. Operatiunile de Leasing. Istoria Si Evolutia Leasingului

INTRODUCERE

În orice societate, economiile și investițiile au jucat un rol deosebit de important, atât la nivel macroeconomic cât și la nivelul fiecărei persoane sau agent economic. Desigur, există un ansamblu de factori care influențează deciziile fiecărei persoane sau agent economic de a renunța la un câștig sau avantaj prezent (determinat de utilizarea unor fonduri disponibile în prezent) în favoarea unui avantaj viitor (determinat de economisirea sau investirea acestor fonduri, pentru a fi utilizate în viitor), însă procesele de economisire sunt prezente într-o măsură mai mare sau mai mică, pe termene mai lungi sau mai scurte și moduri foarte variate la nivelul fiecărei persoane, fizice sau juridice. Aceste procese de economisire au însă un rol important și la nivelul întregii economii naționale.

Desigur, alegerea căilor celor mai potrivite de economisire și investiție se poate dovedi a fi un proces dificil, având în vedere o serie de factori precum multitudinea instrumenetelor disponibile, instabilitatea pe care o traversează anumite piețe, recesiunea economică, etc. In aceste condiții se pune problema alegerii unui instrument de economisire adecvat, care să ofere o păstrare în siguranța cea mai deplină a acestor economii, dar și multiplicarea lor în timp, devenind practic dintr-un instrument de economisire unul de investire. Multiplicarea economiilor trebuie nu numai să asigure acestora o protecție la inflație, ci și să aducă un câștig real, în condițiile unui risc acceptabil.

Decizia reprezintă un proces dinamic de interacțiune a tuturor participanților confruntați cu o politică de alegere, un proces de selecție a unui răspuns dintr-un ansamblu de răspunsuri potențiale.

Specificitatea deciziei constă în procesul din care ea rezultă și care este reprezentat de înfruntarea dintre dimensiunile prezente și viitoare, proces care simplifică evaluarea câștigurilor / pierderilor posibile, reprezentând o încercare de a investi cu atributul rea1ității obiectele prefigurate susceptibile de a satisface trebuințele.

Desfășurarea activității oricărui agent economic în scopul obținerii unui profit cât mai mare trebuie să se bazeze pe o teorie economică solidă, coerentă, care are menirea să orienteze gândirea, ca și eforturile materiale, financiare și umane ale întreprinzătorului. Una din problemele cele mai importante o reprezintă luarea deciziilor care să asigure un rezultat cât mai bun, în concordanță cu scopul urmărit de agentul economic.

Se consideră că, în condițiile unei piețe cu concurență perfectă, toți producătorii și toți consumatorii dispun de o cunoaștere perfectă a cererii și a ofertei, astfel încât pot obține cel mai bun produs și cel mai bun preț. Piața este caracterizată deci de transparență perfectă, ceea ce înseamnă că deciziile se iau în condiții de deplină certitudine și fără risc.

Tipul de piață care caracterizează realitatea economică este însă piața cu concurență imperfectă, dominată de risc și incertitudine și care impune agenților economici să-și urmărească și să realizeze obiectivele propuse prin luarea celei mai bune decizii, ținând cont de lipsa unor informații complete și sigure.

Așadar, investițiile constituie instrumentul principal de realizare a modernizarii economice, prin crearea de noi structuri mai performante, în acord cu opțiunile strategice. de perspectivă ale societății.

Investițiile pentru dezvoltare, considerate ca totalitatea cheltuielilor făcute pentru construirea de noi obiective, dezvoltarea sau modernizarea celor existente, reprezintă o cheltuială certă pentru un viitor care conține elemente de incertitudine (diminuarea cererii pentru produsele finite, creșterea costurilor pentru materia primă, apariția unor produse mai performante etc.) De aceea strategiile investiționale au un rol deosebit de important, pentru că toate celelalte activități depind de investiții și în primul rând de politica de decizie asupra investițiilor adoptate.

Se pune problema alegerii modalității optime de investire, care să corespundă cel mai bine scopurilor și așteptărilor celui ce investește. Pentru aceasta, asociem fiecărui tip de investiție (sau plasament) două noțiuni: rentabilitate și risc. Prin rentabilitate înțelegem nivelul câștigului asigurat de către o investiție. Spre exemplu, rentabilitatea unui depozit bancar va fi determinată de nivelul dobânzii acordate de bancă deponentului.

Cel mai răspândit mod de exprimare a rentabilitatii este exprimarea procentuală, întrucât aceasta ne oferă o imagine comparabilă a rentabilității diferitelor instrumente de investiție.

Riscul este un indicator foarte important de luat în considerare la momentul luării deciziei de investire pe piața de capital. Orice investitor consideră că veniturile mari sunt un Iucru pozitiv și riscul este un lucru rău. Problema este că de obicei, riscul si veniturile merg în tandem, putem spune că sunt chiar direct proporționale (cu cât riscul este mai mare, cu atât posibilitatea de a câstiga este mai mare). Riscul reprezintă probabilitatea de obținere a unei anumite rentabilități. Nu există o formulă universală de calcul a riscului, întrucât există nenumărați factori ce pot afecta performanțele unei anumite investiții. Există o legatură direct proporțională între riscul și rentabilitatea unei investiții. Astfel, cu cât riscul este mai mic, cu atât rentabilitatea investiției este mai redusă; cu cât riscurile sunt mai mari, cu atât crește și rentabilitatea ce poate fi asigurată de o investiție.

Concluzia care se desprinde este că trebuie urmărit acel tip de investiție care asigură un raport optim între rentabilitate și risc, raport ajustat în funcție de așteptările, posibilitățile și nu în ultimul rând aversiunea față de risc a fiecărui investitor.

Un concept ce trebuie analizat în elaborarea unei strategii de investiții este diversificarea investițiilor. Aceasta înseamnă plasarea sumelor disponibile în mai multe instrumente diferite de economisire și investire, și/sau în diferite variante ale aceluiași tip de instrument (în mai multe acțiuni diferite cotate la bursă sau în titluri la mai multe fonduri mutuale).

Este știut că investițiile pe piața de capital sunt investiții riscante, dar alcătuind un portofoliu echilibrat se poate limita riscul. Principala cale de a diminua riscul este divizarea investițiilor.

In absența unei piețe financiare perfecte, decizia de investiție nu poate fi privită separat de cea de finanțare. Se impune identificarea resurselor necesare pentru procurarea bunurilor de care este nevoie pentru creșterea potențialului firmei.

Tranziția la economia de piață reprezintă un lung proces de transformare fundamentală pe baza principiilor economiei de piață. Perspectiva tranziției o reprezintă edificarea unei economii moderne de piață. Se pune problema utilizării eficiente a capacității de producție din toate sectoarele de activitate; ele reprezintă o imensă resursă economică care se impune a fi valorificată simultan cu potențialul de forță de muncă ridicat existent în toate domeniile de activitate. O bună valorificare a resurselor interne de capital (aflat în diferite forme de proprietate) și de muncă nu este greu de realizat datorită înaltului grad de adaptabilitate a poporului român.

Pe Iângă factorii interni trebuie luați în considerare și cei externi, atât de ordin economic, cât și politic. Factorii de ordin economic se referă, într-un termen sintetic, la afluxul de investiții în întreprinderi de tot felul, de la diferite cooperări privind cercetări, proiecte mixte și terminând cu cumpărări de acțiuni ale firmelor românești. Acest lucru depinde, în mare măsură, de impulsul economic intern, de stabilitatea socio-politică internă a țărilor cu economie de piață dezvoltată. Procesul de restructurare rapidă a economiei actuale necesită elaborarea unor programe de dezvoltare la toate nivelurile organizatorice și alegerea lor pe baza unei analize atente secondate de sisteme de asistare a deciziei.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND OPERAȚIUNILE

DE LEASING

1.1 Definiția leasingului

Leasingul este un pas înainte în finanțarea întreprinderilor care doresc să își achiziționeze utilaje și echipamente, dar care nu au posibilități financiare. Această tehnică de finanțare care presupune un risc ridicat, vine să dea satisfacție agenților economici care nu pot să obțină credite de la bănci, ori nu vor să-și greveze bunurile mobile și imobile prin instituirea de ipoteci sau gajuri, sarcini de natură a afecta dinamismul specific domeniului comercial.

Interesul practic al leasingului este de a asigura finanțarea integrală prin fonduri împrumutate a unei investiții fără ca beneficiarul să constituie măsuri asiguratorii; prin aceasta, leasingul se distinge de tradiționala creditare a investițiilor, unde întreprinderea beneficiară suportă o parte din valoarea investiției. De aceea, leasingul ca tehnică de finanțare vizează în primul rând întreprinderile care urmăresc lărgirea activității si ridicarea performanțelor, iar pe plan mai general, asigură progresul tehnic.

Termenul de leasing este necunoscut în limba română, fiind preluat din jargonul economic și comercial englez, unde s-a impus de aproximativ un secol, fiind apoi preluat de țările europene occidentale.

Definiția leasingului poate fi dată atât din punct de vedere economic, cât și juridic.

Din punct de vedere juridic, leasingul reprezintă un contract complex care permite unei persoane să obțină și să utilizeze un lucru fără a plăti imediat prețul.

Prima definiție legală a leasingului în Europa continentală provine din Franța, referindu-se doar la leasingul imobiliar, operațiunea numindu-se credit-bail. Operațiunile de credit-bail sunt cele prin care o întreprindere dă în locație bunuri imobiliare in vederea unei utilizări profesionale, cumpărate de ea sau construite prin efortul ei financiar, dacă aceste operațiuni, indiferent de calificarea lor, permit locatarului să devină proprietarul bunurilor fie printr-o promisiune unilaterală de vânzare, fie prin achiziționarea directă ori indirectă a dreptului de proprietate a terenului pe care au fost edificate imobilele închiriate, fie prin transferul de plin drept a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pentru acel locator. O definiție mai recentă a leasingului în Franța pune in evidență funcțiile economice ale acestuia: leasingul reprezintă o finanțare, în principiu integrală, a unei investiții productive garantată de beneficiar.

O definiție foarte sumară a leasingului a fost dată în Germania prin circularele fiscale din anul 1971 și respectiv 1972, stabilind drept criteriu unic în caracterizarea contractului, durata sa fixă și perioada în care este reeșalonată restituirea capitalului investit de finanțator. Circularele menționate prevăd următoarele:

a) contractul este încheiat pe o perioadă determinată (irevocabilă), timp în care nici una din părți nu este îndreptățită a proceda la reziliere;

b) mărimea plăților care se fac de către beneficiar, cuprinde, în afara costului de achiziție ori de producție, și toate cheltuielile accesorii suportate de societatea finanțatoare.

În Italia, leasingul (locazione financiaro) este prevăzut în mod expres prin Legea nr. 183 din 2 aprilie 1986, care Ia art. 17 alin. 2 definește leasingul prin “închirierea bunurilor mobile ori imobile, pe care fînanțatorul le dobândește, ori le confecționează, în raport cu indicațiile date de utilizator, acesta din urmă asumându-și toate riscurile pe timpul valabilității contractului, având și dreptul de a deveni proprietarul bunului primit în locațiune, cu condiția de a plăti prețul stabilit la data încheierii”. Nu se specifîcă nimic despre natura plăților și a prețului.

In legislația română operațiunile de leasing sunt definite ca fiind acele operațiuni prin care o parte, denumită locator, se angajează la indicația unei alte părți, denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terț, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil și să transmită utilizatormobil și să transmită utilizatorului posesia sau folosința asupra acestuia contra unei plăți numită redevență, în scopul exploatării sau, după caz, a achiziționării bunului (Ordonanța 51/97, completată și modifîcată prin Legea nr. 90/28.04.1998, art. 1, alin. 1). In 1998 a apărut Legea privind reglementarea activității de leasing care a adus unele completări ordonanței inițiale. Totuși, ultimele coordonate juridice în care se desfășoară această activitate au fost stabilite în 1999 prin Legea 99.

Din punct de vedere economic, leasingul reprezintă o operațiune de finanțare, pe baza unui contract de leasing, în care finanțatorul asigură fondurile necesare pentru întreaga investiție. Pe toată durata contractului, închiriatorul-proprietar permite utilizatorului-chiriaș să folosească un anumit bun în schimbul promisiunii ultimului de a efectua o serie de plăți (rate de leasing) pe durata contractului. Câștigurile obținute prin Ieasing sunt derivate din utilizarea bunului, nu din dreptul de proprietate asupra acestuia. O operație tipică de leasing decurge astfel: utilizatorul hotărăște asupra echipamentului de care are nevoie, asupra întreprinderii producătoare, a mărcii și modelului. De asemenea, specifică clar orice însușire specială dorită a bunului, termenele de garanție, livrare, instalare și service-ul.

Totodată, utilizatorul negociază prețul. După ce echipamentul și aspectele importante au fost specificate, iar contractul de vânzare-cumpărare negociat, utilizatorul încheie un contract de locațiune cu finanțatorul-proprietar, negociind cu acesta durata contractului, ratele de leasing, dacă taxele de vânzare, livrare, instalare vor fi incluse in prețul contractului, precum și alte considerente opționale. Termenul de leasing include o varietate de tranzacții de la cele în care leasingul reprezintă folosirea proprietății închiriate pentru o scurtă perioadă de timp, până la cele în care leasingul este, de fapt, un mijloc de finanțare a utilizatorului-chiriaș pentru a achiziționa bunul închiriat.

Privit din punctul de vedere al societătii de leasing, leasingul constituie o cumpărare a unui bun cu scopul închirierii, urmată de o închiriere în scopul vânzării. Deci leasingul este o operație de finanțare (creditare) pe baza unui contract prin care utilizatorul poate folosi un bun cu posibilitatea de a-1 cumpăra Ia finele locației, după ce a fost plătită chiria aferentă și ultima tranșă de plată (prețul rezidual). Prin prisma finalității, operațiunea de leasing poate fi asemănată cu cea de vânzare-cumpărare cu plata în rate, în cazul în care bunul trece în proprietatea beneficiarului. Deosebirea este aceea că prin operațiunea de vânzare un anumit bun este cedat contra unei sume de bani, în timp ce prin leasing se cedează dreptul de folosință a bunului respectiv.

Din punctul de vedere al benficiarului, leasingul reprezintă o formă de creditare în cadrul căreia sumele necesare achiziționării bunului se obțin din exploatarea acestuia, iar rambursarea lui se face eșalonat, sub forma ratelor de leasing, și, în final a prețului rezidual. În această situație, leasingul apare ca o vânzare în rate, în cadrul căreia dreptul de proprietate se transferă odată cu achitarea prețului rezidual, respectiv odată cu achitarea bunului. Diferența față de vânzarea în rate se observă la durata de rambursare a ratelor, care este de minim 75% din durata de funcționare normală a bunului, în anumite țări.

1.2 Istoricul leasingului

Leasingul, ca tehnică de afaceri economice, a apărut dintr-o nevoie stringentă de a soluționa o problemă.

Incă din antichitate s-a observat că beneficiile sunt obținute prin folosința unui lucru, având mai puțină importanță cine deține titlul de proprietate. Prin anii 210, în orașul samaritean Ur, proprietarii de unelte agricole le închiriau fermierilor, păstrând o evidență a acestui fapt pe plăci de argilă. Aristotel exprima ideea că „bogăția nu se măsoară prin titlurile de proprietate, ci prin efectiva utilizare a unor lucruri, chiar dacă sunt proprietatea altora” — Aristotel, „Retorica”.

Leasingul își află rădăcinile în forma arhaică a creditului pe care o constituia în dreptul roman „fiducia”: împrumutătorul își rezerva pentru garanția creanței sale proprietatea unui lucru.

Există o mare asemănare a leasingului și în special a modalității „sale and lease-back” cu forma arhaică a gajului din dreptul roman „fiducia cum creditare”. In cadrul operațiunii „fiducia cum creditare”, împrumutatul (fiduciant) transfera proprietatea unui bun mobil sau imobil în patrimoniul împrumutătorului (fiduciar) cu titlu de garanție a împrumutului primit. La rândul său, fiduciarul se obliga să-i restituie bunul după înapoierea datoriei. In practică, datorită necesităților economice sau sociale, împrumutatul păstra în mod frecvent folosința bunului vândut.

In epoca modernă, spre sfarșitul secolului al XIX-lea, aveau loc în S.U.A. primele operațiuni care prefigurau leasingul. In 1877 aparatele de telefon au fost închiriate abonaților, iar acest contract avea să fie denumit „lease”. In 1936, Safe Stores Inc. a cumpărat un teren pe care ulterior a ridicat super-magazinul Safeway Stores; având nevoie de capital mobil, acesta l-a vîndut imediat unui grup de investitori care la rândul lor l-au lăsat spre exploatare fostului proprietar, în regim „lease” pe o perioadă îndelungată.

Cam în aceeași perioadă, o operațiune similară lease-back-ului avea loc în Ohio. Operațiunea consta în vinderea unui imobil către o bancă, cu titlu de garanție (trustee), imobil ce urma să fie exploatat de vânzător în regim de „lease” timp de 99 de ani, după care utilizatorul avea opțiunea cumpărării bunului.

Leasingul (lease financing) s-a folosit în S.U.A. în anii 30 pentru finanțarea bunurilor imobile. La începutul anilor 50, el a început să fie folosit și ca instrument de finanțare a echipamentelor mobiliare. Operațiunile de lease financing s-au dezvoltat foarte mult după al II-lea război mondial și datorită încurajărilor pe care S.U.A. le-au dat prin facilitățile fîscale.

In 1950, peste 150 de universități și colegii americane erau angajate în tranzacții de „sale and lease-back”, beneficiiind de multiple avantaje fîscale. Principalele susținătoare ale operațiunilor de „sale and lease-back” au fost marile companii de asigurare.

Leasingul echipamentelor (finance equipment leasing) a apărut în 1952, odată cu primele societăți specializate de leasing.

Leasingul financiar este strâns legat de numele omului de afaceri californian Schoenfeld, care a fondat în 1952, alături de câțiva parteneri, între care și D.P. Bootle Jr. „United States Leasing Corporation” – prima societate specializată în operațiuni de leasing al echipamentelor mobiliare, societate care este și astăzi una din cele mai puternice în domeniu. Schoenfeld și D.P. Bootle pot fi considerați pe drept cuvânt, părinți ai leasingului modern. Principalele susținătoare ale leasingului echipamentelor industriaie au fost băncile, fie indirect, prin intermediul unor societăți specializate de leasing, fie direct după ce acestea au primit autorizația să desfășoare asemenea operațiuni.

În 1963, cea mai importantă rețea bancară, National Banks, a primit această autorizație urmată de Bank Holding Companies în 1970. Până în anul 1975, deci în mai puțin de 15 ani, băncile fuseseră autorizate să desfășoare operațiuni de leasing în mod direct în 41 de state americane.

Dezvoltarea explozivă a leasingului în America a avut loc pe fondul unei economi expansive și într-un climat fiscal încurajator.

Foarte rapid, această operațiune a fost preluată în Marea Britanie, pentru ca apoi, începând cu anii 60, să se răspândească în Europa continentală (Franța, Olanda, Belgia etc.), unde au apărut reglementări juridice specifice. Ca și în Statele Unite, prima formă a leasingului care s-a răspândit în Marea Britanie a fost „sale and lease-back”.

In Marea Britanie, cele mai multe dintre societățile de leasing – „leasing companies” – sunt înființate și susținute de bănci. Ele benefîciază de un regim fiscal extrem de favorabil. Valoarea bunului, spre exemplu, poate fi dedusă pană la 100% din profitul impozabil. Acest fapt a determinat ca și Marea Britanie să cunoască o dezvoltare exploziva a acestor societăți, ele finanțând un sfert din totalul investițiilor de la finele anilor 80.

In anul 1972 a luat ființă Federația Europeană a Societăților de Leasing, LEASEUROPE, care controlează aproximativ 80% din industria leasingului european Aceasta a ajuns ca până în decembrie 1993 să cuprindă 25 de țări afiliate și 1054 institutii membre. In acel an, Franța avea cele mai multe societăți de leasing (103 în leasing mobiliar și 124 în leasing imobiliar), dar pe de altă parte nu avea nici o societate specializată pe ambele tipuri de leasing.

1.3 Clasificarea operațiunilor de leasing

Complexitatea și diversitatea operațiunilor de leasing sunt puse în evidență prin clasificarea lor în anumite clase, în funcție de durata închirierii, ponderea ratelor în pretul net de vânzare, părțile participante si alte criterii.

In funcție de durata închirierii, operațiunile de leasing se clasifică în:

a) leasing pe termen scurt — constă în închirierea bunurilor pe o durată de câteva ore, zile sau luni, mai multor beneficiari, în vederea amortizării. Operațiunile de “renting” sau „hire” sunt văzute ca operațiuni intermediare de leasing, însă ele nu îndeplinesc condiția esențială a unui contract de leasing (de a nu fi revocat de niciuna dintre părți). Operațiunea de hire presupune închirierea unor echipamente, mijloace de transport etc. pe o perioadă scurtă (câteva ore, o zi) odată cu service-ul aferent. La renting, perioada este ceva mai mare decât în cazul anterior.

b) leasing pe termen mediu – (equipment leasing) – presupune amortizarea bunului prin închirierea consecutivă a acestuia mai multor beneficiari pe termene scurte de 2-3 ani.

c) leasing pe termen lung (plant leasing) — se realizează pe termen lung, durata normală de leasing corespunzând celei de funcționare normală a bunului; după perioada de închiriere beneficiarul poate opta pentru cumpărarea acestuia la un pret inferior celui inițial. Leasingul pe termen lung se practică în mod frecvent pe piata bunurilor imobiliare pentru clădiri complet utilate.

În funcție de ponderea ratelor în prețul de vânzare a bunului, avem:

a) leasing operațional (de mentenanță, tehnic) — se derulează pe o perioadă mai mică decât durata economică de viață estimată a echipamentului și presupune recuperarea în perioada de locație doar a unei părți din bunul închiriat, desi

locatorul așteaptă să recupereze toate costurile prin reînnoirea contractului sau prin închirierea către alți locatari. Oferă atât finanțarea, cât și servicii de mentenantă pentru echipamentul închiriat, costul asigurării mentenanței fiind inclus în chiria leasingului. Acest tip de leasing nu este complet amortizat. Principalele tipuri de echipamente implicate în tranzacțiile de leasing operațional sunt computerele, copiatoarele de birou, automobilele și camioanele. In mod frecvent, există o clauză de anulare a contractului, care dă posibilitatea locatarului să renunțe la locație și să restituie echipamentul înainte de expirarea contractului de bază, deci echipamentul poate fi inapoiat dacă se uzează moral sau dacă locatarul nu mai are nevoie de e1. Această flexibilitate îi avantajează pe locatari, diminuându-le riscul, dar locatorii se

confruntă cu un risc mai mare.

b) leasing financiar (de capital) — urmărește recuperarea integrală a valorii bunului in perioada de locație și obținerea unui profit. Specificul acestei forme de leasing constă în faptul că societatea de leasing de regulă nu alege, nu produce și nici nu livrează bunul, doar achiziționează bunul sau dreptul de proprietate și folosință de la furnizor. Acesta urmează a fi livrat beneficiarului direct de către furnizor. Leasingul financiar nu oferă mentenanță, nu poate fi reziliat și este complet amortizat. La sfârșitul perioadei, locatarul poate opta pentru cumpărarea bunului prin achitarea valorii reziduale. Societatea de leasing este deci doar un intermediar financiar între fumizor și beneficiar. Lesorul transferă toate riscurile incidente deținerii obiectului.

c) lease-back — reprezintă o formă mascată de finanțare a unei societăți comerciale fiind similar cu ipoteca. In acest caz, beneficiarul vinde bunurile aflate in proprietatea sa finanțatorului, care i le închiriază în baza unui contract de leasing. La finele locației, bunurile revin în proprietatea beneficiarului în urma achitării valorii reziduale.

