Operele Sfantului Niceta de Remesiana

Operele Sfântului Niceta de Remesiana

Cuprins

Preliminarii

III. 1. Opere dogmatice

Libelli instructionis

Libellus primus

Libellus secundus

Libellus tertius

De ratione fidei

De Spiritus Sancti potentia

Libellus quatrus

Libellus quintus

De Symbolo

Libellus sextus

De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus

III. 2. Opere liturgice

De vigiliis servorum Dei

De psalmodiae bono

Te Deum laudamus

III. 3. Opere morale

Ad lapsam virginem libellus

Pseudo-Ambrozie, De lapsu virginis

Epistola din manuscrisul Corbeiense

Concluzii

Bibliografie

Cap. III. Operele Sfântului Niceta de Remesiana

Preliminarii

Scriitor proeminent, înzestrat cu acuratețea credinței și cu simțul responsabilității pastorale, Sfântul Niceta de Remesiana a marcat literatura creștină de la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea, desfășurând o intensă activitate pastoral-misionară între daco-romanii de la Sud de Dunăre atât prin predica orală, cât și prin valoroasele sale tratate teologice scrise în limba latină, câștigându-și astfel reputația de „Doctor Ecclesiae”.

Dacă viața sa ne este mai puțin cunoscută, opera sa, câtă s-a păstrat, ne oferă posibilitatea să-l cunoaștem din interior spre exterior: un bărbat venerabil, chemat de Dumnezeu la înalta demnitate de arhiereu, pentru a-I desăvârși opera de mântuire printre păgâni în lumina adevărului. În acest sens, opera sa este grăitoare, ea vorbește despre tainele sufletului său, despre dorința sa „ca toți să fie una” (In. 17, 21) în Iisus Hristos.

Episcopul Niceta se dovedește a fi un îndrăgostit de Dumnezeu și de oameni, un suflet grijuliu, pur și nobil, care a adăpat cu vinul înțelepciunii sale pe tot omul „atât liber cât și rob, bărbat sau femeie, bogat sau sărac, cetățean roman sau slugă”, ferindu-i prin învățătura sa de erorile păgânilor, a iudeilor, a arienilor și a macedonienilor. Iată și un text reprezentativ în acest sens:

„Dacă păgânii te îndeamnă să te închini iarăși la mai mulți tați, tu păstrează-ți fericita mărturisire, căci ai mărturisit pe Unul Dumnezeu –Tatăl; nici firea nu îngăduie ca un singur om să aibă mai mulți tați. Dacă iudeul te îndeamnă să crezi că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, să-ți fie ție ca un vrăjmaș de înfruntat, dacă ai o atât de bună cunoaștere a Scripturii, ori de ocolit, dacă-ți lipsește priceperea. La fel, dacă vreun eretic, în chip de creștin, ți-ar arăta pe Hristos ca pe o făptură sau ar vrea să te convingă că Duhul Sfânt este străin de slava Tatălui și a Fiului, să fie pentru tine ca un păgân și vameș, căci te împinge spre idolatrie, de vreme ce te îndeamnă să te închini la o făptură”.

Primul scriitor bisericesc, care a avut privilegiul de a-l cunoaște pe Sfântul Niceta de Remesiana în mod direct a fost Paulinus de Nola, de la care aflăm și despre erudiția acestui episcop. Cu siguranță că Paulinus a cunoscut opera Sfântului Niceta în timpul celor două vizite pe care acesta le-a făcut la Nola. Numai așa ne putem explica admirația pe care Paulinus o avea față de el, numindu-l „părinte” și „învățător” (Carmen XXVII, v. 553) al său, un om capabil să-i descifreze și lui tainele credinței. Paulinus îl descrie pe Niceta ca pe un savant, punându-se pe sine în postura unui novice dornic de inițiere:

„Primește-mă, la sânul tău

Cel părintesc, sfinte Niceta, să-mi reazem capul

De pieptul tău învățat și să-l așez pe inima ta bună,

Presară-ți sarea înțelepciunii asupra neștiinței mele

Scaldă-mi simțurile însetate din nesecatul tău izvor”.

Însă Paulinus de Nola nu menționează nicăieri despre operele acestui prelat, care, după cum vom vedea, au fost destul de apreciate la vremea lor și totodată recomandate atât clericilor, cât și credincioșilor, spre zidirea sufletească.

Mărturiile cele mai vechi despre operele sale teologice, precum și importanța pe care au avut-o în viața bisericească de atunci se datorează preotului Ghenadie de Marsilia și istoricului bisericesc Casiodor, doi scriitori bisericești de prestigiu, care consemnează în scrierile lor contribuția pe care Sfântul Niceta a avut-o alături de alți scriitori bisericești în elaborarea unor tratate teologice pentru apărarea Ortodoxiei și combaterea ereziilor ce amenințau atunci Biserica.

Ghenadie de Marsilia relatează următoarele:

„Niceta, Episcop al cetății Remesianei, a compus într-o limbă simplă și elegantă șase cărticele de învățătură pentru aspiranții la Botez. Între acestea, cea dintâi conține felul în care trebuie să se poarte aspiranții, care doresc să ajungă la harul Botezului. Cea de-a doua este despre rătăcirile păgânilor, în care se spune că aproape de vremea sa un oarecare cap de familie, Melodius, din pricina dărniciei, și un țăran, Gadarius, din pricina forței (vitejiei), au fost așezați în rândul zeilor de către păgâni. Cartea a treia tratează despre credința într-o singură maiestate, a patra este împotriva horoscopului, a cincea despre Simbol, a șasea despre jertfa mielului pascal. A compus și o cărticică adresată unei fecioare căzute, ca stimulent al corectării pentru toate cele aflate în cădere”.

Casiodor relatează următoarele:

„Dacă cineva dorește cu tot dinadinsul să afle pe scurt despre Tatăl și Fiul și Sfântul Duh și nu vrea să se ostenească cu o lectură lungă, citească cartea episcopului Niceta (-us) pe care a scris-o despre credință și, pătruns de limpezimea învățăturii cerești, va ajunge la contemplarea divină datorită scurtimii avantajoase… O, tărie neprețuită, prin care s-a deschis cerul Creatorului, a strălucit, deschisă pentru inimile credincioșilor, Sfânta Treime, iar păgânii, care luaseră în stăpânire o cinstire ce nu le aparținea, s-au retras opriți de adevăratul Stăpân”.

Pe lângă aceste opere atribuite Sfântului Niceta și a căror paternitate rămâne indiscutabilă, critica de specialitate de-a lungul istoriei a mai pus pe seama lui Niceta de Remesiana încă alte trei omilii: Despre feluritele numiri potrivite Domnului nostru Iisus Hristos, Despre privegherile robilor lui Dumnezeu, Despre folosul cântării și celebrul imn Te Deum laudamus, opere descoperite de diverși cercetători în diferite manuscrise din bibliotecile occidentale, dar care nu sunt menționate de Ghenadie și Casiodor.

După cum vom vedea, istoria a fost destul de nedreaptă cu opera Sfântului Niceta, multe din manuscrisele ce conțineau operele sale au fost distruse cel mai probabil în timpul năvălirilor barbare, iar puținele copii care s-au păstrat și care au fost răspândite în spațiul occidental, au fost puse pe seama altor părinți și scriitori bisericești precum: Niceta de Aquileia (454-485) sau Nicetius de Treves (527-566).

Teologul britanic A. E. Burn, interesat direct de recuperarea operei Sfântului Niceta de Remesiana, în cercetările pe care le-a făcut a constatat că multe din copiile cu operele Sfântului Niceta au supraviețuit până în secolul al X-lea, fiind răspândite până în Spania. Cercetând lucrarea lui G. Becker, Cathalogi Bibliothecarum antiqui, Bonn, 1885, pp. 67, 108, 160, autorul constată că o mare parte din lucrările lui Niceta sunt menționate în trei cataloage antice:

Catalogul Manuscriselor lui Bobbio (sec. X), la cota 233 menționează: Librum instructionis Nicetae episcopi I.

Catalogul Manuscriselor Mănăstirii Sfântul Nazarius din Lorsch (sec. X), la cota 370 menționează: Liber Niceti de Aequalitate, Dei Patris et Dei Filii lib. I, et eiusdem De Spiritu Sancto in uno codice.

Catalogul Bibliotecii Porhpuse (sec. XI), la cota T 11. XII menționează: Nicetae episcopi, De ratione fidei I. eiusdem De Spiritus Sancti potentia lib. I. eiusdem De diversis appellationibus Domino nostro Iesu Christo convenientibus.

Începând cu secolul al XVII-lea, opera Sfântului Niceta de Remesiana a fost reeditată însă sub nume diferite. Așa se face că în anul 1659 Luc dʹ Achery va publica De vigiliis servorum Dei și De psalmodiae bono, atribuindu-le episcopului Nicetius de Treves.

În secolul al XVIII-lea, prin osteneala cardinalului Ștefan Borgia, mai precis în anul 1799, se va edita tratatul Explanatio Symboli, scriere atribuită episcopului Niceta de Aquilea. În secolul al XIX-lea majoritatea tratatelor Sfântului Niceta au fost atribuite de către cardinalul A. Mai episcopilor Niceta de Aquilea și Nicetius de Treves, și mai apoi publicate tot sub aceste nume în Patrologia Latină a lui J. P. Migne, însoțite de ampla disertație a lui Petri Braidae.

În anii care au urmat, cercetările au fost reluate de către călugărul benedictin Dom G. Morin, care ajunge la concluzia că Sfântul Niceta de Remesiana este autorul direct al imnului Te Deum laudamus, imn atribuit pe nedrept Sfântului Ambrozie al Mediolanului sau Fericitului Augustin. Tot domnia sa va publica în anul 1897, în Revue Bénédictine, Epistula ad virginem lapsam și tratatul De Psalmodiae bone, opere a căror paternitate este conferită Sfântului Niceta de Remesiana.

La începutul secolului al XX-lea, respectiv în anul 1905, teologul britanic Andrew Ewbanc Burn, în urma cercetărilor făcute la bibliotecile din Franța, Italia și Austria a scos la lumină noi manuscrise ale operelor Sfântului Niceta, și după o analiză minuțioasă realizează prima ediție cu operele acestui sfânt, care până astăzi a rămas necontestată. În această nouă ediție, autorul conferă Sfântului Niceta, episcop de Remesiana, paternitatea asupra următoarelor lucrări: De diversis appellationibus, Libelli instructionis, De vigiliis, De psalmodiae bono și asupra imnului Te Deum laudamus, iar la Opera dubia include De ratione paschae și Ad lapsam virginem libellus. Trebuie să menționăm că la această ediție, autorul include în Introducere un studiu foarte amănuțit despre viața și activitatea episcopului Niceta de Remesiana.

În anii care au urmat, profesorul și istoricul bisericesc Cuthbert Hamilton Türner va publica între anii 1921-1923, sub numele Sfântului Niceta de Remesiana, două din omiliile sale: De vigiliis și De psalmodiae bono, aducând unele corecturi ediției publicate de Burn.

Datorită frumuseții conținutului, dar și a profundei sale teologii, în contemporaneitate opera Sfântului Niceta de Remesiana se bucură de o largă circulație în lumea internațională, fiind tradusă în limbile franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă și chiar în limba română, de către renumiți cercetători precum: Gerald G. Walsh, Klaus Gamber, Calogero Riggi, Carmelo Granado și Ovidiu Pop.

Tocmai pentru că a fost de origine daco-romană și pentru că a activat în spațiul sud-dunărean al strămoșilor noștri, teologia românească trebuie să recupereze, dar în același timp să promoveze opera acestui sfânt părinte ca pe o moștenire sacră. Citită în secolul XXI, opera Sfântului Niceta de Remesiana trebuie percepută ca un testament al cărui conținut îndeamnă Biserica Ortodoxă Română, și nu numai, la unitatea dogmatică și liturgică, precum și la trăirea unei vieți duhovnicești după preceptele evanghelice.

Într-o lume secularizată și secătuită de adevăr, în care credința a devenit un interes, și nu o realitate sacră, într-o lume în care au supraviețuit cu succes adepții lui Arie și ai lui Macedonie prin așa-zisele „Biserici apostolice”, care până astăzi Îi pun pe Fiul și pe Duhul Sfânt în rândul creaturilor, învățătura Sfântului Niceta este de actualitate și în același timp necesară Bisericii. Plecat dintre noi cu trupul, dar rămas între noi cu duhul, Sfântul Niceta ne-a lăsat moștenire sfântă: credința în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, mărturisită și reflectată în operele sale.

Privită în ansamblul ei, opera Sfântului Niceta prezintă particularități dogmatice, liturgice și morale. Din punct de vedere dogmatic, autorul s-a străduit să apere dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh în fața ereziilor lui Arie și Macedonie. Din punct de vedere liturgic, autorul prezintă viața liturgică sacramentală în desfășurare, tratând în două omilii despre problema celebrării privegherilor și a cântării psalmilor în Biserică. Din punct de vedere moral, autorul tratează într-o scrisoare adresată unei călugărițe deectată în operele sale.

Privită în ansamblul ei, opera Sfântului Niceta prezintă particularități dogmatice, liturgice și morale. Din punct de vedere dogmatic, autorul s-a străduit să apere dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh în fața ereziilor lui Arie și Macedonie. Din punct de vedere liturgic, autorul prezintă viața liturgică sacramentală în desfășurare, tratând în două omilii despre problema celebrării privegherilor și a cântării psalmilor în Biserică. Din punct de vedere moral, autorul tratează într-o scrisoare adresată unei călugărițe despre păcatul desfrânării de care aceasta se făcea vinovată, oferind prețioase informații despre taina pocăinței și aplicatibilitatea ei în viața duhovnicească. În concluzie, opera Sfântului Niceta de Remesiana se adresează atât catehumenilor, cât și credincioșilor.

III. 1. Opere dogmatice

În categoria scrierilor dogmatice ale Sfântului Niceta de Remesiana am include două lucrări importante, intitulate: Libelli instructionis și omilia De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, scrieri care în general tratează probleme legate de triadologie, hristologie, pneumatologie, mariologie, eclesiologie și eshatologie.

