăciune fapta inculpatului de a cumpăra bilete loto și prono-expres, de a le falsifica făcându-le aparent câștigătoare și a le vinde unor persoane, care apoi le-au depus la diferite agenții loto-pronosport în vederea încasării “premiilor”.

Subiect pasiv

Pe lângă subiectul activ orice infracțiune are și un subiect pasiv, acesta fiind persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârșirea faptei penale, acea persoană vătămată penal, cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârșirea infracțiunii.

Subiectul pasiv al infracțiunii de înșelăciune este persoana fizică sa juridică privată ori publică al cărei patrimoniu a fost lezat, păgubit prin săvârșirea infracțiunii.

La infracțiunea de înșelăciune se poate distinge în anumite situații un subiect pasiv principal și unul secundar.

De exemplu, dacă proprietarul unor bunuri mobile le încredințează unei alte persoane să le păstreze, în baza unui contract de depozit, iar făptuitorul induce în eroare pe depozitar, spunându-i că a cumpărat acele bunuri de la proprietar și îl determină să i le predea, vom avea un subiect activ principal în persoana proprietarului al cărui patrimoniu a fost diminuat și un subiect activ secundar victima subsidiară a amăgirii, în persoana depozitarului dacă prin fapta de înșelăciune s-au produs pagube și în patrimoniul său. Deci, victima amăgirii este subiect pasiv secundar, în cazul când paguba s-a săvârșit și asupra sa, în total sau în parte. Deci, când o persoană a dispus în mod licit de un bun al altei persoane, dar a fost cu această ocazie victima unei amăgiri, ea va fi subiect pasiv secundar al infracțiunii; subiect pasiv principal este persoana al cărei patrimoniu a fost vătămat prin actul efectuat de victima amăgirii, deoarece infracțiunea de înșelăciune este îndreptată împotriva patrimoniului și nu contra persoanei.

Unele probleme s-au ridicat în practica judiciară în legătură cu subiectul pasiv al infracțiunii de înșelăciune prin cecuri incriminată de art. 215 al. 4 Cod penal. Astfel, având în vedere mecanismul de utilizare al cecului care permite transmiterea lui prin gir, se pune problema dacă subiectul pasiv n-ar putea fi ultimul posesor care prezintă cecul la plată, respectiv giratorul care a primit cecul de la trăgătorul de rea credință. Deoarece infracțiunea de înșelăciune este o infracțiune instantanee, care se consumă în momentul emiterii cecului fără acoperire, subiectul pasiv principal este beneficiarul cecului emis de trăgător. Giratorul poate fi subiect pasiv subsidiar, dacă fapta a avut repercusiuni negative și asupra patrimoniului său.

O altă problemă a acestei variante a infracțiunii este dacă subiectul pasiv poate fi banca în calitate de tras. Cum însă relațiile sociale afectate prin emiterea cecului fără acoperire sunt cele dintre emitent (trăgător) și beneficiar (cel care primește cecul de la trăgător), paguba regăsindu-se în patrimoniul acestui din urmă, banca nu poate fi subiect pasiv al acestei infracțiuni. Societatea bancară (trasul) nu face decât un serviciu de casă pentru trăgător, în sensul că efectuează plata pentru acesta din disponibilul său. Ea poate fi totuși subiect pasiv subsidiar (secundar), dacă fapta a avut consecințe negative asupra patrimoniului său.

LOCUL ȘI TIMPUL SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII

Fiecare din acești factori externi, prin particularitatea pe care o prezintă, poate constitui uneori un element esențial sau un element circumstanțial în conținutul infracțiunii (exemplu: loc public, frontieră, etc.; sau timpul nopții, timpul unei calamități, timp de război, etc.). Chiar dacă atunci când locul sau timpul săvârșirii nu condiționează prin specificul său existența sau gravitatea infracțiunii, se poate totuși ca în raport cu natura anumitor infracțiuni timpul sau locul să imprime o caracterizare deosebită faptei comise.

Existența infracțiunii de înșelăciune nu este condiționată de locul sau timpul săvârșirii ei. Totuși, dacă locul sau timpul săvârșirii a fost în așa fel ales, încât să contribuie la realizarea infracțiunii, se va ține seama de aceasta la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei și deci la individualizarea pedepsei (de exemplu: în timpul cât persoana amăgită se găsea arestată sau internată într-un spital, sau când petrecea într-un local de noapte).

Locul infracțiunii se consideră de regulă acolo unde acțiunea de amăgire și-a produs efectul, adică înșelarea victimei și paguba rezultată.

SECȚIUNEA III: CONȚINUTUL CONSTITUTIV

Conținutul constitutiv este partea principală a conținutului juridic al unei infracțiuni, fiind alcătuit din ansamblul condițiilor referitoare la latura obiectivă și la latura subiectivă a acțiunii, deci, privitoare la actul de conduită pe care trebuie să-l realizeze făptuitorul. Alături de condițiile preexistente, o infracțiune este de neconceput fără existența actului de conduită la unei persoane fizice privit sub ambele sale: obiectivă și subiectivă.

LATURA OBIECTIVĂ

Latura obiectivă ca parte componentă a conținutului constitutiv al unei infracțiuni cuprinde totalitatea condițiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existența infracțiunii. La orice infracțiune, latura obiectivă are în structura sa, în mod obligatoriu: elementul material, condiții de timp, loc, mod și împrejurări, acestea având rol de cerințe esențiale sau elemente circumstanțiale ale infracțiunii, urmarea sau rezultatul socialmente periculos și raportul de cauzalitate dintre acțiunea, inacțiunea și urmarea socialmente periculoasă.

Elementul material

Infracțiunea de înșelăciune realizată în forma ei simplă, chiar în momentul în care sub acoperirea acțiunii de amăgire se obține prin fraudă luarea unei dispoziții de ordin patrimonial, în mod firesc în structura acestei infracțiuni este exclusă existența unei situații preexistente, adică a unui raport juridic care să fi precedat săvârșirea acțiunii de amăgire și care să constituie premisa acesteia. Deci, în conținutul juridic la infracțiunii de înșelăciune simplă (varianta tip) și deci în structura ei, intră ca unic component conținutul constitutiv al infracțiunii, așa cum este prevăzut în al. 1 al art. 215 Cod penal.

La toate variantele infracțiunii de înșelăciune elementul material constă dintr-o acțiune frauduloasă de amăgire ori de inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. A prezentat “ca adevărată o faptă mincinoasă” înseamnă a inventa, a face să se creadă ca fiind existent ceva (o anumită stare, o situație, o întâmplare, un lucru, o persoană etc.) care în realitate nu există.

Și invers, a prezenta “ca mincinoasă o faptă adevărată” înseamnă a ascunde adevărul, a disimula, a face să se creadă că nu există ceva care în realitate există.

Ambele moduri de inducere în eroare constituie amăgiri, alterări ale adevărului prin care se provoacă în mintea altei persoane o falsă cunoaștere sau ignorare a realității.

În practica juridică s-a statuat că săvârșește infracțiunea de înșelăciune în formă simplă acela care prin afirmații mincinoase, induce în eroare pe magazionerul C.F.R., reușind astfel să-și însușească bunurile lăsate de altă persoană la magazia de bagaje; tot astfel acela care a obținut o sumă de bani afirmând, în mod mincinos, față de persoana vătămată că vine din partea fratelui acestuia, care-i solicită un împrumut, sau acela care promițând unei fetițe că îi va da jucării în schimbul cerceilor din ureche și a altor bijuterii luate de copil din casă, obține astfel bunurile respective; sau medicul care pentru a vinde un medicament cu un preț superior celui real, îi atribuie calități curative pe care nu le are.

Prezentarea frauduloasă, denaturată sau alterată a realității trebuie să fie aptă de a inspira încrederea victimei și de a o induce în eroare, de a o amăgi sau să o mențină în eroarea produsă anterior. Acțiunea de inducere în eroare ori menținerea în eroare se poate realiza prin orice mijloace, chiar abținerea de a da o explicație poate fi un mijloc de amăgire în raport cu anumite condiții concrete. Pentru existența elementului obiectiv este suficientă folosirea unuia dintre aceste moduri de amăgire, indiferent dacă subiectul pasiv s-a lăsat mai greu sau mai ușor indus în eroare. Multe dintre aceste metode de amăgire sunt la îndemâna făptuitorilor de rând, folosirea lor depinzând numai de abilitatea și experiența escrocului, de locul și momentul săvârșirii infracțiunii, de gradul de credulitate al victimelor etc. Deși locul și timpul săvârșirii infracțiunii sunt irelevante pentru existența infracțiunii, totuși interpuse pe anumite fapte contribuie la săvârșirea infracțiunii și trebuie să se țină cont de ele la individualizarea pedepsei, deoarece escrocul știe să speculeze mai rafinat sau mai puțin rafinat orice posibilitate favorabilă pentru comiterea infracțiunii.

Când înșelăciunea este săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase, ori prin alte mijloace frauduloase se realizează conținutul agravant al infracțiunii prevăzute în art. 215 al 2 Cod penal.

Prin “mijloc fraudulos” trebuie înțeles acel mijloc care este veridic și în mod obișnuit inspiră încredere, înlătură orice bănuială, dar care în realitate este mincinos. În categoria unor astfel de mijloace intră folosirea de nume sau calități mincinoase pe care și le dă făptuitorul precum și folosirea de înscrisuri care pot fi sau nu false, sau crearea unor împrejurări ce au făcut mai ușoară acțiunea de inducere sau menținere în eroare a victimei.

Prin “folosirea de nume sau calități mincinoase” se înțeleg procedeele folosite de făptuitor care au aptitudinea de a crește gradul de credibilitate al acțiunii infracționale. Ele au o anumită complexitate extrăgându-și forța nu din intensitatea sau abilitatea făptuitorului, ci din însăși natura lor.

