Operatiunile Institutiilor De Credit Orastean 2016 [617521]
1 UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
OPERAȚIUNILE INSTITUȚIILOR DE CREDIT
– Curs ID –
CONF. UNIV. DR. RAMONA ORĂȘTEAN
SIBIU
2016
2 CUPRINS
UNITATEA DE STUDIU 1 – ROLUL ȘI FUNCȚIILE BĂ NCII
CENTRALE
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele unității de studiu
1.3. Banca centrală – rol și funcții
1.3.1. Banca centrală – scurt istoric, atribuții
1.3.2. Funcțiile băncii centrale
1.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
1.5. Sarcini de învă țare
1.6. Teste de autoevaluare
5
5
5
6
6
7
19
19
20
UNITATEA DE STUDIU 2 – POLITICA MONETARĂ –
COMPONENTĂ ESENȚIALĂ A POLITICII ECONOMICE
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele unității de studiu
2.3. Politica monetară – concept, obiective, strategii
2.3.1. Politica monetară – concept, obiective
2.3.2. Agregatele monetare – suport al politicii monetare
2.3.3. Strategiile de politică monetară
2.3.3.1. S trategii indirecte de politică monetară
2.3.3.2. Strategii directe de politică monetară
2.3.4. Instru mentele de politică monetară
2.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
2.5. Sarcini de învățare
2.6. Teste de autoevaluare
21
21
22
22
22
23
24
25
25
28
31
31
32
UNITATEA DE STUDIU 3 – INSTITUȚIILE DE CREDIT ȘI
OPERAȚIUNILE ACESTORA
3.1. Introd ucere
3.2. Obiectivele unității de studiu
3.3. Instituțiile de credit – tipologie, operațiuni
3.3.1. Instituțiile de credit – concept, tipologie
3.3.2. Standardele bancare internaționale
3.3.3. Reglementări privind activitatea bancară din
România
3.3.4. Pa rticularități ale sistemelor bancare actuale
3.3.5. Operațiuni desfășurate de băncile comerciale
3.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
3.5. Sarcini de învățare
3.6. Teste de autoevaluare
33
33
34
34
34
37
39
45
47
50
51
51
UNITATEA DE STUDI U 4 – OPERAȚIUNILE BANCARE DE
ATRAGERE A FONDURILOR
4.1. Introducere
53
53
3 4.2. Obiectivele unității de studiu
4.3. Operațiunile bancare de atragere a fondurilor
4.3.1. Tipuri de conturi bancare
4.3.2. Deschiderea conturilor
4.3.3. Funcționarea conturilor
4.3.4 . Închiderea unui cont
4.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
4.5. Sarcini de învățare
4.6. Teste de autoevaluare
54
54
54
58
60
62
64
65
65
UNITATEA DE STUDIU 5 – OPERAȚIUNILE BANCARE DE
TRANSFER AL FONDURILOR
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele unității de studiu
5.3. Operațiunile bancare de transfer al fondurilor
5.3.1. Operațiunile cu numerar ale băncilor comerciale
5.3.1.1. Organizarea, funcționarea și controlul casieriei
bancare
5.3.1.2. Organizarea locului de muncă al casierului și
raporturile ierarhice
5.3.1.3. Operațiunile de casierie
5.3.2. Tehnica plăților prin instrumente de plată fără numerar
5.3.2.1. Cambia
5.3.2.2. Biletul la ordin
5.3.2.3. Cecul
5.3.2.4. Ordinul de plată
5.3.2.5. Compensarea și decontarea plăților inter bancare
5.3.2.6. Prevenirea riscurilor și sancționarea titularilor de
conturi aflați în interdicție bancară
5.3.3. Tehnica plăților prin instrumente de plată cu acces la
distanță
5.3.4. Viramentul – procedeu tehnic bancar și instrument de
plată
5.3.5. Tran sferul internațional al fondurilor
5.3.5.1. Rolul băncilor în transferul internațional al
fondurilor
5.3.5.2. Tehnica plăților prin acreditiv și incasso
documentar
5.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
5.5. Sarcini de învățare
5.6. Teste de aut oevaluare
67
67
68
69
69
70
75
77
82
83
91
93
97
101
107
109
113
121
121
124
134
135
135
UNITATEA DE STUDIU 6 – OPERAȚIUNILE BANCARE DE
PLASARE A FONDURILOR
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele unității de studiu
6.3. Operațiunile bancare de plas are a fondurilor
6.3.1. Creditarea și evaluarea riscului
137
137
138
138
138
4 6.3.1.1. Rolul creditării bancare
6.3.1.2. Principii de creditare bancară
6.3.1.3. Tipuri de credite bancare
6.3.1.4. Evaluarea creditului prin punctaj
6.3.2. Operațiunile cu titluri financiare al e băncilor
comerciale
6.3.2.1. Rolul plasamentelor bancare în titluri financiare
6.3.2.2. Clasificarea titlurilor financiare
6.3.2.3. Metode de constituire și modificare a unui
portofoliu de titluri financiare
6.3.2.4. Implicarea bancară în emisiunea de t itluri
financiare
6.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
6.5. Sarcini de învățare
6.6. Teste de autoevaluare
138
140
143
145
153
153
155
157
158
159
160
160
BIBLIOGRAFIE 162
5 UNITATEA DE STUDIU 1
ROLUL ȘI FU NCȚIILE BĂNCII CENTRALE
Cuprins:
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele unității de studiu
1.3. Banca centrală – rol și funcții
1.3.1. Banca centrală – scurt istoric, atribuții
1.3.2. Funcțiile băncii centrale
1.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
1.5. Sarcini de învățare
1.6. Teste de autoevaluare
1.1. INTRODUCERE
Sistemul bancar este reprezentat de ansamblul coerent al
diferitelor categorii de instituții financiar -bancare care funcționează
într-o țară, răspunzând necesităților unei etape a dezvol tării social –
economice .
În general, sistemul bancar dintr -o țară cuprinde:
– cadrul instituțional , format din banca centrală cu rol de coordonare
și supraveghere, bănci comerciale și alte instituții financiare
asimilate acestora;
– cadrul juridic , format din ansamblul reglementărilor care
guvernează activitatea bancară.
În evoluția sa, sistemul bancar parcurge faze de specializare și
sectorizare. Specializarea bancară reprezintă orientarea activității
diferitelor bănci doar spre anumite servicii, operațiuni, produse
bancare. Noțiunea de sectorizare poate fi definită ca fiind un tip aparte
de specializare ce constă în orientarea activității bancare spre anumite
domenii de activitate economică.
Într-o economie de piață, sistemul bancar îndeplinește funcția
de atragere și concentrare a economiilor societății și de canalizare a
acestora, printr -un proces obiectiv și imparțial de alocare a creditului,
către cele mai eficiente investiții. În îndeplinirea acestei funcții, băncile,
ca verigi de bază ale sistemului, urmăresc modul în care debitorii
utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură și facilitează
efectuarea plăților, oferă servicii de gestionare a riscului și reprezintă
principalul canal de transmisie în implementarea politicii monetare.
Prin activita tea de colectare de resurse financiare, concomitent
cu plasarea lor pe piață prin intermediul creditelor și a altor operațiuni
pe piața financiară, băncile îndeplinesc rolul de intermediari între
deținătorii de capitaluri și utilizatorii acestora.
În vede rea realizării obiectivelor finale, banca centrală
urmărește stabilitatea valorii interne și externe a monedei naționale,
6 concomitent cu punerea la dispoziția economiei naționale a cantității
optime de monedă necesară creșterii economice. Această unitate d e
studiu își propune să te ajute să înțelegi principalele funcții și atribuții
ale unei bănci centrale.
Cunoș tințe preliminare
Pentru înțelegerea noțiunilor discutate în cadrul acestei unități
de studiu este nevoie de cunoștințe de Monedă și credit și
Macroeconomie.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 4 ore.
1.2. OBIECTIVELE UNITĂȚII DE STUDIU
După parcurgerea unității de studiu, studenții vor putea:
– înțelege principalele funcții ale unei bănci centrale;
– însuși cunoștințe cu privire la activitatea unei bănci centrale;
– realiza comparații între băncile centrale ale țărilor lumii.
1.3. BANCA CENTRALĂ – ROL ȘI FUNCȚII
1.3.1. Banca centrală – scurt istoric, atribuții
Toate sistemele bancare, cu excepția celui din Hong Kong, au
o bancă centrală. Apariția și dezvoltarea sistemului bancar (în secolele
XIV și XV) au precedat apariția băncilor centrale (în secolul XVII).
Banca suedeză Riksbank, fondată în 1668, este consi derată prima
bancă centrală, deși istoricii susțin că prima bancă centrală, în
accepțiunea de astăzi, a fost Banca Angliei, fondată în anul 1694.
Banca Angliei a fost creată inițial pentru a se strânge banii necesari
războiului contra Franței. A urmat apoi o diversificare a funcțiilor sale
iar banca a primit, mai târziu, în 1844, dreptul de monopol asupra
7 emisiunii monetare, pentru Anglia și Țara Galilor. Banca Angliei a fost
o bancă privată până în 1946, când a fost naționalizată.
În alte țări, crearea bă ncilor centrale a evoluat mai lent. Banca
Franței a fost fondată în anul 1800. In Germania și Italia, banca
centrală a apărut după unificarea statelor și principatelor
independente, în ultima parte a secolului al XIX -lea.
Banca Națională a României a fost fondată în 1880, când doar
o treime din capital aparținea statului, iar în 1929, doar 10% din capital
mai aparținea statului român. După cel de -al doilea război mondial,
Banca Națională a României a fost preluată de stat și a făcut parte din
sistemul banc ar al unei economii centralizate. Această situație a
continuat să existe până la restructurarea sistemului bancar, după
1989, când a fost reorganizată ca bancă centrală.
Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR , obiectivul
fundamental al Băncii Naț ionale a României este asigurarea și
menținerea stabilității prețurilor.
Principalele atribuții ale unei bănci centrale sunt:
a) elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de
schimb;
b) emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată
pe teritoriul țării;
c) stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;
d) autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a
instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări
a sistemelor de pl ăți pentru asigurarea stabilității financiare;
e) administrarea rezervelor internaționale.
1.3.2. Funcțiile băncii centrale
Băncile centrale au, în general, următoarele funcții (deși
uneori, aceste responsabilități sunt împărțite cu alte organisme
guvernamentale):1
1. Stabilirea și implementarea politicii monetare și de credit
Banca centrală controlează nivelul masei monetare și ratele
dobânzii în economie, ca parte a politicii economice generale a
guvernului. Această situație a condus la dezbateri ap rinse, referitoare
la independența băncii centrale. De regulă, banca centrală
colaborează cu Ministerul Finanțelor pentru rezolvarea principalelor
probleme ale politicii monetare și financiare.
Gradul “adecvat” de independență sau autonomie decizională
al băncii centrale a constituit o dispută seculară: tentative de
subordonare directă față de autoritatea guvernului au alternat cu
perioade de independență considerată excesivă.
La nivelul Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht (1992)
prevede un nivel ridicat de independență pentru băncile centrale ale
1 Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. – „Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1997, p. 230
8 statelor membre și pentru Banca Centrală Europeană, care împreună
formează Sistemul European al Băncilor Centrale.
Înainte de crearea Băncii Centrale Europene, Banca Centrală a
Germaniei – Bundesbank av ea garantată prin lege independența de a
conduce politica monetară. Se apreciază, în general, că acesta este
motivul pentru care Bundesbank a reușit să realizeze o politică
monetară antiinflaționistă deosebit de eficientă.
Alte țări vest -europene (Franța, Anglia, Italia) au luat măsuri, în
spiritul Tratatului de la Maastricht, pentru sporirea gradului de
independență decizională pentru băncile centrale. Garantarea prin
lege a independenței băncii centrale are un rol determinant în a
asigura reflectarea, în politica monetară promovată, a condițiilor
economice dintr -o țară și nu a celor politice.
Argumentele celor ce se opun independenței băncii centrale au
în vedere faptul că politica macroeconomică are obiective mai largi
decât menținerea unei rate scăzute a inflației. Totodată, se
argumentează că reducerea activității economice pentru a realiza un
nivel scăzut al inflației, poate duce la nivele înalte ale șomajului și la
restrângerea creșterii economice.
În România, banca centrală este organ al statului, iar membrii
Consiliului de Administrație al BNR sunt numiți de Parlament. În
numele Consiliului de Administrație, Guvernatorul BNR prezintă anual
Parlamentului României raportul BNR, care cuprinde: principalele
evoluții economice, financiare, monetare și v alutare; politica monetară
în anul precedent și orientările pentru anul următor; reglementarea și
supravegherea prudențială bancară; activitățile BNR, bilanțul anual și
contul de profit sau pierder e.
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR
utilizează proceduri și instrumente specifice pentru următoarele
operațiuni:
de piață monetară – banca centrală poate efectua pe piața
secundară operațiuni reversibile, cumpărări/vânzări directe sau
poate lua în gaj, pentru acordarea de credite colateraliz ate,
creanțe asupra sau titluri ale statului, autorităților publice centrale
și locale, regiilor autonome, companiilor naționale și altor societăți
cu capital majoritar de stat, instituțiilor de credit sau altor persoane
juridice, poate efectua swap -uri va lutare, poate emite certificate de
depozit și atrage depozite de la instituții de credit, în condițiile pe
care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii
monetare;
de creditare a băncilor – banca centrală poate acorda credite
instituți ilor de credit eligibile, în condiții de rambursare, garantare
și dobândă stabilite prin reglementări proprii; se interzice BNR
creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a
statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor a utonome,
companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat;
de control al lichidității prin rezerve minime obligatorii –
banca centrală stabilește regimul rezervelor minime obligatorii pe
care instituțiile de credit trebuie să le menți nă în conturi deschise
la aceasta; pentru rezervele minime obligatorii, BNR bonifică
9 dobânzi cel puțin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la
vedere practicate de instituțiile de credit iar pentru neîndeplinirea
cerințelor privind nivelul rezerve lor minime obligatorii se
calculează și se percep dobânzi penalizatoare.
2. Emisiunea de monedă
Banca centrală deține monopolul emisiunii monetare. In
principiu, moneda se emite în concordanță cu creșterea economică.
Emisiunea de monedă peste necesitățile economice reale –
supraemisiunea de monedă – poate duce la inflație . Împiedicarea
guvernelor de a determina un proces inflaționist, prin emisiune
suplimentară de monedă, poate fi încă un argument în favoarea
asigurării independenței băncii centrale.
Banca centrală asigură tipărirea bancnotelor și baterea
monedelor și ia măsuri pentru păstrarea în siguranță a celor care nu
sunt puse în circulație, precum și pentru custodia și distrugerea, când
aceasta este necesară, a matrițelor, cernelurilor și a bancnotelo r și
monedelor retrase din circulație.
Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR , Banca
Națională a României este unica instituție autorizată să emită însemne
monetare, sub formă de bancnote și monede, ca mijloace legale de
plată pe teritoriul Româ niei. Ea stabilește valoarea nominală,
dimensiunile, greutatea, desenul și alte caracteristici tehnice ale
bancnotelor și monedelor. BNR elaborează programul de emisiune a
bancnotelor și monedelor, astfel încât să se asigure necesarul de
numerar, în strict ă concordanță cu nevoile reale ale circulației bănești.
De asemenea, BNR poate hotărî anularea sau retragerea din
circulație a oricăror bancnote sau monede care au fost emise și, în
locul acestora, punerea în circulație a altor tipuri de însemne
monetare.
O decizie a BNR în acest sens o reprezintă denominarea
monedei naționale . Potrivit Legii nr. 348/ 2004 privind denominarea
monedei naționale , la 1 iulie 2005 moneda națională a României a fost
denominată astfel încât 10.000 lei vechi (ROL), aflați în circul ație la
acea dată, au fost preschimbați pentru 1 leu nou (RON). Tot atunci au
fost puse în circulație noile bancnote și monede, care s -au folos it în
paralel cu cele vechi până la 31 decembrie 2006.
3. Elaborarea și aplicarea politicii de curs de schimb
Banca centrală elaborează și aplică politica privind cursul de
schimb, stabilește și urmărește aplicarea regimului valutar pe teritoriul
țării. În acest sens, ea este abilitată să:
– elaboreze balanța de plăți și alte documente privind poziția
investițională internațională a țării;
– stabilească cursurile de schimb pentru operațiunile proprii pe piața
valutară, să calculeze și să publice cursurile medii pentru evidența
statistică;
– păstreze și să administreze rezervele internaționale ale statului.
Potrivit Regulamentului BNR nr. 6/2012 privind modificarea și
completarea Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar,
10 precum și abrogarea Normei nr. 4/2005 privind efectuarea
operațiunilor de schimb valutar , BNR elaborează reglementări privind
monitorizarea și controlul tranzacțiilor valutare pe teritoriul României și
emite autorizații pentru operațiuni valutare de capital, tranzacții pe
piețele valutare și pentru alte operațiuni specifice.
4. Administrarea sistemului de plăți
În general, banca centrală emite reglementări generale privind
instrumentele de plată, coordonează și supraveghează sistemele de
plăți de interes național.
Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR , Banca
Națională a României reglementează, autorizează și supraveghează
administrato rii sistemelor de plăți și poate emite reglementări privind
instrumentele de plată utilizate în cadrul acestor sisteme. Ea poate
furniza lichidități instituțiilor de credit, prin acordarea de facilități și prin
cumpărarea de titluri eligibile, în conformit ate cu reglementările proprii.
5. Stabilirea și administrarea rezervelor valutare
Banca centrală stabilește și menține rezerve valutare
internaționale la un anumit nivel pe care îl apreciază ca fiind adecvat
tranzacțiilor externe ale statului, rezerve ca re pot fi formate din:
– aur deținut în tezaur în țară sau depozitat în străinătate;
– active externe, sub formă de bancnote și monede metalice sau
disponibil în conturi la bănci sau la alte instituții financiare în
străinătate, exprimate în acele monede și de ținute în acele țări pe
care le stabilește banca centrală;
– alte active de rezervă recunoscute pe plan internațional, inclusiv
dreptul de a efectua cumpărări de la FMI în cadrul tranșei de
rezervă, precum și deținerile de DST;
– cambii, cecuri, bilete la ordi n, precum și obligațiuni și alte valori
mobiliare, negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane
juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de către
agențiile de apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan
internațional, exprimate și plăt ibile în valută în locuri acceptabile
pentru banca centrală;
– bonuri de tezaur, obligațiuni și alte titluri de stat, emise sau
garantate de guverne străine sau de instituții financiare
interguvernamentale, negociabile sau nu, exprimate și plătibile în
valută în locuri acceptabile pentru banca centrală.
Rezervele de valută sunt folosite, în general, atunci când se
intervine pe piețele valutare pentru a controla evoluția cursului de
schimb al monedei naționale.
Banca Națională a României este autorizată, conform Legii nr.
312/2004 , să efectueze următoarele operațiuni:
– să cumpere, să vândă și să efectueze alte tranzacții cu lingouri și
monede din aur sau alte metale prețioase, cu valute, cu bonuri de
tezaur, obligațiuni și alte titluri emise sau garantate de guverne
străine sau de organizații financiare interguvernamentale, cu valori
mobiliare emise sau garantate de bănci centrale, de instituții
financiare internaționale, de societăți bancare și nebancare;
11 – să deschidă și să mențină conturi la alte bănci c entrale și autorități
monetare, societăți bancare și la instituții financiare internaționale;
– să deschidă și să țină conturi și să efectueze operațiuni de
corespondent pentru instituții financiare internaționale, bănci
centrale și autorități monetare, soci etăți financiare și bancare,
organizații financiare interguvernamentale din străinătate, precum
și pentru guverne străine și agențiile lor.
6. Autorizarea, supravegherea și reglementarea instituțiilor de
credit
Banca centrală decide care entități pot oper a ca bănci și
stabilește regulile de emitere a autorizațiilor de funcționare a
instituțiilor de credit. Ea are competența exclusivă de autorizare a
instituțiilor de credit , în anumite condiții care se referă la:
pregătirea profesională și profilul conducăt orilor băncii;
nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie vărsat, în
formă bănească, în totalitate, la momentul constituirii;
tipurile de activități pe care le va efectua instituția de credit;
studiul de fezabilitate al băncii;
acționarii semnificativi și fondatorii băncii;
structura acționariatului;
sediul băncii.
In cadrul Uniunii Europene, tranzacțiile băncilor străine aflate
pe teritoriul unei țări au creat probleme specifice. Aceste bănci
primeau autorizații de funcționare, de obicei, în țările lor de origine și
nu în cele în care operau, putând fi, astfel, în afara sferei de influență –
a băncii centrale a țării în care își desfășoară activitatea. A Doua
Directivă de Coordonare Bancară a Uniunii Europene a creat
Licența unică bancară , care permite unei bănci care a primit
autorizația de funcționare într -o țară să poată opera oriunde în cadrul
UE. Această măsură a creat anumite probleme privind supravegherea
sucursalelor băncilor străine. După falimentul răsunător al băncii BCCI
din Luxe mburg, regulile au fost modificate, pentru a permite și băncii
centrale din țara gazdă să intervină atunci când supravegherea băncii
în țara de origine se dovedește a fi insuficientă sau defectuoasă.
În statele membre ale UE , pentru înființarea unei sucurs ale de
către o instituție de credit dintr -un alt stat membru nu este necesară
obținerea unei autorizații din partea băncii centrale și nici asigurarea
unui capital de dotare la nivelul sucursalei.
În România , conform prevederilor Ordonan ței de urgen ță nr.
99/2006 privind institu țiile de credit și adecvarea capitalului, cu
modificările și completările ulterioare, o instituție de credit autorizată și
supravegheată într -un alt stat membru poate înființa o sucursală în
România pe baza notificării transmise Bănc ii Naționale a României de
către autoritatea competentă din statul membru de origine. Înainte de
începerea activității, în termen de 2 luni de la primirea notificării,
Banca Națională a României comunică instituției de credit în cauză,
dacă este cazul, lis ta actelor normative din România, adoptate în
scopul protejării interesului general, care reglementează condiții
12 specifice în care anumite activități pot fi desfășurate. Notificarea
trebuie să fie însoțită de următoarele date și informații:
un program de activitate al sucursalei, incluzând cei puțin tipurile
de activități care urmează să fie desfășurate de aceasta și
structura organizatorică a sucursalei;
adresa sediului sucursalei de unde pot fi obținute documente;
identitatea persoanelor responsabile c u conducerea operativă a
activității sucursalei;
Conform Regulamentului BNR nr. 11/2007 privind autorizarea
instituțiilor de credit persoane juridice române și a sucursalelor din
România ale instituțiilor de credit din state terțe, cu modificările și
comp letările aduse prin Regulamentele nr. 1, 4, 15, 17/2009 , acestea
se pot constitui și pot funcționa pe teritoriul României numai pe baza
autorizației emise de Banca Națională a României.
În România, autorizarea implică două etape:
a) aprobarea constituiri i instituției de credit;
b) autorizarea funcționării instituției de credit.
Atunci când o bancă centrală emite o autorizație de funcționare
unei instituții de credit , ea apreciază, în principiu, că instituția
respectivă este condusă corect. Acest lucru înseamnă că afacerile
băncii vor fi conduse prudent, iar depunătorii vor avea încredere că
banca le va putea înapoia banii oricând. Desigur, în timp, acest lucru
poate fi infirmat.
Autorizațiile de funcționare pot fi retrase, dacă banca centrală
decide că o bancă nu acționează prudent, încalcă condițiile stipulate
în autorizația de funcționare sau este în pericol de a nu -și putea plăti
depunătorii. BNR poate retrage autorizația acordată unei instituții de
credit în următoarele situații :
– instituția de credi t nu și -a început activitatea pentru care a fost
autorizată în termen de 1 an de la data acordării autorizației
sau a încetat să mai desfășoare activitate de mai mult de 6 luni ;
– autorizația a fost obținută pe baza unor informații false sau prin
orice alt m ijloc ilegal ;
– instituția de credit nu mai îndeplinește condițiile care au stat la
baza acordării autorizației;
– instituția de credit nu mai posedă suficiente fonduri proprii sau
există elemente care conduc la concluzia că într -un termen
scurt instituția de credit nu își va mai putea îndeplini obligațiile
față de deponenți sau alți creditori și, în special, nu mai poate
garanta siguranța fondurilor/instrumentelor financiare care i -au
fost încredințate;
– acționarii au decis să dizolve și să lichideze banca.
Autorizația unei instituții de credit își încetează de drept
valabilitatea în următoarele situații:
– a avut loc o fuziune sau o divizare a instituției de credit în urma
căreia aceasta își încetează existența;
– a avut loc o transformare a instituției de credit în altă categorie;
– s-a pronunțat o hotărâre de declanșare a procedurii falimentului
instituției de credit.
Retrăgând autorizația acordată, banca centrală încearcă să
13 oprească activitatea instituției de credit înainte ca pierderile acesteia
să ajungă la nivelul la care banca nu -și mai poate plăti deponenții.
Băncile pot da faliment dacă înregistrează pierderi mari prin acordarea
unor credite neperformante de valori foarte mari sau dacă efectuează
operațiuni în pierdere, pe piețele financiare.
Dacă depună torii din alte bănci ar dori să -și retragă banii în
același timp, nici o bancă nu ar putea să plătească toate sumele
cerute și, astfel, ar rezulta o criză financiară generală, urmată de
colapsul sistemului bancar. O astfel de panică în sistemul bancar are
consecințe economice grave, restrângând masa monetară și creditele.
În loc să retragă autorizația de funcționare, banca centrală
poate acționa pentru ca banca aflată în dificultate să fie salvată. Astfel,
ea poate iniția un aranjament financiar pentru a consolida capitalul
băncii, poate insista să fie schimbată conducerea băncii sau poate
sprijini fuziunea cu o alta bancă (sau preluarea de către o altă bancă).
Falimentul unei bănci ar cauza pierderi depunătorilor și ar face ca
publicul să -și piardă încred erea în sistemul bancar în general.
Pentru asigurarea funcționării și viabilității sistemului bancar,
banca centrală emite o serie de reglementări și monitorizează
activitatea instituțiilor de credit.
Băncile centrale reglementează activitatea instituții lor de credit,
de exemplu pentru a controla nivelul și structura creditelor acordate de
acestea. Reglementările emise de BNR, în funcție de importanța și
sfera de cuprindere, pot fi sub formă de regulamente, ordine, norme și
circulare, având caracter oblig atoriu.
Reglementările cantitative limitează nivelul creditelor pe care
băncile comerciale le pot acorda. De exemplu, băncilor li se poate
cere să -și restrângă nivelul creditelor acordate, până la un anume
procent din totalul disponibilului de creditare, pentru o anumită
perioadă de timp.
În România, Normele BNR nr. 11/2005 privind limitarea
gradului de concentrare a expunerilor din credite în valută, abrogate la
1 ianuarie 2007, se aplicau instituțiilor de credit, persoane juridice
române și sucursalelo r instituțiilor de credit străine, autorizate să
funcționeze pe teritoriul României și reglementau gradul de
concentrare a expunerilor din credite în valută. Astfel, expunerea unei
instituții de credit din credite în valută acordate persoanelor fizice și
juridice altele decât instituțiile de credit, înainte de deducerea
provizioanelor specifice de risc de credit, nu putea depăși 300% față
de fondurile proprii, în cazul instituțiilor de credit, persoane juridice
române, sau față de capitalul inițial, în cazu l sucursalelor instituțiilor de
credit străine, determinate pentru luna anterioară celei pentru care se
efectuează raportarea.
Reglementările calitative încurajează creditarea pentru anumite
scopuri, descurajând alte tipuri de credite. De exemplu, într -o țară cu o
balanță de plăți deficitară, banca centrală poate cere băncilor să
acorde, prioritar, credite pentru exporturi.
În România, Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea
riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, cu
modificăr ile și completările ulterioare ( Regulamentele BNR nr.
14 11/2008, 2/2009, 11/2009 ), se aplică instituțiilor de credit persoane
juridice române și sucursalelor instituțiilor de credit străine, autorizate
să funcționeze pe teritoriul României și reglementează c ondițiile
minime de acordare, garantare și derulare a creditelor destinate
persoanelor fizice.
Banca centrală răspunde de supravegherea prudențială a
instituțiilor de credit pe care le -a autorizat să opereze, acestea
trebuind să se conformeze și altor cer ințe legate de:
nivelul minim de solvabilitate (indicatorul de adecvare a
capitalului);
Ca autoritate de supraveghere, banca centrală, pentru
stabilirea capitalului adecvat, impune un indicator financiar de
adecvare a capitalului , cu scopul de a limita ex punerea totală de credit
a unei bănci. Băncile au nevoie de o marjă de siguranță pentru ca, în
cazul în care câțiva clienți nu -și pot rambursa creditele, banca să fie
totuși capabilă să -și plătească deponenții. Această marjă de siguranță
este capitalul băn cii.
Acordul de la Basel se aplică băncilor cu activitate
internațională și prevede un indicator de adecvare a capitalului de
minim 8%, începând cu l ianuarie 1993. Autoritățile de supraveghere
din foarte multe țări au preluat prevederile acestei convenț ii în
legislația națională.
Banca Națională a României a stabilit că instituțiile de credit
sunt obligate să asigure, în permanență, un nivel de solvabilitate de
minim 8%, determinat ca raport între fondurile proprii și totalitatea
activelor și elementel or în afara bilanțului, ponderate în funcție de
gradul de risc de credit.
Dacă indicatorul de adecvare a capitalului, pentru o bancă,
scade sub nivelul cerut, el trebuie corectat, fie crescând capitalul
băncii (prin emisiune de acțiuni), fie reducându -i activele cu grad mare
de risc, prin substituire cu active cu grad de risc redus.
Riscul de credit al unei bănci se poate reduce prin “vânzarea”
creditelor sale unei alte bănci sau prin conversia împrumutului în titluri
de valoare . Această situație apare a tunci când creditele (care fac
parte din activele băncii) sunt convertite în alte instrumente financiare,
care nu sunt considerate ca active în bilanț și, deci, nu sunt luate în
calcul în cazul indicatorului de adecvare a capitalului. În anumite
condiții, totuși, unele active convertite în hârtii de valoare trebuie să fie
evidențiate în bilanț.
indicatorul de lichiditate;
Banca centrală poate stabili nivelul minim de lichiditate
(indicatorul de lichiditate), respectiv procentul depozitelor bancare și
al altor pasive ce trebuie să fie păstrate în numerar sau în alte active
care se pot transforma, repede și ușor, în numerar. În acest mod,
banca centrală se asigură că băncile vor putea satisface cerințele
clienților atunci când aceștia doresc să -și retragă fon durile și, astfel,
nu se va pierde încrederea publicului, fenomen care apare atunci
când banca nu poate oferi fondurile solicitate.
Băncile care nu au suficiente active lichide trebuie să asigure
indicatorul de lichiditate, fie împrumutând de la alte băn ci, fie apelând
15 la banca centrală, în calitatea sa de împrumutător de ultimă instanță.
Potrivit R egulamentu lui BNR nr. 24/2009 privind lichiditatea
instituțiilor de credit, modificat prin Regulamentul BNR nr. 4/2010,
riscul mare de lichiditate este riscul de lichiditate față de o persoană
sau față de un grup de clienți aflați în legătură, a cărei valoare
reprezintă cel puțin 10% din valoarea datoriilor, altele decât
împrumuturile, și a angajamentelor de finanțare date de instituția de
credit evidențiate în afara bilanțului.
rata rezervelor minime obligatorii;
expunerea maximă față de un client sau față de un grup de
clienți aflați în legătură ;
Necesitatea raportării creditelor de valori mari, acordate unui
singur client, are ca scop evitarea situației în c are incapacitatea
clientului de a -și rambursa datoriile poate să ducă la falimentul băncii
care, astfel, nu va mai fi capabilă să-și plătească deponenții. Se mai
pot impune și alte reglementari referitoare la creditele mari: în Anglia,
de exemplu, băncile trebuie să prezinte un raport special Băncii
Angliei, dacă acordă, unui singur client, un credit care depășește 10%
din capitalul băncii; Banca Angliei va trebui să acorde un aviz special,
dacă linia de credit acordată unui client depășește 25% din capita lul
băncii respective.
La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanții să
prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la scadență, motiv
pentru care cer garantarea creditelor în condițiile stabilite prin normele
de creditare ale fiecărei bănci.
În România, conform Regulamentu lui BNR și CNVM nr.
16/21/2006 privind expunerile mari ale instituțiilor de credit și ale
firmelor de investiții, e xpunerea unei instituții de credit față de un client
sau față de un grup de clienți aflați în legătur ă este considerată ca
fiind expunere mare dacă valoarea sa este egală sau depășește 10%
din fondurile proprii ale instituției de credit. O instituție de credit nu
poate înregistra față de un client sau față de un grup de clienți aflați în
legătură expuneri a căror valoare totală depășește 25% din fondurile
sale proprii iar valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituții
de credit nu poate depăși 800% din fondurile sale proprii.
clasificarea creditelor acordate și a dobânzilor neîncasate
aferente ac estora și constituirea provizioanelor specifice de
risc;
În România, clasificarea și provizionarea creditelor și
plasamentelor se fac pe baza Regulamentului BNR nr. 16/2012 privind
clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și determinarea și
utilizarea ajustărilor prudențiale de valoare.
controlul schimburilor valutare;
administrarea resurselor și plasamentelor băncii;
raportarea datelor cerute pentru supraveghere și control.
În scopul protejării intereselor deponenților și al asigurării
stabilităț ii și viabilității întregului sistem bancar, BNR asigură
supravegherea prudențială a instituțiilor de credit persoane juridice
române, inclusiv a sucursalelor acestora înființate în alte state
16 membre ori în state terțe, prin stabilirea unor norme și indica tori de
prudență bancară și urmărirea respectării acestora și a altor cerințe
prevăzute de lege și de reglementările aplicabile, atât la nivel
individual, cât și la nivel consolidat sau sub -consolidat, după caz, în
vederea prevenirii și limitării riscurilo r specifice activității bancare.
Instituțiile de credit, persoane juridice române, sunt obligate să
raporteze BNR datele și informațiile necesare pentru evaluarea
respectării legii, la termenele și în forma stabilite de aceasta.
Pe baza verificării și eva luării efectuate, Banca Națională a
României determină în ce măsură cadrul de administrare, strategiile,
procesele și mecanismele implementate de instituția de credit,
persoană juridică română, și fondurile proprii deținute de aceasta
asigură o administrar e prudentă și o acoperire adecvată a riscurilor în
raport cu profilul de risc ai instituției de credit.
Banca Națională a României stabilește frecvența și gradul de
detaliere a verificărilor și evaluărilor, cu luarea în considerare a
principiului proporți onalității, respectiv având în vedere mărimea,
importanța sistemică, natura, extinderea și complexitatea activităților
desfășurate de fiecare instituție de credit, persoană juridică română.
Verificările și evaluările se realizează cel puțin o dată pe an.
Instituțiile de credit din alte state membre care au deschis o
sucursală pe teritoriul României trebuie să raporteze periodic BNR,
pentru scopuri statistice, date și informații privind activitățile
desfășurate în România, potrivit reglementărilor emise de aceasta.
Banca centrală supraveghează activitatea instituțiilor de credit
autorizate să funcționeze, pe baza raportărilor de prudență bancară,
precum și prin verificări la fața locului desfășurate la sediul instituțiilor
de credit și al sucursalelor acest ora din țară și din străinătate . Ea
solicită instituțiilor de credit, în mod regulat, anumite rapoarte, care
privesc: principalii indicatori financiari; creditele de valori mari; contul
de profit și pierdere; bilanțul contabil. Analizând aceste rapoarte,
autoritățile de supraveghere pot determina dacă o bancă acționează
cu prudență și operează de așa manieră încât să -și poată plăti
depunătorii oricând.
Pentru supravegherea prudențială a instituțiilor de credit din
România, care desfășoară activitate în al te state membre, în special
printr -o sucursală, BNR colaborează cu autoritățile competente din
statele membre gazdă.
Pentru supravegherea activității sucursalelor înființate în state
terțe de instituțiile de credit, persoane juridice române, BNR
coopereaz ă cu autoritățile competente din aceste state, în condițiile
prevăzute prin acorduri de cooperare încheiate cu acestea.
Băncile care au probleme financiare intră în supravegherea și
apoi în administrarea specială a băncii centrale. Dacă împrejurările o
cer, ea va asigura un “portofoliu de salvare”, pentru ca publicul să nu –
și piardă încrederea în sistemul bancar.
7. Funcția de bancă a băncilor
Un prim aspect legat de această funcție este faptul că banca
centrală este cea care autorizează funcționarea insti tuțiilor de
17 credit în cadrul sistemului bancar și apoi supraveghează activitatea
acestora.
În al doilea rând, banca centrală deschide și operează conturi
curente pentru fiecare instituție de credit autorizată să funcționeze.
În România, conform preve derilor Ordonan ței de urgen ță nr.
99/2006 privind institu țiile de credit și adecvarea capitalului, cu
modificările și completările ulterioare , fiecare instituție de credit are
obligația de a deschide cont curent la BNR, înainte de începerea
activității . Banca Națională a României deschide și operează conturi
ale instituțiilor de credit, ale Trezoreriei statului, ale caselor de
compensare și ale altor entități, rezidente și nerezidente, stabilite prin
reglementări proprii, efectuând decontarea finală, irevo cabilă și
necondiționată, a transferurilor de fonduri în conturile titularilor.
Pentru toate operațiunile efectuate în conturile deschise în
evidențele sale, cu excepția conturilor având ca titulari Comisia
Europeană și organisme financiare internaționale , banca centrală
stabilește și încasează comisioane. Regulamentul BNR nr. 5/2005
stabilește comisioanele practicate de BNR pentru efectuarea
operațiunilor de depunere și retragere de numerar ale instituțiilor de
credit și ale Trezoreriei statului.
În al treilea rând, băncile centrale solicită celorlalte instituții de
credit să -și păstreze la banca centrală o parte a depozitelor, sub formă
de rezerve minime obligatorii , ca depozite nepurtătoare de dobândă
(sau cu o dobândă mică). Acesta este un aspect al procesului general
de control monetar: ridicând sau coborând nivelul cerut al rezervelor,
banca centrală poate micșora sau mări capacitatea băncilor de a
acorda credite.
Un ultim aspect este legat de faptul că bancă centrală
acționează ca bancher al in stituțiilor de credit naționale.
8. Funcția de împrumutător de ultimă instanță
Acționând în calitate de împrumutător de ultimă instanță , banca
centrală acordă împrumuturi băncilor comerciale, pentru a sprijini
acele bănci care, temporar, nu au suficient e fonduri lichide pentru a
plăti sumele cerute de deponenți. Băncile cu probleme de lichiditate
temporară pot apela la împrumuturi de la banca centrală numai după
ce au epuizat posibilitățile de a împrumuta fonduri de la alte bănci sau
instituții financiar e sau de pe piețele financiare.
Rata dobânzii la care banca centrală acordă aceste
împrumuturi de ultimă instanță are un nivel ridicat, tocmai pentru a
determina băncile cu probleme să apeleze mai întâi la alte surse de
împrumut. Banca în dificultate, în ainte de a apela la această soluție,
trebuie să fi încercat să obțină credit pe toate căile prevăzute de lege
iar acțiunea împrumutătorului de ultimă instanță trebuie să prevină, pe
lângă apariția riscului de sistem și pierderea încrederii publice în
sistemul bancar.
Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR , Banca
Națională a României poate acorda băncilor credite pe termene ce nu
pot depăși 90 de zile, în anumite condiții de creditare, stabilind nivelul
minim al ratei dobânzii și criteriile ce tre buie îndeplinite de bănci,
18 credite care sunt garantate cu – dar fără a se limita la – titluri de stat
provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul BNR,
depozite constituite la BNR sau la alte persoane juridice agreate de
BNR. Pentru to ate operațiunile efectuate, BNR stabilește și încasează
dobânzi, comisioane și alte forme de acoperire a riscurilor și costurilor
de funcționare.
9. Funcția de bancă a statului
Această funcție decurge, în primul rând, din natura formei de
proprietate a c apitalului , în majoritatea cazurilor fiind vorba despre
proprietatea statului.
În al doilea rând, în multe țări, banca centrală gestionează
contul Trezoreriei statului .
Potrivit Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR , Banca
Națională a României ține în evidențele sale contul curent general al
Trezoreriei statului, deschis pe numele Ministerului Finanțelor Publice.
In acest cont se reflectă încasările și plățile efectuate în numele
Trezoreriei statului. BNR percepe comisioane la decontarea
operațiunil or prin contul curent al Trezoreriei deschis în evidențele
sale și plătește dobânzi la disponibilitățile din acest cont. Banca
centrală poate acționa ca agent al statului în stabilirea instituțiilor de
credit eligibile pentru a primi depozite ale Trezoreri ei statului, în
condiții stabilite împreună cu Ministerul Finanțelor Publice.
În al treilea rând, atunci când guvernul împrumută bani din
economie, banca centrală acționează ca agent și consultant al
acestuia . Guvernul împrumută de pe piața națională , oferind spre
vânzare titluri de valoare (obligațiuni, bonuri de tezaur). Banca
centrală, ca agent al statului, poate acționa direct sau prin intermediul
altor bănci, în procesul de emisiune a acestor înscrisuri, în vânzarea și
răscumpărarea lor și plata dobânzilor și comisioanelor aferente. De
asemenea, ea acordă consultanță privind cel mai potrivit titlu de
valoare care să fie oferit spre vânzare, nivelul dobânzii, condițiile
creditului și momentul când trebuie făcută oferta de vânzare pe piață.
Banca c entrală gestionează datoria publică, rambursând
valoarea titlurilor ajunse la scadență și înlocuindu -le cu noi emisiuni
(dacă este cazul). Reducerea generală a nivelului datoriei publice se
realizează, de către banca centrală, prin cumpărarea de titluri de stat
de la deținătorii acestora (dar din sumele puse la dispoziție de
guvern).
În baza convențiilor încheiate în prealabil cu Ministerul
Finanțelor Publice și în conformitate cu reglementările proprii, BNR
poate acționa, cu perceperea unui comision, ca ag ent pe contul
statului, în ceea ce privește: plasarea către terți a emisiunilor de titluri
de stat și alte instrumente negociabile de îndatorare ale statului
român; exercitarea funcțiilor de agent de înregistrare, depozitare și
transfer al titlurilor de st at; plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor
și a spezelor; executarea decontărilor în contul curent general al
Trezoreriei statului. Pe de altă parte, Banca Națională a României nu
poate achiziționa titluri de stat de pe piața primară.
În al patrulea rând, banca centrală joacă un rol important în
19 cooperarea economică și financiară internațională, ea gestionând și
ținând evidența operațiunilor financiare ale țării cu organismele
internaționale . În general, banca centrală participă, în numele
statului, la tratative și negocieri externe pe probleme financiare,
monetare, valutare, de credit și de plăți.
Concluzia care se desprinde din analiza acestor elemente este
aceea că băncile centrale nu exercită funcțiile unei bănci comerciale și
deci nu concurează celelalte inst ituții de credit ale sistemului.
1.4. REZUMATUL UNITĂȚII DE STUDIU, CUVINTE CHEIE
Băncii centrale îi revine rolul de supraveghere și organizare a
relațiilor monetare și financiare ale unui stat, atât pe plan intern cât și
în legătură cu alte sisteme monetare.
Cuvinte cheie: sistem bancar, bancă centrală, politică
monetară, politică de curs de schimb, denominare, rezerve valutare,
supraveghere prudențială
1.5. SARCINI DE ÎNVĂȚARE
1. Care sunt argumentele în favoarea necesității exi stenței unei
bănci centrale?
2. Cum reglementează banca centrală sistemul bancar?
3. Care sunt activele care pot intra în componența rezervei
valutare a unui stat?
4. În ce constă autorizarea de către banca centrală a instituțiilor
de credit?
5. Explicați funcția de b ancă a băncilor a unei bănci centrale.
6. La ce se referă funcția băncii centrale de împrumutător de
ultimă instanță?
7. Cum explicați funcția unei bănci centrale de bancă a statului?
20
1.6. TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Într-o economie de piață, băncile centrale îndeplinesc
următoarele funcții:
a) emisiunea de monedă necesară circulației
b) cotarea la bursă a întreprinderilor
c) administrarea rezervelor valutare
d) supravegherea instituțiilor financiar -bancare
e) stabilirea și implementarea politicii monetare și de credit
A. (a, c, d, e) B. (b, c, d, e) C. (a, b, c, d) D. (c, d, e)
2. Funcția băncii centrale de împrumutător de ultimă instanță se
referă la:
A. supravegherea activității instituțiilor de credit naționale
B. acordarea de împrumuturi băncilor comerciale pentru a
sprijini acele bănci care temporar au nevoie de lichidități
C. deschiderea și operarea conturilor curente pentru fiecare
instituție de credit
D. păstrarea la banca centrală a rezervelor minime obligatorii
ale instituțiilor de credit naționale
3. Care dintre u rmătoarele operațiuni ale unei bănci centrale nu
face parte din categoria operațiunilor active:
A. emisiunea monetară
B. operațiunile de creditare
C. decontările inter și intrabancare
D. vânzările și cumpărările de devize
4. Care dintre următoarele acțiuni ale băncii ce ntrale nu vizează
costul monedei centrale:
A. fixarea obiectivelor operaționale ale ratei dobânzii
B. acțiunile autorității monetare asupra structurii ratei dobânzii
C. mijloacele de acțiune asupra nivelului ratei dobânzii
D. modificarea nivelului ratei rezervei min ime obligatorii
Încercuiți răspunsul corect (doar un singur răspuns este corect ).
21 UNITATEA DE STUDIU 2
POLITICA MONETARĂ – COMPONENTĂ ESENȚIALĂ A
POLITICII ECONOMICE
Cuprins:
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele unității de studiu
2.3. Politica monetară – concept, obiective, strategii
2.3.1. Politica monetară – concept, obiective
2.3.2. Agregatele monetare – suport al politicii monetare
2.3.3. Strategiile de politică monetară
2.3.3.1. Strategii indirecte de politică monetară
2.3.3.2. Strategii directe de politică monetară
2.3.4. Instrumentele de politică monetară
2.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
2.5. Sarcini de învățare
2.6. Teste de autoevaluare
2.1. INTRODUCERE
Banca centrală a unei țări, în baza măsurilor tactice pe care le
adoptă, asigură conturarea unei strategii de politică monetară care să
corespundă obiectivului fundamental propus. Instrumentele de politică
monetară diferă de la caz la caz, în funcție de poziționarea țării în
sistemul relațiilor economice și politice in ternaționale precum și de
problemele și de necesitățile fiecărei economii luate în parte. Această
unitate de studiu își propune să te ajute să înțelegi obiectivele și
strate giile de politică monetară, precum și mecanismele de utilizare a
instrumentelor de politică monetară .
Cunoș tințe preliminare
Pentru înțelegerea noțiunilor discutate în cadrul acestei unități
de studiu este nevoie de cunoștințe de Monedă și credit.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Durata medie de parcurgere a unități i de învățare este de 4 ore.
22
2.2. OBIECTIVELE UNITĂȚII DE STUDIU
După parcurgerea unității de studiu, studenții vor putea:
– cunoaște mecanismel e de utilizare a instrumentelor de politic ă
monetară în țările dezvoltate;
– înțelege evoluția obiectivelor ș i strategiilor de politică monetară în
conformitate cu contextul economic;
– cunoaște mecanismul de aplicare a politicii monetare în România;
– cuantifica efectel e antrenate de utilizarea instrumentelor de politică
monetară asupra activității bancare.
2.3. POLITICA MONETARĂ – CONCEPT, OBIECTIVE,
STRATEGII
2.3.1. Politica monetară – concept, obiective
Politica monetară reprezintă o componentă esențială a politicii
economice și se constituie din ansamblul acțiunilor ce pot fi exercitate
de autoritatea mo netară asupra masei monetare și asupra anumitor
active financiare în vederea corectării sau orientării economiei pe
termen scurt sau mediu.
Prin măsurile specifice pe care le promovează, autoritățile
monetare încearcă să regleze nivelul cererii agregate d in economie,
influențând lichiditatea, condițiile de acordare și disponibilitatea
creditului în economie.2
Obiectivele generale ale politicii monetare și de credit sunt:
stabilitatea prețurilor; creșterea economică; asigurarea echilibrului
balanței de plă ți; ocuparea forței de muncă.
Politica monetară devine astfel o soluție a unei probleme
dinamice de control într -un mediu economic aflat în mișcare. Astfel
spus, banca centrală reușește atingerea unei ținte propuse a cărei
formulare depinde de preferințele băncii în raport cu variabilele din
mediul economic (de exemplu inflația), utilizând și acționând asupra
unei variabile de control, cum ar fi agregatele monetare, rata dobânzii
etc.
Majoritatea economiștilor au susținut ideea conform căreia
banca centrală ar trebui să pună accentul pe stabilitatea prețurilor ca
obiectiv unic al unei politici monetare iar celelalte obiective, cum ar fi
2 Turliuc, V. – „Politici monetare”, Ed. Polirom, Iași, 2002, p. 78
23 creșterea economică sau controlul șomajului să devină obiective
intermediare. Stabilitatea prețurilor mărește în mod direct bunăstarea
economică prin creșterea eficienței sistemului monetar și reducerea
incertitudinii cu privire la viitor. Așa cum o arată cazul economiei SUA,
o inflație stabilizată la niveluri reduse îmbunătățește performanțele
economice.
În cazul țărilor Eu ropei Centrale și de Est se întâlnesc atât
păreri care susțin ideea concentrării obiectivelor monetare la
stabilitatea prețurilor, cât și păreri contrare.
Privind înapoi în timp se poate vedea evoluția conceptelor, de
la atribuirea de puteri miraculoase po liticii monetare așa cum o fac
monetariștii, până la a o considera prea puțin importantă în a fi
utilizată drept remediu al problemelor atât de grave cum sunt inflația
sau șomajul, așa cum este ea tratată de neokeynesiști.
Se pare că cel mai notabil impact al principiilor macroeconomiei
în planul politicii monetare este opțiunea pentru obiectivul
fundamental al stabilității prețurilor .
2.3.2. Agregatele monetare – suport al politicii monetare
Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată,
respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în cadrul unei
economii. Pentru a putea lua măsuri eficiente de politică monetară
este necesar să se cunoască exact volumul masei monetare. În acest
context, masa monetară este obiectul asupra căruia se ap lică măsurile
de politică monetară.
De-a lungul timpului, băncile centrale au încercat să definească
în mod cât mai realist masa monetară. Această problemă a devenit în
timp extrem de dificilă datorită expansiunii invențiilor financiare, care
au generat o serie largă de active evaluabile în bani. Încă din 1980,
Sistemul Federal de Rezerve al SUA a modificat această definire,
grupând instrumentele ofertei monetare în așa -numitele agregate
monetare. BCE a adoptat și ea încă de la constituire aceste forme.
Agregatele monetare sunt mărimi definite de către autoritățile
monetare, care servesc ca suport al politicii monetare.
Generalizând criteriile utilizate în selectarea agregatelor
monetare se poate adopta o interpretare standard, care acceptă
cuprinderea în structura masei monetare a următoarelor active:3
moneda efectivă sau numerarul;
moneda de cont , respectiv disponibilitățile în conturile curente;
depunerile la termen și în vederea economisirii ;
alte active , cu grad mai mare sau mai mic de lichiditat e.
Mai exact, agregatul monetar desemnează o parte a masei
monetare autonomizată prin originea și funcțiile ei, prin agenții
specializați care emit instrumente de plată, prin instituțiile financiar –
bancare care le gestionează și prin fluxurile economice re ale pe care
le mijlocesc.