Libelli instructionis (Cărticele de învățătură):

Din întreg corpusul de scrieri nicetaniene, Libelli instructionis reprezintă cea mai importantă scriere a Sfântului Niceta, care i-a adus celebritate în lumea eclezială. Lucrarea este un catehism destinat candidaților la botez și prezintă metoda inițierii creștine a bisericii din Remesiana, aplicată catehumenilor în timpul păstoririi Sfântului Niceta. Această capodoperă a fost scrisă în limba latină și conține șase cărți, unele păstrate în întregime, iar altele doar fragmentar. Legat de timpul scrierii, teologul A. E. Burn datează această lucrare între anii 370-375, iar W. A. Patin consideră că a fost scrisă după anul 381.

În orice caz, scrierea este în strânsă legătură cu hotărârile dogmatice ale celor două Sinoade Ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381), deoarece întreaga învățătură dogmatică a Sfântului Niceta este în conformitate cu aceste hotărâri. În ceea ce privește scopul scrierii, autorul a urmărit combaterea ereziilor lui Arie și Macedonie, precum și dovedirea dumnezeirii Fiului și a Sfântului Duh.

Libellus primus s-a păstrat doar fragmentar și prezintă rămășițele unei splendide cateheze morale, pe care Sfântul Niceta a rostit-o catehumenilor.

Fragm. I: autorul îl invită pe catehumen la o călătorie de inițiere după regulile Sfintei Scripturi. Însă această inițiere presupune o renunțare totală la tot ce este rău. În acest demers, credința și faptele bune sunt esențiale. La capătul drumului, cel inițiat este înscris ca moștenitor al Împărăției cerurilor, prin administrarea Tainei Sfântului Botez.

Fragm. II este consacrat catehumenilor. Sfântul Niceta îl prezintă pe catehumen ca pe un oaspete și vecin al credincioșilor, dornic de a înțelege tainele lui Dumnezeu. Tocmai această dorință îi conferă dreptul de a fi numit credincios.

Fragm. VI face referire la ritualul exorcismelor, esențial în procesul de inițiere.

Libellus secundus păstreză doar două fragmente.

Fragm. IV conține câteva referiri la riturile prebaptismale. Exorcismele și lepădările de satana sunt rituri obligatorii. Totodată, catehumenul este îndemnat să rostească zilnic Simbolul de credință, Rugăciunea Domnească și să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, pentru a putea lupta împotriva asalturilor demonice.

Fragm. V redă definiția Simbolului de credință, care este „sfânta mărturisire”. Fiecare catehumen este dator să îl învețe și să îl păstreze în secret. În continuare autorul prezintă cele trei trepte ale instituției catehumenatului: „prima treaptă este a catehumenilor, a doua a aspiranților, a treia a celor botezați”.

Fragmentele păstrate în cele două cărți ale Catehismului Sfântului Niceta de Remesiana se regăsesc în diferite manuscrise ale bibliotecilor din Germania, Austria și Franța și au fost studiate de către teologul A. E. Burn, care ne-a făcut și o prezentare a lor. Considerăm că o menționare a lor în lucrarea de față este un lucru esențial și în același timp benefic pentru fiecare cercetător.

Manuscrise de la München (Germania): Codex Latinorum Monacensis 6325 (Fris. 125), sec. IX; Codex Latinorum Monacensis 6324 (Fris. 124), sec. X.

Manuscrise de la Viena (Austria): Codex Vindob 1370, sec. X.

Manuscrise de la Rouen (Franța): Codex Rotomag 469 A 214, sec. XI, XII .

Libellus tertius s-a păstrat în întregime și conține două tratate dogmatice ale Sfântului Niceta, intitulate De ratione fidei și De Spiritus Sancti potentia. Ambele tratate elucidează problema consubstanțialității Fiului și a Duhului Sfânt cu Tatăl, combătând ereziile lui Arie și Macedonie. Aceste două opuscule exprimă solidaritatea de credință a Sfântului Niceta cu părinții participanți la cele două Sinoade Ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381).

De ratione fidei (Despre rânduiala credinței) este un tratat de scurtă întindere, numărând doar 7 capitole, și se ocupă în general cu probleme legate de hristologie. Se păstrează în Codex Vaticanus 314, sec. XV și combate diferitele erezii hristologice care negau dumnezeirea Fiului și consubstanțialitatea Lui cu Tatăl.

Cap. 1-3 prezintă tensiunile provocate de arieni în legătură cu dumnezeirea Fiului și a raporturilor dintre Tatăl și Fiul. Tensiunile au fost generate de unele întrebări întortocheate ale arienilor : „Cât de mare e Tatăl? Cum este Fiul? Ce fel este Duhul Sfânt?”. Se prezintă doctrinele eronate ale lui Sabellius, Photinus, precum și doctrina lui Arie. În mod special, Sfântul Niceta insistă mai mult asupra ereziei lui Arie.

Cap. 4-7 prezintă argumentele scripturistice pe care Sfântul Niceta le aduce pentru respingerea arianismului, dovedind că Fiul este deoființă cu Tatăl, deci Dumnezeu adevărat și Om adevărat, având fire dumnezeiască și fire omenească.

De Spiritus Sancti potentia (Despre puterea Sfântului Duh) este cel de-al doilea tratat al Sfântul Niceta, scris cu scopul de a apăra dumnezeirea Sfântului Duh, contestată de către ereticul Macedonie și adepții lui. Tratatul se păstrează în Codex Coloniensis XXXII (Darmstad. 2029), sec. IX și Codex Vaticanus 314, sec. XV și conține 22 de capitole. Autorul se vede nevoit să răspundă unor provocări ale macedonienilor, care au provocat mari dezbinări în rândul credincioșilor, prin întrebări de genul: „Ce fel este Sfântul Duh, cât de mare este, născut este ori făcut?”.

Cap. 1-2 se ocupă cu expunerea doctrinei macedonienilor și prezintă tulburările făcute de aceștia în rândul credincioșilor.

Cap. 3-18 prezintă efortul depus de Sfântul Niceta pentru combaterea ereziei pnevmatomahilor. Sunt oferite numeroase argumente scripturistice atât din Vechiul Testament, cât și din Noul Testament, prin care autorul dovedește că Sfântul Duh este persoană proprie și adevărată, El nu este născut și nici făcut, ci purcede de la Tatăl. Duhul Sfânt pe toate le lucrează, pe toate le sfințește, pe toate le curăță, de aceea El trebuie adorat împreună cu Tatăl și cu Fiul.

Cap. 19-22 sunt consacrate concluziilor. Autorul îndeamnă pe toți credincioșii să cinstească deopotrivă pe Tatăl, pe Fiu și pe Sfântul Duh cu aceeași cinstire: „Mă voi închina așadar Tatălui, mă voi închina Fiului, mă voi închina Sfântului Duh, cu una și aceeași cinstire”.

Critica de specialitate consideră că acest tratat a fost scris înainte de anul 381, sau chiar în acel an, când la Constantinopol se pregătea al doilea Sinod Ecumenic în care tezele lui Macedonie aveau să fie combătute. În acest context trebuie să remarcăm că, alături de Sfântul Vasile cel Mare, Didim cel Orb și Ambrozie al Mediolanului, Sfântul Niceta de Remesiana se numără printre primii scriitori bisericești care au alcătuit tratate telogice cu un amplu caracter apologetic, cu privire la persoana și dumnezeirea Sfântului Duh.

Libellus quartus s-a pierdut în întregime, iar de la Ghenadie de Marsilia cunoaștem doar titlul acestei cărți numită Adversus genethliologiam (Împotriva horoscopului) . Este regretabil faptul că această carte s-a pierdut, însă titlul ei este o mărturie concretă a reminiscențelor păgâne din acel timp. Totuși, într-un fragment (III) ce aparține Cărții a V-a și care tratează despre Simbolul de credință, Sfântul Niceta le amintește catehumenilor despre făgăduințele făcute în fața lui Hristos la Botez. Făgăduințele constau în lepădarea de satana și de toate lucrările lui: „închinarea la idoli, oracolele și prevestirile, alaiurile și spectacolele, furturile și înșelăciunile, omuciderile și preacurviile”, precum și alte practici păgâne. Considerăm că despre toate acestea Sfântul Niceta a tratat în Cartea a IV-a.

Valoarea acestei cărți, chiar dacă s-a pierdut, o putem sesiza și astăzi, când multe din superstițiile păgâne au supraviețuit și se practică în continuare prin cărțile de tarot, horoscop, ghicitul în cafea sau alte practici păgâne ce stau în strânsă legătură cu cultul morților și care denaturează dreapta credință.

Libellus quintus s-a păstrat în întregime și conține tratatul De Symbolo (Despre Simbolul de credință), alături de Fragm. III și VII, pe care majoritatea editorilor le consideră ca făcând parte din tratat. Această scriere conține 14 capitole și este cea mai veche tâlcuire a Simbolului de credință baptismal al Bisericii din Remesiana.

Cercetătorii consideră că Sfântul Niceta a scris acest tratat în jurul anului 375, sau după anul 381. În prezent, tratatul se regăsește într-un număr mare de manuscrise din secolele XI și XV, catalogate de către teologul A. E. Burn astfel:

Codex Chisiansus și British Museum Royal 7c. II, sec. XI.

Codex Chisiansus A VI. 184, sec. XIV.

Codex Sancti Floriani 48, sec. XI.

Codex Cotuicensis 97, sec XII.

Codex Sanctae Crucis 122, sec. XII.

Codex Cremifanensis 313, sec XII.

Codex Monacensis lat., sec. XV.

Codex Vindobonensis 768, sec. XII.

Multă vreme s-a crezut că această scriere ar aparține lui Origen(nota), sau chiar lui Niceta de Aquileea, însă potrivit stadiului actual al cercetărilor, ea este atribuită de către majoritatea editorilor Sfântului Niceta, episcop de Remesiana. S-a constatat că în mare parte acest tratat a fost inspirat din catehezele baptismale ale Sfântului Chiril, Patriarhul Ierusalimului, pe care Sfântul Niceta le-a cunoscut, însă acest lucru nu exclude originalitatea autorului nostru și totodată amprenta stilului sau.

Cap. 1 este o scurtă introducere prin care Sfântul Niceta le amintește catehumenilor de ritualul lepădărilor de satana și de toate lucrările lui. După aceste lepădări, catehumenul era chemat la unirea cu Hristos și mărturisirea Simbolului de credință.

Cap. 2-7 prezintă învățătura de credință referitoare la persoanele trinitare. Sunt explicate pe rând articolele din Simbolul de credință care fac referire la Dumnezeu Tatăl, la Dumnezeu Fiul și la Dumnezeu Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatăl este atotputernic, este nenăscut și nevăzut, este neschimbător, bun și drept, făcător al cerului și al pământului. El L-a născut pe Fiul din veșnicie, mai înainte de toți vecii, având calitatea de Tată, căci nu poate exista tată fără fiu. Dumnezeu Fiul este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, născut din veci din Tatăl ca Dumnezeu, iar ca om S-a născut de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, fără apropierea vreunui bărbat.

Sfântul Niceta insistă asupra întrupării reale a lui Hristos, având fire omenească și fire dumnezeiască. A fost Om adevărat, dar în același timp era și Dumnezeu adevărat. Acesta, în zilele lui Ponțiu Pilat a pătimit, a fost răstignit, a murit și a înviat a treia zi din morți. S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va să vină să judece viii și morții. Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, este unul singur, dar felurit în puteri și în lucrări și purcede de la Tatăl, pe toate sfințind și pe toate cercetând.

Cap. 8-9 sunt consacrate concluziilor. Candidații la botez sunt îndemnați să păstreze regula credinței, mărturisind cu tărie credința „într-unul Dumnezeu-Tatăl Atotputernic și în Fiul Lui Iisus Hristos, Domnul nostru, și în Duhul Sfânt”, cerându-le în același timp să se ferească de învățăturile păgânilor, ale iudeilor și ale celorlalți eretici, care Îi pun pe Fiul și pe Sfântul Duh în rândul creaturilor și care propovăduiesc o altfel de învățătură străină de tradiția apostolică.

Cap. 10 este consacrat eclesiologiei. Autorul expune învățătura de credință referitoare la „Sfânta Biserică Universală”. În viziunea episcopului Niceta, Biserica este una singură și include în trupul ei pe toți drepții, care au fost și care vor fi, inclusiv pe îngeri. Numai în această Biserică se poate dobândi „comuniunea sfinților”. În continuare, autorul recomandă credința în „iertarea păcatelor”, în „învierea trupului” și în „viața veșnică”.

Cap. 11-12 fac referire la învierea trupului. Sunt oferite argumente scripturistice care să întărească această credință. Condiția bobului de grâu care este îngropat, putrezește, și apoi încolțește este și condiția trupului omenesc. Sufletul rămâne nemuritor, pe când trupul moare și putrezește, dar la cea de-a doua venire a Domnului el va învia și, împreună cu sufletul, vor primi fie osândă, fie viață veșnică, în funcție de faptele bune sau faptele rele.

Cu cap. 13-14 Sfântul Niceta își încheie tâlcuirea la Simbolul de credință, îndemnând pe toți catehumenii să-l păstreze cu sfințenie, deoarece cuprinde toate tainele credinței adunate din Sfintele Scripturi. De asemenea, este recomandat a fi rostit ori de câte ori diavolul îi va îndepărta prin păcat de la fața lui Dumnezeu, fie prin lăcomie, fie prin mânie sau prin alte păcate. Cuvintele: „M-am lepădat și mă lepăd de tine, ca și de îngerii tăi și de lucrările tale, căci am crezut în Dumnezeul viu și Fiul Lui, cu al Cărui Duh însemnat, am învățat să nu mă mai tem nici de moarte”, reflectă convingerea și încrederea pe care catehumenii le-au dobândit în urma inițierii în tainele credinței.