Când mijlocul fraudulos folosit la comiterea infracțiunii constituie prin el însuși o infracțiune, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni între infracțiunea de înșelăciune și infracțiunea privind mijlocul fraudulos. Astfel, în situația comiterii infracțiunii prin fals sau uz de fals, acestea nu se absorb în conținutul înșelăciunii ci vor constitui o pluralitate de infracțiuni (concurs real), sau în cazul infracțiunii de uzurpare de calități oficiale prevăzută în art. 240 Cod penal; infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii prevăzută în art. 281 Cod penal.

Astfel, săvârșește infracțiune de înșelăciune prevăzută de art. 215 al. 2 Cod penal în concurs cu infracțiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 Cod penal, acela care realizează înșelăciunea prin folosirea unui înscris oficial ori semnătură privată cunoscând că acest înscris este falssau aceia care întocmesc acte fictive, pe care să le trimită părții vătămate în așa fel încât acestea să corespundă clauzelor cuprinse în contract și să încaseze suma contractuală pe nedrept.

De asemenea, practica judiciară a calificat înșelăciunea prin folosirea de calități mincinoase în curs cu infracțiunea de uzurpare de calități oficiale, fapta unei persoane, care dându-se drept ofițer de poliție a pătruns în domiciliul unei persoane, sub pretextul executării unei percheziții, și amenințând-o că îi va face dosar penal și o va trimite în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni, a determinat-o să-i remită unele bunuri.

Elementul material este însoțit, la unele infracțiuni, de una sau mai multe cerințe esențiale privind: fie mijloacele de realizare a acțiunii care constituie acest element, fie locul sau timpul realizării, fie natura sau anumite particularități ale obiectului material și altele toate de matură să imprime o notă specifică acțiunii sau inacțiunii care constitui elementul material.

În cazul variantei speciale prevăzută de art. 215 al. 3 Cod penal numită și înșelăciunea în convenții “ constituie înșelăciune și inducerea și menținerea în eroare a unei persoane”. Elementele constitutive ale infracțiunii în convenții sunt realizate ori de câte ori încheierea sau executarea unui contract s-a datorat inducerii ori menținerii în eroare a unei părți de către cealaltă parte, astfel încât fără acea eroare cel înșelat n-ar fi încheiat sau executat contractul. Astfel, pentru această variantă specială se prevede ca o primă cerință esențială condiția ca inducerea în eroare să se producă “cu prilejul încheierii sau executării unui contract”. Deși textul nu precizează caracterul contractului, se înțelege că el trebuie să privească avutul privat particular al celui indus în eroare, deci angajamente de ordin patrimonial asumate pentru trecut, prezent și viitor.

Prin expresia “cu prilejul încheierii” se înțelege intervalul care s-ar scurge de la începerea tratativelor și până la stabilirea acordului de voință; iar prin expresia “cu prilejul executării” se înțelege tot intervalul în care obligațiile contractuale se găsesc în faza de aducere la îndeplinire până la definitiva executare.

Comite infracțiunea de înșelăciune în convenții acele care cu prilejul plății prețului unor bunuri cumpărate de la un cetățean străin, remite acestuia un pachet în care în locul unei părți din suma datorată, introdusese simple foi de hârtie, de asemenea, cel care dându-se drept dentist sau tehnician dentar s-a angajat să facă unele lucrări pe care nu le-a mai efectuat, deși a încasat costul lor, constituie o infracțiune de înșelăciune în convenție faptul de a prezenta părții vătămate acte false din care să rezulte că inculpatul deține 300 tone de fier vechi, pentru a determina partea vătămată să încheie un contract pentru achiziționarea acestora și încasează costul celor 300 tone stabilite prin contract.

Nu va constitui infracțiune de înșelăciune o executare necorespunzătoare a unui contract, chiar dacă acesta produce o pagubă contractantului. În general, neîndeplinirea unor clauze contractuale poate constitui infracțiunea de înșelăciune numai dacă acestea au un rol esențial în încheierea sau executarea contractului (în sensul că în momentul fie al încheierii, fie al stabilirii modalității de executare, au avut un rol cauzal). Deci, nu există infracțiune dacă făptuitorul nu a întrebuințat mijloace frauduloase pentru a determina încheierea contractului, iar acesta nu a putut fi executat din motive independente de voința lui.

O a doua cerință esențială pentru latura obiectivă a acestei variante speciale este ca inducerea în eroare să se fi produs în așa fel încât fără acea eroare cel amăgit nu ar fi încheiat sau nu ar fi executat contractul în condițiile stipulate, adică amăgirea să fi fost hotărâtoare pentru persoana înșelată.

Dacă, fără inducerea în eroare, contractul tot ar fi fost încheiat sau executat, nu va exista infracțiunea de înșelăciune, chiar dacă una din părți a constatat ulterior că va avea de suferit prejudicii de pe urma acelui contract.

Pentru existența infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 al. 4 Cod penal, acțiunea făptuitorului trebuie să constea în emiterea unui cec asupra unei instituții de credit sau unei persoane știind că pentru valorificarea lui nu există provizia necesară, precum și din retragerea, după emitere, a proviziei, în total sau în parte, ori a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare.

Deoarece este vorba de noțiuni noi, neobișnuite în legislația penală, este necesară o lămurire prealabilă a conținutului termenilor folosiți în acest aliniat. Este vorba de termeni ca: cec, trăgător, tras, beneficiar și disponibil.

Cecul este un înscris prin care o persoană (numită trăgător sau emitent) dă ordin unei bănci (numită tras) să plătească o sumă de bani unei terțe persoane (numită beneficiar).

Deci, cecul pune în legătură în procesul formării sale, trei persoane: trăgătorul, trasul și beneficiarul.

Trasul este persoana care are mandat sau ordin de la o altă persoană, “trăgător”, să execute o obligație de plată a unei sume determinate în favoarea unei a treia persoane, “beneficiar”, la împlinirea scadenței și locul ce sunt menționate. Trasul este, prin urmare, debitorul unei persoane (trăgător) de la care poate primi ordin să achite datoria către o terță persoană, la un anumit termen când se va prezenta beneficiarul.

Trăgătorul în concret poate să ceară “trasului” (înainte de a se prezenta beneficiarul să încaseze suma la expirarea termenului prevăzut în cambie) să nu execute acest ordin spre a-l înșela pe beneficiar (creditor al trăgătorului).

Deci, acest instrument de plată, cecul, este creat de trăgător, care în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă acesteia (băncii) un ordin necondiționat să plătească la prezentare o sumă determinată, unei terțe persoane sau însuși trăgătorului emitent aflat în poziție de beneficiar

Pentru emiterea cecurilor, titularii acestora trebuie să dispună de conturi cu acoperire pe bază de depozit bancar sau pe bază de credit; de o valoare cel puțin egală cu valoarea celui tras.

Disponibilul este creat printr-un depozit bancar, din operațiuni de încasări sau prin acordarea unui credit bancar.

Latura obiectivă a acestei variante nou incriminată în atr. 215 (prin Legea 140/1996) constă în acțiunea făptuitorului care se realizează prin emiterea unui cec, respectiv prin predarea unui formular cec (eliberat de societatea bancară), către o instituție de credit sau unei persoane. Această acțiune trebuie să fie însoțită de inexistența proviziei sau retragerea acesteia , în total sau în parte, după emitere, ori de interzicerea trasului să plătească înainte de expirarea termenului de prezentare.

Prin “emiterea cecului” trebuie înțeles atât faptul de a completa cecul înmânarea lui beneficiarului, cât și înmânarea unui cec în alb (un instrument de plată care cuprinde numai semnătura trăgătorului, iar uneori și o parte din mențiunile cerute de legea cecului). Pentru a nu se ridica problema ca beneficiarul cecului în alb să-l completeze cu o sumă mai mare decât cea disponibilă în cont, de obicei se va adăuga clauza “înaintea plății posesorul va completa cecul fără a depăși…”.

Cecul nu poate fi confundat cu libretul C.E.C., deoarece acesta nu este apt prin el însuși să servească la efectuarea de plăți.

Emiterea unui cec este o operațiune complexă, alcătuită din două faze:

completarea (redactarea) cecului pe formular;

predarea cecului către beneficiar.

Cecul se consideră emis numai dacă ambele faze au fost efectuate.

Cu privire la încadrarea juridică a faptei care constă în emiterea unui bilet la ordin de către un comerciant fără ca acesta ca acesta să aibă disponibilul necesar în contul bancar, se fac în continuare câteva precizări.

Sediul legal al reglementării biletului la ordin se află în textele art. 104-107 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin.

Biletul la ordin în literatura de specialitate a fost definit ca fiind un înscris prin care o persoană denumită emitent sau subscriitor se obligă să plătească o sumă de bani la scadență unei alte persoane denumite beneficiar , sau la ordinul acesteia.

Pornind de la această definiție doctrinară se conturează ideea că raportul juridic implică existența doar a două părți: emitentul – care reprezintă debitorul unui raport juridic fundamental născut din încheierea unui anumit act juridic comercial, devenit acum debitor, și al raportului juridic originar apărut ca urmare a emiterii biletului la ordin -, și beneficiarul, – care este creditorul raportului juridic fundamental și-n același timp al celui originar.

Acest raport obligațional născut din emiterea biletului la ordin exclude calitatea de subiect avută de o terță persoană, denumită “tras”, căreia, într-un raport juridic cambial sau într-unul născut ca urmare a emiterii unui cec, să I se adreseze ordinul de plată al unei sume bănești la scadență și care ar putea fi reprezentată de o societate bancară (la fel ca în cazul cecului) sau de un comerciant (la fel ca în cazul cambiei).

Atâta vreme cât nu s-a indicat ca loc al plății banca unde-și are deschis cont emitentul, conduita beneficiarului biletului de ordin, în mod imperativ, poate să constea doar în a prezenta înscrisul constatator al raportului obligațional la sediul persoanei emitente în vederea efectuării plății la momentul scadenței.