3 Petria, N. – „Monedă, credit, bănci și burse”, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2003, p. 86
24 Plecând de la experiențele altor bănci centrale, Banca
Centrală Europeană a definit trei agregate monetare (M1, M2 și M3),
în funcție de gradul de lichiditate al activelor:
• M1 – masa monetară în sens restrâns – conține numerarul aflat
în circulație și unele sume aflate în conturi de care se poate
dispune imediat. Aceste active sunt sume nete de bani, cu
lichiditatea cea mai mare și pot fi folosite imediat ca mijloc de
schimb, fără nici un cost.
• M2 – masa monetară propriu -zisă – cuprinde în plus față de M1
depozite cu scadență mai mică de 2 ani precum și depozite
rambursabile cu preaviz în termen de până la 3 luni. Acestea
sunt active cu grad mare de siguranță dar care nu pot fi
obținute imediat. Pentru a putea fi convertite în co mponente ale
lui M1 sunt necesare depunerea unei notificări în avans și plata
unor comisioane sau taxe.
• M3 – masa monetară în sens larg – cuprinde în plus față de M2
instrumente cu grad ridicat de lichiditate cum ar fi: acordurile de
răscumpărare, cote -părți ale fondului pieței monetare, precum
și instrumente de debit cu scadență mai mică de 2 ani.
Definirea agregatelor monetare de către Sistemul Federal de
Rezerve al SUA nu diferă ca principiu față de modelul european.
Diferențe apar doar la capitolul intitulării pozițiilor. În plus mai apare un
indicator L, care desemnează suma totală, care de fapt nu este o
expresie a masei monetare, ci mai degrabă un total al activelor cu cel
mai înalt grad de lichiditate.
Începând cu 1 ianuarie 2007, BNR definește agregatele
monetare s -a realizat conform metodologiei Băncii Centrale Europene,
pe trei agregate monetare, respectiv:
Masa monetar ă în sens restrâns (M1) include numerarul în
circula ție, precum și depozitele care pot fi imediat convertibile în
numerar sau u tilizate pentru pl ăți prin transfer bancar denumite
depozite overnight.
Masa monetar ă intermediar ă (M2) cuprinde M1, la care se adaug ă
depozitele cu durata ini țială de pân ă la doi ani inclusiv și depozitele
rambursabile dup ă notificare la cel mult 3 luni i nclusiv.
Masa monetar ă în sens larg (M3) cuprinde M2, la care se adaug ă
instrumentele financiare tranzac ționabile emise de sectorul
institu țiilor financiare monetare; instrumente ale pie ței monetare, în
special ac țiunile/unit ățile fondurilor de pia ță mone tară și
împrumuturile din opera țiuni repo sunt incluse în acest agregat (un
grad sporit de lichiditate face ca aceste instrumente s ă fie
substitute pentru depozite).
2.3.3. Strategiile de politic ă monetar ă
În general, banca centrală a unei țări, în b aza măsurilor tactice
pe care le adoptă, asigură conturarea unei strategii de politica
monetară care să corespundă obiectivului fundamental propus.
25 2.3.3.1. Strategii indirecte de politică monetară
a) Strategia bazată pe țintirea cursului valutar (exchange
rate targeting) – Marea Britanie (1990 -1992); Franța, Argentina
(1990); Bulgaria (1997). Implementarea unui astfel de regim impune
mai multe condiții: adoptarea unui mix de politici macroeconomice
care să conducă la asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflației
comparativ cu cel al monedelor sau monedei de care este “ancorat”
cursul valutar al propriei monede; existența unui nivel suficient al
rezervelor valutare care să permită intervenții prompte pe piața
valutară; menținerea credibilități i externe a țării, inclusiv a stabilității
politice și a cadrului instituțional și legislativ.4
Argumentele favorabile adoptării unei astfel de strategii sunt:
accelerarea fluxurilor comerciale interna ționale și investi ționale, prin
gradul mare de stab ilitate a l monedei na ționale; disciplinarea politicilor
macroeconomice pentru men ținerea și respectarea aranjamentului
ales; promovarea cooper ării și coordon ării interna ționale în cazul
apari ției unor șocuri externe majore.
Există și argumente orientate împotriva acestei strategii :
necesitatea men ținerii unei rate lunare a infla ției mici, care s ă nu
deterioreze nivelul cursului valutar și competitivitatea externă; costul
mare, reprezentat de nivelul rezervelor valutare, dac ă în momentul de
stabilire a cursului valutar nu s -a avut în vedere nivelul de echilibru;
imposibilitatea ajust ării frecvente a cursului valutar deoarece ar
conduce la deteriorarea încrederii în această strategie și în banca
centrală; înrăutățirea finan țării balan ței de pl ăți în con dițiile în care nu
există alte surse decât cele generate de rezervele valutare.
b) Strategia bazată pe țintirea agregatelor monetare
(monetary targeting) – Germania, Elveția (după 1973). În acest caz
se ridică mai multe probleme legate de: alegerea ag regatului monetar
reprezentativ ; stabilirea unui nivel de creștere a l agregatului ales sau a
unei benzi de fluctuație a ratei de creștere a masei monetare;
stabilirea modalității de gestionare a agregatului monetar drept
obiectiv intermediar de politică monetară.5
c) Strategia bazată pe țintirea ratei dobânzii (interest rate
targeting) – rata dobânzii este preferată ca obiectiv intermediar de
politică monetară în defavoarea agregatelor monetare în condițiile în
care cererea de monedă înregistrează o puternică volatilitate.
2.3.3.2. Strategii directe de politică monetară
O strategie directă de politică monetară este țintirea directă
a inflației (inflation targeting) – Noua Zeeland ă (1990); Canada,
Suedia (1991); Marea Britanie (1992); Finlanda (1 993); Spania,
Australia (1994); Cehia (1998); Polonia (1999); Ungaria (2001);
România (2005).
Precondițiile trecerii la un regim de țintire a inflației se împart
în două categorii:
4 Costică, I., Lăzărescu, S.A. – „Politici și tehnici bancare”, Ed. ASE, București, 2004, p. 62
5 Costică, I. – „Strategii de politică monetară”, Ed. ASE, București, 2005, p. 5
26 cerințe instituționale:
– prioritatea absolută a obiectivului de inflație;
– independența băncii centrale în conducerea politicii monetare;
– armonizarea politicii monetare cu politica fiscală;
– un sistem financiar bine dezvoltat;
– un curs de schimb flexibil;
– transparența politicii monetare.
cerințe tehnice:
– alegerea unui indice d e prețuri adecvat (reprezentativ pentru
puterea de cumpărare a banilor și ușor de înțeles de către
public);
– stabilirea explicită a unei ținte cantitative, a intervalului de
fluctuație acceptat și a orizontului de timp în care se va urmări
atingerea obiecti vului;
– construirea de către banca centrală a unui model performant de
prognoză a inflației.
Principalele caracteristici ale strategiei de țintire directă a
inflației sunt:
– asigurarea stabilit ății prețurilor ca obiectiv unic sau prioritar al
politicii mone tare;
– publicarea unor ținte numerice pentru o rată a inflației ce urmează
a fi atinsă de -a lungul unui interval de timp , sub forma unui procent
fix sau ca interval ;
– independența băncii centrale în privința instrumentelor utilizate în
atingerea ratei ț intite a inflației, aceasta rezultând din reducerea
rolului obiectivelor intermediare care pot îngreuna intervențiile
băncii centrale ;
– asigurarea transparenței și credibilității politicii monetare a băncii
centrale;
– asumarea răspunderii băncii centrale pe ntru eșecurile în atingerea
țintelor inflaționiste stabilite .
Banca centrală trebuie să aleagă acea configurație a
instrumentelor de politică monetară care să conducă la maximizarea
probabilității de atingere a țintei, ceea ce conferă politicii monetare un
puternic caracter pro -activ.6 Flexibilitatea politicii monetare este
cenzurată doar de costurile neatingerii țintei, un rol important jucându -l
evaluarea transparentă a consecințelor pe termen lung generate prin
intermediul măsurilor orientate pe termen s curt adoptate de către
banca centrală. Credibilitatea sporită a autorității monetare permite
practicarea unor devieri temporare de la țintă ca răspuns la apariția
unor șocuri ce afectează nivelul general al prețurilor, fără transmiterea
semnalului de acomo dare a unor creșteri permanente în rata inflației.
Un regim de țintire a inflației are ca avantaje : este transparent
și ușor înțeles de către publicul larg ; permite politicii monetare s ă se
concentreze pe aspecte ale mediului financiar intern și să răspundă
mai bine șocurilor din economia națională ; politica monetar ă nu se mai
bazează pe o relație stabil ă bani-inflație .
6 BNR – „Caiete de studii”, mai 2000, p. 9
27 Noua Zeelandă a adoptat această strategie de politică
monetară la începutul anilor '90, fixând rata inflației în banda 3 -5%.
Ulterior b anda a fost modificată la 0 -2%, după care limita superioară a
crescut de la 2% la 3%. Până în anul 1992 s -au resimțit unele
probleme la nivelul șomajului, dar după aceea ratele de creștere au
fost ridicate, iar șomajul s -a redus.
Canada este o altă țară ca re a folosit țintirea directă a inflației
începând din februarie 1991. Până la sfârșitul anului 1992 ținta de
inflație s -a situat în banda 2 -4%, din iunie 1994 limitele au fost reduse
cu jumătate de punct procentual, la 1,5% -3,5%, iar din decembrie
1996 ba nda țintă a devenit 1 -3%.
Un alt exemplu în acest sens este Marea Britanie care a
adoptat strategia după ce a părăsit Sistemul Monetar European. Până
la începutul anului 1997, banda de țintire a inflației a fost de 1 -4%, iar
din mai 1997 noul guvern a stab ilit ținta de inflație la 2,5% cu un grad
limitat de abatere.
Adoptarea regimului de țintire directă a inflației în Cehia,
Polonia și Ungaria a favorizat reducerea durabilă a ratei anuale a
inflației sub pragul de 10%, în proximitatea căruia aceasta a
mani festat anterior o tendință de stabilizare. 7
Flotarea cursului de schimb (atât cea liberă practicată în
Polonia, cât și cea controlată – dar fără recurgerea la intervenții
masive – utilizată în Cehia) nu a incomodat funcționarea regimului de
țintire direct ă a inflației, în timp ce banda de fluctuație a cursului de
schimb adoptată în Ungaria (pentru asigurarea consistenței cu
mecanismul ERM II) a devenit un obstacol major în calea atingerii
obiectivului de inflație.
Fragilitatea sistemelor bancare la momentu l adoptării regimului
de țintire a inflației a constituit un element de vulnerabilitate în Cehia și
Polonia. Calitatea scăzută a activelor bancare (creditele
neperformante având ponderi îngrijorătoare) și întârzierile consemnate
în procesul de privatizare a acestui sector au făcut ca băncile să
depășească cu greu perioadele în care politica monetară restrictivă și
volatilitatea cursului de schimb s -au combinat cu recesiunea sau
stagnarea economică. Accelerarea privatizării băncilor și creșterea
prudențialit ății în activitatea de creditare (însoțită de reorientarea către
plasamente cu grad redus de risc) au permis depășirea treptată a
acestei situații.
În luna august 2005, Banca Națională a României a adoptat
noua strategie de țintire directă a inflației, ale cărei realizări principale
sunt: continuarea dezinflației, creșterea rolului ratei dobânzii ca
principal instrument de transmitere a politicii monetare, recurgerea la
măsuri complementare pentru asigurarea restrictivității condițiilor
monetare (înăsprirea regimului rezervelor minime obligatorii, instituirea
unor măsuri prudențiale și administrative de temperare a expansiunii
creditului) și asigurarea unei transparențe sporite a deciziilor de
politică monetară.
7 BNR – „Țintirea directă a inflației în Republica Cehă, Ungaria și Polonia: implementare și
perfor manțe”, 2004, p. 39
28 2.3.4. Instrumentele de politică monetară
Instrumentele de politică monetară diferă de la caz la caz, în
funcție de poziționarea țării în sistemul relațiilor economice și politice
internaționale precum și de problemele și de necesitățile fiecărei
economii luate în parte.
Fiecare bancă centrală sta bilește participanții eligibili în cadrul
operațiunilor de piață monetară și activele eligibile pentru
tranzacționare și garantare pe piața monetară.
Participanții în cadrul operațiunilor de politică monetară trebuie
să îndeplinească diferite criterii de eligibilitate, care sunt definite cu
scopul de a permite accesul și un tratament identic pentru toate
instituțiile de credit și a se asigura că acestea îndeplinesc cerințele
operaționale și prudențiale:
– numai acele instituții care fac obiectul sistemului rezervelor
minime obligatorii sunt considerate participanți eligibili;
– participanții trebuie să dețină o poziție importantă din punct de
vedere financiar.
Activele financiare trebuie să îndeplinească o serie de criterii
pentru a fi calificate ca eligibil e pentru operațiunile de politică
monetară:
– să fie în proprietatea băncii prezentatoare;
– să nu fie gajate sau sechestrate;
– să aibă o scadență ulterioară scadenței operațiunii efectuate;
– să nu fie emise de banca prezentatoare.
Cele mai utilizate instrum ente de politică monetară sunt:
a. Operațiunile pe piața deschisă (open -market operations)
Politica de open -market reprezintă intervenția băncii centrale pe
piața monetară pentru a crește sau diminua lichiditatea sistemului
bancar.
Operațiunile de open -market au ca și caracteristici:
1. Variază în funcție de evoluția pieței și sunt determinate de
orientarea pe care banca centrală dorește să o impună;
2. Banca centrală are un rol activ, alimentând piața monetară cu
lichidități, prin oferte proprii;
3. Au un dublu s ens: permit băncii centrale să acorde credite dar
și să împrumute pe această piață, reducând lichiditățile băncilor
și ale economiei.
Operațiunile de piață monetară se efectuează pe baza
următoarelor tipuri de tranzacții :
1. cumpărări/vânzări reversibile – repo/reverse repo – de active
eligibile pentru tranzacționare (pensiuni) – tranzacții reversibile
în cadrul cărora, în scopul injectării/absorbției de lichiditate, banca
centrală cumpără/vinde de la bănci/băncilor active eligibile pentru
tranzacționare, c u angajamentul acestora de a răscumpăra
respectivele active la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data
încheierii tranzacției. Prețul de răscumpărare se compune din
prețul de vânzare și dobânda datorată la scadență, aferentă valorii
29 respectivelor active vândute. Rata dobânzii aplicată este rata
dobânzii simple, cu convenția număr de zile/360.
2. acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru
garantare – tranzacții reversibile în cadrul cărora, în scopul
injectării de lichiditate, banca centrală acordă credite băncilor,
acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în
garanție. Rata dobânzii aplicată este rata dobânzii simple, cu
convenția număr de zile/360. Valoarea ajustată a activelor eligibile
aduse în garanție trebui e să acopere 100% creditul acordat și
dobânda aferentă.
3. vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare –
tranzacții în cadrul cărora, în scopul absorbției/injectării de
lichiditate, banca centrală vinde/cumpără active eligibile pentru
tranzacț ionare și care implică transferul proprietății asupra activelor
eligibile respective de la vânzător la cumpărător, realizat prin
mecanismul „livrare contra plată”.
4. emitere de certificate de depozit – tranzacție în cadrul căreia, în
scopul absorbției de lic hiditate, banca centrală vinde băncilor
certificate de depozit;
5. swap valutar – constă în două tranzacții simultane, încheiate cu
aceeași contrapartidă, prin care banca centrală cumpără/vinde la
vedere valută convertibilă contra monedă națională, în scopul
injectării/absorbției de lichiditate și vinde/cumpără la o dată
ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra monedă
națională.
6. atragere de depozite – tranzacție cu scadența prestabilită în
cadrul căreia, în scopul absorbției de lichiditate, banca centrală
atrage depozite de la băncile participanți eligibili. Rata dobânzii
aplicată asupra depozitului este prestabilită și se calculează ca
rată a dobânzii simple, cu convenția număr de zile/360. Dobânda
se plătește la scadența depozitului.
Politica o perațiunilor pe piața deschisă este istoric însoțitoarea
firească a politicii de rescont, ambele avându -și originea în economia
engleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului
dorit de evoluția lichidității, creditului și dobânzii.
La fe l ca politica de rescont, politica de open -market exercită
două efecte: un efect cantitativ, asupra mărimii masei monetare în
circulație și un efect de preț, asupra ratei dobânzii predominante în
economie.
Efectul cantitativ al politicii de open -market e ste evident: banca
centrală cumpără sau vinde titluri pe piața monetară, titluri pe care, în
modul acesta, le monetizează sau le demonetizează.8 Rezultatul
acestor tranzacții este, după caz, creșterea (cumpărarea de titluri) sau
scăderea (vânzarea titluril or) cantității de monedă legală în circulație.
Variațiile cantității de monedă legală se traduc, prin jocul
multiplicatorului creditelor, prin variații ale întregii mase monetare.
Efectul de preț al politicii de open -market este și el evident:
banca cent rală intervine pe piața monetară fie în calitate de vânzător
de titluri, fie în calitate de cumpărător de titluri, influențând, astfel,
8 Cerna, S. – „Sistemul monetar și politica monetară”, Ed. Enciclopedică, București, p. 106
30 prețul de echilibru al pieței respective. Astfel, în cazul în care banca
centrală vinde titluri, prețurile (cursurile) a cestora scad, iar în cazul în
care cumpără titluri, prețurile (cursurile) lor cresc.
Cele două efecte coexistă și se potențează reciproc. Astfel, o
politică de cumpărare de titluri adoptată de către banca centrală duce
la creșterea lichidității bancare ș i la scăderea ratei dobânzii, care, la
rândul lor, acționează conjugat în direcția accelerării creșterii masei
monetare. Invers, o politică de vânzare de titluri dusă de către banca
centrală are ca rezultat o reducere a lichidității bancare și o creștere a
dobânzilor, care determină încetinirea creșterii masei monetare.
b. Facilitățile permanente (de creditare sau de depozit)
Pentru a obține lichiditate pe termen foarte scurt, participanții
eligibili pot apela la facilitatea de creditare – credit lombard –
acordată de banca centrală, prin colateralizarea creditului cu active
eligibile pentru garantare. Valoarea garanțiilor aduse de banca
solicitantă trebuie să acopere în proporție de 100% creditul și dobânda
aferentă și trebuie constituite până la momentul a cordării acestui
credit. Dacă o bancă datorează fonduri unei alte bănci, dar nu are
lichidități pentru a achita instrumentele de plată sau dacă trebuie să
întreprindă acțiuni de urgență pentru a îndeplini necesarul său minim
de rezervă, ea poate retrage o sumă nelimitată de bani sub formă de
împrumut peste noapte, fără a fi implicate nici un fel de răscumpărări.
Perioada de acordare a creditului lombard este overnight.
Nivelul ratei dobânzii este stabilit de către banca centrală, de regulă la
nivelul maxi m al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar, iar în
calcul se folosește formula dobânzii simple cu convenția număr de
zile/360.
În scopul valorificării excesului de lichiditate, băncile eligibile
pot beneficia de facilitatea de depozit la banca cent rală. Perioada de
acceptare a depozitelor este overnight, ele fiind remunerate la o rată
fixă a dobânzii. Nivelul ratei dobânzii este stabilit de către banca
centrală în conformitate cu obiectivele sale de politică monetară iar în
calcul se folosește formu la dobânzii simple cu convenția număr de
zile/360.
c. Rezervele minime obligatorii
Pentru a asigura o lichiditate minimală, fiecare instituție de
credit este obligată să -și constituie la banca centrală rezerve minime
obligatorii, astfel având loc un trans fer de resurse de la băncile de
depozit la banca de emisiune.9
Sistemul de rezerve minime poate diferi de la o țară la alta,
prin:
– baza de calcul, respectiv suma asupra căreia se aplică rata
rezervelor minime;
– rata rezervelor minime, care poate fi unică sau eșalonată
diferențiat;
– modul de constituire a rezervelor minime obligatorii;
9 Dardac, N., Barbu, T. – „Monedă, bănci și politici monetare”, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 2005, p. 389
31 – nivelul dobânzii încasate la aceste depozite constituite la banca
centrală.
Fiecare bancă centrală stabilește rata rezervelor minime
obligatorii pentru un anumit interval de timp, prin modificarea acesteia
într-un sens sau altul putând influența volumul creditelor acordate de
către băncile din sistem: Multiplicatorul creditului = 1/rata rezervelor
minime obligatorii.
În România, reglementarea pieței monetare se face prin
Regulamentul BNR nr. 1/2000, republicat în 2008, privind operațiunile
de piață monetară efectuate de BNR și facilitățile permanente
acordate de aceasta participanților eligibili , modificat prin
Regulamentul BNR nr. 3/2012 . Pia ța monetară interbancară se
supun e prevederilor Normei BNR nr. 4/1995, modificată prin Norma
nr. 14/2007 și Norma nr. 12/2008 privind func ționarea pie ței monetare
interbancare.
2.4. REZUMATUL UNITĂȚII DE STUDIU, CUVINTE CHEIE
Politica monetară are un dublu caracter: atât unul monet ar,
urmărit la nivelul băncii centrale prin modificarea volumului emisiunii
monetare cât și unul de credit, urmărit la nivelul băncilor comerciale
prin modificarea volumului creditelor acordate economiei. În general,
banca centrală a unei țări, în baza măs urilor tactice pe care le adoptă,
asigură conturarea unei strategii de politică monetară care să
corespundă obiectivului fundamental propus. Instrumentele de
politică monetară diferă de la caz la caz, în funcție de poziționarea țării
în sistemul relațiil or economice și politice internaționale precum și de
problemele și de necesitățile fiecărei economii luate în parte.
Cuvinte cheie: politică monetară, masă monetară,
agregat monetar, operațiuni de open -market, facilitate de depozit,
facilitate de credi t, rezerve minime obligatorii
2.5. SARCINI DE ÎNVĂȚARE
1. Care sunt agregatele monetare care se utilizează în România?
Dar în SUA și zona euro?
2. Enumerați categoriile de active care intră în componența masei
monetare.
32 3. În ce constă strategia băncii centr ale de țintire directă a
inflației?
4. Prezentați pe scurt operațiunile de open -market ale unei bănci
centrale.
2.6. TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Operațiunile de open -market ale băncilor centrale sunt:
a) operațiuni de vânzări și cumpărări repetate de valute și
devize
b) operațiuni de vânzări și cumpărări de active eligibile pentru
tranzacționare
c) operațiuni de vânzări și cumpărări reversibile de active
eligibile pentru tranzacționare
d) operațiuni de vânzări și cumpărări de credite și depozite
A. (b, c) B. (a, b, c, d) C. (a, c) D. (b, d)
2. Sistemul rezervelor minime obligatorii presupune:
a) constituirea de către băncile comerciale a unor depozite la
banca centrală în sumă dimensionată prin cote procentuale
din totalul depozitelor constituite la nivelul lor
b) asigurarea unei lichidități minimale
c) acțiunea băncii centrale pe piața valutară
d) transferul de resurse de la băncile de depozit la banca
centrală
A. (a, b, d) B. (b, c, d) C. (a, c, d) D. (a, b, c)
3. În general, țările în curs de dezvoltare dețin o pondere:
A. mai ma re de mijloace de plată sub formă lichidă (M1)
B. mai mică de mijloace de plată sub formă lichidă (M1)
C. egală între cele două agregate monetare (M1 și M2)
D. mult mai mare de active financiare cu un grad redus de
lichiditate
4. Majorarea ratei rezervei minime obligatorii determină :
A. creșterea costului creditelor
B. reducerea posibilităților băncilor comerciale de a acorda
credite
C. sporirea volumului creditelor acordate economiei
D. micșorarea ratei dobânzii active
Încercuiți răspunsul corect (doar un singur răspuns e ste corect ).
33 UNITATEA DE STUDIU 3
INSTITUȚIILE DE CREDIT ȘI OPERAȚIUNILE ACESTORA
Cuprins:
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele unității de studiu
3.3. Instituțiile de credit – tipologie, operațiuni
3.3.1. Instituțiile de credit – concept, tipologie
3.3.2. Standardele bancare internaționale
3.3.3. Reglementări privind activitatea bancară din România
3.3.4. Particularități ale sistemelor bancare actuale
3.3.5. Operațiuni desfășurate de băncile comerciale
3.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
3.5. Sarcini de învățare
3.6. Teste de autoevaluare
3.1. INTRODUCERE
În mod tradițional, băncile îndeplinesc trei funcții: atragerea de
depozite, acordarea de credite și transferul fondurilor. Băncile, de
regulă, poartă denumiri diferite sau sunt clasificate în funcție de
diferite criterii. În activitatea lor se disting două grupe de operațiuni:
active și pasive . Această unitate de studiu își propune să te ajute să
înțelegi trăsăturile și caracteristicile diverselor tipuri de bănci , precum
și principalele ope rațiuni desfășurate de acestea .
Cunoș tințe preliminare
Pentru înțelegerea noțiunilor discutate în cadrul acestei unități
de studiu este nevoie de cunoștințe de Monedă și credit și Produse
și servicii bancare.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 4 ore.
34
3.2. OBIECTIVELE UNITĂȚII DE STUDIU
După parcurgerea unității de studiu, studenții vor putea:
– cunoaște trăsăturil e și caracteristicil e diverselor tipuri de bănci;
– înțelege m utațiil e intervenite în structura sistemelor bancare
actuale;
– cunoaște principalele operațiuni bancare desfășurate de băncile
comerciale.
3.3. INSTITUȚIILE DE CREDIT – TIPOLOGIE, OPERAȚIUNI
3.3.1. Instituțiile de credit – concept, tipologie
Băncile își desfășoară activitatea atât pe plan intern cât și
internațional, axându -se în principal pe: acordarea de credite
populației, agenților economici și altor bănci; acceptarea de depuneri
de la alte bănci, populație și agenți economici; operațiuni va lutare;
administrarea averilor; plasamentul împrumuturilor; finanțarea
schimburilor comerciale ale țării unde sunt amplasate; acordarea de
credite pe termen mijlociu și lung pentru export, mobilizând în acest
scop fonduri prin emiterea de obligațiuni. De a semenea, aceste bănci
acordă credite filialelor bancare sau comerciale ale țării în străinătate,
derulează operațiuni de schimb valutar, mobilizează împrumuturi
pentru diferiți solicitatori străini.
În mod tradițional, băncile îndeplinesc trei funcții : atragerea de
depozite, acordarea de credite și transferul fondurilor.10 În timp,
băncile au început să se implice și să dezvolte și operațiuni specifice
instituțiilor financiare specializate non -bancare, operațiuni asociate
investițiilor financiare cum sunt: emiterea, subscrierea și lansarea unor
împrumuturi pe bază de obligațiuni, activități de brokeraj și de dealer,
managementul portofoliilor investiționale ale clienților, managementul
plăților curente ale clientelei bancare, cuprinse în denumirea de
activi tate bancară de investiții financiare (investment banking).
Băncile, de regulă, poartă denumiri diferite sau sunt clasificate
în funcție de anumite criterii cum ar fi: volumul activității, specificul
operațiunilor, domeniul, sectorul de care își au, în p rincipal, legată
activitatea. Aceste clasificări, ca și denumirea băncilor, diferă de la o
10 Basno, C., Dardac, N., F loricel, C. – “Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1999, p. 175
35 țară la alta și poartă amprenta evoluției istorice a sistemului bancar
național, dar și a prefacerilor ce au avut loc în domeniul bancar la nivel
internațional.
Cel mai larg criteriu de clasificare este din punct de vedere al
dimensiunii operațiunilor:
– bănci detailiste – dezvoltă operațiuni de valori relativ mici, se
adresează publicului larg, deservind deopotrivă persoane
particulare și firme mici și mijlocii, a u o largă rețea de sucursale și
filiale la nivel național, dezvoltă în principal operațiuni bancare
tradiționale;
– bănci angrosiste – au structuri teritoriale restrânse, de exemplu
câte o sucursală în diferite centre financiare naționale sau
internaționale, dezvoltă operațiuni de valori mari, clientela este
formată din mari companii sau alte instituții financiare importante,
gama operațiunilor este foarte diversificată atât în domeniul
operațiunilor bancare tradiționale și al activității bancare de
investiți i financiare, cât și pe zone geografice de cuprindere –
național și internațional. În dezvoltarea operațiunilor pe teritoriul
național folosesc de multe ori rețele de sucursale ale băncilor
detailiste. Informatizarea activității bancare a diminuat aceste
practici, conducând la structuri de organizare a băncilor denumite
„bănci fără pereți”.
Un alt criteriu este cel privind spațiul geografic în care o
bancă este autorizată să își desfășoare activitatea :
bănci locale – sunt autorizate să opereze în cadrul unei țări, într –
un teritoriu, zonă administrativă, deservind, de regulă, publicul și
întreprinderile mici și mijlocii, nu dezvoltă operațiuni cu
străinătatea, în care scop utilizează serviciile altor bănci autorizate
în acest sens. Astfel sunt băncile cant onale din Elveția, băncile
locale și regionale din Japonia, unele din băncile statelor din SUA,
băncile landurilor din Germania;
bănci cu arie de cuprindere națională – sunt autorizate să
efectueze operațiuni pe tot teritoriul unei țări, au rețea de sucurs ale
și de cele mai multe ori sunt autorizate să dezvolte și operațiuni cu
străinătatea;
bănci internaționale – desemnează băncile care au centrala
amplasată într -o țară, centru financiar sau teritoriu off -shore, dar a
căror activitate se desfășoară în tota litate sau preponderent în
străinătate prin sucursalele sau subsidiarele lor (instituții financiare
sau bancare internaționale independente, dar pe care le
controlează, de regulă, în proporție de 30 -40% din totalul
activelor). Acest termen este utilizat și pentru instituții financiar –
bancare interguvernamentale al căror capital provine din două sau
mai multe țări și a căror activitate specifică, desfășurându -se la
nivel internațional, depășește granițele unei țări (Banca
Reglementelor Internaționale; Banca Europeană pentru
Reconstrucție și Dezvoltare; Banca Mondială etc.).
Băncile comerciale sunt foarte diversificate, ele putând fi
diferențiate și după tipul operațiunilor sau sfera teritorială de
36 cuprindere . De aceea, denumirea de bancă comercială este aso ciată
unui termen care îi definește specificul, astfel:
bănci universale – sunt denumite acele bănci care efectuează
toate operațiunile bancare și care nu își limitează activitatea la
anumite sectoare;
bănci specializate – este denumirea generică pentru a desemna
băncile comerciale sau instituțiile de credit care, de regulă, alături
de operațiuni bancare de bază, dezvoltă preponderent operațiuni
bancare de un anumit tip sau într -un anumit domeniu.
Din punct de vedere al specificului operațiunilor pe care le
efectuează și/sau al domeniului sau sectorului de activitate pe care îl
deservesc, denumirile și grupările diferă de la o țară la alta, fiind foarte
diverse:
bănci de afaceri – realizează cea mai mare parte a activității pe
plan intern, atrăgând depoz ite și acordând credite pe diferite
termene agenților economici autohtoni, susținându -i financiar în
activitatea lor;
bănci de depozit – sunt, în esență, asemănătoare băncilor de
afaceri, dar terminologia este utilizată în unele țări în care se face
distincție prin autorizările date de banca centrală între bănci care
au dreptul să atragă fonduri sub formă de depozite și instituții
financiar -bancare care nu au acest drept. În Franța, băncile
comerciale se numesc bănci de depozit. În SUA și Germania
aceste b ănci se ocupă și de emisiunea și plasarea hârtiilor de
valoare, acordarea de credite pe gaj de hârtii de valoare
societăților financiare etc. După anii `60, băncile de depozit au
început să acorde o atenție deosebită creditării activității de comerț
exter ior și operațiunilor valutare, înființând în acest scop, sucursale
și agenții în străinătate;
case de emisiune – sunt instituții bancare care asigură plasarea
pe piață a unor emisiuni de hârtii de valoare (acțiuni, obligațiuni
etc.); în Anglia aceste insti tuții sunt considerate “merchant banks”,
în timp ce în SUA sunt calificate drept „investment banks”;
case de scont – sunt specializate în acordarea de credite pe
termen scurt, prin scontarea instrumentelor de plată și credit;
bănci specializate pe domeni i sau sectoare de activitate – sunt
bănci agricole, bănci pentru comerț sau pentru industrie, care oferă
întreaga gamă de servicii bancare predominant în domeniul
denumirii care le definesc;
bănci de investiții (de dezvoltare) – acordă credite pe termen
mediu și lung întreprinderilor industriale și din alte ramuri
economice pentru investiții, procurându -și fondurile pe baza unor
forme de economisire pe durate mai îndelungate decât cele
obișnuite;
bănci ipotecare – acordă împrumuturi pe termen lung garantat e cu
o ipotecă asupra imobilelor deținute de debitori;
bănci de comerț exterior sau de import -export – creditează, pe
diferite termene, producătorii/exportatorii autohtoni, pentru a -i
sprijini în activitatea de promovare a produselor țării respective pe
piețele externe, garantează creditele externe și efectuează
37 operațiuni de casă în favoarea importatorilor și exportatorilor. În
unele țări (Elveția, Belgia), finanțarea activității de comerț exterior
este realizată de băncile comerciale și într -o proporție redusă de
băncile de depozite, fără a exista o bancă specializată în acest
scop. În alte state au fost create instituții bancare guvernamentale
cu o activitate strict profilată în acest sens, care singure sau în
colaborare cu băncile comerciale, sprijină p romovarea exporturilor
țării respective (Eximbank în SUA, Banca de import -export a
Japoniei, Banca pentru Comerț Exterior a Franței).
După anii ’80, la nivelul sistemului bancar s -au manifestat două
tendințe. Una prin care băncile specializate au început să desfășoare,
alături de operațiunile specifice care inițial le defineau, activități
bancare de orice tip, pentru orice client care se prezenta la ghișeu, din
dorința de a deveni mai competitive ca urmare a relaxării
reglementărilor bancare naționale. Ace ste bănci au fost denumite
bănci globale sau universale , în sensul că dezvoltă întreaga gamă
de operațiuni financiar -bancare indiferent de domeniul sau sectorul de
proveniență al clientului sau calitatea juridică a acestuia. Modelul
băncii universale este predominant în Europa continentală,
impunându -se în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, perioadă
când bancherii au angajat băncile în activități diverse și în special în
operațiuni internaționale.11
A doua tendință a fost dezvoltarea operațiunilor ban care de
investiții financiare , operațiuni care în cazul unor bănci au devenit
predominante: vânzarea și distribuția de noi titluri financiare emise,
eliminând intermediarii financiari tradiționali, consultanță financiară.
3.3.2. Standardele bancare inte rnaționale
Băncile din România sunt preocupate de atingerea
standardelor bancare internaționale, în scopul recunoașterii lor de
către comunitatea bancară internațională și de către clienți, ca bănci
cu un bun renume.
Există două documente deosebit de i mportante în care sunt
precizate standardele privind desfășurarea activităților bancare:
Convenția de la Basel , care abordează problema capitalului băncilor
și Directivele de Coordonare Bancară ale Uniunii Europene, care
se referă la acordarea de licențe b ăncilor.
a). Convenția de la Basel
Guvernatorii băncilor centrale din țările “Grupului celor 10” s -au
întâlnit în decembrie 1987 la Basel (Elveția) și au semnat un acord
privind criteriile ce trebuie avute în vedere în stabilirea dimensiunii
optime a capitalului unei bănci, acord cunoscut sub denumirea de
Convenția de la Basel.
11 Dardac, N., Barbu, T. – „Monedă, bănci și politici monetare”, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 2005, p. 201
38 Începând din anul 1974, sub auspiciile Băncii Reglementelor
Internaționale au fost convenite o serie de acorduri (Acordurile de la
Basel) prin care au fost stabilite standardele de supraveghere bancară
și de dimensionare adecvată a capitalului băncilor comerciale:
Concordatul de la Basel – 1974, 1975, 1983; Acordul de la Basel –
1988, 1990, 1992, 1996, 2004.
Acordul de al Basel (1988 și modificările ulterioare) privind
standarde le de capital a prevăzut următoarele elemente :
definirea capitalului:
– capital de bază: capital social, rezerve obligatorii;
– capital suplimentar (max. 100% din capitalul de bază):
rezerve din reevaluări, alte rezerve, provizioane
generale, împrumuturi pe termen lung.
stabilirea ponderilor de risc : 0% – risc nul (rezerve, titluri de
stat); 20% – risc minim (depozite interbancare, obligațiuni
guvernamentale); 50% – risc mediu (obligațiuni municipale, credite
ipotecare); 100% – risc mare (titluri de valoare, credite).
indicatorul de adecvare a capitalului: raportul minim care
trebuie să fie menținut între capitalul băncii și suma activelor
ponderate în baza gradului de risc:
– capital de bază + capital suplimentar raportate la active
ponderate cu gradul de risc să fie cel puțin 8%;
– capital de bază raportat la active ponderate cu gradul de
risc să fie cel puțin 4%.
Ca urmare a Convenției de la Basel, băncile din majoritatea
țărilor lumii respectă reglementările privind capitalul adecvat –
standard minim, fapt car e elimină, în parte, un tip de concurență,
întrucât respectând această cerință se restrânge posibilitatea băncilor
de a atrage clienți noi prin simpla mărire a volumului creditelor
acordate.
Băncile trebuie astfel să găsească alte soluții în lupta de
conc urență. O bancă ale cărei împrumuturi sunt limitate de mărimea
capitalului său de bază trebuie să găsească alte metode de creștere a
acestui capital, pentru a putea acorda mai multe credite. Aceste
metode pot include sporirea profitabilității activității b ăncii sau a
rezervelor sale, convingând acționarii să investească fonduri mai mari
și să vândă investitorilor mai multe acțiuni.
Noul Acord de la Basel (Basel II – iunie 2004) se bazează
pe trei piloni:
cerințe minime de fonduri proprii: rata de adecvar e a
capitalului minim 8%; active ponderate în funcție de:
– riscul de credit;
– riscul de piață;
– riscul operațional.
control individualizat: accentuarea rolului autorității de
supraveghere; implementarea unor mecanisme de intervenție
timpurie a băncii centrale ;
disciplină de piață: cerințe de raportare mai detaliate către
banca centrală și către public (structura acționariatului,
expunerile la risc, adecvarea capitalului la profilul de risc).
39
b). Standardele bancare europene
Standardele bancare stabilite de Uniunea Europeană se aplică
numai pentru țările membre. Uniunea Europeană este cea mai mare
piață bancară din lume, crearea acesteia necesitând timp și eforturi
semnificative.
Primul pas a fost făcut în anul 1977 prin adoptarea Prim ei
Directive de Coordonare Bancară, care a definit conceptul de
“instituție de credit” și a precizat condițiile necesare pentru acordarea
autorizației în domeniul bancar. Directiva a luat în considerare
aplicarea reglementărilor țării gazdă pentru sucursal ele băncilor din
alte țări membre ale UE.
A Doua Directivă de Coordonare Bancară a fost adoptată în
perioada 1988 -1989 și a devenit pe deplin operațională în anul 1993,
odată cu intrarea în funcțiune a pieței unice. Această directivă are în
vedere recunoa șterea reciprocă, de către țările membre, a sistemului
fiecăreia de autorizare și supraveghere bancară. Acest pas a impus
creșterea cooperării între organismele de supraveghere și
reglementare din țările membre, fapt ce a deplasat accentul
preocupărilor d e la țara gazdă la țara de origine pentru activitățile
desfășurate de orice bancă din UE. Mecanismul esențial este Licența
Unică Bancară, ceea ce înseamnă că autorizarea, acordată într -o
țară, dă unei instituții un "pașaport" care îi permite să -și desfășoa re
activitatea în orice țară din UE.
3.3.3. Reglementări privind activitatea bancară din
România
Conform OUG nr. 99/2006 privind institu țiile de credit și
adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare,
instituțiile de credit, pers oane juridice române, se pot constitui și
funcționa în una din următoarele categorii:
a) bănci;
b) organizații cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire și creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar;
e) instituții emitente de mon edă electronică.
Instituția de credit este definită ca o entitate a cărei activitate
constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la
public și în acordarea de credite în cont propriu sau o entitate care
emite mijloace de plată în for mă de monedă electronică, denumită
instituție emitentă de monedă electronică.
Băncile comerciale joacă un rol activ în luarea deciziilor privind
activitatea lor, comparativ cu rolul pasiv jucat în perioada sistemului
“monobancar”, specific economiei cent ralizate. Autonomia este însă și
în prezent limitată, potrivit anumitor cerințe pe care băncile trebuie să
le respecte.
Astfel, sunt stabilite anumite reglementări cu scopul de a
40 asigura concurența în sectorul bancar și pentru a limita pozițiile de
monopo l. Băncile nu au voie să încheie contracte, înțelegeri sau
acorduri care le -ar putea conferi o poziție dominantă pe piața
monetară sau posibilitatea de a dicta politicile comerciale în sectorul
bancar.
Un alt set de limitări are în vedere asigurarea efic ienței
activității de supraveghere realizată de Banca Națională a României.
Băncile comerciale trebuie să aibă conturi curente deschise la BNR și
să păstreze rezerve minime obligatorii. Totodată, băncile comerciale
trebuie să întocmească anumite situații, să aibă evidențele la zi și să
pună la dispoziția inspectorilor băncii centrale aceste evidențe. O altă
cerință este asigurarea confidențialității bancare.
În alte privințe, băncile au autonomie considerabilă. OUG nr.
99/2006 privind institu țiile de cred it și adecvarea capitalului, cu
modificările și completările ulterioare stabilește activitățile ce se pot
desfășura de instituțiile de credit, în limita autorizației acordate:
a) atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;
b) acordare de credite, inc luzând printre altele: credite de consum,
credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanțarea
tranzacțiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) leasing financiar;
d) operațiuni de plăți;
e) emitere și administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărți de
credit, cecuri de călătorie și alte asemenea, inclusiv emitere de
monedă electronică;
f) emitere de garanții și asumare de angajamente;
g) tranzacționare în cont propriu și/sau pe contul clienților, în condițiile
legii, cu:
1. instrumente ale pieței monetare , cum ar fi: cecuri, cambii, bilete
la ordin, certificate de depozit;
2. valută;
3. contracte futures și options financiare;
4. instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii;
5. valori mobiliare și alte instrumente financiare transferabil e;
h) participare la emisiunea de valori mobiliare și alte instrumente
financiare, prin subscrierea și plasamentul acestora ori prin
plasament și prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;
i) servicii de consultanță cu privire la structura capitalului , strategia
de afaceri și alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii
legate de fuziuni și achiziții și prestarea altor servicii de
consultanță;
j) administrare de portofolii și consultanță legată de aceasta;
k) custodie și administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piața interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe în
domeniul creditării;
n) închiriere de casete de siguranță;
o) operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte confecționate din
acestea;
p) dobâ ndirea de participații la capitalul altor entități;
41 q) orice alte activități sau servicii, în măsura în care acestea se
circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor
legale speciale care reglementează respectivele activități, dacă
este cazul.
Instituțiile de credit pot desfășura și alte activități, permise
potrivit autorizației acordate de Banca Națională a României, după
cum urmează:
– operațiuni nefinanciare în mandat sau de comision, în special pe
contul altor entități din cadrul grupului din care face parte instituția
de credit;
– operațiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri
mobile și/sau imobile aflate în proprietatea acestora, dar
neafectate desfășurării activităților financiare;
– prestarea de servicii clientelei proprii care, deși nu sunt conexe
activității desfășurate, reprezintă o prelungire a operațiunilor
bancare.
Aceste activități trebuie să fie compatibile cu cerințele activității
bancare, în special cu cele referitoare la menținerea bunei reputații a
instituției d e credit și protejarea intereselor deponenților iar nivelul total
al veniturilor obținute nu poate depăși 10% din veniturile totale
obținute de o instituție de credit.
Una dintre principalele activități ale băncilor comerciale este
aceea de acordare a cre ditelor. Băncile pot oferi o gamă variată de
credite, în condiții și cu scadențe diferite, decizia de acordare sau
neacordare de credite solicitanților având la bază bonitatea
persoanelor împrumutate.
Băncile pot să cumpere, să vândă, să administreze act ive
monetare sau să le păstreze în custodie sigură, să efectueze
transferuri, plăți sau operațiuni de compensare. De asemenea, ele pot
să dețină titluri asupra activelor monetare, fie sub forma garanțiilor
pentru credit, fie în numele clienților.
Băncile comerciale au o autonomie considerabilă în ceea ce
privește modul în care își utilizează profiturile, cu condiția să mențină
un nivel minim de rezerve obligatorii. Băncile pot să realizeze
provizioane pentru riscuri și credite neperformante, să constituie
fonduri de rezervă, fonduri pentru dezvoltare sau să distribuie profitul
sub forma dividendelor.
Organizațiile cooperatiste de credit , persoane juridice
române, sunt asociații autonome, apolitice și neguvernamentale, care
desfășoară activități specifice instituțiilor de credit, în scopul într –
ajutorării membrilor acestora. Organizațiile cooperatiste de credit,
persoane juridice române, se pot organiza și funcționa doar sub forma
cooperativelor de credit și a casei centrale la care acestea sunt
afiliate.
Cooperativa de credit este instituția de credit constituită ca o
asociație autonomă de persoane fizice unite voluntar în scopul
îndeplinirii nevoilor și aspirațiilor lor comune de ordin economic, social
și cultural, a cărei activitate se desfășoară, cu prec ădere, pe principiul
într-ajutorării membrilor cooperatori.
42 Casa centrală a cooperativelor de credit reprezintă instituția de
credit constituită prin asocierea de cooperative de credit, în scopul
gestionării intereselor lor comune, urmăririi centralizate a respectării
dispozițiilor legale și a reglementărilor -cadru, aplicabile tuturor
cooperativelor de credit afiliate, prin exercitarea supravegherii și a
controlului administrativ, tehnic și financiar asupra organizării și
funcționării acestora.
Autorizarea cooperativelor de credit se realizează în condițiile
aplicabile instituțiilor de credit. Cooperativele de credit care se
constituie și se afiliază la o casă centrală deja autorizată, pot fi
autorizate de BNR numai pe baza acordului de afiliere acordat de
casa centrală respectivă.
În vederea funcționării, în termen de 30 de zile de la data
obținerii autorizației fiecare organizație cooperatistă de credit deschide
cont curent, după cum urmează:
– casa centrală, la Banca Națională a României, conform
reglementă rilor emise de aceasta;
– cooperativele de credit, la casa centrală la care acestea sunt
afiliate, conform reglementărilor -cadru.
Cooperativele de credit pot să atragă depozite sau alte fonduri
rambursabile de la membrii acestora, precum și de la persoane fizice,
juridice ori alte entități, care domiciliază, au reședința sau locul de
muncă, respectiv au sediul social și desfășoară activitate, în raza
teritorială de operare a cooperativei de credit.
Cooperativele de credit pot să acorde credite:
membrilor acestora, cu prioritate;
persoanelor fizice, persoanelor juridice ori altor entități fără
personalitate juridică, ce domiciliază, au reședința sau locul de
muncă, respectiv au sediul social și desfășoară activitate, în raza
teritorială de operare a cooper ativei de credit, la un nivel care să
nu poate depăși 25% din activele cooperativei de credit.
Cooperativele de credit pot să deruleze credite, în numele și pe
contul statului, din surse puse la dispoziție, destinate persoanelor
prevăzute anterior și/sau destinate finanțărilor unor proiecte de
dezvoltare/reabilitare a activităților economice și sociale din raza
teritorială de operare a cooperativei de credit.
Cooperativele de credit nu pot emite obligațiuni. Acestea se pot
finanța din împrumuturi inter -cooperatiste sau de la alte instituții de
credit.
Banca Națională a României asigură supravegherea
prudențială a casei centrale la nivel individual și, la nivel agregat, a
tuturor organizațiilor cooperatiste de credit din cadrul unei rețele
cooperatiste. Ba nca Națională a României poate efectua, atunci când
consideră necesar, verificări la sediul cooperativelor de credit.
Băncile de economisire și creditare în domeniul locativ ,
persoane juridice române, sunt instituții de credit specializate în
finanțarea pe termen lung a domeniului locativ, al căror obiect
principal de activitate constă în economisirea și creditarea în sistem
colectiv pentru domeniul locativ.
43 Ele pot desfășura, în limita autorizației acordate, următoarele
activități:
– economisire și credi tare în sistem colectiv pentru domeniul locativ;
– finanțarea anticipată și finanțarea intermediară, pe baza
contractelor de economisire -creditare;
– acordarea de credite pentru activități în domeniul locativ;
– administrarea de portofolii de credite și inter medierea de credite pe
contul terților, dacă aceste credite sunt destinate finanțării unor
activități în domeniul locativ;
– emiterea de garanții pentru acele tipuri de credite obținute de o
persoană, pe care băncile de economii pentru domeniul locativ le
pot acorda;
– efectuarea de plasamente în active cu grad de risc de credit
scăzut, potrivit reglementărilor Băncii Naționale a României;
– acordarea de credite societăților comerciale la care băncile de
economii pentru domeniul locativ dețin participații;
– emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit;
– operațiuni de plăți;
– consultanță financiar -bancară;
– operațiuni de mandat cu specific financiar -bancar.
Băncile de economisire și creditare în domeniul locativ sunt
supuse condițiilor de autoriza re aplicabile instituțiilor de credit și
condițiilor specifice stabilite prin reglementări de Banca Națională a
României, care se referă, fără a fi limitative, la:
– condițiile generale de afaceri și condițiile generale ale contractelor
de economisire -credi tare;
– îndeplinirea cerințelor tehnice și de operare specifice;
– reglementările proprii ale băncii de economisire și creditare în
domeniul locativ privind procedura de derulare simplificată a
contractelor de economisire -creditare;
– tipurile de contracte pr opuse a fi puse la dispoziția clienților.
Banca Națională a României poate retrage autorizația acordată
unei bănci de economisire și creditare în domeniul locativ, inclusiv în
situațiile în care: consideră că interesele clienților nu pot fi suficient
protejate prin adoptarea altor măsuri; constată existența unor situații
care justifică retragerea autorizației.
Băncile de economisire și creditare în domeniul locativ pot
fuziona numai cu alte bănci de economisire și creditare în domeniul
locativ.
Fiecare client, persoană fizică cu cetățenia română și cu
domiciliul stabil în România, beneficiază de o primă de stat pentru
depunerile anuale efectuate în baza unui contract de economisire –
creditare încheiat cu o bancă de economisire și creditare în domeniul
locativ.
Prima de stat se stabilește la 25% din suma economisită în
anul respectiv de catre client, fără a depăși echivalentul în lei a 250
euro, calculat la rata de schimb leu/euro comunicată de BNR pentru
ultima zi lucrătoare a anului de economisire.
Pentru a beneficia în mod constant de prima de stat,
contractele de economisire -creditare trebuie să aibă o durată de
44 minimum 5 ani, fără a fi necesară justificarea utilizării în scop locativ a
sumei economisite, și este obligatoriu ca înainte de expirarea
termenului de economisire stabilit să nu se fi efectuat restituiri totale
sau parțiale din sumele economisite.
Băncile de credit ipotecar , persoane juridice române, sunt
instituții de credit specializate al căror obiect principal de activitate îl
constitu ie desfășurarea cu titlu profesional a activității de acordare de
credite ipotecare pentru investiții imobiliare și atragerea de fonduri
rambursabile de la public prin emisiune de obligațiuni ipotecare.