Fragm. III și VII, considerate de editori ca făcând parte din acest tratat, păstrează câteva referiri la învierea trupului și la ritul lepădărilor de satana. În ultima parte a Fragm. III, Sfântul Niceta face un aspru rechizitoriu la adresa credincioșilor, care, dintr-o slavă deșartă, purtau o vestimentație pompoasă, părând ridicoli.

Libellus sextus nu se mai păstrează. Din mărturiile preotului Ghenadie de Marsilia cunoaștem doar titlul De agni Paschalis victima (Despre jertfa Mielului pascal); cel mai probabil, episcopul Niceta a continuat aici șirul catehezelor mistagogice la care participau catehumenii imediat după botez, în Săptămâna Luminată. În urma faptului că Ghenadie de Marsilia menționează această scriere între operele Sfântului Niceta, critica de specialitate a propus identificarea ei cu două opuscule puse pe seama lui Pseudo Atanasie, De ratione Paschae și pe seama lui Martin de Bracara, De Pasca, însă majoritatea editorilor includ aceste scrieri la Opera dubia a Sfântului Niceta, poziție pe o împărtășim și noi.

Scrierea Libelli instructionis a episcopului Niceta de Remesiana este unul din cele mai vechi documente care face referire la creștinismul daco-roman de la Sud de Dunăre. Prin cuvinte simple, autorul reușește să expună învățătura de credință și să explice foarte profund și convingător tainele inițierii creștine pentru candidații la botez (catehumeni). Prin această capodoperă insuflată de Duhul Sfânt, episcopul Niceta, ca urmaș al Sfinților Apostoli, răspunde prompt la porunca Mântuitorului: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20). Și roadele nu au întârziat să apară.

Despre intensa sa activitate catehetică și despre cum a reușit acest episcop să continue opera de convertire la creștinism a neamurilor barbare de la Sud de Dunăre, ne relatează atât de frumos, prietenul său, episcopul Paulinus de Nola:

„Slavă, o, Niceta, bun slujitor al lui Hristos

Care ți-a dăruit harul să preschimbi

Pietre în astre și să înalți, din stâncă vie,

Temple sfințite”. (Carmen, XVII, v. 237-240).

„Prin tine, într-un ținut tăcut al lumii,

Barbarii învață să cânte, cu inimă

Romană, pe Hristos și să trăiască puri

În pacea blândă”. (Carmen, XVII, v. 261-264).

De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus

(Despre feluritele numiri potrivite Domnului nostru Iisus Hristos)

Este o omilie de scurtă întindere, cu caracter dogmatic, pe care critica de specialitate a pus-o pe seama Sfântului Niceta de Remesiana. A fost descoperită în marea Bibliotecă a Vaticanului și se păstrează în două manuscrise: Codex Vaticanus Latinorum 314, sec. XV și Codex Vaticanus Latinorum 325, sec. XI, acesta din urmă sub numele Fericitului Augustin. Părintele Profesor Ioan G. Coman consideră că conținutul, stilul și vocabularul îi aparțin Sfântului Niceta. În decursul anilor, această omilie a fost atribuită Sfântului Niceta de Remesiana și a fost publicată în numeroase ediții. Majoritatea cercetătorilor consideră că Sfântul Niceta a redactat-o în tinerețe, respectiv după anul 366, însă pentru datarea ei în timp este necesară o analiză mai minuțioasă.

În ce ne privește, credem că această omilie este în strânsă legătură cu tulburările provocate de arieni și semiarieni, în provinciile Illyricului, după Sinodul I Ecumenic (325). Exilarea lui Arie de către împăratul Constantin cel Mare în provincia Singidunum nu a fost o soluție favorabilă pentru Biserică, deoarece el avea să-și răspândească pe mai departe tezele sale, câstigându-și noi adepți în persoana lui Ursacius de Singidunum, Valens de Mursia, Germinius de Sirmium, Palladiu de Ratiaria, Secundian de Singidunum, acestora alăturându-se și episcopul Auxențiu al Milanului. Toți acești episcopi se învecinau geografic cu provincia Remesiana, unde era scaunul episcopal al Sfântului Niceta, și susțineau cu înflăcărare arianismul, provocând mari tulburări în rândurile credincioșilor. Teologia lor punea în umbră însăși persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, precum și opera Sa de răscumpărare.

Acesta trebuie să fie contextul în care sfântul Niceta rostește omilia De diversis appellationibus D. N. Iesu Christo convenientibus, o predică ce trebuia să răspundă întrebărilor întortocheate ale arienilor, care nu încetau să se întrebe: „Cât de mare este Tatăl? Cum este Fiul? Ce fel este Duhul Sfânt?”. În conformitate cu cele amintite mai sus, considerăm că Sfântul Niceta a redactat această omilie între anii 366 și 378 când, odată cu Sinodul ținut la Sirmium (378), arianismul avea să dispară pentru totdeauna din provinciile Illyricului. Sfântul Niceta de Remesiana a avut un rol hotărâtor în această privință.

Exeget erudit și apărător al teologiei niceene, Sfântul Niceta culege din Sfintele Scripturi 24 de numiri potrivite Domnului nostru Iisus Hristos, care, după cum vom vedea, sunt în strânsă legătură cu lucrarea Sa mântuitoare:

„E numit Cuvântul, e numit Înțelepciunea, Lumina, Puterea, Dreapta, Brațul, Îngerul, e numit Omul; Se numește Mielul, Oaia, Preotul, Calea, Adevărul, Viața; e numit Vița, Dreptatea, Mântuirea; Se numește Pâinea, Piatra, Tămăduitorul, Izvorul apei vii, Pacea, Judecătorul, Poarta. Se numește toate acestea; deși este unul și același Dumnezeu al nostru, Fiul lui Dumnezeu, ca să se cunoască rânduiala puterii și lucrării Sale”.

Această omilie nu prezintă un caracter polemic, ci unul moralizator, autorul urmărind zidirea sufletească a credincioșilor săi. Potrivit structurii, omilia este concepută în trei părți, după cum urmează: în prima parte sunt expuse cele 24 de numiri culese din Sfânta Scriptură; în partea a doua sunt evidențiate sensurile acestor numiri, iar în partea a treia cele 24 de numiri își găsesc aplicabilitatea în viața duhovnicească a credincioșilor. Pentru a înțelege metoda, dar și profunzimea acestei omilii, oferim un singur exemplu:

„Viața se numește, fiindcă nimicește moartea / De moarte defel să nu te temi, căci Hristos e Viața credincioșilor”.

III. 2. Opere liturgice

Între operele cu caracter liturgic, atribuite de către critica de specialitate Sfântului Niceta de Remesiana, se numără două omilii: De vigiliis servorum Dei și De psalmodiae bono, precum și celebrul imn Te Deum laudamus. Datorită faptului că Ghenadie de Marsilia și Casiodor nu atribuie aceste lucrări Sfântului Niceta de Remesiana și nici măcar nu le menționează, cercetătorii mai vechi (Luc dʹ Achery și J. P. Migne) au atribuit cele două omilii lui Nicetius de Treves (sec. VI), iar imnul Te Deum laudamus a fost pus pe seama lui Ambrozie al Mediolanului, ori a Fericitului Augustin, sau pe seama lui Ilarie de Pictavium.

După numeroasele cercetări efectuate de învățații Labbe, Sirmond, Holstenius, Burn, Türner și G. Morin, s-a ajuns la concluzia că cele două omilii îl au drept autor pe Sfântul Niceta de Remesiana și totodată s-a stabilit de către călugărul benedictin Dom Germain Morin că imnul Te Deum laudamus aparține tot episcopului daco-roman. În stadiul actual al cercetărilor, cele două omilii, precum și imnul Te Deum laudamus, au fost publicate în cele mai recente ediții sub numele lui Niceta de Remesiana.

În cele ce urmează ne vom ocupa de primele două omilii, considerate de toți cercetătorii adevărate tratate de teologie liturgică. Ambele predici au fost rostite în biserica din Remesiana, însă nu se poate afirma cu exactitate timpul compunerii lor.

De vigiliis servorum Dei (Despre privegherile robilor lui Dumnezeu)

Omilia De vigilis servorum Dei a fost rostită de Sfântul Niceta în biserica din Remesiana. La prima vedere, această predică are un profund caracter liturgic și moral. În numai 9 capitole autorul vorbește auditorilor despre această nouă formă de manifestare, care purta denumirea de „sanctis vigiliis”, celebrate în zilele de sâmbătă spre duminică, noaptea. Se poate constata că atât stilul, cât și vocabularul, aparțin Sfântului Niceta.

Cel mai probabil, această omilie a fost alcătuită către sfârșitul secolului al IV-lea, când această practică liturgică a fost introdusă în Biserică atât în răsărtit, cât și în apus în mod oficial. Prezenta omilie nu este altceva decât un document important, care atestă această tradiție liturgică a serviciului divin nocturn, numit „priveghere”, încă din primele veacuri creștine.

Omilia se regăsește în diverse manuscrise, catalogate de către specialistul A. E. Burn astfel:

Codex Cantabrig. Dd. VII. 2, sec. XV.

Codex Vaticanus Palatinus 210, sec. VII.

Codex Parisinus B. N. Nouv. acq. lat. 1448 (Clunis 33), sec. IX.

Codex Parisinus B. N. 13089 (Sargermanensis 591, 3), sec. XI.

Codex Bruxellensis 10615-10729, sec. XII.

Isidori de Sevilla, De ecclesiasticis officiis, I, 21, 22.

În limba română această omilie a fost tradusă pentru prima dată de către Părintele Nicolae M. Popescu, însă doar fragmentar, în anul 1943, iar integral, de către Părintele Profesor Ștefan C. Alexe, în anul 1974.

Scriind-o într-un stil simplu, dar foarte convingător, Sfântul Niceta face o incursiune în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție pentru a dovedi credincioșilor importanța și folosul slujbelor de priveghere. Nu este o simplă omilie, ci un adevărat tratat de liturgică, în care ideile, sfaturile, precum și argumentele scripturistice sunt foarte bine sistematizate. Omilia este structurată astfel:

Cap. 1-3 alcătuiesc o scurtă introducere, în care autorul vorbește despre importanța celebrării slujbei de priveghere, în „nopțile de sâmbătă spre duminică”, dar și despre folosul duhovnicesc al credincioșilor participanți la acest serviciu divin. De asemenea, autorul îi combate pe cei care, din motive subiective, neîntemeiate, nesocoteau sfintele privegheri, care, conform Sfântului Niceta, erau „atât de rodnice în lucrarea duhovnicească, bogate în rugăciuni, imne și citiri”.

Cap. 4-7 sunt consacrate argumentării. Autorul folosește în discurs argumentul istoric, spre a dovedi vechimea și importanța slujbei de priveghere. O serie de argumente scripturistice, atât din Vechiul Testament, cât și din Noul Testament, aveau să susțină și să elucideze această problemă. Episcopul Niceta îi asigură pe credincioșii săi că practica privegherii este foarte veche, fiind un bun al sfinților: „Veche este dăruirea privegherilor, un bun nemijlocit al tuturor sfinților”.

Sunt citate texte din Isaia: „Sufletul meu în vreme de noapte veghează spre Tine, Doamne, căci lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Is. 26, 9), din Psalmi: „La miezul nopții mă sculam ca să mă mărturisesc Ție, pentru judecățile dreptății Tale” (Ps. 118, 62); „Noaptea ridicați mâinile voastre spre cele sfinte și binecuvântați pe Domnul” (Ps. 133, 2). De asemenea, autorul oferă câteva exemple și din Noul Testament. Amintește de Ana prorocița, fiica lui Fanuel, care se nevoia la templu ziua și noaptea, prin neîntrerupte rugăciuni și postiri (Lc. 2, 36-38). Sunt dați ca exemplu păstorii, care au primit primii vestea nașterii lui Hristos (Lc. 2, 8-16). Însuși Mântuitorul îndemna la priveghere, conchide autorul: „Deci și voi fiți gata, că în ceasul în care nu gândiți Fiul Omului va veni” (Lc. 12, 40). Au privegheat și Sfinții Apostoli, despre care Niceta spune că ei au instituit rânduiala privegherii. Astfel sunt amintiți: apostolii Petru (F. Ap. 12, 7-12), Pavel și Sila (F. Ap. 16, 25-26; 20, 7-11), care își petreceau nopțile în privegheri, cântând imne și psalmi.

În cap. 8 Sfântul Niceta expune foarte profund care sunt foloasele dobândite în urma practicării privegherilor. Cel mai potrivit timp pentru a priveghea este noaptea, când, debarasați de grijile de peste zi, credincioșii, ajutați de liniștea nopții, înalță lui Dumnezeu rugăciuni. Foloasele privegherii sunt nenumărate, însă efectul produs de aceasta poate fi perceput doar de cei practicanți:

„Așadar cel ce a gustat înțelege și simte câtă apăsare a pieptului este lepădată, câtă amorțire a minții este izgonită, câtă lumină cuprinde inima celui ce priveghează și se roagă, ce har, ce prezență bucură toate părțile trupului. Priveghind se îndepărtează toată spaima, se naște încrederea, slăbește stăpânirea cărnii, patimile se topesc, iubirea se întărește, nesocotința dă înapoi, se apropie înțelepciunea, mintea se ascute, greșala slăbește, capul relelor, diavolul, e rănit de sabia Duhului”.

În cap. 9, autorul trasează câteva reguli, care să ajute la buna desfășurare a acestor celebrări nocturne. Pentru Sfântul Niceta, participarea la aceste slujbe de priveghere nu este un simplu act de prezență, ci presupune o totală dăruire a credinciosului; privegherea se face din dragoste curată față de Dumnezeu, implicând întreaga ființă în actul rugăciunii: „Numai că, preaiubiților, cine veghează cu ochii, să vegheze și cu inima; cine se roagă cu suflarea gurii, să se roage și cu mintea, căci nu e de ajuns să veghezi cu ochii și să dormi cu inima”. De asemenea, episcopul îi îndemna pe cei ce participau la aceste slujbe nocturne la înfrânarea de la băutură și mâncare, căci: „trebuie să avem grijă ca piepturile celor ce au a veghea să nu fie îngreunate de prisosul mâncării ori băuturii, încât, râgâind preaplinul de mâncare și băutură, să fim neplăcuți nu doar nouă înșine, ci să fim judecați nevrednici chiar de harul Sfântului Duh”.