Este greșită orientarea potrivit căreia fapta unui comerciant de a emite un bilet de ordin fără să aibă disponibilul necesar în contul bancar, s-ar circumscrie în mod automat sferei ilicitului penal, în ipoteza în care beneficiarul biletului de ordin se lovește de refuzul de plată al băncii prezentatoare.

Deci, simpla neonorare a plății pe bază de bilet de ordin, constituie o neexecutare a obligațiilor contractuale asumate, deci un litigiu comercial, atâta vreme cât nu s-a uzat de manopere dolosive la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (așa cum s-a arătat simpla afirmație mincinoasă – “am bani în cont” – în

Condițiile în care nu s-a uzat și de alte manopere dolosive – stări de fapt sau împrejurări care să o facă verosimilă, credibilă, nu constituie o inducere în eroare).

Practica organului de cercetare penală de începe urmărirea penală în acest caz pentru săvârșirea infracțiunii de “înșelăciune în convenții” prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. 2 și 3 din Codul penal este greșită întrucât nu se poate vorbi despre existența unor manopere dolosive față de creditorul obligației comerciale.

Astfel, contractul de vânzare comercială, de pildă, se încheie în momentul realizării acordului de voință, fiind și aici aplicabil principiul consensualismului instituit prin textul articolului 1295 din Codul penal civil, care guvernează încheierea actelor juridice civile.

În speță, numitul C.U.C. în calitate de administrator al unei societăți comerciale a cumpărat de furnizor o cantitate de 5040 sticle de ulei comestibil de floarea – soarelui în valoare de 300640 lei, livrată pe bază de factură fiscală. Acest a emis un bilet de ordin, spunându-i furnizorului că are bani în cont. Când furnizorul a introdus biletul la ordin de plată la bancă, acesta l-a refuzat pe baza lipsei totale de disponibil.

Sesizate, organele de cercetare și urmărire penală au început urmărirea penală față de acesta pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 al. 1,2,3 și 5 Cod penal, iar parchetul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului C.U.C. în temeiul art.10 al. 1, lit. b (fapta nu este prevăzută de legea penală) și a art. 11 pct. 1 lit. b, Cod procedură penală, deoarece fapta comisă de acesta constituie un delict comercial, ce atrage răspunderea pe cale civilă a celui în cauză.

2. Urmarea socialmente periculoasă

Urmarea sau rezultatul socialmente periculos este cea de a doua componentă a laturii obiective a infracțiunii. Nu există o infracțiune care să nu producă un rezultat, pentru că orice infracțiune aduce atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală și pentru că, orice asemenea atingere se caracterizează într-o anumită urmare care, tocmai datorită faptului că lovește într-o valoare pe care legea o apără, este socialmente periculoasă.

Pentru înregistrarea laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune trebuie că acțiunea de amăgire prin care s-a realizat elementul material să fi avut ca urmare imediată crearea unei situații de fapt contrarie celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârșit acțiunea de amăgire (de inducere în eroare). Deci, urmarea imediată constă în crearea unei situații care a produs o pagubă fie patrimoniului public, fie celui privat, deci în actul patrimoniului efectuat sau omis de cel indus în eroare, act care nu ar fi fost consimțit de el dacă ar fi cunoscut adevărul.

Prin pagubă se înțelege prejudiciul material efectiv și cert cauzat unei persoane fizice sau juridice private sau publice. Paguba efectiv produsă va avea un rol determinant în stabilirea pericolului social concret, cât și în privința încadrării juridice a faptei. Dacă prin acțiunea de introducere în eroare s-a produs o pagubă mai mare de 1000.000.000 lei sau o tulburare deosebit de gravă a activității unui organ de stat, unei instituții sau altei persoane juridice sau fizice, fapta va realiza conținutul agravant al înșelăciunii prevăzute în art. 215 al. 5 Cod penal.

Practica judiciară este constantă în a aprecia că despăgubirile datorate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, stabilite într-o sumă globală, trebuie să cuprindă atât pierderea suferită de partea vătămată, cât și beneficiul nerealizat. Dacă obiectul material al înșelăciunii îl constituie o sumă de bani, beneficiul ce urmează a fi achitat unității păgubite constă, în conformitate cu prevederile legii civile, în dobânda legală aferentă, plătibilă pe toată perioada de la săvârșirea infracțiunii și până la achitarea sumei datorate. Dacă obiectul material al infracțiunii îl constituie o sumă de bani încredințată cu titlu de avans spre decontare, inculpatul urmează să fie obligat atât la restituirea sumei nedecontate, cât și la plata majorărilor aferente pentru fiecare zi de întârziere.

În cazul în are inculpatul, folosindu-se de un buletin de identitate furat, a obținut de la o cooperativă – specializată însă în închirierea unor anumite categorii de bunuri – câteva asemenea – lucruri pe care și le-a însușit, inculpatul va și obligat să plătească unității păgubite nu numai valoarea bunurilor însușite, ci și chiria zilnică datorată pentru acele bunuri, calculată potrivit tarifelor existente. Tot pe linia evaluării corecte a pagubelor pricinuite prin infracțiune trebuie reținut că prejudiciul adus unității nu constă în valoarea avansurilor primite și decontate cu acte false, ci în folosul obținut de inculpat, reprezentat de diferența de preț realizată prin mijloace frauduloase.

Legătura de cauzalitate

Un asemenea raport există în conținutul oricărei infracțiuni, dar, cu toate acestea, problema stabilirii acestuia prezintă importanță practică. Numai în cazurile în care, pentru existența infracțiunii, este necesar ca prin acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să se producă un rezultat material, cerut expres de norma de incriminare. Dacă în cazul infracțiunilor formale, starea de pericol, fiind implicată de săvârșirea acțiunii sau inacțiunii, problema stabilizării legăturii de cazualitate nu se pune, în cazul infracțiunilor materiale (de rezultat) existența raportului de cazualitate între acțiune sau inacțiune și rezultatul socialmente periculos, este o condiție esențială a existenței laturii obiective a infracțiunii.

Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauza) și urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existența infracțiunii. Cu alte cuvinte, existența infracțiunii este condiționată de legătura de cazualitate dintre actul de conduită interzis și urmarea socialmente periculoasă prevăzută de lege.

Înșelăciunea fiind o infracțiune de rezultat, pentru existența laturii sale obiective trebuie să se constate existența unei legături de cauzalitate între acțiunea de amăgire și urmarea imediată (paguba produsă). Dacă situația patrimonial păgubitoare este produsă datorită altei cauze decât acțiunea de inducere în eroare, ea nu constituie urmarea imediată a acestei acțiuni, deoarece lipsește legătura de cazualitate.

Putem concluziona că între elementele componente ale laturii obiective există o legătură indisolubilă, o intercondiționare, lipsa uneia influențând existența celorlalte, și că realizarea ei la infracțiunea de înșelăciune are loc numai atunci când în situația faptică rezultă cumulativ toate aceste componente.

LATURA SUBIECTIVĂ

Potrivit dispozițiilor din art. 17 alin 1 Cod penal care definește conceptul de infracțiune, rezultă că în conținutul constitutiv al fiecărui tip particular de infracțiune, trebuie să coexiste, alături de latura obiectivă și o latură subiectivă, a cărei componentă esențială și indispensabilă este vinovăția. Deci, în conținutul constitutiv al fiecărei infracțiuni, la elementul obiectiv al faptei se alătură ca componentă esențială latura subiectivă.

Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului, sub raportul conștiinței și voinței sale, față de materialitatea faptei săvârșite, pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.

La majoritatea infracțiunilor elementul subiectiv are forma intenției, dar acesta poate avea și forma culpei, iar la infracțiunile care au variante agravante sau calificate, poate îmbrăca și forma preterintenției.

Atitudinea psihică cu care se săvârșește infracțiunea de înșelăciune

În privința formei de vinovăției, care prezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit o faptă, la infracțiunea de înșelăciune constă în intenția directă, deoarece escrocul își dă seama că acțiunea sa de inducere în eroare urmărește să provoace în mintea persoanei amăgite o falsă cunoaștere a realității și prevede că datorită acestei acțiuni cel în cauză va lua o poziție care va pricinui o pagubă. Textul de incriminare cere ca acțiunea ce formează elementul material, să fie însoțită de cerința esențială, potrivit căreia acesta să se realizeze, în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul, al unui folos material injust”. Prin acest scop urmărit de infractor se atribuie intenției caracterul calificat prin scop.

Prin “folos material” se înțelege orice profit, avantajos, care poate fi evaluat în bani și care atunci când este realizat duce la creșterea sau consolidarea patrimoniului. Folosul este injust atunci când cu privire la acesta nu există nici o îndreptățire.

Inducerea în eroare din culpă nu poate întregi latura subiectivă a infracțiunii de înșelăciune. Nu comite deci infracțiunea de înșelăciune, cel care, cu ocazia unor relații patrimoniale, a socotit în mod imprudent ca veridice afirmațiile pe care le făcea cu privire la existența sau inexistența unor bunuri.

Instanțele au stabilit că nu este realizat elementul subiectiv al infracțiunii de înșelăciune atunci când persoana se pretinde înșelată, a avut cunoștință de neconcordanța dintre relatările făptuitorului și realitate, așa încât nu se poate reține că datorită acestor relatări a fost indusă în eroare și a suferit un prejudiciu.

Conținutul infracțiunii de înșelăciune nu va fi realizat, sub aspectul laturii subiective, că profitul urmărit nu este de ordin material sau nu este injust.

Această condiție nu privește și varianta prevăzută de art. 215 al. 3; pentru existența laturii subiective, în acest caz, este suficient să se săvârșească o acțiune de inducere sau menținere în eroare cu ocazia încheierii sau executării unui contract și că fără acea acțiune de amăgire contractul ar putea fi încheiat sau socotit ca fiind executat.