In funcție de părțile participante la contract, distingem:

a)leasing direct, în care finanțatorul este și furnizorul (producătorul)

b)leasing indirect, în care finanțarea îi revine unei societăți specializate

(intermediare).

In funcție de aspectul costurilor ratelor de leasing:

a) leasing brut (full service leasing) — în care ratele includ și cheltuielile de întreținere și reparații. Această formă de leasing se folosește în scopul permanentizării relațiilor dintre firme și se întâlnește în general la instalațiile complexe sau acolo unde se dorește cucerirea pieței.

b) leasing net — ratele se calculează doar pe baza prețului net de vânzare al

obiectului contractului.

In funcție de caracteristicile pieței căreia i se adresează și de relațiile stabilite cu

clienții, au apărut și unele forme speciale de leasing, cum ar fi:

a) leasing experimental – presupune închirierea bunurilor pe perioade scurte.

urmate de vânzarea lor, în cazul în care corespund exigențelor beneficiarului;

b) time-sharing — se bazează pe o închiriere pe timpi partajați, adică a mai multor clienți simultan. Ratele plătite lunar la asemenea contracte sunt de aproximativ 3-4 ori mai mici decât cele de leasing. Se practică în special în turism prin închirierea bazei materiale in cazul tehnicii de calcul sau a unor mijloace de transport. Această formă de leasing prezintă două forme: term leasing, ce presupune o închiriere pe un termen dat, și trip leasing — închirierea mijloacelor aferente voiajului.

c) leasing de personal — de regulă, leasingul sau închirierea se referă la o colaborare pe o perioadă de timp (1 sau câteva zile). În țările vestice, varianta de lucru temporar este uzitată și de persoane care au deja un loc de muncă permanent și doresc să-și suplimenteze veniturile. Partenerii implicați în operațiunea de leasing de personal sunt:

-persoana angajată, care este de fapt proprietarul furnizorului de muncă, având calitatea de cosemnatar al contractului de muncă cu compania de leasing, în baza căruia angajatul cât și compania de leasing își asumă responsabilități și obligații specifice;

-compania de leasing, în calitate de finanțator (dacă facem o comparație cu leasingul funcțional), fiind o societate specializată în domeniul resurselor umane sau al leasingul de personal;

-compania client este în acest caz utilizatorul (beneficiarul). Acesta este interesat să folosească forța de muncă în condiții legale, asigurându-și necesarul de personal conform cu dezvoltarea activității și eliberându-se de povara administrativă legată de operațiunile de personal, putându-se concentra astfel asupra business-ului în care activează de fapt.

Compania de leasing are inițiativa afacerii, persoana angajată permite derularea afacerii, iar compania de leasing este cea care facilitează afacerea.

Intr-o accepțiune mai largă, leasingul de personal este aplicabil unei colaborări pe termen lung. Compania de leasing este răspunzătoare de angajarea persoanei, plata salariilor și a taxelor aferente acestora conform legislației în vigoare.

Leasingul internațional

Legislația în domeniu din țara noastră, concretizată prin Legea 99/1999 cu modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing prevede desfășurarea operațiunii de leasing fără a trata in mod special leasingul internațional. Această operațiune se subînțelege că poate fi practicată conform art. 25 astfel:

Bunurile mobile care sunt introduse în țară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăți de leasing persoane juridice străine, se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanțiilor vamale.

Bunurile mobile care sunt introduse în țară de societățile de leasing, persoane juridice române, în baza unor contracte încheiate cu utilizatorii, persoane fizice sau juridice române, se încadrează în regimul vamal de import, cu exceptarea de la plată a sumelor aferente tuturor drepturilor de import.

În cazul în care utilizatorul, din vina societății de leasing sau a furnizorului, nu si-a exercitat dreptul de opțiune prevăzut în contract, privind prelungirea termenului de leasing sau achiziția bunului, iar bunul nu a fost restituit, utilizatorul este obligat să achite taxa vama1ă la valoarea reziduală a bunului, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului.

Practicarea leasingului financiar internațional aduce după sine la nivelul utilizatorului pe lângă avantajele create de legiuitor respectiv, plata taxelor vamale 1a valoarea reziduală, un cost suplimentar concretizat în plata impozitului pe dobânda inclusă in redevență dacă aceasta este prezentată separat sau pe toată valoarea ratei de leasing in caz contrar, pentru statul român, impozit ce urmează a fi achitat odată cu plata ratelor de leasing.

Leasingul intern, la fel ca și leasingul financiar extern, sunt operațiuni de finanțare in care participanții sunt aceiași, particularitatea constând în faptul că, atât utilizatorul cât si societatea de 1easing sunt persoane rezidente ale aceleiași țări.

Alte forme de leasing mai des întâlnite sunt leasingul imobiliar și leasingul actionar.

Leasingul imobiliar ar putea reprezenta un instrument financiar eficient in

achiziționarea de sedii de firme sau locuințe. Fiscalitatea și prețul de achizitie a

imobilelor sunt două dintre piedicile dezvoltării acestuia. Apariția pe piața românească a unei bănci ipotecare ar duce la scurtarea termenului de executare a unui astfel de contract.

În România, leasingul imobiliar nu reprezintă deocamdată un instrument financiar curent utilizat de agenții economici, așa cum se întâmplă în Occident. Dificultățile acestui sistem țin în primul rând de aspectul fiscal, prețul de achiziție al imobilului fiind amortizat conform legii, într-o perioadă lungă de timp, ajungând chiar până la 50 ani, în funcție de vechimea construcției. Prin urmare, cea mai mare parte a ratei este suportată din profitul net al firmei, deductibile fiind dobânda, rata lunară a amortizării, la care se adaugă costurile legate de asigurare și impozitele aferente. Dincolo de aspectul fiscal, o altă cauză a ineficienței leasingului imobiliar este scăderea din ultimii 2 ani a pieței interne. Fenomenul este cauzat de decapitalizarea continuă care a avut loc atât la nivelul agentului economic, cât și la nivelul persoanelor fizice. Directorul lui „Leasing Danubius” consideră că accesul persoanelor fizice la leasing este limitat în condițiile în care contractele se incheie pe o perioadă foarte scurtă, ratele având o valoare prea ridicată pentru a putea fi acoperite din venituri normale, precum salariile sau colaborările. Și totuși, Romlease a primit solicitări din partea persoanelor fizice, pe care însă le-a refuzat, deoarece aceste cereri nu corespundeau clienților țintă. Grosul soilcitărilor primite de Euroleasing și Leasing Danubius sunt pentru achiziționarea de sedii de firme sau spații de producție.

Astfel, leasingul imobiliar devine atractiv în condițiile în care bunul contractat aduce un plus de producție sau venituri suplimentare față de activitatea din acel moment. in așa fel încât rata de leasing să fie acoperită chiar din activitatea respectivă.

Leasingul imobiliar se derulează în general în valută, dar se pot face contracte și în lei, la o dobândă de 65%, indexabilă în funcție de evoluția pieței financiare, cum este cazul Leasing House. Dobânda pentru contractele în valută, la aceeași firmă, este 15%. Principalul avantaj al unui contract în valută este punerea la adăpost a creditorului și. deopotrivă a beneficiarului de inflație. Avansul solicitat se situează în jurul valorii de 30%, dar poate fi și mai mic – în cazul firmei Euroleasing, iar tranșele lunare sunt de obicei egale, rata și dobânda variind invers proporțional. Avantajul constanței ratelor este posibilitatea planificării bugetului. Leasing Danubius încheie contracte pe perioade de 12, 18, 24 si 36 de luni. Pentru ca leasingul să fie într-adevăr o oportunitate pe piața imobiliară, contractele ar trebui să se facă pe o perioadă de minim 7 ani și să apară băncile de ipotecă.

Apariția pe piața românească a unei bănci ipotecare ar duce la scurtarea termenului executare, ceea ce ar avantaja creditorul, indiferent că acesta este bancă sau societate de leasing. Există situații când utilizatorul dorește schimbarea contractului ipotecar pe un imobil mai scump sau mai ieftin. In acest moment, banca ipotecară cumpără ipoteca de 1a bancă unde clientul derulează creditul, deschizându-se un alt credit ipotecar pe noul bun. In cazul Leasing Danubius, se solicită și garanții: scrisoare de garanție bancară, cesionare de contract, bunuri mobile sau imobile. Acestea se execută doar în caz de neacoperire a debitului dupa vinderea imobilului leasat. De asemenea, pentru a fi acoperită de riscul de neplată, compania de leasing poate încheia un contract cu o firmă de asigurari.

In România însă nu prea există companii de asigurări cu un capital suficient de rnare pentru a putea acoperi un risc mare. Avantajul în cazul asigurărilor constă în faptul că decontarea se face imediat, activitatea de creditare desfășurându-se nestingherită. Dificultatea cu care se face executarea afectează mai mult băncile, societățile de leasing având o situație mai simplă: fiind proprietarele bunurilor, acestea pot obține titlu executoriu pe contract aproape în orice moment. Legea prevede executarea după neplata a două rate plus cinci zile. Se pune problema să ai o piață de second-hand, deci o piață imobiliară suficient de dezvoltată pentru a-ți recupera banii destul de repede, ceea ce în cazul unor locuințe obișnuite chiar se întâmplă. Rapiditatea vinderii clădirii depinde de pretul la care a fost evaluată, dar și de poziționare.

În Occident, leasingul imobiliar este cel mai sigur tip de leasing, întrucât valoarea unui imobil se depreciază mai greu, deci se poate vinde sau executa mai ușor. De asemenea, riscul creditorului este mai mic întrucât, conform unei percepții psihologice, un imobil se cumpără pentru o perioadă mai lungă de timp, spre deosebire de o mașină.

Fiecare formă de manifestare prezintă caracteristici proprii care o individualizează de celelalte ajutând totodată la alegerea în funcție de tranzacția respectivă a unui tip sau altul de operațiune de leasing.

1.4 Participanții la operațiunea de leasing

Pornind de la definiția leasingului care presupune transferul dreptului de utilitate al unui bun sau utilaj de la o parte (finanțator) către alta (utilizator), ne confruntăm cu acești terneni și cu alții, care vor fi explicați în cele ce urmează.

Furnizorul – poate fi producătorul bunului sau o societate comercială care 1-a achiziționat de la producător.

Finanțatorul (locatorul) – poate fi o companie financiară, un holding, o bancă de investiții sau comercială, societate de asigurare, o societate de leasing sau chiar furnizorul.

Sunt situații în care aceasta atrage și alte companii la finanțarea operațiunii, dacă valoarea bunului este ridicată (în cazul avioanelor sau a instalațiilor complexe).

In cazul în care finanțatorul este o bancă, aceasta nu are controlul asupra întreținerii exploatării bunului, ea încasând doar contravaloarea ratelor restante din împrumutul acordat (dacă la sfârșitul locației bunul reintră în posesia furnizorului).

Prin urmare, bunul va trebui protejat printr-un colateral (garanție). În acest caz ratele de leasing vor fi mult mai ridicate întrucât băncile, spre deosebire de societățile de asigurare, nu urmăresc profituri din manevrarea unor bunuri, ci din manevrarea banilor care sunt mai scumpi deoarece, fiind lichizi, au o rotație mai mare.

Beneficiarul (locatarul) de regulă este unic. Doar în anumite situații, stipulate prin contractul de leasing, este posibilă exploatarea bunului în asociere cu un alt beneficiar adică subînchirierea acestuia.

Societatea de asigurare are următoarele atribuții:

a) încheie contractul de asigurare cu proprietarul bunului;

b) emite polița de asigurare;

c) achită contravaloarea poliței în caz de necesitate.

1.5 Scheme de derulare si finanțare a operațiunilor de leasing

Prezentăm în continuare câteva scheme de derulare și finanțare a operațiunilor de leasing pentru evidențierea situațiilor posibile în practică.

A. Schema clasică este aceea în care finanțatorul dispune de resurse financiare proprii, pe care le antrenează în finanțarea achiziției bunului care va face obiectul contractului de leasing. Schematic, acest lucru poate fi reprezentat astfel:

Figura 1.1. Schema clasică a operațiunilor de leasing

In acest caz, bunul este achiziționat din surse financiare proprii, iar in structura ratelor de leasing va apărea dobânda pe care beneficiarul ar plăti-o unei

bănci, dacă ar achiziționa un credit, dobândă care trebuie să fie atractivă pentru acesta. Această dobândă va acoperi riscul de plasament al sumelor antrenate. Adeseori dobânda percepută acoperă și profitul vizat de finanțator din operațiune.

B. O altă schemă este aceea reprezentată în figura următoare, în care societatea de leasing finanțează operațiunile pe baza unor surse financiare atrase (de regulă de la bănci).

Figura 1.2 Schema operatiunilor de leasing cu finantare externa

În acest caz, dobânda percepută de bancă este transferată beneficiarului în cadrul ratelor de leasing. Aceasta este schema cea mai întâlnită în practică, întrucât volumul operațiunilor de leasing depășește potențiaiul financiar al societăților specializate în operațiuniie de leasing.

C. Există o formă de leasing denumită „leasing leveraj”, utilizată frecvent in tranzacțiile cu echipamente de mare valoare, cum ar fi avioanele, în care societatea de leasing finanțează doar o parte din valoarea bunului, restul fiind acoperită de diferiți creditori (societăți de finanțare) care, contra unei dobânzi, își vor recupera sumele avansate din ratele de leasing încasate de la beneficiari. Acești creditori nu vor solicita societății de leasing rambursarea sumelor în afara clauzelor prevăzute în contractul de leasing, asumându-și astfel riscurile operațiunii.

Garanția rambursării sumelor o reprezintă garanțiile oferite în cadrul contractuiui de leasing de către beneficiarii societății de leasing.

livrează bunul

Figura 1.3 Schema operatiunilor de leasing “laveraj”

Sunt situații în care furnizorul livrează bunul pe credit, urmând a recupera contravaloarea lui pe măsura încasării ratelor de leasing de la beneficiar.

Figura 1.4 Schema leasingului cu credit furnizor

E. O altă situație posibilă este aceea în care furnizorul este producătorul bunului efectuează operațiunea de leasing. Lucrurile în acest caz se simplifică, întrucât nu sunt necesare fonduri pentru achiziția bunului de către societatea de leasing, care este aceeasi cu cea a furnizorului.

Figura 1.5. Schema leasingului ,,furnizor”

F. În practică pot apărea situații în care benefîciarul să nu aibă bonitatea solicitată de finanțator pentru a putea beneficia de facilitățile contractării în leasing a unui bun. De aceea se poate apela la o altă societate comercială care să devină titularul contractului de leasing și cu care să se asocieze în participațiune pentru a derula contractul. In astfe1 de situatii, beneficiarul poate juca rolul unui operator de leasing.

În acest caz, contractul de leasing va fî încheiat de societatea care deține garanțiile necesare derulării operațiunii și se va stipula posibilitatea subînchirierii sau exp1oatarii in comun cu alte societăți comerciale a bunului care face obiectul contractului.

Figura 1. 6 Schema leasingului cu operator intercalat

G. Există o schemă de derulare a operațiunilor de leasing specifică lease-back-ului, in care intervin doar beneficiarul și societatea de leasing (finanțatorul). Relația dintre aceștia se reduce la următoarele: beneficiarul trimite scrisoare de intenție societății de leasing în vederea solicitării unui credit. Societatea de leasing acceptă sau respinge solicitarea beneficiaruiui. In cazul acceptului beneficiarul vinde bunurile aflate in proprietatea finanțatorului care le închiriază în baza unui contract de leasing. La finele locației bunurile revin în proprietatea beneficiarului în urma achitării valorii lor reziduale.

Figura 1.7 Schema operatiunii de lease-back

H. Analog cu mecanismul de derulare a lease-back-ului este cel al leasingului actionar. Deosebirea apare în faptul că beneficiarul nu vinde bunuri, ci acțiuni ale societătii unui fond de investiții care le va lua în locație în schimbul unei chirii stipulate în contractul de locație. Așadar, în acest caz beneficiarul vinde acțiuni pe care le preia în locație urmand a le răscumpăra la finele perioadei de locație.

O variantă de generalizare a leasingului acționar este aceea în care emitentul este diferit de beneficiar, adică emitentul de acțiuni nu reintră în posesia acțiunilor, ei jucând rolul furnizorului. Acțiunile subscrise vor fi date în locație unui beneficiar care va deveni proprietaru1 lor 1a finele perioadei de locație.

CAPITOLUL II

ANALIZA EVOLUTIEI PIETEI LEASINGULUI ÎN LUME ÎN ULTIMII ANI IN CONTEXTUL EVOLUȚIEI ECONOMIEI MONDIALE

Piața europeană crește ridicând volumul mondial la valoare record

În 1998, volumul închirierilor de echipament din lumea întregă a atins o nouă valoare record de 432,5 mld. dolari SUA, o creștere de 27 mld. dolari SUA, față de anul precedent. După cum este adeseori cazul, orientarea globală a mascat o imagine destul de inegală în diferite părți ale lumii. Atât America de Nord, cât și cea de Sud au înregistrat o creștere modestă, în timp ce în întreaga Asie nivelul afacerilor a fost foarte scăzut. Intre timp, cea mai mare parte a Europei a cunoscut în 1998 o impresionantă revenire a afacerilor. După o performanță scăzută în 1997, volumul leasingului european a crescut cu 23,4% și acum reprezintă 30,9% din totalul mondial.

Noul record de volum în 1998 reprezintă o creștere reală de aproximativ 5% permițând o inflație anuală foarte scăzută în SUA, precum și în alte țări cu monedă forte. Creșterea mondială pe parcursul anului a suferit o reducere cu 5,2% față de anul precedent.

2.1. Cadrul economic mondial în ultimii ani

În majoritatea țărilor, asupra profitabilității afacerilor în sistem leasing în 1998, și-au pus amprenta în mare parte evoluțiile proceselor concurențiale din economia mondială. Trăsătura notabilă a fost bineînțeles puternica criză economică care a afectat în mod diferit întreaga regiune a Asiei la Pacific la sfarșitu1 anului 1997 până mult după sfarșitul anului 1998. La originea calamităților economice din Asia a fost o oarecare distanțare de scena leasingului de echipament.

Aceasta constă în presiunile financiare facute asupra băncilor și a altor instituții financiare față de cadrul corecțiilor de scădere profundă în evaluările stării comerciale reale. Și totuși, nu s-a pus problema ca sectorul de leasing să poată scăpa de consecințe.

În Japonia, produsul național global a scăzut cu mai mult de 5% în anul calendaristic 1998. Multe alte economii importante din estul îndepărtat au înregistrat scăderi similare sau mai pronunțate în capacitatea de producție națională. In cele mai multe din aceste țări, totalitatea aparatelor și mecanismelor de investiții care f1uctuează în mod natural mai mult decât consumul în timp de activitate normală sau criză, au prezentat o scădere mult mai mare decât produsul național global. Cererea de leasing a fost astfel mult mai scăzută în regiune.

Rezultatul inevitabil pe majoritatea piețelor asiatice a fost o scădere mare în domeniul afacerilor de leasing în perioada 1997-1998, mai mult decât schimbarea care a reprezentat o performanță impresionantă pentru o perioadă de 3 ani până în 1996.

Deși se poate ca acestea să fi avut un impact global asupra piețelor de export, problemele din Asia la Pacific nu au avut un impact evident asupra masei economice mai mari, nici asupra pieței de închiriere de echipament din afara Asiei.

Germania, împreună cu cea mai mare parte a țărilor europene continentale, a început să prezinte o puternică creștere economică în 1997, după stagnarea prelungită petrecută cu trei ani înainte.

Atât SUA, cât și Marea Britanie, au prezentat o creștere economică consistentă și destul de susținută timp de șapte ani până în cea de-a doua jumătate a anului 1998.

Economiile prim-producătoare din OECD (Canada, Australia și Noua Zeelandă) tind să evolueze după propriul lor ciclu, dar și ele s-au bucurat de condiții economice în general favorabile în 1998.

In tabelul nr. 2.1. prezentăm evoluția volumului tranzacțiilor de leasing în lume:

Tabelul nr. 2.1: Evolutia volumului tranzactiilor de leasing în lume

2.2 Primele 50 de țări

Variațiile continentale neobișnuit de mari în performanța economică mondială în 1998 au reprezentat fară îndoială principalul factor cauzator de randament neuniform în ceea ce privește afacerile de leasing, deși, după cum s-a arătat, există și câteva țări unde operau și alți factori.

În tabelul nr. 2.2. sunt prezentate primele 50 de piețe de leasing național prin volumul total de afaceri din 1998. Tabelul prezintă, pentru fiecare dintre aceste țări dinamica operațiunilor de leasing față de 1997, acolo unde a fost posibil, precum și ponderea leasingului de echipamente în volumul total de investiții din anul 1 998.

Tabel nr. 2.2

E important de notat că, în timp ce cifrele volumului afaceri pe 1998 sunt convertite în valută obișnuită (dolar american), schimbările de la an din același tabel, sunt prezentate în termenii monedei naționale. Tendințele anuale pentru fiecare țară nu sunt astfel afectate de factorul ratei de schimb, care poate să distorsioneze totalurile continentale (vezi mai jos), deși câteva dintre aceste 50 de țări, de exemplu Rusia, a cărei monedă a suferit o mare inflație în 1998, ar părea să înregistreze ca rezultat o creștere înșelător de mare.

Raportul asupra leasingului global a1 Grupului Financiar de la Londra prezintă o schimbare limitată în ceea ce privește marile economii naționale, sub forma primelor 50 de țări din perioada 1997-1998. O schimbare notabilă apare în tabelul de asociație. Dacă o inteligență superioară în ceea ce privește afacerile de închiriere în anii care vin se va manifesta din partea unui număr mai mare de țări, poate fi posibil ca Raportul de leasing global să-și extindă aria de acoperire la peste 50 de piețe naționale. Orientarea pe termen lung, de la începutul seriilor de Raport din 1978, s-a manifestat pentru îmbunătățirea cuantumului de informații din întreaga lume dar tinde să devină un proces de doi pași înainte, doi pași înapoi.

Peru este singura țară care poate să-și fi pierdut locul în topul celor 50 doar datorită pierderii calității în ceea ce privește informațiile disponibile din surse locale.

America de Nord obține supremația în domeniul leasingului în anul 1999

Statisticile publicate în această ediție (Cartea anului în domeniul Leasingului mondial) fac cunoscut un alt record mondial în domeniul de leasing de 473 miliarde US $, ceea ce reprezintă o majorare cu 41 miliarde US $ față de anul precedent.Totalul anual a crescut cu 9,5% în concordanță cu datele din 1998. Variațiile înregistrate în industria globală de leasing ref1ectă fluctuațiile ratei de schimb, presiunea ratei dobânzii și modificările apărute în domeniul taxelor de leasing și a regimurilor de contabilizare aplicate.

Zona Americii de Nord a înregistrat în 1999 o importantă creștere și acum volumul de leasing existent aici se apreciază a fi mai mult de jumătate din totalul mondial (473miliarde US $), adică mai exact 50,5% din total. Mexicul a contribuit, de asemenea, la poziția aceasta dominantă a Americii de Nord, clasându-se pe locul al 18-lea cu o creștere de 30%, urcând în top astfel patru locuri față de poziția pe care se afla în 1998. Canada înregistrează o creștere de 10%.