Nu putem încheia fără să menționăm că Sfântul Niceta de Remesiana în redactarea acestei omilii a consultat și alte surse patristice. În textul acestei omilii el îl citează, fără a da nume, pe Sfântul Vasile cel Mare. Textul face referire la înfrânarea de la mâncare și băutură, pe care Sfântul Niceta o recomanda celor care participau la slujba de priveghere. Așadar, Sfântul Niceta citează: „Căci a spus un bărbat deosebit între păstori: «După cum fumul pune pe fugă albinele, tot astfel râgâiala grea respinge și îndepărtează harurile Sfântului Duh». Textul a fost preluat dintr-o omilie Despre post a marelui părinte capadocian. Acest lucru este deosebit de important și dovedește că, la sfârșitul secolului al IV-lea, operele sfinților părinți circulau atât în răsărit, cât și în apus, fiecare citându-se unul pe altul. Totodată, prezența textului vasilian în omilia Sfântului Niceta poate sugera o posibilă corespondență între cei doi ierarhi, deoarece ambii au fost contemporani și, mai mult, tuturor ne sunt cunoscute legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu creștinismul daco-roman.

Pentru creștinismul daco-roman, omilia De vigiliis servorum Dei este un izvor important ce oferă cele mai prețioase informații cu privire la slujirea liturgică a strămoșilor noștri de la Sud de Dunăre. Celebrarea slujbelor de priveghere la sfârșitul secolului al IV-lea atestă răspândirea creștinismului în acele ținuturi dunărene, dar și intensificarea vieții duhovnicești. Pe de altă parte, așa cum preciza domnul profesor Ovidiu Pop, mărturiile lui Niceta expuse în această omilie sunt importante pentru cunoașterea situației reale a problemelor cu care se confrunta comunitatea liturgică păstorită de episcopul Niceta.

De psalmodiae bono (Despre folosul cântării psalmilor)

Nu mai puțină măiestrie dovedește Sfântul Niceta cu cea de-a doua omilie: De psalmodiae bono, o adevărată capodoperă teologică a literaturii patristice daco-romane. Alcătuită cu un scop practic și foarte bine definit, celebra omilie a episcopului remesian se încadrează în palierul teologiei liturgice. Câteva informații generale despre scopul și timpul alcătuirii ei ne oferă chiar Sfântul Niceta: „Îmi amintesc că, după ce am vorbit despre harul și folosul privegherilor, am promis că, în următoarea cuvântare, voi vorbi întru lauda și taina imnelor, ceea ce va face, cu voia lui Dumnezeu, această cuvântare”.

Scopul pentru care Sfântul Niceta făgăduiește credincioșilor din Remesiana că va rosti această omilie a fost elucidarea unor probleme bisericești de natură liturgică. Autorul dorește să ofere un răspuns competent celor care dezaprobau și condamnau cântarea psalmilor și a imnelor în Biserică: „Știu că există unii, nu numai prin părțile noastre, ci și în cele răsăritene, care socotesc de prisos și nu mai puțin nepotrivită sfintei credințe cântarea psalmilor și a imnelor. Consideră că e de ajuns a se grăi cu inima, că e lucru neserios dacă se rostește cu limba”.

Cel mai probabil, această cuvântare a fost rostită în jurul anului 375, deoarece tot din acest an datează o epistolă a Sfântului Vasile cel Mare, Către clericii din Neocezareea (Ep. 207), din care reiese că episcopul capadocian se confrunta în răsărit cu aceeași problemă, ca și Sfântul Niceta. Așa cum vom vedea, în aceasă omilie Sfântul Niceta încearcă să ofere câteva îndrumări cu privire la psalmodie: „Se întâlnesc considerații ce afectează natura adevărată a cântării religioase, cum se cuvine a se cânta și formele muzicii creștine”. Datorită abundenței argumentelor scripturistice dar și a referințelor patristice, omilia Sfântului Niceta de Remesiana poate fi considerată un adevărat tratat de muzicologie, cu un amplu caracter apologetic.

În prezent, omilia De psalmodiae bono se păstrează într-un număr redus de manuscrise, catalogate de către teologul A. E. Burn astfel:

Codex Vaticanus 5729 (Bible de Farfa), sec. XI-XII.

Codex Cauensis (Bible de la Cava), sec. VIII.

Codex Vaticanus Palat. 210, sec. VII.

Codex Paris. (Nouv. acq. Lat.) 1448 (Clunis 33), sec. IX.

Codex Paris. 10604, sec. X.

Codex Paris. 13089 (Sangermanensis 591, 3), sec. XI.

Codex Bruxellensis 10615-729, sec. XII.

În limba română, acestă omilie a fost tradusă integral, pentru prima dată, de către Părintele Profesor Ștefan C. Alexe, în anul 1974. Omilia este structurată astfel:

Cap. 1-2 prezintă o scurtă introducere în care autorul își anunță tema: să vorbească despre „lauda și taina imnelor” și să răspundă acuzațiilor care veneau din răsărit și apus cu privire la cântarea imnelor și a psalmilor, practică liturgică respinsă de aceștia.

Cei care nesocoteau cântarea psalmilor și a imnelor aduceau drept argument cuvintele Sfântului Apostol Pavel, către credincioșii din Efes: „Vă umpleți de Duhul vorbindu-vă în psalmi și imne și cântări duhovnicești, cântând în har și psalmodiind lui Dumnezeu în inimile voastre” (Efes. 5, 18-19). Interpretând greșit acest verset, mulți au ajuns la concluzia că trebuie să se cânte în taina inimii, iar nu cu vocea, căci ziceau: „nu să trăncănim cu mlădierea glasului în felul tragediei, căci lui Dumnezeu, care cercetează inimile, Îi ajunge dacă se cântă în ascunzișul inimii”. Sfântul Niceta respinge această interpretare eronată și, făcând o exegeză la acest verset, arată ca el nu dezaprobă pe cei ce cântă în inimă, dar nici pe cei ce cântă cu vocea, ci, cei ce cântă „să nu cânte doar cu glasul fără participarea inimii”.

Cap. 3-12 sunt consacrate argumentelor. În acest demers, Sfântul Niceta apelează la „criteriul istoric”, făcând o incursiune în Vechiul Testament și Noul Testament, spre a arăta că practica psalmodierii este una foarte veche, fiind utilizată atât de evrei, cât și de creștini. Autorul amintește de numeroase personaje biblice precum: Moise, Debora, David, Ana, mama lui Samuel, Isaia, Avacum, cei trei tineri din Babilon aruncați în cuptorul cel cu foc, precum și Sfinții Apostoli, care, sub insuflarea Duhul Sfânt, au cântat tainele lui Dumnezeu prin imne și psalmi.

Numeroase sunt pasajele biblice prin care Sfântul Niceta încearcă să trezească în sufletul credincioșilor săi interesul pentru psalmodie. Le redăm aici pe cele mai reprezentative: „Toată suflarea să laude pe Domnul” (Ps. 150, 6); „Jertfa de laudă mă va slăvi și acolo este calea prin care îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu” (Ps. 49, 24).

Insistă mai mult asupra psalmilor lui David, fiind copleșit de personalitatea acestui împărat, pe care îl socotește „întâiul între cântăreți, cât și vistierie a cântărilor”. Nu ezită să vorbească despre efectele acestor rugăciuni de inspirație divină, rugăciuni care pătrund în inimile credincioșilor, aducând liniște sufletească și trupească: „Oare ce nu vei găsi în acești Psalmi, care să nu fie spre folosul, spre mângâierea neamului omenesc, fără deosebire de stare, sex, vârstă?.

Pentru Sfântul Niceta, psalmodia sau cântarea bisericească este o jertfă de laudă pe care creștinul o aduce lui Dumnezeu ca ofrandă, pentru binefacerile revărsate asupra întregii creații. Așa cum îngerii în ceruri slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu (Apoc.19, 6), așa și pe pământ, după chipul acelora, credincioșii se străduiesc, prin participarea la sfintele privegheri, bogate în psalmi, imne și cântări duhovnicești, să cânte minunile Dumnezeului celui veșnic. De aceea, Sfântul Niceta îi asigură pe credincioși că „această slujire a sfintelor vegheri, dacă este făcută cu cuvenita credință și dăruire, e în comuniune cu îngerii” și în comuniune cu profeții și martirii:

„De vreme ce astfel stau lucrurile, fraților, să împlinim sincer, cu încă mai multă credință, lucrarea imnelor, fiind încredințați că am dobândit mare slavă de la Dumnezeu, ca unii cărora, dimpreună cu atâția și astfel de sfinți, mă refer la profeți și martiri, ni s-a îngăduit să cântăm minunile Dumnezeului celui veșnic. Lui mărturisim împreună cu David că este bun. Cu Moise cântăm pe Sfântul Duh Domnul, în acele mari cântări. Împreună cu Ana, ce poartă chipul Bisericii, stearpă odinioară, iar acum roditoare, ne întărim sufletele în lauda lui Dumnezeu. Cu Isaia veghem de cu noapte. Cântăm psalmi cu Avacum. Cu Iona, cu Ieremia, preasfinți părinți, cântăm rugându-ne. Ba mai mult, ca cei aruncați în cuptor, chemând toată făptura, împreună cu cei trei copii binecuvântăm pe Creatorul a toate. Cu Elisabeta sufletul nostru preaamărește pe Domnul”.

Cap. 13-14 sunt consacrate unor sfaturi practice privind execuția cântării psalmilor și a imnelor dumnezeiești, care să fie pe placul lui Dumnezeu și după Tradiția Bisericii. Pentru Sfântul Niceta, cântarea bisericească presupune dăruire, înțelegere, împreună-participare, armonie. El respinge în muzica bisericească elementul teatral și dramatismul, deoarece psalmodia trebuie să producă în sufletul credincioșilor sentimentul pocăinței, să liniștească atât sufletul, cât și trupul. Autorul militează pentru o disciplină desăvârșită, cerând ca vocile tuturor celor ce psalmodiază sa fie la unison. Întreaga ființă se cere a fi implicată în acest act sacramental din care este exclus formalismul sau formele de pietate false.

Alte reguli expuse de episcopul Niceta în omilia De psalmodiae bono aveau menirea de a produce și mai multă armonie. În timpul celebrărilor liturgice, spre a se evita posibilele neorânduieli, cei care nu se puteau potrivi cu vocea corului ce psalmodia erau sfătuiți să tacă sau să cânte cu vocea scăzută, pentru a nu-i tulbura pe ceilalți, căci „nu este dat tuturor să aibă glas mlădios ori plăcut sunător”.

La fel precum în omilia De vigiliis servorum Dei, Sfântul Niceta de Remesiana folosește în această predică și un izvor patristic, pentru a oferi omiliei sale o și mai mare autoritate. El îl citează pe Sfântul Ciprian al Cartaginei, care, preocupat și el de cântarea psalmilor, îl îndemna adesea pe prietenul său, Donat, să cânte psalmi spre slava lui Dumnezeu. Textul este preluat din tratatul Ad Donatum:

„Să petrecem bucuroși această zi, zice el, și să nu fie nici un ceas al întrunirii lipsit de harul ceresc. Răsune de psalmi întrunirea, căci bună-ți este ținerea de minte și mlădios glasul. Ia-ți, ca de obicei, această sarcină; mai bine păstorești pe cei preaiubiți, de ai duhovniceasca auzire. Să ne atragă dulceața credinței, căci cei ce cântă bine au o plăcere anume ce îndeamnă la credință sufletele ascultătorilor”.

E de la sine înțeles că omilia De psalmodiae bono a episcopului Niceta de Remesiana rămâne până în zilele noastre cea mai frumoasă și mai veche predică, în care sunt expuse sistematic cele mai prețioase norme de execuție ale psalmodiei. Fiind creația unui strămoș de-al nostru, daco-roman, astăzi, pentru creștinismul românesc, considerațiile Sfântului Niceta devin pentru noi reguli demne de urmat. Până la Sfântul Niceta nu ne este cunoscută o lucrare atât de cuprinzătoare și bogată în informații, care să expună atât de precis și profund regulile psalmodiei. De aceea, lucrarea sa poate fi considerată de actualitate.

De asemenea, putem spune că omilia De psalmodiae bono este cel mai vechi document liturgic, ce surprinde viața liturgică în desfășurare a strămoșilor noștri daco-romani, de la Sud de Dunăre. Valoarea inestimabilă a acestui document patristic oferă veridicitate considerațiilor Sfântului Paulinus de Nola, care îl laudă prin versuri pe episcopul daco-romanilor, Niceta de Remesiana, pentru rodnica sa activitate pastoral-misionară:

„Dar acum, chiar și un sălbatic cu urechile

La preotul nostru va devora cântecele

Atât de pioase: hrana prin cântec a săturat

Nesăturatul pântec”.

Te Deum laudamus (Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm)

Tot în cadrul operelor liturgice ale Sfântului Niceta de Remesiana se înscrie și celebrul imn Te Deum laudamus, un imn de preamărire a lui Dumnezeu, care a fost scris în limba latină, în proză ritmică, în așa numitul Cursus Leoninus, răspândit în secolele al IV-lea și al V-lea. Nu cunoaștem cu exactitate vechimea acestui imn și, în ceea ce privește autorul său, părerile sunt împărțite, însă potrivit conținutului său trinitar, considerăm că geneza sa trebuie plasată în timpul marilor dispute trinitare și hristologice, de la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea.

Pentru că am amintit de conținut, trebuie să subliniem faptul că teologia imnului Te Deum laudamus este în deplină concordanță cu Simbolul Niceo-Constantinopolitan sau, mai bine zis, acest Simbol este cântat în proză ritmică prin frumusețea versurilor imnului Te Deum laudamus.