În cazul art. 215 al. 4 Cod penal, forma de vinovăție este tot intenția directă, legiuitorul prevăzând expres ca emiterea să se facă ”știind că pentru valorificare nu există provizia sau acoperirea necesară”. Deci trăgătorul, cu știință, emite cecuri neacoperit, retrage acoperirea, sau oprește trasul să plătească înainte de expirarea termenului pentru plată.

În privința înșelăciunii în convenții, practica judiciară este constantă, în sensul că neîndeplinirea pur și simplu în termenul stipulat al obligațiilor stabilite printr-o convenție nu poate constitui înșelăciune, atâta timp cât nu se constantă existența unor manopere dolosive, întrebuințate fie cu prilejul încheierii contractului, fie pe parcursul executării lui.

Latura subiectivă a infracțiunii de înșelăciune fiind realizată prin intenție directă calificată prin scop, este indiferent ce gândește autorul cu privire la comportarea sa ulterioară producerii rezultatului, care coincide cu momentul consumării infracțiunii.

Existența mobilului și scopului în săvârșirea infracțiunii de înșelăciune

Orice acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală este precedată și determinată de un plus interior – constând într-o necesitate, dorință, emoție, sentiment etc. care a inspirat făptuitorului ideea de a o comite. Deci, pe lângă elementul subiectiv – vinovăția – în conținutul unor infracțiuni sunt prevăzute și anumite condiții, cerințe esențiale, care întregesc elementul subiectiv și pot privi mobilul sau scopul cu care se săvârșesc faptele.

Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment (dorință, tendință, pasiune) ce a condus la nașterea în mintea făptuitorului a ideii săvârșirii unei anumite fapte. În cele mai multe cazuri, mobilul nu constituie un element necesar pentru existența infracțiunii, cum este și cazul infracțiunii de înșelăciune, dar cunoașterea lui de către organele judiciare prezintă importanță pentru individualizarea pedepsei.

Scopul sau țelul urmărit prin săvârșirea faptei întregește elementul subiectiv al infracțiunii și presupune reprezentarea faptei, de către autor. La unele infracțiuni, scopul reprezintă o cerință esențială a laturii subiective.

Astfel, în cazul infracțiunii de înșelăciune, pentru realizarea laturii subiective este nevoie de intenția de a amăgi, de a induce în eroare, însoțită de o cerință esențială: acțiunea de amăgire să fie efectuată în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust. Din acest punct de vedere, înșelăciunea apare ca o infracțiune săvârșită cu intenție directă calificată prin scop (obținerea unui folos material injust). Pentru existența infracțiunii de înșelăciune în forma consumată nu este necesar ca scopul urmărit să fi fost realizat, este suficient că el a existat. Prin acest scop se atribuie intenției caracter calificat, o vinovăție calificată.

În cazul variante prevăzute în art. 215 al. 3 Cod penal, cerința cu privire la scop nu este necesară.

În cadrul acestei variante, latura subiectivă este realizată, fiind suficientă “știința că se săvârșește o acțiune de inducere sau menținere în eroare cu ocazia încheierii sau executării unui contract și că fără acea acțiune de amăgire contractul nu ar putea fi încheiat sau socotit ca fiind executat”.

CAPITOLUL III

FORME, MODALITĂȚI ȘI TRATAMENT SANCȚIONATOR AL INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE

Infracțiunea de înșelăciune se poate realiza printr-o activitate infracțională cu o desfășurare uneori mai simplă, alteori mai amplă, trecând prin faze succesive, realizate în mod variat. Această desfășurare face ca infracțiunea de înșelăciune să prezinte forme și modalități diferite care impun o diferențiere a sancțiunilor.

SECȚIUNEA I: FORMELE INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE

Acțiunea de inducere în eroare care constituie elementul material al infracțiunii de înșelăciune poate avea fie o desfășurare simplă, fie o desfășurare prin faze succesive. Formele variate ale infracțiunii diferă după stadiul în care se află pregătirea sau executarea elementului material al acțiunii de amăgire, acesta putându-se prezenta ca acte pregătitoare, tentativă, infracțiune consumată și uneori ca infracțiune epuizată.

Acte pregătitoare

Prin acte pregătitoare înțelegem acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a infracțiunii pe care subiectul a hotărât să o comită.

În principiu, orice infracțiune intenționată pentru a fi comisă în condiții optime, presupune o pregătire prealabilă care poate consta în diferite activități în funcție de natura și împrejurările în care se săvârșește infracțiunea.

Infracțiunea de înșelăciune poate avea, fie o desfășurare simplă, fie o desfășurare pe faze succesive. Formele variate ale infracțiunii diferă după stadiu în care se află pregătirea sau executarea elementului material al acțiunii de amăgire.

Actele pregătitoare deși posibile, nu sunt încă pedepsite de lege, ele trebuie avute în vedere însă la individualizarea pedepsei întrucât de multe ori sunt relevante cu privire la pericolul pe care îl prezintă făptuitorul. Când actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană, ajutând astfel pe autor la realizarea acțiunii de amăgire, ele devin acte de complicitate anterioară.

Acțiunea de inducere în eroare necesită de cele mai multe ori o atentă pregătire. În special, în cazul variantei speciale prevăzută de al. 3, tentativele în vederea încheierii unui contract, ca și operațiile prin care se ajunge la executarea contractului, oferă inevitabil prilej pentru pregătirea acțiunii de inducere în eroare.

Dar și chiar în cazul variantei simple (art. 215, al. 1) procurarea unor mijloace proprii pentru a înșela, crearea unor situații favorabile acțiunii de amăgire oferă un câmp larg pentru efectuarea de acte pregătitoare.

Tentativa

Tentativa fiind o formă atipică, imperfectă, a infracțiunii pe care subiectul activ și-a propus să o săvârșească, reprezintă ansamblul actelor de executare, efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare și momentul producerii rezultatului.

Tentativa, în cazul înșelăciunii, este pedepsită de lege, fiind incriminată în art. 222 Cod penal. Această formă imperfectă a infracțiunii există atunci când hotărârea de a săvârși acțiunea de amăgire cu scopul de a trage profit material a fost pusă în executare, dar executarea începută a fost întreruptă din cauze străine de voința făptuitorului sau a rămas fără rezultat, adică actele de executare nu au reușit să inducă în eroare sau să producă urmarea imediată și consecința ei păgubitoare. Iată un exemplu de tentativă de înșelăciune care a fost însă greu calificată ca tentativă de furt: inculpatul, cu intenția de a și-o însuși, a solicitat călătorilor aflați în compartimentul unui vagon o valiză aparținând unui călător ieșit din acel compartiment, lăsată în păstrarea lui, sub pretextul că a fost trimis de proprietar pentru a i-o aduce la vagonul restaurant. Cei solicitați nu i-au încredințat valiza.

Fapta nu constituie tentativă de furt deoarece în speță este vorba de o simplă încercare nereușită de luare, fără consimțământ, cărora inculpatul le-a spus că este trimis de proprietarul valizei, după ce, în prealabil, discutase cu acesta și aflase unde își lăsase valiza. Întrucât mijlocul folosit de inculpat, deși apt de a induce în eroare, nu poate constitui decât tentativă la infracțiunea de înșelăciune.

Pe lângă cele două modalități ale tentativei enunțate mai sus (perfectă și imperfectă) la infracțiunea de înșelăciune este posibilă și tentativa relativ improprie prevăzută de art.20 al. 2 Cod penal. Astfel s-a pus problema încadrării juridice a faptei unei persoane de a falsifica un buletin loto înscriind numerele câștigătoare și de a-l prezenta spre încasarea premiului. În mod constant, s-a hotărât că aceasta nu constituie o faptă imposibilă ci tentativă de înșelăciune.

Depunerea la agenția “loto” a unui loz falsificat, ulterior constatat nevalabil în cazul operației de omologare, constituie tentativă la înșelăciune. Nu pot fi cunoscute dispozițiile art. 20 al. 3 Cod penal de nepedepsire, deoarece neconsumarea infracțiunii nu s-a datorat modului în care a fost concepută executarea, ci s-a datorat defectuozității mijloacelor folosite.

Nu constituie tentativă la infracțiunea de înșelăciune fapta unei persoane de a prezenta drept câștigător un bilet “loto” ale cărui cifre au fost modificate în așa fel încât falsul apare evident, deoarece actul fiind alterat în așa mod, era absolut impropriu de a induce în eroare pe cei care aveau îndatorirea șă primescă și să valorifice valabilitatea biletului.

Întrucât, în lipsa producerii pagubei, forma tip a înșelăciunii prevăzută în al. 4 are un conținut și o structură asemănătoare cu cea prevăzută de art. 84 pct. 2 Legea nr. 59/1934, considerăm că, la aprecierea tentativei, elementul hotărâtor revine laturii subiective, adică scopului: dacă trăgătorul a urmărit obținerea unui folos material injust, suntem în prezența tentativei la înșelăciune prin emitere de cecuri, iar în lipsa acestuia, suntem în fața infracțiunii prevăzute de art. 84 pct. 2 Legea nr. 59/1934.

Înșelăciunea – fapt consumat

O infracțiune se consideră consumată în momentul în care actele de executare, fiind duse până la capăt, s-a produs rezultatul specific acestui tip particular de infracțiuni: momentul consumării coincide, deci, cu realizarea conținutului integral al infracțiunii.

La infracțiunea de înșelăciune urmarea tipică trebuie să se fi realizat împreună cu cerința sa esențială (pricinuirea pagubei). În acest sens, atât în teorie cât și în practică, s-a subliniat că infracțiunea de înșelăciune, nu se consumă când s-au desfășurat manoperele frauduloase, ci în momentul în care, în urma acestor manopere, se operează trecerea bunurilor din posesia părții vătămate, în posesia autorului infracțiunii.