În America de Sud se înregistrează în 1999 serioase modificări negative (49,4%) reducându-se astfel volumul anual la 3 miliarde US $. Această situație a fost, în mare parte, motivată de căderea din cadrul industriei de leasing din Brazilia înregistrată în 1999. Columbia si Chile au înregistrat de asemenea modificări negative de 45% și respectiv 21,7% în 1999, în timp ce Argentina a înregistrat cea mai mare rată de creștere din lume: 92,4%.

În Europa s-a acumulat un procent de 28,2% din volumul de leasing mondial înregistrându-se o creștere de 0% față de 1998. Germania și Marea Britanie isi mențin pozițiile în top (între primele patru țări) reprezentând 35,73 miliarde US $ și 20,40 miliarde US $ din totalul global de leasing. Franța, Italia și Spania toate înregistrează creșteri semnificative de 15,7%, 21% și respectiv 16%, Spania urcând două locuri până pe poziția opt.

Elveția, Belgia, Portugalia, Irlanda și Grecia toate au urcat, de asemenea, în top. Suedia clasată pe locul 11 continuă să conducă țările Scandinave cu cea mai mare rată de crestere, 17,4%. Grecia urcă în top o poziție, pe locul 36, cu o creștere importantă de 43,7% în timp ce Turcia înregistrează o semnificativă descreștere, 48,4%.

Republica Cehă urcă pe poziția 19 din top conducând astfel țările din Europa Centrală și de Est în ceea ce privește volumul afacerilor, urmată de Ungaria, Rusia, Slovacia, Slovenia și Estonia. Slovenia și Ungaria înregistrează creșteri mari de 53,3% și respectiv 48%.

În regiunea Asia Pacifîc, activitățile de leasing au crescut conform datelor din 1999 reprezentând 80,4 miliarde US $ comparativ cu 74,7 US $ din 1998, cu Japonia care-și menține locul 2 pe piața de leasing global.

Puterea de pătrundere a leasingului în 1999

Regiunea Americii de Nord înregistrează o creștere remarcabilă a activității de leasing anuală în toate cele trei țări calificate pentru top (50 de țări) în 1999-SUA, Canada și Mexic. Impreună ele dețin mai mult de 50% din volumul total mondial al activităților de leasing în timp ce cu doar 7 ani în urmă ele au contribuit la volumul total al activităților de acest tip cu mai puțin de 40%.

Volumul total al leasingului mondial de echipament a atins în 1999 o valoare de 473,5 miliarde US $ adică o creștere de 9,5%. Intre 1978 și 1999 volumul înregistrat în activitatea de leasing a crescut de peste 10 ori în privința fondurilor.

După recunoașterea unei inflații de 155% a dolarului în acea perioadă, creșterea reală calculată pe această perioadă de 21 de ani este de doar 350% sau altfel spus, o rată anuală medie de creștere de 7,5%.

Deși global putem vorbi de o crestere însemnată, totuși modificările s-au produs în mod diferit pe diverse zone. In timp ce America de Nord se bucură de o creștere considerabilă, America de Sud înregistreză o dramatică descreștere.

Pătrunderea leasingului

In ultimii 12 ani Raportul Mondial de Leasing a încercat să aprecieze cât mai exact gradul de pătrundere a leasingului în economiile naționale trecute în revistă.

Inainte de anul acesta exista un singur criteriu de evaluare a pătrunderii leasingului și anume ca procentaj din totalul investițiilor în utilaje și echipamente. Anul acesta a fost introdus un nou criteriu de apreciere a pătrunderii leasingului și anume ca procentaj din volumul producției inteme.(G.D.P.)

Acest nou criteriu va rearanja topul celor 50 de țări, astfel:

Tabel nr. 2.3

Statisticile efectuate prezintă faptul că țările mari, în care pătrunderea leasingului a început să se facă remarcată cu aproape 10 ani în urmă, au ajuns deja la un nivel constant în top, după o remarcabilă creștere înregistrată de-a lungul anilor 80. Totuși s-au stabilit nivele diferite precum 30% în US (din piața disponibilă) și doar sub 10% în Japonia. Cu siguranță există un număr variabil de factori care determină o amplă variație a procentului de pătrundere a leasingului, de la o țară la alta. Dintre acești factori amintim:

• disponibilitatea la alternativele de leasing mai ales pentru închirieri de tip mic și mijlociu, din punct de vedere al accesului la facilități bancare;

• taxele de leasing care influențează atracția pentru opțiunea de leasing.

Pentru cele mai multe din țările Europei de Vest nivelul de pătrundere al leasingului pare a se fi stabilit nu mai jos de 15% din totalul de investiții în echipamente. Pentru Marea Britanie și Suedia totuși nivelul de pătrundere a leasingului a înregistrat o cădere clara de la un nivel ridicat atins la jumătatea anilor 90, situație în mare parte explicabilă prin modificările apărute în domeniul taxelor de leasing și a regimurilor de contabilizare.

S-a hotărât să se realizeze acest top doar pentru 50 de țări deoarece extinderea cercetărilor în ceea ce înseamnă leasingul într-un număr mai mare de țări ar îngreuna procesul de centralizare a datelor necesare și, în plus, s-a estimat că volumul activității de leasing din toate țările excluse din această analiză ar însuma mai puțin de 2 miliarde US $ anual.

Influența ratei de schimb

Deși s-au înregistrat creșteri considerabile in activitatea de leasing in 1999 in America de Nord, cea mai de vârf creștere in acest continent intr-un singur an – estimarea facându-se cum ar trebui să se facă adică în valută convertibilă, s-au datorat parțial și puterii mai mari a US $ în comparație cu alte valute. Astfel, de exemplu, pentru Europa – singura parte a lumii unde activitatea de leasing este evaluată în valută convertibilă alta decât US $-Raportul de Leasing Global indică din punct de vedere al US $ o stagnare în perioada 1998-1999.

In același timp statisticile leasingului european indică o creștere anuală de 11,2% unde afacerile sunt evaluate în EURO (sau ECU înainte de 1999). Diferența dintre cele două tendințe este aproape în totalitate atribuită modifîcării ratei de schimb în această perioadă.

Pentru o mai mare acuratețe a datelor prezentate de Raportul de Leasing Global (GLR), din 1999 s-a produs o modificare în metodologia acestuia și anume s-a folosit în estimări o rată medie de schimb (până în 1998 se foloseau în calcul ratele de schimb de la sfârșitul anului).

Prin această modificare s-a considerat că acuratețea informațiilor oferite de GLR va fi îmbunătățită, dar nu se putea totuși elimina inevitabilul fapt că fluctuațiile ratei de schimb pot distorsiona o comparație globală de la un an la altul a datelor. Unele comparații realizate de GLR nu sunt afectate, prin natura lor, de fluctuațiile ratei de schimb-exemplu: datele referitoare la pătrunderea leasingului în activități evaluate doar în valute naționale, nefiind necesar astfel nici un schimb valutar. Excepție fac datele prezentate despre câteva țări precum China și Rusia – țări cu valuta neconvertibilă și uneori cu o rată foarte ridicată a inf1ației. Pentru aceste țări modificările procentuale anuale sunt exprimate în US $.

În Europa de Vest, mai exact în Franța, Italia și Spania s-au înregistrat creșteri putemice de 15% – 21% cu o rată de pătrundere a leasingului relativ stabilă.

În Marea Britanie, care este a doua piață europeană de leasing, activitatea de leasing a avut totuși de suferit din cauza schimbărilor fiscale și din domeniul taxelor de leasing din perioada 1996- 1997.

În Europa de Est în anul 1999 se înregistrează semnificative creșteri pe cele trei mari piețe de leasing din Republica Cehă, Polonia și Ungaria. Slovacia și Slovenia sunt alte două mici piețe de leasing care înregistrează și ele creșteri. Rusia este o mult mai mică piață de leasing deși prezintă un potențial mare în acest domeniu. Deși activitatea de leasing evaluată în US $ se dublează rămâne totuși mult sub 1% din punct de vedere al GDP.

Asia

In Asia activitatea de leasing crește cu 7,6% evaluată în US $ deținând un procent de 17% din totalul mondial. Modifîcările intervenite sunt repartizate desigur diferit pe țările acestui continent astfel încât se înregistrează: creștere – Japonia, descreștere în Koreea, creștere în Taiwan, descreștere în Hong Kong dar cu semne de revigorare, descreștere în Indonezia și Malaysia, creștere semnificativă în Tailanda, relative creșteri în India care deține însă o piață de leasing cu un imens potențial de creștere.

Nivelul de dezvoltare al industriei leasingului variază mult în diferite părți ale lumii și cu cât mai multe piețe noi în acest domeniu încep să se consolideze cu atât pătrunderea leasingului va avansa.

Industria leasingului a avut un rol important în economia mondială în timpul celei de-a doua jumătăți a secolului 20 și se preconizează ca ea să joace în continuare un rol important.

2.3 Piețele de rang înalt

Clasificarea primelor 4 țări în top (respectiv SUA, Japonia, Germania și Marea Britanie) nu a înregistrat nici o modificare din 1997 pană în 1998. Franța și Italia au înaintat câte un loc fiecare până la poziția 5, respectiv 6, retrogradând Brazilia de pe locul 5, la locul 7.

Primele trei țări clasate se aseamănă atât din punct de vedere al afacerilor în sistem leasing, cât și în ceea ce privește economia, deși prezintă diferențe considerabile referitor la penetrarea leasingului. Acesta este impresionant de crescut în SUA, mai degrabă redus în Japonia, și aproape de un nivel mediu în Germania.

Privind la primele 15 țări, unele, în special Japonia, îsi datorează pozițiile mărimii lor ca piețe, în ciuda unei penetrări a leasingului relativ scăzute. In mod similar, țări mai mici (de exemplu Austria și Olanda), se află în poziții relativ înalte datorită produsului național global pe cap de locuitor, în ciuda populației reduse și a unor rate de penetrare a leasingului mai degrabă mici. Alte țări cu populații relativ reduse, precum Australia și Suedia, sunt parțial caracterizate de o rată de penetrare a leasingului înaltă, Brazilia se af1ă în frunte, atat peritru că este o țară cu o populație numeroasă, dar și pentru că are o rată de penetrare a leasingului ridicată, deși produsul național brut pe cap de locuitor rămane mult sub nivelul altor țări din OECD.

Marea Britanie, în al patrulea rand, își menține poziția înaltă în termeni de evaluare în dolari în 1998, în mare parte prin puterea crescută a valutei proprii față de dolar, în ciuda unei orientări mai degrabă reduse în domeniul acestui tip de afaceri.

2.4 Evoluția leasingului pe continentele americane

Valoarea afacerilor de leasing Nord American a fost mai sus de 3% spre a atinge valoarea de 195 mld. dolari SUA în 1998. Piața americană care deține aproximativ 95% din acel total a reprezentat apogeul anului 1998. Creșterea numerarului cu 2% cu greu a reprezentat o creștere reală, dar s-a menținut la nivelul mecanismelor de investiție și industrie din America, astfel încat a fost susținută o rată de penetrare ridicată a leasingului american.

Altundeva în America de Nord, Canada a înregistrat o creștere puternică a leasingului pentru al doilea an succesiv, dar totalul mexican a rămas constant în 1998, după schimbarea înregistrată în anul anterior.

Afacerile de leasing Sud-Americane au crescut cu 5,1% în 1998, și aici o singură piață națională reprezintă majoritatea în totalul continental. In acest caz Brazilia a înregistrat o creștere continuă a leasingului la 9 % în valută locală, deși puțin mai bine situată decat o stagnare în termenii dolarului, în ceea ce privește deprecierea ratei de schimb.

În alte părți, situația a fost amestecată. Relativ bine stabilita piață de leasing columbiană a înregistrat un procent de aproximativ 13%. Argentina, care a înlocuit Peru ca membru Sud-American al primelor 50 de țări din lume, a înregistrat un salt anual de 44% în afaceri, deși penetrarea leasingului pe acea piață rămâne la un nivel foarte scăzut.

In tabelul nr. 2.4. prezentăm principalele bunuri finantate in leasing pe continentul latino-american:

Tabelul nr. 2.4: Tipuri de bunuri finanțate (%)

În America Latină sunt cele mai importante f1uctuații în regimul ratei dobânzii, iar rata de schimb a suferit importante modificări. De asemenea, pentru economiile unor regiuni ale Americii Latine o importanță deosebită o are si prețul ridicat al petrolului.

In industria leasingului din America Latină mai sunt destule aspecte de îmbunătățit pentru dezvoltarea activității atât intern cât și în afara granițelor. Este importantă, în acest sens, și adoptarea unor criterii intenaționale. De ajutor au fost și acordurile comerciale semnate.

Statele Unite ale Americii

În SUA volumul total al activității de leasing înregistra în 1999 suma de 226 mld.US.$. Fondurile de leasing continuă sa fie cea mai importantă problemă pentru proprietari, mai ales pentru companiile de leasing mijlocii.

Companiile de leasing trebuie să aibă acces la importante surse de fonduri pentru a-și menține lichiditățile la un nivel ce le permite dezvoltarea.

Prezentăm în tabelul de mai jos tendințele și previziunile pentru piața leasingului în SUA:

Tabelul nr. 2.5:Tendințe și previziuni pentru leasingul în SUA

2.5 Evoluția leasingului în ASIA

Japonia

După cum s-a menționat anterior, țările din Asia la Pacific au suferit distorsiuni economice severe pe parcursul a 18 luni, până la sfârșitul lui 1998. Afacerea de leasing japoneză a scăzut cu aproximativ 10% în termenii yenului în 1998, o a doua scădere succesivă anuală. Noul său volum de afaceri în sistem leasing a fost înjumătățit în 1997, apoi s-a prăbușit printr-o depresiune economică de 75% în 1998.

Anul fiscal 1998 (din aprilie 1998 pană în martie 1999) a fost al doilea an consecutiv de scădere a economiei japoneze cu o rată de 2% în termenii ratei de creștere reală. Aceasta se datorează neîncrederii tot mai mari în economia japoneză atât din partea oamenilor de afaceri, cât și a consumatorilor, neîncredere sporită de managementul instituțiilor financiare și insecuritatea tot mai mare a unui loc de muncă, fapte care conduc la cereri tot mai reduse de locuințe, investiții de echipament și investiții de locație.

In aprilie 1998, guvernul a implementat un nou pachet de legi care să stimuleze investiția, urmate de măsuri economice suplimentare de urgență în noiembrie 1998, care s-au ridicat la valoarea de 1,6 trilioane yeni și, respectiv, peste 1,7 trilioane yeni, spre a conduce la reechilibrarea economică.

Investiția în echipament a industriilor particulare a scăzut cu 2% față de anul precedent. Aceasta s-a datorat scăderii fondului de investiții ca rezultat a scăderii de numerar datorate câștigurilor slabe, și imposibilitatea de a realiza o creștere a investițiilor, datorită opiniilor generale cu precădere pesimiste asupra managementului companiilor.

Anul fiscal 1999 a început fără vreun semn concret de îmbunătățire în ceea ce privește cheltuielile consumatorilor, și revenirea la investiția de echipament, ca în anul precedent.

De aceea, guvernul a emis o lege de reglementare a industriei, și este gata să revizuiască legea taxelor corelate (intrând în vigoare la 1 octombrie 1999).

Scopul legii este de a sprijini acele companii care se aventurează în noi zone de afaceri sau să adopte o nouă metodă de management, în timp ce micșorează domeniul de afaceri cu o productivitate scăzută și eventual întărește competitivitatea industriei japoneze prin îmbunătățirea productivă a economiei japoneze. Națiunea are mare încredere în efectul acestei măsuri.

Tendințe în cererea de închiriere

Volumul tranzacțiilor de închiriat în anul fiscal 1998 (aprilie 1998 — martie 1999) a fost de 7144,5 mld. yeni, mai puțin cu 9,9% față de anul precedent, reprezentând o scădere pentru al doilea an consecutiv.

Investiția în echipamentul de închiriat a scăzut la randul său pentru al doilea an consecutiv. Oricum, aceste cifre sunt o reflecție a declinului investiției particulare de ansamblu a națiunii, cu l3,9% mai puțin față de anul precedent. Valoarea acțiunii de leasing din totalul investiției de capital (penetrarea leasingului) a crescut de la 8.84%, anul precedent, până la 9,24%.

O analiză prin tipul activelor arată că, în anul fiscal 1998, volumul tranzacțiilor în ceea ce privește mecanismele de construcție și echipamentul medical au crescut în volum (până la 0,7% si respectiv 2,6%), în timp ce echipamentul industrial a scăzut cu 19,2% și mașinile-unelte au scăzut cu 19,5%. Ceea ce demonstrase o creștere relativ stabilă față de anul trecut, a scăzut brusc, ref1ectând incapacitatea producătorilor de a-și mări capitalul.

În ceea ce privește alte tipuri de active, ele nu sunt mulțumitoare, incluzârid echipament informatic (scăzut cu 6,6%); valorile constante ale industriei de leasing prezintă o cifră negativă pentru doi ani consecutivi, echipament de birou (office) scăzut cu l6,7%, echipamentul de service și comercial scăzut cu l0,5%, reprezentând o cifră negativă pentru trei ani consecutivi.

O analiză a volumului de leasing prin mărimea concesionarului arată că în 1998 companiile mici și mijlocii cu un capital mai mic de 100 mii yeni au prezentat un declin puternic, scăzut cu 15% pentru al doilea an consecutiv, iar companiile mari cu capital de 100 mii yeni sau mai mult au scăzut cu 5,3%, pentru prima dată din 1994. Aceasta a avut ca rezultat creșterea acțiunilor întreprinderilor mari la 49,2%, față de întreprinderile mici și mijlocii cu 46,4%. Sectorul public și celelalte au înregistrat o scădere pentru al doilea an consecutiv.

O analiză a scăderilor volumului de leasing din punct de vedere al afacerilor de tip concesionar indică faptul că în 1998 industria manufacturieră a prezentat un declin putemic, scăzut cu 15,2% pentru al doilea an consecutiv, cu aproximativ toate tipurile de afaceri individuale în scădere cu un procent de 2%. La rândul ei, industria non-manufacturieră a înregistrat o scădere de 8,1%, ca și în anul precedent, cu excepția sectorului financiar și de asigurare (cu o creștere de 6,9%) și a industriei medicale (cu o creștere de 5,3%).

Intorcându-ne la rezultatele ultimului trimestru aprilie-iunie 1999, nu există nici un indiciu vizibil de revenire. Volumul de leasing pentru această perioadă a scăzut cu 6,7% față de perioada corespunzătoare a anului fiscal anterior, indicand o cifră negativă pentru al șaselea trimestru la rând, începând cu trimestrul ianuarie – martie 1998, și pentru a 14-a lună la rând, începând din mai 1998.

Valoarea bunurilor de închiriat pentru manufacturieri (mecanismele industriale și mașinile-unelte) au continuat să scadă, și cererea de leasing pentru echipamentul informatic, echipamentul comercial și de service, cu toții factori majori în domeniul leasingului, au rămas de asemenea la valori mici.

Rata de creștere a investiției particulare pare să se îmbunătățească, deși e încă negativă. Oricum, dacă condițiile economice prezente s-ar păstra, nu vor exista schimbări dramatice în prezent, datorită atitudinii precaute a corporațiilor în ceea ce privește investiția, ceea ce va prelungi recesiunea în domeniul afacerilor de leasing.

In 1999 (anul fiscal 1999: aprilie 1999-martie 2000) guvernul a făcut toate eforturile posibile să treacă peste criza financiară și scăderea activității economice cu ajutorul tuturor taxelor si măsurilor financiare și legislative.

In prima jumătate a anului fiscal 1999, volumul tranzacțiilor de leasing era puțin sub cel al anului precedent. Totuși în a doua jumătate a anului fiscal 1999 se înregistrează o creștere progresivă în investiția de capital a companiilor particulare și o creștere concomitentă a cererii în domeniul leasingului.

Ca rezultat, volumul tranzacțiilor de leasing a crescut pentru prima dată în ultimii trei ani de la anul fiscal 1996, cifra exactă fiind de 7.402,4 miliarde Y si rata creșterii fiind de 3,6%. Aportul închirierilor 1a totalul investiției de capital a fost de 9,49%. Sistemul informațional cuprinde cea mai mare parte de 43,6% din volumul de tranzacții de leasing din anul fiscal 1999, iar în cadrul acestuia calculatoarele reprezintă 37,3%. După sistemul operațional, un rol important în tranzacțiile de leasing îl au și: echipamente destinate comerțului și serviciilor (13,8%), echipament industrial (13,3%) pentru birouri (8,l%) și cel destinat transportu1ui (6,5%).

Tabelul nr. 2.6 Volumul leasingului (Valoarea contractelor de leasing)

În anul 2000 leasingul este folosit de un număr mare de companii ca o modalitate eficientă de introducere a echipamentului având astfel un rol important în economia japoneză.

Infruntând acum secolul 21, industria leasingului trebuie să se adapteze la modificările economice așa cum economia japoneză trebuie să-și revină din faza de recesiune.

Ținând cont de această situație, Asociația de Leasing Japoneză (J.L.A) a înființat Consiliul Industriei Leasingului de Perspectivă în octombrie 1999, al cărui scop principal este să examineze, din diferite puncte de vedere, multitudinea de roluri pe care industria leasingului trebuie să o aibă, în următorii 10 ani în societate și viața economică.

J.L.A a realizat cercetări statistice stricte în cadrul companiilor membre. Căile tradiționale de comunicație pentru aceste cercetări între J.L.A și companiile membre au fost corespondența si faxul. In mai 1999, totuși, J.L.A a lansat rețeaua J.L.A-NET cu scopul de a simplifica și accelera sistemul de comunicare, această promovare în rețea fiind doar primul pas făcut în acest sens.

2.6. Evoluția industriei leasingului în EUROPA

Pentru Europa ca întreg, leasingul în 1998 a fost cu 23,4% mai mare, în termenii dolarului. Factorii de rată de schimb ar fi putut oarecum să ajute această creștere, cu marca germană mult peste 8% față de dolar, pe parcursul anului. Și totuși, a existat o creștere reală în volum în ceea ce privește pătrunderea leasingului pe piață, în cea mai mare parte a țărilor europene.

In Europa de Vest, Germania a prezentat o creștere însemnată a leasingului anual în 1998 la l0% din valuta locală. Franța și Italia au reușit o creștere și mai mare, înjur de 20% față de reper, iar alte țări, precum Suedia și Elveția chiar până la 30%. Excepția a reprezentat-o Marea Britanie, unde regulile restrictive de taxare pe leasing care și-au făcut simțită prezența de la jumătatea anului 1997 au dăunat afacerilor de leasing. Republica Cehă rămâne cel mai mare succes în domeniul leasingului din întreaga Europă centrală și de Est. Celelalte două mari economii aflate în dezvoltare rapidă în regiune, Polonia și Ungaria, au prezentat o creștere anuală ridicată, dar cu mult sub nivelul celei realizate de Cehia. Estonia se află printre primele 50 de țări datorită impresionantei pătrunderi pe piața de leasing de 25%, deși are o populație redusă. Celelalte piețe Est-europene, care se situează între primele 50 de țări, includ Rusia ( aproape la fel de slab dezvoltată ca și China, din punct de vedere al numărului crescut de locuitori), Slovacia și Slovenia.