Cu excepția activității de atragere de depozite, băn cile de credit
ipotecar pot desfășura în limita autorizației acordate, activitățile
prevăzute de OUG nr. 99/2006 privind institu țiile de credit și
adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare , în
condițiile în care acestea susțin activ itatea de acordare de credite
ipotecare și emisiune de obligațiuni ipotecare.
Instituțiile emitente de monedă electronică , persoane
juridice române, sunt instituții de credit specializate în emiterea de
monedă electronică.
Obiectul lor de activitate tre buie să fie limitat la desfășurarea
activității de emitere de monedă electronică și la prestarea
următoarelor servicii:
a) servicii financiare și nefinanciare strâns legate de activitatea de
emitere de monedă electronică, cum ar fi: administrarea de
monedă e lectronică prin îndeplinirea unor funcții operaționale și a
altor funcții conexe legate de emiterea de monedă electronică,
emiterea și administrarea altor mijloace de plată, fără ca prin
aceasta să se acorde credit sub orice formă;
b) servicii de stocare a i nformațiilor pe un suport electronic în numele
unor instituții publice sau al altor entități.
Atragerea de fonduri în scopul emiterii de monedă electronică
nu este considerată atragere de depozite sau de alte fonduri
rambursabile, dacă fondurile primite s unt transformate imediat în
monedă electronică.
În perioada de valabilitate pentru care a fost emisă moneda
electronică, instituțiile emitente de monedă electronică sunt obligate
să o răscumpere, la cererea deținătorilor, la o valoarea egală cu
valoarea acesteia existentă în sold. Răscumpărarea se realizează prin
schimbarea valorii sale în numerar sau prin transfer în cont, fără
reținerea altor taxe și comisioane în afara celor strict necesare
efectuării operațiunii de răscumpărare.
Instituțiile emitente de monedă electronică trebuie să dispună
de un capital inițial cel puțin la nivelul prevăzut de BNR prin
reglementări, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 1
milion euro și de un nivel al fondurilor proprii egal cu sau mai mare de
2% din cea mai mare sumă sau din media sumelor ultimelor șase luni
a obligațiilor lor financiare legate de emiterea de monedă electronică.
45 3.3.4. Particularități ale sistemelor bancare actuale
Având în vedere sistemul de organizare și rolul diferitelor
instituții bancare din țările dezvoltate și în dezvoltare, pot fi scoase în
evidență atât diferențele ce există între dimensiunile și structurile
bancare din diferite țări, cât și locul predominant pe care îl dețin
băncile țărilor dezvoltate în desfășurarea r elațiilor financiare
internaționale.
În cadrul sistemelor bancare ale țărilor lumii, mutațiile survenite
în evoluția economiei mondiale și a sistemului monetar -financiar s -au
manifestat pe mai multe planuri.
În primul rând, a avut loc un puternic proces de concentrare a
activității bancare . Amploarea operațiunilor derulate, fondurile tot mai
mari solicitate de clienți, riscurile de insolvabilitate ale debitorilor, dar
și dorința de a -și spori câștigurile și puterea de penetrare pe alte piețe,
au determina t accentuarea procesului de unificare a băncilor în
consorții sau sindicate bancare. În fiecare țară se regăsesc câteva
grupuri bancare care domină și controlează întreaga activitate în
domeniu.
A doua tendință o constituie procesul de internaționalizare a
sistemelor bancare din țările dezvoltate . Practicând o politică
agresivă de implantare în noi puncte financiare de pe glob, aceste
bănci consideră extinderea lor pe alte piețe ca parte integrantă a
politicii de dezvoltare. Această atitudine este determi nată de o serie
de factori, cum ar fi: restricțiile impuse pe plan național privind
beneficiile sau dezvoltarea activității lor; posibilitatea, prin amplasarea
în alte țări, de a -și diversifica sursele active și de împrumut; atitudinea
defensivă sau, după caz, ca răspuns la interesele clienților sau la
concurența băncilor străine. Pentru o bancă, internaționalizarea
activității presupune creșterea numărului valutelor în care operează,
extinderea spațiului geografic din care provine clientela, implantarea
de sedii în străinătate.
Ca rezultat al acestei tendințe, anumite țări au început să fie
considerate, cu precădere, piețe favorabile pentru dezvoltarea
operațiunilor valutar -financiare (SUA, Singapore, Luxemburg, Elveția),
nu numai pentru țările dezvoltate , dar și pentru unele țări în dezvoltare
care au dobândit venituri (de exemplu, țările OPEC) sau care doresc
să-și dezvolte propria rețea bancară. În acest context,
internaționalizarea structurilor bancare din țările dezvoltate are ca
efect “strivirea” str ucturilor bancare din alte țări, în special din cele în
dezvoltare.
Concentrarea forței economice și financiare la nivelul unui grup
de state a constituit premisa creării în aceste țări a unor sisteme
mone tare și financiare care să răspundă suplu cerinț elor deter minate
de schimburile internaționale iar monedele lor să ocupe un loc
important în plățile internaționale. În mod asemănător, alte
compartimente ale economiilor naționale ale acestor țări – sistemul
bancar, de asigurări, financiar – și-au divers ificat gama operațiunilor și
sfera relațiilor, transformându -se treptat în verigi importante în
46 desfășurarea relațiilor monetar -financiare internaționale. Procesul s -a
concretizat în formarea centrelor financiar -bancare internaționale , care
s-au dezvoltat în orașe aparținând acestor țări (Londra, Paris, New
York, Tokyo, Zurich, Frankfurt). Aceste centre s -au transformat în poli
de convertire, atragere și plasare a fondurilor la nivel internațional, ele
deservind firmele naționale și pe cele din alte țări.
Dorința de a -și asigura venituri certe și sporite a deter minat o a
treia tendință, respectiv dispariția treptată a deosebirilor dintre
operațiunile diferitelor instituții bancare de tip clasic și ale celor
nebancare , toate fiind preocupate de diversificare a serviciilor oferite
clienților și evoluând astfel spre bănci globale, multifuncționale. Marile
grupuri bancare create oferă clienților, indiferent de proveniența
acestora, rezidenți sau nerezidenți, întreaga gamă de servicii bancare,
de la simple convert iri valutare, până la montarea unor împrumuturi
uriașe. Procesul globalizării se manifestă nu numai în cazul băncilor
comerciale care operează la nivel internațional, ci și la celelalte bănci.
Restructurarea bancară constituie a patra caracteristică a
sistemelor bancare actuale.
Dintre fuziunile bancare implicând țările dezvoltate, se remarcă
cele din SUA, Japonia, Elveția și Uniunea Europeană.
Investițiile străine în sectoarele bancare ale țărilor emergente
au crescut puternic în ultimii zece ani, deveni nd un element important
al globalizării activității bancare începând cu a doua jumătate a anilor
`90. Valoarea lor, cuantificată prin fuziunile și achizițiile transfrontaliere
în sectorul bancar, s -a majorat de la 2,5 miliarde USD în perioada
1991 -1995, la 51,5 miliarde USD în următorii 5 ani și la 67,5 miliarde
USD în intervalul 2001 -2005.
În aceste zone, se disting trei grupuri de investitori:
– băncile globale , care au o prezență globală pe numeroase piețe
din întreaga lume; în perioada 1991 -2005, ele au deținut 1/3 din totalul
investițiilor străine în sistemul bancar al economiilor emergente, în
special din America Latină și mai recent, din Asia;
– băncile comerciale cu o strategie regională, orientată spre țările
emergente; în America Latină, 60% din fl uxurile de investiții străine în
sectorul bancar provin de la băncile din regiune; în Europa Centrală și
de Est, 70% din investițiile străine au ca origine băncile europene; în
Asia, 25% din fluxurile investiționale provin de la băncile din regiune și
o altă parte, de la entități stabilite în Singapore și Hong Kong;
– alți investitori , incluzând fonduri private de investiții și corporații
financiare; de exemplu, fondurile de investiții reprezintă cei mai mari
investitori străini în sectorul bancar din Coree a, în timp ce corporațiile
financiare americane și -au făcut simțită prezența în afara granițelor
țării, în economii din centrul și estul Europei.
După anul 1990, băncile și -au concentrat atenția spre
raționalizarea structurii costurilor interne și îmbună tățirea eficienței
operațiunilor desfășurate, concomitent cu stabilitatea mai mare a
profiturilor prin diversificarea veniturilor. Un efect vizibil al acestor
orientări îl reprezintă valul achizițiilor și fuziunilor din sfera financiar –
bancară, care a marc at a doua jumătate a deceniului trecut.
47 În prezent, consolidarea rămâne o opțiune strategică pentru
bancheri, în ciuda încetinirii considerabile a ritmului fuziunilor și
achizițiilor, comparativ cu anii `90. Consolidarea sectorului bancar
intern în Europa a continuat, chiar dacă la un nivel redus, preluările
transfrontaliere scăzând semnificativ. Dezamăgirea legată de
dificultățile întâmpinate în formarea unei piețe bancare paneuropene a
determinat un grup de bănci europene să reducă dimensiunile jocurilor
strategice transfrontaliere, pentru a -și adânci poziția pe piața bancară
internă.
Băncile din multe țări urmăresc o strategie agresivă de
expansiune bazată pe dezvoltarea activității de retail, creditele
ipotecare, produsele de economisire, cardurile de c redit și liniile de
credit fiind câteva din sectoarele cu o rată de creștere înaltă.
O ultimă trăsătură a sistemelor bancare contemporane rezultă
din utilizarea monedei electronice prin intermediul aplicațiilor
Internet banking și Mobile banking. Dezvolta rea tehnologiei informației
și convergența piețelor financiar -bancare și de comunicații au creat
cadrul favorabil dezvoltării pieței serviciilor de tip bancă la distanță .12
Serviciile bancare electronice permit realizarea unor operațiuni
în timp real, asig ură accesul clientelei, fără restricții de timp și distanță,
la produsele și serviciile oferite și contribuie la reducerea costurilor
tranzacționale ale clienților, prin restrângerea numărului de operațiuni
care solicită prezența fizică la sediile băncilor .
3.3.5. Operațiuni desfășurate de băncile comerciale
Este evidentă diferența enormă între operațiunile limitate,
efectuate de bancheri la începuturile activității bancare și gama
complexă de servicii care pot fi oferite de o bancă modernă. Pe
măsu ră ce băncile s -au dezvoltat, mulți experți au încercat să –
definească ce se înțelege prin termenul de “bancă”, dar încă nu s -a
ajuns la o definiție unanim acceptată.
O bancă este o instituție căreia i se acordă permisiunea, în
general sub forma unei auto rizații/licențe, de a efectua tranzacții cu
bani. Cu alte cuvinte, o companie este bancă dacă este recunoscută
oficial ca bancă. Deși aceasta este o definiție “închisă” (o bancă
trebuie să fie recunoscută ca bancă) ea este, în general, acceptată.
Potrivi t reglementărilor care guvernează activitatea bancară din
România, băncile sunt persoane juridice autorizate să desfășoare, în
principal, activități de atragere de depozite de la persoane juridice și
fizice și acordare de credite în nume și cont propriu.
Funcțiile principale ale unei bănci sunt:13
să atragă depozitele bănești ale clienților, persoane fizice și
juridice (atragerea fondurilor). O bancă atrage bani de la clienții
12 Dardac, N., Barbu, T. – „Monedă, bănci și pol itici monetare”, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 2005, p. 208
13 Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. – “Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1999, p. 175
48 săi, persoane fizice și/sau juridice, prin conturi bancare, plătindu -le,
în schi mb, dobândă pentru depozitele constituite. Plata acestor
dobânzi reprezintă o cheltuială pentru bancă.
să permită clienților să -și retragă banii sau să -i transfere în
alte conturi (transferul fondurilor). Băncile furnizează și servicii
privind plățile pri n transferul fondurilor (atât electronic cât și prin
instrumente de plată), în numele și la cererea clienților lor. Banca
percepe un comision pentru acest serviciu, comision a cărui
mărime variază în funcție de valoarea sumei și tehnica de transfer
a banil or.
să acorde împrumuturi clienților care solicită credite, folosind
depozitele atrase (plasarea fondurilor). Băncile împrumută
clienților lor sume de bani pentru finanțarea afacerilor acestora sau
pentru nevoi personale. Clientul trebuie să plătească co misioane și
dobândă pentru creditul primit, care pentru bancă reprezintă un
venit.
În afară de aceste operațiuni, persoanele juridice și, într -o
proporție mai mică cele fizice, pot avea și alte solicitări decât cele
privind activitatea de bază a băncilor. Băncile oferă o gamă largă de
servicii care aduc venituri din comisioanele și spezele percepute
pentru efectuarea lor, astfel:
– valuta. Băncile din toată lumea vând valută la cursuri de schimb
competitive și percep un comision pentru serviciul prestat.
Principalii concurenți ai băncilor în acest domeniu sunt casele de
schimb valutar și agențiile de turism, în special din zonele de
destinație ale călătoriilor de vacanță.
– cecurile de călătorie. Cecurile de călătorie sunt cele mai
cunoscute servicii bancare oferite persoanelor care călătoresc.
Cecurile pot fi folosite ca atare, pentru plata bunurilor și serviciilor,
în diferite țări ale lumii sau pot fi schimbate în numerar.
– încasarea taxelor și amenzilor. Persoanele care trebuie să
plătească taxe sau amenzi pot folosi sistemul bancar pentru plata
sumelor datorate diferitelor instituții publice sau private.
– casetele pentru păstrarea valorilor. Clienții unei bănci pot folosi
seifurile acesteia pentru păstrarea unor valori, banca percepând în
schimb un comisi on. În baza acestui serviciu, clienții își pot lăsa
spre păstrare articole de valoare, cutii închise, testamente sau alte
documente importante. Banca emite o chitanță pentru bunurile
lăsate în păstrare, asumându -și astfel răspunderea asupra
acestora.
– seifurile. Acest tip de serviciu, la fel ca și casetele de valori,
implică folosirea unor spații special amenajate care aparțin băncii.
Clientului i se pune la dispoziție un seif, accesul la seif fiind sub un
dublu control, banca păstrând o cheie și clientul c ealaltă. Accesul
la seif poate avea loc oricând în timpul orelor de program ale
băncii, timp în care clientul poate retrage sau depune orice obiecte
sau documente.
– banca la distanță. Această sintagmă se referă la posibilitatea
băncilor de a oferi cliențil or serviciul bancar la domiciliu, prin
49 telefon sau Internet. Folosind metode electronice, clienții au acces
la conturile lor fără să -și părăsească domiciliul.
– asigurarea de călătorie. De regulă, băncile oferă un pachet
standard prin care asigură clientul împotriva principalelor riscuri de
călătorie contra plății unei prime de asigurare. Principalul risc
acoperit prin aceste asigurări este cel privind asistența medicală, în
puține țări străine având acces direct la un tratament de urgență
gratuit. Asigurare a de călătorie permite rambursarea sumelor
cheltuite, deși poate exista o limită maximă a sumei recuperabile.
– achiziționarea și vânzarea hârtiilor de valoare. La cererea
clienților, băncile pot oferi servicii de vânzare și cumpărare de hârtii
de valoare ( acțiuni, obligațiuni). Când un client dorește să facă
astfel de afaceri, în primul rând va solicita băncii cursul pe piață al
hârtiilor de valoare pe care dorește să le cumpere sau, după caz,
să le vândă, informații pe care banca le obține de la un broker. In
baza informației primite, clientul este cel care decide. Tranzacția
este executată de către bancă, potrivit ordinului clientului iar
executarea acesteia trebuie confirmată în scris. Pentru acest
serviciu, banca primește un comision de la broker și nu d e la client.
– consultanță în afaceri. Acest tip de serviciu este oferit de bănci în
general agenților economici de dimensiuni reduse, contra unui
comision. Banca se comportă ca un analist financiar și sfătuiește
clientul cum să -și amelioreze problemele fina nciare (bugetul de
venituri și cheltuieli, costurile, debitorii, fluxurile de numerar).
În activitatea băncilor comerciale se disting două grupe de
operațiuni:
operațiuni active – reflectă utilizarea fondurilor atrase în vederea
obținerii de profit prin diferența de dobândă încasată comparativ cu
cea plătită pentru atragerea de resurse:
– creditele acordate clienților , pe diferite termene, al căror
obiect de creditare este foarte variat și diferă de la o bancă la
alta, pentru care încasează dobânzi și com isioane;
– depozitele plasate – ca orice entitate care are fonduri temporar
disponibile, o bancă comercială le poate plasa la alte bănci pe
piața națională sau internațională, de regulă pe termen scurt,
încasând dobândă;
– participațiile – se referă la investi rea fondurilor băncii în acțiuni
la diferite companii. Aceste acțiuni, ca investiții financiare pe
termen lung, aduc băncii un venit anual sub formă de
dividende;
– investițiile financiare în alte titluri financiare – se referă la
plasamente atât în titluri financiare pe termen scurt cât și pe
termen lung, un loc important deținându -l titlurile emise de stat
(certificate de trezorerie, obligațiuni guvernamentale).
Toate dobânzile încasate de bănci din plasarea fondurilor sunt
denumite dobânzi active .
opera țiuni pasive – reflectă fondurile proprii sau atrase de care
dispune o bancă pentru desfășurarea activității sale și se referă la:
– capitalul social și fondurile de rezervă – la înființare, orice
bancă trebuie să -și constituie un capital social minim, conf orm
50 reglementărilor băncii centrale;
– conturile curente și conturile la termen – reprezintă 60 -70%
din totalul resurselor, fiind constituite din sumele depuse la
bancă de clienți pentru efectuarea de plăți sau pentru păstrare;
– împrumuturile de la alte băn ci – dacă fondurile proprii și cele
atrase nu îi sunt suficiente sau apar decalaje în raport cu
obligațiile de plată, o bancă se poate împrumuta de pe piața
interbancară sau de la banca centrală;
– împrumuturile subordonate – sunt împrumuturi luate de la al te
bănci, pe termen lung și care nu pot fi rambursate anticipat,
decât în caz de faliment al băncii debitoare, pentru banca
creditoare acestea fiind plasamente financiare pe termen lung.
Caracteristica lor principală, de unde și denumirea, este că în
caz d e faliment sau lichidare a băncii, rambursarea lor are o
poziție subordonată față de toți ceilalți creditori ai băncii care au
prioritate la masa credală.
Dobânda plătită de bănci pentru fondurile atrase poartă
denumirea de dobândă pasivă.
Principiul de bază în practica bancară este ca întotdeauna
suma dobânzilor pasive să fie mai mică decât suma dobânzilor active.
Diferența este destinată să acopere cheltuieli curente ale băncii (chirii,
salarii, cheltuieli administrative de operare, constituire de rez erve) și
să realizeze profit. Aceste venituri și cheltuieli sunt reflectate în contul
de profit sau pierdere.
3.4. REZUMATUL UNITĂȚII DE STUDIU, CUVINTE CHEIE
În mod tradițional, băncile îndeplinesc trei funcții: atragerea de
depozite, acordarea de credite și transferul fondurilor. Băncile , de
regulă, poartă denumiri diferite sau sunt clasificate în funcție de
diferite criterii. În activitatea lor se disting două grupe de operațiuni:
active și pasive.
Cuvinte cheie: bancă comercială, bancă unive rsală,
bancă specializată, bancă locală, bancă internațională, institu ție de
credit, organizație cooperatistă de credit, bancă de economisire și
creditare în domeniul locativ, bancă de credit ipotecar; instituție
emitentă de monedă electronică, concentrare bancară, restructurare
bancară, dobândă activă, dobândă pasivă, operațiuni active,
operațiuni pasive
51
3.5. SARCINI DE ÎNVĂȚARE
1. Ce operațiuni poate desfășura o bancă comercială?
2. Ce prevăd standardele bancare europene și cum sunt
îndeplinite acestea în România?
3. Care sunt prevederile principale ale Acordului Basel II?
4. Care sunt caracteristicile sistemelor bancare actuale?
5. Care sunt activitățile pe care le pot desfășura b ăncile de
economisire și creditare în domeniul locativ?
6. Ce sunt b ăncile de credit ip otecar?
7. Prin ce se diferen țiază activitatea cooperativelor de credit de
cea a băncilor comerciale?
8. Prezentați pe scurt operațiunile active ale unei bănci
comerciale.
9. Prezentați pe scurt operațiunile pasive ale unei bănci
comerciale.
3.6. TESTE DE AUT OEVALUARE
1. Operațiunile active ale băncilor comerciale sunt:
a) scontarea efectelor de comerț
b) constituirea capitalului social
c) constituirea fondurilor proprii
d) investițiile financiare în titluri de stat
e) operațiunile cambiale
f) acordarea de credite
A. (b, c, d, f ) B. (a, d, e, f) C. (a, c, d, e) D. (c, d, e, f)
2. Operațiunile pasive ale băncilor comerciale sunt:
a) formarea capitalului propriu
b) împrumuturile de la banca centrală
c) rescontarea efectelor de comerț
d) constituirea depozitelor bancare ale clienților
A. (a, b, c, d) B. (a, b, d) C. (a, c, d) D. (b, c, d)
3. Sistemele bancare din țările dezvoltate se caracterizează prin:
a) absența controlului și a supravegherii prudențiale
b) concentrare
c) restructurare
d) crize bancare ample
e) specializare
f) intervenția sporită a statului
52 A. (a, b, c, e) B. (b, c, e) C. (a, b, c) D. (a, c, d, f)
4. Care dintre următoarele enunțuri nu caracterizează modelul băncii
universale:
A. oferă o gamă largă și completă de servicii bancare
B. s-a aplicat cu cele mai bune rezultate în Germania
C. se bazează pe princi piul unei specializări stricte a instituțiilor
bancare
D. este predominant în Europa
Încercuiți răspunsul corect (doar un singur răspuns este corect ).
53 UNITATEA DE STUDIU 4
OPERAȚIUNILE BANCARE DE ATRAGERE A FONDURILOR
Cuprins:
4.1. Introducere
4.2. Obie ctivele unității de studiu
4.3. Operațiunile bancare de atragere a fondurilor
4.3.1. Tipuri de conturi bancare
4.3.2. Deschiderea conturilor
4.3.3. Funcționarea conturilor
4.3.4. Închiderea unui cont
4.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
4.5. Sa rcini de învățare
4.6. Teste de autoevaluare
4.1. INTRODUCERE
O bancă atrage bani de la clienții săi prin conturi bancare,
plătindu -le în schimb dobândă pentru depozitele constituite, ceea ce
reprezintă o cheltuială pentru bancă. Această unitate de studiu își
propune să te ajute să înțelegi mecanismul de funcționare a conturilor
bancare.
Cunoș tințe preliminare
Pentru înțelegerea noțiunilor discutate în cadrul acestei unități
de studiu este nevoie de cunoștințe de Monedă și credit și Produse
și servicii bancare.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 4 ore.
54
4.2. OBIECTIVELE UNITĂȚII DE STUDIU
După parcurgerea unității de studiu, studenții vor putea:
– determina diferențel e dintre conturile bancare, avantajele și
dezavantajel e pentru părțile implicate;
– cunoaște caracteristicile principalelor conturi bancare utilizate în
România;
– înțelege mecanismul de funcționare a conturilor bancare.
4.3. OPERAȚIUNILE BANCARE DE ATRAGERE A FONDURILOR
4.3.1. Tipuri de conturi bancare
Atât pentru persoanele fizice, cât și pentru cele juridice, băncile
deschid, în evidența lor, următoarele tipuri de conturi:
conturi de depozit (la termen) , în monedă națională și/sau în
valută, conturi î n care depunerile se fac pentru un anumit termen,
perioadă în care titularii nu pot efectua nici depuneri în cont, nici
plăți din aceste conturi;
conturi curente (la vedere) , în monedă națională și/sau în valută,
conturi în care titularii pot face operațiu ni de încasări și plăți
curente;
conturi de împrumut .
În funcție de anumite activități specifice, pentru clienții persoane
juridice, băncile mai deschid și alte tipuri de conturi, cum sunt:
conturi blocate , în care sunt depuse sume în monedă națională
și/sau în valută, reprezentând capitalul social necesar constituirii
unei societăți comerciale. După ce clientul prezintă la bancă
dovada înregistrării societății la Registrul Comerțului, contul este
deblocat, iar sumele sunt virate în contul curent al soci etății;
conturi blocate cu destinație specială , în monedă națională și/sau
în valută, în care disponibilitățile titularului sunt temporar blocate în
raport de o anumită operațiune, ca măsură de protecție pentru
bancă și pentru buna desfășurare a unor obli gații de plată către
străinătate (acreditive, garanții etc.);
conturi pentru credite , destinate sa evidențieze creditele (în
monedă națională și/sau în valută) acordate de bancă clienților și
din care urmează ca aceștia să dispună plăți;
55 conturi cu suma dobândită prin participare la licitațiile valutare ,
care evidențiază sume în monedă națională sau în valută rezultate
din operațiunile de vânzare/cumpărare de valută sau monedă
națională pe piața interbancară, ordonate de client și efectuate de
bancă în co ntul acestuia.
Contul de depozit (la termen) este disponibil atât pentru
persoane fizice cât și pentru persoane juridice, iar depozitele se pot
realiza fie în monedă națională, fie în valută, la majoritatea băncilor.
Depozitele sunt constituite pe perioad e de timp prestabilite, de
regulă de 1, 3, 6, 9 sau 12 luni. Astfel de conturi de folosesc atât de
către clienți persoane juridice, care au un surplus de capital, cât și de
persoane fizice, care își permit ca o perioadă de timp să depoziteze o
anumită sumă de bani.
Clienții își pot deschide un astfel de cont la o sucursală/filială a
unei bănci, de obicei fiind stabilită o sumă minimă necesară pentru
deschiderea unui cont de depozit.
Pentru deschiderea contului se completează o cerere și se
plătește un comis ion de deschidere, contul respectiv primind un
număr. La deschidere clientul primește un extras de cont, în care este
înscris numărul contului și suma depusă inițial, până la închiderea
contului nemaifiind eliberate alte extrase de cont.
Ratele de dobândă pentru depozitele la termen depind de
perioada pentru care s -a făcut depozitul și diferă de la o bancă la alta
și de la un client la altul (persoană fizică sau juridică). Ele se pot
modifica în funcție de nivelul inflației, de evoluția de ansamblu a
dobânz ilor pe piață sau a dobânzii practicate de alte bănci. Rata
dobânzii stabilită în momentul deschiderii unui cont de depozit se
menține neschimbată pe toată perioada pentru care s -a constituit
depozitul, ea trecându -se în contractul de deschidere a contului .
Dobânda se calculează pentru o lună de 30 de zile, luându -se
în considerare rata dobânzii pentru un an de 360 de zile. Ea se
plătește la sfârșitul lunii și se constituie, separat, într -un cont curent,
din care se pot face retrageri lunar.
În cazul în ca re clientul își retrage capitalul înainte de termenul
pentru care a constituit depozitul în cont, dobânda, pentru toată
perioada până în momentul retragerii, se calculează aplicându -se rata
dobânzii pentru conturile curente.
De regulă, rata dobânzii la con turile de depozit este mai mare
decât rata dobânzii oferită la conturile curente. Diferența dintre cele
două rate ale dobânzilor încurajează investitorii să -și păstreze banii
sub formă de depozite la termen.
Scadența reprezintă momentul în care perioada pe ntru care au
fost depuși banii în contul de depozit a luat sfârșit. Clientul poate lăsa
banii în continuare în cont pentru o nouă perioadă de timp, dar acest
lucru nu este realizat automat de către bancă. Dacă nu s -a convenit o
clauză de reinvestire a sume i din cont, depozitul în discuție, plus
dobânda aferentă, cumulată pe perioada respectivă, sunt trecute într –
un cont curent. În final, titularului i se eliberează un extras de cont,
specificându -se închiderea sau lichidarea contului la termen.
Principalel e avantaje ale unui cont de depozit sunt:
56 – obținerea de către clienți a unei rate mai mari a dobânzii;
– accesul la dobândă lunar, fără a mai aștepta scadența contului
spre a o încasa;
– posibilitatea împrumutului de la bancă, în baza contului de depozit,
fără a fi necesară o garanție suplimentară.
Contul curent (la vedere) este cel mai utilizat, titulari putând fi
atât persoanele fizice cât și cele juridice. Astfel de conturi se pot
deschide în monedă națională sau în valută, fiind utilizate pentru
depuneri și retrageri curente, pentru plata cecurilor emise de titularii lor
sau pentru plăți dispuse de aceștia.
În baza disponibilului în cont, băncile eliberează clienților
carnete de cecuri după anumite criterii care variază de la bancă la
bancă.
Unele bănci con diționează deschiderea conturilor curente de
existența unei sume inițiale minime, iar retragerile ulterioare se pot
face în limita acestei sume, care rămâne permanent în cont. Acest tip
de conturi funcționează numai pe sold creditor iar clienții trebuie să
aibă permanent în cont o sumă minimă. Dacă disponibilul unui client
ajunge sub soldul minim restabilit, clientului i se poate cere să -și
închidă contul sau să depună suma corespunzătoare. În anumite
condiții, unele bănci practică și plăți în descoperit de cont (overdraft)
pentru clienții de încredere, dacă:
– în mod cert urmează o încasare;
– perioada de creditare este scurtă.
Pentru a deschide un cont curent, o persoană trebuie să
completeze o cerere de deschidere și să plătească un comision de
deschidere. Pe ntru persoanele juridice, cererea trebuie însoțită și de
alte documente referitoare la activitatea firmei (contract de societate,
statut de funcționare etc.), clienții trebuind să completeze și o fișă cu
specimene de semnături.
Clientul poate folosi acest cont pentru a depune și/sau retrage
bani și poate cere un extras de cont pentru a verifica operațiunile
făcute într -o perioadă de timp.
Pentru diferitele operațiuni efectuate de bancă în contul
clientului se percepe un comision. Ori de câte ori are loc o operațiune,
clientul este informat asupra mărimii comisionului care se va reține de
bancă direct din cont. Tipurile și nivelul comisioanelor variază de la
bancă la bancă, fiind diferențiate în funcție de serviciile și produsele
bancare oferite prin operați unile efectuate în cont.
Dobânda pentru depozitele la vedere se calculează și se trece
în cont la intervale regulate, în general lunar sau anual. Modalitatea de
calcul este similară conturilor de depozit: dobânda se calculează
pentru o lună de 30 de zile, luându -se în considerare rata dobânzii
pentru un an de 360 de zile.
Ratele dobânzii la conturile curente sunt, în mod normal, mai
mici decât cele plătite pentru conturile de depozit.
Avantajele pentru client ale unui cont curent sunt:
– acces permanent la ba nii din cont;
– poate folosi un carnet de cec;
– diferite venituri îi pot fi plătite direct în acest cont;
57 – prin intermediul contului poate face plăți pentru diferite servicii;
– dobânda este vărsată în cont.
Avantajele pentru bănci sunt:
– obțin un venit regulat, fără a fi obligate să plătească dobândă (în
majoritatea cazurilor);
– în situația în care nu percep comisioane pentru operațiunile
efectuate în astfel de conturi, costurile determinate de gestionarea
lor nu sunt ridicate, comparativ cu nivelul sumelor depozi tate.
O caracteristică a contului curent privește posibilitatea de a fi
utilizat de client și pe sold debitor ( descoperit de cont – overdraft),
această facilitate și suma limită până la care un astfel de cont se poate
afla pe sold debitor stabilindu -se înt re bancă și client la cererea
acestuia.
În situația în care contul curent este descoperit, clientul plătește
băncii dobândă, la o rată convenită cu banca.
În situația în care un cont devine descoperit, fără ca înainte să fi
existat o înțelegere în aces t sens sau dacă limita stabilită a fost
depășită, rata dobânzii care se plătește pentru acest descoperit de
cont neautorizat este mult mai mare decât rata dobânzii pentru cel
autorizat.
În schimbul acestor avantaje, clienților de regulă nu li se
plătește dobândă la soldul creditor și adesea băncile percep
comisioane pentru dreptul acordat clienților de a utiliza un astfel de
cont. Anumite bănci nu percep comision pentru operațiunile efectuate
atât timp cât soldul contului este creditor (nu lucrează în desc operit de
cont).
În prezent, facilitățile conturilor de împrumut sunt utilizate
predominant de persoane juridice și într -o proporție redusă de
persoane fizice. Pentru obținerea unui credit, clienții completează o
cerere în care specifică scopul împrumutulu i. La acordarea creditului,
banca solicită de regulă și o garanție cu scopul de a se proteja față de
evenimentele imprevizibile și față de riscul de insolvabilitate al
clientului.
Ratele dobânzii diferă de la o bancă la alta, fiind stabilite în
funcție de categoria clientului împrumutat și de termenul pentru care
se face împrumutul. Odată ce a fost aprobat creditul, rata rămâne
neschimbată până când se procedează la modificarea dobânzilor pe
economie. Banca centrală stabilește periodic rata dobânzii de
referință, care influențează ratele dobânzilor practicate de băncile
comerciale.
În momentul aprobării împrumutului, banii se înregistrează într –
un cont asemănător contului curent, numit cont de disponibilități din
credite (în monedă națională și/sau în val ută), din care se pot face
plăți corespunzător obiectului creditului acordat. Pentru gestionarea
împrumutului, banca percepe un comision. Dobânda se calculează
lunar și se preia direct din contul clientului.
Conform Regulamentului BNR nr. 2/2004 privind utilizarea
codurilor IBAN în România, structura codurilor IBAN atribuite în
România de instituțiile de credit conturilor clienților lor constă într -un
58 șir de 24 caractere alfanumerice care, considerate de la stânga la
dreapta, au următoarea semnificație:
Codul IBAN (International Bank Account Number ) reprezintă
un șir de caractere care identifică în mod unic la nivel internațional
contul unui client la o instituție financiar -bancară, cont utilizat pentru
procesarea plăților în cadrul sistemelor de plăți sau prin
schemele de tip bănci corespondent.
4.3.2. Deschiderea conturilor
Potrivit OUG nr. 99/2006 privind institu țiile de credit și
adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare , fiecare
instituție de credit are obl igația de a deschide cont curent la Banca
Națională a României, înainte de începerea activității, conform
reglementărilor emise de aceasta. În baza autorizației de funcționare
eliberată acestora de BNR, ele au dreptul să deschidă conturi
persoanelor fizice și juridice române și străine.
Referitor la deschiderea conturilor în monedă națională,
reglementările nu impun restricții, acestea putând să apară la
deschiderea conturilor în valută.
Relația dintre bancă și client începe odată cu deschiderea
contului ș i depunerea primei sume. Atunci când se solicită
deschiderea unui cont bancar este important ca banca să obțină cât
mai multe informații despre noul său client. O bancă nu este obligată
să accepte pe oricine drept client și nu este prudent să deschidă un
cont dacă informațiile pe care le deține privind caracterul, situația
solicitantului și natura activității nu satisfac exigențele prudenței
bancare.
La deschiderea unui cont, clienții persoane fizice trebuie să
prezinte un act de identitate și cererea de d eschidere a contului.
Dacă doresc să deschidă un cont, clienții persoane juridice
rezidente, care desfășoară activități comerciale, trebuie să prezinte
băncii următoarele documente:
59 – actele de constituire a societății (actul constitutiv, sentința
judecător ească privind autorizarea funcționării societății și
constituirea legală a acesteia, eventuale acte adiționale);
– actele doveditoare privind dreptul de utilizare a sediului social (act
de proprietate sau contract de închiriere înregistrat la Direcția
Gener ală a Finanțelor Publice);
– documentele de contact cu banca (cererea de deschidere de cont,
fișa cu specimenele de semnături ale persoanelor cu drept de
semnătură în bancă și ale persoanelor împuternicite a reprezenta
societatea, încheierea cu privire la nivelul plafonului de casă
admis);
– certificatele de înregistrare a firmei (la Registrul Comerțului, codul
unic de înregistrare);
– dovada plății unei taxe de deschidere de cont (sumă variabilă de la
bancă la bancă).
Odată ce banca primește aceste documente și le găsește în
bună ordine, poate începe procedura deschiderii contului. Pentru a
obține cât mai multe informații privind noul client și pentru a evita un
interviu direct cu prea multe întrebări, băncile preferă să folosească
formulare de cerere.
Pe lân gă obținerea informațiilor necesare despre un client nou,
banca trebuie să obțină și specimenele de semnături cerute pentru un
cont, printr -un document în care sunt desemnate persoanele ce pot
opera în acel cont și specimenele de semnături ale acestora.
Conturile personale pot fi deschise numai în numele unei
singure persoane; în general, deținătorul contului poate mandata
maxim 2 persoane care să aibă drept de semnătură pentru acest cont.
Conturile pentru persoane juridice necesită două semnături: a
condu cătorului societății și a contabilului. Fiecare dintre cei doi poate
mandata până la două persoane care să aibă drept de semnătură în
numele lor. Pentru a fi valabilă, împuternicirea trebuie să poarte
ștampila oficială a societății. În cazul companiilor st răine care
operează pe teritoriul României, poate fi cerută doar o semnătură.
Au dreptul să opereze în bancă, în contul unei societăți, doar
persoanele împuternicite de către Adunarea Generală a
Asociaților/Acționarilor sau cei împuterniciți prin contract ul de
societate:
Depunerea capitalului social (pentru societățile nou
înființate)
Prima operațiune de ghișeu a unei societăți comerciale este
deschiderea de cont , care implică plata taxei de deschidere de cont și
depunerea capitalului social. De fiecare da tă când se depun în contul
societății (sau se transmit din alte bănci sume care reprezintă capital
social), se va specifica obligatoriu pe foaia de vărsământ, chitanță sau
ordin de plată (în monedă națională sau valută) că suma reprezintă
"aport la capital ul social". Documentul de depunere astfel completat
elimină eventuale dificultăți ulterioare de la Oficiul Registrului
Comerțului, în momentul când capitalul sau proprietarul se modifică.
Pentru disponibilitățile în cont ale clienților lor, băncile bonifi că
dobânzi, în moneda contului (monedă națională sau valută). De
60 asemenea, pentru serviciile oferite, băncile percep comisioane, speze,
dobânzi, în moneda serviciului efectuat.
Alimentarea conturilor societății se poate face de către:
– societatea însăși, prin depuneri de numerar sau transferuri de
fonduri din conturi ale societății deschise la alte bănci;
– alte persoane juridice sau persoane fizice, prin depuneri de
numerar sau prin transfer bancar.
Depunerile de numerar se fac la casieria băncii.
Destinaț ia plăților în monedă națională nu este controlată de
către bancă. În unele cazuri însă, în conformitate cu reglementările în
vigoare, ea poate fi condiționată, astfel:
– plata salariilor în numerar este condiționată de plata anterioară
integrală a obligații lor față de Bugetul statului, Bugetul asigurărilor
de stat etc.;
– plata dividendelor este condiționată de plata impozitului pe profit și
a impozitului pe dividende.
Celelalte plăți în monedă națională ale unei societăți, efectuate
conform reglementărilor în vigoare, nu pot fi blocate decât printr -o
hotărâre judecătorească și pot fi controlate doar de organele abilitate
de stat (Curtea de Conturi – pentru firmele cu capital integral sau
parțial de stat, Direcția Generală a Finanțelor Publice, Garda
Financia ră, Poliția Economică etc.).
4.3.3. Funcționarea conturilor
Oricât de exacte ar fi, doar verificările de la începutul relației
bancă -client nu sunt suficiente. Este prudent ca și evoluția ulterioară a
contului să fie supravegheată de bancă, aceasta obținând informații
cum ar fi: posibilitatea de a oferi clientului noi produse și servicii
bancare, ca urmare a modificărilor intervenite în activitatea clientului
(reflectate în rulajul contului); corectitudinea operațiunilor derulate prin
cont; utilizare a corectă a creditelor, corespunzător destinației pentru
care au fost acordate. Prin urmărirea funcționării unui cont, banca
poate descoperi și semnale de avertizare asupra deteriorării situației
financiare a clientului.
Sursele de informații utilizate d e bancă pentru a monitoriza
conturile clienților sunt:
– Cecurile . Urmărind plățile prin cecuri ale clienților, banca poate
vedea cum își cheltuiesc aceștia banii. Prezentarea unui cec
pentru a retrage o sumă foarte mare poate arăta că urmează să se
facă o a chiziție importantă pentru firmă sau în scop personal sau
urmează o schimbare în activitatea firmei sau în stilul de viață al
clientului. Dacă se trage concluzia că, în mod repetat, a fost
schimbat modul de operare în contul unui client (sume retrase,
frecvența retragerilor, nealimentarea contului), atunci examinarea
cecurilor poate evidenția dificultățile financiare ale firmei sau ale
clientului.
61 – Serviciile prin cont curent . Cunoscând detalii despre serviciile
ordonate de client și operate prin contul său curent, banca poate
avea o imagine asupra obligațiilor cu caracter de regularitate ale
clientului. Plățile către diverși beneficiari sau către alte bănci ar
putea însemna că acel client are multe obligații contractuale sau că
banca la care are contul a pie rdut o posibilitate de a oferi acestui
client alte produse și servicii bancare.
– Creditarea contului . Acesta reflectă intrările de numerar cu o
anumită frecvență, din diferite alte surse. Orice schimbare a
ritmicității sau a sumelor ar putea indica dificult ăți sau chiar
probleme potențiale ale fluxului fondurilor. De exemplu, în cazul
clienților persoane fizice, dacă salariul lor intră în cont, atunci
banca va cunoaște numele firmei pentru care lucrează clientul și
nivelul salariului acestuia.
– Dialogul clie nt-personal bancar . Pot fi obținute informații utile în
timpul întâlnirilor între persoanele autorizate ale băncii și client
pentru efectuarea unor operațiuni bancare sau în timpul
conversației neoficiale la ghișeu.
– Urmărirea de ansamblu a conturilor banca re. În cazul unui client
persoană juridică, sursa finală de informații disponibilă pentru
bancă este formată din: bilanțul contabil, contul de profit sau
pierdere, fluxul de numerar, operațiunile prin contul de
disponibilități al clientului, planul de afac eri, prognoza fondurilor.
Aceste situații financiare prezintă periodic starea firmei iar mișcările
din cont dau imagine asupra operațiunilor. Banca poate astfel să
identifice eventualele nereguli care reprezintă semnale de
avertizare referitoare la problem ele financiare ale clientului. De
asemenea, aceste documente oferă o privire de ansamblu asupra
funcționării și profitabilității firmei.
Din punctul de vedere al băncii, este importantă urmărirea
mișcărilor din conturi pentru a se asigura că operează pot rivit regulilor
stabilite.
În momentul în care cecurile și alte instrumente de plată sunt
prezentate la bancă se verifică întotdeauna soldul existent în contul
clientului. Dacă în cont nu există disponibil, plățile vor fi refuzate.
Plățile în descoperit d e cont nu sunt permise decât dacă între client și
bancă există înțelegeri prealabile în acest sens.
La închiderea zilei operative, sistemul computerizat al băncii
produce un document sintetic (balanță) în care sunt evidențiate toate
mișcările înregistrate în conturi în acea zi. Banca va trebui să verifice
balanța cu atenție, în fiecare zi, pentru a se asigura că toate conturile
au fost operate corect.
La rândul lor, clienții au la dispoziție mai multe tipuri de
informații pentru a -și urmări conturile și p entru a se asigura că acestea
corespund nevoilor lor:
– extrase de cont care să le prezinte tranzacțiile efectuate în propriul
cont;
– carnete de cecuri pentru a -și putea onora plățile și a le urmări;
– materiale promoționale care cuprind informații cu privire l a noile
produse sau servicii bancare care le stau la dispoziție.
62 Aceste surse de informații îi vor ajuta să -și urmărească, să -și
controleze și să se asigure că produsele și serviciile bancare utilizate
corespund nevoilor lor curente.
Extrasul de cont ofer ă clienților detalii privind plățile efectuate
(valoarea sumelor virate, beneficiarii plăților, documentele în baza
cărora s -a efectuat plata), sumele intrate în cont (valoarea intrărilor,
proveniența, documentele justificative), soldul la zi. Clienții pot să-și
verifice astfel tranzacțiile, să cunoască pe baza extrasului de cont ce
fonduri sunt disponibile și, dacă există autorizarea băncii pentru
operațiuni în descoperit de cont, să ordone operațiuni în limita
plafoanelor aprobate sau să -și reevalueze cer ințele.
4.3.4. Închiderea unui cont
Există o serie de motive pentru care un cont poate fi închis:
atunci când contul devine inactiv (dacă nu s -au înregistrat
operațiuni în cont pe o anumită perioadă de timp) și este mai
convenabil pentru bancă să fie închis. În cazurile în care un cont a
devenit inactiv iar banca este incapabilă să găsească clientul și să
asigure ridicarea soldului acestuia, este de datoria băncii să
transfere soldul contului într -un cont intern, de conturi inactive sau
solduri nesoli citate. Acest lucru nu înseamnă că banca își
însușește resursele, ci doar că actualul cont este închis, dar soldul
va fi mereu disponibil clientului.
la cererea clientului . În astfel de situații, el solicită în scris
închiderea contului iar banca va cere, la rândul său, retragerea
soldului sau mutarea depozitului la o altă bancă. Suma poate fi
retrasă și prin emiterea unui cec pentru soldul contului. În cazul
lichidării unui cont, clientului i se cere să restituie carnetul de
cecuri, banca putând astfel sta bili dacă mai sunt sau nu cecuri în
circulație și dacă rămân în cont resurse suficiente pentru a permite
achitarea cecurilor neonorate în timp util. Închiderea unui cont se
poate face, de asemenea, și prin transferul soldului clientului la o
altă bancă. Câ nd se primește o cerere de transfer a soldului unui
cont este întotdeauna util să se stabilească motivul transferului.
Piața financiară este extrem de competitivă și stabilirea motivelor
care-l determină pe client să -și transfere contul poate ajuta banca
să-și reconsidere gama și nivelul produselor și serviciilor oferite și
prestate, atitudinea față de client și chiar să -l convingă pe acesta
să-și schimbe hotărârea.
dacă modul în care este folosit un cont este nesatisfăcător din
punctul de vedere al băncii . O bancă va studia următoarele tipuri
de comportament al clientului, clasificate drept nesatisfăcătoare:
– emiterea de cecuri care nu pot fi achitate la prezentare;
– inconveniente repetate, determinate de lipsa de corectitudine și
seriozitate în relațiile cu banca;
– utilizarea necorespunzătoare a instrucțiunilor privind plățile sau
încălcarea regulilor de etică bancară.
63 În acest caz banca preferă să închidă contul cât mai repede
posibil, având obligația de a aviza clientul în timp util de această
intenție.
Verificarea atentă a rulajului contului, mai ales din punct de
vedere al plăților ce urmează a fi onorate este un aspect foarte
important. Există pericolul ca banca să transmită clientului său soldul
creditor și să -l avizeze cu privire la închiderea contului , precum și
despre posibilitatea ca unele cecuri să fie prezentate pentru plată
după închiderea contului. În acest caz, există riscul ca aceste cecuri
să rămână neonorate.
Procedura corectă este aceea prin care banca notifică în scris
clientului și îl avi zează despre intenția de a închide contul, cerându -i
acestuia să emită un cec pentru retragerea soldului contului ce
urmează să fie închis. Odată ce clientul a fost înștiințat, banca poate
refuza să accepte orice intrări suplimentare de fonduri în cont. În cazul
în care clientul ignoră preavizul, banca poate aștepta până când vor fi
emise cecurile pentru echilibrarea soldului, după care poate returna
cecurile neplătite.
atunci când limita stabilită pentru plăți în descoperit de cont a fost
depășită . În asem enea cazuri, banca trebuie să -i ceară clientului
să nu mai emită cecuri în continuare și să depună fonduri pentru a
rambursa plățile în descoperit de cont efectuate de bancă și
rămase neplătite, precum și pentru plata eventualelor cecuri
neonorate.
În cazu l în care limita contului este depășită și banca dorește
încetarea relației cu respectivul client, returnarea cecurilor neonorate
trebuie justificată. Dacă banca ar onora cecurile, cresc creditele
acordate în contul curent, corespunzător plăților în descop erit de cont
neautorizat.
Banca trebuie să comunice în scris clientului intenția de
închidere a contului și să -i solicite restituirea carnetului de cecuri. De
asemenea, clientul trebuie informat că toate intrările în cont vor fi
folosite pentru reducerea d atoriilor neplătite. Trebuie să se stabilească
un timp suficient de mare pentru ca să se dea posibilitatea ca cecurile
să poată fi plătite, fără a depăși limita plăților în descoperit de cont
autorizate.
Clientul, la rândul său, trebui să înștiințeze banca dacă intrările
de fonduri în cont sunt destinate acoperirii unui cec care tocmai a fost
emis. În acest caz, dacă nu va onora un asemenea cec, banca poate fi
într-o poziție delicată, deoarece respectivul client ar putea argumenta
că a făcut provizioane sp eciale pentru a putea plăti cecul și, deci, că
banca este vinovată pentru neonorarea lui.
în caz de iresponsabilitate psihică. Dacă o persoană este declarată
iresponsabilă psihic, contul său în bancă trebuie înghețat imediat.
Ulterior se face o cerere cătr e judecătorie pentru autorizarea unei
alte persoane care să dispună, în locul titularului, de contul
respectiv.
ca efect al decesului unui client al băncii. Banca are datoria de a
onora cecurile clienților săi și de a permite efectuarea plăților din
contu rile acestora în termenii mandatului deținut. În cazul decesului
64 unui client este anulat orice mandat iar banca nu mai este
autorizată de a plăti cecurile trase asupra contului respectiv, care
se închide. În momentul în care un client își deschide un cont la
bancă, în formularul de cerere există o clauză privind decesul, care
stabilește numele persoanei care va moșteni contul după decesul
deținătorului. Este necesar ca această clauză să fie completată și
semnată corespunzător de către titularul contului. Ac easta
înseamnă că, după decesul clientului, toate drepturile vor reveni
persoanei desemnate.
în cazul falimentului unei firme – client al băncii. Dacă o bancă
urmărește îndeaproape operațiunile efectuate în conturile clienților,
atunci funcționarea nec orespunzătoare a contului poate scoate în
evidență o problemă care avertizează banca despre o anumită
situație. În momentul în care o bancă primește o înștiințare despre
lichidarea activității unei companii, împuternicirea de operare a
contului trebuie să fie anulată. Nu mai trebuie făcute plăți sau
onorate cecuri fără ca cel care lichidează firma să fi programat
acest lucru. În cazul în care compania este insolvabilă, se aplică
legea falimentului.
Toate conturile trebuie corelate pentru a identifica dacă e xistă o
sumă neplătită sau pe care banca o datorează clientului. Dacă există
un sold creditor, acesta trebuie reținut pentru plata oricăror chitanțe
sau facturi care au fost emise, dar nu au fost încă prezentate la plată.
Lichidarea companiei este obligato rie de îndată ce la judecătorie este
prezentat documentul referitor la faliment. În momentul în care banca
află despre acest demers, ea trebuie să înceteze plata cecurilor către
terțe părți.
4.4. REZUMATUL UNITĂȚII DE STUDIU, CUVINTE CHEIE
O bancă atrage bani de la clienții săi prin conturi bancare,
plătindu -le în schimb dobândă pentru depozitele constituite, ceea ce
reprezintă o cheltuială pentru bancă.
Cuvinte cheie: cont curent, cont de depozit, cont de
împrumut, cont pentru credite, cont blo cat, extras de cont, cod IBAN
65
4.5. SARCINI DE ÎNVĂȚARE
1. Care sunt elementele care diferențiază un cont de depozit de
un cont curent?
2. Care sunt avantajele/dezavantajele contului curent pentru
clienți?
3. Care sunt avantajele/dezavantajele contului de depoz it pentru
client? Dar pentru bancă?