La înșelăciunea în convenție, fapta se consumă când se săvârșește acțiunea de inducere în eroare sau menținerea în eroare, cu ocazia încheierii sau executării unui contract, eroare fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat sau executat convenția în condiții stipulate.

În practica judiciară s-a considerat că înșelăciunea în convenție se consumă întotdeauna la încheierea contractului. Prin urmare, din moment ce acțiunile făptuitorului trebuie să aibă drept rezultat pricinuirea unei pagube materiale, acesta este momentul când se consumă infracțiunea e înșelăciune.

Astfel, într-o speță a Curții Supreme de justiție, inculpata, gestionară la o unitate de profil alimentar, constatând că are o lipsă în gestiune, a falsificat o factură emisă pe seama unui spital, adăugând la mărfurile reale livrate și altele pe care nu le-a livrat, transformând suma de 600 lei, preț real datorat, în 6000 lei. Factura a fost emisă la 09.11.1989 și a fost achitată la 26.12.1989, rezultă că momentul consumării infracțiunii a avut loc la 26. 12.1989.

Înșelăciunea – fapt epuizat

În cazul anumitor categorii de infracțiuni este posibil ca după ce fapta s-a consumat, prin producerea rezultatului specific, acesta să se amplifice, fie în cadrul unui proces natural, fără nici o nouă intervenție a făptuitorului, fie datorită prelungirii acțiunii sau inacțiunii tipice și după atingerea momentului consumativ. Momentul în care amplificarea rezultatului încetează, este momentul epuizării, iar infracțiunile care au cunoscut o asemenea amplificare a rezultatului sunt fapte penale epuizate.

Acțiunea de amăgire poate îmbrăca uneori forma unei activități infracționale continuate, epuizarea infracțiunii de înșelăciune fiind posibilă, mai ales la varianta specială prevăzută în art. 215 al. 3 Cod penal când executarea contractului se face în mod eșalonat. În aceste cazuri, epuizarea are loc în momentul executării ultimului act din contract.

Sunt situații în practica juridică când elementul material al laturii obiective se prezintă sub forma unor acțiuni repetate de inducere în eroare, unele dintre ele comise în varianta simplă a infracțiunii de înșelăciune, iar altele în variantele calificate.

Plenul Tribunalului Suprem, pornind de la practica neunitară, a statuat că, în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârșirii infracțiunii, prin această expresie se înțelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii, și nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului. La încadrarea juridică a faptei se va avea în vedere rezultatul produs, în toate cazurile în care aceasta este condiționată de producerea rezultatului.

În cazul infracțiunilor continue, data săvârșirii este aceea a încetării acțiunii sau inacțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, aceasta data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni.

În cazul în care, acționând în baza aceleiași rezoluții, în săvârșirea unora dintre acțiunile de inducere în eroare, inculpatul, pentru a câștiga încrederea victimelor, și-a atribuit o calitate mincinoasă, există o singură infracțiune, continuată, de înșelăciune, prevăzută în art. 215 al. 2 Cod penal, chiar dacă unele dintre acțiunile dintre componente au fost comise în condițiile formei de bază, prevăzută în art. 215 al. 1 Cod penal.

Astfel, prin sentința penală nr. 1085/1983 a judecătoriei sect. 5, București, inculpatul B.P. a fost condamnat la către 2 ani închisoare pentru 54 infracțiuni de înșelăciune, prevăzute în art. 215 al. 1 Cod penal. Instanța a reținut în fapt, că în perioada aprilie 1981 – august 1982, inculpatul a indus în eroare numeroase persoane, făcându-le să creadă că le va executa lucrări dentare ori le va procura diverse medicamente și astfel a primit suma de 149762 lei.

Prin recursul declarat, procuratura sect. 5 București susține printre altele că în mod greșit instanța n-a făcut aplicarea art. 215 al.2 Cod penal, întrucât în săvârșirea unora dintre faptele de înșelăciune, inculpatul și-a atribuit calitatea mincinoasă de medic stomatolog.

Recursul este întemeiat, astfel că fapta a fost încadrată la art. 215 al. 2, fiind astfel o infracțiune continuată, momentul epuizării faptei este data comiterii ultimei acțiuni de inducere în eroare.

SECȚIUNEA II: MODALITĂȚILE INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE

O faptă care prezintă pericol social poate fi prevăzută numai în configurația ei tipică sau poate fi incriminată în mod diferențiat din prevederea a două sau mai multe variante (simple, agravante și calificate). Diferențieri se pot face însă nu numai cu ocazia incriminării faptelor (în abstract), ci și cu ocazia săvârșiri lor în concret. Aceste diferențieri rezultate din săvârșirea faptelor încriminate constituie modalități ale fiecărei infracțiuni. Unele dintre aceste modalități corespund variantelor din normele de incriminare și capătă din această cauză caracterul de modalități normative, alte modalități sunt însă determinate și particularizate de modul concret în care activitatea infracțională este comisă și de împrejurările care însoțesc fapta săvârșită; acestea constituie modalitățile faptice ale infracțiunii respective.

Modalități normative

Potrivit art. 215 Cod penal, infracțiunea de înșelăciune se prezintă sub următoarele modalități normative:

a) în varianta simplă (tip) – fapta este incriminată în modalitatea inducerii în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust ș dacă s-a pricinuit o pagubă (art. 215 al. 1);

b) în prima variantă specială – există modalitatea normativă ce presupune inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract; săvârșită în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate (art. 215 al. 3);

c) în a doua variantă specială – fapta este incriminată în modalitatea ce constă în emiterea unui cec fără acoperire, retragerea proviziei după emitere sau interzicerea trasului de a onora plata (art. 215 al. 4);

d) în prima variantă agravantă – există modalitatea normativă a prezentării de nume, calități mincinoase, ori alte mijloace frauduloase legate de săvârșirea oricăreia din modalitățile normative ale variantei tip sau variantelor speciale.

Trebuie să menționăm că mijloacele care sunt de natură să asigure mai ușor reușita acestei acțiuni de inducere în eroare, sunt socotite ca o agravantă legală a infracțiunii de înșelăciune prin dispoziția art. 215 al. 2.

Nu trebuie să se confunde folosirea de acte scrise mincinoase cu uzul de fals. Un act scris poate fi mincinos fără a constitui un fals: (de exemplu, un act prin care o persoană recunoaște că datorează celui care se servește de acest act o sumă importantă de bani, actul este mincinos pentru că pretinsa datorie nu există, iar semnătura de pe act este a unei persoane inexistente, și deci nu este un înscris fals; sau o telegramă prin care cel care o exhibă este anunțat că i s-a expediat o sumă de bani, act mincinos, fiindcă nu s-a expediat nimic, iar autorul telegramei este însuși făptuitorul, deci nu există un înscris fals).

În astfel de cazuri se aplică agravanta mijlocului fraudulos; nu există însă concurs de infracțiuni.

e) a doua variantă agravantă – respectiv ultima modalitate normativă, este cea prevăzută în art. 215 al. 5 și se realizează când înșelăciunea, în oricare din modalitățile normative enumerate mai sus a avut consecințe deosebit de grave.

Consecințele deosebit de grave la care se referă legea penală, au în vedere unul sau mai multe dintre criteriile enumerate în cuprinsul textului, între care, în primul rând, producerea unor pagube materiale mari. În cazul înșelăciunilor comise de mai mulți inculpați, pentru a stabili dacă este aplicabilă agravanta consecințelor deosebit de grave – organul de urmărire penală are datoria să analizeze fiecare infracțiune în parte și să facă o corectă încadrare juridică în raport cu pericolul social, raportându-se numai la cuantumul prejudiciului cauzat prin mai multe fapte determinate, săvârșite de mai mulți inculpați.

Modalități faptice

Infracțiunea de înșelăciune poate prezenta însă variate modalități faptice, cu privire fie la alte mijloace decât cele frauduloase, fie la împrejurările în care are loc acțiunea de amăgire. Și de aceste modalități trebuie să se țină seama la evaluarea gradului de pericol social pe care îl prezintă în concret faptele săvârșite.

În următoarele rânduri ne vom rezuma la a exemplifica unele modalități de săvârșire a infracțiunii:

a) înșelăciuni săvârșite prin promisiuni de a procura victimelor anumite bunuri mai greu de găsit în condițiile golurilor de aprovizionare din rețeaua comercială sau inexistente pe piața autohtonă.

Pe lingă faptul că victimele sunt atrase de perspectiva obținerii rapide a bunului dorit și investirea capitalului într-un lucru de valoare – indiferent de fluctuațiile monedei naționale în raport cu valutele liber convertibile – ele vizează și realizarea unor economii substanțiale, infractorii având “grijă” să le asigure că vor procura bunurile direct de la furnizor, deci fără a include în preț taxele de transport, adaosul comercial etc. Nu puține sunt cazurile când, pentru a întări convingerea victimelor, făptuitorii le prezintă unele documente fictive, cum ar fi: acte de proprietate, înștiințări de deplasări în străinătate, acte de vânzare-cumpărare, chiar mostre ale bunurilor pe care se angajează să se procure. După primirea contravalorii bunurilor promise – sau a unei părți din acestea – infractorii dispar.

b) înșelăciuni comise prin promisiunea efectuării anumitor servicii.