Impactul euro asupra industriei leasingului

La 1 ianuarie l999, a fost lansată Uniunea Monetară Europeană, prin introducerea monedei Euro ca unică moredă în 11 din cele 15 state membre ale Uniunii Europene. Acesta a fost începutul celui de al treilea pas în realizarea uniunii monetare europene. Tratatul care stabilește comunitatea europeană a desemnat Sistemul European de Bănci Centrale (ESCB), principalul obiectiv de menținere a stabilității prețurilor în zona europeană.

Moneda Euro este prezentă pe toate piețele financiare importante din lume. Deși nu are încă forma fîzică a unei bancnote sau monede, nu există îndoială că noua valută urmează să joace un rol important atât în zona europeană, cât și dincolo de ea. Ce înseamnă acest lucru pentru companiile de leasing european? Există o piață de leasing unificată, sau va apărea ea în viitorul apropiat?

Afacerile de leasing extern cu valoare mare (big ticket) reprezintă, de exemplu finanțarea investițiilor de capital intensive, cum ar fi: vehicole spațiale, nave, sateliți, instalații de foraj petroliere, uzine nucleare și alte proiecte pe scară mare.

Leasingul financiar rămâne baza pentru leasingul extern, cu propriile sale aranjamente tipice individuale, cum ar fi opțiuni și calcule specifice de vânzare. Dacă parternerii de leasing doresc, este posibil să se profite de Convenția de leasing de la Unidroits, Ottawa. In mod predominant, leasingul extern este menționat doar cu privire la finanțarea leasingului, dacă sunt implicate trei părți: fumizor, locatar și locator. In acest sens, ar putea fi implicate trei sisteme de legi. Afacerile bi-parteneriale, cum ar fi leasingurile operaționale și tranzacțiile de vânzare și închiriere, sunt în mod obișnuit lăsate la o parte.

In prezent, înțelesul leasingului extem nu este încă complet precizat. Acesta este unul dintre motivele pentru care atât de puține națiuni au semnat Contractul de leasing de la Unidroits, Ottawa. Principalul motiv este examinarea costisitoare a cel puțin două sisteme diferite de legi cu privire la consecințele lor. In asemenea cazuri, surprizele neplăcute nu pot fi evitate.

Inainte de toate, moneda Euro trebuie să caștige acceptul pieței interne, ca și pe acela al pieței externe. Piețele vor testa noua valută, precum și abilitatea Băncii Centrale Europene de a menține stabilitatea prețurilor. După aceasta, dacă rezultatele sunt pozitive, un număr de afaceri în regim leasing vor fi evaluate în Euro. Moneda Euro va juca așadar un rol important în viitorul apropiat, ca o valută de rezervă și de tranzacții internaționale.

Germania

Germania contează ca una dintre țările cu o piață de leasing nereglată, unde nu e necesară nici admisia la o bancă, nici licența de leasing. Punctul central în ceea ce privește considerațiile legate de taxe îl reprezintă cine trebuie să aprecieze obiectul de leasing, în bilanțurile lor. Dacă locatarul este proprietarul economic, atunci el trebuie să aprecieze și să preia deprecierea asupra obiectului. In perspectiva standardelor contabile, starea obișriuită în Germania este caracterizată printr-o situație în care contractele de leasing nu se află sub controlul specific a1 vreunei legi comerciale.

Dacă contractele de leasing sunt armonizate cu directivele de leasing cu referire la taxe, activarea obiectului de leasing trebuie să se realizeze în bilanțul locatarului activ, pe baza costurilor de achiziție, respectiv de producție.

Leasingul a fost introdus în Germania în 1962 când au fost fondate primele companii de leasing. La sfărșitul anului 1999, aproximativ 1.750 de companii de leasing erau înregistrate, dar numai 150 dintre acestea aveau un aport important pe piață.

Aproximativ 121 de companii de leasing sunt membre ale Bundesverbarid Deutscher Leasing-Gesellschaften BDL-Asociația de Leasing Germană.

Pe piața de leasing privind proprietatea imobiliară își aduc aportul doar 15 companii specializate. Toate sunt membre ale BDL.

Leasingul s-a dezvoltat rapid în Germania. Volumul de investiții în bunuri închiriate a crescut de la 6,3 miliarde în 1976 la 82,6 miliarde € în 1999, conform unui studiu făcut de institutul-ifo, care este un institut independent de studiu economic. Acest studiu subliniază o creștere de mai mult de 12,1 11% pe o perioadă de 23 ani.

Tabelul nr. 2.7: Evoluția leasingului

În 1999 companiile de leasing au finanțat circa 14,8% din totalul investițiilor în domeniul bunurilor imobile.

S-a realizat de asemenea o analiză a investițiilor făcute în închirierile de bunuri pe tipul acestora precum și pe tipul clienților.

Cele mai importante bunuri implicate în astfel de tranzacții sunt vehiculele (51,2%), calculatoarele și echipamentul de birou (10,6%) precum și construcțiile de birouri (9,1%).

Tabelul nr. 2.8: Investiții de leasing după tipuri de active (1999)

Cei mai importanti clienți aparțin altor sectoare de servicii (21,8%), producției (18,6%), transporturi și comunicații (17,2%).

Tabelul nr. 2.9: Investiții de leasing pe tipuri de clienti (1999)

Tipul celor mai importante bunuri și valoarea medie a contractului (50.000 €) indică faptul că tranzacțiile de leasing sunt concentrate în cadrul companiilor mici si mijlocii.

Franța

Companiile de leasing din Franța necesită admisia la o bancă, sau o admisie sub forma unei instituții creditoare, spre a începe operațiile. Companiile de leasing sunt supuse supravegherii Băncii franceze.

Contractele de leasing care sunt realizate între indivizi sunt strict separate de contractele tip garanție pe credit. Sistemul contabil francez nu introduce ideea proprietății economice, ci este doar atașat legii civile.

Când ne referim la piața leasingului în Franța, este necesar să ținem cont de variatele activități de leasing, supuse diferitelor legi din domeniul taxelor și sistemului de contabilizare, în general desfășurate de companii specializate.

Operațiunile de leasing sunt caracterizate folosindu-se trei criterii de bază:

• leasing cu sau fără opțiunea de cumpărare;

• leasing de echipament sau de proprietate imobiliară;

• leasing cu bunuri pentru uz profesional sau personal/privat. Este, de aceea, relevant să facem diferența între:

• tranzacții cu opțiune de cumpărare pentru chiriaș la o valoare reziduală determinată anticipat. Acestea sunt numite scrisoare de garanție în cazul echipamentului sau proprietății primite pentru uz profesional și locații cu opțiune de cumpărare (LOA) pentru echipament de consum, în principal mașini sau vapoare particulare; și

• tranzacții fără opțiune de cumpărare, numite „locații financiare” (location finniciare).

Tabelul nr. 2.10: Leasingul bunurilor de capital

Decizia de finanțare in leasing

Când ne referim la piața leasingului în Franța, este necesar să facem distincție între diversele activități de leasing, subiect al diferitelor reglementări legale, referitoare la impozite, și contabile, și în general desfășurate de companii specializate.

Italia

In ciuda lipsei unei legi specifice de reglementare a leasingului, contractele sunt finalizate în acord cu regulile generale ale codului civil. Un contract de leasing este văzut ca un contract normal care este încheiat urmând principiile libertății contractuale dintre locatar și locator.

Leasingul financiar presupune acele operații de închiriere a unor bunuri fixe sau mobile, achiziționate sau realizate de proprietar în urma alegerilor și indicațiilor locatorului, și care preia toate riscurile implicate, beneficiind de opțiunea de a deveni proprietarul unor asemenea bunuri închiriate la expirarea contractului, după plata unei sume predeterminate.

In 1999, industria de leasing din Italia a crescut cu 27%, înregistrând un procent mai mic decât în 1998 (35%).

Valoarea totală înregistrată s-a ridicat la 42.363 miliarde L (lire italine). Aceasta poate fi considerată un progres comparativ cu stagnarea continuă a economiei.

In domeniul 1easingului de echipament se înregistrează o rată de creștere mai mică decât în anul precedent (1 miliard L).

Leasingul din domeniul vehiculelor a înregistrat o creștere de 27,2%. Leasingul de mașini destinate industriei și cele destinate comerțului continuă să crească cu o rată mai mare decât în 1998, astfel încât creșterea de 34,7 % din 1999 reprezintă 41,7% din volumul total de tranzacții de acest gen pentru acest sector. După o perioadă de stabilitate relativă leasingul vehiculelor cu motor a crescut cu 22,3% în 1999.

Leasingul proprietații imobiliare – este domeniul care a înregistrat cea mai mare creștere după ce deja cunoscuse o creștere de 70% în 1998 și care surclasează deja creșterea de 30% din 1999. Creșterea include atât proprietatea imobiliară aflată în construcție (37,2%) cea din urmă reprezentând 33,3% din totalul contractelor de leasing al proprietății imobiliare anuale.

Tabel nr. 2.11

Piața de leasing

Piața italiană de leasing este dominată de băncile ce dețin companii de leasing. Sistemul bancar folosește leasingul ca pe un produs financiar suplimentar, complementar altor produse ale sale ce sunt vândute fără complicații.

In 1999, primele 10 companii de leasing au înregistrat o creștere a volumului (23,9%) mai mică decât media pieței, în timp ce următoarele 20 de companii din top (topul celor 30 cele mai bune companii de leasing) au înregistrat o creștere mai mare 33,2%.

In 1999 o creștere importantă a fost înregistrată de către companiile de leasing străine, care au crescut cu 40,3%, atingând l3,4% aport de piață.

Leasingul operațional

Urmând creșterii numărului companiilor de leasing străine din ultimii ani, leasingul operațional a fost folosit pe scară largă mai ales cu clienți de categorie mijlocie.

De fapt acesta este un sector în care companiile de leasing străine au o variată și consolidată experiență și oferă așteptări promițătoare de dezvoltare.

Leasingul subsidiar (auxiliar)

Leasingul subsidiar în Italia este împărțit pe trei mari sectoare de acțiune:

• industria aeronauticii

• Legea Sabatini 1329/65

• Legea 488/92

Domeniile menționate mai sus dețin cam 8% din leasingul global.

Marea Britanie

Pentru a realiza afaceri, companiile de leasing din Marea Britanie nu au nevoie de nici o licență de leasing și nici de admisia 1a o bancă sau de înregistrare.

Oricum, ghidul de funcționare al băncilor trebuie consultat, dacă se formează o nouă companie. Sistemul legal al Marii Britanii este destul de diferit de sistemul legal continental, datorită sursei sale legale primare, a jurisprudenței. După jurisprudentă, utilizarea sistemului legal codificat joacă un rol secundar. Este cerința reală a legii aceea de a completa jurispruderița, și de a face din când în când corecțiile necesare. Legea statutară este înfățișată prin decizii judiciare. Definiția comună a leasingului este un transfer al posesiunii unui obiect, în care cel care realizează transferul își păstrează dreptul de proprietate.

Standardele de contabilitate urmează principiile proprietății economice și contractele de leasing sunt subdivizate în închirieri financiare și operaționale. Este vorba despre o închiriere financiară, dacă proprietatea economică în ceea ce privește obiectul de leasing este acordată persoanei care solicită împrumutul. In acest caz, este justificată înregistrarea în investiții de capital. Contractele de leasing care nu sunt subsumate închirierilor financiare sunt clasificate ca închirieri operaționale, adică locatarul trebuie să aprecieze obiectul de leasing în investițiile sale de capital.

Industria de finanțare a bunurilor reprezintă o sursă uriașă de finanțare pentru domeniul investițiilor din Marea Britanie. Valoarea totală în 1999 a fost de 23.324 milioane lire, ceea ce reprezintă 28,2% din investițiile fixe de capital, exclusiv proprietatea.

Tabelul nr. 2.12: Evolutia leasingului

Industria leasingului în Marea Britanie se preocupă de finanțarea echipamentului industrial și comercial, incluzând sectorul important al mașinilor, cu contracte al căror subiect i1 reprezintă bunul cu utilizare specifică, caz în care compania finanțatoare își menține dreptul de proprietate asupra bunului pe toată perioada acordului.

In Marea Britanie acordurile de finanțare sunt de trei feluri:

a) leasing financiar

Clientul este obligat să realizeze plata integrală a costurilor financiare și de capital, și, în general, beneficiază de valoarea reziduală (R.V.) la sfârșitul perioadei de închiriere, dar nu poate deveni în orice moment al contractului proprietarul bunului respectiv.

b) leasingul HP (Hire Purchase) – cumpărare angajată

In industria leasingului în Marea Britanie se folosește acest termen pentru a defini o tranzacție cu bunuri pentru consum cum ar fi mașinile comandate pentru uz personal. Acest tip de tranzacție s-a dovedit a fi foarte avantajos în cazul mașinilor mai scumpe de 12.000 E.

c) leasingul operațional

In Marea Britanie distincția dintre leasingul operațional și cel financiar este realizată prin metoda: 90% valoarea prezentă conform regulilor de contabilizare financiară. Când, scontate la valoarea prezentă la începutul perioadei de leasing, valoarea minimă a plăților de leasing ajunge la mai puțin de 90% din valoarea de piață a bunului, atunci este vorba de leasing operațional.

2.7 Piata leasingului in Romania

Piata leasingului din Romania este una dintre cele mai dinamice din lume, dinamica reflectata atat prin cresterea numarului de societati de leasing cat si a volumului acestor operatiuni. Astfel, in ultimii ani, numarul companiilor de leasing a ajuns la 40 iar volumul tranzactiilor pe anul 2001 este de cca 1 mld de euro. In ipoteza ca tendinta ascendenta a pietei leasingului se va mentine, avem toate sansele sa intram in clasamentul primelor 50 tari ale lumii, clasament care include numai tarile cu un volum al afacerilor de peste 1 miliard USD. Companiile romanesti de leasing, se disting printr-o abordare diferita si specifica a pietei in functie de strategia fiecareia dintre ele, a conceptiti pe care o au in privinta riscului, a structurii unei tranzactii, ceea ce conduce la diferente de pret ale serviciilor oferite, dar mult mai important, grade diferite de flexibilitate, disponibilitati diferite de a structura tranzactiile in mod creative. Acestea curprind urmatoarele tipuri de companii:

Afiliate firmelor producatoare sau firmelor care vand un anumit tip de produse (Manufacturer/Vendor Affiliated) ofera servicii de leasing, in general numai de leasing financiar, pentru o anumita marca de produse. Cele mai cunoscute sunt societati de leasing afiliate firmelor producatoare sau distribuitoare de automobile. Schemele de leasing oferite de acestea sunt fixe, flexibilitatea fiind practic redusa in favoarea simplitatii, cu obiectivul realizarii unor volume cat mai mari de vanzari de produse. Ar fi de mentionat ca in aceste cazuri, ca si in cazul schemelor de leasing oferite direct de catre vanzatori, este foarte dificil de facut delimitarea intre pretul produsului si pretul leasingului oferit.

Afiliate unor banci (bank affiliate) in Romania (ca si in majoritatea tarilor din lume) bancilor nu le este permis prin lege sa se implice direct in tranzactiile de leasing. Caracteristic pentru acest tip de leasing este faptul ca au la dispozitie, fara indoiala, resurse semnificative provenite de la banca “mama”. In acelasi timp insa cele mai multe dintre ele au aceeasi conceptie de risc ca si bancile la care sunt affiliate si de aceea, sunt prea putin flexibile.

Independente, care, la randul lor pot fi:

cu profil dedicat, acestea oferind servicii de leasing pentru o anumita categorie de produse, de regula automobile;

cu profil diversificat, serviciile de leasing oferite fiind pentru o gama larga de servicii, statutul de independent permitandu-le in acelasi timp o mare flexibilitate, atat in ceea ce priveste acceptarea solicitarilor de leasing ale clientilor, cat si in privinta garantiilor si conditiilor de leasing.

Specialistii locali sustin ca investitiile finantate in sistem leasing reprezinta mai putin de 5% din totalul investitiilor efectuate in Romania.

Atat timp cat sistemul bancar este deficitar in dezvoltarea creditului de consum pe termen mediu, leasingul reprezinta o alternativa atractiva de finantare la noi in tara.

Totusi, privita prin prisma accesului la sursele de finantare, piata leasingului este fragmentata. Numai un numar restrans de operatori au acces la surse de refinantare convenabile. Lipsesc insa surse oficiale care sa prezinte statistici in privinta volumului operatiunilor de leasing. Singurele surse de informare disponibile sunt publicate fie de diferite companii de leasing, fie reprezinta estimari ale unor experti.situatiile financiare prezentate de firmele de leasing locale sunt afectate de deprecierea monedei nationale. Mai mult decat atat, Banca Nationala a Romaniei nu publica informatii separate pentru contractile de leasing cross-border, iar contributia asociatiei profesionale specifice, respective Uniunea Nationala a Companiilor de leasing din Romania nu exceleaza in acest sens.

2.8. Tendințe în evoluția leasingului

Analiza tendințelor de evoluție a leasingului este strâns legată de evoluția tehnologiilor industriale, a politicilor fiscale și monetare, precum și de evoluția în ansamblu a economiei mondiale. Toți acești factori au o evoluție specifică la nivelul fiecărei țări, motiv pentru care piața leasingului cunoaște particularități pe țări, regiuni sau continente.

In ceea ce privește activele ce fac obiectul operațiunilor de leasing întrevedem o continuare a expansiunii leasingului de autovehicule în strânsă corelare cu politicile fiscale și evoluția performanțelor tehnice ale acestora.

Insuficient de dezvoltat este leasingul imobiliar care presupune facilități aparte dar care permite îndeplinirea obiectivelor guvernelor pe linia construcției de locuințe sociale. Din acest considerent în perioada imediat următoare leasingul imobiliar va cunoaște un ritm ascendent.

Un alt produs care va cunoaște expansiune pe piata leasingului este software-u1 de aplicații. Din nefericire prezentul nu evidențiaza un aflux de investiții în acest domeniu, dar pe măsura dezvoltării comerțului electronic și a comunicațiilor prin Internet, întreprinderile vor fi tot mai dependente de produse informatice performante, adaptabile cerințelor utilizatorilor.

Indiferent de evoluția economiei leasingul de nișă va constitui o oportunitate pentru investitor pe orizonturi mai mici de timp dar cu un pachet de produse diversificat. In plus, achizițiile realizate de instituțiile publice vor cunoaște în viitorul apropiat o tendință de evoluție ascendentă pe măsura creșterii gradului de autonomie teritorială.

Sursele de finanțare își pun amprenta în mod decisiv asupra pieței leasingului, motiv pentru care pe măsura dezvoltării pieței de capital, creditul obligatar ar putea substitui cu succes creditul bancar.

In perspectivă întrevedem apariția unor noi forme de leasing (derivate din cele existente) precum și noi domenii în care va penetra acesta.

CAPITOLUL III

PROCEDURI DE CALCUL A RATELOR DE LEASING, AMORTIZARILOR SI A COSTURILOR

Piața leasingului nu poate exista fară prezența celor doi “actori”:

compania de leasing și utilizatorul. Pentru ca aceștia să fie prezenți trebuie să fie profitabil pentru finanțatori respectiv mai tentant decât celelalte surse de finanțare a achiziței de bunuri pentru utilizatori. In acest capitol prezentăm o metodologie posibilă de stabilire a strategiei de finanțare a operațiunilor de leasing de către companiile de leasing.

3.1. Elementele componente ale ratelor de leasing

O companie de leasing este o instituție financiară care, spre deosebire de băncile comerciale (care acordă credite și le recuperează prin intermediul ratelor de credit), oferă clienților bunurile pe care le solicită urmând ca valoarea acestor bunuri să fie recuperată prin intermediul ratelor de leasing. Atât ratele creditelor acordate cât și ratele de leasing cuprind o parte din creditul (principalul, respectiv valoarea bunului) care trebuie recuperat precum și o dobândă care reprezintă câștigul băncii respectiv aI companiei de leasing pentru plasamentul realizat. Prin urmare, compania de leasing în loc să acorde credite clienților, le finanțează direct achiziția bunurilor dorite. Orice finanțare a unui bun solicitat de clienți, atât pentru compania de leasing cât și pentru client trebuie să reprezinte o afacere. Pentru finanțator această afacere va asigura condițiile recuperării integrale a sumelor avansate pentru achiziția bunului, întreținerea acestuia pe perioada locației, derularea operațiunii, acoperirea riscurilor de degradare fizică a bunurilor sau de intrare în incapacitate de plată a clienților, a taxelor și impozitelor plătite precum și un profit. Mărimea ratei profitului ar trebui să depășească cel puțin rata dobânzii bancare dacă aceasta este mai mare decât rata infiației sau a devalorizării monedei naționale. Dacă cuantificarea ratelor se face în valută forte, atunci nu se va lua în considerare rata devalorizării monedei naționale. Acest nivel minim de profit este argumentat de faptul că finanțatorul este mai motivat să-și p1aseze resursele financiare în depozite bancare sau titiuri financiare cu grad de risc scăzut și randament ridicat – devenind astfel un investitor pasiv – decât să finanțeze operațiuni de leasing care presupun un efort suplimentar și un grad de risc ridicat. Dacă sursele de finanțare utilizate de finanțator sunt împrumutate, atunci ratele de leasing vor include pe lângă dobânda datorată de finanțator celui care 1-a împrumutat și un profit al cărui cuantum nu va respecta condițiile formulate mai sus deoarece acesta nu-și imobilizează propriile resurse ci face ,,afaceri cu banii altuia”.

Cuantumul ratelor de leasing reprezintă ,,nodul gordian” al oricărei afaceri derulate în sistemul leasing deoarece, așa cum s-a prezentat mai sus, pentru compania de leasing recuperare plasamentului realizat în bunul închiriat se realizează prin intermediul ratelor de leasing și a valorii reziduale (la leasingul financiar) în timp ce pentru societatea beneficiară reprezintă o cheltuială lunară pe care trebuie să o acopere din profitul rezultat din exploatarea bunului.

In cazul în care compania de leasing își plasează propriile resure financiare, atunci profitul va trebui să includă și un procent de risc peste dobânda bancară deoarece afacerea presupune riscuri mai mari decât un plasament bancar. Mărimea acestui coeficient depinde de domeniul în care va fi exploatat bunul, de natura bunului, starea pieței secundare a bunului respectiv, bonitatea clicntului ș.a. Factorul principal care determină în final mărimea profitului într-o economie cu o concurență stabilă pe piața leasingului îl reprezintă nivelul profiturilor societăilor concurente față de care oferta trebuie să fie mai atractivă. Concurența limitează nivelul profitului motiv pentru care societățile de leasing sunt tentate să realizeze o serie de ,,trucuri” pentru a completa profitul evidențiat prin ofertă. Prin ,,trucuri” nu trebuie să se înțeleagă ,,ilegalități” ci servicii sau elemente adiționale la contract. In paragrafele următoare vom evidenția câteva aspecte de acest gen.

Principalele elemente utilizate la calculul ratei de leasing sunt:

1. Prețul de achiziție al bunului

2. Valoarea reziduală

3. Durata locației și cuantumul amortizării

4. Asigurarea (degradare, pierdere, furt, foc, incapacitate de plată)

5. Cheltuielile de transport

6. Cheltuieiile datorate achiziției bunului

7. Cheltuielile de întreținere și reparații

8. Cheltuielile neprevăzute

9. Dobânda

10.TVA

11.Profitul

12. Comisionul de gestiune

13. Rata devalorizării monedei

14. Taxe vamale și de înmatriculare a bunului

Prețul de achiziție va cuprinde toate cheltuielile ocazionate de achiziția bunului, transportul și punerea în funcțiune dacă este cazul. In operațiunile de leasing financiar taxele vamale și TVA aferente bunurilor importate nu se includ în ratele de leasing întrucât bunul este în regim de import temporar, urmând ca acestea să fie calculate și plătite o dată cu achitarea valorii reziduale – la nivelul acesteia. La a1te forme de leasing, dacă nu există prevederi legale de scutire a bunurilor importate de taxe vamale și TVA, prețul de achiziție le va include.