4. Care sunt sursele de informații utilizate de bancă pentru a
monitoriza conturile clienților?
5. Enumerați documentele necesare unui client persoană juridică
pentru deschiderea unui cont.
6. Ce se întâmplă dacă un client este d eclarat iresponsabil psihic
și nu mai este capabil să opereze contul din bancă?
4.6. TESTE DE AUTOEVALUARE
1. O bancă comercială poate să decidă închiderea contului unui
client al său în următoarele situații:
a) dacă nu s -au înregistrat operațiuni în cont pe o anumită
perioadă de timp
b) la cererea clientului
c) atunci când limita stabilită pentru plăți în descoperit de cont a
fost depășită
d) în caz de faliment al firmei, client al băncii
e) în caz de iresponsabilitate psihică a clientului
A. (a, b, c, d, e) B. (c, d, e) C. (a, b, c, d) D. (a, c, d)
2. Ce semnificație au ultimele 16 caractere dintr -un cont IBAN:
A. identifică unitatea teritorială a instituției de credit și contul
clientului deschis la aceasta
B. sunt caractere de verificare
C. sunt caractere de identificare a instituției de credit
D. reprezintă codul țării
3. Care dintre următoarele caracteristici sunt proprii depozitelor
bancare la vedere?
a) sunt constituite pe termen scurt
b) nu presupun un preaviz de retragere anticipată
c) pot fi lichidate de titular în orice moment
d) au o dobândă mare comparativ cu depozitele la termen
A. (a, b, c) B. (b, c, d) C. (a, b, d) D. (a, c, d)
66 4. Care dintre următoarele trăsături sunt proprii depozitelor
bancare la termen?
a) au o dobândă mare comparativ cu depozitele la vedere
b) permit accesul per manent la banii din cont
c) sunt constituite pe perioade de timp prestabilite pe termen
scurt
d) pot fi lichidate de titular în orice moment, fără pierderi de
dobândă
A. (b, c) B. (a, b) C. (a, c) D. (a, d)
Încercuiți răspunsul corect (doar un singur răspuns e ste corect ).
67 UNITATEA DE STUDIU 5
OPERAȚIUNILE BANCARE DE TRANSFER AL FONDURILOR
Cuprins:
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele unității de studiu
5.3. Operațiunile bancare de transfer al fondurilor
5.3.1. Operațiunile cu numerar ale băncilor comerciale
5.3.1.1. Organizarea, funcționarea și controlul casieriei bancare
5.3.1.2. Organizarea locului de muncă al casierului și raporturile
ierarhice
5.3.1.3. Operațiunile de casierie
5.3.2. Tehnica plăților prin instrumente de plată fără numerar
5.3.2.1. Cambi a
5.3.2.2. Biletul la ordin
5.3.2.3. Cecul
5.3.2.4. Ordinul de plată
5.3.2.5. Compensarea și decontarea plăților interbancare
5.3.2.6. Prevenirea riscurilor și sancționarea titularilor de conturi
aflați în interdicție bancară
5.3.3. Tehnica plăților prin i nstrumente de plată cu acces la
distanță
5.3.4. Viramentul – procedeu tehnic bancar și instrument de plată
5.3.5. Transferul internațional al fondurilor
5.3.5.1. Rolul băncilor în transferul internațional al fondurilor
5.3.5.2. Tehnica plăților prin acredi tiv și incasso documentar
5.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
5.5. Sarcini de învățare
5.6. Teste de autoevaluare
5.1. INTRODUCERE
Pentru creșterea siguranței deținerilor de numerar și a
încrederii în activitatea bancară dar și pentru valori ficarea eficientă a
disponibilităților, entitățile economice și populația apelează la serviciile
bancare, inclusiv pentru operațiunile cu numerar. În fiecare țară,
autoritatea monetară reglementează tipurile de instrumente de plată
acceptate și utilizate p e plan național, denumirea, formatul
standardizat, circuitul acestora, operațiunile și condițiile în care pot fi
utilizate de către persoane fizice sau juridice. Apariția banilor
electronici a reprezentat un pas decisiv în perfecționarea sistemelor
de plăț i care a adus importante avantaje clienților bancari prin
facilitățile create de transmitere rapidă a fondurilor și reducere
68 substanțială a costurilor tranzacțiilor. Tehnicile de plată utilizate în
decontarea tranzacțiilor internaționale sunt acreditivul ș i incasso
documentar. Această unitate de studiu își propune să te ajute să
înțelegi caracteristicile principalelor operațiuni bancare de transfer de
fonduri, asemănările și diferențele dintre instrumentele de plată dar și
avantajele și dezavantajele instru mentelor și tehnicilor de plată pentru
părțile implicat e.
Cunoș tințe preliminare
Pentru înțelegerea noțiunilor discutate în cadrul acestei unități
de studiu este nevoie de cunoștințe de Monedă și credit și Produse
și servicii bancare.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 16
ore.
5.2. OBIECTIVELE UNITĂȚII DE STUDIU
După parcurgerea unității de studiu, studenții vor putea:
– cunoaște caracteristicil e principalelor operațiuni ba ncare de
transfer de fonduri;
– determina asemănările și diferențele dintre instrumentele de plată;
– determina avant ajele și dezavantajel e instrumentelor și tehnicilor
de plată pentru părțile implicate;
– identifica posibilitățile de utilizare pe piața bancară românească a
noi instrumente și tehnici de plată, pornind de la evaluarea
cantitativă a utilizării acestora.
69
5.3. OPERAȚIUNILE BANCARE DE TRANSFER AL
FONDURILOR
5.3.1. Operațiunile cu numerar ale băncilor comerciale
Legătura directă între sursel e depunătorilor și utilizarea
acestora sub forma activelor financiare conferă băncilor calitatea de
intermediari financiari, mijlocind efectuarea plăților între
titulari/netitulari de cont.
Preluarea prin încasare a sumelor monetare aduse de clienți și
eliberarea de sume către aceștia reprezintă cele mai vechi operațiuni
efectuate de o bancă. Numerarul aflat în circulație (bancnote și
monede metalice) se află la agenții economici (în casieriile proprii) și
la persoane fizice, în calitate de deținători non bancari. Cantitatea de
numerar în circulație sub formă de bancnote și monede metalice se
restrânge la nivelul unei țări atunci când populația și agenții economici
utilizează predominant conturile bancare, fie pentru încasarea
anumitor sume sau efectuarea d e plăți prin instrumente specifice, fie
prin ghișee automate de eliberare a numerarului.
În practica bancară, numerarul aflat în casieriile băncilor
comerciale se evaluează și raportează separat.
Băncile comerciale din România sunt abilitate prin lege, prin
statutul propriu și prin autorizarea băncii centrale să efectueze
operațiuni de casă (casierie) la solicitarea clienților.
Prin operațiuni de casă se înțelege primirea, verificarea,
numărarea, păstrarea și eliberarea numerarului și a altor valori (me tale
prețioase, hârtii de valoare – acțiuni, obligațiuni -, imprimate cu regim
special, certificate de depozit, carnete de cecuri, efecte de comerț
aflate în custodia băncii), executate de compartimente specializate ale
băncilor denumite tezaur -casierie p entru operațiunile inițiate de clienți,
dar și pentru cele proprii ale băncilor .
Realizarea operațiunilor de casierie la nivelul băncilor
comerciale impune anumite cerințe specifice, și anume:
– respectarea reglementărilor bancare specifice organizării și
funcționării operațiunilor de casierie;
– securitate maximă în depozitarea numerarului și a altor valori prin
introducerea unor reglementări stricte de organizare și funcționare
a casieriilor;
– limitarea riscului în manevrarea, transportul și paza valorilor p rin
folosirea unor sisteme electronice moderne de supraveghere și
prin accesul unui număr limitat de persoane la aceste tipuri de
operațiuni;
– asigurarea integrității valorilor;
70 – valorificarea corespunzătoare a excedentului de numerar din
casierie prin plasa rea acestuia la banca centrală sau la alte bănci
comerciale;
– existența unui personal calificat pentru astfel de operațiuni.
Atragerea numerarului și vehicularea acestuia de către bănci
presupun deplina încredere a clienților în reprezentanții băncii cu
privire la organizarea și administrarea însemnelor bănești depuse,
cunoașterea și înțelegerea reglementărilor legale de lucru promovate
în sistemul bancar. O cât de mică ezitare sau eroare în evidențele
băncii poate afecta substanțial încrederea clientului f ață de bancă, cu
urmări negative asupra potențialului extinderii afacerilor cu acesta și
chiar în ceea ce privește păstrarea lui în calitate de client.
O însemnată parte a clientelei bancare este implicată în
realizarea funcției de circulație a numerarulu i iar casierul este expresia
tipică a bancherului. De fapt, o componentă importantă a relației
bancă -client este relația zilnică, uneori rutinieră, în legătură cu
desfășurarea plăților între clienți, implicând și numeroase raporturi
între reprezentanții ag enților economici și casierii bancari.
5.3.1.1. Organizarea, funcționarea și controlul casieriei
bancare
Organizarea și funcționarea operațiunilor de casierie se
bazează pe principiul maximei securități și minimizării riscurilor
(manevrare, falsificare , furt etc.) iar acțiunea de control pe principiul
prevenirii riscurilor și independenței echipei de verificare a activității de
casierie. Pentru o mai bună înțelegere a procesului de funcționare și a
circulației numerarului din tezaur până la primirea lui de către clienți,
se prezintă în continuare: (1) organizarea și funcționarea tezaurului;
(2) a casei de circulație și (3) a caselor operative și a celor speciale.
(1) Organizarea și funcționarea activității de tezaur -casierie
Activitatea de tezaur -casierie este organizată și funcționează
după norme riguros elaborate, într -un spațiu separat de celelalte
servicii ale băncii, în încăperi special amenajate, care să ofere condiții
de securitate deplină a operațiunilor. Păstrarea în siguranță a
numerarului ș i a celorlalte valori manipulate depinde de îndeplinirea
unor condiții tehnice de umiditate și aerisire, pentru evitarea
deteriorării valorilor. În același timp, dotarea cu aparatură specifică de
supraveghere, alarmare și stingere a incendiilor reprezintă exigențe
ale automatizării funcționării unei unități bancare.
În raport cu numărul operațiunilor, cu volumul și complexitatea
lor, activitatea de casierie se organizează în case operative (ghișee)
cu program normal și cu regim special, grupe de verificare a
numerarului și tezaurului. În acest sens, la nivelul sucursalelor nu
întotdeauna se justifică realizarea unui tezaur propriu -zis, fiind
suficientă prezența caselor de fier special construite, care să respecte
cerințele de securitate.
Rigurozitatea acti vității de tezaur -casierie se materializează în
numărul mare de instrucțiuni și etape îndeplinite de personalul
71 implicat. Astfel, activitatea de tezaur -casierie este reflectată de
numărul mare de registre specifice, în care zilnic sau atunci când
situațiil e impun, sunt înregistrate operațiunile.
Accesul în incinta tezaurului băncii este restricționat de numărul
de deținători de chei . Uzual, tezaurul este prevăzut cu 3 chei care
sunt deținute de directorul unității bancare, contabilul șef și șeful
serviciulu i tezaur -casierie (casierul șef). Deținerea și păstrarea cheilor,
a dublurilor acestora și a sigiliilor corespunzătoare se face prin
respectarea normelor proprii și a celor impuse de banca centrală.
Deschiderea, închiderea și manipularea valorilor din inte riorul și
exteriorul tezaurului se fac numai în prezența tuturor deținătorilor de
chei și sigilii, care răspund integral și în comun de existența și
păstrarea în siguranță a numerarului și a celorlalte valori.
Predarea tezaurului, respectiv a bancnotelor și monedei
divizionare care urmează a fi depuse seara și preluate dimineața, atât
la deschiderea cât și la închiderea lui se face în prezența personalului
de pază care pe perioada nopții asigură integritatea tezaurului.
Întregul procedeu este înscris în do cumente care atestă predarea –
primirea tezaurului în condiții corespunzătoare.
(2) Organizarea și funcționarea casei de circulație
Casa de circulație oglindește operațiunile cu numerar
efectuate în cursul unei zile de lucru de către o unitate bancară,
respectiv totalul sumelor încasate și plătite și soldul acestora, în
structura pe cupiuri, care se înregistrează în aceeași zi în casă până
la sfârșitul programului de lucru. În cazul în care se efectuează
operațiuni în cadrul programului prelungit, acestea s e introduc în
tezaur, dar se înregistrează în casa de circulație cu data zilei
următoare.
Așadar, pentru începerea activității zilnice de plăți se retrage
din tezaur (suma depusă peste noapte) și se introduce în casa de
circulație și apoi în casele opera tive (la nivelul fiecărui casier care
operează la ghișeu) un anumit volum de numerar prestabilit.
Pentru funcționarea casei de circulație orice instituție de credit
solicită băncii centrale aprobarea plafonului de numerar al casei
(plafonul de lucru), res pectiv sumele în numerar pe care le poate
deține. La stabilirea plafonului se ia în considerare ca bază de calcul
media zilnică a plăților, dintr -o lună apreciată ca reprezentativă. În
funcție de evoluția operațiunilor se poate solicita băncii centrale
modificarea plafonului operațiunilor cu numerar. Rolul stabilirii
plafonului de numerar devine cu atât mai evident cu cât
supranumerarul sau lipsa de numerar, cu alte cuvinte echilibrul de
lichiditate, generează aspecte de ineficiență în ambele cazuri iar în
alte situații panică la nivelul clientelei (lipsa de numerar).
Excedentul de numerar reprezintă suma cu care s -a depășit
plafonul stabilit pentru casa de circulație și care se regăsește în soldul
operațiunilor unei zile de lucru . Ca urmare, păstrarea acest uia în
casierie sau tezaur va diminua veniturile din dobândă obținute de
bancă prin plasarea excedentului. Astfel, menținerea unei sume în
numerar în excedent peste nevoi la nivelul unității bancare ar provoca
72 pierderi. Pentru a se evita astfel de situații , Banca Națională a
României interzice menținerea excedentului de numerar mai mult de 3
zile în casieriile băncilor. Redistribuirea excedentului de numerar
pentru valorificare se recomandă să se facă prin depunere la
sucursalele băncii centrale, la unități le aceleiași bănci sau la alte
instituții de credit care au nevoi suplimentare de fonduri.
Depunerea numerarului de către o instituție de credit la casieria
sucursalei BNR se efectuează pe baza prevederilor Normei BNR nr.
2/2005 privind operațiunile cu nu merar ale instituțiilor de credit și
Trezoreriei statului în relația cu BNR. Pentru decontarea acestor
operațiuni, BNR va iniția în sistemul ReGIS, în ziua curentă operațiunii
de depunere de numerar, o instrucțiune de plată prin intermediul
căreia se va cr edita contul de decontare al participantului în cauză cu
valoarea numerarului depus la sucursala BNR.
Pentru toate operațiunile efectuate în conturile deschise în
evidențele sale, cu excepția conturilor având ca titulari Comisia
Europeană și organisme fin anciare internaționale, banca centrală
stabilește și încasează comisioane. Regulamentul BNR nr. 5/2005
stabilește comisioanele practicate de BNR pentru efectuarea
operațiunilor de depunere și retragere de numerar ale instituțiilor de
credit și ale Trezor eriei statului.
Pentru numerarul sub formă de bancnotă sau sub formă de
monedă metalică din emisiunea monetară veche depus la sucursalele
BNR nu se percepe comision. Pentru numerarul sub formă de monedă
metalică din emisiunea monetară nouă, depus la suc ursalele BNR,
comisionul este de 0,50%.
În cazul insuficienței numerarului în casieria de circulație,
unitatea bancară se va putea alimenta din contul deschis la banca
centrală, de la unitățile aceleiași societăți bancare sau de la alte bănci,
respectând principiul operativității pentru a nu afecta operațiunile
executate la cererea clientelei.
Cauzele care pot conduce la situații de asemenea natură sunt:
– proasta administrare și planificare a necesarului de numerar din
casierie și subdimenisonarea plafonul ui de casă;
– urgența unor plăți de valori mari neplanificate, solicitate cel mai
adesea de agenții economici;
– retrageri masive de numerar, atunci când banca are probleme
serioase de lichiditate și solvabilitate.
Eliberarea numerarului de către casieria sucu rsalei BNR către o
instituție de credit are loc numai după decontarea instrucțiunii de plată
aferentă operațiunii de retragere de numerar în sistemul ReGIS, pe
baza foii de eliberare numerar. În vederea decontării operațiunilor
aferente retragerilor de num erar, participantul va iniția în sistemul
ReGIS o instrucțiune de plată transmisă sub forma unui mesaj
electronic de plată MT202.
Cererile de retragere se remit sucursalelor BNR, în scris, prin
fax sau letric, până la ora 15,00 în ziua lucrătoare anterioa ră efectuării
operațiunii sau până la ora 12,00 în ziua efectuării operațiunii.
Comisionul este de 0,25% aplicat la suma retrasă în ziua efectuării
73 operațiunii, care a fost anunțată în ziua anterioară și de 0,50% asupra
numerarului anunțat și retras în ace eași zi.
Instituțiile de credit care au nevoie de fonduri își pot procura
necesarul de numerar și din excedentul altor bănci, costul alimentării
variind între 0,25 -0,35% din sumă. În această situație, operațiunea
presupune parcurgerea următoarelor etape:
– sucursala care predă numerarul întocmește o scrisoare de
remitere și un aviz de debit;
– sucursala care primește numerarul confirmă prin semnătură
delegatului autorizat primirea sumei;
– concomitent se întocmește ordinul de plată în favoarea băncii
remitente ș i se completează cecul simplu pentru ridicarea sumei;
– ordinul de plată se depune în aceeași zi la TransFonD pentru
decontarea operațiunilor din contul centralei băncii comerciale
primitoare.
Este evident că băncile comerciale execută și operațiuni cu
nume rar în valută. Alimentarea cu valută din țară sau străinătate are la
bază proceduri stricte legate de manipulare și transport, realizate cu
mijloace speciale în condiții de securitate.
(3) Organizarea și funcționarea caselor operative și
speciale
Volum ul activității unei instituții de credit și respectiv
dimensiunea componentei sectorului casierie determină multiple
variante în organizarea activității de casierie, a ghișeelor, a locului de
muncă al casieriilor.
Astfel, se poate opta pentru organizarea activității în două
case:
a. case operative;
b. case speciale (sau valutare).
a. În funcție de activitatea desfășurată în spațiul afectat, casele
operative pot fi la rândul lor:
– de încasări;
– de plăți;
– de încasări și plăți;
– de vânzare și răscumpărare a certificatelo r de depozit și a
hârtiilor de valoare;
– de vânzare a imprimatelor cu regim special;
– case de valori pentru primirea de la clienți a genților sigilate.
b. Casele speciale (valutare) oglindesc operațiunile cu valută sub
formă de numerar pe care clienții băncii l e solicită la ghișee.
Natura operațiunii delimitează două tipuri de casierii speciale în
valută:
– de operațiuni valutare cu însemne monetare străine
(încasări, plăți în/din contul curent în valută, depuneri/retrageri
de valută în/din conturile de depozit,
achiziționarea/răscumpărarea certificatelor de depozit și a
certificatelor de trezorerie în valută etc.);
– case de schimb valutar organizate în interiorul băncii sau
amplasate în afara sediului băncii (puncte de trecere a
74 frontierei, aeroporturi, gări, zone turistice de mare interes etc.),
cu respectarea condițiilor impuse de normele și regulamentele
băncii centrale.
O altă clasificare a organizării activității de casierie are în
vedere programul de lucru cu clientela proprie. Flexibilitatea
programului, cu p osibilități de extindere a acestuia după ora 1500 cu
încă 4 -5 ore, vine să răspundă cerințelor populației și agenților
economici de a avea acces la contul curent și după ora obișnuită de
închidere a casieriilor. Din acest punct de vedere, casieriile bancar e
pot fi:
– cu regim normal;
– cu program prelungit de funcționare;
– serale.
Casieriile cu regim normal de funcționare se încadrează în
normele de lucru ale băncii și funcționează pe parcursul zilei bancare
în doi timpi: interval de lucru cu clienții (de ex. 900-1400) și interval de
pregătire (de ex. 800-900) și închidere a operațiunilor de casierie (de
ex. 1400-1700).
Casieriile cu program prelungit funcționează după terminarea
programului normal de lucru al unității bancare respective.
Funcționarea casieriilo r serale este legată mai ales de
activitatea comercială, agenții economici apelând la bănci pentru
depunerea numerarului încasat peste zi, în condiții de siguranță, în
genți sigilate. La casieriile serale apelează și unitățile cu încasări/plăți
preponderen t în valută (puncte de schimb valutar cu plafoane limitate
de valută, agenții de turism și de transport internațional care
manevrează valută). Casieriile serale își încep activitatea după
terminarea programului prelungit de lucru al băncii, în intervale de timp
stabilite de către directorul unității bancare în funcție de solicitările
clienților și posibilitățile băncii.
Organizarea și funcționarea tuturor acestor casierii presupune
un efort financiar, uman și logistic foarte mare din partea băncilor. De
aceea, numai în cazurile justificate de volumul mare al operațiunilor cu
numerar al unei bănci se va regăsi tipologia de casierii descrisă.
În practică, băncile comerciale asociază activitatea de casierie,
organizând o singură casă operativă de încasări/plăț i în monedă
națională și o casă valutară , respectându -se astfel principiul
evidențierii separate a operațiunilor cu valută. Organizarea activității
după acest principiu, regăsit la nivelul tuturor băncilor, este cu atât mai
mult justificată cu cât se manif estă o tendință evidentă de reducere a
operațiunilor cu numerar în monedă națională și valută și o reorientare
către instrumentele fără numerar (cecuri simple, de călătorie, ordine
de plată, cărți de plată de debit etc.).
Normele de funcționare bancară pre văd controlul
operațiunilor cu numerar înregistrate într -o zi pe cele trei segmente:
la tezaur, la casa de circulație și la casele operative de către
persoanele acreditate sau casierul șef. Acest control se realizează de
regulă prin sondaj, fie la deschid erea, fie la închiderea zilei operative.
Principalul obiectiv al controlului este verificarea corectitudinii și
75 realității înregistrării sumelor deținute și a efectuării sincronizate a
acestora.
De asemenea, se verifică derularea în timp optim a celorlalte
valori, cecuri, ordine de plată, cambii, certificate de depozit etc. și
îndreptarea lor pe circuitele specifice bancare, direct sau în corelație
cu alte compartimente ale băncii, astfel ca să se asigure operativitatea
și eficiența operațiunilor.
Spre i lustrare sunt prezentate câteva obiective specifice ale
controlului:
– păstrarea în tezaur și a altor valori decât cele prevăzute de norme;
– respectarea instrucțiunilor de închidere, deschidere și sigilare a
tezaurului;
– modul de păstrare a cheilor și sigilii lor deținătorilor;
– modul și frecvența completării registrelor;
– instalarea și funcționarea mijloacelor tehnice de pază și alarmare
sonoră, realizarea legăturii cu cea mai apropiată unitate de poliție;
– verificarea numerarului și a celorlalte valori existente în tezaur, a
genților sigilate cu numerar etc.
Cu ocazia controlului se pot depista “plusuri” sau “minusuri” de
casă. Practica bancară acordă o mare importanță acestor
“evenimente”, expresie a lipsei de profesionalism și premisă a unor
acțiuni frauduloase . Cazurile respective sunt consemnate în
documente specifice, sunt sever analizate și pun probleme serioase
asupra atitudinii și comportamentului casierului respectiv.
Rolul controlului este, în principal, de a preveni situațiile
neplăcute fie în relația cu clientela, fie privind prejudicierea activității
proprii a băncii și în final remedierea acestor situații.
5.3.1.2. Organizarea locului de muncă al casierului și
raporturile ierarhice
Locurile de muncă trebuie să asigure o delimitare perfectă a
spați ului afectat casierului, de regulă prin geamuri antiefracție etc.
Casierul trebuie să respecte o serie de rigori legate de program,
disponibilitățile de fonduri proprii, organizarea întregii activități la
locul de muncă și raporturile ierarhice. Spațiul de muncă al
casierului trebuie să fie pretabil la închiderea cu chei proprii atunci
când casierul este obligat să părăsească locul de muncă.
De regulă, este cu desăvârșire oprit accesul în spațiul de lucru
al casierului al altor persoane, fie alți casieri, fie alte categorii de
personal bancar și, în special, al persoanelor străine de bancă.
Accesul este posibil numai pentru personalul de control în
conformitate cu regulamentul de funcționare.
Cheile ghișeului sunt preluate sub semnătură de către casier ia r
dublura lor se păstrează în seiful central al unității bancare. Casierul,
indiferent că operează separat încasările de plăți sau cumulează
ambele operațiuni, este înzestrat cu instrumente specifice de lucru, și
anume: (a) casetă personală; (b) registre d e casă (încasări/plăți); (c)
ștampila personală.
76 (a) Caseta personală este o casetă de oțel cu încuietori sigure, de
dimensiuni utile și specifice, folosită pentru transportul numerarului
în vederea deschiderii zilei operative.
(b) Registrul de casă este, în esen ță, un registru care cuprinde
formulare tipizate, întocmite în partidă dublă: încasări (intrări -debit)
și plăți (ieșiri -credit). În cele două părți ale sale sunt înregistrate
cronologic operațiunile din cursul zilei, urmând ca la sfârșitul zilei
să se efec tueze situația casei, prin stabilirea mărimii și caracterului
soldului. Practic, cele două părți de registru pot fi desfășurate prin
fișe separate de încasări și plăți. În prezent, locurile de muncă ale
casierilor sunt înzestrate cu terminale ale calculato rului central al
sediului bancar, ceea ce dă posibilitatea înregistrărilor în sistem
electronic. Implicit, în acest caz casierul este titularul unei chei de
comutare și blocaj, fapt ce limitează fizic posibilitatea de utilizare a
acelui terminal în lipsa c asierului de către persoane străine.
(c) Ștampila personală a casierului este tratată în practica bancară
ca un echipament de securitate, care trebuie ferit de posibilitatea
de acces a clienților sau a celorlalți casieri și a cărei utilizare
neglijentă poate aduce prejudicii băncii. Ca un mijloc suplimentar
de precauție se poate atribui fiecărui casier pentru folosință o
cerneală de nuanță diferită.
La sfârșitul zilei operative toate aceste instrumente (caseta,
registrul, tușiera și parafa casierului) urmează să fie depuse în seiful
central al băncii sub controlul cheilor duble, rămânând în deplină
securitate până la începutul următoarei zile de lucru, când sunt
preluate sub control de către casierul respectiv.
Raporturile ierarhice. Raporturile de lucru într e casieri și șefii
ierarhici au în principal drept obiect normele de utilizare a
rezervei de casă.
Rezerva de casă reprezintă deținerile în bancnote și monede
metalice ale fiecărei unități bancare, în cantități suficiente pentru a -i
asigura funcționalita tea de partener bancar în raporturile cu clienții. Cu
alte cuvinte, rezerva de casă asigură posibilitatea ca banca să poată
efectua plăți la ordinul clienților, înainte ca propriile încasări să creeze
disponibilități spre a fi utilizate în acest sens.
Potrivit practicii bancare, mărimea rezervei de casă a fiecărui
sediu bancar trebuie să asigure un minimum operațional. O parte din
rezerva de casă a băncii se află, în cadrul unei limite stabilite distinct
pe fiecare casier, în deținerea casieriilor, în prop riile lor casete.
În consecință, în mod firesc au loc operațiuni de transfer între
rezerva de casă a băncii și rezervele de numerar aflate la casieri,
după caz:
– unii casieri vor face vărsăminte către rezerva de casă a băncii;
– alții se vor alimenta de la această rezervă.
Mișcările se confirmă prin note speciale de intrare și respectiv
de ieșire din rezervă , întocmite de casieri și contrasemnate de
persoanele desemnate să controleze accesul la rezervă.
77 După cum se poate observa, relațiile privind rezerva de casă
angajează organele ierarhice ale băncii într -un cadru de control
specific asupra activității casieriilor, precum și asupra modului de
administrare concretă a rezervei de casă de către casieri.
Rezerva de casă este permanent o problemă pentru casieri i
operativi. Casierii sunt obligați în tot timpul zilei operative să respecte
principiul de esență al administrării numerarului: minimum de numerar
în casă. Ca regulă de bază, potrivit condițiilor existente, surplusul de
numerar trebuie să fie depus în cas ieria de circulație sau în tezaur, ori
de câte ori de formează în cursul zilei.
Evident sensul acestor operațiuni este de a menține o limită în
caseta casierului și de a determina minimum de pagube în cazul unor
acțiuni ale răufăcătorilor.
Se recomandă ca operațiunile mari, aferente în special plăților
de salarii, să nu fie desfășurate la ghișeele băncii, ci în interior, în
vecinătatea seifului central, unde să aibă acces delegații autorizați ai
firmelor, astfel încât transferul banilor să fie protejat de orice încercare
de sustragere.
5.3.1.3. Operațiunile de casierie
Zilnic, băncile comerciale primesc solicitări din partea clienților
de a încasa sau depune sume de bani rezultate din operațiuni diverse.
Aceste solicitări ale clientelei presupun un meca nism și utilizarea unor
instrumente pe care casierul le primește de la clientelă pentru
efectuarea încasărilor și plăților. Se disting două categorii de
operațiuni cu numerar indiferent de moneda utilizată și de programul
de ghișeu, și anume: operațiuni de încasări și operațiuni de plăți .
În același timp, la ghișeele unei unități bancare se pot efectua
și alte operațiuni de casierie : vânzare și răscumpărare a
certificatelor de depozit și a hârtiilor de valoare; vânzare a
imprimatelor cu regim special; ca se de valori pentru primirea de la
clienți a genților sigilate.
Verificarea, împachetarea și păstrarea activelor financiare în
casieriile băncilor trebuie să respecte reglementările în vigoare.14
Numerarul în monedă națională din casa de circulație se
păstrează pe cupiuri, astfel:
– bancnotele bune, pe cupiuri în pachete de 1000 și 500 bilete sau
fracții până la completarea pachetului;
– bancnotele uzate, pe cupiuri în pachete de 1000 bilete sau fracții;
– bancnotele deteriorate, în monedă națională, pe cupiuri ș i valori de
preschimbare, în pachete de 100 bilete sau fracții;
– monedele metalice bune, în săculeți metalici a câte 100 -500 bucăți
sau fracții sub 50 monede;
– monedele metalice deteriorate, în săculeți sau pungi, separat de
monedele bune.
Numerarul în valu tă se păstrează în pachete a 100, 500 și 1000
bilete (bancnotele) sau în săculeți, fișicuri și plicuri (monedele
metalice), pe feluri de valută și pe cupiuri. Celelalte mijloace de plată
14 Norme metodologice BNR nr. 14/2001
78 străine se păstrează separat în plicuri, pe tipuri de instrumente de
plată.
Formularele cu regim special destinate vânzării se păstrează
distinct pe feluri de imprimate iar certificatele de depozit sunt grupate
pe cupiuri și pe feluri de imprimate.
Gențile cu numerar colectate prin aparatul de transport valori al
băncii sa u aduse la unitatea bancară de către clienți în timpul
programului de lucru, care nu au putut fi desfăcute și verificate în ziua
respectivă, se păstrează în tezaur sau case de fier prevăzute cu două
chei, amplasate în spațiul casieriei, racordat la sistemu l de alarmare.
5.3.1.3.1. Operațiunile de încasări și plăți în monedă
națională
Potrivit atribuțiilor lor, casierii primesc, în mod obișnuit, numerar
și cecuri de la titularii de cont sau împuterniciții acestora, precum și
sume de încasat în favoarea uno r clienți cu conturi deschise la
aceeași bancă sau la o altă societate bancară.
Primirea numerarului se face numai după verificarea acestuia
și înregistrarea sumei în registrul de casă , concomitent cu reflectarea
sumei în contul curent al titularului. În cazul depunerii numerarului
după terminarea programului operativ de lucru, prin genți sigilate,
înregistrarea în contul clientului se face cu data următoarei zile
lucrătoare.
Depunerile de sume în monedă națională se fac în baza unor
documente , care în fu ncție de particularitățile operațiunii de încasare
pot fi: (a) chitanța; (b) ordinul de încasare; (c) borderoul însoțitor în
cazul genților sigilate.
(a) Chitanța este un document întocmit de casier în 2
exemplare, semnate de ambele părți, care se utilizea ză în cazul
depunerilor la casieriile operative cu program normal de funcționare .
Un exemplar se restituie clientului și atestă, sub semnătură,
efectuarea operațiunii, iar celălalt rămâne la documentele de casă ale
băncii și se înregistrează în registrul d e casă.
(b) Ordinul de încasare este un formular (tipizat sau editat pe
calculator) utilizat pentru operațiuni interne ale băncii – restituiri de
avansuri spre decontare neutilizate, numerarul rezultat din vânzarea
de imprimate cu regim special, salarii n eplătite, plata chiriilor pentru
spațiile închiriate, depunerea soldului zilei precedente de la programul
prelungit de lucru, restituirea numerarului rămas în casetele ATM –
urilor, încasări în monedă națională din vânzarea de valută la casa de
schimb valuta r, hârtii de valoare – precum și pentru înregistrarea în
evidențele casieriei băncii a numerarului primit de la banca centrală
pentru alimentare.
(c) Borderoul însoțitor al genților sigilate este documentul
de încasare utilizat în cazul depunerilor de nume rar prin genți sigilate ,
în una din situațiile:
– direct la ghișeele băncii, în timpul programului normal de lucru –
înregistrarea sumelor în registrul de casă și verificarea genților se
fac în aceeași zi bancară;
79 – direct la ghișeele băncii, în timpul progr amului prelungit de lucru –
înregistrarea sumelor în registrul de casă se face în prima zi
bancară lucrătoare după data depunerii iar verificarea genților
poate fi făcută fie în timpul programului prelungit de lucru al băncii,
fie a doua zi bancară;
– direct la ghișeele băncii, la casieria serală – înregistrarea sumelor
în registrul de casă și verificarea genților se fac în prima zi bancară
lucrătoare după data depunerii;
– prin colectare cu autoduba de transport valori a băncii.
Pentru prestarea acestui serv iciu, banca încheie cu clienții
convenții în care se stipulează obligațiile și drepturile fiecărei părți.
Formularul de depunere de numerar este întocmit de client în 3
exemplare: primul este predat casierului care a primit geanta sigilată,
al doilea este depus în geanta cu numerar și al treilea exemplar se
restituie clientului după ce este semnat de casier.
Operațiunile de retragere de numerar pentru diverse utilizări
atât de persoane fizice, cât și juridice se efectuează prin casele de
plăți, în timpul programului normal și prelungit de lucru, pe baza
cecurilor simple (de numerar) și a ordinului de plată .
Casierul plătitor primește un avans din tezaur la începutul zilei
operative ținând seama de plățile programate pentru acea zi. În cazul
în care avans ul nu este suficient, casierul poate solicita alimentare,
dar respectând principiul eficienței financiare de a nu rămâne cu sume
mari neutilizate la închiderea zilei operative.
Eliberarea numerarului pe baza cecului simplu. Utilizarea
acestui instrumen t dă posibilitatea titularului sau împuterniciților
acestuia să aibă acces la contul curent. Cecul se completează, se
semnează, datează și se prezintă casierului împreună cu
documentul de identificare al titularului de cont sau împuternicitului
acestuia. Casierul este obligat să confrunte datele înscrise pe cec
cu cele din documentul de identificare, să verifice corectitudinea
completării cecului – suma, contul și titularul contului – , existența
disponibilului în cont și concordanța semnăturii cecului cu cea din
fișa cu specimenele de semnături, după care semnează,
ștampilează sub mențiunea “achitat” și eliberează suma.
Eliberarea numerarului pe baza ordinului de plată . Ordinul de
plată, tipizat sau editat pe calculator, este întocmit de bancă
pentru: efectuarea cheltuielilor proprii ale unităților băncii;
efectuarea plăților către persoane fizice din conturile personale și
de depozit; răscumpărarea certificatelor de depozit; plăți în
monedă națională pentru cumpărarea de valută la casa de schimb
valut ar; alimentarea ATM -urilor cu numerar; acordarea avansului la
casa cu program prelungit. Documentul se remite la casierie pe
cale internă, controlul și efectuarea plății făcându -se după aceleași
reguli ca și în cazul cecului simplu. Pe verso documentului s e va
trece monetarul sumelor eliberate.
80 5.3.1.3.2. Operațiunile de încasări și plăți în valută
Operațiunile de încasări și plăți în valută efectivă și alte
mijloace de plată străină se fac potrivit Regulamentului BNR nr.
4/2005 privind regimul valutar, republicat în 2007, Normei nr. 3/2005
privind funcționarea pieței valutare interbancare, modificată prin
Norma nr. 10/2007, Normei nr. 4/2005 privind efectuarea operațiunilor
de schimb valutar, modificată prin Norma nr. 13/2007, folosindu -se ca
documente Chitanța valută pentru depuneri de valută și Ordinul de
plată pentru retrageri de sume în valută.
Aceste documente se pun la dispoziția clientului de către bancă
și se completează de către administratorul de cont în 3 exemplare,
pentru fiecare ti p de valută, fiind destinate următoarelor tipuri de
operațiuni:
– încasări și plăți în conturi curente și de depozit în valută ale
persoanelor fizice și juridice;
– schimb de valute pentru persoane fizice;
– încasări și transferuri de cecuri de călătorie și co merciale;
– încasări din ordine de plată și mandate poștale externe etc.
Operațiunile zilnice se înregistrează în registrul de încasări și
plăți în valută.
O atenție sporită în preluarea valutei de către casierii bancari
este necesară deoarece frecvența fa lsurilor este mult mai mare decât
în cazul monedei naționale. În acest sens, casieriile sunt dotate cu
aparatura și documentația de specialitate necesare pentru depistarea
falsurilor (lămpi cu lumină ultravioletă și detectoare de cerneală
magnetică, album e cu specimene de bancnote, buletine informative
de falsuri și noi emisiuni de valută etc.).
Operațiunile de schimb valutar se pot efectua și prin casele de
schimb valutar care pot fi organizate la nivelul unei unități bancare.
Conform Normei BNR nr. 4/20 05 privind efectuarea
operațiunilor de schimb valutar , pentru fiecare tranzacție se întocmesc
buletine de schimb valutar sau bonuri fiscale valutare, care trebuie
să conțină cel puțin următoarele elemente: denumirea și adresa
emitentului; codul statistic a l punctului de schimb valutar; data emiterii;
seria și numărul buletinului de schimb valutar/bonului fiscal; numele și
prenumele clientului; țara clientului; categoria rezident/nerezident;
documentul de identitate al clientului: tip, serie, număr; suma înc asată
de la client (valute cotate/moneda națională); cursul de schimb valutar;
suma plătită clientului (valute cotate/moneda națională); semnătura
casierului; ștampila punctului de schimb valutar.
Buletinele de schimb valutar sunt documente cu regim speci al
care se întocmesc în 2 exemplare, un exemplar fiind înmânat clientului
iar celălalt fiind atașat la registrul zilnic al tranzacțiilor. În acest
registru se evidențiază cumpărările și vânzările de valute cotate, pe
feluri de valute și sumele în moneda na țională plătite/încasate sau,
după caz, transferate.
81 5.3.1.3.3. Închiderea zilnică a operațiunilor de casierie
La închiderea zilei de lucru, fiecare casier desfășoară în ordine
următoarele procedee:
– adună operațiunile de încasări și plăți și stabileșt e totalurile;
– adaugă la total încasări, “soldul de casă al zilei precedente” cu
care de fapt a început ziua de lucru, stabilind astfel poziția “total
intrări”;
– scade din “total intrări” “total plăți” și determină astfel “soldul de
închidere” al zilei de lu cru;
– întocmește monetarul, al cărui total trebuie să corespundă mărimii
“soldului de închidere”;
– depune registrul de casă, monetarul și alte documente însoțitoare.
La sfârșitul zilei de lucru operațiunile casieriilor sunt centralizate
sub supravegherea ie rarhică a casierului șef. Aceasta înseamnă
prelucrarea datelor privind totalul de încasări și plăți și soldurile pentru
a determina, prin însumare, totalul operațiunilor de casă ale unității
bancare respective.
Casierul șef se preocupă permanent pentru o continuă reglare
operativă a numerarului aflat la casieri prin alimentări și preluări în
cursul zilei operative, evitând mișcările de numerar între casieri,
permise, dar nerecomandabile.
În mod deosebit, casierului șef îi revine sarcina amortizării
zilnic e a rezervei de casă, pe de o parte pentru a satisface în orice
moment necesitățile de numerar ale unității bancare, iar pe de altă
parte pentru a evita supraaglomerarea de numerar în casă, situație
ineficientă și potențial periculoasă.
5.3.1.3.4. Alte operațiuni de casierie
a. Răscumpărarea certificatelor de depozit cu parolă
Certificatele de depozit reprezintă hârtii de valoare la purtător
cu parolă. Ele atestă depunerea în bancă a unei sume de bani egală
cu valoarea nominală înscrisă pe cert ificat. Durata depozitului pentru
care banca acordă dobândă este cea cuprinsă între data vânzării și
scadența răscumpărării (3, 6 sau 12 luni). Certificatele de depozit cu
parolă se răscumpără, de regulă, prin intermediul ghișeelor
multifuncționale.15
În cazul răscumpărării cu anticipație a certificatelor de depozit,
pentru perioadele de depozit peste 30 de zile inclusiv, banca bonifică
jumătate din dobânda stabilită și înscrisă pe certificatul de depozit
calculată la durata efectivă a depozitului, iar în c azul răscumpărării
într-o perioadă mai mică de 30 de zile de la depunere, banca nu
bonifică dobânda.
Pentru certificatele de depozit răscumpărate la scadență și
pentru cele răscumpărate după 30 de zile de la data cumpărării, se
calculează și se reține pri n stopaj la sursă, impozitul asupra veniturilor
din dobânzi realizate de persoanele fizice.
15 Circulara BNR nr. 15/1998 mod ificată prin Circulara BNR nr. 86/2003 reglementează
modul de vânzare -răscumpărare a certificatelor de depozit cu parolă
82
b. Vânzarea imprimatelor cu regim special
Pentru procurarea imprimatelor cu regim special, clientul va
completa o cerere tip, achitând contravaloarea acestora în numerar
sau prin virament.
Imprimatele cu regim special se păstrează în tezaur, șeful
compartimentului casierie predând sub formă de avans imprimatele în
cantitățile necesare, casierului desemnat cu vânzarea lor, contra
semnătură de primire pe fișele de e vidență a acestora. La sfârșitul
fiecărei zile operative, casierul efectuează punctajul scriptic cu grupa
de evidență contabilă, prin verificarea numărului imprimatelor vândute
și a stocului rămas.
c. Depunerea spre păstrare a diverselor valori
Pentru depozitarea în siguranță a diverselor valori (bijuterii din
metale și pietre prețioase, bilete de bancă și valută efectivă, colecții de
monede, obiecte istorice vechi, documente de valoare, testamente,
acțiuni, obligațiuni, certificate de proprietate, cert ificate de depozit etc.)
care se aduc spre păstrare de către persoane juridice sau fizice, în
cadrul unităților bancare se poate organiza un tezaur destinat acestei
activități, separat de cel în care se păstrează numerarul și celelalte
valori.16
Tezaurul tr ebuie dotat cu dulapuri speciale compartimentate cu
casete de diverse mărimi. Dulapurile și casetele sunt prevăzute cu
încuietori cu chei distincte. Cheia fiecărei casete repartizate va fi
deținută de deponent, iar cheile de la dulapuri de către casierul
tezaurului cu casete. Introducerea și scoaterea valorilor în și din
casete se face de către deponenți, după care aceștia încuie casetele,
păstrând cheia.
În băncile care nu au tezaur separat pentru păstrarea în casete
a valorilor depuse de persoane juridice și fizice, aceste valori se pot
păstra la bancă într -o casă de fier care ține loc de tezaur și este
racordată la sistemul de pază și alarmare.
5.3.2. Tehnica plăților prin instrumente de plată fără
numerar
În fiecare țară, autoritatea monetară regl ementează tipurile de
instrumente de plată acceptate și utilizate pe plan național, denumirea,
formatul standardizat, circuitul acestora, operațiunile și condițiile în
care pot fi utilizate de către persoane fizice sau juridice.
Standardizarea la nivel na țional a instrumentelor de plată a
permis includerea acestora în sistemele de compensare naționale, ca
documente de plată în baza cărora se efectuează transferul fondurilor
și decontarea finală.
În România, instrumentele de plată fără numerar utilizate c a
suport în baza căruia se efectuează transferul fondurilor (al banilor
16 Norme metodologice BNR nr. 14/2001, Circulara BNR nr. 78/2003
83 scripturali) sunt: cambia, biletul la ordin, cecul și ordinul de plată .
Emiterea și utilizarea lor sunt reglementate prin legi și norme emise de
Banca Națională a României.
Utilizare a instrumentelor de plată în procesul compensării
plăților la nivel național a determinat gruparea acestora din punctul de
vedere al părții care inițiază plata: plătitorul sau beneficiarul plății.
Astfel se disting:
a. instrumente de debit, în care sunt grupa te cambia, cecul și biletul
la ordin, denumite și debit transfer (lb. engleză); operațiunea de
transfer este inițiată de beneficiarul plății, respectiv de cel în
favoarea căruia a fost emis respectivul document.
b. instrumente de credit, în care se include o rdinul de plată. Ordinul
de plată în sine, respectiv inițierea plății este realizată de plătitor
(emitentul ordinului de plată), el fiind cel care solicită băncii ca din
contul său să transfere fonduri în contul beneficiarului plății.
Instrumentele de cred it, prin preluare din practica internațională (lb.
engleză) sunt denumite și ordin transfer credit sau giro.
5.3.2.1. Cambia
5.3.2.1.1. Concept, elemente esențiale ale cambiei
Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană, denumită
trăgător , dă ord in unei alte persoane, denumită tras, de a plăti, la
vedere sau la termen, o sumă de bani unei a treia persoane, denumită
beneficiar sau, la ordinul acestuia, unei alte persoane indicate de
beneficiar.
Pentru ca cei angajați în obligația cambială să poat ă beneficia
de toate drepturile și obligațiile ce decurg din emiterea, circulația sau
dobândirea ei este absolut necesar ca înscrisul să cuprindă
următoarele elemente esențiale :
(1) Denumirea de cambie, obligatoriu să se regăsească în
textul înscrisului î n scopul de a avertiza pe toți semnatarii asupra
obligațiilor, drepturilor și consecințelor ce decurg prin angajarea lor în
relația cambială. Denumirea de cambie se exprimă în limba în care a
fost redactat titlul și nu în limba țării în care a fost emisă c ambia ( lettre
de change – lb. franceză, bill of exchange – lb. engleză, Wechsel – lb.
germană).
(2) Ordinul pur și simplu, necondiționat de plată a unei sume de
bani. Ordinul de plată trebuie să fie clar, precis, exprimând voința celui
ce emite cambia, care dă un ordin celui ce urmează să plătească,
respectiv trasului: "veți plăti", "vă rog să plătiți", "plătiți". Acest ordin nu
poate fi condiționat de îndeplinirea vreunei contraprestații, serviciu sau
ca plata să se facă într -un anumit mod ("numai prin virament", "în
cont" etc.). Orice condiție inserată în text atrage nulitatea cambiei.
Ordinul de plată vizează exclusiv o sumă de bani determinată, care
trebuie scrisă în cifre și litere și trebuie specificată moneda în care
urmează să se plătească.
84 (3) Numele trasului trebuie indicat pe cambie deoarece el este
cel ce urmează să plătească și va deveni debitor cambial principal din
momentul acceptării cambiei.
Poate fi indicat un tras sau mai mulți. În cazul indicării mai
multor trași, indicarea nu este a lternativă, respectiv nu poate fi tras să
plătească oricare dintre cei indicați, ci toți în mod cumulativ. Trăgătorul
se poate indica pe el însuși ca tras.
(4) Scadența este data la care cambia devine exigibilă,
respectiv trebuie plătită. Ea trebuie să fie certă , în sensul că momentul
plății nu poate fi legat de un alt eveniment a cărui dată nu este
cunoscută ferm (descărcarea mărfii în port etc.), unică , neadmițându –
se cambii cu scadențe succesive și posibilă , respectiv data să existe
în calendar.
Potrivit legii uniforme, scadența poate fi de patru feluri: la
vedere; la un anumit termen de la vedere; la un anumit termen de la
data emiterii; la o dată fixă. Cambiile care au alte scadențe decât
acestea sunt socotite nule.
Prin scadență la vedere se înțel ege că plata cambiei se poate
face prin simpla prezentare a acesteia în orice moment după emiterea
sa. Scadența se poate menționa prin formula: "la vedere", "la
prezentare", "la cerere" etc. Dacă nu este menționată scadența,
cambia este plătibilă la vedere . În cazul scadențelor la vedere, legea
prevede obligativitatea prezentării înscrisului spre plată până la un an
de la emiterea cambiei.
În cazul cambiilor cu scadența la un anumit termen de la
vedere, momentul plății se stabilește la un anumit număr de z ile,
săptămâni, luni etc. din ziua acceptării date de tras. Cambiile cu o
astfel de scadență trebuie prezentate spre acceptare, acceptarea
jucând rolul de acord al trasului privind data și suma de plată. În cazul
în care cambia nu este acceptată, calculul scadenței se face pornind
din ziua protestului. Formula de menționare a acestei scadențe poate
fi: "x zile, luni" etc. "de la vedere", "de la cerere", "de la aviz" etc.
Scadența la un anumit termen de la data emiterii are ca punct
de referință ziua când a fost emisă. Calculul începe din ziua următoare
emiterii, iar scadența este ultima zi a termenului astfel calculat. În
textul cambiei pot fi folosite formulele: "x zile, săptămâni, luni" etc. "de
la data emiterii" sau "3 luni de azi" sau "30 de zile de la d ata x" etc.
În practică, cele mai uzitate sunt cambiile cu scadența la o dată
fixă. Astfel, în textul cambiei se trec ziua, luna și anul când se va face
plata. Dacă data indicată este inexistentă, cambia este nulă. În
legislația anglo -saxonă se admit camb ii cu scadențe succesive.
(5) Locul unde trebuie făcută plata , menționat pe cambie de
regulă sub numele trasului, este localitatea în care trebuie să se
efectueze plata. Menționarea acestui loc este necesară pentru a se
ști: unde se obține plata din partea trasului, unde să se inițieze
acțiunea cambială în caz de refuz de plată etc. Dacă sunt indicate mai
multe locuri de plată, posesorul cambiei se poate prezenta la oricare
dintre ele.
(6) Beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia
urmează să se plătească suma de bani. Spre deosebire de dreptul
85 anglo -saxon care permite existența cambiilor "la purtător", Convenția
de la Geneva exclude această posibilitate. Beneficiar este cel în
favoarea căruia este emisă cambia, cel care urmează să încaseze
banii și în același timp pri mul posesor al cambiei. Ca atare, numele lui
trebuie trecut corect spre a putea fi identificat. În textul cambiei pot fi
desemnați mai mulți beneficiari cumulativ (lui A și B), în care caz, toți
beneficiarii împreună trebuie să execute cambia, sau alternat iv (lui A
sau B), respectiv oricare dintre beneficiarii menționați poate executa
cambia.
Beneficiarul cambiei poate fi însuși trăgătorul ("plătiți la ordinul
meu"). În cazul în care în textul cambiei este menționată clauza "nu la
ordin", beneficiarul nu o poate transmite prin gir, ci doar prin cesiune.