Gama serviciilor promise îmbracă cele mai diverse forme: încadrări în muncă, admitere în diferite unități de învățământ, repartizarea de locuințe din fondul de stat, stabilirea și schimbarea domiciliului în orașele mari, amânarea ori scutirea de efectuarea stagiului militar, ori, după caz, efectuarea acestuia în unitatea, arma și localitatea unde își are domiciliul solicitantul, obținerea de autorizații pentru desfășurarea unor activități în baza liberei inițiative, obținerea ori închirierea unor spații sau terenuri în vederea construirii unor obiective – inclusiv a obținerii materialelor de construcții necesare, obținerea de vize pentru plecarea în străinătate, obținerea permiselor de conducere auto ș.a. S-au întâlnit cazuri când infractorii au pretins și primit diverse sume de bani ori alte avantaje materiale promițând că vor interveni la organele de drept în scopul suspendării executării unor pedepse, obținerea grațierii unor pedepse, “rezolvării” unor dosare de urmărire penală aflate în lucru la organele de cercetare penală ale poliției etc. Și în aceste cazuri infractorii însoțesc realizarea serviciului promis de alte activități dolosive: atribuirea de nume, titluri și calități fictive (ingineri, medici, ofițeri de poliție, magistrați), procurarea de legitimații, adeverințe etc. pe care le modifică și le fac asemănătoare celor originale, afirmarea numelui persoanei pe lângă care, chipurile, ar avea trecere și se bucură de încredere.

Practica juridică a statuat înșelăciunea folosită prin folosire unui înscris oficial sau sub semnătură privată, cunoscând că acest înscris este fals, constituie atât infracțiunea de înșelăciune, în modalitatea agravantă, cât și infracțiunea de uz de fals. Autor al infracțiunii de înșelăciune poate fi numai persoana care, prezentând nemijlocit ca adevărate fapte mincinoase sau ca mincinoase fapte adevărate, induc în eroare o altă persoană, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust. Orice alte acțiuni prin care se contribuie la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, dar prin care nu se realizează nemijlocit însăși acțiunea de inducere în eroare prin prezentarea denaturată a realității, pot constitui acte de înlesnire ori de ajutorare în vederea comiterii acestei infracțiuni, deci acte de complicitate, și nu de coautorat.

Încheierea unui contract în vederea prezentării unui spectacol, care nu a mai fost prezentat, dar pentru care inculpatul a primit anticipat o sumă de bani, nu constituie o infracțiune de înșelăciune în convenții dacă inculpatul nu a acționat cu intenție frauduloasă – nu a întrebuințat mijloace frauduloase pentru a determina încheierea contractului, doar a acceptat propunerea celeilalte părți, iar, pe de altă parte nu a putut contacta pe unii actori vizați – fapta săvârșită având caracter civil. Este de remarcat că pentru existența infracțiunii de înșelăciune în varianta specială – înșelăciunea în convenții – se cere ca, fie la încheierea convenției, fie pe parcursul executării, inculpatul să fi întreprins acțiuni de inducere în eroare prin amăgire sau întrebuințare de mijloace frauduloase și numai în acest fel să fi determinat partenerul să încheie sau să execute convenția. Simpla neexecutare a unei obligații asumate în cadrul unei convenții civile nu are caracter penal, chiar dacă inculpatul s-a angajat că va executa obligația până la o anumită dată, știind că nu-și va putea respecta angajamentul, dar nu a uzat de mijloace amăgitoare pentru a convinge partea adversă că va executa convenția în termen.

Nu sunt întrunite elementele infracțiunii de trafic de influență, ci ale infracțiunii de înșelăciune, atunci când inculpatul pretinde o sumă de bani cu scopul de a interveni pe lângă organele de poliție sau procuratură pentru ca acestea să execute o hotărâre judecătorească nedefinitivă, în afară de faptul că o astfel de hotărâre nu este executorie, punerea în executare a hotărârilor judecătorești nu intră în atribuțiile organelor mai sus arătate.

c) înșelarea unor persoane cu prilejul efectuării de schimburi valutare, cunoscută în argoul infractorilor sub denumirea de “șmen” sau “țeapă”.

Pentru realizarea acțiunii de amăgire, făptuitorii pregătesc un teanc de hărți tăiate la mărimea bancnotelor de 5000 lei. Pentru a crea impresia că întreg teancul este format din bancnote, infractorii așează câteva bancnote deasupra și dedesubt. După acostarea persoanei dispusă să facă schimb valutar, cei în cauză tratează paritatea valutei în raport cu moneda națională, cad de acord asupra prețului – de regulă, mai mic decât cel oferit de casele de schimb valutar – și scot din buzunar un teanc de bancnote autentice, având grijă să plaseze sub acesta teancul dinainte pregătit – așa numitul “șmen”. Preocupați de menținerea în eroare a “clientului”, escrocii încep să numere cu voce tare bancnote autentice. La un moment dat, oprindu-se din numărătoare, cer persoanei să le înmâneze valuta, o introduce, în buzunar și, cu aerul cel mai firesc continuă numărătoarea. În momentul considerat de ei oportun, se opresc brusc, privesc într-o anumită direcție și – simulând panica – strigă celui cu care fac “tranzacția”: “Fugi!… Poliția!”. În momentul de derută creat, escrocii dispar, nu înainte de a-și dovedi “fair-play-ul”, respectiv de a plasa victimei teancul de hârtie.

Destul de frecvent, această faptă întrunește elementele constructive ale înșelăciunii în convenții. În acest sens s-a pronunțat și practica judiciară care a statuat că fapta unei persoane de a conveni cu un cetățean străin pentru a cumpăra de la acesta unele bunuri, cu plata prețului în lei și, după primirea bunurilor – valută sau obiecte – de a-i remite un pachet ce conținea în realitate doar 20.000 lei și simple foi de hârtie, constituie infracțiunea de înșelăciune în convenții. Argumentele aduse în sprijinul acestei soluții constau, pe de o parte, în aceea că în înțelesul legii, varianta specială a înșelăciunii există și în situația în care activitatea celui înșelat se situează în afara cadrului legal instituit – în cazul prezentat, schimbul valutar efectuat altfel decât prin unități specializate.

Pe de altă parte, nu are relevanță din punct de vedere al existenței infracțiunii nici faptul că suma de bani pe care cel înșelat trebuia să o primească, ar fi putut face ulterior obiectul confiscării, deoarece, din punct de vedere al relațiilor patrimoniale dintre părți, cetățeanul străin a fost păgubit cu valoarea bunurilor cumpărate de la el.

d) înșelăciuni săvârșite prin vânzarea unor articole de podoabă ori alte obiecte ca fiind confecționate din metale prețioase.

Această modalitate de comitere a înșelăciune este folosită, în special, de infractorii din rândul romilor. Având cunoștințe și deprinderi în confecționarea artizanală a unor obiecte de podoabă – verighete, cercei, lănțișoare, brățări – aceștia folosesc ca materie primă metalele comune – alamă, aramă, bronz. Pentru a induce în eroare pe viitorii amatori de a-și investi banii în astfel de obiecte, infractorii lustruiesc “bijuteriile” și imită marcajul Băncii Naționale ori a unor firme specializate, prezentându-le ca fiind din aur, argint sau platină. Cum prețul solicitat se situează sub cel oficial, făptuitorii reușesc, de multe ori, să-și vândă “marfa”, naivitatea cumpărătorilor de ocazie jucând rolul hotărâtor.

e) înșelăciuni săvârșite prin organizarea jocurilor de întrajutorare.

În ultimii ani au luat amploare înșelăciunile săvârșite prin organizarea așa ziselor jocuri de întrajutorare.

Organizarea unor asemenea jocuri, fără să aibă în obiectul autorizației asemenea activități, încasează de la participanți diverse sume în lei sau în valută, cu obligația achitării, după un timp, a unor câștiguri de 6-8 ori mai mult decât suma depusă.

După o perioadă de timp, în care onorează plata pentru unii participanți la joc, făptuitorii, fără să achite câștigurile promise sau să restituie sumele depuse de către participanți, dispar ori se declară în imposibilitatea onorării obligațiilor asumate, păgubind cu zeci sau sute de milioane de lei, credulii, participanți la joc.

f) înșelăciuni comise prin apelarea la farmece, descântece, vrăji ori la prezicerea viitorului.

Având în vedere că la orice joc de noroc atât câștigul cât și pierderea sunt aleatorii, infractorii folosesc fel de fel de mijloace, dovedindu-și “inventivitatea” în deposedarea victimelor de importante sume de bani ori obiecte de valoare. Fie că este vorba de însemnarea discretă a cărților de joc, de perforarea și injectarea cu pirită a zarurilor, escrocii lasă întotdeauna impresia că joacă “curat”, iar câștigul se datorează exclusiv șansei.

Cât privește ghicitul în cărți, cafea, cu ghiocul, efectuarea de farmece, vrăji ori alte practici oculte, prezicerea viitorului prin “cititul” în palmă, etc., victimele sunt recrutate mai ales din rândul persoanelor naive, cu un nivel scăzut de cultură generală și mari carențe în educație. Autorii înșelăciunii sunt, și în acest caz, persoane provenind din rândul etniei romilor. Și practica judiciară s-a pronunțat în sensul că fapta inculpatului de a fi indus în eroare o persoană bolnavă, afirmându-i că are legături cu cineva care o poate vindeca prin rugăciuni și vrăji, și de a fi obținut în felul acesta diferita sume de bani, în mai multe rânduri, sub pretextul că le trimite acele persoane, constituie infracțiunea de înșelăciune, săvârșită în modalitatea agravantă. Tot înșelăciune, dar săvârșită în modalitatea simplă constituie și fapta persoanei de a fi obținut bani și alte foloase materiale de la persoanele vătămate pentru a le vindeca copii – prin farmece și descântece – pretinzând că este autorizată să exercite această activitate.

Simpla afirmație făcută că poate vindeca prin farmece și descântece, având autorizație în acest sens nu constituie un “mijloc fraudulos” din acela la care se referă dispozițiile legii penale. De asemenea, constituie înșelăciune – în formă simplă – fapte unui medic, care, afirmând în mod mincinos că un medicament are însușiri miraculoase în vindecarea unei boli, vinde medicamentul la preț superior celui real și dobândește astfel un folos material injust.