Valoarea reziduală este reglementată legal nefiind admisă sub 20% din prețul de achiziție al bunului dar nici mai mare de 50%. De regulă, se negociază între cele două limite.

Durata locației influențează cuantumul și numărul ratelor de leasing. Reglernentările legale în vigoare prevăd — pentru bunuri — ca aceasta să fie cuprinsă între un an și maximum șapte ani. Cuantumul arnortizării — se ca1culează în raport cu prevederile legii și anume: în funcție de metoda de amortizare aleasă și durata de funcționare normală a bunului. Legea prevede ca în cazul leasingului financiar valoarea reziduală precum și durata locației să fie astfel delimitate încât să nu se depășească 75% din durata de funcționare normală a bunului.

Sunt țări în care mărimea amortizării este mai mică dacât prețul de achiziție dacă legislația presupune un aport la finanțare din partea beneficiarului. In toate cazurile amortizările prin ratele de leasing exclud valoarea reziduală din prețul de achiziție limitându-se la valoarea finantată.

Observație: Dacă după perioada de locație, bunurile nu vor mai putea fi închiriate (în cazul leasingului operaționa1) datorită exploatării intensive, atunci la chiria lunară se va adăuga o bonificație calculată frecvent după formula:

(chiria de baza × performanta efectiva)/performanta medie – chiria de baza

Această bonificație mai poartă denumirea de ,,royalty” și este specifică operațiunilor de ,,full service leasing”.

Cheltuielile de asigurare sunt suportate de beneficiar direct sau indirect – atunci când finanțatorul face asigurarea bunului. In ultimul caz se vor regăsi în valoarea finanțării. In ce privește asigurarea bunurilor există unele aspecte demne de semnalat. Spre exemplu, leasingul operațional, în unele țări, în rata de leasing este inclusă doar asigurarea părților motorii ale bunului și nu a tuturor componentelor acestuia. La noi în țară, un număr rnare de societăți de leasing încheie asigurări de risc fizic cu franșiză de până la 20 – 30% din valoare asigurată. Acest lucru presupune că asiguratorul va fnanța numai acele reparații care vor depăși cuantumul franșizei, iar în caz de furt sau degradare tota1ă, despăgubirea va fi egală cu valoarea asigurata diminuată cu valoarea franșizei. Prin contractul de leasing va trebui precizat cine suportă contravaloarea franșizei în caz de avarie si furt. Asigurarea de risc financiar permite finanțatorului să transfere asiguratorului riscul de a intra în incapacitate de plată clientul.

Cheltuielile de asigurare vor fi transferate în rata de leasing dar aici intervine inconvenientul că la acestea va fi aplicată TVA deși ele sunt scutite de o astfel de taxă, In acest mod, ratele de leasing vor crește artificial urmând ca această creștere să fie recuperată o dată cu recuperarea TVA-ului de către utilizator sau să fie deduse din TVA-u1 colectat. Un alt inconvenient generat de asigurarea de risc financiar îl reprezintă solicitarea asigurătorului de a se constitui un colateral din partea utilizatorului, ipotecat (gajat) în favoarea acestuia la nivelul valorii întregului bun sau la nivelul unui număr limitat de rate de leasing.

Cheltuielîle de transport apar fie distinct în structura ratelor de leasing, fie în cadrul cheltuielilor de contractare, respectiv de achiziționare a bunului.

Cheltuielile datorate achiziționării bunurilor vor putea figura distinct în structura cheltuielilor de capita1 sau în cadrul comisionu1ui de gestiune. Unele societăți comerciale le încasează în avans drept cheltuieli de contractare fără să le includă în structura ratelor de leasirig.

Cheltuielile de întreținere și reparații sunt suportate de proprietarul bunului și recuperate de la beneficiar. Rea1izarea efectivă a activității de întreținere și reparații va reveni fie unor societăți comerciale specia1izate și agreate de proprietarui bunului, fie furnizorului (în afara perioadei de garanție). Dacă beneficiarul dispune de posibilitatea realizării acestor activități, cheltuielile aferente nu vor fi incluse în cuantumul ratelor de leasing. Sunt societăți de leasing care din start transferă beneficiarului problema întreținerii bunului.

Cheltuielile neprevăzute reprezintă maximum 5% din valoarea finanțării, constituind o rezervă pentru acoperirea unor elemente de cheltuieli posibil a apare, dar dificil de cuantificat. In ofertele de leasing, de regulă, acestea nu sunt evidențiate distinct. Adesea aceste cheltuieli sunt mascate prin supraevaluarea altor categorii de cheltuieli sau a altor elemente componente ale ratei de leasing.

Dobânda reprezintă o componentă a ratei de leasing și este egală – conform legislației în vigoare — cu dobânda medie bancară. Cuantumul acesteia este foarte vag definit prin legislație motiv pentru care există diferențieri semnificative în ofertele de leasing sub acest cormponent. În oferte dobânda este definită procentual după care se aplica asupra valorii finanțării și se defalcă pe perioada locației.

Dobanda include profitul finanțatorului și acoperă dobânda plătită de finanțator băncii – dacă aceasta nu este evidențiată separat – sau creditorului respectiv. Există oferte în care profitul este evidențiat distinct de dobândă și se calculcază atât la avansul plătit de utilizator cât și la suma finanțată. Majoritatca ofertelor prezintă anuitatea de plată defalcată în cele două componente: principalul și dobânda.

Sunt situații în care finanțatorii nu iau în considerare faptul că suma antrenată se recuperează succesiv, diminuându-se astfel mărimea imobilizărilor bănești. Aceștia aplică procentul de dobândă la valoarea totală de recuperat deși sunt cazuri în care dobânda ar trebui calculată la jumătate din valoarea finanțată.

Taxa pe valoarea adăugată este plătită de finanțator la achiziția bunului (dacă nu este din import și scutit de taxe vamale) și recuperată prin cotele de TVA aferente ratelor de leasing respectiv valorii reziduale.

Rata profitului este variabilă de la bun la bun și de la o societate de leasing la alta. De regulă, depinde de costul finanțării bunului și concurență.

Comision1 de gestiune este variabil, cuprins între 0,5 și 5% (cu rare excepții mai mari de 5%) din prețul de achiziție al bunului (sau vaioarea finanțării). In unele contracte acesta se reduce la cheituielile de contractare. Acest comision este echivalent celui de administrare a creditelor acordate de bănci (flat). Prin intermediul comisionului de gestiune se acoperă cheltuielile finanțatorului cu derularea tranzacției. Adeseori acesta include și o marjă de siguranță pentru acoperirea unor eventuale cheltuieli suplimentare neprevăzute. Sunt situații în care comisionul de gestiune este generator de profit la nivelul companiei comerciale deoarece este posibil ca o singură persoană sa gestioneze mai multe contracte de leasing de valori mari, iar cheltuielile de administrare să fie amortizate de comisionul de gestiune încasat de la câteva traiizacții.

Rata devalorizării monedei este luată în considerare de majoritatea firmelor românești specializate în operațiuni de leasing prin cuantificarea ratelor într-o valută forte cu șanse mari de stabilitate pe piața valutară. În acest mod, ratele vor fi plătite de beneficiar în moneda națională la cursul oficial (de schimb) din ziua scadenței. Totuși, pot apare diferențe de curs valutar la unele plăți motiv pentru care în cuantificarea ratelor de leasing acestea vor trebui luate în considerare.

Taxele vamale și de înmatriculare a bunului. Intrucât leasingul de autoturisme deține o pondere mare în structura traiizacțiilor de leasing, cheltuielile de înmatriculare a acestora pe compania de leasing sunt suportate tot de utilizator. Abia după plata valorii reziduale utilizatorii vor deveni proprietarii autoturismelor și vor putea să le înmatriculeze pe numele lor. Cheltuielile afercnte noii înmatriculări tot de utilizatori vor fi suportate. Relativ la taxele vamale s-au făcut referiri mai înainte.

Taxa asupra terenurilor și clădirilor. In leasingul imobiliar intervin asemenea taxe care în practica de la noi au fost evidențiate în afara redevențelor dar încasate împreună cu acestea. Astfel de situații au apărut o dată cu transformarea contractelor de locație în gestiune în contracte de leasing imobiliar.

3.2 Calculul ratelor de leasing

În evaluarea eficienței operațiunilor de leasing, o deosebită importanță o reprezintă rata de leasing. Pentru societatea de leasing aceasta facilitează recuperarea cheltuielilor de achiziție a bunurilor care fac obiectul operațiunilor de leasing, a celor ocazionate de derularea operațiunilor precum si obținerea unui profit in timp ce pentru societatea beneficiară reprezintă o cheltuială lunară pe care trebuie sa o acopere din profitul rezultat din exploatarea bunului

Prezentăm in continuare metodologia de calcul a ratelor de leasing atât pentru leasingul financiar cât și pentru leasingul operațional. La baza acestor calcule stau contractele ipotetice încheiate de o societate de leasing.

A. În cazul leasingului financiar, rata de leasing se calculează sub forma unei anuități constante.

Formula de calcul a acesteia este dată de relația:

Rata de leasing = (Vf-Vr)*(a/12*(1+a/12)h)/((1+a/12)h-1)

(anuitatea)

unde: Vf = Valoarea finanțată: reprezintă suma pe care societatea de leasing a împrumutat-o de la bancă pentru achiziționarea bunului. Ea este dată de fapt de diferența dintre prețul de achiziție a bunului (prețul CIP) și valoarea reziduală a bunului.

Deci, Vf = 122.589 – 24.518 = 98.07 l euro.

Vr=Valoarea reziduala (Vr=24.518 euro)

(a/12*(1+a/12)h)/((1+a/12)h-1) = factor de anuitate

Factorul de anuitate reprezintă cât valorează în prezent o unitate monetară cheltuită sau obținută anual, timp de h ani.

a = Coeficient de actualizare

Semnificația economică a coeficientului ,,a” este următoarea: el reprezintă profitul ce poate fi obținut într-un an, ca urmare a sumei de o unitate monetară investită productiv la începutul acelui an.

Mărimea acestui coeficient nu trebuie pusă pe seama modificării prețului, care poate surveni în perioada îndelungată pentru care el se aplică. Mărimea lui decurge din proprietatea fundamentală a oricărui proces economic ca în urma desfășurării oricărei activități productive, rezultatul să compenseze integral resursele consumate și, pe deasupra, să se obțină un profit pentru societate și pentru agentul economic care a desfășurat activitatea respectivă.

Cu alte cuvinte, coeficientul ,,a” reprezintă eficiența medie din ramura economică unde s-a investit o anumită sumă de bani.

In cazul de față valoarea lui ,,a” este de 27,8 1%, aceasta fiind obținută luând în calcul:

– dobânda percepută de societatea de leasing utilizatorului (21,2%)

– cheltuielile cu asigurarea creditului

– cheltuielile cu diferența de curs

h = perioada pentru care se calculează anuitatea

Deci, rata lunară are valoarea:

Rata 1 = 4220 euro

În cazul leasingului financiar, rata de leasing trebuie să țină seama de valoarea de intrare a bunului (prețul CIP) și de dobânda de leasing aferentă, eșalonată pe perioada derulării contractului.

Deci, rata de leasing este formată din:

• Principal

• Dobânda

a)Principalul reprezintă o valoare lunară percepută de societatea de leasing utilizatorului, și la care se aplică dobânda. Suma acestor valori lunare este valoarea finanțată (98.071 Euro).

Pentru utilizator, principalul este alcătuit din amortizarea bunului, (amortizarea se înregistrează în contabilitatea utilizatorului), iar ceea ce rămâne reprezintă o cheltuială nedeductibilă fiscal.

Elementele componente ale ratei de leasing în cazul leasingului financiar

Tabelul nr. 3.1

Amortizarea lunară se calculează împărțind prețul CIP al bunului la durata de funcționare.

Durata de funcționare (Df) este de 5 ani (60 luni), conform H.G. 964 din 23.XII.1998, apărută în Monitorul Oficial 520 în 30.XII.1998 privind aprobarea clasificației și a duratei normale de funcționare a mijloacelor fixe.

Am1 = (valoarea bunului sau pretul CIP) / Df = 122.589 euro/60 luni = 2043 euro

Deci, în prima lună:

Principalul = 2488 €, din care

Amortizarea = 2043 €

Cheltuiala nedeductibilă = 455 €

Prin ratele de leasing, utilizatorul își amortizează bunul în proporție de 40%

În cazul leasingului financiar, înregistrarea amortizării în contabilitate se face la beneficiar, în timp ce proprietarul (societatea de leasing) va înregistra valoarea mijlocului fix în contul 8036, ,,Redevențe, chirie și alte datorii asimilate”.

b)Dobânda reprezintă suma pe care o plătește utilizatorul societății de leasing rezultată prin aplicarea unei rate prestabilite asupra principalului (în cazul nostru la o rată a dobânzii stabilită la valoarea de 21,2%).

Sistemul de calcul al dobânzii este unul degresiv și se calculează înmulțind rata dobânzii cu valoarea rămasă datorată la începutul lunii. (vezi tabelul nr.3.2)

Dobânda se percepe la diferența dintre prețul bunului și valoarea avansului

(122.589€ – 24.518€=98.071)

Calculul dobânzii lunare percepute de societatea de leasing

Tabel nr.3.2

B. În cazul leasingului operațional

Calculul ratei de leasing operațional se face după aceeași metodologie ca și la leasingul financiar, singura diferență fiind că nu se ia în calcul valoarea reziduală (aceasta fiind 0)

Rata1=(Vf-Vr)*(a/12(1+a/12)h)/((1+a/12)h-1)

simbolurile având aceeași semnificație ca și la leasingul financiar.

Coeficientul ,,a” reprezintă de fapt rata dobânzii în funcție de care se stabilește dobânda percepută de societatea de leasing de la utilizator. In cazul contractului prezentat, societatea folosește o rată a dobânzii de 28,61%.

Deci, rata 1 = 5414 euro

Elementele componente ale ratei de 1easing (vezi tabelul nr.3.3)

În cazul leasingului operațional, rata de leasing se calculează ținând seama de valoarea de intrare a bunului (prețul CIP), de beneficiul stabilit între părți și de amortizarea unei părți din valoarea de intrare a acestuia.

Deci, rata de leasing, în cazul leasingului operațional, este alcătuită din:

a)Amortizarea

b)Marja de profit

a) Amortizarea. Spre deosebire de leasingul financiar, în cazul leasingului operațional, înregistrarea amortizării se face în contabilitatea societății de leasing în timp ce utilizatorul înregistrează ratele în contul 8036 ,,Redevențe, locații de gestiune, chirie și alte datorii asimilate”.

Sistemul de amortizare practicat de societatea de leasing în cazul leasingului operațional este – de regulă – unul degresiv, și se realizează prin multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu un coeficient k. In exemplul prezentat, având în vedere că durata normală de funcționare de 5 ani, mărimea acestui coeficient, conform legislației este de 1,5.

Deci Am1=(valoarea bunului sau pretul CIP)*k/Df=122.589 euro*1,5/60 luni=3065 euro

Df =durata de funcționare

K=coeficient utilizat pentru realizarea amortizării degresive.

Elementele componente ale ratei de leasing în cazul leasingului operațional

Tabelul nr.3.3

Astfel, pe baza redevențelor, societatea de leasing își amortizeaza numai 60% din valoarea bunului în cei 2 ani cat dureaza contractul.

b) Marja de profit — este diferența dintre valoarea redevenței și amortizarea lunară. Aceasta reprezintă profitul brut pentru societatea de leasing, din el deducându-se următoarele elemente:

– dobânda plătită la bancă (calculată la o rată a dobânzii de 13%)

cheltuieli cu asigurarea creditului

cheltuieli de contrac

3.3 Amortizarea plasamentului societății de leasing

Pentru a-și îndeplini obiectul de activitate, societatea trebuie să-și recupereze plasamentul și să obțină un profit. Având în vedere mediul concurențial puternic în care acționează firma și dobânda mare a creditelor contractate de la bănci, este vital pentru societatea de leasing să stabilească o structură a redevențelor care să-i asigure o rată a profitului corespunzătoare.

A. In cazul leasingului financiar

Pentru a stabili modul cum își recuperează societatea de leasing plasamentul în cazul leasingului financiar, este necesar să se cunoască care este structura și mărimea veniturilor, a cheltuielilor și pe această bază să se determine mărimea profitului brut și a celui net.

Așa cum s-a putut observa în contractul de leasing financiar prezentat, tipul de încasări realizate de societatea de leasing în cadrul acestui contract sunt:

1.Taxa de contract (4% din valoarea CIP)

2.Avansul (20% din valoarea CIP)

3.Redevențele lunare (ratele de leasing)

4.Valoarea reziduală (20% din valoarea CIP).

Rezultă o valoare totală a contractului din exemplul luat de 155.220 €.

In cadrul ratelor de leasing, societatea de leasing include și diferența de curs și asigurarea creditului, pe care trebuie să le suporte utilizatorul.

Diferența de curs (1,75% din prețul CIP) reprezintă suma pe care o plătește utilizatorul pentru a acoperi diferența dintre cursul de schimb la momentul când bunul intră în țară și cursul de schimb la momentul facturării plăților ce le efectuează utilizatorul (având în vedere că plățile se efectuează în lei).

Cheltuielile pe care 1e efectuează societatea de leasing

1. Cheltuieli recuperate prin taxa de contract în care se includ:

• Cheltuieli cu vama – efectuate pentru îndeplinirea formalităților necesare vămuirii autocamionului

• Cheltuieli cu înmatricularea autocamionului alcătuite din:

– taxa de impozite plătite la administrația financiară

– cheltuieli cu înmatricularea efectivă

• Cheltuieli cu poșta, telefonul și corespondența efectuată între

societatea de leasing și client pe durata desfașurării contractului

• Cheltuieli de protocol realizate cu prilejul întâlnirilor între societatea

de leasing și client

• Cheltuieli cu radierea autocamionului efectuate la sfarșitul

contractului de leasing când bunul iese din proprietatea societății de

leasing și intră în cea a beneficiarului

2. Cheltuieli cu achiziționarea autocamionului reprezintă suma de bani pe care o plătește societatea de leasing la începutul contractului pentru a cumpăra bunul pe care urmează să-1 închirieze societății beneficiare.

Acestea sunt susținute din două surse: /

– avansul plătit de utilizator (20% din prețul CIP al bunului, adică 24.518 €)

– suma contractată de la bancă (valoarea finanțată) care reprezintă 80% din prețul CIP al bunului, adică 98.071 €.

3. Dobânda plătită la bancă – reprezintă costul folosirii creditului. Modalitatea de calcul a dobânzii lunare este una degresivă și se obține prin aplicarea unei rate a dobânzii anuale de 13%.

4. Cheltuieli cu asigurarea creditului (4% din prețul CIP), reprezintă o sumă pe care de bani pe care o plătește societatea de leasing unei societăți de asigurări pentru asigurarea riscului de neplată al utilizatorului.

Profitul obținut de societatea de leasing

Tabelul 3.4

B. În cazul leasingului operațional

In stabilirea modului în care își amortizează societatea de leasing în contractul de leasing prezentat este necesar să se cunoască structura și nivelul cheltuielilor.

Veniturile pe care le încasează societatea de leasing sunt:

]. Taxa de contract — 4904 euro

2. Avans—24.518 euro

3. Suma redevențelor lunare — 129.936 euro

Deci societatea de leasing încasează de la utilizator suma de 159.358 € (vezi tabelul nr.3.3). Diferența față de leasingul financiar este că utilizatorul nu mai plătește valoarea reziduală a bunului, și nu intră în posesia acestuia la sfarșitu1 contractului.

In ceea ce privește cheltuielile, structura lor este aceeași ca și la leasingul financiar.

In ceea ce privește mărimea acestora, singura diferență este la cheltuielile cu asigurarea creditului, care reprezintă 5% din prețul CIP.

PROFITUL NET LUNAR OBȚINUT DE SOCIETATEA DE LEASING ÎN CAZUL LEASINGULUI FINANCIAR

Deci, cheltuielile pe care le înregistrează societatea de leasing în cadrul

contractului de leasing operațional prezentat sunt:

1. Cheltuieli cu vama, înmatricularea, RAR

2. Cheltuieli cu achiziționarea bunului. Acestea se realizează din avansul plătit de utilizator (24.518 €) și din valoarea finanțată (98.071 €)

3. Dobânda plătită la bancă. Modalitatea de calcul a dobânzii lunare este una degresivă. Aceasta se realizează prin plata unor rate ale creditului lunar egale și prin aplicarea unei rate a dobânzii de 13% din valoarea rămasă de rambursat (vezi tabelul nr.3.5).

Dobânda plătită la bancă de societatea de leasing

Tabelul nr.3.5

Modul de calcul al profitului este prezentat în tabelul nr.3.6 iar in tabelul nr 3.7 acesta este prezentat detaliat, pe fiecare lună.

Profitul net obținut de societatea de leasing în cazul leasingului operațional (în €)

Tabelul nr. 3.6

Tabel 3.7 PROFITUL LUNAR OBTINUT DE SOCIETATEA DE LEASING IN CAZUL LEASINGULUI OPERATIONAL

3.4 Costul operațiunilor de leasing pentru utilizator

Având în vedere multiplele variante de a achiziționa sau de a dobândi numai dreptul de folosință al unui bun (leasing, achiziționarea cu plata cash, achiziționarea prin contractarea unui credit, locație, achiziționarea cu plata în rate) utilizatorul trebuie să efectueze o analiză pertinentă. In cadrul acestei analize, cel mai important factor ce trebuie luat în considerare este costul fiecăreia dintre variante.

In acest subcapitol se prezintă costul operațiunii de leasing financiar și operațional din punct de vedere al utilizatorului.

A. În cazul leasingului financiar

În acest caz, pe lângă prețul bunului – achiziționat de societatea de leasing -utilizatorul mai trebuie să plătească dobânda percepută de aceasta, o taxă de contract și asigurarea CASCO realizată între societatea de leasing și o societate de asigurări.

Deci, costul operațiunii de leasing pentru utilizator (valoarea contractului de leasing + asigurarea CASCO) este:

Aceasta reprezinta cu 42.439 euro mai mult decat pretul extern.

Insa o asemenea analiza nu este concludenta pentru ca nu ia in calcul economia fiscala si actualizarea. In decizia utilizatorului pentru realizarea unui contract de leasing in detrimentul celorlalte variante de achizitie trebuie sa se tina seama de cuantumul platilor nete actualizate (vezi tabelele nr.3.8 si 3.9)

Plati nete deductibile efectuate de utilizator

Tabel nr. 3.8

Costul operațiunii de leasing pentru utilizator 165028 €

Cheltuieli deductibile = Amortizare + Dobândă + Taxă contract + Asigurare CASCO

= 49032 + 27727 + 4904 + 9808 = 91471 €

Cheltuieli nedeductibile = 73557 €

Plăți nete actualizate efectuate de utilizator

Tabel nr.3.9

În stabilirea economiilor fiscale trebuie să se țină seama de cheltuielile deductibile și nedeductibile.