(7) Data și locul emiterii trebuie să cuprindă întotdeauna ziua,
luna și anul emiterii. Data trebuie să fie unică și certă. Datele
imposibile sau în contradicție cu scadența (data emiterii să fie după
data s cadenței) atrag nulitatea cambiei. În cazul în care nu este trecut,
locul emiterii este considerat domiciliul trăgătorului iar dacă lângă
semnătura trăgătorului nu este trecut nici un domiciliu, titlul estre
considerat nul.
(8) Semnătura emitentu lui (trăgătorului) trebuie să fie autografă
și să cuprindă numele și prenumele sau denumirea firmei celui care
emite cambia. Semnătura emitentului figurează de regul ă la sfârșitul
textului cambial.
(9) Codul trasului, respectiv numărul unic de identificare .
Prin esența sa, cambia este un act scris . Deși legea nu prevede
în mod expres necesitatea unui înscris, această cerință este
subînțeleasă deoarece cambia trebuie să conțină anumite elemente
obligatorii înscrise pe ea, să fie semnată, să poată fi transmi să prin gir
etc. Cambia poate fi scrisă în orice limbă, fiind obligatorie semnătura
autografă a trăgătorului.
Cambia, fiind un titlu formal , nu are valoare ca atare, decât
dacă este redactată în formele prevăzute de lege și cuprinde
elementele cerute de ac easta.
De la aceste prevederi ale legislației în vigoare se admit trei
excepții:
– o cambie care nu are menționată scadența se subînțelege că este
plătibilă la vedere;
– dacă nu este menționat locul plății, acesta este considerat
domiciliul trasului;
– dacă nu este menționat locul emiterii, acesta este considerat
domiciliul trăgătorului.
86 Schema nr. 5. 1. Elementele esențiale ale unei cambii . Model de cambie
conform OUG nr. 39/2008
Legea cambială acceptă posibilitatea ca în momentul emiterii o
cambie să c uprindă numai unele elemente sau chiar să nu cuprindă
nici unul, cu excepția semnăturii trăgătorului. O astfel de cambie este
o cambie în alb . Referitor la cambia în alb sunt de reținut
următoarele: nu poate lipsi semnătura trăgătorului; dacă în momentul
emiterii poate fi incompletă, în momentul prezentării la plată trebuie să
fie completată, cuprinzând toate elementele esențiale; omisiunea unor
elemente la emitere trebuie să fie voluntară; este necesar să existe
autorizarea prealabilă pe care trăgătorul o dă beneficiarului cambiei
sau unui terț posesor de a completa cambia în anumite condiții
convenite; completarea abuzivă, contrar înțelegerii prealabile dintre
părți, dă dreptul debitorului cambial să invoce excepția de completare
abuzivă și reaua credință a celui care a completat înscrisul.
5.3.2.1.2. Părți implicate. Circulația cambială
Din cele prezentate reiese că în relația cambială sunt angajate
inițial trei persoane: trăgătorul, trasul și beneficiarul . Relația
principală este între trăgător și ben eficiar deoarece trăgătorul, emițând
o cambie în favoarea beneficiarului, recunoaște astfel obligația pe
care o are față de acesta, inclusiv angajamentul că înscrisul va fi
onorat la termen. Prin emiterea cambiei, trăgătorul, în același timp, se
obligă faț ă de beneficiar să -l determine pe tras să plătească suma
înscrisă pe titlu. Această relație principală izvorăște din funcția de
mijloc de plată a cambiei.
Principalele mențiuni și operațiuni cambiale sunt:
1. Acceptarea cambiei . În principiu, o ca mbie care cuprinde
corect toate elementele esențiale constituie un document perfect
pentru îndeplinirea obligației de către tras, fără să existe necesitatea
ca acesta să accepte într -un fel oarecare obligația. Cu toate acestea,
deși trasul are ordin din pa rtea trăgătorului să plătească, acest ordin
87 nu-l obligă la nimic. El devine obligat cambial în momentul în care
acceptă cambia. Ca regulă generală, prezentarea cambiei spre
acceptare este facultativă, posesorul cambiei putând aștepta scadența
pentru a soli cita plata ei. Prezentarea cambiei spre acceptare se face
la domiciliul trasului în orice moment până la data scadenței, când nu
se mai poate solicita acceptarea, ci doar plata. Acceptarea nu poate fi
condiționată. Orice modificare a celor cuprinse în camb ie se consideră
refuz de acceptare. Este permisă acceptarea parțială a sumei.
Acceptarea se scrie direct pe cambie, de regulă, într -un spațiu special
afectat prin formula "acceptat" și semnătura trasului.
Acceptarea este obligatorie pentru tras în cazu l cambiilor:
plătibile la un terț sau în altă localitate decât domiciliul trasului; plătibile
la un anumit termen de la vedere; sau când trăgătorul sau giranții au
înscris clauza prezentării obligatorii a cambiei spre acceptare fixând în
acest scop și un t ermen.
Acceptând, trasul devine debitorul principal, el fiind obligat
cambial solidar cu trăgătorul, giranții, avaliștii. În timp ce el își asumă
obligația "să plătească", ceilalți obligați cambial își asumă obligația de
"a face să se plătească", ei plă tind numai în cazul în care debitorul
principal, trasul, nu plătește.
Dacă la prezentarea cambiei spre acceptare trasul refuză
acceptarea, acest refuz se constată de posesorul ei printr -un protest
de neacceptare. În acest caz, posesorul cambiei poate să e xecute
cambia chiar înainte de scadență, având dreptul de regres împotriva
giranților, trăgătorului etc.
2. Avalul reprezintă un act prin care o persoană garantează
plata cambiei, el constituind astfel o garanție. Deoarece în relația
cambială pot exist a mai mulți debitori – trasul acceptant ca debitor
principal, giranții și trăgătorul ca debitori prin regres – avalul poate fi
dat pentru fiecare dintre debitori în parte. Cel ce dă avalul se numește
avalist , iar cel pentru care se dă avalul se numește avalizat . Atunci
când se acordă avalul se precizează pentru care dintre debitori se dă
iar în cazul în care nu se face o mențiune expresă în acest sens,
avalul se consideră dat în favoarea trăgătorului. Prin aval, avalistul își
asumă obligația pură și necond iționată de a plăti în locul celui avalizat.
Ca atare, avalistul poate fi executat corespunzător poziției pe care o
are în obligația cambială cel pentru care a dat avalul: direct, în cazul
trasului sau prin regres, în cazul în care avalul a fost dat pentru
trăgător sau pentru giranți. Avalul se dă, de regulă, pe fața cambiei
sau uneori, mai rar, pe spatele acesteia. Simpla semnătură pe fața
cambiei poate constitui un aval. În cazul însă al avalizării pe spatele
cambiei trebuie să existe mențiunea "pentru av al" și semnătura.
3. Protestul constituie un act autentic prin care se face
dovada că în urma prezentării cambiei spre acceptare sau spre plată,
aceasta a fost refuzată. Refuzul de acceptare se constată prin act
autentic, numit protest de neacceptare și se întocmește în interval de
o zi din momentu1 refuzului de acceptare, iar refuzul de plată se
constată printr -un document numit protest de neplată și se întocmește
în interval de două zile din momentul refuzului de plată. Protestul se
înregistrează la nota riat sau judecătorie. Acesta trebuie să cuprindă,
88 potrivit legii cambiale, anul, luna, ziua și ora când a fost dresat,
numele și prenumele celui ce a solicitat întocmirea protestului, numele
și prenumele celui împotriva căruia se întocmește, locul unde a f ost
întocmit, transcrierea exactă a cambiei, semnătura notarului sau
judecătorului care l -a dresat.
4. Girul (andosarea) constituie modalitatea tipică de circulație
a cambiei "din mână în mână". Transmiterea cambiei prin gir
presupune menționarea, scrisă de regulă pe spatele (de aceea se mai
numește și andosare) înscrisului simplu și necondiționat, "plătiți lui…"
sau "plătiți la ordinul lui…"și iscălitura celui ce transmite mai departe
cambia. Cel ce transmite cambia prin gir se numește girant iar noul
posesor, giratar . Girul poate fi în alb (gir alb) când numele noului
beneficiar nu este trecut. Noul titular al cambiei transmise prin gir
devine beneficiarul drepturilor rezultate din titlu, iar girantul devine și el
un obligat cambial solidar cu trăgătorul, trasul și ceilalți giranți.
Girul trebuie să fie întotdeauna urmat de predarea efectivă a
cambiei către noul titular. Circulația prin gir a cambiei relevă cel mai
elocvent funcția sa de mijloc de plată. Transmiterea cambiei prin gir se
poate face neîntr erupt până la data scadenței, când ultimul posesor al
titlului va cere plata.
5. Cesiunea de creanță este un mijloc specific de transmitere
a obligațiilor cambiale, constând în acordul de voință prin care
creditorul ( cedent ) transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit, dreptul său de creanță unei alte persoane ( cesionar ), care
va deveni astfel creditor în locul său și care va putea încasa de la
debitor creanța cedată.
6. Plata este momentul final al vieții unei cambii, stingându -se
astfel obligațiile tuturor părților angajate în relația cambială. Plata
cambiei se face la scadență, la domiciliul trasului sau al persoanei
desemnate de acesta, în favoarea beneficiarului de drept al cambiei
legitimat prin șirul neîntrerupt de giruri. In momentul plății, contra
sumei achitate, trasul poate solicita predarea cambiei cu mențiunea
"achitat". Este permisă achitarea parțială, în acest caz titlul nu se
predă trasului, ci pe cambie se menționează suma primită, urmând să
fie predată la plata in tegrală.
În cazul în care la scadență trasul refuză să plătească, posesorul
cambiei poate acționa cambial direct contra acceptantului și avaliștilor
acestuia sau poate apela la alternativa plății în regres, respectiv
împotriva celorlalți obligați cambial (trăgător, giranți, avaliști). Pentru a
realiza acțiunea cambială directă sau în regres este necesară, în afară
de prezentarea cambiei spre plată, îndeplinirea unor formalități, cum
este protestul.
7. Scontarea. În cazul în care posesorul cambiei dorește
obținerea sumei înscrise pe titlu înainte de scadență o poate sconta la
o bancă comercială. Prin scontare, posesorul cambiei obține valoarea
nominală a cambiei minus dobânda (scontul) pentru suma plătită,
calculată din momentul scontării până la data scad enței, la care se
adaugă și anumite cheltuieli legate de încasarea cambiei la scadență.
Scontul se calculează după formula:
100 360NTVSz s n
, iar valoarea
89 reală a cambiei este: Vr = V n – S
în care: S reprezintă scontul; T s – taxa scontului; N z – numărul de zile
din momentul scontării până la scadență; V r – valoarea reală a
cambiei; V n – valoarea nominală a cambiei.
8. Rescontarea este operațiunea prin care băncile comerciale
revând titlurile obținute prin scontare, băncii centrale sau unei alte
bănci comerciale. Rescontarea se face prin plata taxei de reescont
denumită și taxa oficială a scontului. Formula de calcul a valorii reale a
cambiilor reescontate, respectiv a sumei pe care băncile comerciale o
obțin prin reescont este aceeași cu cea din caz ul scontării cu
modificările corespunzătoare privind numărul de zile și taxa de
rescont.
9. Forfetarea este operațiunea prin care deținătorii titlurilor de
credit le pot vinde unor instituții specializate de forfetare. Operațiunile
de forfetare au apărut ca urmare a faptului că băncile centrale nu
rescontează cambii cu o scadență mai mare de 90 zile. Cambiile
rescontate trebuie să fie exprimate în moneda națională, operațiunea
având loc numai în cazul în care banca comercială nu și -a depășit
plafonul de re scont acordat de banca centrală. Deși, în principiu,
forfetarea se aseamănă cu scontarea, deosebirea fundamentală între
aceste operațiuni este dată de faptul că, prin forfetare, instituția de
forfetare preia asupra sa toate riscurile de neplată izvorâte di n reaua
credință sau falimentul debitorului sau garanților lui, risc care în cazul
scontării nu este preluat de bancă, ultimul posesor legitim al cambiei
prin acțiunea cambială în regres ținând solidar la plată pe toți
semnatarii cambiei. De aceea, taxa de forfetare este mai mare decât
taxa scontului. La preluarea cambiilor, casele de forfetare controlează
și pretind toate documentele care să asigure încasarea fără dificultăți
a titlului (licențe de import, documente de transfer valutar etc.),
verificând to todată valabilitatea semnăturilor Deși taxa de forfetare
este mai mare, forfetarea este totuși avantajoasă pentru deținătorii de
titluri deoarece permite reîntregirea fondurilor înainte de scadență,
eliberarea de riscurile de neplată etc.
5.3.2.1.3. Emi terea și circulația cambială în România
În România, reglementările care guvernează emiterea și
utilizarea cambiei sunt:
– Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin;
– Ordonanța Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr.
58/1934;
– Legea nr. 83/1994 care aprobă și modifică Ordonanța Guvernului
nr. 11/1993;
– Normele cadru nr. 6/1994 emise de BNR, privind comerțul făcut de
societățile bancare și celelalte societăți de credit cu cambii și bilete
la ordin , modificate prin Norma nr. 7/2008 și Norma nr. 11/2008 ;
– Normele tehnice nr. 10/1994 pri vind cambia și biletul la ordin ,
modificate prin Normele tehnice nr. 5/2008 și Normele tehnice nr.
4/2009 ;
90 – Legea nr. 163/2009 privind aprobarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 39/2008 pentru modific area și completarea Legii nr.
58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin .
Circuitul cambiei este următorul:
1. În baza unui contract comercial încheiat între Firma X și Firma Y,
aceasta din urmă devine debitor față de Firma X.
2. În același timp, pe baza un ui contract comercial încheiat între
Firma X și Firma Z, aceasta din urmă devine creditor al Firmei X.
3. Pentru a -și achita datoria față de Firma Z (beneficiarul cambiei),
Firma X (emitentul, trăgătorul) emite o cambie, prin care dă ordin
Firmei Y (trasul) s ă plătească beneficiarului o sumă de bani
determinată.
4. Beneficiarul remite cambia spre încasare băncii sale.
Schema nr. 5. 2. Circuitul cambiei
Potrivit reglementarilor BNR, procesarea electronică a cambiilor
a început din 10 octombrie 200 8 și se desfă șoară conform
Regulament ului BNR nr. 11 /2006 privind circuitul instrumentelor de
plată de debit .
Utilizarea cambiei presupune o serie de riscuri și avantaje
pentru părțile implicate.
Riscurile trăgătorului (emitentului) sunt generate de fap tul că în
cazul neacceptării de către tras a cambiei, acesta este obligat să
onoreze cambia. Avantajele sale decurg din esența procesului
cambial, trăgătorul stingându -și simultan obligația sa de plată (față de
beneficiarul cambiei) cu dreptul său de a înc asa suma respectivă (de
la tras).
Avantajele trasului (plătitorului) derivă din poziția sa în circuitul
cambial, el beneficiind de avantajele creditului comercial pe care îl
restituie la scadență.
Riscul beneficiarului este acela de a nu -și încasa la t ermen
creanța exprimată prin cambie, fapt care determină inițierea de către
acesta a unei proceduri specifice de recuperare a creanței. Avantajul
decurge din poziția sa de posesor al cambiei pe care o poate
transmite prin gir, stingându -și astfel o datorie asumată față de un alt
creditor al său. Prin scontare el poate încasa înainte de scadență
suma prevăzută, asumându -și totodată costul acestei operațiuni.
BENEFICIARUL Z
TRASUL Y
TRĂGĂTORUL X
EMITENTUL
(creditorul lui Y,
debitorul lui Z) 3
1 2 4
91 5.3.2.2. Biletul la ordin
5.3.2.2.1. Concept, părți implicate, elemente esențiale ale
biletului la ordin
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, denumită
emitent , se angajează să plătească unei alte persoane, denumită
beneficiar – sau la ordinul acestuia – o sumă de bani, la un anumit
termen sau la prezentare.
Astfel, în cazul biletulu i la ordin intervin două persoane:
emitentul, care este debitorul și beneficiarul, care este creditor al
debitorului emitent.
Biletul la ordin este o promisiune , o obligație scrisă a
emitentului de a plăti o sumă de bani beneficiarului, la un anumit
termen (scadență) sau la prezentarea sa.
Ca și cambia, biletul la ordin este un act scris și trebuie să
cuprindă anumite elemente esențiale stipulate în lege, a căror
absență sau completare necorespunzătoare atrage nulitatea titlului.
(1) Denumirea de bi let la ordin înscrisă în text și exprimată în
limba în care a fost redactat.
(2) Promisiunea de plată, pură, simplă, necondiționată , a unei
sume de bani bine determinată, cu trecerea sumei de bani în litere și
cifre și indicarea monedei în care se va face plata. Promisiunea de
plată trebuie să fie clară, precisă, exprimând voința emitentului de a
plăti el însuși – "voi plăti…".
(3) Scadența sau momentul plății trebuie să fie certă, unică și
posibilă . Ca și în cazul cambiei, scadența poate fi de patru felu ri: la
vedere, la un anumit termen de la vedere, la un anumit termen de la
data emiterii, la o dată fixă . În cazul în care scadența nu este
menționată, biletul la ordin se socotește plătibil la vedere.
(4) Locul unde urmează să se facă plata . Atunci când nu este
indicat expres în text, se consideră a fi locul emiterii.
(5) Numele beneficiarului , deci a celui în favoarea căruia sau la
ordinul căruia urmează să se facă plata.
(6) Data și locul emiterii . Data trebuie să cuprindă ziua, luna și
anul, fiind absolut obligatorie pentru stabilirea momentului plății. Locul
emiterii dacă nu este trecut expres se consideră a fi adresa, locul
indicat lângă numele emitentului.
(7) Semnătura emitentului care trebuie să fie autografă;
(8) N umele emitentului , respectiv numele și prenumele, în clar,
ale persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice ori a entită ții
care se obligă;
(9) Codul emitentului , respectiv numărul unic de identificare.
Biletul la ordin emis în alb este un titlu care cuprinde numai
semnătura emi tentului iar uneori și o parte din elementele obligatorii
de identificare cerute de lege. Elementele care lipsesc vor trebui
completate atunci când posesorul prezintă titlul la plată, fiind
obligatoriu ca un bilet la ordin emis în alb să aibă înscris numel e
ultimului posesor în momentul plății.
92 Schema nr. 5. 3. Elementele esențiale ale unui bilet la ordin . Model
de bilet la ordin conform OUG nr. 39/2008
Biletului la ordin îi sunt aplicabile, în măsura în care nu sunt
incompatibile cu acest titlu, dat f iind faptul că nu apare a treia
persoană (trasul) ca în cazul cambiei, toate prevederile referitoare la
cambie privind: girul, avalul, scadența, plata, acțiunea cambială,
regresul, protestul, cambia în alb etc.
Emitentul biletului la ordin este obligat la plată în același mod
ca și trasul acceptant în cazul cambiei. Neexistând tras, în cazul
biletului la ordin nu apare problema acceptării . Pentru un bilet la
ordin plătibil la un anumit termen de la emitere, înscrisul trebuie
prezentat la viză emitentului în termenul legal de un an sau în
termenul convențional fixat de emitent sau de giranți. Refuzul de a
viza al emitentului se constată prin protest , a cărui dată servește ca
moment de referință pentru stabilirea termenului de plată.
Avalul , dacă nu se specif ică pentru cine a fost dat, se
consideră dat în favoarea emitentului. Biletul la ordin poate fi transmis
de către beneficiar în două moduri: prin cesiune de creanță ordinară
sau prin gir. El poate fi scontat, rescontat și forfetat , procedura fiind
asemănăt oare cu a cambiei.
5.3.2.2.2. Emiterea și circulația biletului la ordin în România
În România, reglementările care guvernează emiterea și
utilizarea biletului la ordin sunt:
– Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin;
– Ordonanța Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr.
58/1934;
– Legea nr. 83/1994 care aprobă și modifică Ordonanța Guvernului
nr. 11/1993;
– Normele cadru nr. 6/1994 emise de BNR, privind comerțul făcut de
societățile bancare și celelalte societăți de credit cu cambii și bilete
la ordin, modificate prin Norma nr. 7/2008 și Norma nr. 11/2008;
93 – Normele tehnice nr. 10/1994 privind cambia și biletul la ordin,
modificate prin Normele tehnice nr. 5/2008 și Normele tehnice nr.
4/2009;
– Legea nr. 163/2009 privind aprobarea Ordon anței de urgență a
Guvernului nr. 39/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr.
58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin.
Circuitul biletului la ordin este următorul:
1. În baza unui contract comercial încheiat între Firma X și Firma Y,
aceasta di n urmă devine creditor al Firmei X.
2. Pentru a -și achita datoria față de Firma Y (beneficiarul biletului la
ordin), Firma X (emitentul) emite un bilet la ordin pe care îl
transmite beneficiarului.
3. Beneficiarul remite biletul la ordin spre încasare băncii sal e.
Schema nr. 5. 4. Circuitul biletului la ordin
Potrivit reglementarilor BNR, procesarea electronică a biletelor
la ordin a început din 10 octombrie 2008 și se desfă șoară conform
Regulamentului BNR nr. 11/2006 privind circuitul instrumentelor d e
plată de debit.
5.3.2.3. Cecul
5.3.2.3.1. Concept, elemente esențiale, tipologie
În timp ce cambia și biletul la ordin sunt în primul rând instru –
mente de credit, cecul este prin excelență un instrument de plată .
Cecul este un înscris prin care o pe rsoană ( trăgător, emitent ) dă
ordin unei bănci (tras) să plătească în favoarea unui terț (beneficiar)
o sumă de bani, de care trăgătorul dispune.
Deși apar trei persoane implicate, ca și în cazul cambiei, cecul
se deosebește esențial de aceasta. În pri mul rând, trasul nu poate fi
decât o bancă la care trăgătorul are un disponibil, iar banca nu
plătește din acest cont decât dacă a primit ordin să elibereze o sumă.
În al doilea rând, emiterea cecului de către trăgător (clientul băncii)
presupune, pe de o par te, existența unei convenții, înțelegeri, între
trăgător și bancă privind disponibilul din care aceasta să facă plata, iar
pe de altă parte, existența unui disponi bil (provizion), respectiv o sumă
de bani suficient de mare ca să poată acoperi valoarea cec ului emis.
Aceste fonduri pot proveni din depo zitul bancar al clientului sau pot fi
rezultatul unui credit acordat de bancă clientului ei (desigur, tot în
contul acestuia).
Ca și celelalte in strumente de plată și credit, cecul este un
înscris care cupr inde anu mite elemente esențiale . Conform legislației
BENEFICIARUL Y
(creditor al lui X)
EMITENTUL X
(debitor al lui Y) 1
2 3
94 în vigoare, acestea sunt:
(1) denumirea de cec înscrisă în text și exprimată în limba în
care a fost redactat înscrisul;
(2) ordinul pur și simplu, necondiționat de a plăti o sumă de
bani determinată, s crisă în cifre și în litere, specificându -se și moneda;
(3) numele trasului , respectiv al băncii care trebuie să
efectueze plata;
(4) locul plății , deci banca, localitatea unde trebuie să se facă
plata;
(5) locul și data emiterii cecului (ziua, luna, anul ), cecul fără
dată considerându -se emis anterior termenului de prezentare;
(6) semnătura celui ce emite cecul (autografă), deci a
trăgătorului ;
(7) numele tr ăgătorului , respectiv numele și prenumele, în clar,
ale persoanei fizice sau denumirea persoanei ju ridice ori a entit ății
care se oblig ă;
(8) codul tr ăgătorului , respectiv num ărul unic de identificare .
Schema nr. 5. 5. Elementele esențiale ale cecului . Model de cec
conform OUG nr. 38/2008
De la aceste elemente de bază se admit următoarele excepții:
– dacă nu este indicat locul plății, se socotește loc al plății locul
indicat lângă numele trasului (băncii);
– dacă se indică mai multe localități, prima localitate indicată este
socotită loc al plății;
– dacă nu se dă nici o indicație privind locul plății, se s ocotește loc al
plății sediul central al trasului;
– dacă nu se indică locul emiterii, se consideră loc al emiterii
localitatea indicată lângă numele trăgătorului (emitentului).
Orice titlu care nu respectă aceste prevederi este considerat
ordin de plată și este tratat ca atare. Potrivit legilor din SUA,
mențiunea de "cec" în cuprinsul textului nu este obligatorie, fiind
suficient ordinul necondiționat dat unei bănci de a plăti o sumă.
95 Deoarece cecul este un instrument de plată, în textul său nu se
stabileșt e scadența, fiind plătibil la vedere. Orice scadență trecută în
text se socotește nescrisă. Cu toate acestea, cecurile trebuie
prezentate la plată într -un interval de la data emiterii, de regulă foarte
scurt. Intervalul maxim de prezentare a cecului la pla tă diferă de la
țară la țară și în funcție de locul plății. În general, termenul de
prezentare spre plată nu poate depăși șase luni. În unele cazuri, foarte
rar, plata cecurilor peste aceste termene se poate face cu acordul
prealabil al băncii.
În ultimii ani, ca urmare a faptului că băncilor plătitoare (trase) li
se prezentau cecuri la încasare în perioade ce depășeau termenul
acceptat de banca trăgătoare, în special în cazul cecurilor de
călătorie, pe înscris a început să fie tipărit și termenul maxim în cadrul
căruia acesta putea fi prezentat spre încasare (prin formula "valabil
trei luni de la data emiterii").
Din punct de vedere al modului în care este indicat beneficiarul ,
cel ce urmează să încaseze suma, cecurile pot fi:
a. nominative , atunci când în tex t este menționat numele
beneficiarului iar cecul este achitat numai acestuia. Precizarea
caracterului nominativ se face prin suprimarea cuvintelor
"netransmisibil", "plătibil primului beneficiar" sau prin tăierea din
text (în cazul formularului pe care est e imprimat) a mențiunii "la
ordin". Aceste cecuri nu pot fi transmise prin gir, ci doar prin
cesiune;
b. la ordin , atunci când în text este menționat numele beneficiarului
și clauza "la ordin". Această mențiune permite primului beneficiar
să îl transmită prin gir altei persoane. În lipsa acestei mențiuni
cecul se consideră "la ordin";
c. la purtător , atunci când în textul înscrisului există mențiunea
expresă "la purtător", "plătiți purtătorului" sau când la rubrica "plătiți
lui…" nu se completează nimic. Acest cec este plătibil oricui îl
prezintă, de aici dezavantajul în cazul furtului. Beneficiarul cecului
poate fi o terță persoană, fizică, juridică sau o altă bancă față de
care trăgătorul are o datorie sau trăgătorul însuși, în cazul în care
dorește să retragă numerar din propriul său cont bancar.
Cecul poate circula prin gir (andosare), astfel că drepturile
bănești ale persoanei indicate în textul înscrisului pot fi transmise de
beneficiar altei persoane. Girarea poate fi în alb , prin simpla
semnătură a benef iciarului sau nominativă , prin indicarea expresă a
persoanei pentru care s -a girat și semnătură. În cazul cecului
nominativ, transmiterea se poate face doar prin cesiune, nu prin gir.
La plata cecului, banca de regulă solicită semnătura
beneficiarului și m ențiunea "pentru achitare" sau "achitat" pe spatele
cecului.
În principiu, plata cecului se face în numerar. Cu toate acestea,
la solicitarea beneficiarului cecului, valoarea lui poate fi trecută direct
într-un cont bancar. Plata în cont bancar o poate fac e banca plătitoare
(trasă) sau o altă bancă indicată de beneficiar.
După modul de încasare cecurile cunosc mai multe forme:
a. cecul nebarat se poate plăti în numerar sau în cont fără nici o
96 restricție, potrivit solicitării beneficiarului. Acesta se mai nume ște și
cec alb sau deschis. Pe un cec alb se poate lăsa spațiul pentru
sumă necompletat, uneori indicându -se doar limita sumei până la
care se poate plăti;
b. cecul barat are un semn de demarcare specific: două linii paralele
într-un colț al înscrisului. Cecu rile barate sunt utilizate numai
pentru plata dintr -un cont bancar în altul, neputând fi plătite în
numerar. De altfel, cele două linii paralele sunt semnul distinctiv că
plata se va face numai în cont;
c. cecul certificat este un cec obișnuit în esența sa (b arat sau
nebarat), achitat la prezentare, dar pe care banca la care se află
contul certifică în prealabil existența unui disponibil suficient pentru
efectuarea plății, suma certificată putând sau nu fi blocată. Cel mai
adesea se blochează suma în cont pent ru plată. Certificarea se
face prin mențiunea "văzut", "bun" sau "certificat pentru suma…"
etc.;
d. cecul de călătorie este un cec cu valori fixe (10, 20, 100 etc.
unități monetare) imprimate pe înscris odată cu tipărirea lui. Aceste
cecuri sunt emise de bă nci sau agenții de turism și vândute
clienților lor pentru a înlocui banii lichizi în efectuarea cheltuielilor
de călătorie. De regulă au tipărite pe ele vizibil mențiunea "cec de
călătorie" exprimată în limba în care a fost redactat (traveller
cheques, ch eque de voyage etc.) și au, în general, aspectul unei
bancnote. Beneficiarul unui cec de călătorie, în principiu, este
protejat împotriva furtului prin faptul că atunci când cumpără
cecurile de la bancă sau de la compania de turism trebuie să le
semneze, s emnătură care este confruntată de lucrătorul de la
ghișeul băncii plătitoare, atunci când îl achită, și posesorul cecului
trebuie să dea a doua semnătură, deseori fiind solicitat și
pașaportul pentru identificarea semnăturilor.
Deși cecurile au căpătat o largă utilizare, atât pe plan național,
cât și pe plan internațional, extinderea folosirii lor este împietată de doi
factori: beneficiarul cecului nu are certitudinea că trăgătorul are
constituit provizionul la unitatea bancară unde își are deschis contul;
există riscul pierderii sau furtului, care, direct în cazul cecului la
purtător sau prin fraudă (iscălituri false) în cazul altor cecuri, permite
încasarea lui de o altă persoană.
Prin emiterea cecului trăgătorul nu are posibilitatea de a proba
existența provizionului la bancă, el rămânând însă garantul plății față
de beneficiar. Pe plan internațional se constată creșterea numărului
cecurilor emise fără provizion, în diferite țări fiind adoptate măsuri
severe împotriva unor astfel de emitenți.
5.3.2.3.2. Emiterea și circulația cecului în România
Reglementările privind emiterea și utilizarea cecului în România
sunt:
– Legea nr. 59/1934 asupra cecului;
– Ordonanța Guvernului nr. 11/1993 prin care se modifică Legea nr.
59/1934;
97 – Legea nr. 83/1994 care aprobă și modifică Ordonanța Guvernului
nr. 11/1993;
– Normele cadru nr. 7/1994 emise de BNR privind comerțul cu
cecuri , modificate prin Norma nr. 6/2008, Norma nr. 10/2008 și
Norma nr. 1/2009 ;
– Normele t ehnice nr. 9/1994 privind cecul , modificate prin Norma
tehnică nr. 4/2008 și Norma tehnică nr. 3/2009 ;
– Legea nr. 127/2009 privind aprobarea OUG nr. 38/2009 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 59/1934 asupra cecului.
Circuitul cecului este ur mătorul:
1. În baza unui disponibil constituit la tras, trăgătorul primește de la
banca sa (trasul) un carnet de cecuri.
2. În baza unui contract comercial încheiat între trăgător și beneficiar,
acesta din urmă devine creditor al primului.
3. Trăgătorul emite un cec prin care dă ordin băncii sale să plătească
la prezentare posesorului său suma înscrisă pe cec.
4. Beneficiarul cecului îl remite spre încasare băncii sale.
Schema nr. 5. 6. Circuitul cecului
Potrivit reglementarilor BNR, procesarea electro nică a cecurilor
a început din 10 octombrie 2008 și se desfă șoară conform
Regulamentului BNR nr. 11/2006 privind circuitul instrumentelor de
plată de debit.
5.3.2.4. Ordinul de plată
Ordinul de plată este o dispoziție necondiționată, dată în orice
formă de către emitentul acesteia (ordonatorul) unei instituții de credit
receptoare, în mod direct sau prin intermediul unui sistem de plăți, de
a pune la dispoziția unui beneficiar o anumită sumă de bani la o
anumită dată, în vederea stingerii unei obligații bănești, provenind
dintr-o relație directă existentă între ordonator și beneficiar.
O astfel de dispoziție este considerată ordin de plată dacă:
a. instituția receptoare dispune de fondurile corespunzătoare sumei
de bani prevăzute în ordinul de plată fie pri n debitarea unui cont al
emitentului, fie prin încasarea în numerar a sumei respective de la
emitent ; 2
BENEFICIARUL
TRĂGĂTORUL
(EMITENTUL) 1
3 BANCA
BENEFICIARULUI TRAS
BANCA TRĂGĂTORULUI
4
98 b. nu prevede că plata trebuie să fie făcută la cererea beneficiarului.
Pe "drumul" parcurs de ordinul de plată de la plătitor la
beneficiar se pot interpune mai multe instituții de credit, acestea
efectuând succesiv operațiuni de recepție, autentificare, acceptare și
executare a ordinului de plată. Toată această serie de operațiuni
poartă denumirea de transfer -credit.
Ordinul de plată poate fi emis pe suport clasic (hârtie) sau pe
suport electronic.
Pe plan național, în materie de ordin de plată sunt aplicabile
următoarele reglementări și norme emise de BNR: Circulara nr.
22/21.09.2002, care modifică Regulamentul nr. 8/19.08.1994 privind
ordinul de plată, Norm ele cadru nr. 15/19.08.1994 privind ordinul de
plată pe suport hârtie și Normele tehnice nr. 16/19.08.1994 privind
ordinul de plată pe suport hârtie; Regulamentul nr. 2/23.02.2005
privind ordinul de plată utilizat în operațiuni de transfer -credit, care se
aplică începând din aprilie 2005.
Conform legii, orice ordin de plată trebuie să conțină obligatoriu
următoarele elemente esențiale:
(1) Denumirea de Ordin de plată înscrisă în clar și la vedere.
(2) Ordinul necondiționat de a plăti o anumită sumă de ban i,
exprimat clar și precis.
(3) Suma înscrisă în cifre și în litere, cu specificarea monedei în
care se face plata .
(4) Numele/denumirea și contul plătitorului (codul IBAN al
contului acestuia deschis la instituția inițiatoare).
(5) Numele/denumirea și c ontul beneficiarului (codul IBAN al
contului acestuia deschis la instituția destinatară).
(6) Denumirea instituției inițiatoare.
(7) Denumirea instituției receptoare.
(8) Data emiterii , care trebuie să fie unică, posibilă și certă.
(9) Elementul sau ele mentele care să permită autentificarea
emitentului de către instituția inițiatoare, respectiv semnătura și
ștampila acestuia.
Schema nr. 5. 7. Elementele esențiale ale unui ordin de plată
99 În cazul plăților efectuate în relația cu Trezoreria statului ,
ordinul de plată conține în plus următoarele elemente obligatorii:
– codul de identificare fiscală al plătitorului;
– codul de identificare fiscală al beneficiarului;
– numărul de evidență a plății, alocat de Agenția Națională de
Administrare Fiscală;
– număr ul ordinului de plată dat de plătitor;
– referințe privind conținutul economic al operațiunii;
– data debitării contului plătitorului de către instituția inițiatoare (care
se va completa de către instituția inițiatoare).
Instituția inițiatoare poate conven i cu emitentul mențiuni
suplimentare prevăzute în ordinul de plată în interesul finalizării
transferului -credit, cum ar fi:
Data plății , care reprezintă ziua bancară în care plătitorul dorește
ca fondurile să fie puse la dispoziția beneficiarului de către
instituția destinatară, în cazul în care această dată este prevăzută
de plătitor.
Exprimarea în litere a sumei prevăzute în ordinul de plată.
Referințe privind conținutul economic al operațiunii care a
determinat emiterea ordinului de plată.
Ordinul expre s al plătitorului ca instituția inițiatoare să execute
ordinul de plată printr -un anumit sistem de plăți sau printr -o
anumită instituție intermediară.
Codul de identificare fiscală al plătitorului , în cazul plăților
interbancare.
Participanții la circuit ul ordinului de plată sunt:
– Emitentul – persoana care emite un ordin de plată pe cont propriu;
poate fi plătitorul sau orice instituție emitentă, inclusiv instituția
inițiatoare;
– Plătitorul – prima persoană care emite, în nume și pe cont propriu,
ordinul d e plată în cadrul unui transfer -credit; poate fi un client al
instituției inițiatoare sau instituția inițiatoare;
– Beneficiarul – persoana desemnată prin ordinul de plată de către
plătitor să primească o anumită sumă de bani; poate fi un client al
instituți ei destinatare sau instituția destinatară;
– Instituția inițiatoare – prima instituție care emite un ordin de plată pe
cont propriu în cadrul unui transfer -credit;
– Instituția destinatară – ultima instituție din lanțul transferului -credit,
care recepționează și acceptă un ordin de plată fie în nume
propriu, fie pentru a pune la dispoziția beneficiarului o anumită
sumă de bani, prin creditarea contului beneficiarului sau prin
eliberarea sumei respective în numerar;
– Instituția emitentă – orice instituție, cu e xcepția instituției
destinatare, care emite un ordin de plată, inclusiv instituția
inițiatoare;
– Instituția receptoare – instituția care recepționează un ordin de
plată în vederea executării acestuia, inclusiv instituțiile inițiatoare și
destinatară;
– Instituția intermediară – orice instituție emitentă sau receptoare,
alta decât cea a emitentului sau a beneficiarului, care participă la
100 executarea unui transfer -credit .
În România, prin instituție care participă în cadrul unui transfer –
credit se înțelege oricare dintre următoarele entități: o instituție de
credit, Trezoreria statului, BNR.
Pentru a surprinde mecanismul de derulare a unei plăți prin
ordin de plată este necesară definirea termenilor și operațiunilor
implicate în realizarea transferului -credit, și anume:
– Recepția este procedura prin care o instituție recunoaște că a
primit un ordin de plată în vederea verificării autenticității acestuia
printr -o procedură de securitate, a acceptării și executării ordinului
de plată .
– Procedura de securitate este o procedură stabilită prin convenție
între emitent și instituția receptoare, în scopul: de a determina
dacă un ordin de plată, o modificare sau o revocare a unui ordin de
plată provine de la persoana indicată ca fiind emitent; de a detecta
erorile în trans miterea sau în conținutul ordinului de plată ori a
comunicării de modificare sau revocare a acestuia.
– Acceptarea este procedura prin care o instituție recunoaște ca
valabil un ordin de plată recepționat, în vederea executării,
obligându -se să execute serv iciul de a transfera fondurile
corespunzătoare sumei prevăzute în ordinul de plată, la termenele
și în condițiile dispuse de emitent prin ordinul de plată respectiv .
– Executarea este procedura de emitere a unui ordin de plată de
către o instituție emitentă cu scopul de a pune în aplicare un ordin
de plată acceptat anterior sau, în cazul instituției destinatare,
punerea la dispoziția beneficiarului a sumei indicate în ordinul de
plată .
– Perioada de executare este perioada de o zi sau două zile
bancare consecut ive în care un ordin de plată poate fi executat,
care începe cu ziua bancară în care ordinul de plată a fost
acceptat.
– Ziua bancară este acea parte a unei zile lucrătoare pe parcursul
căreia o instituție recepționează, acceptă sau refuză executarea
ordinel or de plată, a modificărilor și revocărilor acestora .
– Procesarea directă reprezintă o procesare automată a ordinelor
de plată de către instituții, inclusiv în ceea ce privește acceptarea
și executarea acestora.
– Revocarea este anularea unui ordin de plată dat de un emitent
unei instituții receptoare, la solicitarea emitentului, până cel mai
târziu în momentul acceptării acestuia de către instituția
receptoare.
101 Schema nr. 5. 8. Circuitul ordinului de plată
Circuitul ordinului de plată este următorul:
1. Între Firma A (plătitor) și Firma B (beneficiar) se încheie un
contract comercial, pe baza căruia Firma B livrează marfa sau
prestează serviciile, devenind beneficiarul contravalorii acestora.
2. Firma A (în calitate de plătitor) emite un or din de plată în favoarea
firmei B (în calitate de beneficiar) pe care îl remite băncii sale,
Banca X (instituție inițiatoare).
3. Banca X, din ordinul clientului său Firma A, debitează contul
acestuia cu suma reprezentând valoarea ordinului de plată.
4. Banca X remite mesajul de plată către Centrala sa.
5. Centrala Băncii X transferă fișierul conținând informația de plată
către Casa automată de compensații, unde au loc validarea și
compensarea.
6. Casa automată de compensații transferă fișierul către Centrala
Băncii Y, confirmând decontarea finală printr -un raport decontare.
7. Centrala Băncii Y transferă fondurile Băncii Y.
8. Banca Y (a beneficiarului) creditează contul Firmei B cu suma
reprezentând contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor
prestate.
9. Stingerea ob ligațiilor plătitorului.
5.3.2.5. Compensarea și decontarea plăților interbancare
5.3.2.5.1. Concept, tipologie
Din punct de vedere al sistemului de operare, compensările
pot fi: bilaterale, multilaterale.
Compensările bilaterale presupun relații rec iproce între
perechi de bănci și se fac atunci când există un volum apreciabil de
operațiuni între cele două bănci și cu caracter de permanență. Agentul ORDONATOR (PLĂTITOR)
FIRMA A
BENEFICIAR
FIRMA B
9 1 INSTITUȚIE INIȚIATOARE
(BANCA X) INSTITUȚIE DESTINATARĂ
(BANCA Y) CENTRALĂ
BANCA X CASA AUTOMATĂ DE
COMPENSAȚII
2 3 8 4 5
4
6 CENTRALĂ
BANCA Y 6
7
102 de compensare stabilește soldurile debitoare și creditoare și le
comunică agentului de decontare care e fectuează transferurile de
fonduri în conturile deschise de cele două bănci la acesta. Fiecare
bancă are însă relații cu mai multe bănci și atunci va avea atâtea
compensări bilaterale câte bănci corespondente are. Pe plan intern,
compensarea bilaterală se practică pe scară largă în relațiile zilnice
dintre banca centrală și trezoreria statului.
Compensările multilaterale sunt cele mai numeroase și
practic antrenează întreg sistemul bancar. Avantajul cel mai mare
constă în economia de fonduri de transfer, p lătitorii nemaifiind obligați
să dețină moneda de plată în volumul necesar în vederea descărcării
de obligație. Compensările multilaterale aduc și o reducere a canalelor
de comunicații interbancare, a transferurilor de fonduri și a valorii de
transfer.
Decontările se pot face pe bază brută sau pe bază netă.
Decontarea pe bază brută este plata individuală a unei
instrucțiuni sau a unui pachet de instrucțiuni. Orice instrucțiune de
decontare individuală este un transfer de credit care presupune
mișcarea efe ctivă a fondurilor. Decontarea pe bază brută a fost
considerată multă vreme ca o formă greoaie, depășită, care amplifică
volumul transferurilor. În prezent, progresele înregistrate pe linia
automatizării, care au oferit soluții alternative de economie de f onduri
și de timp au repus în discuție eficiența decontării pe bază brută.
Decontarea pe bază netă se folosește atât pentru
compensările bilaterale cât și pentru cele multilaterale. Compensarea
cu decontare pe bază netă presupune compararea sumelor debitoa re
și creditoare între bănci și stabilirea soldului final debitor sau creditor,
prin intermediul casei de compensații.
5.3.2.5.2. Compensarea și decontarea interbancară în
România
5.3.2.5.2.1. Reforma sistemului de plăți din România
După anul 1990, re forma sistemului românesc de plăți a fost
concepută în două mari etape:
prima etapă s-a finalizat în anul 1995, odată cu punerea în
funcțiune a sistemului pe suport hârtie; BNR a elaborat o serie de
reglementări, și -a creat o infrastructură tehnică și rețe le proprii,
având totodată în vedere toate modalitățile de transfer interbancar
al fondurilor particularizate pe instrumente de plată.
cea de -a doua etapă a urmărit trecerea într -o fază superioară,
caracterizată prin dematerializarea instrumentelor de pla tă. În
acest sens, în ultima parte a anului 2000 a fost demarat un amplu
proiect având ca obiectiv implementarea unui sistem electronic
de plăți .
Etapa a doua de dezvoltare și modernizare a sistemului
românesc de plăți a debutat, practic, în anul 1999, cu decizia Băncii
Naționale a României de externalizare a activității de plăți. Astfel, la
inițiativa băncii centrale, toate băncile comerciale care operează pe
103 teritoriul României au fost invitate să participe la înființarea unei
societăți comerciale care să preia această activitate. În urma acestui
demers, în iunie 2000 Banca Națională a României (cu o cotă de
capital de 33%) și un număr de 27 de bănci comerciale (cumulând
67% din capital) au fondat Societatea Națională de Transfer de
Fonduri și Decontare – TransFonD S.A.
În mai 2001, societatea a devenit operațională, preluând o
parte importantă din serviciile de plăți prestate anterior numai de BNR,
precum și un număr de 760 de angajați în București și în cele 41 de
unități teritoriale din fostul Oficiu Cen tral de Plăți și Decontări Bancare.
Începând cu această dată, toate plățile interbancare au fost efectuate
de către TransFonD S.A., (banca centrală efectuând decontarea finală
a acestor operațiuni), în timp ce operațiunile Trezoreriei statului se
realizau de către BNR.
Trecerea la un stadiu nou de dezvoltare a activității de plăți,
care să asigure o scurtare a duratei decontărilor, să simplifice
circuitele interbancare și să diminueze costurile de operare, s -a
realizat prin implementarea sistemului electron ic de plăți.
Sistemul electronic de plăți are trei componente , și anume:
1. sistemul cu decontare pe bază brută în timp real, denumit
ReGIS;
2. sistemul casei de compensare automată, denumit SENT;
3. sistemul de înregistrare și decontare a operațiunilor cu tit luri
de stat, denumit SaFIR.
De asemenea, date fiind cerințele și standardele în domeniu, în
special după evenimentele din SUA de la 11 septembrie 2001, cu
privire la asigurarea continuității activității în caz de avarie, pe lângă
infrastructura aferentă sistemelor menționate, a fost implementat și un
sistem de back -up și de recuperare în caz de dezastru.
Banca Națională a României este proprietarul și administratorul
sistemului ReGIS și sistemului SaFIR, în timp ce sistemul SENT este
administrat de TransFonD S.A. Prin prisma rolului de administrator al
sistemelor ReGIS și SaFIR, BNR are controlul efectiv asupra
sistemelor, stabilește regulile de sistem și procedurile necesare
asigurării funcționării acestora, monitorizează și supraveghează
participanții la aceste sisteme. Operarea tehnică a sistemului a fost
externalizată de către BNR către TransFonD S.A. , care este
responsabil în principal de asigurarea funcționării tehnice fără
perturbări a sistemelor și de întreținerea acestora.
1. Sistemul cu deconta re pe bază brută în timp real (ReGIS
în România, RTGS – Real-Time Gross Settlement System pe plan
internațional) operaționalizat la data de 8 aprilie 2005, asigură
decontarea în timp real a instrucțiunilor de plată de mare valoare
(peste 50 .000 lei) sau ur gente, inițiate de bănci și alte instituții de
credit, precum și decontarea instrucțiunilor aferente pozițiilor nete
calculate de casele de compensare și a celor privind tranzacțiile cu
titluri de stat. Decontarea instrucțiunilor de plată inițiate prin ace st
sistem are loc în mod continuu, tranzacție cu tranzacție. Prin sistemul
plăților de mare valoare sunt procesate minimum 30.000 de operațiuni
pe zi (față de 2.000 -3.000 în sistemul pe suport hârtie). Aceasta
104 componentă a sistemului de plăți permite conec tarea României la
sistemul de plăți de mare valoare transfrontaliere – TARGET 2.
Pentru transmiterea instrucțiunilor de plată în cazul plăților de
mare valoare se folosește rețeaua SWIFT. Sistemul furnizează
totodată participanților informații on -line desp re operațiunile proprii
(coada de așteptare, instrucțiuni de decontare returnate etc.). Având
în vedere modul de procesare a instrucțiunilor, sistemul ReGIS este
un sistem cu risc zero. O instrucțiune de plată, o dată înregistrată în
conturile de decontare din sistemul ReGIS, este finală. În ReGIS se
asigură, de asemenea, și decontarea finală a sistemelor cu decontare
amânată (case de compensații), ca și decontarea contravalorii
tranzacțiilor cu titluri de stat.
2. Sistemul casei de compensare automată (SENT în
România, ACH – Automate Clearing House pe plan internațional ),
operaționalizat la data de 13 mai 2005, este un sistem electronic de
compensare care oferă posibilitatea schimbului de instrucțiuni de plată
de mică valoare (sub 50 .000 lei) între insti tuțiile de credit și Trezoreria
statului, calculând pozițiile nete multilaterale pe care le transmite
sistemului ReGIS în vederea decontării finale a acestora. Pentru
plățile de mică valoare se proces ează cel puțin 500.000 de tranzacții
pe ciclu de compen sare (față de 150.000 în sistemul pe suport hârtie ).
Pentru un management mai bun al lichidității participanților sunt
prevăzute desfășurarea a trei cicluri de compensare pe zi și
decontarea finală a pozițiilor nete conform unui orar prestabilit. Pentru
garantarea decontării pozițiilor nete debitoare și respectarea
principiilor fundamentale internaționale în materie, a fost creat un
mecanism de garantare unilaterală a plăților proprii (plafoane de
garantare). Datorită acestei scheme de garantare și Casa aut omată
de compensații este practic un sistem cu risc zero. Transmiterea
mesajelor se face folosind o rețea proprie, respectându -se însă
standardele și formatele mesajelor SWIFT. Instrucțiunile de plată sunt
transmise în fișiere, verificarea încadrării în pl afonul de garantare
unilaterală, validarea, autentificarea, acceptarea sau respingerea
instrucțiunilor de plată făcându -se la nivel de fișier.
3. Sistemul de înregistrare și decontare a operațiunilor cu
titluri de stat (SaFIR în România, GSRS – Government Securities
Registry and Settlement Systemp pe plan internațional) ,
operaționalizat în luna august 2005, ține evidența emisiunilor de titluri
aflate în circulație (funcție de registru), asigură decontarea
operațiunilor cu titluri de stat cu respectarea pri ncipiului "livrare contra
plată" și realizează funcțiuni complementare, cum ar fi evaluarea
zilnică a emisiunilor, calculul automat al comisioanelor etc.
Astfel, sistemul înregistrează și procesează preluarea și
decontarea operațiunilor de pe piața primară , operațiunile de vânzare –
cumpărare, operațiunile repo și reverse repo, plățile de dobânzi/cupon
la emisiunile în circulație, rambursările de emisiuni la scadență etc.
Sistemul păstrează, în același timp, evidența regimului juridic al
titlurilor de stat af late în circulație. Decontarea operațiunilor cu titluri
se face în sistemul ReGIS.
105
5.3.2.5.2.2 . Compensarea electronică
Tehnologiile moderne au permis trecerea de la com pensarea
bazată pe două niveluri la compensarea automată pe un singur nivel
prin circuite electronice directe ale băncilor cu casa de compensații,
ceea ce crește foarte mult operativitatea și simplifică procedurile. În
același timp se creează posibilitatea realizării mai multor compensări
pe zi, urgentând decontările în avantajul ambilor parteneri.
Compensarea automată presupune funcționarea unui sistem de
plăți în timp real pentru a se putea efectua decontarea între băncile
participante.