De-a lungul istoriei, celebrul imn Te Deum laudamus a constituit obiectul de cercetare al multor istorici, teologi și muzicologi, pentru a i se stabili paternitatea. Datorită faptului că acest imn nu este menționat de preotul Ghenadie de Marsilia și de istoricul Casiodor și nici de către Paulinus de Nola, printre operele episcopului Niceta, paternitatea sa a fost pusă pe seama altor imnografi de prestigiu precum: Ambrozie al Mediolanului, Fericitul Augustin, Sfântul Ilarie de Picavium, a unui episcop cu numele Nicetas sau Nicetius (probabil Nicetius de Tréves), a unui călugăr cu numele Sisebut, sau pe seama unui Abundius, a cărui identitate ne este necunoscută.

Cert este că în jurul anului 512 imnul Te Deum laudamus este menționat pentru prima dată de către Cezar de Arelate († 542) în Regula ad Monachos ca făcând parte din lecturile care se cântau la celebrările de duminică, iar episcopul Ciprian de Toulon ne relatează, cam pe la 524-533, că imnul Te Deum laudamus era cunoscut și cântat de întreaga creștinătate. Interesant este faptul că niciunul dintre acești scriitori menționați mai sus nu indică numele autorului acestui imn, astfel că el a rămas pe mai departe atribuit Sfântului Ambrozie al Mediolanului.

Cel care a susținut pentru prima dată că paternitatea imnului Te Deum laudamus trebuie conferită Sfântului Niceta de Remesiana a fost călugărul benedictin Dom Germain Morin, care publică în acest sens două studii substanțiale, pledând în favoarea Sfântului Niceta. Tezele sale au rămas în picioare până astăzi.

Mai apoi, cercetările efectuate de către învățatul A. E. Burn au scos la lumină un număr de zece manuscrise irlandeze, din perioada evului mediu, în care imnul Te Deum laudamus este pus pe seama unui episcop cu numele de Niceta sau Nicetius:

Cartea Irlandeză a Imnelor de la Mănăstirea Franciscană, Dublin, sec. XI.

Manuscrisul lui Angers XV, sec. X.

Muzeul britanic Harl, 863, sec. XI.

Muzeul britanic Arundel 60, sec. XI.

Biblioteca Laurent Florentin Plut. XVII. Cod. III, sec. XI.

Biblioteca Laurent Florentin Plut. XVII.Cod. IX, sec. XI.

Biblioteca Laurent Florentin Plut. XVII.Cod. VIII, sec. XIII.

Codex Latinorum Monacensis 13067 de la Mănăstirea belgiană Hastiere, sec. XI, XII.

Biblioteca Vaticanului, Codex Palat. Lat., sec. XIV, XV.

Biblioteca Cotton – o Psaltire galicană, acum pierdută, sec. XII.

Toate aceste manuscrise păstrează imnul Te Deum laudamus în limba latină și în proză ritmică. Analiza manuscriselor l-a făcut pe Burn să sape mai adânc. El observă că atât imnele lui Ambrozie al Mediolanului, cât și cele ale lui Ilarie de Picavium sau cele ale lui Nicetius de Tréves sunt scrise în metru ritmic, iar imnul Te Deum este scris în proză ritmică. Ba, mai mult, tradiția potrivit căreia imnul ar fi fost alcătuit de către episcopul Ambrozie al Mediolanului, cu sprijinul lui Augustin, în noaptea botezului său, cade, deoarece o Psaltire tipărită la Londra, datată din anul 1555 și care păstrează Canticum beati Niceti episcopi, menționează următoarele:

„Spun unii că Fericitul Ambrosius, pe când îl boteza pe Sfântul Augustin, a început Te Deum laudamus iar Augustin i-a răspuns cu alt vers și, astfel, au compus acest imn. Ceea ce nu este adevărat, ci au cântat ceva intrat în practică, compus mai înainte de către Fericitul Niceta, episcopul Vien(n)ei, lucru pe care l-a remarcat Cassiodorus cu privire la rânduiala Sfintelor Scripturi”.

Sesizăm cum studierea manuscriselor irlandeze îl determină pe Burn să confere paternitatea imnului Te Deum laudamus Sfântului Niceta de Remesiana. Acesta, făcând o comparație cu cele două omilii ale lui Niceta: De vigiliis servorum Dei și De psalmodiae bono, dar și cu alte opere ale sale, constată că imnul prezintă asemănări vizibile în ceea ce privește stilul și teologia și consideră că există motive puternice de a-l identifica pe Niceta (Nicetius) din aceste manuscrise cu Niceta de Remesiana. Totodată, Burn ia în seamă și considerațiile lui Paulinus de Nola, care îl prezintă pe Niceta ca pe un scriitor de imne și talentat interpret al psalmilor. Iată câteva mărturii relevante în acest sens:

În anul 398, când Sfântul Niceta se întoarce din Nola în Dacia, la reședința sa episcopală, Paulinus îl conduce imaginar, dedicându-i versuri de o rară frumusețe, în care se reflectă calitățile sale ca imnograf:

„Și pe tine, care ai mers prin Hydrunt și prin Lupiae

Să te înconjoare cete de frați și surori fecioare

Care cântă, în cor, cu o singură voce, pe Domnul.

Cine ar putea să-mi dăruie aripi ca unei columbe

Să ajung mai degrabă la acele coruri

Care, îndrumate de tine, cântând pe divinul Hristos,

Atinge-vor stele?”.

În anul 402, când Sfântul Niceta va participa, pentru a doua oară, la sărbătoarea Sfântului Felix (14 ianuarie), în Nola, episcopul Paulinus, prietenul său, îl primea cu aceste elogii:

„Intră aici, ca preot, cântând și psalmii și imne

Și rugăciunea mea o du la Domnul, iar bucuria ta

Unește-o cu a mea, la prăznuirea sfântului patron.

La timpul potrivit, te vei ruga pentru cel păcătos,

Iar Domnul se va bucura de cinstea pentru mucenic.

Cu Felix călăuză, rugile tale vor avea un drum ușor,

căci sfântul va ajunge înaintea ta la cerurile înalte,

pe când tu vei cânta sfințiții psalmi și ofranda ta smerită

o vei aduce, Hristos va coborî domol din cerul cel înalt,

s-acopere popor, biserică cu o sfântă întunecime,

și să învelească altarul cu un nor alb ca de nea”.

Prezența numelui Niceta sau Nicetius în multe din manuscrisele irlandeze, mărturiile lui Paulinus de Nola, despre calitățile imnografice ale lui Niceta, precum și lucrările sale consacrate psalmodiei, toate acestea ne determină să credem că Niceta de Remesiana este autorul de drept al imnului Te Deum laudamus, părere împărtășită de numeroși cercetători străini, dar si români, precum: A. E. Burn, D. Duchesne, M. Schanz, O. Bardenhewer, H. C. Opitz, Humpel, J. Zeiller, Dom Germain Morin, D. M. Pippidi, Ioan G. Coman, Mihail Diaconescu, Ilieș Câmpeanu, Nechita Runcan, George Breazul și Ion Itu.

Multă vreme s-a crezut că acest imn a fost compus de episcopul Ambrozie al Mediolanului, însă, așa cum am arătat mai sus, Sfântul Ambrozie a scris imnele sale în metru ritmic, nu în proză ritmică cum este scris Te Deum laudamus. Totuși, printre imnele ambroziene semnalăm existența unui Imn către Hristos (XVIII), care ne-a atras atenția, deoarece prezintă unele asemănări de conținut cu imnul Te Deum laudamus. În continuare vom încerca să evidențiem acest aspect, făcând o paralelă între cele două piese și arătând că, deși există asemănări din perspectiva abordării teologice între cele două imne, totuși, maniera în care este scris imnul Te Deum laudamus nu este circumscrisă tehnicii literare ambroziene.

Vom expune doar acele pasaje care prezintă asemănări între ele: (A) Ambrozie; (N) Niceta.

Imn către Hristos

La Tine vin toți îngerii cântând

Cereasca slavă să-Ți aducă;

Arhanghelii în coruri lăudând

Cu voci sfințite dumnezeirea o ridică;

Și heruvimii și serafimii doar Ție,

Și tronurile cu puterea luminării,

Îți bat din cele șase aripi, în tărie;

Răsună toți de chemarea legării.

(N) Te Deum laudamus

Ție Îți cântă îngerii cerului și toate puterile,

Ție Îți cântă heruvimii și serafimii cu glas neîntrerupt:

Imn către Hristos

Sfinte, Sfinte, Sfinte,

Dumnezeule, Doamne, Savaot,

În cer, pe pământ, în minte,

Pline-s de slava Ta, toate-n tot,

(N) Te Deum laudamus

Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot.

Pline sunt cerurile și pământul de măreția slavei Tale.

Imn către Hristos

Mulțimea celor mari, pe Tine,

Ei douăzecișipatru numărând,

Pocale având cu mirodenii pline,

Trece în rugă, slavă-Ți purtând.

Pe Tine Te urmează mulțimea fericiților,

Pe Tine, ce ești slavei întâi stătător,

La Tine-i sălașul ceresc al mucenicilor,

Însemnatule-n palme și de coroană purtător.

(N) Te Deum laudamus

Pe Tine Te laudă corul slăvit al apostolilor,

Pe Tine Te laudă ceata vrednică de laudă a profeților,

Pe Tine Te laudă oastea strălucită a martirilor.

Pe Tine Te mărturisește pe tot pământul Sfânta Biserică.

Imn către Hristos

Tu înălțat din sfântă gură,

Cuvânt al Tatălui ceresc;

Din Tată nu ești doar frântură

Ci Dumnezeu și Fiu firesc;

(N) Te Deum laudamus

Tu, Împărat al slavei, Hristoase,

Tu ești Fiul din veci al Tatălui.

Imn către Hristos

Hristoase, Doamne, al cerului rege,

Al lumii, Preaînalt Mântuitor,

Ne-ai mântuit de-a morții fărădelege

Prin semnul crucii răsplătitor.

(N) Te Deum laudamus

Tu, învingând ghimpele morții, ai deschis credincioșilor împărăția cerurilor,

Rugămu-Te așadar, vino în ajutorul robilor Tăi pe care, cu neprețuitul Tău sânge, i-ai răscumpărat.

Așadar, am pus cele două imne într-o analiză comparativă pentru a arăta similitudinile de conținut teologic dintre ele, însă, considerăm că aceste asemănări nu sunt edificatoare pentru a certifica indubitabil apartenența imnului Te Deum laudamus la imnografia ambroziană.

În favoarea paternității Sfântului Niceta ne exprimăm și noi, deoarece toate argumentele expuse mai sus converg înspre ea. Teologia sa, exprimată în operele sale, dragostea sa față de cântarea bisericească, precum și grija de a păstra comuniunea cu Sfânta Maică Biserică Apostolică, toate acestea se regăsesc în imnul Te Deum. Ne întrebăm: se poate, oare, să nu fie Sfântul Niceta autorul de drept al imnului Te Deum, în condițiile în care el vorbește atât de frumos despre Sfânta Biserică, care este «comuniunea sfinților»? Iată și textul relevant în acest sens:

„Ce altceva este Biserica, dacă nu soborul tuturor sfinților? Căci de la începutul veacului, fie patriarhii, fie Avraam, Isac și Iacov, fie prorocii, fie apostolii, fie martirii, fie ceilalți drepți care au fost, care sunt, care vor fi, o singură Biserică sunt, căci, sfințiți de o singură credință și viețuire, însemnați de un singur Duh, au alcătuit un singur trup; capul acestui trup este Hristos […] Crede așadar că, în această Una Biserică, vei dobândi COMUNIUNEA SFINȚILOR. Să știi că aceasta este unica Biserică universală rânduită pe tot globul pământesc; comuniunea cu aceasta trebuie s-o păstrezi cu tărie”.

Iar în imnul Te Deum laudamus, se mărturisește:

„Pe Tine Te laudă corul slăvit al apostolilor,

Pe Tine Te laudă ceata vrednică de laudă a profeților,

Pe Tine Te laudă oastea strălucită a martirilor.

Pe Tine Te mărturisește pe tot pământul Sfânta Biserică

Părintele nesfârșitei măreții,

Pe Unul-Născut vrednic de cinstire adevărat Fiu al Tău

Și pe Sfântul Duh Mângâietorul”.

Toate aceste comparații arată că imnul aparține Sfântului Niceta și că, așa cum preciza Părintele Profesor Ioan G. Coman: „este o teologhisire cântată; e o expresie muzicală a liniilor mari ale teologiei lui Niceta. Nici una din ideile mari ale teologiei lui Niceta nu e absentă în imn”.

Pe de altă parte, dacă ținem cont de contextul în care a păstorit episcopul Niceta de Remesiana, în timpul marilor dispute provocate de ereziile lui Arie și Macedonie, numai așa putem înțelege necesitatea acestui imn trinitar, care să răsune în adunările credincioșilor spre a-i feri de pericolul ereziilor. Cunoaștem cât de mult insista acest părinte ca fiecare credincios să păstreze comuniunea cu Sfânta Biserică Universală. Pentru a păstra această comuniune, Sfântul Niceta s-a folosit și de cântarea bisericească, manifestându-se pe tărâmul muzicii în dubla postură: de teoretician și de creator.

El a compus imnul Te Deum laudamus pe care l-a folosit apoi ca pe o armă apologetică, de apărare și popularizare a învățăturii de credință împotriva arienilor. Știm că ultimele rămășițe ale arianismului au supraviețuit în Illirycum prin prezența acolo a unui grup de episcopi arieni: Ursacius de Singidunum, Valens de Mursia, Germinius de Sirmium, Palladiu de Ratiaria, Paulus și Gaius, episcopii unor scaune neidentificate, Domninus de Marcianopolis și Secundian de Singidunum. Acestora li se alătură și Auxențiu al Milanului, care avea și el convingeri ariene, și tot aici trebuie să-l menționăm pe Bonosius, episcop de Sardica, care nega pururea fecioria Maicii Domnului . Toți aceștia se învecinau cu Sfântul Niceta, propagându-și ereziile lor.