La ora actuală, conform legii, deducerile fiscale sunt: rezervele legale ~ constituite din profitul brut, pierderi din anii precedenți, cota de 50% din reducerea impozitului pe profit aferentă sumelor din fondul de dezvoltare reinvestit.

Cheltuielile nedeductibile fiscal sunt reprezentate de: depășiri privind cheltuielile de protocol, depășiri privind cheltuielile de deplasare, provizioane nedeductibile, amenzi și penalități, alte cheltuieli nedeductibile etc.

In cazul contractului de leasing financiar prezentat, cheltuielile deductibile efectuate de utilizator sunt:

• Amortizarea

• Dobânda

• Taxa de contract

• Cheltuielicu asigurarea CASCO

Așa cum am precizat și în subcapitolul precedent, amortizarea se înregistrează în contabilitatea utilizatorului.

Amortizarea lunară se calculează după cum am arătat raportând valoarea bunului (prețul CIP) la durata normală de funcționare (60 luni).

Deci Am=(Valoarea bunului/Df)= 122589/60=2043 euro

Această amortizare se reflectă în cadrul principalului (în cadrul ratei de leasing) restul reprezentând o cheltuială nedeductibilă.

Astfel, în prima lună:

Principalul = 2488 €, din care

Amortizarea = 2043 €

Cheltuială nedeductibilă = 455 €

Prin urmare, pe parcursul celor 2 ani cât durează coritractul de leasing, valoarea amortizării este de 2043 € x 24 luni = 49032 €, deci utilizatorul amortizează bunul în proporție de 40%.

Dobânda plătită de utilizator societății de leasing pe durata contractului se calculează prin însumarea dobânzilor lunare (calculate. în tabelul 3.2). Valoarea acesteia este 27.727 €, adică 17.710 euro în primul an și 10.017 euro în al doilea an.

Cheltuielile cu asigurarea CASCO reprezintă 4% din valoarea bunului.

Deci, așa cum se observă în următoarele tabele, valoarea actuală a plăților nete efectuate de utilizator pentru o rată de actualizare de 13% este de 132.084 €.

B. În cazul leasingului operațional

În acest caz, întreaga cheltuială este deductibilă fiscal.

In tabelul nr.3.11 se prezintă calculul plății nete actualizate, pentru o rată de actualizare de 13%. Deci, în cazul leasingului operațional, aceasta are valoarea de

113.913 €.

Plăți nete actualizate efectuate de utilizator

Tabelul nr.3.10

CAPITOLUL IV

COMPARAȚIA LEASINGULUI CU ALTE FORME DE

ACHIZIȚIONARE A BUNULUI

În opțiunea utilizatorului asupra achiziționării bunului, din multiplele variante pe care le are, costul net al achiziției are un rol primordial. Acesta se calculează ținând seama, pe lângă prețul de achiziție al bunului, și de o serie de alte elemente ce infiuențează mărimea acestuia:

– economia fiscală

– factorul de actualizare

– diferitele tipuri de asigurare pe care utilizatorul este obligat să le efectueze

– cheltuieli specifice fiecărui tip de achiziționare

4.1. Achiziționarea bunului cu plata cash

În cazul opțiunii pentru această variantă, utilizatorul va imobiliza întreaga sumă de 122589 €.

Dreptul de proprietate va reveni utilizatorului în momentul livrării bunului. De asemenea, utilizatorul va plăti contravaloarea impozitului pentru sumele avansate.

Din suma de 122589 €, utilizatorul va recupera pe costuri doar 2043 €, echivalentul amortizării autocamionului pe luna în care se efectuează plata, diferența de 120546 € va reprezenta venituri impozabile. La un impozit pe profit de 25%, utilizatorul va plăti statului 30136 € (25%x120546 €). Prin urmare, în luna în care va achiziționa bunul, beneficiarul va plăti 122589 € + 30136 = 152725 €.

Întrucât finanțarea achiziției bunului poate fi realizată din fonduri de investiții, este posibilă existența unor facilități fiscale care să diminueze mărimea impozitului. Ideal ar fi ca sumele totale avansate să fie echivalente cu prețul bunului achiziționat.

4.2. Achiziționarea bunului prin contractarea unui credit bancar

Este o variantă destul de dificil de pus în practică datorită condițiilor actuale ale economiei romanești și mărimii dobânzilor la creditele acordate.

Dacă utilizatorul optează pentru această variantă, trebuie să țină seama de următoarele elemente:

– valoarea creditului reprezintă 80% din valoarea investiției, restul de 20% reprezintă aport propriu

– operatorul trebuie să gireze cu un bun a cărui valoare este cel puțin de două ori mai mare ca a creditului

– utilizatorul este obligat să efectueze asigurarea CASCO (4% din valoarea autocamionului pe an)

– pe lângă această asigurare, utilizatorul trebuie să realizeze asigurarea bunului cu care gajează (Asigurare Property) — în valoare de 0,07% din valoarea acestuia

– comisionul de gestiune perceput de bancă (3,9% din valoarea creditului)

– cheltuielile cu realizarea studiului de fezabilitate se ridică la valoarea de

500€

– rata dobânzii la valută este de 13% pe an

– creditul se acordă pe o perioadă de 2 ani

Deci, valoarea creditului va fi de 98071 € (80%) restul de 20% reprezentând aportul propriu.

Costul net actualizat al achiziționării bunului prin contractarea unui credit bancar este de 128.870 €. (vezi tabelul nr.4.1)

Costul net actualizat aI achiziționării bunului prin contactarea unui credit

bancar

Tabel nr. 4.1

4.3. Achiziționarea bunului cu plata în rate

Din considerente economice, exemplul prezentat în continuare este unul ipotetic. In realitate, nici o firmă ce comercializează autocamioane nu folosește sistemul de rate, datorită prețului mare al acestora și riscului mare de neplată al cumpărătorilor (dat fiind faptul că cumpărătorul devine proprietar în momentul livrării bunului).

Opțiunea pentru această variantă trebuie să țină seama de următoarele elemente:

– avansul reprezintă 40% din valoarea bunului

– utilizatorul – trebuie să gireze cu un bun a cărui valoare este cel puțin

de 2 ori mai mare decât valoarea autocamionului contractat

– trebuie să efectueze obligatoriu asigurarea CASCO și Property

– trebuie să plătească asigurarea de risc de neplată. Asigurarea de risc de

neplată (de risc financiar) se realizează între societatea fumizoare a bunului

și o societate de asigurări pentru asigurarea situațiilor în care utilizatorul nu-

și mai respectă obligațiile financiare. In acest caz societatea de asigurări

despăgubește societatea ce comercializează bunul în rate prin plata tuturor

obligațiilor pe care societatea beneficiară a bunului 1e mai avea de plată până

la sfarșitul contractului, și de asemenea se ocupă de recuperarea bunului sau

a garanțiilor.

Într-un contract de asigurare pentru vânzarea de bunuri cu plata în rate, riscurile acoperite sunt atât riscul de neplată, cât și riscurile generale pentru care se asigură bunul (incendiu, explozie, furt).

– dobânda percepută este de 1 5%

– contractul cu vânzarea în rate se desfășoară pe o perioadă de 2 ani

Cheltuielile deductibile în acest caz sunt reprezentate de arnortizare, dobânda și cele trei tipuri de asigurări.

In aceste condiții costul net actualizat al bunului achiziționat cu plata în rate este de 146.925 €. (vezi tabelul nr.4. 2)

Costul net actualizat al achiziționării bunului cu plata în rate

Tabelul nr.4.2

4.4. Achiziționarea bunului în leasing

În acest paragraf sunt prezentate câteva argumente pro și contra pentru achiziționarea bunului în leasing în comparație cu formele de achiziționare prezentate. Valoarea bunului (prețul CIP) este de 122.589 €.

În paragraful 3.3. am prezentat metodologia de calcul a costului achiziționării bunului prin leasing, luând în considerare economia fiscală și actualizarea. Astfel, costul net (achiziționat) al leasingului financiar a fost de 132.084 €.

În tabelele 4.3, 4.4 și 4.5 sunt prezentate comparativ formele de achiziționare amintite.

Comparația achiziționării bunului prin leasing cu achiziționarea cu plata cash

Tabel nr.4.3

Comparația achiziționării în leasing cu achiziționarea prin contractarea unui

credit bancar

Tabel nr.4.4

Comparația achiziționării bunului în leasing cu achiziționarea cu plata în rate

Tabel nr.4.5

În concluzie, se poate observa avantajul leasingului față de celelalte forme de achiziționare a bunului.

CAPITOLUL V

MANAGEMENTUL RISCULUI ÎN OPERAȚIUNILE DE

LEASING

Omul este supus unor pericole multiple și variate, cauzate de forțele naturii, de folosirea tehnicii, sau de anumiți factori social-economici. Astfel, forțele naturii declanșează calamități precum inundații, uragane, cutremure, trăsnete, secetă etc., care au efecte distructive puternice asupra proprietății indivizilor.

O multitudine de factori naturali cauzează decese, boli și îmbătrânirea oamenilor și pun în pericol viața animalelor. De asemenea, economia reală și sectorul financiar, specifîce fiecărui stat, cuprind o multitudine de activități, fiecare dintre acestea fiind generatoare de diverse riscuri.

5.1 Generalități privind managementul riscului

Deși anumite practici asemănătoare procedurilor de asigurare erau întâlnite încă din antichitate, adevăratele asigurări au apărut abia la sfârșitul evului mediu, prin instituirea unor forme de despăgubire în cazul pierderii corabiilor sau a încărcăturilor acestora. De atunci asigurările s-au dezvoltat continuu, devenind principalele mijloace de despăgubire a indivizilor și organizațiilor, pentru cele mai multe tipuri de daune aduse proprietății. In cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, procesul de asigurare a început să fie considerat dintr-o perspectivă mai largă, aceea a managementului riscului. Acest management se caracterizează prin gestionarea unui mare volum de informații, o abordare sistematică a prevenirii daunelor accidentale, a reducerii costurilor acestor daune și a găsirii celor mai eficiente căi de acoperire a daunelor. In contextul managementului riscului, asigurarea reprezintă numai una dintre tehnicile posibile de tratare a expunerii la daune (la risc).

Expunerea la daune reprezintă probabilitatea de producere a unei daune. Cu alte cuvinte, dacă o anumită organizație prezintă o anumită expunere la daune, această daună poate sau nu să se producă. Conceptul de expunere 1a daună se folosește în mod frecvent în managementul riscului, deoarece una dintre preocupările majore ale acestui management este aceea de a găsi metode de prevenire sau de estimare a pagubelor, înainte ca ele să se producă.

Conceptul de risc este folosit, de asemenea, pentru a desemna posibilitatea producerii unei daune. De aici și denumirea domeniului de management al riscului. Deoarece conceptul de risc are mai multe semnificații, vom prefera în cele ce urmează să ne referim mai frecvent la expunerea 1a daună sau daune.

Coloana vertebrală a disciplinei de management al riscului o constituie procesul de management al riscului. Acest proces se caracterizează prin următoarele etape principale:

1. Identifîcarea și analiza expunerilor la daune

2. Examinarea fezabilității tehnicilor alternative de management al riscului

3. Alegerea celor mai adecvate tehnici de management al riscului

4. Implementarea tehnicilor de management al riscului

5. Monitorizarea procesului.

1. Identificarea și analiza expunerilor la daune

Identificarea expunerilor la daune este similară căutării unor obiecte care au fost rătăcite sau ascunse. Am putea identifica mai ușor astfel de expuneri la daune dacă am ști exact ce căutăm. Cele mai importante metode de identifîcarea și de analiză a expunerilor Ia daune vor fi prezentate în continuare.

A. Obiecte expuse la daune

Proprietatea poate fi constituită din bunuri mobile și imobile.

• Bunurile imobile constau în suprafețe de teren și structuri construite și atașate de pământ — de exemplu: clădiri, căi de acces la clădiri, conducte pentru diferite utilități amplasate în pământ.

• Bunurile mobiliare constau din toate celelalte tipuri de proprietăți, având drept principală caracteristică faptul că nu sunt atașate de pământ în mod permanent; de exemplu: automobile, mărfuri, mobilă, echipamente, îmbrăcăminte etc.

Din punct de vedere al managementului riscului, o clasificare utilă a de bunuri este următoarea:

Bunuri imobile: terenuri, clădiri, alte structuri;

Bunuri mobile:

– mașini și echipamente care includ: echipamente de procesare a datelor, vehicule, altele

– mobilier pentru clădiri comerciale și administrative

– bunuri circulante: materii prime, materiale de inventar, titluri de valoare, lichidități.

B. Cauza producerii daunelor

Specialiștii în managementul riscului fac eforturi să identifice toate cauzele importante care conduc la producerea daunelor. Astfel de cauze devin importante, dacă ele conduc la o situație în care organizația respectivă nu își mai poate realiza obiectivele.

Cauzele care produc daune se mai numesc și pericole. Câteva dintre cale mai răspândite pericole sunt: incendiul, inundația, furtuna, cutremurul, războiul, falsitatea, neglijența, explozia, frauda, delapidarea, coliziunea etc.

C. Consecințele daunelor

Cel de-al treilea aspect al expunerilor la risc se referă la efectele sau consecințele daunelor. Aceste consecințe pot fi clasificate ca fiind fizice, operaționale (funcționale) și financiare.

Consecințele fîzice se referă la modificarea bunului propriu-zis în timpul evenimentului. De exemplu, care sunt consecințele unui incendiu asupra unei case. Cât de mult a fost distrus, respectiv cât se mai poate recupera.

Consecințele functionale se referă la pierderea capacității (parțiale sau totale) de producție a organizației respective. De exemplu, un incendiu produs într-o centrală termoelectrică poate conduce la oprirea echipamentelor energetice cu consecințe foarte grave. Deraierea unui tren produce oprirea traficului de călători și de marfă pe linia respectivă. Consecințele funcționale sunt și de această dată foarte mari.

Continuarea activității unei organizații care a suferit o astfel de pierdere necesită bani pentru repararea sau înlocuirea echipamentului defect, pentru înlocuirea materiilor prime și materialelor distruse etc.; toate aceste lucruri constituie consecințe financiare.

D. Metode de identificare a expunerilor la daune

Specialiștii în managementul riscului acordă o importanță deosebită identificării tipurilor de daune care pot afecta activitatea unei organizații. Au fost dezvoltate mai multe metode care pun în evidență expunerile la daune. Abordarea optimă a acestei probleme constă într-o combinare adecvată a mai multor metode. Folosind o singură metodă, există riscul ca anumite tipuri de expuneri să nu poată fi puse în evidență.

Dintre cele mai importante metode de identificare a expunerilor la daune menționăm:

a)Inspecția de risc

b)Interviul

c)Chestionarul

d)Analiza documentelor financiare

e)Analiza diagramelor de fluxuri

f)Evaluarea portofoliului daunelor

In termeni generali, inspecțiile urmăresc ,,a vedea cu proprii ochi situația reală, în timp ce interviurile oferă posibilitatea de a învăța de la alții. Chestionarele pot fi incluse în ambele categorii, în funcție de modul de concepere a întrebărilor și de procedura de completare. Celelalte metode fac parte din clasa procedurilor de analiză a datelor statistice. In concluzie, metodele prezentate se clasifîcă în trei categorii principale: ,,vezi cu proprii ochi”, ,,învață de la alții” și ,,analizează datele statistice”.

a)Inspecția de risc.

Realizarea unei inspecții în cadrul unei organizații presupune multă intuiție, pentru a înțelege activitatea organizației respective și mai ales pentru a descoperi cât mai multe expuneri 1a daune. Fiind deci în contact direct cu mediul analizat, specialistul în managementul riscului poate interpreta mai bine ceea ce vede și poate identifica mai ușor expunerile 1a daune. Valoarea acestei metode a fost confîrmată de numeroase companii de asigurări, care au folosit inspecții la fața locului, pentru a evalua expunerile la daune atât pentru indivizi, cât și pentru organizații.

b)Interviurile.

Acestea sunt strâns legate de inspecții și sunt conduse în cadrul unei inspecții. Interviurile pot avea drept protagonist orice persoană din organizația care urmează a fî asigurată, de 1a președintele companiei, până la ultima secretară. Persoanele intervievate nu sunt instruite în managementul riscului, dar cunosc foarte multe lucruri despre departamentul în care lucrează, putând contribui la identificarea expunerilor la daune și chiar la stabilirea măsurilor de prevenire. Intrebările bine gândite pot conduce la răspunsuri extrem de utile pentru specialistul în managementul riscului.

c)Chestionarele.

De obicei se folosesc chestionarele scrise. Folosirea unui chestionar este asemănătoare unui interviu, scopul celor două metode fiind obținerea de informații de la o persoană, pe baza unor întrebări. Diferența dintre aceste două metode constă în faptul că, în cazul chestionarului, întrebările sunt prestabilite, standard.

În funcție de conținutul întrebărilor, chestionarele se împart în:

– chestionare pentru asigurări

– chestionare pentru managementul riscului.

d) Analiza documentelor financiare.

Pentru identificarea riscului pot fi utile și diferite documente care ref1ectă activitatea financiară a unei companii. Dintre acestea, cele mai concentrate în informații sunt: bi1anți~1 contabil și centralizatorul de venituri și cheltuieli.

e)Analiza diagramei de fluxuri.

O astfel de diagramă reprezintă activitatea organizației sub forma unor f1uxuri funcționale, informaționale sau financiare. De exemplu, în cazul unui producător, diagrama reprezintă f1uxul materialelor care se prelucrează și se transformă în produse finite. Dacă există numeroase operații de prelucrare, diagrama de fluxuri va fi foarte complexă. De aceea, pentru companiile mai mari sunt necesare mai multe astfel de diagrame, câte una pentru fiecare flux tehnologic.

Diagramele de f1uxuri sunt utile în identificarea expunerilor la riscul de întrerupere a activității și deci la pierderea veniturilor pe care aceste activități le generează. Evident, fîecare dintre cauzele de mai înainte pot fi analizate mai în

detaliu, determinându-se astfel posibilele sale consecințe. Diagramele de f1uxuri oferă deci posibilitatea unei intruziuni în procesul de producție, pe care alte metode nu o permit. Diagramele de f1uxuri sunt utile și pentru faptul că evidențiază regimurile tranzitorii și de transformare la care sunt supuse materiile prime în scopul obținerii produselor finite. Dacă în loc de materiale și procesarea lor am considera circulația banilor, am putea identifica expunerea acestora la furt

f)Analiza portofoliului daunelor.

Informațiile referitoare la pagubele anterioare sunt deosebit de utile pentru determinarea expunerilor la daune și evaluarea probabilității acestora. Numai astfel se pot elabora previziuni realiste. Intr-o organizație mare, complexitatea și varietatea daunelor dau și mai multă consistență informațiilor. Cu cât frecvența de producere a unor riscuri este mai mare, cu atât evaluarea probabilităților de reapariție a acestora este mai corectă. Pentru o companie mică, repetarea unor expuneri la daune este mai puțin probabilă și deci o astfel de analiză este mai puțin eficientă.

Riscul se produce într-un anumit context, în anumite circumstanțe. Analiza expunerilor la daune presupune deci o înțelegere a acelor condiții care favorizează sau împiedică producerea pierderii. O analiză completă trebuie să răspundă în final la trei întrebări majore:

• Care este frecvența probabilă de producere a unui anumit risc?

• Care este valoarea probabilă a consecințelor producerii unui anumit risc?

• Care este gradul de precizie cu care s-au determinat răspunsurile la întrebările de mai înainte?

Cunoașterea mărimii pierderii potențiale este foarte importantă în managementul riscului. Dar această evaluare oferă mai mult o evaluare medie informativă, deoarece rezultă doar dintr-o extrapolare a datelor statistice. De aceea, uneori este mai interesant de știut care este valoarea maximă posibilă a pierderii, precum și valoarea maximă probabilă a pierderii.

Dauna maximă posibilă. Aceasta reprezintă valoarea totală maximă posibilă a daunei care se poate produce într-un anumit loc, asupra unui bun. Cu alte cuvinte, dauna maximă posibilă reprezintă dauna maximă care se poate produce. De exemplu, dacă obiectul de proprietate este o clădire, iar evenimentul este un incendiu, atunci dauna maximă posibilă constă în distrugerea completă a clădirii cu tot ce se af1ă în ea. Valoarea totală a acestor pagube poate fi estimată foarte bine în absența incendiului și de aceea ea trebuie folosită ca o valoare limită.

Dauna maximă probabilă. Valoarea maxirnă a unei daune probabile este în general mai mică decât dauna maximă posibilă. In cazuri extreme, când distrugerea proprietății este totală, cele două valori sunt egale. Considerând cazul declanșării unui incendiu într-o clădire, ne putem imagina că există o serie de sisteme automate de protecție împotriva incendiilor, care vor contribui la stingerea focului și la limitarea pagubelor produse. În general, clădirile sunt dotate cu detectoare de incendiu și cu un sistem de stingere, care intră automat în funcțiune la semnalul dat de detector. In astfel de situații, pierderea maximă probabilă este evident mai mică decât pierdcrea maximă posibilă.

Conceptul de daună totală. Atunci când se calculează valoarea maximă a unei daune potențiale, atenția trebuie îndreptată spre faptul că o pierdere majoră poate fi rezultatul combinării efectelor mai multor pericole. De exemplu, un cutremur de pământ poate distruge instalațiile de alimentare cu energie electrică și conductele de gaze. S-ar putea ca acest lucru să conducă la declanșarea unui incendiu sau a unor explozii. Uraganele și inundațiile pot acționa împreună, cumulându-se astfel efectele distructive. De asemenea, un pericol poate genera atât distrugeri asupra proprietății, cât și întreruperi ale activității. Dacă în urma daunelor, o parte din activitate se va desfășura în spații noi, închiriate temporar, atunci apar și cheltuieli suplimentare. De aceea este foarte important ca în evaluarea daunelor totale să se ia în considerație orice combinație posibilă de efecte.

Gradul de precizie al estimărilor. Acest termen este folosit deseori pentru a desemna gradul de încredere pe care cineva îl poate avea în datele disponibile, deci în baza de date folosită pentru evaluarea daunelor disponibile și probabile. Gradul de precizie al estimărilor joacă un rol foarte important în alegerea metodelor de management al riscului.

2. Examinarea fezabilității tehnicilor de management al riscului

Examinarea fezabilității tehnicilor alternative de management a1 riscului constituie cel de-al doilea pas în tratarea unor expuneri la daune, în procesul de management al riscului. Pentru a înțelege această etapă este necesar, mai întâi, să se cunoască tehnicile ce pot fi aplicate în acest sens în domeniu.

Tehnicile de management al riscului se clasifîcă în două mari categorii:

a) controlul riscului;

b) finanțarea risscului.

Controlul riscului — cunoscut de asemenea și sub denumirea de control al daunelor — este definit de acțiunea conștientă sau de decizia de a acționa în vederea reducerii frecvenței sau severității consecințelor daunelor accidentale.

Finanțarea riscului are ca scop găsirea posibilităților de a acoperi daunele produse în pofida măsurilor de prevenire și de limitare a acestora.

Cu alte cuvinte, controlul riscului se focalizează pe daunele propriu-zise și nu pe consecințele financiare ale acestora. Finanțarea riscului se focalizează pe măsurile financiare necesare pentru revenirea la starea de dinaintea producerii daunelor.