Și înșelăciunea săvârșită în paguba unor regii autonome și societăți comerciale cunoaște o mare varietate de modalități faptice din care exemplificăm următoarele:

înșelăciunea săvârșită prin falsificarea libretelor de economii.

Pentru comiterea infracțiunii, făptuitorii recurg fie la falsificarea soldului existent pe libret, fie la trecerea fictivă de sume la rubrica “depuneri”, majorând în felul acesta soldul real. În primul caz, infractorii profită de neatenția funcționarilor de la ghișeele CEC și reușesc să intre în posesia unor sume de bani, cu mult peste soldul real.

A doua situați se întâlnește mai rar, ea presupunând pe lângă realizarea unor compoziții a cernelei apropiate ca nuanță cu cea folosită de unitățile de profil și confecționarea uneia sau mai multor ștampile care să le emite pe cele autentice.

b) înșelăciuni comise prin falsificarea lozurilor în plic și a biletelor din sistemele de joc loto-pronosport.

Se întâlnesc mai rar datorită măsurilor de prevenire luate de unitatea emitentă. Totuși, apare posibilă comiterea înșelăciunii în cazul lozurilor în plic, în această modalitate, infractorii procedând la răzuirea scrisului original și trecerea în locul acesteia a “câștigului” prin tipărire sau creionare.

Sumele menționate sunt mici, și nu depășesc plafonul celor care sunt plătite pe loc de către vânzării ambulanți, fără o verificare de specialitate. Trebuie reținut faptul că, în cazul biletelor loto, pentru existența infracțiunii este necesar ca falsificarea să fie făcută de asemenea manieră încât să poată produce consecințe juridice.

Astfel, fapta unei persoanei de a prezenta drept câștigător un bilet de loto ale cărui cifre au fost modificate în așa fel încât falsul apare evident, nu constituie tentativă la infracțiunea de înșelăciune, deoarece biletul, fiind alterat în asemenea mod, era absolut impropriu de a induce în eroare pe angajații ce aveau obligația șă primească și să verifice valabilitatea lui. Atunci când o persoană depune la o agenție “Loto” un bilet falsificat, ulterior constatat nevalabil în cadrul operație de omologare, fapta se constituie tentativă la infracțiunea de înșelăciune.

Nu pot fi invocate dispozițiile de nepedepsire – imposibilitatea de consumare a infracțiunii datorită modului cum a fost concepută executarea, deoarece neconsumarea infracțiunii nu s-a datorat modului în care a fost concepută executarea, ci defectuozității mijloacelor folosite.

înșelăciunea săvârșită prin folosirea actelor de studii sau de vechime în muncă.

În scopul realizării unor venituri ilicite, prin ocuparea unor funcții pentru care sunt necesare studii de specialitate, unele persoane recurg la prezentarea de diplome sau alte acte de studii false.

Falsificarea în totalitate a actelor de studii este mai dificil de realizat, o asemenea activitate necesitând cunoștințe și deprinderi deosebite, inclusiv în domeniul tipografic. De aceea, infractorii procedează, de regulă, la falsificarea parțială a diplomelor – obținute fie prin furt, fie prin alte mijloace – folosind diverse procedee, cum ar fi: radierea înscrisului inițial și înscrierea numelui și prenumelui infractorului, adăugirea unor litere sau grupuri de litere la numele ori prenumele titularului real, reproducerea formularului prin mijloace moderne de copiere, urmate de înscrierea în fals a datelor, imitarea semnăturilor și aplicarea ștampilei fie sustrasă, fie confecționată special în acest scop.

Deseori, se întâlnesc situații când anumite persoane folosesc acte de vechime false în scopul obținerii de pensii, măriri fictive a cuantumului acesteia, ori obținerea altor drepturi la care nu au dreptul potrivit prevederilor legale.

Pentru punerea în aplicare a rezoluției infracționale, infractorii folosesc formulare și ștampile ale unor unități publice care s-au desființat sau comasat, sustrag formularele în alb și ștampilele unor unități etc.

Nu trebuie omis faptul că unii infractori nu numai că falsifică și folosesc – pentru uz propriu – acte de studii sau de dovedire vechime în muncă, dar devin “furnizorii” unor astfel de documente pentru alte persoane interesate, evident, în schimbul unor sume de bani sau altor foloase materiale.

Persoana care nu are vechimea necesară în muncă pentru a obține pensie de serviciu, dar prin prezentarea unor acte false cu privire la timpul cât a fost încadrată în muncă obține pensie, comite infracțiunea de înșelăciune.

Fapta inculpatului de a obține încadrarea în muncă prin folosirea unor acte de studii false constituie înșelăciune și în situația în care munca prestată a fost corespunzătoare, dacă s-a cauzat o pagubă unității. Infracțiunea de înșelăciune săvârșită prin prezentarea de acte de studii false la încadrarea într-o funcție, prin declarații mincinoase în vederea încasării alocației de stat pentru copii, ori prin prezentarea de acte de vechime în muncă false în scopul obținerii pensiei sau a ajutorului social, urmate de încasarea periodică a unor sume de bani necuvenite este continuată.

d) înșelăciuni săvârșite cu ocazia încheierii și derulării contractelor economice ori îndeplinirii atributelor de serviciu de către angajații regiilor autonome și societăților comerciale.

Înșelăciunea în sectorul activităților economice îmbracă cele mai diverse forme și modalități, începând de la atestarea nereală a unor situații de fapt sau stări menite să inducă în eroare cealaltă parte contractantă, până la finalizarea obligațiilor contractuale asumate. Pe de altă parte, salariații unor societăți comerciale, în scopul obținerii de venituri ilicite păgubesc patrimoniul acestora prin atestarea nereală a unor împrejurări, stări de fapt etc.

În ultima perioadă se constată tendința unor agenți economici de a eluda prevederile legale privind impozitul pe profit și plata taxelor vamale pentru mărfurile importate, concretizată în comercializarea unor produse prin depășirea coeficientului de adaos comercial, și prezentarea unor documente ce însoțesc mărfurile importate în care sunt menționate prețuri mult mai mici decât cele practicate pe piața internă și internațională, în scopul micșorării taxelor vamale aferente.

Practica judiciară oferă numeroase exemple de modalități faptice de comitere a infracțiunii de înșelăciune. Astfel, în cazul în care, în urma inducerii în eroare de către infractor, o unitate a plătit unei alte unități economice o sumă de bani, din care ulterior infractorul a primit sub formă de retribuție sau alte drepturi bănești necuvenite, fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.Contractele încheiate de inculpați cu unitățile agricole sunt contracte de muncă pentru efectuarea unei anumite lucrări, iar nu contracte de antrepriză. Prin urmare, faptele acestora de a întocmi state de plată fictive și de a-și însuși sumele de bani înscrise în acte constituie infracțiunea de înșelăciune. Fapta contabilului unei întreprinderi, împuternicit cu ținerea evidenței vânzărilor realizate prin magazie, de a fi întocmit bonuri fictive cu prețuri de vânzare mai mari și de a fi încasat diferențele – personal sau prin alte persoane – de la casieria unității, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune și nu pe acelea ale infracțiunii de delapidare: inculpatul nu era gestionarul banilor pe care și-a însușit și nu avea vreo atribuție de administrare a acestor sume. Înșelăciunea, considerându-se consumată în momentul încheierii contractului – prin inducerea în eroare a unei părți de către cealaltă parte – rezultă că fapta de a fi încheiat cu o întreprindere de industrializare a unui contract de creștere și îngrășare de animale, fără a poseda animalele și de a fi încasat – pe baza acestui contract – o sumă de bani, cade sub incidența textului de lege ce incriminează înșelăciunea comisă în varianta specială, chiar dacă până la soluționarea cauzei termenului de predare a animalelor contractate nu expirase.

De asemenea, fapta reprezentantului unei organizații publice care contractează cu producătorii predarea de animale îngrășate, de a încheia contracte fictive cu diverse persoane cunoscute că nu posedă animale, constituie complicitate la infracțiunea de înșelăciune, comise de acestea, și nu de coautorat.

e) înșelăciuni comise prin decontarea fictivă a cheltuielilor ocazionate de deplasări în interesul serviciului ori alte activități.

Astfel, depunerea unei foi de parcurs primită în alb de inculpat și completată în fals de o altă persoană cu date fictive – ceea ce a determinat achitarea unei sume de bani nedatorate – este suficientă pentru a constitui elementul material al infracțiunii de înșelăciune, chiar dacă, odată cu foaia de parcurs nu s-a depus și documentația necesară pentru susținerea acesteia. Persoana încadrată în muncă, detașată cu serviciul în altă localitate și care, falsificând acte în care menționează în mod ireal că ar fi locuit la persoane particulare contra plată – deși în realitate locuise în dormitorul comun al întreprinderii la care fusese detașat, încasează de la unitatea sa anumite sume de bani, nu poate invoca – pentru a demonstra lipsa de prejudiciu pentru unitate – dispozițiile legale care acordă celor detașați dreptul de a primi sume pentru cazare, deoarece acest drept este prevăzut numai pentru cazurile în care unitatea nu poate asigura cazarea persoanelor detașate.

Dacă inculpatul a solicitat decontarea costului unor bilete de călătorie falsificate, însă costul acestora nu depășește valoarea celor pe care întreprinderea trebuie să le plătească pentru efectuarea deplasării, fapta sa nu întrunește elementele infracțiunii de înșelăciune, pentru că nu s-a produs nici o pagubă, ci numai elementele infracțiunii de fals și uz de fals.

Dacă inculpatul, în calitate de lucrător și având sarcina de a executa comenzi în cadrul unei unități prestatoare de servicii către populație, a primit sume de bani pentru procurarea materialelor necesare executării comenzilor, fapta sa de a fi prezentat documente de justificare fictive în ceea ce privește prețurile plătite și de a-și fi însușit diferențele nu constituie infracțiunea de delapidare, ci aceea de înșelăciune.

f) alte modalități faptice de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune.