Casa automată de compensații (SENT în România) este un
sistem electronic de compensare în care fișiere de volum mare
reprezentând instrucțiuni de plată de valori mici (sub 50 .000 lei), atât
transfer credit cât și debit direct, sunt schimbate între bănci și alte
instituții de credit după ce pozițiile nete care vor rezulta din aceste
fișiere au fost decontate prin sistemul plăților în timp real.
Sistemul Casei automate de compensații își propune în primul
rând să simplifice substanțial sistemul de compensare și decontare
prin transmiterea automată a instrumentelor de plată, să reducă la
minimum timpul de decontare și să crească viteza de rotație a banilor,
contribuind astfel la realizarea unei calități superioare a serviciilor de
plăți.
Casa automată de compensații este forma tă din două sisteme:
– unul central de compensare care calculează pozițiile nete ale
participanților în timpul ședințelor de compensare și apoi
decontează pozițiile nete prin sistemul de plăți electronice;
– al doilea este cel al participanților care rulează l a sediile acestora.
În România, instituția abilitată să administreze acest sistem
este TransFonD care dispune de o rețea electronică ce asigură
legătura cu toți participanții: banca centrală, băncile comerciale,
trezoreria statului, casele centrale ale co operativelor de credit.
106 Fiecare participant se conectează la sistem printr -un punct unic
de acces, respectiv unitatea centrală a participantului. Spre deosebire
de compensarea instrumentelor de plată pe suport hârtie care avea
loc mai întâi la sucursalele teritoriale ale TransFonD și apoi la
centrală, compensarea automată se realizează numai la nivel central,
mesajele de plată circulând de la unitatea bancară plătitoare la
centrala băncii plătitoare care le introduce în compensare, fiind apoi
preluate de ce ntrala băncii beneficiare care le retransmite unității
bancare beneficiare.
Sistemul procesează atât transferuri credit și debitări directe
interbancare de valoare mică cât și instrumente de debit de tipul
cecuri, cambii, bilete la ordin, asigurând:
schim bul de instrucțiuni de plată între participanți, desfășurat în
mod continuu pe parcursul sesiunii de compensare;
compensarea multilaterală a instrucțiunilor de plată ale
participanților, desfășurată în mod continuu pe parcursul
sesiunii de compensare;
inițierea automată a decontării finale în sistemul ReGIS a
pozițiilor nete la sfârșitul fiecărei sesiuni de compensare;
gestionarea automată a garanțiilor pentru decontare (prin
intermediul interfețelor automate cu sistemele ReGIS și SaFIR).
Până în anul 20 05 prin TransFonD s -a efectuat compensarea
multilaterală a plăților de mică valoare (sub 50.000 lei) bazate pe
instrumente de plată pe suport hârtie (ordinul de plată, cecul, cambia
și biletul la ordin). Începând din 13 mai 2005, pentru ordinul de plată
se realizează o compensare electronică iar din 10 octombrie 2008 a
intrat în funcțiune și sistemul central pentru automatizarea decontării
instrumentelor de debit.
Procesarea electronică a cambiilor, biletelor la ordin și
cecurilor se desfășoară conform Reg ulamentului BNR nr. 11/2006
privind circuitul instrumentelor de plată de debit. Circuitul maximal este
următorul:
clientul beneficiar remite spre încasare instrumentul de plată de
debit instituției de credit la care are deschis contul – termen (T -6);
instituțiile de credit ale beneficiarilor, participante la sistem,
colectează la nivel central, prin rețeaua internă, instrumentele de
debit recepționate în vederea realizării schimbului fizic cu instituțiile
de credit ale plătitorilor – termen (T -6) – (T-4);
instituțiile de credit ale beneficiarilor și instituțiile de credit ale
plătitorilor realizează schimbul fizic centralizat al instrumentelor de
plată de debit în locul și conform orarului și procedurilor stabilite de
administrator prin regulile de sistem – termen (T -3);
instituția de credit a beneficiarului, participantă la sistem, transmite
prin punctul de acces în sistem fișierele cu instrucțiunile de plată
aferente instrumentelor de plată de debit, defalcate pe tipuri de
instrumente și instituții de c redit ale plătitorilor, în conformitate cu
regulile sistemului – termen (T -3);
sistemul asigură compensarea instrumentelor de plată de debit
conform regulilor de sistem, stabilește poziția netă
debitoare/creditoare a fiecărui participant și inițiază decon tarea în
107 sistemul ReGIS a instrucțiunii de plată pentru decontarea pozițiilor
nete – termen T.
5.3.2.6. Prevenirea riscurilor și sancționarea titularilor de
conturi aflați în interdicție bancară
Începând din anul 1996, Banca Naționala a României a
introdus în practica de plăți și decontări din România așa -numita "listă
neagră" a titularilor de cont rău platnici introduși în această bază de
date din necunoașterea legilor și reglementarilor BNR în vigoare, fie
cu bună știință, cu intenția vădită de a înșel a partenerul de afaceri și
sistemul bancar în general.
Fișierele naționale de incidente de plăți (Fișierul Național de
Cecuri, Fișierul Național de Cambii și Fișierul Național de Bilete la
Ordin) alături de Fișierul Național al Persoanelor cu Risc ,
organi zate în cadrul băncii centrale, gestionează informația transmisă
din tot sistemul bancar referitoare la incidentele de plăți produse în
legătură cu refuzul total sau parțial la plată al cecurilor și titlurilor de
credit. Această bază de date are rolul de a preveni producerea de noi
incidente de plăți și totodată de a sancționa acei titulari de cont înscriși
în aceste fișiere.
Centrala Incidentelor de Plăți (CIP) colectează de la
persoanele declarante (centralele băncilor, unitățile teritoriale ale
băncilor, Birourile Incidente de Plăți din cadrul sucursalelor Băncii
Naționale a României și Direcția Urmăririi Riscurilor Bancare)
informațiile privind incidentele de plăți referitoare la refuzurile totale
sau parțiale la plată a instrumentelor de plată și declar ațiile de
pierdere, furt‚ distrugere sau anulare a cecurilor, cambiilor sau biletelor
la ordin.
Conform Regulamentului nr. 1/2012 privind organizarea și
funcționarea la BNR a Centralei Incidentelor de Plăți, incidentul de
plată reprezintă neîndeplinirea în tocmai și la timp a obligațiilor
participanților, înaintea sau în timpul procesului de decontare a
instrumentului de plată , obligații rezultate prin efectul legii și/sau a
contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire este adusă la
cunoștința C IP de către persoanele declarante , pentru apărarea
interesului public.
Incidentul de plată major este incidentul de plată determinat
de înregistrarea uneia din următoarele situații:
în cazul cecului:
1. cecul a fost emis fără autorizarea trasului;
2. cecul a fo st refuzat din lipsă totală de disponibil, în cazul
prezentării la plată înainte de expirarea termenului de
prezentare;
3. cecul a fost refuzat la plată din lipsă parțială de disponibil, în
cazul prezentării la plată înainte de expirarea termenului de
prezent are;
4. cecul a fost emis cu dată falsă sau îi lipsește o mențiune
obligatorie;
5. cecul circular sau cecul de călătorie a fost emis “la purtător”;
108 6. cecul a fost emis de către un trăgător aflat în interdicție
bancară;
în cazul cambiei și biletului la ordin:
1. cambi a a fost scontată fără existența în total/în parte a creanței
cedate în momentul cesiunii acesteia;
2. biletul la ordin/cambia cu scadență la vedere, a fost refuzat(ă)
din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării la plată în
termen;
3. biletul la ordin/c ambia cu scadență la vedere, a fost refuzat(ă)
din lipsă parțială de disponibil, în cazul prezentării la plată în
termen;
4. biletul la ordin/cambia cu scadență la un anume timp de la
vedere, la un anume timp de la data emiterii sau la o dată fixă,
a fost ref uzat(ă) din lipsă totală de disponibil, în cazul
prezentării la plată la termen;
5. biletul la ordin/cambia cu scadență la un anume timp de la
vedere, la un anume timp de la data emiterii sau la o dată fixă,
a fost refuzat(ă) din lipsă parțială de disponibil, în cazul
prezentării la plată la termen;
Interdicția bancară este regimul impus de către bancă unui
titular de cont prin care se interzice acestuia emiterea de cecuri pe o
perioadă de 1 an, conform unor angajamente reciproce aplicabile plății
cu cecuri, c a urmare a unor incidente de plăți majore produse cu
cecuri.
Transmiterea de informații de către persoanele declarante la
Centrala Incidentelor de Plăți se face în momentul în care acestea le –
au constatat (în cazul refuzurilor totale sau parțiale la plată ) sau în
momentul în care li se semnalează de anumite persoane fizice sau
juridice (în cazul declarațiilor de pierdere, furt, distrugere sau anulare
a instrumentelor).
Fișierul Național al Persoanelor cu Risc este o bază de date
permanentă. Toate informaț iile privind incidentele de plăți majore
înregistrate pe numele unei persoane fizice sau juridice nu pot fi
șterse din această bază de date, decât în cazul când se anulează,
dintr-un motiv bine întemeiat, de către aceeași persoană declarantă
care le -a tran smis anterior la Centrala Incidentelor de Plăți.
Centrala Incidentelor de Plăți nu are calitatea de a aprecia
veridicitatea informațiilor privind incidentele de plăți pe care nu le
poate nici anula nici modifica. Radierea incidentelor de plăți din baza
de date a CIP și anularea interdicției bancare nu poate interveni decât
la solicitarea persoanelor declarante, atunci când refuzul la plată a
instrumentelor de plată rezultă dintr -o eroare sau o omisiune a
persoanei declarante.
Difuzarea informației din baza de date a Centralei Incidentelor
de Plăți se poate face fie din inițiativa acesteia, fie la cererea
utilizatorilor (persoane declarante, autorități publice, persoane fizice
sau juridice).
Consultarea bazei de date se poate face on -line de către:
– sucursalel e teritoriale ale Băncii Naționale a României, în nume
propriu, la solicitarea unităților bancare din județul respectiv sau a
109 autorităților publice locale;
– centralele băncilor, în nume propriu, la solicitarea persoanelor
fizice sau juridice care au sau nu cont deschis la acestea sau a
propriilor unități bancare teritoriale.
Consultarea bazei de date se poate face de către un
comerciant, de exemplu, înainte de a primi un cec de la clientul său în
schimbul mărfurilor vândute. În acest caz, comerciantul poate afla
dacă seria și numărul cecului pe care ar urma să -l primească face
parte dintr -un set de instrumente de plată avizate de Banca Națională
a României sau dacă nu cumva respectivul cec a fost declarat anterior
la CIP pierdut, furat, distrus sau retras din circulație.
Ofițerii poliției sau procurorii care cercetează activitatea unei
firme sau a unei persoane fizice, pot consulta baza de date a CIP
solicitând, de exemplu, toate incidentele de plăți înscrise în Fișierul
Național al Persoanelor cu Risc, pe num ele acestora, într -un interval
de timp determinat.
Instituții similare Centralei Incidentelor de Plăți din străinătate
pot interoga baza de date a Băncii Naționale a României privind
incidentele de plăți produse de persoane fizice sau juridice străine pe
teritoriul României. Prin reciprocitate, CIP poate interoga și primi date
privind incidentele de plăți produse de persoane fizice sau juridice
române pe teritoriul statelor respective.
În momentul în care o bancă refuză plata unui cec ca urmare a
producerii unui incident de plată major are obligația înscrierii acestei
informații în baza de date a CIP. La primirea unor astfel de informații,
din proprie inițiativă, CIP alertează întregul sistem bancar, prin
intermediul centralelor băncilor, în scopul protejări i acestuia și a
creșterii încrederii persoanelor fizice și juridice în utilizarea
instrumentelor de plată fără numerar.
Centrala băncii sau unitatea bancară teritorială unde respectiva
persoană fizică sau juridică mai are un cont deschis are obligația
recuperării, dacă este cazul, a formularelor de cec eliberate anterior,
iar în cazul în care nu recuperează toate formularele de cec eliberate
trebuie să le anuleze și să transmită această informație la Centrala
Incidentelor de Plăți, într -un interval de maxim zece zile bancare de la
data emiterii declarației CIP privind interdicția bancară.
5.3.3. Tehnica plăților prin instrumente de plată cu acces la
distanță
Apariția banilor electronici a reprezentat un pas decisiv în
perfecționarea sistemelor de plăți c are a adus importante avantaje
clienților bancari prin facilitățile create de transmitere rapidă a
fondurilor și reducere substanțială a costurilor tranzacțiilor, precum și
autorităților monetare prin posibilitățile de reglare și supraveghere a
sistemului bancar.
Plățile electronice sunt definite ca o formă electronică,
complet informatizată și automatizată, de organizare a relațiilor de
110 plăți între participanții la o tranzacție, pe baza unui set de reguli și
proceduri .
Regulamentul BNR nr. 6/2006 privind emiterea și utilizarea
instrumentelor de plată electronică și relațiile dintre participanții la
tranzacțiile cu aceste instrumente consideră că o plată electronică
reprezintă orice operațiune de plată inițiată prin intermediul
instrumentelor de plată elec tronică prin care se pot retrage sume în
numerar, efectua plăți pentru achiziționarea de bunuri sau servicii,
plata obligațiilor către autoritățile administrației publice și transferuri de
fonduri între conturi.
Dezvoltarea tehnologiei informației și con vergența piețelor IT&C
și financiar -bancară au creat un cadru favorabil dezvoltării pieței
serviciilor din categoria bancă la distanță , care permite co ntactul
clienților cu banca de la distanță, respectiv sediul firmei sau domiciliul
clientului.
Ordinul MCTI nr. 218/2004 stabilește procedura de avizare a
instrumentelor de plată cu acces la distanță, de tipul aplicațiilor
Internet -banking, home -banking sau mobile banking. Păstrarea
secretului bancar și autentificarea părților care participă la tranzacții
reprezintă cerințe minime pentru avizarea băncilor din România care
emit instrumente de plată cu acces la distanță.
Instrumentele de plată cu acces la distanță sunt soluții
informatice care permit deținătorului să aibă acces la distanță, prin
intermediul unui mediu de comunicație, a unei aplicații informatice și a
unei metode de autentificare, la fondurile aflate în contul său, având
astfel posibilitatea să efectueze plăți către un beneficiar sau alt gen de
operațiuni, cum ar fi transferul de fonduri, schi mb valutar, constituirea
de depozite, obținerea de informații privind situația conturilor și a
operațiunilor efectuate.
Noile canale de plăți la distanță care au câștigat poziții
importante pe piață sunt: în sectorul populației – videotex, mobile
banking, internet banking; în sectorul companiilor – multicash și cash
management.
a. Videotex este un canal de telecomunicații care are la bază
videografia, adică transmiterea imaginilor video prin telefon. Sistemul
Videotex permite vizualizarea imaginilor privi nd situația conturilor, a
instrucțiunilor de plată care se transmit, a produselor și serviciilor
bancare, precum și a informațiilor de consultanță bancară.
b. Serviciul bancar prin intermediul telefoniei fixe este un
canal de distribuție bancar care oferă utilizatorilor posibilitatea
accesării de la distanță a conturilor deschise la bănci, prin intermediul
rețelei de telefonie fixă. În România, accesul la acest serviciu se
realizează prin apelarea unui număr de telefon TelVerde (gratuit) sau
a unui număr cu tarif normal în rețeaua RomTeleCom.
Serviciul oferă posibilitatea consultării soldului conturilor
clientului, accesul la informații generale despre produsele băncii,
cursul valutar, dobânzi și comisioane, precum și posibilitatea efectuării
de transferuri între conturile proprii, deschise în aceeași valută sau în
valute diferite sau a efectuării de plăți către diferiți facturieri, din
conturile deschise în lei, conturi curente sau de card.
111 Principalele avantaje oferite clienților sunt:
– independența geografi că și temporală în derularea operațiunilor
bancare: printr -un simplu apel telefonic, clientul poate să își
consulte soldul contului de card și să efectueze un transfer în
numai câteva minute;
– scutirea timpului necesar deplasării la ghișeele băncii și a
eventualelor inconveniente;
– satisfacerea nevoii de realizare a acestor tipuri de transferuri în
afara programului de lucru cu publicul al băncii, în general pentru
acest tip de serviciu programul de funcționare este mai extins
decât cel la ghișee.
c. Serviciu l bancar prin intermediul telefoniei mobile :
mobile banking. Băncile profită de faptul că telefonul mobil devine tot
mai funcțional, transformându -l în ghișeu bancar pentru o serie de
operațiuni bancare. Astfel, prin intermediul unui SMS, clienții băncilor
își pot afla situația conturilor sau a creditelor, pot face transferuri de
bani între conturi curente sau de card, își pot plăti facturile de telefon.
Accesul la funcții tranzacționale este restrâns iar tehnologia utilizată
are la bază transmiterea de mes aje preformatate la un număr de
telefon prestabilit sau tehnologia WAP.
În general, funcționalitățile propuse de către un serviciu de
mobile banking sunt:
– consultare de informații de ordin general cu privire la produsele și
serviciile băncii;
– consultare de informații cu privire la situația conturilor – soldul
conturilor de card, disponibilul și limita de credit;
– realizare de transferuri interbancare între conturile de card,
deschise în lei sau în valută;
– realizare de plăți interbancare către facturierii c u care banca a
încheiat convenții din conturile de card în lei;
– reîncărcare cartelă PrePay a unei terțe persoane, 24 de ore din 24,
7 zile din 7 din conturile de card în lei.
Principalele avantaje de care beneficiază clienții băncilor care
au aderat la un astfel de serviciu de bancă la distanță sunt
următoarele:
1. Clientul se află într -o permanentă legătură cu banca de oriunde
s-ar afla, se derulează operațiunile cotidiene și se recepționează
informații utile din orice locație aflată pe teritoriul României s au din
străinătate. De asemenea se scutește timpul necesar deplasării la
unitățile băncii.
2. Clientul nu mai depinde de orarul de funcționare al băncii, 24
de ore din 24, 7 zile din 7, beneficiază de posibilitatea de a transmite
informații băncii sau de a ob ține informații utile desfășurării activităților
curente prin intermediul telefonului mobil.
3. Serviciul îi asigură clientului o deplină securitate a operațiunilor
efectuate. Accesul la meniul mobile banking și autorizarea
operațiunilor bancare se realizează printr -un sistem de coduri care
protejează clientul împotriva oricărei utilizări frauduloase a serviciului.
4. De obicei, serviciul de mobile banking este ușor de utilizat.
Accesul la funcționalitățile serviciului este la îndemâna oricui fiind
112 facilitat de existența unui meniu simplu care conduce clientul direct
către operațiunea dorită.
d. Internet banking constă în furnizarea de servicii bancare
prin mijloace electronice de tip Internet. Băncile pot oferi servicii de
acest tip dacă: își creează un site propriu, oferind clienților pe lângă
canalele tradiționale și Internetul bancar; se înființează o bancă
virtuală, fără sucursale, în care calculatorul server este ținut într -un
birou care servește și ca sediu al băncii.
Ca urmare a gamei diferite de oper ațiuni prin Internet și a
riscului pe care îl incumbă, se pot stabili trei tipuri de Internet bancar:
– informațional – primul nivel prin care băncile prezintă oferta de
produse și servicii stocată pe un server, riscul operațional fiind
destul de scăzut înt rucât sistemul de informare este separat de
sistemul informatic al băncii;
– comunicativ – operațiunile se referă la poșta electronică,
informații despre cont, formulare pentru obținerea de împrumuturi,
schimbarea numelui sau a adresei clientului; riscul est e mai mare
deoarece serverul poate avea o conexiune cu rețeaua internă a
băncii;
– tranzacțional – presupune efectuarea de operațiuni bancare
specifice tranzacțiilor care au loc și care prin legătura cu sistemul
informatic al băncii au un risc apreciabil.
În prezent, majoritatea instituțiilor financiare din România
folosesc Internetul doar ca mediu de informare. Există și posibilitatea
de a cere informații suplimentare, utilizând poșta electronică (email –
ul). Sistemele electronice de plăți sunt folosite în s pecial pentru
comerțul pe Internet. Tranzacțiile financiare sunt într -o fază incipientă
de dezvoltare pe Internet.
e. MultiCash face parte din categoria produselor informatice
pentru realizarea de operațiuni bancare electronice prin utilizarea unui
calcul ator personal conectat la rețeaua telefonică prin intermediul unei
conexiuni modem. Produsul MultiCash se adresează mai mult
persoanelor juridice și asigură efectuarea de plăți
interne/internaționale, obținerea unor informații de cont și optimizarea
admini strării resurselor băncii.
Funcția modulului de bază este de cash management, adică de
administrare generală a programului, vizualizarea și tipărirea
informațiilor primite de la bancă (conturi, extrase de cont, solduri și
tranzacții), precum și stocarea a cestora în baza de date a clientului,
ceea ce permite consultarea datelor în orice moment fără a mai fi
necesară o conexiune on -line cu banca.
Funcțiile modulelor de plăți interne și internaționale sunt de a
crea ordinele de plată pe baza informațiilor di n bazele de date ale
clientului (bănci, conturi, ordonatori de plăți, beneficiari). Ordinele de
plată create și aprobate se stochează într -un fișier de plăți la client
care apoi se transmit la bancă prin rețeaua SWIFT. Pentru transmitere
se folosește o alt ă parolă de comunicații care este diferită de cea
individuală de utilizator.
Funcția modulului bancar este de autentificare și validare a
instrucțiunilor de plată, precum și de retransmitere a acestora la banca
113 beneficiarului. Fișierele primite de la clie nți de regrupează pe bănci
externe, se adaugă informațiile privind modul de suportare al
comisioanelor și se verifică dacă toate informațiile obligatorii sunt
complete și corecte. Fișierele pregătite rămân în așteptare până la
primirea aprobării după care se transmit, într -o formă codificată, prin
rețeaua SWIFT.
5.3.4. Viramentul – procedeu tehnic bancar și instrument
de plată
Viramentul este un procedeu bancar special de plată fără
numerar, efectuat prin transferul unei sume de bani în monedă
național ă sau în valută, din contul celui care dispune plata
(ordonatorul) în contul beneficiarului care încasează, acest lucru
însemnând debitarea contului primului și creditarea contului celuilalt.
În România, utilizarea viramentului ca procedeu de plată este
reglementată de Regulamentul BNR nr. 4/1996 privind plata prin ordin
de plată la cererea directă a beneficiarului prin debitarea cu
consimțământ a contului plătitorului (direct debit) și Normele -cadru nr.
9/1996 privind executarea ordinelor de plată progra mată (standing
order).
În practica bancară, ordonatorul este în situația de cumpărător,
debitor, importator, beneficiar al unei prestații de servicii etc. iar
beneficiarul poate fi vânzătorul, creditorul, exportatorul, prestatorul de
servicii etc. Pe lâ ngă cele două părți, în această relație mai sunt
implicate și banca ordonatorului , care este bancă plătitoare și banca
beneficiarului , care este bancă destinatară.
Viramentul presupune, în primul rând, existența unui cont la
bancă din partea persoanei fizice sau juridice, iar în al doilea rând,
existența unor disponibilități în acest cont, disponibilități create prin
depuneri anterioare, încasări, credite acordate de bancă etc.
Viramentul se poate realiza fie la nivelul aceleiași societăți
bancare (i ntrabancar), fie între două societăți bancare diferite
(interbancar).
Atunci când viramentul se efectuează între două conturi ale
aceleiași bănci, se produce doar o schimbare de titular și nu o mișcare
de fonduri la nivelul băncii. Pentru plătitor , simpli tatea plății este
evidentă față de situația în care ar trebui să opereze mai întâi o
retragere a sumei din contul său și apoi să efectueze o depunere în
contul creditorului . Pentru bancă , acest mijloc de plată este de
asemenea preferabil în comparație cu p lata prin monedă efectivă sau
prin cec.
Comparația între cec și virament pune în evidență
omogenitatea mai accentuată a acestuia din urmă. Un cec poate fi
încasat la ghișeul băncii, realizându -se astfel o operațiune cu monedă
efectivă sau poate fi utili zat pentru efectuarea unei creditări a contului
prin cecul de virament, operându -se numai cu monedă scripturală.
Viramentul este un procedeu de tehnică bancară rezervat circulației
114 monedei scripturale, cu excluderea oricărei mișcări de monedă
efectivă. De aceea a și fost calificat ca o remitere de monedă
scripturală. Tot din aceste considerente, reglementările legale tind să
oblige agenții economici să utilizeze acest mijloc de plată dacă sumele
depășesc un anumit plafon, iar băncile percep comisioane
avant ajoase pentru utilizarea de către clienți a acestui serviciu
comparativ cu altele. Pe de altă parte, viramentul se pretează mai
ușor prelucrării pe calculator, diminuând costul și economisind timpul
serviciilor bancare.
Viramentul se bazează pe un mecani sm propriu, al cărui
specific constă în aceea că este o operațiune prin care se pot realiza
acte juridice diferite:
– stingerea unei obligații prin plată;
– acordarea unui împrumut;
– efectuarea unei donații.
Viramentul a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltări i plăților,
odată cu dezvoltarea sistemului bancar. În timp, viramentul devine un
procedeu predominant în analizarea mișcărilor banilor între conturi,
oricare ar fi instrumentul de plată folosit. Fără virament, tranzacțiile
economice ar fi imposibile, din această cauză el reprezintă elementul
fundamental al serviciilor bancare.
Implicațiile viramentului la nivel economic sunt multiple. O
primă implicație decurge din abordarea procesului ca formă a
circulației monetare. Depozitele bancare concretizate prin s oldul
conturilor titularilor la bănci reprezintă forme ale deținerii monetare sub
formă scripturală. Prin virament – prin trecerea unei sume dintr -un
cont în altul – se înfăptuiește circulația monedei scripturale. O altă
implicație este determinată de fapt ul că depozitele bancare sunt
creanțe ale terților față de bancă, iar viramentul reprezintă un
procedeu de transfer al creanțelor între creditorii băncii. Viramentul,
fiind un transfer de monedă scripturală, reprezintă și un instrument de
combatere a infla ției monetare.
Date fiind toate aceste caracteristici, viramentele bancare se
clasifică după o serie de criterii, astfel:
În funcție de locul unde sunt deschise conturile între care se
transferă moneda scripturală pe plan intern se disting:
– viramentul i ntern (intrabancar) , atunci când este efectuat
între două conturi deschise la aceeași bancă. Aceasta
reprezintă executarea ordinului dat băncii de către titularul
contului care va fi debitat. În absența unui imprimat special se
utilizează formularul pentru ordinul de plată.
– viramentul extern (interbancar) , în cazul în care este efectuat
între două conturi deschise la bănci diferite și se realizează în
următoarele etape succesive:
a. plătitorul emite ordinul de virament (prin ordin de plată)
cerând băncii sale să-i debiteze contul al cărui titular este,
cu o anumită sumă, pentru a se credita contul beneficiarului
deschis la o altă bancă;
b. banca plătitorului pune la dispoziția băncii beneficiarului un
credit egal cu aceeași sumă;
115 c. banca beneficiarului creditează c ontul acestuia;
d. între cele două bănci se realizează reglementarea conturilor
prin casa de compensații interbancare.
Data viramentului este ziua în care suma este pusă la
dispoziția beneficiarului prin creditarea contului acestuia de către
banca sa. În aces t moment banca acționează în calitate de garant al
tranzacției inițiate de clientul ei. Locul viramentului este considerat
sediul băncii beneficiarului.
Viramentul, ca și ordinul de plată, în principiu, poate fi revocat
până în momentul creditării contulu i beneficiarului plății. Uneori
viramentul presupune participarea unei terțe bănci, care joacă rolul de
intermediar între banca plătitorului și banca beneficiarului. Banca
intermediară poate acționa ca mandatar al băncii emitentului ordinului
de virament. În acest caz, ordinul de virament poate fi revocat atâta
timp cât banca intermediară nu l -a trimis beneficiarului. Dacă banca
intermediară acționează ca mandatar al băncii beneficiarului, ordinul
de virament nu mai poate fi revocat după ce a fost primit de banca
intermediară.
Din aceste considerente, data viramentului prezintă relevanță
juridică în cazul:
a. revocării ordinului de către emitent, pentru a rezolva problema
efectelor revocării; revocarea este fără efect dacă a fost
înregistrată la bancă după data viramentului;
b. falimentului plătitorului, pentru determinarea opozabilității față de
creditori;
c. popririi soldului creditor al contului plătitorului pentru a se stabili
dacă poprirea mai poate fi validată pentru suma care privește
ordinul de virament;
d. popririi soldului creditor al contului beneficiarului pentru a se hotărî
dacă banca acestuia îi datorează suma corespunzătoare.
Viramentele sunt tratate diferențiat în funcție de ordonatorul
operațiunii:
– viramentele clientelei , ca termen generic cuprinzând toate
ordinele de virament ordonate băncii de clientela bancară.
Acestea se pot concretiza într -un ordin dat de un client de a se
efectua un transfer de bani, prin debitarea contului său, către
unul sau mai mulți beneficiari. Ordinul dat poate f i: simplu –
pentru o singură operațiune; permanent – pentru mai multe plăți
către același destinatar, la anumite termene.
– viramentul BNR , folosit în relațiile interbancare. Băncile titulare
ale unui cont BNR pot da acesteia ordinul de a efectua
viramente , prin debitarea contului deschis la BNR (de exemplu,
viramentele rezultate din operațiuni pe piața monetară).
Anumite viramente sunt destinate echilibrării trezoreriei băncilor
de pe o zi pe alta sau pot exista viramente în favoarea clienților
unei alte b ănci.
În funcție de sensul din care se dispune și se efectuează plata se
disting două tipuri de transferuri denumite:
116 – virament de credit;
– virament de debit.
Viramentul de credit este tehnica predominantă utilizată în
transferul de fonduri, operațiunile fiind inițiate de plătitor.
Derularea unei operațiuni prin virament credit are următoarea
succesiune:
1. Plătitorul ordonă băncii sale, care astfel îndeplinește funcția
de bancă plătitoare, să promoveze ordinul de plată către
beneficiarul specificat.
2. Banca pl ătitoare preia suma din contul plătitorului și
efectuează plata către banca creditorului.
3. Banca creditorului înscrie suma în contul beneficiarului.
Procedeul se folosește în scopul realizării efective a plăților în
condițiile utilizării instrumentelor de p lată fără numerar – cambia, cecul,
ordinul de plată. În toate aceste cazuri, titularul de cont consimte și
ordonă efectuarea plății.
Viramentul de debit se particularizează prin aceea că plătitorul
își dă consimțământul, în prealabil, sub forma unei dis poziții generale
adresate băncii sale, de a satisface, cu regularitate, toate pretențiile
de plată exprimate de creditor. Astfel, viramentul debit este utilizat
pentru livrările de produse și prestările de servicii efectuate de
instituțiile de utilitate pu blică – furnizorii de gaze, electricitate, apă etc. –
bunuri și servicii de care plătitorul a beneficiat deja și pe care le achită
ulterior în funcție de mărimea consumului.
Succesiunea operațiilor în înfăptuirea viramentului de debit este
următoarea:
1. Plătitorul împuternicește creditorul pentru astfel de
operațiuni, respectiv inițierea plăților succesive care se
încadrează în dispoziția generală adresată băncii sale.
Concomitent, el solicită băncii sale aprobarea acestei
operațiuni.
2. Creditorul depune docu mentația aferentă sumei de plată
(factura) la banca sa.
3. Banca plătitorului include pentru plată suma respectivă la
data scadenței de plată, iar după efectuarea plății suma este
transmisă pe filieră bancară în contul creditorului.
Atât numerarul, cât și instrumentele de plată fără numerar –
ordinul de plată, cecul, cambia și biletul la ordin – pot fi considerate
verigi în orice lanț de descărcare a unor obligații bănești.
Una dintre modalitățile de a conferi caracter de omogenitate
sferei mijloacelor și modalităților de efectuare a plăților, luând în
considerare și particularitățile fiecăruia, se concretizează în
CONTRACTELE STANDARD care includ: (1) ordinul de plată
programată (standing order) – având trăsături specifice transferurilor
credit și (2) d ebitarea directă (direct debit) – ce presupune o serie de
instrucțiuni din categoria transferurilor debit.
(1) Ordinul de plată programată (lb. engleză standing order )
reprezintă o modalitate de plată care constă în executarea de către
117 banca plătitorul ui, la date și în sume fixate în prealabil, de ordine de
plată în favoarea unui terț, numai pe baza clauzelor convenite expres.
Contractul de standing order are drept obiectiv executarea unei
serii de instrucțiuni pentru plată de tip transfer credit, con form
prevederilor contractuale stabilite între plătitor și banca sa, ca bancă
remitentă. În vederea uniformizării practicii bancare, conform Normelor
BNR nr. 9/1996 privind executarea ordinelor de plată programată,
contractul cuprinde următoarele elemente obligatorii:
1. denumirea obligatorie de standing order;
2. identificarea părților contractante:
a. banca plătitorului (denumirea băncii inițiatoare a ordinului de
plată);
b. plătitorul (numele sau denumirea persoanei și contul deschis la
banca plătitorului, din dispo nibilul căruia poate fi previzionată
plata).
3. identificarea beneficiarului (unic) – persoana sau instituția în
favoarea căreia banca plătitorului va emite și va executa ordine de
plată conform mandatului primit de la plătitor (obligatoriu – numele
sau denum irea beneficiarului, contul deschis la banca destinatară
și codul unic de înregistrare fiscală);
4. identificarea băncii beneficiarului ca bancă destinatară a ordinului
de plată;
5. obiectul contractului, care va include instrucțiunea necondiționată
de plată ( formulare explicativă): "banca plătitorului va îndeplini
mandatul plătitorului prin emiterea și executarea de ordine de
plată, conform programării din prezentul contract";
6. programarea execuției seriei de ordine de plată;
7. explicația datei (mențiune obligato rie); banca plătitorului își asumă
obligația ca data plății să fie data calendaristică la care fiecare
sumă va apărea integral în extrasul de cont al beneficiarului;
8. mențiuni speciale obligatorii de identificare a conținutului economic
ce presupun că, ant erior contractului de standing order, plătitorul
are un contract comercial cu beneficiarul, având stipulată clauza
de plată prin rambursarea datoriilor în sume și la date fixate (lunar,
trimestrial, semestrial, anual) conform contractului; acesta explică
de ce, uneori, contractul de standing order nu este un contract
bancar, ci o simplă clauză în contractul între plătitor și beneficiar,
adusă de către plătitor la cunoștința băncii sale odată cu acordul
său.
Contractul de standing order încheiat este un con tract de
mandat (plătitorul mandatează banca să execute ordine de plată, la
datele și în sumele convenite prin contract). Îndeplinind mandatul,
banca plătitorului mai întâi emite un ordin de plată pe suport hârtie
astfel încât termenul de decontare, data p lății (creditării contului
beneficiarului) să fie cea planificată prin contract; se completează
rubrica "compensabil la …" și, în al doilea rând, va debita contul
plătitorului cu suma aferentă ordinului de plată pe suport hârtie.
Prin acest contract plăt itorul autorizează banca sa, ca pentru
fiecare dintre plățile în favoarea beneficiarului la termen, programate
în contract, printr -un șir de sume și date calendaristice fixate biunivoc
118 în mod obligatoriu, să execute la rând ordinele de plată numai pentru
sume egale celor programate și la date care să permită încadrarea în
obligațiile asumate față de plătitor.
La o dată stabilită sau nu în contract, banca plătitorului va
proviziona pe seama plătitorului resursele bănești cel puțin egale cu
cele programate, în scopul executării ordinului de plată corespunzător
în favoarea beneficiarului.
Executarea fiecărui ordin de plată nu este condiționată de un alt
consimțământ al plătitorului decât cel dat prin contract sau de o altă
condiție care să modifice sumele și datele programate pentru fiecare
plată.
Dispoziția de plată este formulată fără echivoc asupra unor
resurse bănești legale, certe, oportune și limitate, inclusiv prin
referirea la modalități, intervale de timp și proceduri necesare pentru
notificarea modi ficărilor determinate de părți prin contract ori în cazul
încetării mandatului.
Etapele derulării plății prin standing -order sunt:
1. încheierea unui contract comercial între plătitor și beneficiar având
stipulată clauza de plată prin rambursarea datoriilor în sume și la
date fixe;
2. încheierea unui contract de standing -order prin care plătitorul
mandatează banca să execute ordine de plată, la datele și în
sumele convenite în contract; banca plătitorului emite un ordin de
plată astfel încât termenul de deco ntare și data plății (creditării
contului beneficiarului) să fie cele planificate prin contract;
3. banca plătitorului debitează contul plătitorului cu suma aferentă
ordinului de plată;
5. soldurile nete ale conturilor unităților bancare participante în
compensare sunt înregistrate în conturile curente deschise de
către băncile respective la banca centrală, rezultând soldurile nete
ale compensării;
6. banca beneficiarului creditează contul acestuia cu suma aferentă
ordinului de plată acceptat;
7. stingerea creanțelor beneficiarului.
Ca orice altă modalitate de plată, standing -order prezintă
pentru cei implicați în derularea sa riscuri și avantaje .
Avantajele plătitorului constau în faptul că își poate organiza
eficient trezoreria și deținerile de numerar , inclusiv prin aceea că se
elimină procedura de emitere succesivă a unor ordine de plată în
favoarea aceluiași beneficiar, această responsabilitate fiind preluată
de către bancă pe baze comerciale. Periodicitatea efectuării plăților,
precum și cunoaștere a în avans a sumelor ce trebuie onorate,
reprezintă criterii ce stau la baza fundamentării unor decizii corecte de
management financiar.
Banca plătitorului , ca bancă remitentă își poate limita riscurile
prin convenirea unor clauze asiguratorii cu plătitor ul. Ea poate include
în contract orice mențiune care să duca la îndeplinirea acestuia,
inclusiv:
a. referințe asupra tranzacției între plătitor și beneficiar care a
generat plata prin ordin de plată programată;
119 b. referințe asupra implicațiilor contractului cu p rivire la
activitățile plătitorului de urmărire și de control al
disponibilităților sale bănești în raport cu obligațiile de plată
prin ordin de plată programată.
Principalul avantaj al băncii plătitorului constă în eficientizarea
activității de decontare prin eliminarea operațiunilor specifice de
recepție și autentificare la ghișeu.
Avantajele beneficiarului decurg din executarea întocmai și la
timp a plăților prevăzute în contractul de standing order. Astfel,
beneficiarul are posibilitatea eliminării ri scului generat de lipsa de
lichiditate.
(2) Debitarea directă (lb. engleză direct debit ) reprezintă o
modalitate de plată care constă în debitarea de către banca plătitorului
a contului acestuia, la inițiativa beneficiarului, având în prealabil
consimțământul titularului de cont.
Derularea acestei modalități de plată este reglementată printr –
un contract care, în vederea uniformizării practicii bancare, cuprinde
următoarele elemente obligatorii :
1. mențiunile protejate (plată prin prelevare consimțită sau plată prin
debitare directă sau prescurtat direct debit, în conformitate cu
practica internațională) înscrise în denumirea sa și ori de câte ori
este necesar, în cuprinsul contractului;
2. numele sau denumirea plătitorului ca parte a contractului și în
conformitate cu Regulamentul BNR nr. 2/2005 privind ordinul de
plată;
3. denumirea băncii plătitorului ca parte a contractului și ca bancă
inițiatoare în conformitate cu regulamentul menționat;
4. numele sau denumirea beneficiarului;
5. denumirea băncii beneficiarulu i ca bancă destinatară;
6. un cont al plătitorului deschis la banca plătitorului, din disponibilul
căruia să se poată proviziona fiecare plată cerută din avizul de
prelevare directă astfel încât banca plătitorului să poată executa
fiecare ordin de plată cores punzător, la data și în suma cerute prin
avizul de prelevare directă și consimțite de plătitor;
7. un cont al beneficiarului deschis la banca destinatară pentru toate
ordinele de plată executabile prin contract.
Formularul utilizat în cazul debitării directe este denumit avizul
de prelevare directă care nu este un instrument de plată, ci o
solicitare a beneficiarului pentru executarea de către banca plătitorului
a unui ordin de plată în favoarea sa, adresată într -o formă care să
cuprindă informație suficientă pentru ca banca plătitorului să execute
ordine de plată corespunzătoare.
Procedeul avizului de prelevare a fost introdus în Franța în anul
1956 pe baza unui acord între asociația profesională a băncilor și
societatea de electricitate pentru a simplifica î ncasarea facturilor de
această societate. Ulterior, el s -a extins și pentru încasarea facturilor
de apă și telefon sau alte plăți periodice (prime de asigurări, cumpărări
cu plata în rate, plata impozitelor de către personale fizice etc.). În
120 România, proc edeul a fost utilizat de către CEC și ulterior a intrat și în
uzul băncilor.
Aplicarea acestui procedeu dă naștere unor raporturi juridice
complexe. Debitorul, titular de cont bancar, dă ordin băncii sale să
plătească orice sumă care va fi pretinsă de un anumit creditor,
scutindu -se astfel de grija de a plăti la timp și de pericolul unor
penalități de întârziere. Acest ordin este revocabil oricând, revocarea
putând fi expresă sau putând rezulta implicit prin închiderea contului
bancar. Același debitor auto rizează pe creditorul său să preia din
contul său bancar sumele datorate. Autorizația este oricând
revocabilă. Convenția prevede obligația creditorului de a trimite
debitorului, cu câteva zile înainte de a se adresa băncii, un aviz privind
cuantumul sumei, ca măsură pentru a -l preveni să -și aprovizioneze
contul cu disponibil.
De regulă, creditorul are o mulțime de debitori cu datoriile la
aceiași scadență. Borderourile care recapitulează aceste creanțe sunt
transpuse pe bandă magnetică și predate băncii cr editorului, care le
ordonează în raport de băncile debitorilor și le prezintă în casele de
compensații interbancare. Banca debitorului debitează contul acestuia
fără să -i mai solicite acordul și păstrează avizul de prelevare emis de
creditor ca document co ntabil justificativ.
Etapele derulării plății prin direct debit sunt:
1. încheierea unui contract comercial între plătitor și beneficiar având
stipulată clauza de plată prin rambursarea datoriilor în sume
variabile și în mod regulat (lunar, trimestrial, semes trial, anual etc.);
2. încheierea unui contract de direct debit prin care plătitorul
mandatează banca sa să -i debiteze contul, având consimțământul
său prealabil, la primirea unei înștiințări de plată din partea
beneficiarului;
3. beneficiarul inițiază plata pri n avizul de prelevare directă (APD),
care nu este un instrument de plată, ci o solicitare de plată pentru
executarea de către banca plătitorului a ordinului de plată în acest
sens;
4. la recepția unui aviz de prelevare directă, banca plătitorului cere
consimț ământul plătitorului privind debitarea contului acestuia în
privința executării unui ordin de plată respectând mențiunile
înscrise pe avizul de prelevare directă; după primirea
consimțământului plătitorului, banca plătitorului emite un ordin de
plată, în s uma consimțită de către plătitor, în favoarea
beneficiarului;
5. banca plătitorului debitează contul plătitorului cu suma înscrisă pe
ordinul de plată;
6. soldurile nete ale conturilor unităților bancare participante în
compensare sunt înregistrate în conturile curente deschise de
către băncile respective la banca centrală, rezultând soldurile nete
ale compensării;
6 . banca beneficiarului creditează contul clientului beneficiar cu
suma aferentă ordinului de plată acceptat;
7. stingerea creanțelor beneficiarului .
Această modalitate de plată presupune o serie de avantaje dar
121 și de riscuri.
Avantajele plătitorului constau în faptul că își poate organiza
eficient derularea operațiunilor de plăți: prin clauze contractuale,
plătitorul autorizează banca să execute, în tocmai și la termen,
obligațiile de plată față de un anumit beneficiar. Banca plătitorului nu
poate efectua plăți generate prin direct debit, decât cu consimțământul
prealabil al titularului de cont. Periodicitatea efectuării plăților, precum
și confirmare a în avans a sumelor ce trebuie onorate, reprezintă
criterii ce stau la baza fundamentării unor decizii corecte de
management financiar. Pentru limitarea erorilor și a posibilităților de
abuz ale beneficiarului, plătitorul poate să selecteze, pe baza
referințelor, beneficiarii cu bonitate și reputație certă în domeniul lor de
activitate, precum și în raporturile cu societățile bancare.
Riscurile băncilor participante pot fi limitate prin convenirea
unor clauze asiguratorii cu plătitorul, în contract putând fi incluse orice
mențiuni care să ducă la îndeplinirea acestuia, inclusiv:
– referințe asupra tranzacției între plătitor și beneficiar care urmează
a fi plătită prin direct debit;
– referințe asupra implicării în contract a activităților plătitorului de
urmări re și control asupra disponibilităților sale bănești în raport cu
obligațiile ce -i revin în direct debit.
Banca plătitorului, pentru a limita riscurile, va accepta prin
semnarea contractului doar mandatul plătitorului în care vor fi
menționate anumite clau ze contractuale potrivit cărora plătitorul
autorizează banca să execute fiecare aviz de prelevare directă,
condiționat de limitările de sumă și date conform contractului și ca la o
anume dată acesta să provizioneze pe seama lui, resursele bănești
necesare executării acestor ordine de plată.
Tot în vederea limitării riscurilor, contractul conține dispoziția
de a plăti, formulată fără echivoc, asupra unor resurse bănești legale,
certe, oportune și limitate, inclusiv prin referirea la modalități, intervale
de timp și proceduri necesare pentru notificarea modificărilor
determinate ori a încetării mandatului.
Banca plătitorului poate încheia înțelegeri cu terții în afara
contractului în legătură cu acesta, pentru informarea asupra bonității
beneficiarului.
Riscur ile beneficiarului sunt acelea de a nu încasa creanța,
ceea ce îi poate genera criză monetară de lichidități. Avantajul
beneficiarului , prin calitatea sa de colector de plăți, constă în faptul
că el este cel care inițiază această modalitate de plată, avân d
posibilitatea gestionării eficiente a activităților.
În România, Regulament ul nr. 3 /2005 legiferează debitarea
directă executată prin casa de compensare automată .
5.3.5. Transferul internațional al fondurilor
5.3.5.1. Rolul băncilor în transferul inte rnațional al
fondurilor
Indiferent de tipul fluxului valutar (comercial, necomercial sau
122 financiar), acesta se realizează prin bănci. Băncile din diferite țări
stabilesc între ele relații de corespondent bancar , având deschise – pe
bază de reciprocitate – conturi, pe de o parte, pentru a ușura și a
permite o cât mai rapidă mișcare a banilor iar pe de altă parte, pentru
a asigura securitatea transferurilor internaționale de fonduri.
Referitor la conturile pe care băncile și le deschid reciproc, în
practi că s-au impus termenii (de origine italiană):
“nostro” – care înseamnă “al nostru”; din punctul de vedere al
unei bănci comerciale din țara X este contul în valută al
acesteia deschis în evidențele unei bănci din țara Y;
“vostro” (sau “lorro” ) – care însea mnă “al vostru”; definește
contul băncii străine (din țara Y) deschis în evidențele băncii
comerciale din țara X.
Deschiderea reciprocă de conturi în valută este numai o parte
din serviciile pe care băncile aflate în relație de corespondent bancar
și le oferă reciproc.
Denumirea unui cont, drept “nostro” sau “vostro” (“1orro”), este
asociată poziției băncii care efectuează operațiunea. Astfel, de
exemplu, un cont în valută deschis de către o bancă din România la o
bancă din SUA:
pentru banca comercială românească va fi denumit
“nostro”, respectiv “contul nostru” deschis la banca din SUA;
pentru banca din SUA va fi denumit “vostro”, respectiv
“contul vostru” deschis la noi.
Amploarea relațiilor de corespondent bancar și numărul
conturilor deschise în s trăinătate depind de mărimea băncilor, de
poziția lor în ierarhia internațională și de interesul financiar pentru o
anumită zonă economică.
Toate plățile cu străinătatea ale unei bănci se fac prin
intermediul acestor conturi, indiferent dacă aceste plăți privesc
operațiunile proprii ale băncii (de exemplu: încasări, plăți, comisioane,
rambursări de rate, dobânzi etc.) sau sunt operațiuni efectuate din
ordinul clienților (cecuri, acreditive, incasso).
În afara faptului că au deschise reciproc conturi în va lută,
băncile corespondente își acordă reciproc facilități suplimentare.
Deseori, ele acordă sprijin și asistență clienților celeilalte bănci
corespondente atunci când aceștia derulează afaceri în străinătate.
Fiecare bancă trebuie să urmărească evoluția plăților și
încasărilor efectuate prin contul “nostro”. Aceasta se realizează prin
ținerea unui cont intern de către bancă denumit “cont oglindă”,
exclusiv cu scopul păstrării evidenței.
Prin acordul de corespondent bancar, cele două bănci convin
ca, pe măsură ce debitează sau creditează contul “vostro” al băncii
partenere, să transmită periodic un extras de cont.
Drept urmare, când banca din țara X dispune plăți sau încasări
din și în contul ei în străinătate (“nostro” pentru ea), simultan,
evidențiază operațiunea în fișa contului oglindă a contului deschis la
banca din țara Y. După efectuarea operațiunii, banca din țara Y trimite
extrasul de cont (al contului “vostro” din punctul ei de vedere).
Confruntând cele două documente (fișa contului oglindă și extrasul),
123 banca din țara X poate confirma soldul sau, în cazul în care constată
nereguli (diferențe între datele înregistrate în fișa contului oglindă și
cele din extras), va contacta banca corespondentă în vederea
reglementării acestora.
În scopul țineri i unei evidențe exacte banca va înregistra în
contul oglindă toate tranzacțiile la o dată denumită data valutei ,
respectiv data la care tranzacția este înregistrată în contul “nostro”
deschis la banca corespondentă. Aceasta este data de la care clientul
poate utiliza fondurile care au fost transferate. Acest lucru este decisiv
deoarece înregistrarea plăților sau încasărilor la o dată incorectă ar
putea aduce banca din țara X în situația de a nu avea suficient
disponibil, în valută, pentru a -și acoperi prop riile plăți. În acest caz, va
trebui să cumpere valută de pe piață pentru a -și acoperi nevoia
temporară, riscând să înregistreze pierderi rezultate din schimbul
valutar.
În același timp, înregistrarea cu întârziere a intrării unei sume în
contul “nostro” diminuează câștigul din dobândă al băncii. Când
sumele sunt mari, dobânda, chiar pentru o zi, poate fi semnificativă.
În cazul în care în țara de destinație o bancă nu are relații de
corespondent bancar se apelează la alte bănci corespondente din alte
țări, astfel încât o singură plată va implica o succesiune de tranzacții
între mai multe bănci.
Deși nu toate băncile din spațiul financiar -bancar internațional
sunt conectate la rețeaua SWIFT, într -un interval de timp relativ scurt,
acest sistem a devenit tehnica predominantă a transferurilor și
transmiterii mesajelor, fapt care a determinat adaptarea sistemului la
diferitele tipuri de mesaje. Transmiterea mesajelor durează câteva
secunde și se realizează automat.
Mesajele financiare, de plată și de altă na tură conexă, sunt
standardizate conform reglementărilor SWIFT – mesaje cu formate
MT, bazate pe standardul ISO 15027. facilitățile infrastructurii
internaționale de mesaje a SWIFT sunt oferite și altor mari sisteme de
transfer de fonduri (EURO1, STEP1 și S TEP2 ale Euro Banking
Association), precum și altor peste 40 de sisteme de decontare
electronică.
Prin extinderea rețelei proprii de telecomunicații și prin
standardizarea mesajelor, SWIFT este un sistem internațional,
transfrontalier. Fiecare participant, care are un cod unic în sistem,
dispune, în propriul sistem bancar informatizat, de o aplicație
certificată SWIFT, care formează interfața cu SWIFT și prin care
accesează pachetul de servicii al companiei, procesarea
desfășurându -se în timp real sau prin fișiere, în aceeași zi sau în zilele
următoare.