3. Alegerea celor mai adecvate tehnici de management al riscului

Cel de-al treilea pas în procesul managementului riscului constă în selectarea celei mai bune metode sau tehnici de a trata diferitele expuneri la daune. Uneori poate fi vorba și de o combinație de mai multe tehnici, care să răspundă cel mai bine cerințelor. Ceea ce înțelegem prin ,,cea mai bună metodă” depinde de mai mulți factori, dintre care un rol important îl ocupă capacitatea organizației de a anticipa pierderile, de a acoperi pierderile și de a accepta riscul.

Mărimea unei organizații are o inf1uență considerabilă asupra deciziilor care se iau din punct de vedere al managementului riscului. De obicei, societățile mici nu au capacitatea de a-și suma decât daune mici, cum ar fi unele deteriorări de bunuri sau furturi de valoare mică. O pierdere de proporții mai mari ar scoate compania respectivă din afaceri, deoarece nu ar avea sursele financiare suficiente pentru acoperirea pierderii. De aceea, compania se va vedea obligată să cumpere o poliță de asigurare pentru expunerile la daune mai mari. Eventual, se poate opta pentru o poliță de asigurare cu o franciză redusă. Din nefericire, multe firme mici manifestă un interes scăzut față de managementul riscului și, respectiv, față de asigurări.

La extrema cealaltă se af1ă marile organizații. Acestea folosesc o varietate de metode de management al riscului. Aceste organizații înregistrează sufîcient de multe daune pentru a putea anticipa cu o bună aproximare pierderile și dispun de capacitatea financiară necesară pentru a reține o categorie largă de daune. Organizațiile foarte mari dispun de obicei de programe sofisticate de management al riscului, care prevăd investiții substanțiale în sisteme de protecție (antifurt, antifoc etc.), programe de instruire a personalului și programe sociale pentru cazuri de calamități naturale.

4. Implementarea tehnicilor de management al riscului

Odată ce au fost selectate tehnicile cele mai adecvate de management al riscului, acestea trebuie implementate. Dacă această implementare nu se face în mod eficient, atunci există riscul de a pierde ceea ce s-a anticipat că s-ar fi putut câștiga prin adoptarea, acestor tehnici. Implementarea înseamnă acțiune și noi decizii din partea organizației. De exemplu, dacă o firmă a decis să folosească controlul riscului pentru o anumită expunere la daune, ea trebuie să decidă dacă responsabilitatea exercitării controlului propriu-zis revine personalului din cadrul firmei sau unei companii specializate. Dacă se decide pentru realizarea controlului în interiorul firmei, pentru exercitarea lui efectivă se vor folosi oameni de la departamentul de management a1 riscului sau de la alte departamente? Dacă un alt departament preia sarcina de control a1 riscului, care este motivația care-i va stimula pe angajații acestui departament să lucreze eficient? Răspunsurile la aceste întrebări constituie de fapt noi decizii, pe care organizația respectivă trebuie să le ia pentru o implementare corectă a tehnicilor de management al riscului selectate.

Dacă se hotărăște încheierea unui contract de asigurare, atunci va trebui să se decidă la cine să se apeleze pentru pasul următor (la un agent de asigurări, la un broker sau direct de la o societate de asigurări). După rezolvarea acestei probleme urmează stabilirea clauzelor contractuale, a valorii prime de asigurare, a sumei deductibile etc.

5. Monitorizarea procesului de management al riscului

Toate măsurile implementate de managementul riscului trebuie monitorizate, respectiv urmărite pas cu pas pentru a observa modul lor de aplicare și pentru a verifica dacă efectul lor benefic este cel preconizat. Experiența demonstrează că numai prin acest proces de monitorizare se poate constata dacă tehnicile și măsurile adoptate și implementate sunt într-adevăr cele mai bune pentru realizarea obiectivelor propuse. De asemenea, condițiile reale în care au fost implementate măsurile evoluează în timp. Cu alte cuvinte, metodele selectate au fost gândite pentru anumite circumstanțe, iar după implementare asistăm la o schimbare a acestor circumstanțe.

Pentru a monitoriza un program, managerul de risc trebuie să elaboreze standarde, să implementeze metode, sau să urmărească în ce măsură aceste standarde sunt respectate și să decidă dacă sunt necesare corecții.

Prezentarea procesului de management al riscului de mai înainte a implicat o anumită simplifîcare și sistematizare, din dorința de a-1 face mai accesibil. Această sistematizare se păstrează în esență și în viața reală, dar se pierde delimitarea strictă a pașilor. Uneori aceștia au zone de interferență. Sub presiunea timpului, unii manageri pot lua decizii înainte ca analiza de risc să fie complet terminată. Alți manageri, chiar dacă au obținut rezultatele finale ale analizei, se confruntă cu o serie de variabile noi, care nu au fost luate în calcul.

Aplicarea în viața reală a procesului de management al riscului poate fi mai simplă sau mai complicată decât s-a anticipat. Dacă procesul se aplică în achiziționarea unui nou echipament, atunci lucrurile sunt relativ simple. Dacă acest proces urmează să se aplice pentru o fabrică nouă, care tocmai a fost achiziționată, atunci procesul de marnagement al riscului este extrem de complex.

5.2. Riscul în operațiunile de leasing

În cazul leasingului, datorită faptului că societatea de leasing acționează ca un intermediar între producător și utilizator, iar contractul de leasing se desfășoară pe o perioadă mare de timp, există totdeauna riscul nerealizării operațiunii conform contractului.

In aceste condiții, este vital pentru societatea de leasing să realizeze o evaluare permanentă a riscului și să recurgă la o serie de măsuri pentru a-1 controla.

În continuare sunt prezentate principalele metode prin care o societate de leasing , ca proprietar al bunurilor, se protejează împotriva riscului, pe durata contractului de leasing.

1) Analiza bonității clientultii este o primă măsură premergătoare încheierii contractului de leasing prin care se selectează numai acei clienți care prin situația lor economico-fînanciară prezintă capacitate de plată.

2) Asigurarea bunurilor contractate. (de tip CASCO)

3) Asigurarea de risc de neplată — se realizează pentru situațiile în care utilizatorul nu-și mai respectă obligațiile fînanciare conforrn contractului. In acest sens, societatea de leasing încheie un contract de asigurare cu o societate de asigurare. In cazul în care utilizatorul își încetează plățile față de societatea de leasing, societatea de asigurări se obligă să achite contravaloarea plăților neonorate de utilizator și să efectueze toate demersurile pentru recuperarea bunului de la acesta.

In anexa nr. 2 se prezintă condițiile generale privind asigurarea riscului de neplată a redevențelor în cadrul contractelor de leasing precum și condițiile specifice a acesteia.

4) Biletele la ordin reprezirită o modalitate de plată prin care banca plătitorului este instrumentată să pună la dispoziția societății de leasing fonduri bănești cu o anumită valoare. Deci, în cazul în care utilizatorul refuză plata, societatea de leasing, extrage din contul acestuia contravaloarea plății prin intermediul acestor bilete la ordin.

5) Ridicarea autovehiculului. Există situații în care formele de asigurare menționate anterior nu se pot pune în aplicare. Astfel în situația în care utilizatorul nu a plătit prima de asigurare, în cazul asigurării de risc de neplată, societatea de asigurare refuză despăgubirea. De asemenea, biletele la ordin nu se pot folosi când utilizatorul nu are nimic în cont. In această situație societatea de leasing poate recurge la ridicarea autovehiculului (în calitate de proprietar al acestuia). Aceasta se poate realiza fie la sediul fîrmei utilizatorului, fie la service (utilizatorul realizează reparațiile sau inspecțiile tehnice la service-urile agreate de societatea de leasing), fie când utilizatorul dorește să părăsească țara (în acest caz trebuie să se prezinte la societatea de leasing pentru extinderea asigurării CASCO și în afara granițelor).

6) Calea justiției. La această metodă se ajunge în ultima instanță, în condițiile în care celelalte măsuri nu pot fi aplicate.

In ceea ce privește asigurarea bunurilor contractate (în cazul de față asigurare de tip CASCO), aceasta se realizează pentru a preveni pierderile cauzate de degradarea, distrugerea sau furtul acestora, pe perioada în care se af1ă în proprietatea societății de leasing (perioada de valabilitate a contractului de leasing).

Asigurarea este definită prin polița de asigurare și condiții pentru asigurarea autovehiculelor de tip CASCO, precum și prin convenții ori contracte bilaterale încheiate între părți.

Referitor la condiții pentru asigurarea ciutovehiculelor de tip CASCO pentru daune, acestea trebuie să cuprindă printre altele referiri la:

1 .Obiectul asigurării. În schimbul plății primelor de asigurare, societatea de asigurări se obligă să plătească Asiguratului sau eventualilor beneficiari cuantumul daunelor întâmplate, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de asigurare.

2.Riscul asigurat reprezintă un eveniment viitor, posibil dar incert care poate determina pierderi sau daune materiale bunurilor unei persoane. Riscul asigurat într-un contract de asigurare reprezintă fenomenul (evenimentul) sau un grup de fenomene care, odată produse, î1 obligă pe asigurator să plătească asiguratului (sau benefîciarului asigurării) despăgubirea.

Riscurilc acoperite în cadrul contractului de asigurare anexat sunt: incendiu sau explozie, coliziuni, furt, calamitate naturală, vandalism.

3.Prima de asigurare — este un element foarte important al unui contract de asigurare și reprezintă suma de bani pe care o primește asiguratorul de la asigurat, în schimbul preluării în asigurare a riscului la care acesta este expus. Există o relație directă între riscul preluat în asigurare și mărimea primei de asigurare, deoarece aceasta exprimă, de fapt, valoarea riscului, carc cste determinată pe bază de date statistice și pe baza inspecției de risc.

Prima de asigurare se stabilește aplicându-se cota de primă la suma asigurată și se plătește anticipat integral sau în rate. Cota de primă este diferențiată în funcție de felul bunului asigurat, de frecvența și de intensitatea riscului asigurat.

4.Perioada asigurată — reprezintă perioada pentru care asiguratorul este obligat să acopere daunele în baza poliței. In general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de un an (cum este și cazul de față), dar la cererea asiguratului, se poate încheia și pe perioade mai scurte.

5.Suma asigurată — reprezintă partea din valoarea expusă la risc pentru care asiguratorul își asumă răspunderea în cazul producerii riscului asigurat. Suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asiguratorului și constituie unul dintre elementele care stau Ia baza calculului primei de asigurare.

Iri cazul asigurării de bunuri, suma asigurată poate fi egală sau mai mică decât valoarea bunurilor respective. Suma asigurată nu poate să depășească valoarea de asigurare (adică valoarea reală a bunului în momentul încheierii contractului de asigurare) deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu permită, sub nici o formă, acordarea unei despăgubiri mai mari decât pierderile efectiv suportate de asigurați.

Pentru stabilirea sumei asigurate, în cazul asigurărilor de bunuri, se procedează la evaluarea de asigurare. Evaluarea de asigurare reprezintă operațiunea prin care se stabilește valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Pentru ca un anumit bun să fie cuprins în asigurare, este necesar să se cunoască cât mai precis valoarea acestuia, deoarece indemnizația de despăgubire plătită de asigurator în caz de producere a evenimentului asigurat se stabilește în funcție de valoarea bunurilor asigurate.

Indemnizația de despăgubire plătită de asigurator este stabilită pe baza raportului:

Suma asigurată x Valoarea pagubei

Valoarea actuală

6.Cuantumul datoriei reprezintă suma de bani pe care societatea de asigurări o datorează asiguratului ca o compensare a pagubei suferite în urma producerii riscului asigurat. In asigurarea de bunuri, asiguratorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească, asiguratului sau beneficiarului desemnat, o despăgubire.

Principiul despăgubirii, în contractele de asigurare, presupune compensarea financiară exactă a pierderii suferite de asigurat, compensare care îl readuce pe asigurat la situația fînanciară pe care acesta o avea înaintea producerii evenimentului asigurat.

7.Franșiza – reprezintă partea din valoarea fiecărei daune care este suportată de persoana asigurată. In general franciza are următoarele funcții:

• Încurajează măsurile de control al riscului: anumiți asigurați nu sunt dispuși să-și cheltuiască timpul, efortul sau bani pentru a preveni pagubele care, dacă se vor produce, vor fi plătite de societatea de asigurări. In cazul în care, în polița de asigurare se prevede o franciză, asiguratul va fi încurajat să facă tot posibilul pentru prevenirea riscului, deoarece este conștient că în cazul producerii evenimentului asigurat, va trebui să suporte o parte din daune.

• Reduce eheltuielile efectuate de asigurator în legătură cu despăgubirea: de cele mai multe ori, în cazul despăgubirilor de mică valoare, cheltuielile administrative ale asiguratului efectuate în vederea soluționării cazului de despăgubire pot fi mai mari decât suma plătită efectiv asiguratului ca despăgubire; existența unei fransize, implică reducerea numărului de cereri de despăgubire, cu care se confruntă societatea de asigurări deoarece sunt eliminate cererile de despăgubire pentru pagubele de mică valoare.

• Reduce nivelul primei de asigurare pe care asiguratul trebuie să o plătească: deoarece fransiza reduce cheltuielile efectuate de asigurator

în legătură cu despăgubirea, aceasta determină, de asemenea, reducerea valorii primelor plătite de asigurat

Franciza poate fi deductibilă și atinsă. In cazul francizei atinse, asiguratorul acoperă în întregime paguba — până la nivelul sumei asigurate — dacă aceasta este mai mare decât franciza. Franciza deductibilă se scade în toate cauzele din valoarea daunei, indiferent de volumul acesteia din urmă.

8.Ob1igatii ale asiguratu1ui în caz de daună în baza contractului de asigurare, asiguratul trebuie să îndeplinească o serie de obligații specificate în condițiile de asigurare, a căror neîndeplinire poate duce la rezilierea contractului sau la refuzul asiguratorului de a plăti despăgubirile. Există obligații corespunzătoare perioadei anterioare producerii unei daune și obligații referitoare la procedura ce trebuie urmată de asigurat Ia producerea unei daune.

9.Excluderi. Există situații în care asiguratorul nu acordă despăgubiri pentru pagubele produse bunurilor asigurate. Aceste situații sunt prevăzute în contractul de asigurare ca excluderi.

Deși de multe ori termenul de ,,excludere este rezervat clauzelor poliței identifîcate în mod clar drept excluderi, termenul poate desemna orice clauză a poliței a cărei funcție este de elimina acoperirea pentru anumite expuneri la daună. Prima funcție a unei excluderi este aceea de a clarifîca acoperirea acordată de asigurator și nu de a retrage acoperirea pentru asigurat. De asemenea, excluderile elimină posibilitatea acoperirii unor riscuri considerate neasigurabile de către asigurator.

10.Subrogarea. După ce a plătit asiguratului sau beneficiarului despăgubirea cuvenită, asiguratorul poate recupera, uneori, această despăgubire, total sau parțial. Subrogarea este de o importanță deosebită, deoarece există situații în care asiguratorul este obligat să despăgubească asiguratul pentru o pagubă pentru care o terță parte poartă într-o mare măsură responsabilitatea.

Când un bun al asiguratului suportă o pagubă, asiguratul poate avea sau nu dreptul la despăgubire din partea unei terțe părți. Dacă există dreptul la despăgubire, acesta se bazează, de obicei, pe neglijența celeilalte părți. Prin urmare, acțiunea subrogării ce decurge dintr-o cerere de despăgubire în asigurarea de bunuri este de obicei bazată pe neglijență.

11.Suspendarea, anumite clauze din contractul de asigurare stipulează faptul că, în anumite circumstanțe, acoperirea poate fi suspendată sau chiar anulată. In general, este vorba despre situațiile în care asiguratorul constată apariția unor schimbări în raport cu condițiile inițiale de asigurare. Suspendarea îi oferă asiguratului posibilitatea remedierii situației riscante apărute. Dacă pe perioada suspendării se produce un eveniment asigurat, asiguratorul nu este obligat să acorde despăgubiri. In schimb, există obligația asiguratului de a-și achita ratele de primă la datele scadente, pe perioada suspendării. Perioada asigurată se poate prelungi cu durata suspendării, dacă asiguratorul prevede astfel în condițiile de asigurare.

12.Încetarea contractului de asigurare. Un contract de asigurare poate să înceteze să mai producă efecte juridice prin mai multe metode. Astfel, o poliță de asigurare poate:

• să expire (la încheierea perioadei de asigurare)

• să nu mai fîe reînnoită (societatea de asigurare nu mai acceptă preluarea în asigurare a riscului pentru o nouă perioadă asigurată)

• să fie reziliată (întreruperea acoperirii prin asigurare la cererea unei părți)

Deci, asigurarea joacă un rol important în protejarea bunurilor de care dispune.

5.3 Structura organizatorica a unui compartiment de gestiune a riscului

In practicä exista trei modalitäti principale prin care companiile organizeaza gestiunea riscului:

a) Compartimentul de asigurári (sub conducerea directá a Directorului financiar)

Acesta este probabil cel mai obisnuit compartiment infiintat de companii, iar atribuliile sale sunt:

• gestioneaza cerintele ridicate de politele de asigurare ale companiei;

• se ocupa de problemele administrative legate de aceste polite, inclusiv colectarea si furnizarea informatiilor de subscriere a riscului catre brokerul ales;

• acorda asistenta impreuna cu asiguratorii si brokerii in ceea ce priveste organizarea inspectiibor de risc la bocatiile critice;

• ofera asistenta in rezolvarea daunelor;

coordoneazä activitatile companiei impreuna cu o societate captiva, in cazul in care o astfel de societate este implicatä.

b) Compartimentul de gestiune a riscului (subordonat Directorului financiar si Consiliului de administratie)

Acest compartiment studiazä si ia in considerare riscurile existente, isi asumä responsabilitatea pentru gestionarea tuturor riscurilor care afecteaza operatiunile desfasurate in cadrul companie si se ocupä de prevenirea cazurilor de forta majora care pot afecta compania.

De asemenea, subliniem faptul cà responsabilitatile vor include partea pozitivä a riscului in zone diverse, ca de exemplu schimbul valutar (aspect de o mare importanta pentru o comparne multinationala), riscurile mediului inconjurätor, riscurile legate de propriii angajati (sanatate, boli profesionale si protectia muncii).

c) Comitetul de gestionare a riscului (raporteaza direct Comitetului de directie)

Comitetul de gestionare a riscului va fi format din sefi ai compartimentelor sau responsabili de compartimente cum ar fi: trezorerie, operatiuni, protectia muncii si financiar.

Comitetul va avea sedinte regulate pentru a discuta problemele ridicate de situatiile cu un grad mare de risc si va raporta Comitetului de directie. Odata identificate, riscurile vor fi repartizate compartimentelor de contabilitate, juridic si brokerului de asigurãri pentru a fi gestionate ulterior.

Principalele atributii ale compartimentului de gestiune a riscului:

Evaluarea gbobalä a riscului;

Evaluarea riscului ambiental;

Asigurarea riscurilor provocate de conditiile atmosferice;

Simularea unor situatii de urgenta

5.4. Program de implementare a compartimentului de gestiune a risculul

Principalele obiective urmarite de companie prin organizarea activitatii proprii de gestionare a riscurilor sunt:

— protejarea patrimoniului, a imaginii societatii;

— minimizarea efectului pierderilor accidentale asupra stabilitatii rezultatelor fianciare si asupra proiectelor de dezvoltare ale societatii;

— asigurarea continuitatii operationale a serviciilor companiei in orice situatie;

— satisfactie pentru angajati, clienti si terti, privind conditiile de munca si calitatea serviciilor;

Evident, aceste obiective se cer a fi atinse cu costuri minime.

Gestiunea riscurilor este recunoscutã, in prezent, ca o profesie cu un statut clar si standarde profesionale proprii. Principalele directii de actiune se refera la identificarea, cuantificarea si recomandarea metodelor optime pentru controlul riscurilor la care este expusa o organizatie. In organizatiile mari, managerul de risc are un rol cheie in definirea si implementarea strategiei de finantare a riscurilor prin

diverse metode.

Includerea unui compartiment specializat pentru gestionarea riscurilor In organigrama companiei, reflecta din partea managementului o atitudine responsabila si progresistà. Rolul si relatiile acestui compartiment cu structura generala a companiei vor evolua in functie de cerinte, de autoritatea profesionala a nucleului de

baza, dar si de capacitatea companiei de a aplica sistematic un set de principii si proceduni noi, conforme cu practica internationala

In acest domemiu consideram ca definirea corecta a pozitiilor de baza in schema si a responsabilitatilor asociate este esentiala.

Adoptarea unor astfel de principii reprezinta o schimbare pentru organizatie, iar sustinerea schimbarii va cere o participare activa a

managementului, bazându-se pe acceptarea si asimilarea acestor practici si la un asemenea nivel. Astfel se are in vedere crearea unei culturi privind gestiunea riscurilor la nivelul intregii organizatii, activitaile nefiind limitate la specialistii ce vor fi incadrati in compartimentul de gestiune a riscurilor.

In acest proces, o cale pentru a acumula competenta si experienta necesara este stabilirea unei aliante cu o echipa cu experienta in domeniu si crearea conditiilor pentru transferul de cunostinte prin programe de instruire teoretica si practica. Pâna la atingerea unei mase critice de cunostinte si experienta in domeniu in cadrul companiei, functia efectiva de gestionare a riscunilor va fi indeplinita de brokerul de asigurari selectat, care va transfera progresiv responsabilitatea realizarii acesteia catre membrii colectivului de gestiunea riscurilor.

Atitudinea activa fata de tratarea riscurilor va intalni increderea partenerilor de afaceri si a cientilor in serviciile companiei.

Din practica existenta in domeniu, functiile asociate gestiunii riscurilor evolueaza in strânsa legatura cu necesitatile domeniului de activitate pe care 1e servesc. In mod normal, aceste functii incep prin a trata “riscurile asigurabile” si se dezvolta catre examinarea si tratarea “riscurilor organizatiei” (speculative).

Consideram ca programul de implementare a unui sistem de gestiune a riscunilor trebuie sa cuprinda o strategie pe termen scurt si mediul care sa aiba ca rezultat:

— infiintarea compartimentului de gestiune a riscurilor si definirea rolurilor si responsabilitatilor cheie ale acestui compartiment;

— identificarea cerintelor functionale in etapa actuala;

— prestarea de catre broker a unor servicii de asigurari si gestiune a riscurilor corelate cu gradul de asimilare a cunostintelor si experientei proprii a companiei;

— stabilirea cadrului de evoluie in viitor.

Elementele acestei strategii sunt prezentate sintetic, mai jos, in Programul de actiune pe termen scurt si mediu. Impreuna cu schema reprezentând etapele de evolutie a compartimentului de gestiune a riscurilor, acestea constituie Programul de implementare a proiectului.

Propunerea prezentata trebuie consideratä ca un instrument flexibil de planificare care va particulariza ulterior, “pe masura”, termenele, responsabi1itatile, locul de desfasurare, programa analitica, activitatile de pregatire, metodele de evaluare, etc. in functie de cerintele concrete de pregatire profesionala identificate pentru fiecare post.

Pe termen scurt vor fi abordate urmatoarele aspecte:

— Identificarea si evaluarea expunerilor la risc a companiei pentru realizarea unui profil de risc realist si cat mai complet;

— Controlul riscurilor — pentru prevenirea daunelor si mentinerea unui mediu operationa1 cat mai stabil;

— Adoptarea unei strategii de asigurari si administrarea Programului de asigurari cu concentrarea asupra aspectelor legate de valoare si adecvare la cerinte;

— Gestiunea despagubirilor – pentru o administrare corecta si eficienta a situatiilor de dauna si pentru a trage invataminte din incidentele petrecute;

— implementarea unui Sistem informatic pentru gestiunea riscurilor – pentru constituirea unor colectii de date si pentru realizarea de analize a datelor legate de expunerea la riscuni, inclusiv pentru incidente, cereri de despagubire, valori de asigurare etc;

— Realizarea unui Manual de proceduri de gestiune a riscurilor — ce va constitui un cod de instructiuni si proceduri privind standardele de control a riscurilor, de notificare si rezolvare a daunelor, asigurari, etc. valabil pentru intreaga companie. In figura 5.1. prezentam principalele etape de evolutie a compartimentului de gestiune a riscurilor.