Știm că Arie a compus o carte de imnuri religioase numită „Ospăț”, și imnele lui erau cântate de arieni atât în biserici, cât și la procesiunile lor, propagând astfel erezia printre credincioși. Așa a luat naștere imnografia dogmatică și așa se explică apariția imnului Te Deum laudamus. Începând cu secolul al IV-lea, imnul dogmatic începe să fie acceptat de Biserică și consacrat celebrărilor liturgice.

Acesta trebuie să fie contextul în care episcopul Niceta de Remesiana a compus imnul Te Deum laudamus, imn cu un puternic caracter trinitar și hristologic, pe care Sfântul Niceta l-a folosit în misiunea sa pentru a combate arianismul și macedonianismul. Numai așa putem înțelge afirmația episcopului Ciprian de Toulon, care ne precizează ca imnul a primit o consacrare liturgică, fiind cântat zilnic de întreaga creștinătate. Totodată, imnul Te Deum laudamus „reprezintă un model de muzică ce a circulat la populația străromână în această perioadă”. Nu e de mirare ca domnul Profesor Mihail Diaconescu îl numește „Luceafărul literaturii dacoromane”.

Potrivit structurii, imnul cuprinde trei părți: prima parte este o laudă adresată Tatălui, a doua parte este o mărturisire a Sfintei Treimi, și ultima parte cuprinde o invocare adresată Fiului. La acestea, cu timpul s-a mai adăugat o rugăciune de dimineață. În cele ce urmează vom reda aici întregul imn, tradus în limba română de către domnul Lect. Dr. Ovidiu Pop:

Pe Tine Dumnezeu Te lăudăm

Pe Tine Dumnezeu Te lăudăm, pe Tine Domn Te mărturisim,

Pe Tine Părinte veșnic Te slăvește tot pământul,

Ție Îți cântă toți îngerii cerului și toate puterile,

Ție Îți cântă heruvimii și serafimii cu glas neîntrerupt:

Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot.

Pline sunt cerurile și pământul de măreția slavei Tale.

Pe Tine Te laudă corul slăvit al apostolilor,

Pe Tine Te laudă ceata vrednică de laudă a profeților,

Pe Tine Te laudă oastea strălucită a martirilor.

Pe Tine Te mărturisește pe tot pământul Sfânta Biserică

Părintele nesfârșitei măreții,

Pe Unul-Născut vrednic de cinstire adevărat Fiu al Tău

Și pe Sfântul Duh Mângâietorul.

Tu, Împărat al slavei, Hristoase,

Tu ești Fiul din veci al Tatălui,

Tu nu Te-ai înfiorat de pântecele Fecioarei, ca să izbăvești omul,

Tu, învingând ghimpele morții, ai deschis credincioșilor împărăția cerurilor,

Tu șezi de-a dreapta lui Dumnezeu în slava Tatălui,

Ești socotit Judecătorul Ce va să vie.

Rugămu-Te așadar, vino în ajutor robilor Tăi pe care, cu neprețuitul Tău sânge, i-ai răscumpărat,

Fă-i să fie dăruiți cu slavă veșnică dimpreună cu sfinții Tăi,

Mântuiește poporul Tău, Doamne, și binecuvintează moștenirea Ta,

Cârmuiește-i pe ei și înalță-i la veșnicie.

În toate zilele pe Tine Te binecuvântăm

Și lăudăm numele Tău în veac și în veacul vecilor.

Îngăduie, Doamne, să ne păzim fără de păcat în ziua aceasta,

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi,

Fie mila Ta, Doamne, asupra noastră, precum am nădăjduit în Tine.

În Tine, Doamne, am nădăjduit, nu mă voi îndoi în veci.

În prezent, imnul Te Deum laudamus este cântat în cadrul unor solemnități religioase, atât în Biserica Ortodoxă, cât și în Biserica Romano-Catolică. Cărțile de ritual păstrează acest imn atribuindu-l Sfântului Niceta (Nichita) de Remesiana.

III. 3. Opere morale

Ad lapsam virginem libellus (Către o fecioară căzută)

Sfântul Niceta de Remesiana a scris și o lucrare cu caracter moralizator, care reflectă purtarea sa de grijă față de cei pe care îi păstorea în calitate de episcop. Este vorba de Ad lapsam virginem libellus (Către o fecioară căzută), scriere a cărei paternitate rămâne încă incertă. Critica de specialitate atribuie această lucrare și lui Ambrozie al Mediolanului, dar și Fericitului Ieronim.

Cert este că Sfântul Niceta a scris și el o astfel de lucrare, după cum ne menționează preotul Ghenadie de Marsilia: „A compus și o cărticică adresată unei fecioare căzute, ca stimulent al corectării pentru toate cele aflate în cădere”. Cartea la care face referire Ghenadie a fost descoperită de către cercetătorul A. E. Burn în Manuscrisul d′Epinal 68, ce datează din secolele VII-VIII, și care păstrează lucrarea sub titlul: Epistula Nicetae episcopi de lapsu Susannae devotae et cuiusdam lectoris.

Cu toate acestea, în ediția sa Burn va publica două variante de ale acestei lucrări, ambele fiind incluse la Opera dubia a Sfântului Niceta. Prima variană este cea a lui Pseudo-Ambrozie, De lapsu virginis, editată după manuscrisele: Ms. d′Autun 17 A (sec. X) și Ms. d′Epinal 68 (sec. VII-VIII) și apoi inclusă în Patrologia lui J.P. Migne, la opera ambroziană, iar cea de-a doua variantă este o epistolă descoperită de către călugărul benedictin Dom Germain Morin în Codex Parisinus lat. 12097 (sec. VI), având ca titlu: Epistula ad virginem lapsam și numită în diferite ediții Epistola din Manuscrisul Corbeiense.

Cele două texte amintite mai sus au fost publicate pentru prima dată în limba română, de către domnul Lect. Dr. Ovidiu Pop, care le include în ediția sa tot la opera dubia. În edițiile spaniolă și italiană aceste opere sunt excluse.

Pseudo-Ambrozie, De lapsu virginis, conține 52 de capitole și tratează despre o călugăriță pe nume Suzana, care a păcătuit cu un citeț al cărui nume nu ne este redat, încălcând astfel votul monahal al fecioriei. Această abatere de la regulamentul monahal este sancționată de autor și de întreaga comunitate liturgică, fapta constituind un sacrilegiu. Episcopul care a consacrat-o deplânge această situație dramatică, încercând să evidențieze gravitatea păcatului, precum și vrednicia din care au căzut amândoi. Datorită acestei nelegiuiri, ambii inculpați sunt apostrofați de episcop pentru încălcarea regulilor monahale, cât și pentru sminteala produsă în Biserică.

Autorul adresează mustrările fiecăruia în parte. Călugăriței Suzana îi amintește de ziua când a fost consacrată, iar episcopul i-a pus vălul în prezența tuturor membrilor Bisericii: catehumeni și credincioși, devenind astfel fecioara lui Dumnezeu, mireasa lui Hristos, templu al Domnului și locuință a Sfântului Duh. Dimpotrivă, după săvârșirea acestei nelegiuiri, din toate acestea a căzut: „Din fecioara lui Dumnezeu ai devenit stricăciunea diavolului, din mireasa lui Hristos o desfrânată blestemată, din locuința Sfântului Duh casă de pierzanie a diavolului, din templul Domnului altar al necurăției”.

Cu același ton de severitate este întâmpinat și citețul, pe care autorul în numește „fiu al șarpelui, slujitor al diavolului și pângăritor al templului lui Dumnezeu”, comparându-l cu Baltazar, regele perșilor, care a pângărit vasele sfinte din templu. Și, deoarece „o nelegiuire mare are nevoie de o pedeapsă pe măsură de mare”, ambilor penitenți, acum căzuți din treapta vredniciei lor, episcopul le recomandă lucrarea pocăinței, îndemnându-i la lacrimi, post, rugăciune și introspecție.

Ultima parte a lucrării este consacrată rugăciunii sau modelelor de rugăciune, ca prin această terapie spirituală cei doi să primească iertarea păcatelor și apoi unirea cu Hristos.

Într-adevăr, textul epistolei este extrem de profund și sensibilizează. Din cuprinsul epistolei se poate sesiza tactul pastoral, dar și autoritatea pe care episcopul o are și pe care trebuie să și-o exercite în astfel de probleme. În calitate de superior, episcopul mustră și pedepsește imoralitatea, dar, în calitate de părinte duhovnicesc, el iartă și propune ca vindecare pocăința. Considerăm că, atât pentru monahi, cât și pentru credincioșii de rând, această scriere este de actualitate, și, așa cum spunea Ghenadie de Marsilia, un stimulent al corectării pentru toți cei aflați în cădere.

În ceea ce privește paternitatea acestei epistole, A. E. Burn, W. A. Patin și F. Cayré se pronunță în favoarea Sfântului Niceta de Remesiana, bazându-se pe faptul că textul epistolei prezintă asemănări de stil și ton cu lucrarea De Symbolo și imnul Te Deum laudamus a Sfântului Niceta. Întrucât argumentele lor sunt concludente, ne exprimăm și noi în favoarea Sfântului Niceta. Așa cum vom vedea în capitolul următor, această lucrare este importantă deoarece din cuprinsul ei putem extrage câteva elemente care reliefează aplicabilitatea Tainei Pocăinței.

Epistola din manuscrisul Corbeiense a fost descoperită de către călugărul benedictin Dom Germain Morin și datează din secolul VI. Textul nu este împărțit pe capitole, iar partea de introducere lipsește. Manuscrisul nu este semnat de autor, însă din cuprinsul epistolei știm că autorul este un episcop. Dom Morin, în recenzia făcută acestui document, constată că avem de-a face cu o scrisoare, și nu cu un tratat de morală, așa cum este în cazul operei De lapsu virginis. Aici stilul este mai brut, tonul calm și limbajul mai puțin impresionant.

Această epistolă tratează un subiect diferit față de opera precedentă. Autorul ne relatează despre cazul unei călugărițe consacrate, care a renunțat la viața monahală, în favoarea căsătoriei. Renunțarea la voturile monahale și întoarcerea în lume vor fi aspru judecate de episcopul locului, care îi scrie inculpatei o scrisoare de atenționare, prin care îi cere sa renunțe la acest păcat și să se întoarcă în mănăstire. Episcopul ține să evidențieze că doar cei liberi se pot căsători, și nicidecum călugării, fiindcă scriptura nu a spus: „Va lăsa omul pe Dumnezeu-Tatăl și Biserica Mamă și fecioara închinată lui Dumnezeu pe Fiul Mire și, cu credința în Hristos frântă, va trece la om și se va lipi în rușine cu bărbatul dinainte dorit.

Deoarece legile bisericești condamnau căsătoria unei fecioare consacrate, ea va apela la un magistrat imperial pentru a cere îngăduința pentru oficierea căsătoriei. Însă, imediat după depunerea petiției, magistratul moare. Chiar dacă a primit îngăduința de la acesta, episcopul nu ezită să-i amintească celei consacrate despre judecata lui Dumnezeu și despre faptul că această căsătorie este nelegitimă și nu este după voia lui Dumnezeu: „Iar faptul că ți s-a părut a primi de la o persoană regală, prin rugăminți, după cum am auzit, îngăduința unei astfel de nunți, să nu te facă nepăsătoare la judecata lui Dumnezeu”.

În ultima parte, autorul epistolei, ca părinte spiritual, o îndeamnă pe fiica sa duhovnicească la pocăință, cerându-i să renunțe la căsătorie și să se întoarcă în mănăstire deoarece, precizează el: „chiar de vei ieși dezlegată prin îngăduința a mii de regi muritori, vei rămâne totuși legată, vinovată față de Hristos, dacă nu te va ierta Hristos Însuși, Care a fost rănit și disprețuit”. Ultimele rânduri sunt consacrate unor rugăciuni preluate în mare parte din psalmi și pe care episcopul le recomandă pentru îndreptarea celei căzute în păcat. El speră că, în cele din urmă, fecioara consacrată de el se va întoarce, pentru a-și respecta făgăduințele făcute în fața lui Hristos:

„Îți doresc astfel de rugăciuni către Hristos și adevărată îndurare de la El, care să te izbăvească de judecata Domnului Însuși, fiică până atunci a durerii mele, până când te vei întoarce ca roabă smerită la Acela, Câruia prin lucrarea slujirii mele te-am consacrat ca mireasă fecioară pentru vecie, ca să-mi fii fiică a mângâierii și bucuriei”.

Concluzii

După cum am putut constata, opera Sfântului Niceta de Remesiana cuprinde un bogat și profund material teologic, împărțit pe trei paliere ale Teologiei contemporane: Teologie Dogmatică, Teologie Liturgică și Teologie Morală. Întreaga sa operă izvorăște din sentimentul responsabilității pastorale, activitatea sa literară fiind una de necesitate. Sfântul Niceta nu este un teolog de talia lui Augustin sau Ieronim, care să elaboreze tratate teologice, în adevăratul sens al cuvântului. Întreaga sa teologie poartă amprenta unui conștiincios misionar, precum și a unui catehet desăvârșit, care, prin creația sa literară, a contribuit la răspândirea și consolidarea creștinismului daco-roman de la Sud de Dunăre.

Episcop al cetății Remesiana, Sfântul Niceta se dovedeste a fi un ierarh cu o largă orientare culturală și spirituală, reușind să facă față tuturor vicisitudinilor vieții și punându-se pe sine în slujba semenilor și a Bisericii. În general, misiunea sa a vizat convertirea la creștinism a bessilor, sciților, goților și a dacilor de la Sud de Dunăre, motiv pentru care va compune Libelli instructionis, un manual de inițiere în viața creștină, dedicat candidaților la Sfântul Botez. A combătut prin scrierile sale arianismul și macedonianismul. De asemenea, s-a străduit să înlăture superstițiile și practicile păgâne, care încă mai își făceau simțită prezența în rândurile credincioșilor.

Pentru a menține unitatea spirituală, Sfântul Niceta recomanda practica privegherilor, precum și psalmodia, acestea fiind mijloace de purificare și de întărire în dreapta credință. În acest sens, omiliile De vigiliis servorum Dei și De psalmodiae bono au avut un rol esențial în zidirea duhovnicească a credincioșilor.