Falsificarea documentelor ce atestă valoarea patrimoniului unităților

românești și a celor aparținând întreprinzătorilor străini, cu prilejul constituirii societăților mixte, concretizată subevaluarea cotei de participare a părții române și majorarea artificială – fără acoperire – a capitalului străin, având drept consecință trecerea în proprietatea “partenerului de afaceri” a unei părți considerabile din patrimoniu și obținerea unui coeficient de profit superior celui la care ar fi avut dreptul, în raport cu sumele investite.

Falsificarea actelor însoțitoare ale mărfurilor aduse din import, supuse

operațiunilor de vămuire. Cunoscând că taxele vamale se percep în raport cu valoarea acestora, făptuitorul – în înțelegere cu exportatorul – menționează un preț pe unitatea de produs cu mult inferior celui de achiziție și practicat pe piața internațională sau românească.

Astfel, făptuitorul obține de două ori foloase necuvenite prin manevrele frauduloase utilizate: o dată prin plata unor taxe vamale inferioare celor legal stabilite prin acte normative în vigoare, și a doua oară, prin plata unui impozit pe profit diminuat, acesta având ca bază de calcul tot valoarea de achiziție.

Atestarea prin acte justificative false, a expirării perioadei de folosință a unor piese, accesorii sau subansamble – îndeosebi cele auto – ori a ajungerii acestora la un grad de uzură ce pune în pericol siguranța în exploatare. Pe baza acestor acte, cei în cauză indică piese noi, pe care, ulterior, le valorifică personal sau prin intermediul unităților specializate.

Emiterea de cecuri asupra unor instituții de credit, cunoscând că pentru valorificarea lor nu există acoperirea necesară, precum și retragerea după emitere a proviziei.

SECȚIUNEA III: TRATAMENT SANCȚIONATOR

Pedeapsa formează, sub aspect instituțional, cea de-a treia instituție fundamentală a dreptului penal, alături de infracțiune și răspundere penală.

Din dispoziția privitoare la caracterul pedepsei, cuprinsă în art. 52 Cod penal, rezultă că pedeapsa este o măsură de constrângere și nu mijloc de reeducare al celui condamnat. Prin urmare, în dreptul nostru penal pedeapsa are un dublu caracter, unul coercitiv (măsură de constrângere) și altul corectiv (măsură de reeducare).

Din punct de vedere al scopului, pedeapsa fiind mijlocul prin care sunt sancționate încălcările legii penale, scopul ei trebuie să coincidă cu scopul acestei legi și anume: apărarea împotriva infracțiunilor (art. 1 Cod penal); potrivit acestei concepții, dispoziția al. 1 al art. 52 Cod penal prevede că scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Sistemul de sancționare al infracțiunii de înșelăciune este cel cuprins în art. 215 Cod penal pentru toate variantele infracțiunii.

Astfel, pentru varianta simplă (al.1), pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 12 luni.

În cazul primei variante agravante, când s-au folosit mijloace frauduloase, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani. Aceleași pedepse, după caz, sunt prevăzute și pentru variantele speciale prevăzute în art. 215 al. 3 și 4 Cod penal.

În situația variantei deosebit de grave prevăzută de art.215 al 5 Cod penal, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică obligatoriu când fapta a avut consecințe deosebit de grave, și facultativ în toate celelalte cazuri dacă pedeapsa închisorii concret stabilită de instanță este de 2 ani sau mai mare și sunt temeri ce justifică aplicarea acesteia.

Conform art. 222 Cod penal tentativa la infracțiunea de înșelăciune șe pedepsește și pentru aceasta se aplică regulile stabilite în art. 21 Cod penal.

În caz de participație, pentru aplicarea pedepsei se urmăresc regulile prevăzute în art. 23-31 Cod penal.

La individualizarea pedepselor se au în vedere dispozițiile generale cuprinse în capitolul V, titlul III din partea generală a Codului penal respectiv cele privitoare la starea recidivă (art.. 37-40 Cod penal), unitatea infracțiunii continuate și complexe (art. 41-42 Cod penal), dispozițiile privind limitele generale ale pedepselor (art. 53 Cod penal), precum și cele privind criteriile generale de individualizare a pedepselor și de reținere a circumstanțelor atenuate și agravante (art. 72-80 Cod penal).

În cazul existenței concursului de infracțiuni frecvent întâlnit la infracțiunea săvârșită prin mijloace frauduloase se aplică dispozițiile art. 33 lit. a și 34 lit. a Cod penal.

De asemenea, când procurorul sau instanța de judecată constă că înșelăciunea aduce atingere minime valorii apărate de lege, fiind lipsită în mod vădit de pericol social, vor putea aplica dispozițiile art. 181 Cod penal.

Se vor avea în vedere la stabilirea pedepsei dispozițiile din partea specială ori din legi penale speciale, precum și orientările Curții Supreme de Justiție în materie.

* * *

BIBLIOGRAFIE

LEGISLAȚIE ȘI DOCTRINĂ PENALĂ

1. Constituția României.

2 Codul penal al României.

Legea nr. 140/1996 privind modificarea și completarea Codului penal

– Ordonanța de urgență nr. 207/15 noiembrie 2000.

Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kaline, Ioan Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, C-tin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roșca – “Explicații teoretice ale Codului penal român” vol. III, partea specială, Ed. Academiei, București, 1971.

Ghe. Nistorescu, Vasile Dobrinoiu, Alexandru Boroi, Ilie Pascu, Ioana Molnar, Valerică Lazăr – “Drept penal – partea specială”, Ed. Europa Nova, București, 1998.

Octavian Loghin, Tudorel Toader – “Drept penal român – partea specială” , Casa de editură și presă “Șansa-SRL”, București, 1997.

Oliviu A. Stoica – “Drept penal – partea specială”. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976.

Ghe. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, Alex. Baroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr – “Drept penal – partea specială”, Ed. Europa Nova, București, 1997.

C-tin Mitrache – “Drept penal român – partea generală”, Casa de editură și presă “Șansa-SRL”, București, 1997.

C-tin Bulai – “Drept penal – partea generală”, vol.I, Casa de editură și presă “Șansa-SRL”, București, 1992.

A. Dincu – “Drept penal – partea generală”, Universitatea din București, Facultatea de drept 1975.

V. Dongoroz – “Drept penal”, București, 1939.

George Antoniu – “Vinovăția penală”, Ed. Tempus, București, 1996.

George Antoniu – “Tentativa”, Ed. Tempus București, 1996.

George Antoniu – “Raportul de cauzalitate în dreptul penal”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965.

V. Papadopol – “Codul penal comentat și adnotat”, partea specială, vol. III, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977.

Tr. Pop – “Codul penal Carol al II-lea”, partea specială, vol. III, adunat de G. Rătescu.

T.R. Popescu-Brăila – “Drept civil”, vol. I, Ed. Romcart S.A., București, 1993

I.P. Filipescu – “Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale”, Ed. Actomi, București, 1996.

Revista română de drept, nr. 1/1971.

Revista română de drept, nr. 7/1973.

Revista română de drept, nr. 8/1973.

Revista română de drept, nr. 6/1974.

Revista română de drept, nr. 5/1975.

Revista română de drept, nr. 5/1977.

Revista română de drept, nr. 3/1978.

Revista română de drept, nr. 8/1987.

Revista română de drept, nr. 9 /1999.

“Pro – lege”, nr. 3/1995.

“Norme – Cadru”, nr. 7/1994 al B.N.R..

I. Turcu – “Plata prin CEC” în Revista de drept comercial, nr. 7-8/1996.

Costel Bălălău – “Elemente constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 al. 4 Cod penal” în revista “Dreptul”, nr. 9/1997.

I. Dumitru – “Infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 al. 4 Cod penal” în revista “Dreptul”, nr. 1/1998.

A. Czika – “Structura și sfera de incidență a infracțiunii prin emitere de cecuri prevăzută de art. 215 al. 4 Cod penal” în revista “Dreptul”, nr. 2/1998.

PRACTICA JUDICIARĂ PENALĂ

George Antoniu, C. Bulai – “Practica judiciară penală”, vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1992.

Vasile Papadopol, Mihai Popovici – “Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975”, Ed, Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

Vasile Papadopol, M. Popovici – “Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

Vasile Papadopol, M. Popovici –“Repertoriu alfabetic de practicî judiciară în materie penală pe anii 1981-1985”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

“Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 1994”, Ed, “Poema”, Baia Mare, 1995.

Curtea Constituțională, dec. nr. 9/03.03.1993; dec. nr. 38/07.07.1993.

Curtea Supremă de justiție, secția penală, dec. nr. 1143/1992, 2/1993, 787/1994.

Plenul Tribunalului Suprem – Decizia de îndrumare, nr. 9/1971, 2/1972, 5/1972, 4/1974, 1/1987.

Tribunalul Județean Galați, dec. penală nr. 576/1969.

Tribunalul Județean Timiș, dec. penală nr. 571/1971.

Tribunalul Județean Dolj, dec. penală nr. 2325/2972.

Tribunalul Județean Hunedoara, dec. penală nr. 879/1976.

Tribunalul județean București, dec. penală nr. 527/1995.

Tribunalul Județean Mehedinți, sentința penală nr. 261/1999.

Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 1178/1969, 1943/1969, 1687/1969, 40/1970, 937/1970, 1340/1970, 1860/1970, 1937/1970, 2225/1970, 414071970, 4298/1970, 6703/1970, 4713/1971, 1250/1972, 2384/1974, 1552/1974, 1851/1975, 1874/1975, 292671975, 69/1976, 2408/1976, 22371977, 673/1977, 2068/1977, 1890/1972, 309/1979, 425/1980, 1410/1982.