124 5.3.5.2. Tehnica plăților prin acreditiv și incasso
documentar
5.3.5.2.1. Acreditivul documentar
Acreditivul documentar ocupă un loc predominant (peste 70%)
în decontarea tranzacțiilor internaționale, larga sa utilizare fiind
determinată de avantajele pe care le prezintă atât pentru importator,
cât și pentru exportator.
Pentru ca cei implicați să poată fructifica avantajele oferite de
plata prin acreditiv documentar este necesară cunoașterea regulilor și
uzanțelor în materie, elaborate de Camera Internațională de Comerț
de la Paris și anume:
– Reguli uniforme și practica acreditivelor documentare (Publicația
nr. 500), revizuită în 1993 și care a început să fie aplicată de la 1
ianuarie 1994.
– Formulare st andard privind acreditivele documentare (Publicația
nr. 516), în care sunt prezentate formularele recomandate de CCI
pentru derularea plăților prin acreditive documentare, modul de
completare și înțelesul termenilor utilizați, atât de comercianți, cât
și de bănci.
– MT 700 Message Formats , elaborate de SWIFT, care cuprind
formatele de Teletransmisie Standard pentru acreditivele
documentare.
La 1 aprilie 2002, Camera Internațională de Comerț de la Paris
a elaborat un supliment al Publicației nr. 500 – compone nta
electronică a transmiterii documentelor – eUCP -500 ( electronic
Uniform Customs and Practice). Conform acestor reglementări,
documentele se acceptă pe suport hârtie sau electronic, acreditivul
trebuie să aibă o prezentare electronică și să stabilească u n mod de
comunicare (de exemplu, prin adresa electronică), fiind necesară
specificarea formatului în care trebuie prezentate informațiile
electronice.
Acreditivul documentar este un angajament ferm, asumat în
scris de o bancă, de a asigura plata unui ex port sau serviciu contra
documentelor prezentate de exportator, în conformitate cu termenele
și condițiile stabilite de importator .
În derularea plății prin acreditiv documentar sunt implicate trei
părți principale, care au denumiri consacrate și anume:17
ordonatorul (importatorul) este cel care inițiază relația de acreditiv
prin instrucțiunile pe care le dă băncii sale de a plăti exportatorul.
Aceste instrucțiuni sunt cuprinse în “ordinul de deschidere a
acreditivului documentar”, unde se precizează toate condițiile de
termene și documente potrivit cărora banca să efectueze plata.
beneficiarul (exportatorul) este cel în favoarea căruia banca
importatorului s -a angajat la plată și care, îndeplinind condițiile de
termene și documente cuprinse în textul acred itivului, încasează
banii.
17 Negruș, M. – “Plăți și garanții internaționale”, Ed. All, București, 1998, p. 17
125 banca emitentă (banca importatorului) este aceea care, la cererea
ordonatorului, își asumă în scris angajamentul de plată în anumite
condiții de termene și documente, în favoarea exportatorului,
beneficiarul acreditivului documen tar.
Prin angajamentul de plată asumat în scris, banca emitentă
este principala angajată în relația de AD. Acest angajament de plată
poate fi realizat: direct , în sensul că ea însăși efectuează plata,
îndeplinind atât rolul de bancă emitentă, cât și de ba ncă plătitoare;
indirect , în sensul că desemnează o altă bancă să efectueze plata în
numele ei (bancă plătitoare sau după caz, negociatoare).
o altă bancă, denumită și bancă corespondentă, situată, de
regulă, în țara exportatorului este banca prin care ban ca emitentă
transmite textul AD spre a fi comunicat beneficiarului AD,
exportatorul . În funcție de modul cum este precizat a se face plata
sau de alte instrucțiuni cuprinse în textul AD, această "o altă bancă
desemnată" de banca emitentă poartă următoarel e denumiri:
– bancă notificatoare sau avizatoare. În cazul în care plata
documentelor are loc la banca emitentă sau plata este
domiciliată la o terță bancă, banca notificatoare îndeplinește
rolul unui simplu intermediar, manipulator de documente. Ea
anunță e xportatorul de deschiderea AD, primește de la
exportator documentele și le transmite băncii plătitoare.
– bancă plătitoare. În cazul în care plata este făcută de o altă
bancă decât banca emitentă, banca plătitoare poate fi situată în
țara exportatorului sau într-o țară terță. Prin instrucțiunile
primite de la banca emitentă, ea este autorizată să plătească
exportatorului documentele prezentate, în strictă concordanță
cu termenele și condițiile din AD și să remită documentele
băncii emitente, iar aceasta să -i ramburseze suma plătită.
– bancă trasă (acceptantă) este banca asupra căreia au fost
trase cambiile (în situația în care plata urmează să se facă prin
cambii) și care, la scadență, le va achita. Banca trasă primește
documentele însoțite de cambii de la exp ortator, acceptă
cambiile și i le restituie, iar documentele le remite importatorului
sau băncii emitente. La scadență, banca trasă achită cambiile
beneficiarului.
– bancă negociatoare. Dacă o altă bancă decât cea emitentă
este însărcinată cu negocierea, a ceasta înseamnă că banca
negociatoare este autorizată să preia documentele de la
exportator și să i le achite, contra unui comision de negociere și
să le remită apoi băncii emitente.
– bancă confirmatoare este banca care, la angajamentul de
plată asumat de banca emitentă, adaugă propriul ei
angajament, egal ca valoare și condiții. În cazul în care banca
emitentă nu își onorează angajamentul de plată, banca
confirmatoare va efectua plata. Banca confirmatoare poate fi
banca din țara exportatorului respectiv, b anca plătitoare sau o
bancă dintr -o terță țară.
Mecanismul derulării plății prin AD este următorul:
126 1. Contractul comercial internațional prin care partenerii au
convenit plata prin AD.
2. Dispoziția/ordinul de deschidere AD este dat de importator
băncii sale, bancă emitentă și cuprinde toate condițiile de termene și
documente pe care trebuie să le îndeplinească exportatorul pentru a i
se face plata.
3. Deschiderea AD constă în elaborarea unui înscris, însuși AD,
prin care banca emitentă se angaje ază ferm la plată în favoarea
beneficiarului AD, exportatorul, în condițiile de termene și documente
potrivit instrucțiunilor primite de la ordonator. Acest document este
transmis băncii exportatorului.
4. Notificarea beneficiarului AD. Banca exportatoru lui anunță
exportatorul de deschiderea AD și îi remite documentul AD.
5. Livrarea mărfii. Exportatorul studiază cu atenție AD și, după
caz, începe producerea mărfii sau o preia din stoc. Marfa este
expediată cu respectarea tuturor termenelor din AD,
expor tatorul/beneficiarul AD întocmind și setul de documente cerut
prin acreditiv. În cazul în care nu poate îndeplini condițiile din AD, nu
expediază marfa, ci cere modificarea AD.
6/7. Utilizarea AD. În posesia documentelor ce atestă livrarea
mărfii în te rmenele și condițiile din AD, exportatorul le prezintă la
bancă. Banca verifică concordanța documentelor cu cerințele AD și
efectuează plata. În esență, această etapă semnifică documente
contra bani.
8/9. Remiterea documentelor/rambursarea sumei. Banca
plătitoare, după efectuarea plății, remite documentele băncii emitente.
Aceasta, după un nou control al documentelor, în funcție de condițiile
din AD, rambursează băncii plătitoare banii. În caz contrar, nu
rambursează banii pe documente neconforme cu ter menii AD.
10/11. Notificarea importatorului/plata documentelor. Banca
emitentă deține documentele privitoare la marfă și pe care le
eliberează importatorului contra plată. Importatorul, la rândul său,
verifică documentele și concordanța acestora cu instr ucțiunile pe care
le-a dat prin cererea de deschidere a AD.
12. Eliberarea/ridicarea mărfii. Importatorul, în posesia
documentelor, își ridică marfa. Cărăușul eliberează marfa contra
documentului de transport.
127 Schema nr. 5. 9. Mecanismul derulării plății prin acreditiv
documentar (domiciliat în țara exportatorului)
Utilizarea acreditivului ca modalitate de decontare a fost
stabilită de parteneri în contractul comercial, unde s -au fixat și anumite
termene și condiții.
Banca nu cunoaște ce au convenit cei doi parteneri. De aceea,
în ordinul de deschidere, importatorul (ordonatorul) va preciza toate
aceste condiții, care sunt preluate întocmai de bancă în angajamentul
ei de plată, care este acreditivul documentar.
În ca zul oricărui acreditiv sunt menționate o serie de
documente, care se stabilesc în prealabil între părțile participante.
Responsabilitatea băncilor este de a verifica conformitatea
documentelor prezentate cu cerințele din acreditiv și în caz afirmativ
de a efectua plata.
Documentele solicitate frecvent sunt:
Documente comerciale:
– Factura comercială externă (lb. engleză Invoice );
– Factura proforma ;
– Factura consulară .
Documente de transport, diferențiate pe tipuri de transport :
– Conosamentul maritim (lb. engl eză Bill of Lading , B/L) ;
Scrisoarea de trăsură rutieră (lb. engleză Waybill ), feroviară
(lb. engleză Rail Waybill ), aeriană (lb. engleză Air Waybill ).
Documente de asigurare: Polița/Certificatul de asigurare
Alte documente:
– Cambia ; ORDONATORUL AD
(importator) BENEFICIARUL AD
(exportator)
BANCA PLĂTITOARE
(banca expo rtatorului)
BANCA
EMITENTĂ
(banca importatorului) 5. expedierea mărfii
1. contract comercial
internațional
9. bani 7. plata c/v
documentelor
6. documente
8. remitere
documente 3. deschidere AD 4. notificarea
exportatorului
11. achită c/v
docum entelor
10. documente
2. dispoziție
deschidere AD 12. în posesia
documentelor
ridică marfa
128 În cazul acreditivului , cambia este trasă asupra băncii
importatorului – banca emitentă – și acceptată de către importator, prin
ea solicitându -se ca o anumită sumă de bani (de exemplu, valoarea
acreditivului) să fie plătită la prezentarea cambiei – în cazul unei
cambii la vede re – sau după un anumit număr de zile (de exemplu, 90
de zile de la prezentare) – în cazul unei cambii cu plata la o anumită
scadență.
– Certificatul de calitate ;
– Certificatul de inspecție ;
– Certificatul fitosanitar ;
– Certificatul de greutate .
Clasificarea acreditivelor se face în funcție de diferite
criterii.18
1. În funcție de forma sa , acreditivul poate fi:
– revocabil;
– irevocabil.
Un acreditiv irevocabil este un acreditiv ale cărui condiții și
termene nu pot fi schimbate fără acordul tuturor părților im plicate,
inclusiv al băncilor. Dacă acreditivul este revocabil , el poate fi
modificat sau revocat (adică retras) ori de către banca emitentă, ori de
către importator, fără acordul prealabil al exportatorului. Pentru
protecția exportatorului și siguranța pl ății, se convine emiterea unui
acreditiv irevocabil. Articolul 6 al Regulilor uniforme stabilește că, dacă
nu este stipulat altfel în textul unul acreditiv, se presupune că este
irevocabil.
2. După modul de utilizare , acreditivele pot fi
– cu plată la vede re;
– cu plată diferată;
– cu plată prin acceptare;
– cu plată prin negociere.
Acreditivul documentar cu plata la vedere permite
exportatorului încasarea contravalorii mărfurilor imediat după livrarea
lor. Relația de credit apare indirect, prin faptul că angaja mentul de
plată fiind al băncii, exportatorul nu mai așteaptă plata documentelor
de către importator (circuit care poate dura până la 40 de zile sau mai
mult), interval scurtat și mai mult în cazul domicilierii plății la banca lui
(a exportatorului).
Acred itivul cu plată diferată este utilizat adesea de
exportatori și ca formă de creditare a importatorilor. Ca urmare a unei
precizări anterior convenite între parteneri și preluate în acreditiv, plata
documentelor nu are loc în momentul prezentării lor la ban că de către
exportator, ci la un anumit interval, de regulă, la 30 -60 de zile din
momentul depunerii lor.
În cazul acreditivului de acceptare , care se particularizează
prin acceptul dat de bancă (accept bancar) pentru cambia care
însoțește documentele, în vederea unei plăți la termen, exportatorul
poate sconta cambia și astfel să încaseze contravaloarea mărfurilor
exportate, înainte de scadență, mai puțin scontul reținut de bancă.
18 Negruș, M. – “Plăți și garanții internaționale”, Ed. All, București, 1998, p. 21
129 Acreditivele de acceptare au, de regulă, o durată de 60 -180 de zile.
Acrediti vul cu plata prin negociere este utilizat cu precădere
în țările de drept bancar anglo -saxon. Acest acreditiv se
caracterizează prin faptul că este deschis de banca emitentă, cel mai
adesea în moneda locală a propriei țări. Utilizarea sa presupune
întotde auna o cambie trasă de beneficiar asupra băncii emitente sau
asupra unui alt tras (altă bancă) indicat în textul acreditivului, plata
cambiei fiind garantată de banca emitentă. Acreditivul cu plată prin
negociere este întotdeauna domiciliat la banca emiten tă. Deoarece
domicilierea acestui acreditiv la banca importatorului constituie un
dezavantaj pentru exportator, în practică, banca emitentă autorizează
alte bănci să “negocieze” documentele.
3. În funcție de clauzele pe care le conțin, acreditivele pot fi:
– transferabile;
– reînnoibile;
– cu clauză roșie;
– de compensație (reciproce și stand by).
Utilizat cu precădere în operațiunile de intermediere,
acreditivul documentar transferabil este un acreditiv în virtutea
căruia beneficiarul (primul beneficiar) are dreptul să solicite băncii
însărcinate cu plata / acceptarea / negocierea, să îl facă utilizabil, în
totalitate sau parțial, pentru unul sau mai mulți beneficiari secunzi.
Acreditivul documentar reînnoibil (revolving) , utilizat în
cazul contractelor de v alori mari și care presupun mai multe livrări de
valori egale, în timp, permite exportatorului ca, pe măsură ce livrează
loturile conform condițiilor convenite, să încaseze imediat
contravaloarea lor de la bancă.
În cazul acreditivului cu clauză roșie (red clause) ,
importatorul, prin mențiunile inserate în acreditiv, dă dreptul băncii să
efectueze plata în totalitate sau parțial în favoarea exportatorului,
înainte de prezentarea documentelor. Suma încasată de exportator în
avans permite acestuia procurarea mărfurilor și livrarea lor. În
momentul prezentării documentelor la bancă, după expediția
mărfurilor are loc reglarea avansului și încasarea contravalorii
acreditivului (diminuat cu plata făcută în avans).
Avantajul acreditivului cu clauză roșie este că p ermite
exportatorului să primească un avans în raport ca momentul expedierii
mărfii. Dezavantajul principal este al importatorului. Deși plata în
avans este făcută de banca exportatorului, angajamentul de plată este
al băncii emitente. În cazul în care exp ortatorul nu livrează marfa, deși
a încasat avansul, banca emitentă trebuie să ramburseze banii băncii
plătitoare. La rândul ei, banca emitentă cere restituirea plății în avans
ordonatorului (importatorului).
Acreditivele documentare de compensație sunt u tilizate în
cazul operațiunilor de contrapartidă din comerțul internațional (barter,
compensații, reexport). Tranzacția prin compensație – marfă contra
marfă – este asociată cu o tehnică -comercial bancară care să
protejeze pe unul sau pe ambii parteneri îm potriva eventualelor riscuri.
Tranzacțiile derulate prin acreditive documentare reciproce
presupun ca cei doi parteneri să își deschidă reciproc câte un acreditiv
130 documentar. Astfel, fiecare dintre ei este în același timp ordonator și
beneficiar, această dublă calitate rezultând din însăși esența
compensației, fiecare partener având dubla ipostază de exportator /
importator. Partenerul care acceptă plata mărfurilor sale prin alte
mărfuri și nu în bani este cel care dictează condițiile operațiunii de
compe nsație și ale derulării acreditivelor reciproce.
Acreditivele documentare "stand – by" au o funcție diferită și
anume aceea de garantare a efectuării plății de către partenerul
extern. Banca emite un acreditiv "stand -by" la solicitarea unui client
(ordo natorul), care trebuie să ofere partenerului de contract
(beneficiarul), o garanție că dacă el nu -și va îndeplini obligația
asumată prin contractul comercial, banca îl va plăti, despăgubindu -l
bănește.
Utilizarea acreditivului presupune o serie de avanta je și
dezavantaje:
Avantaje. Acreditivul oferă protecție atât exportatorului cât și
importatorului Exportatorul știe că angajamentul de plată este al
unei bănci, ceea ce îi oferă siguranță, comparativ cu un importator
necunoscut (mai ales financiar). Impor tatorul, prin condițiile din
acreditiv este sigur că banca nu va plăti exportatorului decât dacă
documentele prezentate sunt conforme cu cele precizate în
acreditiv.
Dezavantaje . Acreditivele presupun comisioane bancare ridicate,
comparativ cu alte modalit ăți de decontare (incasso, de exemplu)
iar mecanismul derulării este mai complicat.
Prin natura lor, acreditivele documentare sunt tranzacții
separate de contractele de vânzare -cumpărare care stau la baza lor.
Băncile nu pot fi obligate sau implicate juri dic prin asemenea
contracte.19
Băncile iau în considerare numai documentele și nu marfa la
care acestea se referă. Dacă mărfurile prezintă deficiențe și, cu toate
acestea, acreditivul este plătit de către bancă în baza unor documente
în bună ordine, banca nu are nici o responsabilitate.
In scopul de a se proteja, băncile nu efectuează plata unul
acreditiv în cazul în care este descoperită cea mai mică eroare în
documente sau dacă acestea nu sunt conforme cu clauzele din
acreditiv. Dacă sunt descoperite er ori în urma verificării documentelor,
banca notificatoare sau plătitoare solicită băncii emitente să se
pronunțe dacă discrepanțele semnalate sunt acceptate sau nu.
Banca emitentă trebuie, de asemenea, să contacteze clientul
său, ceea ce duce la întârzie ri considerabile și, adeseori, la refuz de
plată. In acest caz, riscurile sunt ale exportatorului, întrucât marfa a
fost expediată.
Nu există nici o obligație din partea băncii de a se asigura că
marfa livrată este corespunzătoare și în conformitate cu ce le
specificate în acreditiv. Dacă marfa livrată este, într -un fel sau altul,
necorespunzătoare, problema se rezolvă direct între cei doi parteneri,
respectiv este responsabilitatea importatorului de a acționa împotriva
19 Cerna, S., Donath, L., Șeulean, V., Bărglăzan, D., Boldea, B. – “Economie monetară și
financiară internațională”, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2005, p. 313
131 exportatorului, pe cale comercială.
Din punct de vedere al importatorului, pasivul rezultat din
deschiderea unui acreditiv rămâne neacoperit până în momentul în
care acreditivul ori este anulat, ori este plătit. Acest lucru poate
restrânge accesul acestuia la alte facilități, în perioada res pectivă.
5.3.5.2.2. Incasso documentar
Incasso documentar , spre deosebire de acreditiv, este o
instrucțiune trimisă de către exportator băncii importatorului,
instrucțiune însoțită de un set de documente, spre a fi transmise
importatorului, pentru pl ată sau acceptare (daca în setul de
documente este și o cambie).
La fel ca și pentru acreditive, Camera Internațională de Comerț
de la Paris a elaborat documentul intitulat Reguli Uniforme privind
incasso – Publicația nr. 522 , revizuită în 1995, cu aplica bilitate de la 1
ianuarie 1996.
In esență, incasso documentar este un serviciu bancar de
transmitere, pe canal bancar, a documentelor privind livrarea
mărfurilor de la exportator la importator și a banilor în sens invers.
Spre deosebire de acreditiv, în cazul incasso -ului nu avem de -a face
cu plata garantată. Controlul asupra mărfurilor rămâne în sarcina
exportatorului până în momentul în care este încasata plata sau
acceptată cambia însoțitoare. Dacă mărfurile au fost livrate și nu au
fost achitate, ac est lucru implică costuri determinate fie de readucerea
mărfurilor în țară, fie de depozitarea acestora, până în momentul în
care este efectuată plata (sau marfa este redirijată și vândută unui alt
cumpărător).
Din această definiție se disting anumite ele mente esențiale care
sunt specifice mecanismului incasso -ului:
– operațiunea este o simplă vehiculare de documente, ca atare
obligația băncilor ce intervin se rezumă la prestarea unui serviciu
în anumite condiții impuse de instrucțiunile primite de la export ator
și de regulile Publicației 522;
– documentele vehiculate de bănci pot fi de două feluri:
– comerciale (factură, documente de transport, de proprietate
etc.);
– financiare (cambii, bilet la ordin, cec, chitanțe etc.).
– scopul operațiunii este transmiterea doc umentelor comerciale sau
financiare, de la beneficiarul plății la plătitor, contra plată,
acceptare sau în alte condiții.
Indiferent însă de felul incasso -ului, simplu sau documentar, se
poate vorbi despre un caracter documentar al plății, în sensul că pr in
vechicularea documentelor de bănci mecanismul incasso -ului permite
în final să se obțină o plată contra documente.
Denumirea părților implicate în derularea unui incasso,
indiferent de caracterul său (simplu sau documentar), este consacrată
prin Publ icația 522:20
– ordonatorul (exportatorul) este clientul care încredințează
20 Negruș, M. – “Plăți și garanții internaționale”, Ed. All, București, 1998, p. 181
132 operațiunea de incasso băncii sale. După expedierea mărfii într -un
interval de timp optim (termenul cel mai scurt în care documentele
trebuie să ajungă la importator, prin banca sa, p entru a se obține
plata, cu condiția ca acest lucru să aibă loc înainte de sosirea
mărfii la destinație), depune la bancă setul de documente prin care
atestă expedierea mărfii în concordanță cu condițiile contractuale.
– banca remitentă este banca la care or donatorul a încredințat
operațiunea de incasso;
– banca însărcinată cu încasarea – orice bancă, alta decât banca
remitentă, care intervine în operația de incasso. Aceasta primește
documentele cu dispozițiile de încasare de la banca remitentă,
având sarcina d e a asigura prezentarea documentelor trasului și
de a obține încasarea sau acceptarea, transmițând în sens invers,
conform instrucțiunilor primite, rezultatele incasso -ului (sume de
bani, efecte de comerț acceptate);
– banca prezentatoare este banca însărcin ată cu prezentarea
documentelor trasului și obținerea încasării în cazul în care
operațiunea nu poate fi realizată direct de banca însărcinată cu
încasarea
– trasul (importatorul) este destinatarul documentelor, căruia,
conform instrucțiunilor exportatorului , banca îi solicită să
îndeplinească o anumită condiție (plată, acceptare) în schimbul
eliberării documentelor.
Mecanismul derulării plății prin incasso documentar este
următorul:
1. Contractul comercial internațional prin care partenerii au convenit
plata prin incasso, care este documentul de referință pentru
exportator în îndeplinirea obligațiilor sale.
2. Livrarea mărfii, realizată în strictă concordanță cu termenele de
livrare și condițiile privind marfa convenite prin contract. În urma
livrării mărfii, e xportatorul este în posesia documentelor prin care
atestă îndeplinirea obligațiilor contractuale.
3. Setul de documente însoțit de ordinul de plată la incasso este
prezentat la banca exportatorului – banca emitentă. În ordinul de
plată la incasso, exportatoru l solicită în mod expres plata la
incasso și prezintă clar și precis condițiile în care vor fi înmânate
documentele importatorului și denumirea documentelor și a
numărului de exemplare ce vor fi remise acestuia.
4. Banca remitentă, acționând la ordinul client ului ei, emite propriul ei
document – incasso documentar – în cadrul căruia preia întocmai
instrucțiunile primite de la ordonator, pe care îl remite băncii
importatorului însoțit de setul de documente depus de exportator
atestând livrarea mărfii.
5. Notificar ea importatorului – banca prezentatoare avizează
importatorul de sosirea documentelor.
6,7. Documentele contra plată sau contra acceptare – în
funcție de instrucțiunile primite, banca prezentatoare eliberează
importatorului documentele, fie contra plată, fie contra acceptare a
cambiei.
8. Importatorul, aflat în posesia documentelor, ridică marfa.
133 9. După încasarea contravalorii documentelor de la importator, banca
importatorului remite banii (sau în cazul documentelor contra
acceptare – remite cambia) băncii rem itente.
10. La primirea banilor, banca remitentă notifică exportatorul de
încasarea exportului. În cazul în care prin instrucțiunile date au fost
documente contra acceptare, îi remite cambia acceptată,
exportatorul așteptând scadența pentru a încasa cambia.
Schema nr. 5.1 0. Mecanismul derulării plății prin incasso
documentar
Exportatorul, fiind inițiatorul operațiunii de incasso, este cel care
pornind de la clauzele convenite în contractul comercial internațional
stabilește condiții le comerciale, de plată și de documente . Aceste
condiții sunt trecute în ordinul său de încasare, care este însuși
documentul denumit incasso documentar. Ordinul de încasare cuprinde
întotdeauna anumite elemente care trebuie stipulate complet și clar de
exportator. Aceste elemente trebuie să concorde cu cele din contract și
cu date cuprinse în documentele trimise de exportator importatorului
odată cu ordinul de încasare.
Avantaje și dezavantaje ale utilizării incasso -ului pot fi
considerate următoarele:
Avantaje:
– decontarea prin incasso este relativ simplă și mai ieftină decât în
cazul acreditivului;
– cumpărătorul, văzând documentele înainte de a le onora, are
siguranța că efectuează plata numai după ce exportatorul și -a
îndeplinit obligațiile asumate și a livrat marfa;
– vânzătorul are siguranța că importatorul nu va intra în posesia ORDONATOR
(exportator) TRAS
(importator)
BANCA REMITENTĂ
(banca exportatorului)
BANCA PREZENTATOARE
(banca importatorului) 2 – livrare marfă
1 – contract
comercial
internaționa
l
9 – remitere încasare
documente 10 – notificare
privind încasarea
3 – documente și
ordin de încasare
4 – remitere
documente și ordin de
încasare
5 – notificare
importator
6, 7 – plata contra
documente 8 – în posesia documen telor ridică
marfa
134 documentelor pentru a -și ridica marfa decât după ce va achita.21
Dezavantaje:
– operațiunea de incasso nu comportă nici un angajament de plată
din partea băncilor implicate în deru larea ei;
– exportatorul riscă creșterea costurilor în cazul protestului cambial
sau costuri suplimentare în cazul în care cambia este refuzată la
plată sau acceptare, cum ar fi cele determinate de depozitarea sau
returnarea mărfurilor;
– incasso -ul nu prezint ă nici o garanție pentru exportator că
importatorul va achita de îndată documentele; singura obligație de
plată a importatorului fiind ce asumată prin contractul comercial,
riscurile de neîncasare sunt cele specifice unei astfel de obligații.
Exportatorul livrează marfa fără a avea garanția că importatorul va
onora documentele. El se asigură în principiu de un singur risc:
acela ca importatorul să obțină titlul de proprietate asupra
mărfurilor, fără să efectueze plata.
Cu toate acestea, este evident că în cadrul acestei modalități
de plată avantajele sunt în principal de partea importatorului, întreaga
operațiune de incasso desfășurându -se la ordinul, pe riscurile și
răspunderea exportatorului (conform Publicației 522, articolul 21,
spezele și comisioanele bancare sunt suportate tot de exportator). De
aici și ponderea modestă a incasso -ului documentar în ansamblul
plăților cu străinătatea (10 -15%), într -o măsură mult mai mare fiind
utilizat în relațiile de plăți necomerciale.
5.4. REZUMATUL UNITĂȚII DE STUDIU, CUVINTE CHEIE
Pentru creșterea siguranței deținerilor de numerar și a încrederii
în activitatea bancară dar și pentru valorificarea eficientă a
disponibilităților, entitățile economice și populația apelează la serviciile
bancare, inclusiv pentru operațiunile cu numerar. În fiecare țară,
autoritatea monetară reglementează tipurile de instrumente de plată
acceptate și utilizate pe plan național, denumirea, formatul
standardizat, circuitul acestora, operațiunile și condițiile în care pot fi
utilizate de către persoane fizice sau juridice. Apariția banilor
electronici a reprezentat un pas decisiv în perfecționarea sistemelor de
plăți care a adus importante avantaje clienților bancari prin facilitățile
create de transmitere rapidă a fondurilor și reduce re substanțială a
costurilor tranzacțiilor. Tehnicile de plată utilizate în decontarea
tranzacțiilor internaționale sunt acreditivul și incasso documentar.
21 Cerna, S., Donath, L., Șeulean, V., Bărglăzan, D., Boldea, B. – “Economie monetară și
financiară internațională”, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2005, p. 31 5
135
Cuvinte cheie: casierie bancară, operațiuni de casă,
tezaur, registru de casă, cambie, bilet la o rdin, cec, scontare,
compensare, decontare, plăți electronice, virament de debit, virament
de credit, acreditiv documentar, incasso documentar
5.5. SARCINI DE ÎNVĂȚARE
1. Care este rolul casieriei bancare?
2. Prezentați documentele în baza cărora se poate depune sau
retrage numerar în/din conturile bancare.
3. Care sunt avantajele și riscurile pentru părțile implicate în
circulația cambială?
4. Care sunt elementele ce diferențiază biletul la ordin de cambie?
5. Precizați elementele fundamentale care permit utilizar ea
cecului ca instrument de plată.
6. Care sunt principalele caracteristici ale unui ordin de plată?
7. Cum pot fi prevenite riscurile ce derivă din utilizarea
instrumentelor de plată pe suport hârtie?
8. Care este rolul BNR în sistemul de plăți din România?
9. Descr ieți contractele standard și avantajele utilizării lor pentru
bancă și clienții săi.
10. Care sunt documentele solicitate frecvent în cazul unui acreditiv
documentar?
11. Prezentați principalele asemănări și diferențe între acreditiv și
incasso documentar.
12. Care su nt avantajele și dezavantajele plății prin acreditiv
documentar pentru părțile implicate?
5.6. TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Acreditivul documentar presupune:
a) un angajament ferm, asumat în scris de o bancă, de a
asigura plata unui export sau serviciu contr a documentelor
prezentate de exportator, în conformitate cu termenele și
condițiile stabilite de importator
b) comisioane bancare ridicate comparativ cu alte modalități
de decontare și un mecanism de derulare mai complicat
136 c) o instrucțiune trimisă de către expo rtator băncii
importatorului
d) o serie de documente, care se stabilesc în prealabil între
părțile participante
A. (b, c, d) B. (a, b, d) C. (a, c, d) D. (a, b, c)
2. În circuitul ordinului de plată responsabilitățile băncii receptoare
constau în:
A. plata spezelo r bancare aferente procesării ordinului de plată
B. recepția, autentificarea, acceptarea sau refuzul ordinului de
plată
C. punerea fondurilor la dispoziția beneficiarului
D. plata ordinului de plată
3. În cazul insuficienței numerarului în casieria de circulație, o
unitate bancară se poate alimenta apelând la:
a) contul deschis la banca centrală
b) unitățile proprii
c) alte bănci comerciale
d) agenți economici și persoane fizice
A. (a, b, c) B. (b, c, d) C. (a, c, d) D. (a, b, d)
4. Cecul nominativ se deosebește de cecul la purtăt or prin aceea
că este emis:
A. în favoarea unei persoane fizice sau juridice, cu indicarea
numelui beneficiarului
B. fără menționarea numelui persoanei fizice sau juridice
beneficiare
C. pentru acoperirea cheltuielilor legate de călătoriile în
străinătate
D. cu pos ibilitatea transmiterii înscrisului către un alt beneficiar
Încercuiți răspunsul corect (doar un singur răspuns este corect ).
137 UNITATEA DE STUDIU 6
OPERAȚIUNILE BANCARE DE PLASARE A FONDURILOR
Cuprins:
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele unității de studiu
6.3. Operațiunile bancare de plasare a fondurilor
6.3.1. Creditarea și evaluarea riscului
6.3.1.1. Rolul creditării bancare
6.3.1.2. Principii de creditare bancară
6.3.1.3. Tipuri de credite bancare
6.3.1.4. Evaluarea creditului prin punctaj
6.3.2. Operațiunile cu titluri financiare ale băncilor comerciale
6.3.2.1. Rolul plasamentelor bancare în titluri financiare
6.3.2.2. Clasificarea titlurilor financiare
6.3.2.3. Metode de constituire și modificare a unui portofoliu de
titluri financiare
6.3.2.4. Implicarea bancară în emisiunea de titluri financiare
6.4. Rezumatul unității de studiu, cuvinte cheie
6.5. Sarcini de învățare
6.6. Teste de autoevaluare
6.1. INTRODUCERE
Procesul de creditare joacă un rol esențial în economie.
Încasând sume mici de ba ni de la deponenți și agregând aceste
fonduri pentru a le împrumuta solicitanților, băncile pun la dispoziție
banii necesari dezvoltării economice. În acest proces, băncile
protejează deponenții, prin analizarea riguroasă a cererilor de
creditare. Portofol iul de titluri al unei bănci este format din active
financiare care aduc venituri, de regulă limitate, sub forma dobânzilor
sau a dividendelor. Investiția în titluri reprezintă o modalitate foarte
convenabilă de utilizare a unor resurse de care băncile dis pun la un
moment dat, cu atât mai mult dacă luăm în considerare caracterul lor
negociabil și gradul ridicat de lichiditate pe care îl conferă. Această
unitate de studiu își propune să te ajute să înțelegi operațiunile
bancare de plasare a fondurilor dispon ibile.
138
Cunoș tințe preliminare
Pentru înțelegerea noțiunilor discutate în cadrul acestei unități
de studiu este nevoie de cunoștințe de Monedă și credit și Produse
și servicii bancare.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Durata medie de parcurgere a unității de învățare este de 8 ore.
6.2. OBIECTIVELE UNITĂȚII DE STUDIU
După parcurgerea unității de studiu, studenții vor putea:
– înțelege etapele pe care băncile le parcurg în procesul plasării
fondurilor disponibile;
– cunoaște și înțelege mecanismului creditării și rolul elementelor
contractului de credit;
– identifica tehnicil e de constituire a unui portofoliu de titluri financiare
de către o bancă comercială;
– determina măsura în care băncile românești se implică în emisiunea
de titluri financ iare.
6.3. OPERAȚIUNILE BANCARE DE PLASARE A FONDURILOR
6.3.1. Creditarea și evaluarea riscului
Creditarea este o activitate de bază într -o bancă, putând
genera profituri importante dacă este practicată corect, dar și pierderi.
Prin urmare, ea tr ebuie abordată într -o manieră structurată și logică.
6.3.1.1. Rolul creditării bancare
Băncile primesc bani sub formă de depozite de la clienți, cărora
le plătesc dobândă pentru sumele depuse. Banca trebuie să genereze
venit pentru a plăti dobândă depon enților, pentru a realiza profit în
beneficiul acționarilor săi, precum și pentru propria dezvoltare.
139 O modalitate prin care băncile realizează venituri este de a da
cu împrumut (sau a plasa) banii depozitați. Băncii i se plătește
dobândă pentru sumele dat e cu împrumut, rata dobânzii percepută
pentru credite fiind mai mare decât rata dobânzii plătite la depozite.
Diferența dintre aceste două rate ale dobânzii se numește marjă și
constituie o sursă importantă de venit pentru bancă.
O parte din fondurile ava nsate în procesul de creditare provin
din capitalul propriu al băncii. În România, nivelul capitalului este
reglementat de Banca Națională a României, corespunzător
Convenției de la Basel.
Conform Regulamentului BNR și CNVM nr. 18/23 din 2006
privind fond urile proprii ale instituțiilor de credit și ale firmelor de
investiții, capitalul inițial al instituțiilor de credit persoane juridice
române și al sucursalelor din România ale instituțiilor de credit din
state terțe este reprezentat de capitalul social s ubscris și vărsat și
rezervele legale, statutare și alte rezerve, nivelul minim al capitalului
inițial la momentul autorizării fiind de:
– 37 milioane lei pentru bănci;
– 25 milioane lei pentru băncile de credit ipotecar;
– 25 milioane lei pentru băncile de e conomisire și creditare în
domeniul locativ;
– 12 milioane lei pentru instituțiile emitente de monedă electronică.
O altă parte din fonduri poate fi împrumutată de la alte bănci.
Prin urmare, băncile trebuie să realizeze un venit suficient de mare
pentru a restitui împrumuturile astfel atrase și dobânda aferentă,
pentru a -și acoperi costurile și pentru a obține profit.
Pentru stabilirea nivelului ratei dobânzii utilizate în relațiile cu
clienții, instituțiile de credit urmăresc nivelul și evoluția ratei dobâ nzii
de referință a băncii centrale. Circulara BNR nr. 3/2002 a introdus în
România rata dobânzii de referință, care înlocuiește taxa oficială a
scontului.
Creditarea, în condiții prin care se asigură rambursarea,
permite băncii să obțină un câștig pen tru deponenții ei, reducând
semnificativ nivelul de risc.
Creditarea poate fi privită și ca un serviciu bancar pe care
banca îl oferă clienților care -l solicită. In economiile competitive,
activitățile specifice sectorului terțiar trebuie să se concentreze asupra
nevoilor clienților și să dezvolte produse și servicii pentru satisfacerea
noilor cerințe ale acestora.
În cazul în care o bancă acordă un credit unui client – persoană
fizică sau persoană juridică – iar aceasta, din anumite motive, nu va
putea să -și achite obligațiile față de bancă (restituirea creditului plus
dobânda aferentă), banca va înregistra pierderi pe care va trebui să le
suporte din profit. Pentru a reduce la minim pierderile rezultate din
credite neperformante, personalul bancar implicat în activitatea de
creditare trebuie să procedeze cu responsabilitate la evaluarea
riscurilor pe care le presupune acordarea creditelor.
O activitate bancară sigură și profitabilă presupune, pe de o
parte, protecția disponibilităților din conturile depone nților și a
investițiilor acționarilor băncii prin reducerea riscului, dar și
140 permanenta fructificare a posibilităților oferite de piață. Acest lucru nu
se realizează refuzând acordarea unui credit sau stabilind termeni și
condiții de creditare care să des curajeze clienții să mai apeleze la
credite.
6.3.1.2. Principii de creditare bancară
Creditarea nu este o știință exactă; nu este posibil ca prin
utilizarea unei formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că
suma acordată unui client va fi rambur sată cu dobânda aferentă.
Există, totuși, principii generale de creditare care, dacă sunt aplicate
consecvent, permit reducerea gradului de incertitudine și, prin urmare,
a riscului implicat în creditare.
Aceste principii se referă la:
solicitantul creditu lui (debitorul);
Acceptul unei bănci de a acorda un credit reflectă punctul său
de vedere privind capacitatea de rambursare, prezentă și viitoare, a
clientului. Prin urmare, este esențial ca banca să obțină cât de multe
informații în legătură cu situația f inanciară a potențialului client și să fie
sigură că se poate baza pe toate informațiile oferite de acesta. În
această analiză, banca trebuie să ia în considerare măsura în care îl
cunoaște pe client; analiza făcându -se diferențiat pentru un client nou
și pentru un client tradițional.
Dacă solicitantul este deja un client al băncii, banca va lua în
considerare evidențele sale referitoare la acesta. De exemplu, referitor
la creditele anterioare, interesează dacă a fost respectat graficul de
rambursare a rate lor și dobânzilor. Orice solicitare de reînnoire a unui
credit se bazează pe relațiile anterioare cu clientul.
Solicitările noilor clienți trebuie tratate diferit. Dacă cel care
solicită un credit nu este clientul băncii, în primul rând trebuie să se
obțin ă referințe satisfăcătoare despre integritatea și situația financiară
a persoanelor care conduc afacerea și apoi informații financiare
relevante de care are nevoie banca.
Problemele cheie asupra cărora se insistă atunci când se
analizează situația unui cli ent persoană juridică care a solicitat un
credit se pot împărți în: domeniul de activitate al firmei; situația
financiară a firmei; calitatea managementului firmei; performanțele
viitoare ale firmei.
În practica românească, analiza împrumutatului este cuno scută
și sub denumirea de caracterul și capacitatea de rambursare a
clientului .
cererea de creditare (obiectivele urmărite);
Aspectele determinante care sunt luate în considerare atunci
când se analizează cererea de creditare sunt:
– competența legală a sol icitantului (de exemplu, dacă are vârsta
permisă de lege pentru a încheia un contract legal sau dacă este
autorizat/împuternicit de firmă să angajeze fonduri în numele ei);
– destinația sau obiectul creditului;
– valoarea creditului;
141 – durata creditării;
– eșalonarea ratelor scadente;
– garantarea creditului solicitat;
– marja de profit pe care o va încasa banca din credit (dobânda
percepută pentru creditul acordat, în corelație cu politica băncii în
ceea ce privește dobânda la depozite).
De asemenea, banca treb uie să urmărească dacă împrumutul
solicitat se înscrie în politica de ansamblu de creditare a băncii. De
exemplu, o bancă poate limita sumele pe care le va împrumuta unui
anumit sector industrial sau comercial sau poate exista o
reglementare a băncii centr ale privind creditarea unui anumit sector.
Cheltuielile pe care le presupune pentru bancă procesul
complex al analizării cererii de creditare (inclusiv cele cu personalul)
trebuie, la rândul lor, să fie recuperate. De cele mai multe ori se
obișnuiește ca instituțiile de credit să perceapă clienților un “comision
de analiză a dosarului” pentru acoperirea costurilor de instrumentare a
creditului.
Orice instituție de credit trebuie să se asigure că percepe o rată
a dobânzii și impune comisioane care fac prof itabilă fiecare acțiune de
creditare. În același timp, pentru a fi competitivă, ea trebuie să
urmărească în permanență nivelul dobânzilor și comisioanelor
practicate pe piață de alte instituții de credit.
Riscul asumat prin acordarea unui credit trebuie reflectat în
“recompensa” pe care o primește banca. Este normal ca o bancă să
perceapă o rată mai mare a dobânzii dacă ea consideră că un anumit
credit incumbă un risc mai mare. In mod similar, este posibil ca o
bancă să perceapă o rată mai mică a dobânzi i, pentru creditele
garantate prin forme asiguratorii certe, neriscante sau cu risc minim.
Cu toate acestea, banca trebuie să -i permită clientului să dispună de
suficient numerar pentru a putea să -și desfășoare activitatea
nestingherit; în caz contrar, sta bilirea unei rate de dobândă prea mare
poate determina un risc de credit sporit.
rambursarea creditului (rate și termene);
Prognoza fluxului de fonduri disponibile (cash flow -ul) indică
durata realistă a rambursării creditului. Pentru ca o afacere să aibă
succes, ea trebuie să aibă suficiente lichidități. Dacă persoana juridică
încearcă să ramburseze creditul prea repede, s -ar putea să rămână
fără lichidități și să nu poată să -și desfășoare corespunzător
activitatea în continuare sau chiar să dea faliment.
Este preferabil ca rambursarea creditului să se realizeze în rate
mici, eșalonate valoric pe o perioadă mai mare , dar pe care afacerea
le poate acoperi într -un mod realist, decât să fie efectuată într -o
perioada mai scurtă, în rate mari. Însăși banca va constata că este
dificil să câștige suficient din alte activități bancare încât să acopere
costul unui credit neperformant, fiind preferabilă rambursarea în rate
mai mici, decât forțarea rambursării rapide, cu riscul de a nu se mai
putea rambursa creditul.
Banca nu va dori ca împrumutul să rămână nerambursat pentru
o perioadă mai mare decât consideră ea necesar sau prudent,
142 deoarece cu cât crește durata rambursării, cu atât crește și
posibilitatea apariției situațiilor care pot împiedica rambursarea
creditu lui. In ceea ce privește perioada de rambursare a creditului , se
impune asigurarea unui echilibru între fondurile de care dispune
clientul în timp și reducerea perioadei de eșalonare a ratelor.
Perioada de rambursare a creditului este, de asemenea, legată
de durata de viață a obiectului creditului. Dacă, de exemplu, un
echipament cu o durată de funcționare de cinci ani este achiziționat pe
bază de credit, durata rambursării creditului nu trebuie să depășească
cinci ani. In mod similar, creditele pe termen s curt nu trebuie utilizate
pentru achiziționarea de active cu o durată de funcționare mare.
remunerarea creditului (dobânzi și comisioane
bancare);
Remunerarea creditului este foarte importantă, deoarece
constituie una dintre modalitățile principale prin care banca realizează
profit. Banca atrage bani de la diferiți clienți cu o rată a dobânzii mai
mică și împrumută alți clienți, cu o rată a dobânzii mai mare. Ca banca
să rămână în activitate, este esențial ca marja dintre cele două rate să
fie suficient de mare pentru a permite realizarea profitului. Acesta nu
este, totuși, singurul factor care trebuie luat în considerare.
Destinația creditului trebuie clar definită și înțeleasă, atât de
client cât și de bancă. Dacă se acordă un credit unei persoane jurid ice
pentru o afacere ilegală, documentația creditului și orice garanție în
sprijinul ei sunt lovite de nulitate. Dacă destinația creditului nu
corespunde cu activitățile curente ale clientului, un astfel de credit
presupune un risc de creditare important.
Pe de altă parte, este esențial ca banca și clientul să cunoască
valoarea creditului . Riscul de nerambursare a unui credit există atât în
situația în care se solicită un credit prea mic, cât și atunci când un
client împrumută prea mulți bani. Uneori, cli enții solicită cea mai mare
sumă pe care, din punctul lor de vedere, o poate împrumuta o bancă,
chiar dacă această sumă este mai mică decât cea de care au ei
nevoie pentru scopul propus.
Cererea de creditare a clientului trebuie susținută de un flux
monet ar prognozat. Acesta poate lua forma unui document care să
indice lichiditățile curente, veniturile și cheltuielile prevăzute, reflectând
valoarea fondurilor disponibile în timp. Desigur, prognoza trebuie să
includă sumele atrase de client și orice plăți ș i dobânzi datorate băncii.
garantarea (modalități de asigurare și recuperare).
Datorită mediului competitiv în care operează, instituțiile de
credit nu pot stabili întotdeauna rate ale dobânzii care să reflecte,
realist, riscul inerent unei situații date . Dacă o bancă solicită o rată de
dobândă prea mare, clientul se poate adresa concurenței și, prin
urmare, banca pierde un client. Pentru a putea stabili o rată de
dobândă mai mică, o bancă poate solicita drept garanție active de o
anumită valoare, cu drep tul de a le vinde în cazul în care clientul nu
reușește să ramburseze creditul.
143 Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în
considerare capacitatea prezentă și viitoare a clientului de a rambursa
creditul din resurse proprii. Cu alte cuvi nte, decizia de creditare trebuie
să fie luată înainte de a se aduce în discuție garanția.
6.3.1.3. Tipuri de credite bancare
Categoriile de credite de care beneficiază clienții unei bănci pot
fi structurate astfel:
a. creanțele comerciale:
a.1. cred ite de scont , prin care banca preia un efect de comerț
și în schimbul acestuia pune la dispoziția clienților valoarea actuală,
exprimată ca diferență între valoarea nominală și agio. 22
Prezentarea titlurilor în vederea scontării la bancă se va face
cel p uțin cu 15 zile lucrătoare înainte de scadență, pentru a da
posibilitatea ofițerului de credite să efectueze analiza bonitații
plătitorului. Creditele de scont se garantează cu titlurile respective,
pentru care prin scontare, pe calea girului, drepturile d e creanță
izvorâte din acestea, revin direct băncii care le -a scontat.23
a.2. factoring , prin care clientul, numit aderent, transferă
proprietatea creanțelor băncii comerciale denumită factor, care
plătește aderentului diferența dintre valoarea nominală și agio, imediat
sau la scadență.
b. creditele de trezorerie (de cont curent) sunt creditele
acordate clientelei, pe termen scurt, pentru acoperirea necesarului de
lichiditate privind acoperirea necesităților de exploatare curentă. Ele
pot fi obținute ime diat și pe baza unui grad mai mare de libertate. În
această categorie se includ: creditele privind vânzarea în rate,
creditele acordate persoanelor fizice, creditele acordate prin cărțile de
plată, creditele de finanțare a stocurilor, avansurile pentru imp orturi,
avansurile temporare garantate cu certificate de depozit.
c. creditele pentru prefinanțarea exporturilor au ca
destinatie satisfacerea necesităților curente sau excepționale ale
clienților, ocazionate de fabricarea produselor destinate exportulu i, cu
condiția existenței contractelor de export sau comenzilor ferme
încheiate direct cu partenerii externi sau prin intermediul unor
comisionari, care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte:
cantiatea și felul mărfii, con dițiile și graficul de livrare, modaliatea și
termenele de plată, prețul mărfii în valută la valoarea CIF sau FOB,
după caz. Creditele se pot acorda numai după prezentarea
comunicării de la o societate bancară din țară sau străinătate, agreată
de bancă, a deschiderii acreditivului de export irevocabil, în favoarea
beneficiarului de credit, sau alte forme de plată garantate bancar
(scrisoare de garanție bancară, efecte de comerț avalizate de alte
societăți bancare agreate de bancă).
22 Basno, C., Dardac, N. – „Management bancar”, Ed. Economică, București, 2002, p. 101 –
106
23 Hoanță, N. – „Bani și bănci”, Ed. Economică, București, 2000, p. 152 -154
144
d. creditele de echi pament sunt creditele care se acordă
beneficiarilor interni pe termen mediu și lung, pentru finanțarea
investițiilor productive efectuate de clienți.
e. creditele acordate pentru achiziționarea de bunuri
imobiliare :
e.1. credite investitor , acordate in vestitorului pentru scopul
propriu – achiziții și vânzări de achiziții, reparații de bunuri imobiliare.
e.2. credite promotor , acordate celui care dezvoltă activități de
achiziții și vânzări de terenuri, construcții, amenajări, organizate sub
formă de an trepriză.
f. creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot acorda
de către bancă agenților economici solicitanți pe perioade scurte de
timp, pentru achitarea unor obligații stringente privind aprovizionări cu
materii prime, materiale, combustibil i, energie, manoperă, impozite,
taxe și alte obligații curente. Acestă categorie de credite este
destinată, în principal, marilor companii cu un prestigiu recunoscut în
mediul de afaceri, al căror flux de lichidități este cesionat în favoarea
băncii și se derulează prin aceasta.
g. liniile de credit reprezintă o modalitate de creditare care
funcționează după sistemul revolving, în baza unui contract de credit
prin care banca se angajează ca pe o anumită perioadă de timp să
împrumute clientelei fonduri u tilizabile în mod fracționat, în funcție de
nevoile acesteia, în limita unui nivel global de credit, cu condiția ca
soldul zilnic al angajamentelor să nu depășească volumul liniei de
credit aprobate, cu posibilitatea prelungirii în mod repetat pe noi
perio ade de creditare dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite.
h. operațiunile de pensiune reprezintă o formă de credit care
se derulează pe baza considerării și depunerii la bancă a titlurilor, în
primul rând a valorilor mobiliare sau a titlurilor de cre anță negociabile
(certificate de depozit, bonuri de tezaur).
i. creditele consorțiale au la bază asocierea băncilor atunci
când dimensiunea creditului este foarte mare și impun divizarea
riscurilor.
Conform clasificării Institutului Bancar Român, cre ditele
bancare se diferențiază în funcție de:24
perioada de acordare:
– credite pe termen scurt , până la 1 an, pentru suplimentarea
mijloacelor circulante;
– credite pe termen mediu , între 1 -5 ani, pentru operațiuni de
export -import sau investiții;
– credite pe termen lung , peste 5 ani, pentru investiții de amploare,
retehnologizare.