În calitate de imnograf și autor al imnului Te Deum laudamus, Sfântul Niceta de Remesiana s-a remarcat pe tărâmul muzicii în ipostaza de teoretician și de creator. El se numără printre primii imnografi, care oferă detalii despre execuția cântării psalmilor și a imnelor dumnezeiești, dezbătând mai cu seamă în De psalmodiae bono, probleme legate de modul cum trebuie să se cânte în Biserică.

Operele sale sunt scrise în limba latină, într-un stil foarte simplu si clar, folosind ca izvoare Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Așa cum am spus, ele au fost scrise din necesitate, fiind necesare în activitatea sa misionară. Conținutul lor, precum și diversitatea problemelor teologice pe care autorul le abordează, îl numără pe acesta printre doctores ecclesiae. Până astăzi operele sale sunt de actualitate și răspândite peste tot în lume.

Bibliografie

Izvoare

Ambrozie al Mediolanului, De lapsu virginis consecratae, în: PL, 16, col. 379-400.

Ambrozie al Mediolanului, Imn către Hristos (XVIII), în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 53, Traducere și introducere de Lector Dr. Dan Negrescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Braidae, Petri, Dissertatio in S. Nicetam, în: PL, 52, col. 876-1134.

Cassiodorus, Institutiones divinarum et humanarum litterarum, XVI, în: PL. 70, col. 1132 C.

Cezar de Arelate, Regula ad Monachos, 21, în: PL, 67, col. 1102.

Ciprian al Cartaginei, Ad Donatum, XVI, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, Traducere de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, introducere, note și indici de Prof. Nicolae Chițescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

Ghenadius de Marsilia, De viris illustribus, XXII, în: PL. 58, col. 1073-1074 A.

Ordo de catehizandis rudibus, în: Monacensis Cod. Lat. 6325, sec. IX, f. 139.

Paulinus de Nola, Carmen XVII, Traducere din limba latină și studiu introductiv de Traian Diaconescu, în: Studii Teologice, IV (2008), nr. 4, pp. 237-267.

Paulinus de Nola, Poemul XXVII (I), Traducere din limba latină de Eugenia Cristea, în: Altarul Banatului, XXIV (LXIII), SN, 2013, nr. 10-12, pp. 105- 111.

Paulinus de Nola, Poemul XXVII (II), Traducere din limba latină de Eugenia Cristea, în: Altarul Banatului, XXV (LXIV), SN, 2014, nr. 1-3, pp. 115-122.

Paulinus de Nola, Poemul XXVII (III), Traducere din limba latină de Eugenia Cristea, în: Altarul Banatului, XXV (LXIV), SN, 2014, nr. 4-6 , pp. 98-104 .

Vasile cel Mare, Epistola 207 – Către clericii din Neocezareea, în: Părinți si Scriitori Bisericești, vol. 12, Traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Vasile cel Mare, Omilia I, Despre Post, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, Traducere, introducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

Operele Sfântului Niceta de Remesiana – ediții în limba română

Alexe, Ștefan C., Niceta de Remesiana, Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, în: Mitropolia Olteniei, XXV (1937), nr. 7-8, pp. 587-588.

Alexe, Ștefan C., Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării de psalmi, în: Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 7-8, pp. 622-628.

Alexe, Ștefan C., Niceta de Remesiana, Despre privegherea creștinilor, în. Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 3-4, pp. 294-299.

Alexe, Ștefan C., Niceta de Remesiana, Despre puterea Duhului Sfânt, în: Mitropolia Olteniei, XXV (1973), nr. 11-12, pp. 970-980.

Alexe, Ștefan C., Niceta de Remesiana, Despre rațiunea credinței, în: Mitropolia Olteniei, XXI (1973), nr. 9-10, pp. 783-787.

Alexe, Ștefan C., Niceta de Remesiana, Despre Simbolul de credință, în: Mitropolia Olteniei, XXIV (1974), nr. 1-2, pp. 63-69.

Niceta de Remesiana, Opere, Traducere din limba latină, introducere și note de Lect. Dr. Ovidiu Pop, Ed. Sophia, București, 2009.

Popescu, Pr. Nicolae M., „De la priveghere la privighetoare”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXI (1943), nr. 4-6, pp. 207-224.

Tăutu, Dr. Aloisiu Ludovic, „Din operele Sfântului Nichita: Despre credință”, în: Vestitorul, II (15 Iunie 1926), nr. 12, pp. 4-7.

Tăutu, Dr. Aloisiu Ludovic, „Sfântul Nichita de Remeziana. La 15 veacuri de la moartea lui. Despre diferitele numiri”, în: Cultura Creștină, XIII (1924), nr. 6, pp. 173-177.

Tăutu, Pr. Prof. Dr. Aloisiu Ludovic, Sfântul Niceta de Remesiana, Ed. Logos `94, Oradea, 1995, 146 p.

Operele Sfântului Niceta de Remesiana – ediții în limbi străine

Cardinalis Mai, A., Ss. Episc. Nicetae et Paulini scripta, Roma, 1827.

Cardinalis A. Mai, S. Episcoporum Nicetae et Paulini scripta ex Vaticanis Condicibus edita (Hg. Cardinal A. Mai). Accedit eiusdem S. Nicetae opusculum aliud Chisiani Codicis ope emandatum. Item episcopologii Aquileiensis antiquum fragmentum ex Codice Vaticano editum, Romae, 1827.

Cardinalis Stephani Borgiae, Explanatio Symboli e codice bibliothecae Chisianae, Opera Stephani Cardinalis Borgiae, Patavii, 1799.

Gamber, Klaus, Niceta von Remesiana, De lapsu Susannae, Regensburg: Verlag Friedrich Pustet, 1969.

Gamber, Klaus, Niceta von Remesiana, Instructio ad Competentes. Frühchristliche Katechesen aus Dacien, în: Textus Patristici et Liturgici, nr. 1, 2, 5, 7, Regensburg: Verlag Friedrich Pustet, 1964-1969.

GranAdo, Carmelo, Nicetas de Remesiana, Catecumenado de adultos, în: Biblioteca de Patristica, vol. 16, Introducción, traducción del latin y notas de Carmelo Granado, Madrid (España): Ciudad Nueva, 1992.

Luc dʹ Achery, S. Nicetius episcopus Trevirensis, Opusculum De Vigiliis servorum Dei, Opusculum De Psalmodiae bono, în: PL, 68, col. 361-376.

Luc dʹ Achery, Tratatum Nicetii Episcopi – De vigiliis servorum Dei; Tratatum Nicetii Episcopi – De bono psalmodiae, în: Spicilegium, Tom. III, Paris, MDCLIX (1723).

Morin, Dom Germain, „Lʹ «Epistula ad virginem lapsam» de la collection de Corbie. Opuscule inédit de la fin du IV e siécle”, în: Revue Bénédictine, nr. 14, 1897, pp. 193-202.

Morin, Dom Germain, „Le «De psalmodiae bono» de lʹ évêque saint Niceta: rédaction primitive dʹ apre le ms. Vatic. 5729”, în: Revue Bénédictine, nr. 14, 1879, pp. 385-397.

Riggi, Calogero, Niceta di Remesiana, Catechesi preparatorie al battesimo, în: Collana di Testi Patristici, diretta da Antonio Quacquarelli, vol. 53, Traduzione, introduzione e note a cura di Calogero Riggi, Roma: Cittá Nuova, 1985.

S. Nicetae episcopi Aquiliensis, De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia, De diversis appellationibus D. N. Jesu Christo convenientibus, Explanatio Symboli, Fragmenta sex, în: PL, 52, col. 837-876.

S. Nicetius episcopus Trevirensis, Opusculum De Vigiliis servorum Dei, Opusculum De Psalmodiae bono, în: PL, 68, col. 361-376.

Türner, Cuthbert Hamilton, „Niceta of Remesiana II. De psalmodiae bono” în: Journal of Theological Studies, vol. os – 24, 25 April 1923, pp. 225-252.

Türner, Cuthbert Hamilton, „Niceta of Remesiana I. De vigiliis and De psalmodiae bono list of manuscripts cited”, în: Journal of Theological Studies, vol. os – 22, 4 July 1921, pp. 305-320.

Walsh, Gerald G., Niceta of Remesiana: writings, translated by Gerald G. Walsh; Sulpicius Severus: writings, translated by Bernard M. Peebles; Vicent of Lerins: commonitories, translated by Rudolph E. Morris; Prosper of Aquitaine : Grace and free will, translated by J. Reginald Oʹ Donnell, în colecția: Fathers of the Church, New York, 1949.

Dicționare și Enciclopedii

Dicționar de muzică bisericească românească, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013.

Preda, Emil, Dicționar al sfinților ortodocși, Ed. Lucman, București, 2000.

Swain, Joseph Peter, Historical Dictionary of Sacred Music, The Scarecrow Press, Inc., Oxford, 2006.

Cărți de cult

Molitfelnic, Publicat cu aprobarea Sfântului Sinod și binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013.

Slujba Învierii • Carte de Tedeum, Tipărite cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

Lucrări de specialitate

Alexe, Ștefan C., Sfântul Niceta Remesianul, în: Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Alexe, Pr. Asist. Ștefan, „ Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din secolele IV și V”, în: Studii Teologice, XXI (1969), nr. 7-8, pp. 453-583 (Teză de Doctorat).

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, Ediția a IV-a, Ed. Lumea Credinței, București, 2005.

Brâncuși, Petre, George Breazul și istoria nescrisă a muzicii românești, Editura Muzicală, București, 1976.

Burn, Andrew Ewbank, Niceta of Remesiana. His life and works, Cambridge, 1905.

Cayré, F., Précis de Patrologie, Ediția a II-a, vol. I, Paris, Tournai, Rome, 1927.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Scriitori bisericești din epoca străromână, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Cucu, Ștefan, Literatura latină creștină de la Tertullian la Fericitul Augustin, Ed. „Ovidius” University Press, Constanța, 2003.

Diaconescu, Mihail, Istoria literaturii dacoromane, Ed. Alcor Edimpex, București, 1999.

Gabor, Pr. Adrian, Biserică și Stat în timpul lui Teodosie cel Mare, Ed. Bizantină, București, [2003?].

Itu, Ion, Primii noștri poeți, Ed. Orientul Latin, Brașov, 1994.

Llorca, Bernardino, Manual de Historia Eclesiástica, Tercera Edición, Ed. LABOR S.A., Madrid, 1951.

Moldoveanu, Pr. Prof. Dr. Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010.

Mura, Gaspare, La teologia dei Padri. Testi dei padre latini greci orientali scelti e ordinati per temi, vol. 5, Editrice Cittá Nuova, Roma, 1976.

Negrescu, Dan, Patristica Perennia. Părinți de limbă latină, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2004.

Patin, Wilhelm August, Niceta, Bischof von Remesiana als Schriftsteller und Theologe, München, 1909.

Pop, Ovidiu, Niceta de Remesiana – Monografie, Editura Universității din București, București, 2007.

Stella, Francesco, Poesia e Teologia. L′Occidente latino tra IV e VIII secolo, vol. I, Ed. Jaca Book, Milano, 2001.

Ungureanu, Pr. Dr. Mihail A., Învățătura de credință creștină ortodoxă reflectată în cărțile de cult, Teză de Doctorat, Universitatea București: Facultatea de Teologie Ortodoxă.

Vornicescu, Nestor, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1984.

Zeiller, Jacques, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de lʹempire romain, Roma, 1967.

Studii și articole

Alexe, Pr. Dr. Ștefan C., „Imnul Te Deum și creștinismul românesc”, în: Îndrumător Bisericesc, Buzău, nr. 2, 1983, pp. 91-93.

Alexe, Pr. Ștefan, „Sfântul Vasile cel Mare și creștinismul românesc în secolul al IV-lea”, în: Studia Basiliana, vol. II, Ediția a II-a, revăzută, adăugită și îngrijită de Emilian Popescu și Adrian Marinescu, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 49-59.

Alexe, Ștefan C., „Foloasele cântării bisericești în comun după Sfântul Niceta de Remesiana”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr. 1-2, pp. 165-182.

Bianco, Maria Grazia, "Niceta di Remesiana e il Te Deum.", în: … Per accendere la scintilla dell'anima…, (2013), pp. 981-995.

Cojoc, Pr. Lect. Marian, „Dispute religioase în Sudul Dunării, în sec. IV-V”, în: Biserica Ortodoxă Română, CXXI (2003), nr. 1-6, pp. 602-615.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana”, în: Studii Teologice, IX (1957), nr. 3-4, pp. 200-228.

Cosma, Octavian Lazăr, „Muzica lui Niceta de Remesiana”, în: Noi Tracii, XVIII (1989), nr. 180, pp. !!!!!!!!!!!!!!!!!

Matei, Pr. Lect. Dr. Zaharia, „Necesitatea respectării regulilor de interpretare a cântării bisericești după De psalmodiae bono a Sfântului Niceta de Remesiana”, în: Almanah Bisericesc – Episcopia Giurgiului, 2011, Ed. Episcopiei Giurgiului, pp. 108-123.

Morin, Dom Germain, „Lʹ auteur du Te Deum”, în: Revue Bénédictine, nr. 7, 1890, pp. 151-159.

Morin, Dom Germain, „Nouvelles recherches sur lʹ auteur du Te Deum”, în: Revue Bénédictine, Tome 11, 1894, pp. 49-77.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, „Creștinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârșitul secolului IV”, în: Studii Teologice, XVI (1964), nr. 7-8, pp. 408-450.

Ressa, Pietro, „Niceta di Remesiana e l'eresia”, în: Classica et Christiana, 2006, nr. 1, pp. 153-172.

Ricucci, Marco, „Il De lapsu Susannae e il suo contesto storico-letterario”, în: Annall della Facoltá dl Lettere e Filosofia dell′Universitá degll Studi di Milano, vol. LVIII, Fascicolo III, 2005, pp. 375-395.

Runcan, Nechita, „Saint Nicetas of Remesiana's Missionary Work on the Right and the Left Side of Danube River”, în: Pontica Christiana, nr. 1, 2009, pp. 160-185.

Zeiller, Jacques, „Un ancien évêque d'Illyricum, peut- être auteur du Te Deum, Saint Niceta de Remesiana”, în: Comptes-rendus des séances de l'Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, 86e année (1942), nr. 4-6, pp. 356-369.

Bibliografie

Izvoare

Ambrozie al Mediolanului, De lapsu virginis consecratae, în: PL, 16, col. 379-400.

Ambrozie al Mediolanului, Imn către Hristos (XVIII), în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 53, Traducere și introducere de Lector Dr. Dan Negrescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Braidae, Petri, Dissertatio in S. Nicetam, în: PL, 52, col. 876-1134.

Cassiodorus, Institutiones divinarum et humanarum litterarum, XVI, în: PL. 70, col. 1132 C.

Cezar de Arelate, Regula ad Monachos, 21, în: PL, 67, col. 1102.

Ciprian al Cartaginei, Ad Donatum, XVI, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3, Traducere de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, introducere, note și indici de Prof. Nicolae Chițescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

Ghenadius de Marsilia, De viris illustribus, XXII, în: PL. 58, col. 1073-1074 A.

Ordo de catehizandis rudibus, în: Monacensis Cod. Lat. 6325, sec. IX, f. 139.

Paulinus de Nola, Carmen XVII, Traducere din limba latină și studiu introductiv de Traian Diaconescu, în: Studii Teologice, IV (2008), nr. 4, pp. 237-267.

Paulinus de Nola, Poemul XXVII (I), Traducere din limba latină de Eugenia Cristea, în: Altarul Banatului, XXIV (LXIII), SN, 2013, nr. 10-12, pp. 105- 111.

Paulinus de Nola, Poemul XXVII (II), Traducere din limba latină de Eugenia Cristea, în: Altarul Banatului, XXV (LXIV), SN, 2014, nr. 1-3, pp. 115-122.

Paulinus de Nola, Poemul XXVII (III), Traducere din limba latină de Eugenia Cristea, în: Altarul Banatului, XXV (LXIV), SN, 2014, nr. 4-6 , pp. 98-104 .

Vasile cel Mare, Epistola 207 – Către clericii din Neocezareea, în: Părinți si Scriitori Bisericești, vol. 12, Traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Vasile cel Mare, Omilia I, Despre Post, în: Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17, Traducere, introducere, note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

Operele Sfântului Niceta de Remesiana – ediții în limba română

Alexe, Ștefan C., Niceta de Remesiana, Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, în: Mitropolia Olteniei, XXV (1937), nr. 7-8, pp. 587-588.

Alexe, Ștefan C., Niceta de Remesiana, Despre folosul cântării de psalmi, în: Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 7-8, pp. 622-628.

Alexe, Ștefan C., Niceta de Remesiana, Despre privegherea creștinilor, în. Mitropolia Olteniei, XXVI (1974), nr. 3-4, pp. 294-299.

Alexe, Ștefan C., Niceta de Remesiana, Despre puterea Duhului Sfânt, în: Mitropolia Olteniei, XXV (1973), nr. 11-12, pp. 970-980.

Alexe, Ștefan C., Niceta de Remesiana, Despre rațiunea credinței, în: Mitropolia Olteniei, XXI (1973), nr. 9-10, pp. 783-787.

Alexe, Ștefan C., Niceta de Remesiana, Despre Simbolul de credință, în: Mitropolia Olteniei, XXIV (1974), nr. 1-2, pp. 63-69.

Niceta de Remesiana, Opere, Traducere din limba latină, introducere și note de Lect. Dr. Ovidiu Pop, Ed. Sophia, București, 2009.

Popescu, Pr. Nicolae M., „De la priveghere la privighetoare”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXI (1943), nr. 4-6, pp. 207-224.

Tăutu, Dr. Aloisiu Ludovic, „Din operele Sfântului Nichita: Despre credință”, în: Vestitorul, II (15 Iunie 1926), nr. 12, pp. 4-7.

Tăutu, Dr. Aloisiu Ludovic, „Sfântul Nichita de Remeziana. La 15 veacuri de la moartea lui. Despre diferitele numiri”, în: Cultura Creștină, XIII (1924), nr. 6, pp. 173-177.

Tăutu, Pr. Prof. Dr. Aloisiu Ludovic, Sfântul Niceta de Remesiana, Ed. Logos `94, Oradea, 1995, 146 p.

Operele Sfântului Niceta de Remesiana – ediții în limbi străine

Cardinalis Mai, A., Ss. Episc. Nicetae et Paulini scripta, Roma, 1827.

Cardinalis A. Mai, S. Episcoporum Nicetae et Paulini scripta ex Vaticanis Condicibus edita (Hg. Cardinal A. Mai). Accedit eiusdem S. Nicetae opusculum aliud Chisiani Codicis ope emandatum. Item episcopologii Aquileiensis antiquum fragmentum ex Codice Vaticano editum, Romae, 1827.

Cardinalis Stephani Borgiae, Explanatio Symboli e codice bibliothecae Chisianae, Opera Stephani Cardinalis Borgiae, Patavii, 1799.

Gamber, Klaus, Niceta von Remesiana, De lapsu Susannae, Regensburg: Verlag Friedrich Pustet, 1969.

Gamber, Klaus, Niceta von Remesiana, Instructio ad Competentes. Frühchristliche Katechesen aus Dacien, în: Textus Patristici et Liturgici, nr. 1, 2, 5, 7, Regensburg: Verlag Friedrich Pustet, 1964-1969.

GranAdo, Carmelo, Nicetas de Remesiana, Catecumenado de adultos, în: Biblioteca de Patristica, vol. 16, Introducción, traducción del latin y notas de Carmelo Granado, Madrid (España): Ciudad Nueva, 1992.

Luc dʹ Achery, S. Nicetius episcopus Trevirensis, Opusculum De Vigiliis servorum Dei, Opusculum De Psalmodiae bono, în: PL, 68, col. 361-376.

Luc dʹ Achery, Tratatum Nicetii Episcopi – De vigiliis servorum Dei; Tratatum Nicetii Episcopi – De bono psalmodiae, în: Spicilegium, Tom. III, Paris, MDCLIX (1723).

Morin, Dom Germain, „Lʹ «Epistula ad virginem lapsam» de la collection de Corbie. Opuscule inédit de la fin du IV e siécle”, în: Revue Bénédictine, nr. 14, 1897, pp. 193-202.

Morin, Dom Germain, „Le «De psalmodiae bono» de lʹ évêque saint Niceta: rédaction primitive dʹ apre le ms. Vatic. 5729”, în: Revue Bénédictine, nr. 14, 1879, pp. 385-397.

Riggi, Calogero, Niceta di Remesiana, Catechesi preparatorie al battesimo, în: Collana di Testi Patristici, diretta da Antonio Quacquarelli, vol. 53, Traduzione, introduzione e note a cura di Calogero Riggi, Roma: Cittá Nuova, 1985.

S. Nicetae episcopi Aquiliensis, De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia, De diversis appellationibus D. N. Jesu Christo convenientibus, Explanatio Symboli, Fragmenta sex, în: PL, 52, col. 837-876.

S. Nicetius episcopus Trevirensis, Opusculum De Vigiliis servorum Dei, Opusculum De Psalmodiae bono, în: PL, 68, col. 361-376.

Türner, Cuthbert Hamilton, „Niceta of Remesiana II. De psalmodiae bono” în: Journal of Theological Studies, vol. os – 24, 25 April 1923, pp. 225-252.

Türner, Cuthbert Hamilton, „Niceta of Remesiana I. De vigiliis and De psalmodiae bono list of manuscripts cited”, în: Journal of Theological Studies, vol. os – 22, 4 July 1921, pp. 305-320.

Walsh, Gerald G., Niceta of Remesiana: writings, translated by Gerald G. Walsh; Sulpicius Severus: writings, translated by Bernard M. Peebles; Vicent of Lerins: commonitories, translated by Rudolph E. Morris; Prosper of Aquitaine : Grace and free will, translated by J. Reginald Oʹ Donnell, în colecția: Fathers of the Church, New York, 1949.

Dicționare și Enciclopedii

Dicționar de muzică bisericească românească, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013.

Preda, Emil, Dicționar al sfinților ortodocși, Ed. Lucman, București, 2000.

Swain, Joseph Peter, Historical Dictionary of Sacred Music, The Scarecrow Press, Inc., Oxford, 2006.

Cărți de cult

Molitfelnic, Publicat cu aprobarea Sfântului Sinod și binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013.

Slujba Învierii • Carte de Tedeum, Tipărite cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

Lucrări de specialitate

Alexe, Ștefan C., Sfântul Niceta Remesianul, în: Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Alexe, Pr. Asist. Ștefan, „ Sfântul Niceta de Remesiana și ecumenicitatea patristică din secolele IV și V”, în: Studii Teologice, XXI (1969), nr. 7-8, pp. 453-583 (Teză de Doctorat).

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, Ediția a IV-a, Ed. Lumea Credinței, București, 2005.

Brâncuși, Petre, George Breazul și istoria nescrisă a muzicii românești, Editura Muzicală, București, 1976.

Burn, Andrew Ewbank, Niceta of Remesiana. His life and works, Cambridge, 1905.

Cayré, F., Précis de Patrologie, Ediția a II-a, vol. I, Paris, Tournai, Rome, 1927.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Scriitori bisericești din epoca străromână, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Cucu, Ștefan, Literatura latină creștină de la Tertullian la Fericitul Augustin, Ed. „Ovidius” University Press, Constanța, 2003.

Diaconescu, Mihail, Istoria literaturii dacoromane, Ed. Alcor Edimpex, București, 1999.

Gabor, Pr. Adrian, Biserică și Stat în timpul lui Teodosie cel Mare, Ed. Bizantină, București, [2003?].

Itu, Ion, Primii noștri poeți, Ed. Orientul Latin, Brașov, 1994.

Llorca, Bernardino, Manual de Historia Eclesiástica, Tercera Edición, Ed. LABOR S.A., Madrid, 1951.

Moldoveanu, Pr. Prof. Dr. Nicu, Istoria muzicii bisericești la români, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010.

Mura, Gaspare, La teologia dei Padri. Testi dei padre latini greci orientali scelti e ordinati per temi, vol. 5, Editrice Cittá Nuova, Roma, 1976.

Negrescu, Dan, Patristica Perennia. Părinți de limbă latină, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2004.

Patin, Wilhelm August, Niceta, Bischof von Remesiana als Schriftsteller und Theologe, München, 1909.

Pop, Ovidiu, Niceta de Remesiana – Monografie, Editura Universității din București, București, 2007.

Stella, Francesco, Poesia e Teologia. L′Occidente latino tra IV e VIII secolo, vol. I, Ed. Jaca Book, Milano, 2001.

Ungureanu, Pr. Dr. Mihail A., Învățătura de credință creștină ortodoxă reflectată în cărțile de cult, Teză de Doctorat, Universitatea București: Facultatea de Teologie Ortodoxă.

Vornicescu, Nestor, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1984.

Zeiller, Jacques, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de lʹempire romain, Roma, 1967.

Studii și articole

Alexe, Pr. Dr. Ștefan C., „Imnul Te Deum și creștinismul românesc”, în: Îndrumător Bisericesc, Buzău, nr. 2, 1983, pp. 91-93.

Alexe, Pr. Ștefan, „Sfântul Vasile cel Mare și creștinismul românesc în secolul al IV-lea”, în: Studia Basiliana, vol. II, Ediția a II-a, revăzută, adăugită și îngrijită de Emilian Popescu și Adrian Marinescu, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 49-59.

Alexe, Ștefan C., „Foloasele cântării bisericești în comun după Sfântul Niceta de Remesiana”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr. 1-2, pp. 165-182.

Bianco, Maria Grazia, "Niceta di Remesiana e il Te Deum.", în: … Per accendere la scintilla dell'anima…, (2013), pp. 981-995.

Cojoc, Pr. Lect. Marian, „Dispute religioase în Sudul Dunării, în sec. IV-V”, în: Biserica Ortodoxă Română, CXXI (2003), nr. 1-6, pp. 602-615.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Operele literare ale Sfântului Niceta de Remesiana”, în: Studii Teologice, IX (1957), nr. 3-4, pp. 200-228.

Cosma, Octavian Lazăr, „Muzica lui Niceta de Remesiana”, în: Noi Tracii, XVIII (1989), nr. 180, pp. !!!!!!!!!!!!!!!!!

Matei, Pr. Lect. Dr. Zaharia, „Necesitatea respectării regulilor de interpretare a cântării bisericești după De psalmodiae bono a Sfântului Niceta de Remesiana”, în: Almanah Bisericesc – Episcopia Giurgiului, 2011, Ed. Episcopiei Giurgiului, pp. 108-123.

Morin, Dom Germain, „Lʹ auteur du Te Deum”, în: Revue Bénédictine, nr. 7, 1890, pp. 151-159.

Morin, Dom Germain, „Nouvelles recherches sur lʹ auteur du Te Deum”, în: Revue Bénédictine, Tome 11, 1894, pp. 49-77.

Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, „Creștinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârșitul secolului IV”, în: Studii Teologice, XVI (1964), nr. 7-8, pp. 408-450.

Ressa, Pietro, „Niceta di Remesiana e l'eresia”, în: Classica et Christiana, 2006, nr. 1, pp. 153-172.

Ricucci, Marco, „Il De lapsu Susannae e il suo contesto storico-letterario”, în: Annall della Facoltá dl Lettere e Filosofia dell′Universitá degll Studi di Milano, vol. LVIII, Fascicolo III, 2005, pp. 375-395.

Runcan, Nechita, „Saint Nicetas of Remesiana's Missionary Work on the Right and the Left Side of Danube River”, în: Pontica Christiana, nr. 1, 2009, pp. 160-185.

Zeiller, Jacques, „Un ancien évêque d'Illyricum, peut- être auteur du Te Deum, Saint Niceta de Remesiana”, în: Comptes-rendus des séances de l'Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, 86e année (1942), nr. 4-6, pp. 356-369.