24 IBR – „Manual de creditare”, decembrie 2002
145 beneficiarul creditului:
– credite acordate persoanelor fizice , pentru construcția de
locuințe, achiziționarea de autoturisme, cărți de credit;
– credite acordate persoanelor juridice .
destinație:
– credite pentru producție : credite pentru activitatea curentă;
credite pentru investiții;
– credite pentru export ;
– credite de consum .
calitatea lor:
– credite performante – angajamente de plată față de bancă
onorate la scadență;
– credite neperfo rmante – angajamente de plată față de bancă
care nu se respectă, generând credite restante și dobânzi
neachitate cu consecințe asupra activului, solvabilității și a
cheltuielilor prin constituirea de provizioane într -un volum mai
mare.
6.3.1.4. Evaluarea creditului prin punctaj
Evaluarea creditului prin punctaj este un mijloc statistic de
evaluare a clienților, în încercarea de a adopta un demers
standardizat pentru determinarea bonității lor. Pentru a dezvolta un
sistem eficient de evaluare a creditulu i prin punctaj sunt necesare mai
multe informații semnificative despre clienți.
Atribuirea punctajului are la bază examinarea cazuisticii
clienților și a anumitor informații cheie, pentru a stabili care sunt
categoriile de clienți care, cel mai adesea, nu -și plătesc creditele.
6.3.1.4.1. Evaluarea solicitantului de credit persoană fizică
În cazul evaluării unei persoane fizice care solicită un credit,
punctele se atribuie în funcție de: tipul de locuință a clientului – clienții
care au case în proprietat e personală primesc un punctaj superior,
comparativ cu cei care locuiesc cu chirie; locul de muncă – punctajul
se alocă în funcție de tipul locului de muncă și de durata de timp la
același loc de muncă; vârsta debitorului; starea civilă – pentru clienții
căsătoriți punctajul este cel mai mare; numărul de persoane în
întreținere – clienții cu una sau două persoane în întreținere
beneficiază un punctaj superior; venitul lunar net; garanțiile creditului;
referințele bancare.
O persoană fizică care dorește să obțină un credit de la o
instituție de credit trebuie să completeze cererea de creditare,
formular care conține informațiile despre client ce sunt necesare
desfășurării procesului de evaluare a creditului prin punctaj. Fiecărei
informații i se atribuie pu ncte potrivit răspunsurilor date iar apoi se
totalizează punctele. Pentru ca banca să acorde creditul este
necesară realizarea unui număr de puncte sau a unui scor minim
prestabilit.
146 Deși evaluarea creditului prin punctaj poate părea arbitrară,
experiența a dovedit că este o cale rapidă și credibilă de luare a
deciziilor în procesul de creditare. Pentru ca evaluarea creditului prin
punctaj să fie eficientă, banca trebuie să evalueze și să -și actualizeze
în permanență sistemele de acordare a punctelor în con cordanță cu
mutațiile economice și sociale.
6.3.1.4.2. Evaluarea solicitantului de credit persoană
juridică
Tehnici similare de evaluare a creditului prin punctai pot fi
folosite și pentru agenții economici , dar acestea sunt mai complexe
și, de obicei, mult mai dificil de conceput și interpretat.
În vederea contractării de împrumuturi, agenții economici trebuie să
prezinte instituției de credit cererea de creditare , la care vor anexa:
fișa de prezentare generală a societății; situația evolutivă a
patrimoniului și a principalilor indicatori de rezultate financiare; situația
de stocuri sau cheltuieli pentru care se solicită creditul; bugetul de
venituri și cheltuieli pe anul în curs; ultimul bilanț contabil și contul de
profit și pierdere, precum și ultim a balanță de verificare.
Analiza financiară are ca punct de plecare bilanțul contabil,
care oferă o imagine contabilă asupra patrimoniului, situației financiare
și rezultatelor obținute, pe baza unor acte administrative emise la un
moment dat. De asemenea , o importanță deosebită prezintă
informațiile furnizate de contul de profit și pierdere. Bilanțul contabil
exprimă starea patrimonială la care s -a ajuns la o anumită dată,
respectiv la încheierea exercițiului, iar contul de profit și pierdere
exprimă modu l cum s -a ajuns la respectiva stare patrimonială finală,
care au fost fluxurile de venituri și de cheltuieli ce au definit evoluția
economico -financiară a agentului economic analizat, de la începutul și
până la sfârșitul exercițiului.
Sistemul bancar din România și -a format un mecanism de
urmărire a bonității firmelor cuprinse în fundamentarea deciziilor de
creditare. Astfel, performanțele financiare și economice ale agenților
economici sunt determinate în funcție de o serie de indicatori
economico -financi ari precum: gradul de îndatorare, lichiditatea
curentă, solvabilitatea patrimonială, rentabilitatea capitalurilor proprii,
viteza de rotație a activelor, acoperirea dobânzii, dependența de
piețele de aprovizionare, garanțiile. Pe baza nivelului acestor
indicatori, fiecare instituție de credit își stabilește clasele de
performanță, pentru fiecare clasă atribuind un număr de puncte.
În baza analizei acestor indicatori, în funcție de punctajul total
obținut, clienții se pot grupa în cinci categorii : A, B, C, D și E. Clienții
de categorie A demonstrează capacitatea de rambursare a creditului
și de plată a dobânzilor și obțin creditul în suma solicitată. În cazul în
care solicitantul creditului se încadrează în categoriile B, C sau D,
banca își ia măsuri de sig uranță suplimentare determinate de
prudența bancară, realizând o analiză a bonității firmei pentru o
perioadă anterioară de cel puțin trei ani. În situația categoriei E,
147 analiza se întrerupe, agentul economic fiind, în mod normal, exclus de
la creditare.
În situația în care indicatorii de bonitate sunt favorabili, ofițerul
de credite se poate deplasa în teren, la sediul societății, la principalii
parteneri de afaceri și dacă este cazul, la organele financiar -bancare,
pentru a verifica realitatea datelor prezentate în documentele de
credit.
Pe baza investigațiilor și constatărilor cu privire la capacitățile
de producție, volumul și calitatea producției, nivelul costurilor,
posibilitățile de aprovizionare și desfacere, nivelul prețurilor și tarifelor,
ofițerul de credite poate să se pronunțe dacă există posibilități reale de
rambursare a creditului solicitat. Concluziile analizelor și verificărilor
efectuate vor fi consemnate în referatul de analiză a creditului.
Pe baza rezultatelor stabilite în etapel e anterioare ale
procesului decizional, structurile ierarhice ale băncii (în funcție de
competențele stabilite de centrala băncii în privința tipurilor și
dimensiunii valorice ale creditelor) trec la adoptarea deciziei de
creditare .
Următoarea etapă presu pune negocierea cu clientul a
termenilor creditării : modalitatea de acordare, moneda, dobânda și
comisioanele, ratele de rambursare etc. Dacă clientul acceptă aceste
condiții, atunci i se comunică decizia de creditare și se trece la
încheierea contractului de credit , care cuprinde: valoarea creditului;
obiectul creditului; termenele și ratele de rambursare; dobânda și
eventualele indexări pe parcurs; comisioanele; garanțiile și asigurările;
alte drepturi și obligații. Pe baza prevederilor din contractul de credit
are loc realizarea efectivă a deciziei de creditare.
Pentru o bună analiză de risc a clientului, banca, prin ofițerul de
credit, trebuie să realizeze o cât mai completă analiză non -financiară
și o cât mai precisă analiză financiară .
I. Analiza n on-financiară a agentului economic
Din această analiză trebuie să rezulte factorii de risc care pot
influența negativ activitatea firmei. Ea trebuie să cuprindă:25
A. Analiza factorilor de risc din mediul extern;
B. Analiza factorilor de risc interni ai firmei;
C. Analiza pieței.
A. Analiza mediului extern
Această analiză are mai multe corespondente:
A1. Analiza mediului din punct de vedere social
Principalele elemente care trebuie urmărite în această analiză
sunt:
aspecte demografice privind populația:
– evoluția demog rafică,
– schimbări demografice în structura pe vârste a populației;
– distribuția veniturilor în rândul populației;
– gradul de ocupare al populației.
schimbări în stilul de viață al populației;
25 Lloyd, R., Muth, H.P., Gerlach, F. – „Analiza creditului”, Ed. Expert, București, 1998, p. 18
148 atitudinea față de afaceri;
valorile culturale ale zonei.
Creștere a sau scăderea numărului populației poate influența
cererea de produse și servicii.
Distribuirea veniturilor în rândul populației poate avea un efect
asupra cererii de produse și servicii. Astfel, o discrepanță mare între
venituri poate afecta cererea iar o distribuție mai echilibrată are un
efect benefic pentru dezvoltarea afacerilor.
A2. Analiza mediului din punct de vedere tehnologic
Mediul tehnologic influențează dezvoltarea firmelor. Unele
ramuri industriale sunt influențate mai mult de gradul de dezv oltare
tehnologică: echipament de telecomunicații, calculatoare, componente
electronice, industria aeronavelor, industria lemnului, a mobilei etc.
Pentru o firmă, dezvoltarea tehnologică are efect în:
sfera producției, prin scăderea costurilor, apariția un or
produse și servicii noi;
creșterea calității produselor și serviciilor, ceea ce poate
diferenția o firmă pe piață față de competitori;
administrarea mai eficientă prin echipamente performante;
PC-uri, linii Internet, alte linii de comunicare.
A3. Analiz a mediului din punct de vedere economic
Stadiul actual și viitor al economiei poate influența dezvoltarea
unei firme. Câțiva dintre factorii macroeconomici care își pun
amprenta asupra unei afaceri sunt:
stadiul ciclului economic: recesiune, refacere, “boo m”;
tendința evoluției inflației: influențează prețul produselor și
serviciilor, costul finanțării;
politica monetară;
politica fiscală;
balanța de plăți.
Recesiunea de cele mai multe ori duce la un nivel înalt al ratei
șomajului, care influențează negativ cererea de produse și servicii. În
acest context, firmele care produc și comercializează produse cu
cerere inelastică pot avea o bună cifră de afaceri. Firmele care produc
și comercializează produse de lux se vor confrunta cu o scădere a
vânzărilor. În p erioadele de “boom” economic, crește venitul
populației, șomajul scade, cererea fiind mare, permițând o creștere a
vânzărilor.
În cazul unei inflații ridicate, valoarea efectivă a banilor scade.
Firmele care vând pe credit vor constata că banii încasați du pă o
anumită perioadă de timp sunt mai puțini în termeni reali, ceea ce
afectează costurile de aprovizionare și de salarii, conducând la
micșorarea profiturilor. Acest lucru conduce la reducerea fondului de
salarizare, șomaj și deci la micșorarea cererii p entru produse și
servicii.
Într-o economie cu rata scăzută a inflației, afacerile sunt mult
mai stabile, firmele controlându -și mai ușor costurile. Acest lucru are
un impact pozitiv asupra stabilității salariilor ducând la creșterea cererii
de produse și s ervicii. Exporturile sunt, de asemenea, stimulate în
149 condițiile unei rate scăzute a inflației, către țări cu o rată a inflației mai
mare, care vor importa bunuri mai ieftine decât pe piața internă.
Politica monetară a unei țări este implementată de banca
centrală. Există doi indicatori importanți de politică monetară care
influențează desfășurarea afacerilor: rata inflației și cursul valutar.
Cu cât rata inflației este mai mare, cu atât accesul la credite
este mai scump și mai greoi. În perioadele cu rata r idicată a inflației,
fluxurile monetare ale unei afaceri sunt influențate negativ, crescând
în permanență costurile de capital și de dobândă. O rată a inflației
scăzută stimulează investițiile firmelor și pe consumatori să cumpere
mai mult, vitalizând econ omia.
Cursul de schimb are un impact pentru firmele de comerț
exterior. O depreciere a cursului valutar, în anumite limite, stimulează
exporturile.
Un sistem fiscal stufos cu valori ridicate ale taxelor și
impozitelor va reduce profiturile firmelor și veni turile populației, ceea
ce va conduce la diminuarea investițiilor și a cererii de produse și
servicii.
Deficitul de cont curent al balanței de plăți are un impact
negativ asupra economiei, deoarece sunt mai puține fonduri
disponibile pentru investiții. De asemenea, soldul balanței de plăți
poate influența rata dobânzii și cursul valutar. Un sold pozitiv al
balanței va duce la scăderea ratei dobânzii, deoarece va fi o cerere de
împrumut mai mică. De asemenea, va duce la aprecierea monedei
naționale, ceea ce este bine pentru cei care călătoresc în străinătate,
dar poate avea un impact negativ asupra exporturilor.
B. Analiza factorilor de risc interni ai firmei
B1. Ciclul de viață al produsului
Toate firmele trebuie să cunoască care este stadiul produsului
lor în cadrul ciclului de viață. După o scădere importantă a vânzărilor,
produsul respectiv este scos de pe piață. Pentru a evita riscul scăderii
vânzărilor și, implicit, a profitabilității firmei, produsul trebuie reînnoit în
stadiul de maturitate. Firma tre buie să cunoască în permanență stadiul
de dezvoltare în care se află produsele sale, pentru a propune noi
produse în momentul în care cele anterioare ajung la stadiul de
maturitate, evitând astfel scăderile de vânzări ce pot duce la o lipsă de
lichiditate și, mai mult, la faliment.
B2. Tehnologia folosită
O tehnologie modernă conduce la costuri mai mici, ceea ce
înseamnă posibilitatea de a stabili prețuri mai atractive și un avantaj
față de concurență.
B3. Capacitatea managerială
Echipa managerială este foa rte importantă pentru realizarea
obiectivelor firmei. Managementul trebuie să stabilească obiectivele
pe termen scurt și lung, în funcție de resursele pe care le are la
dispoziție. În acest sens, gândirea strategică și capacitatea de intuiție
sunt foarte i mportante, precum și transpunerea strategiilor în planuri
de afaceri realiste pentru fiecare perioadă de activitate a firmei.
150 C. Analiza pieței
Clienții sunt foarte importanți pentru orice tip de afacere.
Abilitatea de a identifica și de a satisface nevoi le clienților este cheia
reușitei pentru afaceri.
Este foarte important pentru o firmă să elaboreze un plan de
marketing din punct de vedere al clienților, produselor, prețurilor,
canalelor de distribuție și al competenței. Un astfel de plan trebuie să
cuprindă informații despre:
1. piață
– dimensiunile pieței și structura demografică pe vârste, sexe,
profesii;
– segmentul de piață pe care îl deține firma în comparație cu
segmentul de piață deținut de concurență, precum și tendința de
evoluție;
– localizarea re gională a clienților;
– posibilități de segmentare a pieței;
– posibilități de penetrare pe noi piețe pentru produsele existente.
2. produs
– analiza punctelor forte și slabe ale produselor sau serviciilor oferite
de firmă, în comparație cu cele ale concurenței;
– testarea pe piață a noi produse și servicii și evaluarea viabilității
acestora;
– cercetarea pieței în vederea oferirii de pachete de produse sau
servicii;
– posibilitatea de a reconfigura sau de a transforma produsele și
serviciile existente.
3. promovare
– selectarea canalelor optime de promovare a produselor și analiza
eficienței actualelor programe de promovare și reclamă;
– evaluarea tehnicilor și practicilor de vânzare și a sistemului de
motivare vizând vânzările;
– compararea cu programele de promovare ale concurenței.
4. preț
– compararea cu prețurile practicate de concurență;
– efectul schimbărilor de preț asupra cererii de produse și servicii.
5. distribuție
– analiza costurilor de transport;
– eficiența canalelor de distribuție.
II. Analiza financiară a agentul ui economic
Pentru a micșora riscul de creditare, în afară de analiza non –
financiară, ofițerul de credit trebuie să analizeze din punct de vedere
financiar activitatea firmei. În acest sens, se vor examina: bilanțul
contabil, contul de profit sau pierdere , precum și fluxurile monetare ale
solicitantului de credit, în dinamică.
Un instrument foarte important în analiza capacității de
rambursare îl reprezintă fluxul de numerar prognozat pe durata
acordării creditului, din care trebuie să rezulte posibilitate a rambursării
151 integrale a creditului și a dobânzilor aferente, în volumul și la
termenele stabilite.
Bilanțul contabil reflectă poziția financiară a societății într -un
anumit moment. El exprimă starea patrimonială la care s -a ajuns la o
anumită dată, resp ectiv la încheierea exercițiului. Cea mai importantă
funcție a bilanțului este aceea de a prezenta informații proprietarilor și
managerilor societății despre patrimoniul existent la un moment dat,
cât și despre sursele de finanțare, capitaluri proprii și s urse atrase.
De asemenea, persoane din afară ar putea fi interesate de
activitatea și valoarea societății, bilanțul putându -le oferi informațiile
dorite. Acestea pot fi organele de control abilitate, potențialii
cumpărători și chiar băncile de la care soci etatea ar putea solicita
credite.
Analiza indicatorilor este cea mai rapidă metodă de estimare a
viabilității întreprinderilor. Indicatori de diferite tipuri pot fi utilizați
pentru a măsura:
lichiditatea;
capitalul de lucru;
solvabilitatea;
profitabilitat ea.
Indicatorii pot fi folosiți pentru a măsura fie rezultatele trecute,
fie pe cele anticipate, fiind utili în analiza creditelor pe termen scurt,
mediu sau lung.
Atunci când indicatorii sunt folosiți pentru a măsura
performanțele trecute, informațiile ne cesare pot fi obținute din bilanțul
contabil și contul de profit sau pierdere ale unui agent economic. Prin
compararea acestor indicatori pentru diferite perioade anterioare, se
pot stabili tendințe de evoluție, care sunt foarte importante în
evaluarea per formanțelor financiare ale firmei.
Firmele își desfășoară activitatea într -o piață largă, deci o
comparație cu alte firme din același sector de activitate furnizează
informațiile despre performanțele firmei analizate, în comparație cu
performanțele concure nței. Datorită caracterului istoric al valorilor din
bilanț și contul de profit sau pierdere, aceste informații trebuie privite
cu atenție și precauție, deoarece:
analiza performanțelor trecute nu poate indica precis ceea ce va fi
în viitor;
reprezintă doa r o analiză a situațiilor financiare ale firmei, care nu ia
în considerare obligațiile conducerii, calitatea produselor,
productivitatea muncii, factorii externi etc.;
nu este posibil să se obțină întotdeauna date curente, pentru
comparație, despre sectoru l de activitate al firmei;
este o analiză aritmetică, bazată pe cifrele din situațiile financiare,
care nu reflectă poziția curentă (de exemplu, reevaluarea activelor
fixe);
ar putea exista schimbări în activitatea firmei de anul trecut până în
prezent (de exemplu, comercializarea unor noi produse sau
servicii).
Principalii indicatori de analiză a bonității sunt:
152
1. Lichiditatea
Studiul lichidității are drept scop aprecierea capacității unei
întreprinderi de a face față datoriilor sale pe termen scurt prin
transformarea continuă și progresivă a activelor sale circulante în
trezorerie.
Lichiditatea curentă
100 scurt termenpe datoriiincerti clienti cate nevalorifi stocuri circulante activeLc
Lichiditatea unui agent economic este cu atât mai bună cu cât
rezultatul obținut este mai mare de 100%.
Lichiditatea imediată
100scurt termenpe datoriiincerti clienti stocuri circulante activeLi
2. Solvabilitatea
Reprezintă gradul în care agentul economic poate face față
obligațiilor de plată (bancă, furnizori, buget etc.) îndeosebi din surse
proprii (prin valorificarea tuturor activelor sale).
100 pasiv totalpropriu capitalSp
Indicatoru l este considerat optim când rezultatul obținut
depășește 30%. Deoarece el indică ponderea surselor proprii în total
pasiv, un rezultat sub 30% demonstrează situația financiară delicată a
acestuia, el având un grad mare de îndatorare.
Valoarea relativă apropiată de 100% a acestui indicator arată
că agentul economic nu are datorii și tot ceea ce posedă are acoperire
în sursele sale proprii.
3. Gradul de îndatorare
Arată raportul între sursele împrumutate și capitalurile proprii
ale proprietarilor.
100 activ total) obtinute creditelor aferente dobanzi, bancare credite, obligatii(exigibile plati
Gr
100 net propriu capitaldatorii totalG
Acest indicator trebuie să se situeze sub 100%. Cu cât raportul
între plățile exigibile și total active este mai mic (sub 30%), cu atât
este mai redus și gradul de înd atorare al agentului economic.
4. Viteza de circulație a activelor circulante
Arată numărul de cicluri efectuate de activele circulante în
decursul unei perioade.
circulante activeafaceride cifraVc
Cu cât numărul de rotații efectuate în decurs ul unei perioade
este mai mare cu atât activele circulante au fost folosite mai eficient.
5. Rentabilitatea
153 Exprimă eficiența activității unui agent economic, în sensul
capacității acestuia de a obține profit din activitatea desfășurată.
Rentabilitate a capitalului social
100 social capitalnet profitRcs
Rentabilitatea de exploatare
– brută:
100 ui exercitiul productialoatareexpdin brut excedentReb
– netă:
100 afaceride cifraloatareexpdin rezultatRen
Rentabilitatea economică – exprimă capacitatea unei
societăți de a obține profit din întreaga sa activitate
economico -financia ră.
100 activ totalbrut profitRec
Rentabilitatea financiară – exprimă capacitatea capitalului
investit de a produce profit.
100 propriu capitalnet profitRf
6. Acoperirea dobânzii
Exprimă capacitatea societății de a plăti dobânda la creditele
angajate.
dobânzilecu cheltuieliprofitpei impozituluași dobânzii platadeeintîna rezultatdobânzii Acoperirea
Se consideră că un nivel al acestui indicator mai mare de 3
reflectă o bună capacitate a agentului economic de a -și achita
dobânda.
6.3.2. Operațiunile cu titluri financiare ale băncilor
comerciale
6.3.2.1. Rolul plasamentelor bancare în titluri fi nanciare
Principalul motiv pentru care băncile își constituie portofoliul de
titluri financiare este reprezentat de lichiditatea ridicată pe care acesta
o asigură. De altfel, legile bancare din majoritatea țărilor stipulează ca
procedeu obligatoriu de a sigurare a lichidității deținerea de active care
pot fi transformate ușor în numerar.26
Portofoliul de titluri al unei bănci este format din active
financiare care aduc venituri, de regulă limitate, sub forma dobânzilor
sau a dividendelor. Pentru a înțeleg e mai bine motivul plasării
26 Basno, C., Dardac, N. – „Management bancar”, Ed. Economică, București, 2002, p. 131
154 fondurilor de către bănci în această categorie de active este necesară
prezentarea etapelor succesive pe care băncile le parcurg în procesul
plasării fondurilor disponibile:
1. Constituirea rezervelor obligatorii;
2. Constituirea nece sarului de numerar și alte active lichide;
3. Constituirea portofoliului de credite în conformitate cu
solicitările de credite și cu politica de creditare practicată de
bancă;
4. Fondurile rămase disponibile după parcurgerea acestor etape
pot fi folosite pentru constituirea portofoliului de titluri.
Investiția în titluri reprezintă o modalitate foarte convenabilă de
utilizare a unor resurse de care băncile dispun la un moment dat, cu
atât mai mult dacă luăm în considerare caracterul lor negociabil și
gradul ridi cat de lichiditate pe care îl conferă.
Dimensiunea investiției pe care banca o face la un moment dat
în portofoliul de titluri variază în concordanță cu starea economiei. În
perioadele de avânt economic, băncile orientează mai multe fonduri
către satisfac erea nevoilor crescânde de creditare. Din contră, în
perioadele de recesiune economică sau de criză, caracterizate prin
reducerea solicitărilor de credite datorate lipsei unor perspective
viabile, băncile alocă o mai mare parte din resurse portofoliului de
titluri, în special în cele emise de stat pentru finanțarea deficitului
bugetar.
Prin realizarea de investiții financiare, banca are ca obiective:
– obținerea unui venit sub diferite forme (dividende, cupon etc.);
– realizarea unui portofoliu de investiții financiare de calitate, sigure
și profitabile;
– utilizarea completă a fondurilor proprii;
– posibilitatea utilizării titlurilor drept gajuri în momente dificile pentru
bancă;
– asigurarea lichidității prin corelarea scadențelor titlurilor cu nevoia
de lichidita te a băncii.
Pentru atingerea acestor obiective, este necesară parcurgerea
următoarelor etape:
coordonarea portofoliului de investiții financiare cu mediul
extern. Evident, este greu să se prevadă evoluția variabilelor
mediului extern, motiv pentru care deciziile trebuie luate cu o
oarecare prudență pentru a feri banca în cazul unor previziuni
incorecte.
coordonarea portofoliului de investiții financiare cu planul de
lichidități al băncii. Se poate obține în condițiile în care
administrarea portofoliului de investiții financiare nu este
considerată o funcție separată, ci este integrată în procesul de
gestionare active -pasive al băncii.
evaluarea posibilităților de gajare oferite de titlurile financiare.
Titlurile financiare mai puțin riscante pot consti tui garanții în
vederea obținerii unor împrumuturi de către bancă.
evaluarea riscului pe care îl presupune fiecare tip de activ.
Titlurile de stat emise de Ministerul Finanțelor și titlurile de valoare
emise de instituții străine garantate de guvernele ț ărilor respective
155 sunt lipsite de risc. Titlurile de valoare emise de instituții din țară și
străine negarantate de stat prezintă risc. Acțiunile deținute de
bancă la alte societăți bancare și nebancare din țară și străinătate
prezintă risc pentru bancă.
evaluarea venitului net fără impozit. Cotele de impozit sau
facilitățile fiscale pe categorii de titluri pot fi elemente restrictive în
procesul de achiziționare a titlurilor financiare.
diversificarea portofoliului de investiții financiare.
Achiziț ionarea mai multor categorii de titluri financiare de la cât mai
mulți emitenți va determina ca perceperea riscurilor financiare să
fie cât mai difuză pentru bancă.
anticiparea evoluției dobânzii. Dacă rata dobânzii va scădea,
atunci cererea de credite v a fi mai mare, deci banca va trebui să
investească în titluri pe termen scurt cu grad ridicat de lichiditate.
Dacă se așteaptă la o creștere a ratei dobânzii, cererea de credite
va fi mică, banca trebuie să -și plaseze fondurile în titluri pe termen
mediu ș i lung în scopul obținerii unor avantaje.
determinarea mărimii portofoliului de investiții financiare în
funcție de: gradul de profitabilitate al investițiilor în titluri financiare;
volumul fondurilor rămase neutilizate după constituirea fondurilor
pentru nevoilor de rezerve, lichidități și de credit al băncii.
evaluarea experienței manageriale. Băncile care nu au
experiență în tranzacționarea titlurilor financiare trebuie să se
limiteze la achiziționarea titlurilor de stat și obligațiunilor garantate
de guvernele statelor emitente.
6.3.2.2. Clasificarea titlurilor financiare
Literatura de specialitate și practica financiar -bancară clasifică
titlurile financiare după o serie de criterii.
1. În funcție de piața pe care se emit:
– titluri ale pieței de capital – obligațiuni, acțiuni;
– titluri ale pieței monetare – sunt emise de bănci și sunt negociabile
doar pe piața interbancară.
2. În funcție de termenul pentru care sunt emise:
– titluri pe termen scurt – efectele de comerț, care iau forma titluri lor
de credit negarantate; certificatele de depozit, ca instrumente
negociabile frecvent utilizate pe piața plasamentelor pe termen
scurt; titlurile emise de stat pe termen scurt (certificatele de
trezorerie, bonurile de tezaur);
– titluri pe termen lung – obligațiunile (valori mobiliare care atestă
calitatea de creditor asupra emitentului lor); acțiunile (valori
mobiliare care atestă un drept de proprietate asupra capitalului
emitentului, nu au scadență, fiind emise pe o perioadă
nedeterminată).
3. În funcție de tipul venitului pe care îl aduc:
– titluri cu venit fix – venitul pe care îl aduc nu depinde de rezultatul
financiar al emitentului (acțiunile preferențiale, obligațiunile);
– titluri cu venit variabil – venitul lor depinde de rezultatul financiar al
emitentului.
156 4. În funcție de persoana emitentului:
– titluri emise de stat (organe ale administrației publice centrale și
locale);
– titluri emise de întreprinderi publice și private fără profil financiar;
– titluri emise de bănci comerciale și alte instit uții de credit.
5. În funcție de caracteristicile lor:
– valori mobiliare primare – sunt emise pentru a mobiliza capitaluri
proprii (acțiunile) sau pentru a obține capitaluri sub forma
împrumuturilor pe termen lung (obligațiunile);
– valori mobiliare derivat e – combină avantajele conferite de acțiuni
cu cele oferite de obligațiuni; îmbracă forma unor contracte care
dau dreptul cumpărătorului asupra unor active ale emitentului, la o
anumită scadență viitoare, în condițiile stabilite prin contract
(contracte fo rward sau contracte standardizate futures și options);
– valori mobiliare sintetice – rezultă din combinarea mai multor titluri
financiare și crearea pe această bază a unor instrumente
standardizate noi (contractele pe indici bursieri).
6. În funcție de vo ința de deținere exprimată în momentul
achiziției:
– titluri de tranzacționare – sunt deținute cu intenția de revânzare într –
un termen de până la 6 luni; scopul principal este de a asigura o
lichiditate corespunzătoare și de a specula eventualele evoluții
favorabile ale cursului bursier;
– titluri de plasament – sunt deținute în portofoliu pentru perioade mai
mari de 6 luni; motivul pentru care banca deține în portofoliu
aceste titluri este de a obține un venit sub forma dividendului (în
cazul acțiunilor) sau dobânzilor (în cazul obligațiunilor);
– titluri de investiții – sunt cumpărate în scopul păstrării lor până la
scadență, cele mai uzitate fiind obligațiunile și efectele publice;
deținerea acestor titluri permite băncii să obțină venituri fixe, la
anumite in tervale de timp;
– titluri ale activității de portofoliu – nu presupun intervenția băncii în
managementul societăților emitente;
– titluri de participare – dau băncii posibilitatea unei implicări active
în gestiunea emitentului.
Un loc aparte în cadrul porto foliului de titluri deținut de o bancă
este reprezentat de titlurile de stat. Acestea sunt emise de organele
administrației publice centrale și locale – pe termen scurt, mediu sau
lung – cu scopul finanțării deficitului bugetar sau a unor proiecte de
inves tiții.
În practică, aceste titluri îmbracă denumiri și caracteristici
diferite în funcție de termenul pentru care sunt emise:
– Obligațiuni publice ("T – Bonds") – sunt emise pe termene
cuprinse între 10 -30 ani cu scopul obținerii resurselor necesare
finanță rii unor investiții de interes național.
– Bonuri de tezaur ("T – Notes") – sunt emise pe termene cuprinse
între 1 -10 ani cu scopul acoperirii deficitului bugetar.
– Certificate de trezorerie ("T – Bills") – au scadența mai mică de 1
an și sunt destinate acope ririi golurilor de trezorerie.
157 În cazul SUA, Trezoreria emite două tipuri de titluri financiare
cu venit fix, cu scadența mai mare de un an: note de tezaur (cu o
scadență de la 1 la 10 ani); obligațiuni de tezaur (cu scadența mai
mare de 10 ani).
În Român ia, titlurile de stat emise pe piața internă de către
Ministerul Finanțelor sunt instrumente pe termen scurt. Emisiunea se
face la anumite intervale de către Trezoreria statului iar distribuția este
realizată de Banca Națională a României în calitate de ag ent.
Plasamentul se realizează pe piața interbancară, având la bază
principiul licitației.
Cel mai popular tip de titlu cu venit fix pentru bănci este
reprezentat de obligațiunile de stat. Acestea sunt emise de Guvern
prin intermediul Trezoreriei statulu i și prezintă un înalt grad de
credibilitate, fiind întotdeauna solvabile deoarece sunt susținute de
garanția și creditul statului. Trebuie subliniat faptul că titlurile emise de
stat sunt cele mai sigure deoarece plata principalului și a dobânzii sunt
garantate.
Titlurile de stat sunt de două categorii: cu discount , respectiv
titluri de stat nepurtătoare de dobândă, vândute la un preț inițial mai
mic decât valoarea nominală, diferența dintre prețul inițial și valoarea
nominală fiind discountul și reprezen tând beneficiul cumpărătorului;
purtătoare de dobândă , respectiv titluri de stat vândute la valoarea
nominală sau cu primă și pentru care emitentul plătește periodic
dobânzi conform condițiilor cuprinse în prospectul de emisiune.
Certificatele de trezoreri e pot fi plasate prin licitație , subscripție
publică sau subscripție publică garantată . Titlurile de stat sunt emise
în formă dematerializată și cu valori nominale, conform prevederilor
prospectului seriei respective.
6.3.2.3. Metode de constituire și mod ificare a unui
portofoliu de titluri financiare
Băncile comerciale dispun de mai multe tehnici de constituire a
unui portofoliu de titluri, fie în relație cu banca centrală, fie cu alte
bănci:
prin intermediul operațiunilor de scontare;
prin intermediul convențiilor de răscumpărare;
prin intermediul operațiunilor de lombardare;
prin cumpărare (achiziție) directă.
Scontarea este unul din cele mai vechi procedee de constituire
a unui portofoliu de titluri. Prin scontare, creditul comercial concretizat
într-un înscris (cambie, bilet la ordin) se transformă într -un credit
bancar, astfel că operațiunea comportă două aspecte: pe de o parte în
portofoliul băncii intră un efect de comerț, purtător al unui anumit risc
de plată; pe de altă parte, în schimbul respec tivului titlu, banca acordă
posesorului un credit cambial.
Convenția de răscumpărare este operațiunea prin care banca
cumpără titluri, cu condiția încheierii unui acord prin care partenerul se
obligă să le răscumpere peste o anumită perioadă de timp, plăti nd
băncii în prețul de răscumpărare și dobânda aferentă.
158 Lombardarea este o tehnică larg utilizată în Anglia, SUA,
Germania și constă în acordarea de împrumuturi de către bancă prin
preluarea în gaj a titlurilor.
Cumpărarea directă a titlurilor fie prin s ubscriere (acțiuni,
obligațiuni), prin licitație (titluri de stat), fie prin intermediul bursei. Prin
cumpărare directă de titluri, băncile își plasează o parte a resurselor în
scopul obținerii de câștiguri potențiale.
Băncile constituie portofoliul de tit luri în vederea fructificării unor
resurse disponibile. Câștigul se va regăsi fie din diferența între prețul
de vânzare și cel de cumpărare, fie din veniturile generate de titluri pe
parcursul deținerii lor în portofoliu. Astfel, în raport de acest aspect
vom avea un portofoliu comercial (în primul caz) și un portofoliu de
investiții (în al doilea caz). Modificarea portofoliului de titluri operează
de regulă asupra portofoliului comercial și doar sporadic asupra
portofoliului de investiții, acesta din urmă păstrându -și structura
perioade însemnate de timp.
Structurarea portofoliului poate fi realizată de către bănci prin
operațiuni de vânzare – cumpărare. Trading -ul și switching -ul sunt
două tipuri de strategii active de modificare a structurii unui portofol iu
de titluri.
Trading -ul constă în modificarea structurii portofoliului de titluri
la un interval redus de timp, de regulă zilnic, prin operațiuni de
vânzare -cumpărare de titluri. Pentru a derula o astfel de strategie e
necesară existența unei piețe de capital bine consolidată și extrem de
lichidă. În plus, trading -ul presupune urmărirea foarte atentă a
evoluției titlurilor, necesitând un aparat de personal și logistic extrem
de specializat, cu costuri nu din cele mai reduse.
Switching -ul este o strategi e de gestiune a portofoliului de
titluri mult mai la îndemâna băncilor decât trading -ul. Frecvența
apariției băncii pe piață este mult mai redusă, ea fiind de regulă
impusă de modificarea condițiilor economice, a ratelor dobânzii etc.
Switching -ul antrene ază costuri mai reduse, în schimb mobilitatea
portofoliului este diminuată în comparație cu trading -ul.
Băncile care nu au experiență în tranzacționarea titlurilor
preferă să -și limiteze propriul portofoliu la titlurile de stat și alte efecte
publice garan tate de guvernul țării emitente. În schimb, băncile cu
experiență în tranzacționarea titlurilor își orientează propriul portofoliu
spre acele titluri ce oferă oportunități de tranzacționare pentru a -și
maximiza profitul. Piața titlurilor în România nu este dezvoltată, astfel
că băncile preferă să -și constituie un portofoliu de titluri emise de stat,
care nu pune probleme de gestiune a riscului așa ar pune un
portofoliu de titluri emise de entități private.
6.3.2.4. Implicarea bancară în emisiunea de titlur i financiare
Băncile, fiind organizate ca societăți comerciale pe acțiuni, pot
recurge la emisiuni proprii de titluri financiare, în măsura în care
legislația financiar -bancară din țara unde își desfășoară activitatea le
permite acest lucru.
159 O primă c ategorie de titluri financiare care pot fi emise o
constituie titlurile care afectează capitalul băncii , respectiv acțiunile
și obligațiunile.
A doua categorie de titluri este reprezentată de titlurile de
creanță negociabile . Pentru asigurarea necesități lor de lichidități,
băncile pot emite titluri pe termen scurt, mediu sau lung (cele mai
întâlnite sunt bonurile de tezaur și certificatele de depozit).
Pe de altă parte, băncile pot interveni în acordarea de facilități
privind emisiunea de titluri. Agenți i economici care sunt interesați să
obțină capitaluri suplimentare prin emisiunea de titluri negociabile pe
piața monetară sau de capital se adresează băncilor pentru sprijinirea
acestor operațiuni. Recurgerea la sprijinul bancar înseamnă
intermediere banc ară și implică o serie de cheltuieli suplimentare de
emisiune și de utilizare a acestor titluri.
Facilitățile de emisiune de titluri acordate de bănci au în fapt o
sferă largă de servicii, putând implica: acordarea de credite,
cumpărarea pe cont propriu a unor titluri, intermedierea vânzării de
titluri, acordarea de garanții.
Facilitățile au ca obiect principal sprijinirea emisiunii de titluri pe
termen scurt reînnoibile, în monedă națională sau în valută. Titlurile
financiare emise pot fi mai ales bon uri de tezaur și efecte de comerț.
Facilitățile implică și sprijinirea plasării titlurilor respective. Pe
de o parte, băncile cumpără titlurile pentru a le revinde. Pe de altă
parte, în lipsa deținătorilor de resurse dispuși la plasament, băncile se
angajează să preia aceste titluri. În fapt, se garantează astfel plasarea
integrală a emisiunii.
Facilitățile reprezintă izvorul unei serii de comisioane
percepute de către bănci, în funcție de momentele acțiunii bancare de
angajare sau de confirmare, de ut ilizare și de garantare.
6.4. REZUMATUL UNITĂȚII DE STUDIU, CUVINTE CHEIE
Procesul de creditare joacă un rol esențial în economie.
Încasând sume mici de bani de la deponenți și agregând aceste
fonduri pentru a le împrumuta solicitanților, băncile pu n la dispoziție
banii necesari dezvoltării economice. În acest proces, băncile
protejează deponenții, prin analizarea riguroasă a cererilor de
creditare. Portofoliul de titluri al unei bănci este format din active
financiare care aduc venituri, de regulă l imitate, sub forma dobânzilor
sau a dividendelor. Investiția în titluri reprezintă o modalitate foarte
convenabilă de utilizare a unor resurse de care băncile dispun la un
moment dat, cu atât mai mult dacă luăm în considerare caracterul lor
negociabil și g radul ridicat de lichiditate pe care îl conferă.
160
Cuvinte cheie: cerere de creditare, dobândă activă,
rambursare, garanție, comision bancar, decizie de creditare,
obligațiuni, acțiuni, efecte de comerț, certificate de depozit, titluri de
stat, certificat e de trezorerie
6.5. SARCINI DE ÎNVĂȚARE
1. Prezentați pe scurt principiile generale de creditare bancară,
care permit reducerea gradului de incertitudine și a riscului
implicat în creditare.
2. Cum se face evaluarea creditului solicitat de o persoană fizi că
unei bănci comerciale?
3. Care sunt principalii indicatori utilizați pentru determinarea
performanțelor economico -financiare ale agenților economici
care solicită un credit?
4. Care sunt elementele cuprinse într -un contract de creditare?
5. Care sunt etapele pe care le parcurge o bancă în procesul
plasării fondurilor disponibile?
6. Ce urmărește o bancă prin realizarea unei investiții financiare?
7. Cum se poate implica o societate bancară în emisiunea de
titluri financiare?
6.6. TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Operațiun ea de lombardare este:
A. operațiunea de scontare a efectelor comerciale
B. operațiunea de împrumut pe gaj de efecte publice
C. operațiunea de constituire a depozitelor bancare
D. operațiunea de rescontare a creanțelor negociabile
2. Operațiunea de scontare este o op erațiune de:
a) stabilire a dobânzii
b) vânzare a efectelor de comerț înainte de scadență
c) transformare a unui credit comercial în credit bancar
d) împrumut pe garanții de efecte publice
A. (a, b, c) B. (b, c, d) C. (b, c) D. (c, d)
161 3. Rolul creditului poate fi evide nțiat prin funcțiile îndeplinite de
acesta:
A. funcția de repartiție + funcția de control + funcția de emisiune
B. funcția de a crea noi mijloace de plată în economie
C. funcția de a genera dobânda
D. funcția de mobilizare a capitalurilor disponibile temporar
4. Sunt co nsiderate instrumente ale pieței monetare următoarele:
a) depozitele bancare
b) acțiunile
c) certificatele de depozit
d) titlurile de stat
e) certificatele de trezorerie
f) obligațiunile
A. (a, b, c, e) B. (b, d, e, f) C. (c, d, e, f) D. (a, c, d, e)
Încercuiți răspuns ul corect (doar un singur răspuns este corect ).
162
BIBLIOGRAFIE
Basno, C., Dardac, N.,
Floricel, C. – „Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică și
Pedagogică, București, 1997
Basno, C., Dardac, N. – “Operațiuni bancare, instrumente ș i tehnici
de plată”, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1999
Basno, C., Dardac, N. – „Management bancar”, Ed. Economică,
București, 2002
Bărbulescu, O. – „Instrumentele de plată ”, Ed. C.H. Beck,
București, 2014
Bogdan, I. (coordonat or) – „Tratat de management financiar -bancar”,
Ed. Economică, București, 2002
Bran, P., Costică, I. – „Economie monetară”, Ed. ASE, București,
2003
Căpraru, B. – “Retail banking” , Ed. C.H. Beck, 2009
Căpraru, B.
– “Activitatea bancară. Sisteme, o perațiuni și
practici” , ediția II, Ed. C.H. Beck, 2014
Cerna, S. – “Banii și creditul în economiile
contemporane”, Ed. Enciclopedică, 1994
Cerna, S. – “Sistemul monetar și politica monetară”, Ed.
Enciclopedică, 1996
Cerna, S., Donath, L.,
Șeulean, V. , Bărglăzan,
D., Boldea, B. – “Economie monetară și financiară
internațională”, Ed. Universității de Vest,
Timișoara, 2005
Cerna, S. – “Economie monetar ă”, Editura Universității
de Vest, Timișoara, 2009
Cocriș, V. (coord.)
– “Economie bancară: Repere teoretice și
studiu monografic “, Ed. Universității Alexandru
Ioan Cuza, Iași, 2009
Costică, I., Lăzărescu,
S.A. – „Politici și tehnici bancare”, Ed. ASE,
București, 2004
Costică, I. – „Strategii de polit ică monetară”, Ed. ASE,
București, 2005
Dardac, N., Barbu, T. – „Monedă, bănci și politici monetare”, Ed.
Didactică și Pedagogică, București, 2005
Dardac, N., Barbu, T. – „Instituții de credit ”, Ed. ASE, București,
2012
Dănilă, N., Anghel, L.C.,
Radu, A.N., Boitan, I.,
Bistriceanu, G., Șinca,
F.E. – „Corporate banking. Produse și servicii
bancare ”, Ed. ASE, București, 2010
Dănilă, N., Anghel, L.C.,
Șinca, F.E. – „Retail banking. Produse și servicii
bancare retail ”, Ed. Economică, București,
163 2012
Dedu, V. – „Gestiune și audit bancar”, Ed. Economică,
București, 200 8
Diaconescu, M. – “Bănci. Sisteme de plăți. Riscuri”, Ed.
Economică, București, 1999
Gaftoniuc, S. – “Practici bancare internațional e”, Ed.
Economică, București, 1995
Hoanță, N. – „Bani și bănci”, Ed. Economică, București,
2000
Howells, P.G.A., Bain,
K. – „Financial Markets and Institutions”,
Pearson, 2007
Huerta de Soto, J. – „Moneda, creditul bancar și ciclurile
economice ”, Ed. Universității Alexandru Ioan
Cuza, Iași, 2010
Imireanu, M. Ghe. – “Tehnica și practica operațiunilor bancare”,
Ed. Tribuna Economică, București, 1995
Isărescu, M. (coord.)
– “Reflecții economice. Vol.1: Piețe, bani,
bănci “, Academia Română, Centrul Român de
Economie Comparată și Consens, Ed. Expert,
București, 2007
Kirițescu, C. – “Moneda. Mică Enciclope die”, Ed. Științifică
și Enciclopedică, București, 1982
Lloyd, R., Muth, H.P.,
Gerlach, F. – „Analiza creditului”, Ed. Expert, București,
1998
Manolescu, Ghe. – “Politica monetară în perspectiva
globalizării “, Ed. Universitară, Bucure ști, 2009
Mione l, O. – „Tehnica plăților și finanțării internaționale “,
Ed. Universitară, 2012
Mishkin, Fr. – „The Economics of Money, Banking and
Financial Markets” , 8th Edition, Pearson
Education, 2007
Negruș, M. – ”Finanțarea schimburilor internaționale”, Ed.
Hum anitas, București, 1991
Negruș, M. – “Plăți și garanții internaționale”, Ed. C. H.
Beck, București, 2006
Negruș, M. – “Produse și servicii bancare. Marketing
bancar”, Ed. Fundației România de Mâine,
București, 2006
Paraschiv, D.
– „Tehnica plățilo r internaționale” , Ed.
Economică, București, 2003
Petria, N. – „Monedă, credit, bănci și burse”, Ed. Alma
Mater, Sibiu, 2003
Poanta, D. – „Instrumente de plată. Sisteme de plăți ”, Ed.
Universitară, 2010
Rochon, L.P.,
Olawoye, S.Y.
– „Monetary Polic y and Central Banking: New
Directions in Post -Keynesian Theory ”, Edward
Elgar Publishing Limited, 2012
164 Roxin, L. – „Gestiunea riscurilor bancare”, Ed. Didactică
și Pedagogică, București, 1997
Stoica, M. – „Management bancar”, Ed. Economică,
București, 1999
Tașnadi, A., Doltu, C. – „Monetarismul”, Ed. Economică, București,
1996
Toma, R.,
Negruș, M. – “Spre o nouă arhitectură monetar -financiară
internațională”, Ed. Universității “Lucian Blaga”
din Sibiu, 2005
Toma, R. – “Politici și tehnici bancar e”, Ed. Universității
“Lucian Blaga” din Sibiu, 2007
Trenca, I. – “Tehnica bancară”, Casa Cărții de Știință
Cluj-Napoca, 2008
Turcu, I. – “Operațiuni și contracte bancare”, Ed.
Lumina Lex, București, 1995
Turlic, V. , Cocriș, V. – „Monedă și credit”, Ed. Ankarom, Iași, 1997
Turlic, V. – „Politici monetare”, Ed. Polirom, Iași, 2002
*** BCE – „The Implementation of Monetary Policy in
the Euro Area”, September 2006
*** BNR – Legea nr. 312/2004 privind statutul BNR
*** BNR – Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului
la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994
*** BNR – Legea nr. 163/2009 privind aprobarea
Ordonanței de urgență a G uvernului nr.
39/2008 pentru modificarea și completarea
Legii nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la
ordin
*** BNR – Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată
prin Legea nr. 83/1994
*** BNR – Legea nr. 127/2009 privind aprobarea OUG
nr. 38/2009 pentru modificarea și completarea
Legii nr. 59/1934 asupra cecului
*** BNR – Regulamentul nr. 6/2012 privind modificarea
și completarea Regulamentului nr. 4/2005
privind regimu l valutar, precum și abrogarea
Normei nr. 4/2005 privind efectuarea
operațiunilor de schimb valutar
*** BNR – Regulamentul nr. 6/2002 privind regimul
rezervelor minime obligatorii, mod ificat prin
Circulara nr. 6/2005 și Circulara nr. 22/2007
*** BNR – Regulamentul nr. 1/2000, republicat în 2008,
privind operațiunile de piață monetară
efectuate de BNR și facilitățile permanente
acordate de aceasta participanților eligibili,
modificat prin Regulamentul BNR nr. 3/2012 și
nr. 14/2012
165 *** BNR – Norma nr. 4/1995, modificată prin Norma nr.
14/2007 și Norma nr. 12/2008 privind
funcționarea pieței monetare interbancare
*** BNR – Regulamentul BNR nr. 6/2006 privind
emiterea și utilizarea instrumentelor de plată
electronică
*** BNR – Regulamentul nr. 1/2012 privind organizarea
și funcționarea la BNR a Centralei Incidentelor
de Plăți
*** BNR – Regulamentul nr. 2/2004 privind utilizarea
codurilor IBAN în România
*** BNR – Regulamentul nr. 2/2005 privind ordinul de
plată utilizat în ope rațiuni de transfer -credit
*** BNR – Regulamentul nr. 3/2005 privind debitarea
directă executată prin casa de compensare
automată
*** BNR – Regulamentul nr. 11/2006 privind circuitul
instrumentelor de plată de debit
*** BNR – Regulamentul BNR și CNVM nr. 16/21/2006
privind expunerile mari ale instituțiilor de credit
și ale firmelor de investiții
*** BNR – Regulamentul nr. 1 6/2012 privind
clasificarea creditelor și plasamentelor,
precum și determinarea și utilizarea ajustărilor
prudențiale de valoare
*** BNR – Regulamentul nr. 3/2007 privind limitarea
riscului de credit la creditele destinate
persoanelor fizice, cu modificările și
completările ulterioare ( Regulamentele BNR
nr. 11/2008, 2/2009, 11/2009 )
*** BNR – Regulamentul nr. 11/2007 privind
autorizarea instituțiilor de credit persoane
juridice române și a sucursalelor din România
ale instituțiilor de credit din state terțe, cu
modificările și completările aduse prin
Regulamentele nr. 1, 4, 15, 17/2009
*** BNR – Regulamentul nr. 24/2009 privind lichiditatea
instituțiilor de credit, modificat prin
Regulamentul nr. 4/2010
*** BNR – Circulara nr. 3/2002 privind rata dobânzii de
referință
*** BNR – Normele nr. 8/1999 privind limitarea riscului
de credit al băncilor, modificate prin Circulara
nr. 5/2001 și completa te prin Norma nr.
11/2002 și Norma nr. 3/2003
*** BNR – „Țintirea directă a inflației în Republica Cehă,
Ungaria și Polonia: implementare și
166 performanțe”, 2004
*** BNR – „Raport asupra inflației”, 2007 -2013
*** – OUG nr. 99/2006 privind institu țiile de credit
și adecvarea capitalului, cu modificările și
completările ulterioare (Legea nr. 227/2007,
OUG nr. 215/2008, OUG nr. 25/2009, Legea
nr. 270/2009 și OUG nr. 26/2010)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Operatiunile Institutiilor De Credit Orastean 2016 [617521] (ID: 617521)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.