Fig.5.1 Etape de evolutie a compartimentului de gestionare a riscurilor

Pe termen mediu, aceste functii isi vor extinde influienta asupra activitatii generale a companiei, oferind suport pentru evaluarea riscului general al activitatii, si nu doar pentru a decide care sunt riscurile asigurabile. Riscul general al activitatii — sau “business risk” cum mai este numit — este o parte fundamentala a actului de conducere. Rolul compartimentului de gestiune a riscurilor va fi sa formalizeze proceduri si procese prin care se pot identifica si organiza dupa prioritati, pentru companie, multitudinea de riscuri la care este expusa organizatia. In aceasta etapa se va analiza oportunitatea infiintanii unei societati proprii de asigurare – captiva.

5.5 Cerinte de bazã pentru activitatea compartimentului de gestionare riscurilor

Identificarea si evaluarea expunerilor la risc a companiei pentru a realiza profilul de risc, presupune cunostinte economice si tehnico ingineresti, dar si o experienta speciflca cu privire la corelarea unor aspecte constructive si operationale cu posibile scenanii de daunalitate sau expuneri. In astfel de situatii, foarte valoroase sunt informatiile privind istoricul activitatii unor organizatii similare cu compania precum si crearea progresiva a competentelor si a unei retele de contacte cu persoane si organizatii relevante, care aplica principiile moderne ale managementului de risc in activitatea curentä.

Controlul riscurilor reprezinta o disciplina care combina intelegerea aspectelor economice cu cele mecanice, constructive, electrice, chimice s.a. pentru evaluarea expunerii la riscuni si pentru adoptarea unor masuri de reducere a riscunilor. Aceasta disciplina este strâns legata de cea de identificare si cuantificare a riscurilor.

Strategia de asigurari si administrarea Programului de asigurari reprezinta o specializare in sine. Aceasta cere o buna cunoastere a modului de operare a companiei ca organizatie pentru a evalua expunerile specifice la riscuri, precum si intelegerea relatiilor contractuale si a mediului legislativ in care opereaza organizatia. In aceeasi masura este importanta cunoasterea pietei de asigurari, in general, si a pietei de asigurari de energie, in particular.

Gestiunea despagubirilor cere o cunoastere detaliata a politelor de asigurare si, din nou, o buna intelegere a mediului legislativ si a interactiunilor cu acesta. Acumularea sistematica de informatii la acest nivel serveste cerintelor de elaborare realista a profilului de risc.

Sistemele informatice pentru gestiunea riscurilor — cuprind instrumentele informatice necesare pentru functia de gestiune a riscunilor. In acest scop se pot dezvolta instrumente proprii sau se pot folosi pachete soft specializate. In anexA se prezinta caracteristicile unui pachet de programe specializat

Manualul de gestiune a riscurilor reprezinta a componenta esentiala de diseminare in structura companiei a beneficiilor pe care compartimentul de gestiune a riscurilor le poate aduce organizatiei in ansamblu. Pe aceasta cale se ofera tuturor unitatilor componente ale companiei a orientare unitara cu privire la standardele de raportare si operare pe care trebuie sa le aplice in legatura cu anumite evenimente si clase de riscuri.

Recomandari la organizarea compartimentului de gestiurie riscunilor. Aceste recomandari se refera la cele mai importante cerinte si activitati ce trebuie avute in vedere si la modalitatea de a privi evolutia acestora in perspectiva.

Roluri si responsabilitati

Definirea rolurilor si responsabi1itati1or pentru compartimentul de gestiune a riscurilor la companie se face tinand cont de atributiile si activitatile cuprinse in Programul de implementare pe termen scurt (12 luni) urmând a fi revizuite si dezvoltate dupa finalizarea acestei etape.

In mod ideal, colectivul compartimentului ar trebui sa aiba patru persoane:

— Manager de risc;

— Specialist in daune;

— Specialist in controlul riscului;

— Administrator de retea de date.

Compartimentul este subordonat Directorului financiar al companiei.

Nu se exclude dezvoltarea acestei scheme in etape, cu concentrarea initiala a pregatirii pe doua directii si, implicit, suprapunerea functiilor astfel:

— Manager de risc + Specialist in controlul riscului;

— Specialist in daune + Administrator de retea de date. Fiecare dintre acesti doi specialisti astfel formati isi vor asuma ulterior sarcini de pregatire profesionala pentru functiile complementare respective, urmând a beneficia de asistenta brokerului consultant.

Atributii principale:

• Managerul de risc:

— conduce activitatea compartimentului de gestionare a riscurilor;

— stabileste strategia de asigurari, retinere de risc si recomanda nivelunile si limitele de achizitie a asiguranilor;

— promoveaza in cadrul organizatiei conceptele privind asigurarile si managementul de risc (MR) si promoveaza rolul compartimentului de gestiunea riscunilor in cadrul organizatiei;

— solicita oferte de servicii de asigurari, evalueaza calitatea acestora si participa la nominalizarea brokerului de asigurari;

— mentine legatura cu brokerul si cu asiguratorii si este interfata operativa cu echipa proiectului din partea companiei;

— urmareste ca toate aspectele legate de asigurani, daune, control de risc sa corespunda strategiei generale a companiei;

— actioneaza ca manager de criza in cazul unui incident major.

• Specialistuli in daune:

— organizeaza si gestioneaza baza de date si informatii privind daunele;

— colecteaza informatiile din sistem si produce rapoarte specifice;

— avizeaza din punct de vedere tehnic cererile de despagubire si p1atile;

— participa la negocierile cu asiguratorii.

• Specialist in controlul riscurilor:

— defineste strategia si standarde!e de control al riscurilor;

— furnizeaza asistenta si date pentru noile proiecte;

— conduce controlul si inspectiile regulate in teren.

Administratorul de retea de date:

— gestioneaza sistemul informatic / informational de MR;

— ofera suport tehnic, tehnologic si informatic pentru echipa de

MR.

5.6. Cerinte privind pregatirea si perfectionarea profesionala

Managerul de risc

Acest rol cheie cere pregatire si perfectionare de specialitate pe termen lung. Perioada de 12-24 de luni este considerata o perioada optima de formare initiala pentru un specialist corect recrutat. De regula, in tarile in care functioneaza un sistem de pregatire si certificare profesionala pentru asigurari si management de risc, recrutarea candidatului pentru un astfel de post se face dintre persoane care au obtinut deja o astfel de calificare, având o experienta de lucru in organizatii mari.

Intrucât momentan in România nu exista astfel de conditii initiale de selectie se recomanda un program de pregatire, atât in tara cat si in strainatate.

Structura pregatirii va fi adaptata la experienta individuala a candidatului. In prezent se considera potrivita urmatoarea schema de program de pregatire:

— Stagiu de instruire initiala in domeniul principiilor de management de risc si asigurani (1 saptamana);

— Instruire comuna cu managementul companiei in domeniul politicilor de finantare a riscurilor, implementarea schimbarii, managementul de criza etc.;

— Participarea la cursuri interne de management de risc;

— Participare la conferinte si simpozioane de specialitate;

— Participare la un curs de “Media Handling” pentru rolul: manager de criza;

— Inscrierea in schema de examinare si certificare a Institute of Risk Mangers sau Chartered Insurance Institute – Londra si inceperea secventei de studiu si examinare.

Aceasta schema de pregatire va cuprinde pregatire teoretica si practica adaptata profilului si nivelului de pregatire a candidatului sj va fi detaliata de comun acord cu compania, ulterior. Cursurile din România von fi extinse sau completate in functie de necesitati.

Managerul de risc nominalizat va lua parte la toate actunile de evaluare si inspectie de risc care se vor organiza de societatea de asigurare cu experti straini. Toate aspectele pregatirii vor fi sustinute cu material didactic, exercitii aplicative, material documentar si informativ

Pe parcursul pregatirii se vor defini structura si continutul unui manual de proceduri pentru gestiunea riscunilor (Manual de management de risc) care va fi un instrument foarte util pentru implementarea unor proceduri uniforme de identificare, raportare, tratare a riscunilor la nive!ul companiei.

Conditia esentiala pentru indeplinirea cu succes a activitatii curente este asigurarea unui nivel de autoritate corespunzator in cadrul companiei, care sa-i permita managerului de risc acces la informatiile de care are nevoie si sa garanteze respectarea recomandarilor facute.

Specialistul in daune

Pregatirea propriu zisa va tine seama de experienta anterioara a persoanei nominalizate.

— stagiu de instruire initiala in domeniul pnncipiilor de management de risc si asigurani (1 saptamâna);

— participarea la unele module de instruire organizate pentru management;

— doua saptamâni de instruire de specialitate, la sediul unor clienti importanti ai societatii de asigurari:

vizite la principalele case de asigurari;

contacte cu agentii1e de lichidare a daunelor;

practica in compartimentele de daune ale societatii de asigurari

instruire de probleme teoretice si documentare

— lucrul in România in echipa mixta cu un reprezentant al societatii de asigurari pentru a adapta procedurile de lichidare a daunelor la practica pietei locale.

Se vor defini structura si continutul unui manual de daune pentru implementarea unor proceduri uniforme de notificare si rezolvare a daunelor la nivelul companiei.

In plus, societatea de asigurari va acorda asistenta pentru crearea unui sistem de notificare a incidentelor sau pericolelor de catre public, prin telefon, e-mail sau posta de tip “Helpline”.

Specialist in controlul riscului

Pentru aceastà functie se cere o pregatire si experienta tehnica de specialitate pentru domeniul abordat si cunostinte de baza privind securitatea echipamentelor si secunitatea muncii.

Principalele discipline pentru care se vor organiza cursuri in România si in strainatate privesc prevenirea incendiilor si securitatea echipamentelor, protectia muncii, intreruperea de activitate, planificarea refacerii dupa o dauna.

O structura modulara de pregatire cuprinde:

— stagiu de instruire initala in domeniul principiilor de management de risc si asigurari;

—participarea la unele module de instruire impreuna cu managementul companiei; elaborarea sub monitorizare din partea unui specialist a unor studii de caz pentru uzul echipei proiectului si pentru integrarea acestora in pregatirea generala a personalului companiei;

—doua saptamâni de instruire de specialitate, in principal, la societatea de asigurari sau la clienti;

—cursuri de scurta durata ( Chartered Insurance Institute / Loss Prevention Council; ”The ABC of Business Continuity Planning” course);

—instruire practica in România insotind pe teren specialisti pentru identificarea si evaluarea riscurilor;

—alte stagii sau misiuni de pregatire practica ce vor fi identificate pe parcurs, in functie de necesitati.

In functie de incadrarea cu personal, stagiul de initiere in domeniul asigurarilor si managementului de risc se poate programa o singura data pentru toate specialitati1e, sau se poate realiza pe parcurs, in sub-module, pe masura nominalizarii personalului pentru incadrarea compartimentului.

Ordinea in care sunt prezentate actiunile de pregatire nu este stricta si va fi decisa in faza de concretizare a programului.

In programul de actiune pe termen scurt sunt identificate pozitiile

profesionale tinta care vor beneficia de instruire practica prin antrenarea directa in realizarea actiunilor, la inceput cu caracter didactic, iar pe parcurs cu intentia de practicare directa si efectiva a principiilor de gestiune a riscurilor. Programul pe termen mediu se va implementa deja in echipa.

Activitatile de pregatire se vor finaliza cu secvente de evaluare a progresului invatarii si, periodic, vor avea loc analize de stadiu cu

feed-back la managementul companiei.

Pentru activitatile de pregatire destinate obtinerii unei calificari

profesionale certificata international, se vor solicita servicii de I consultanta si tutoring pentru examinare si realizarea proiectelor.

5.7 Rolul brokerului in asigurari si management de risc

Prezentam in coninuare atributii ale brokerului in calitate de consultant, broker de asigurari si furnizor de servicii.

Consultant:

Concepe produse personalizate (ex: organizeaza scheme speciale de vanzare de asigurari de grup, scheme de televanzare directa a serviciilor, etc)

Analizeaza riscul, securitatea asiguratorilor si piata

Analizeaza contractele si le deruleaza

Studiaza capacitatea de retinere a riscurilor si administreaza retinerea lor

Elaboreaza studii si rapoarte sectoriale (ex: riscurile de catastrofa in Romania)

Proiecteaza si administreaza mecanisme speciale de transfer sau finantare a riscurilor (ex: societati de asigurare de tip „captiva”)

Conduce proiecte pentru servicii intersectoriale

Broker

Participa la determinarea profilului de risc

Recomanda un program de asigurari

Plaseaza asigurarile cu cei mai potriviti asiguratori in cele mai avantajoase conditii pentru client

Partener al managerului de risc

Sprijina implementarea strategiei si politicii companiei

Participa la analiza schimbarii si la privatizare

Executa sarcini legale de asigurari si asociate acestora

Participa la negocieri in piata/perceptie

Se ocupa de monitorizare si raportare

Realizeaza rapoarte si studii/comparative

Face proiectare/dezvoltare de produse

Opiniile privind implementarea unui compartiment de gestiune a riscului prezentate mai sus, integreaza experienta acumulata de o serie de societati de asigurare romanesti si unele cu capital strain care activeaza pe piata asigurarilor de la noi. Pentru a evita realizarea unei reclame acestor companii ne rezervam disponibilitatea de a le promova imaginea in afara spatiului prezentei lucrari.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII si PROPUNERI

6. 1. Factorii care influențează derularea operațiunilor de leasing

Creșterea uluitoare a utilizării operațiunilor de leasing arată ce puțină importanță acordă oamenii de afaceri conceptului legal de proprietate. Pentru omul de afaceri, ceea ce contează este substanța și nu forma. Din această perspectivă, clientul este proprietarul. Dar atunci se ridică întrebarea: dacă tot este obligat la plata integrală a obiectului de leasing, de ce nu caută să obțină titlul de proprietar printr-un contract de vânzare-cumpărare? Spre exemplu, taxele suportate de client pot fi mult mai avantajoase decât în cazul unui contract de vânzare-cumpărare sau de închiriere. Leasingul este opțiunea aleasă pentru un contract, în general pentru avantajele pe care le prezintă atât pentru client cât și pentru furnizor. Aceste avantaje se măsoară prin eficiența operațiunii de leasing. Putem spune că un factor determinant pentru această operațiune îl reprezintă, așadar însăși eficiența sa. Aceasta se determină atât pentru client cât și pentru fumizor, implicând, la rândul său, o serie de factori.

Astfel, pentru societatea de leasing, eficiența rezultă din încasarea taxelor de leasing, a căror nivel este de regulă ridicat: nivelul ridicat este justificat, în mare măsură, de riscurile pe care le comportă aceste operațiuni. Totodată, leasingul antrenează exportul, prin vânzarea de mașini și utilaje iar după expirarea perioadei de valabilitate a contractului de leasing piesele de schimb necesare și alte servicii, care au o rentabilitate ridicată, în paralel cu operațiunea de leasing.

In cuantificarea cât mai exactă a rentabilității exportului prin leasing este necesar să fie luați în seamă o serie de alți factori, cum ar fi perioada de închiriere, eșalonarea ratelor de leasing, calculate pe diferite etape ale acesteia, facilitățile fiscale de care se bucură circulația internațională a mărfurilor prin leasing în comparație cu cea prin vânzare-cumpărare, valorifîcarea finală a mărfii etc.

Pentru beneficiari, determinarea efîcienței operațiunii de leasing (absolut necesară în vederea fundamentării deciziei în politica de investiții, a opțiunii către leasing) se face, de regulă, prin comparație cu alte operațiuni, ca de pildă, cumpărarea cash sau pe credit. In condițiile penuriei de capital, leasingul apare, oricum, ca alternativa cea mai potrivită pentru cumpărătorii care nu dispun de capital propriu suficient pentru a realiza investițiile inițiale. De asemenea, recurgerea la leasing poate genera o serie de efecte pozitive sub forma unor factori de antrenare, cum ar fi: obținerea de know-how aferent exploatării optime a unor mașini, instalații și echipamente moderne, pregătirea personalului și ridicarea nivelului de calificare fără cheltuieli suplimentare, scurtarea perioadei de execuție a unor operațiuni și realizarea lor la un nivel calitativ superior, îmbunătățirea organizării proceselor economice și creșterea gradului de integrare a producției etc.

Continuând ideea că factorul determinant al operațiunii de leasing îl constituie însăși eficiența sa, încercăm să prezentăm în continuare, subfactorii care, antrenați, conduc la o operațiune eficientă, sau după caz, ineficientă.

Eficiența operațiunii de leasing poate rezulta dintr-o abordare comparată a avantajelor și limitelor pe care le prezintă atât pentru client cât și pentru furnizor. Atunci când se are în vedere realizarea unei operațiuni de leasing, părțile realizante iau în considerare factori precum: chiria (rata de leasing), perioada de închiriere, prețul real al bunului, cotele de amortizare, modalități de plată etc.

Rata de leasing presupune următoarele:

1. Determinarea prețului real de achiziție a echipamentului ce va fi închiriat, la care se adaugă cheltuielile efectuate cu transportul, plata taxelor de cumpărare și alte cheltuieli legate de achiziționarea echipamentului;

2. Determinarea comisionului ce revine societății de leasing, al cărui nivel depinde de prețul echipamentului și cheltuielile generale ale societății. Unele societăți stabilesc o taxă fixă, altele percep comisioane care variază între 5% și 20%;

3. Stabilirea cotelor de amortizare a echipamentului, care sunt exprimate procentual și aplicate asupra cheltuielilor de capital; cotele de amortizare asigură recuperarea de la client a părții din valoarea echipamentului ce corespunde perioadei de închiriere;

4. Determinarea profitului;

5. Pe baza acestor elemente, stabilirea chiriei.

Pentru client, plata în sistem leasing, constituie un avantaj prin economisirea, în faza inițială, a capitalului propriu, plata unui avans nefiind obligatorie. In derularea operațiunii de leasing, chiria e considerată o cheltuială a întreprinderii și nu o investiție, astfel că, bilanțul firmei nu se modifică deoarece atât mașinile închiriate, cât și obligațiile ce decurg din plata chiriei nu apar în bilanț. Tot chiria influențează o operațiune, și prin aceea că, mărimea sa constantă facilitează programarea mai riguroasă a cheltuielilor. De asemenea, un alt factor îl reprezintă, după cum am spus, perioada de închiriere. Pentru client, un avantaj este acela că, perioada de inchiriere poate fi astfel stabilită încât întreprinderea să fie dotată permanent cu mașinile cele mai moderne și cu cel mai bun randament. Un alt avantaj care decurge din acești factori este acela că într-o perioadă relativ scurtă de utilizare a mașinilor pentru care nu se justifică cumpărarea, se poate realiza o economie importantă. De asemenea, se poate conveni cu furnizorul să înlocuiască utilajul închiriat, cu altul mai modern, clientul fiind astfel ferit de efectele uzurii morale, foarte intensă în condițiile revoluției tehnico-științifice actuale. Ca o rezultantă a acțiunii factorilor de inf1uență a operațiunii de leasing este și aceea că furnizorii de leasing pot permite folosirea și în continuare după încheierea perioadei contractuale, a bunurilor cu perceperea unor chirii mai reduse.

Pentru furnizor, toți acești factori se materializează în avantaje, astfel:

Fumizorul are posibilitatea să realizeze pe lângă exportul tradițional și pe cel în leasing, al cărui mecanism contribuie efectiv la extinderea cererii pentru o serie de mărfuri de valoare ridicată;

~ Atragerea de noi beneficiari care nu pot plăti prețul întreg, în cazul vânzărilor cash, sau avansul în cazul vânzărilor pe credit;

~ Câștigarea de noi clienți și ca atare rolul promoțional al leasingului se realizează, de asemenea, prin faptul că un anumit echipament este mai întâi închiriat, pentru a-1 convinge pe client de randamentul său, iar apoi în cazul unui rezultat pozitiv, acesta poate achiziționa echipamentul (leasingul experimental);

~ Asigurarea obținerii unor câștiguri suplimentare din revânzarea sau reînchirierea mașinilor și utilajelor care au fost returnate după expirarea perioadei de închiriere de bază;

~ Bilanțul nu este afectat de datorii, în ciuda refinanțării, deoarece vânzarea creanțelor nu presupune o cerere de credit și permite realizarea unor câștiguri de închiriere, câștiguri care n-au ajuns însă la scadență.

Leasingul poate constitui și o formă de privatizare, prezentând numeroase avantaje atât pentru stat, deoarece conservă proprietatea asupra unităților economice respective, ele putând fi definitiv privatizate numai după ce clientul și-a dovedit calitățile manageriale, cât și pentru clienți, pentru că în această acțiune de mare complexitate social-economică pot fi atrași manageri capabili care, neavând capital, nu ar fi putut realiza asemenea afaceri economice pe cont propriu.

Am prezentat până acum avantajele ce decurg din acțiunea factorilor de inf1uență, atât pentru client cât și pentru furnizor. Pentru ambele părți, însă, leasingul comportă unele riscuri și prezintă anumite limite tot ca o rezultantă a acelorași factori. Printre limitele pe care leasingul le prezintă pentru client, menționăm:

~ Este eficient numai în condițiile în care se poate exploata obiectul contractului de leasing în toată perioada de închiriere;

~ Adeseori este mai costisitor decât cumpărările pe credit, iar opțiunea pentru o astfel de operațiune se justifică numai dacă sumele eliberate pot fi investite în alte domenii foarte rentabile;

~ Operațiunea devine realmente rentabilă în situații numericește limitate (avem în vedere în special leasingul financiar). Cu alte cuvinte leasingul are limite în ceea ce privește posibilitățile de a oferi importatorului avantaje economice.

Pentru furnizor (exportator) leasingul comportă anumite riscuri:

~ Instrăinează numai folosința, conservând proprietatea; uneori bunurile pot fi deteriorate prin utilizarea necorespunzătoare, iar cauzele sunt greu de stabilit;

~ După prima închiriere este posibil să nu se mai găsească alți utilizatori.

Decizia asupra folosirii leasingului și mai apoi desfășurarea operațiunilor trebuie să țină cont de numeroși factori, dintre care unii au o acțiune contradictorie, după cum am văzut. În ansamblu, însă, leasingul se dovedește o formă modernă de finanțare și circulație a mărfurilor cu perspective însemnate de extindere în comerțul internațional.

Extinderea utilizării operațiunilor de leasing a fost însoțită de o diversificare a modalităților concrete de realizare a acestui tip de tranzacții, prin delimitarea unor forme specifice de organizare, comercializare și finanțare. Astfel, în funcție de tipul de management practicat leasingul se poate desfășura sub diverse forme.

Dacă furnizorul dorește să realizeze intrarea pe piață a unor produse noi în condițiile în care aceasta (piața) este deja acoperită (chiar saturată) cu produse de bună calitate, atunci el va recurge la leasingul direct (sau experimental). Producătorul oferă mai întâi produsele noi spre testare, spre încercare, contractul de leasing având un rol simbolic (îndeosebi rata de leasing este foarte mică); după expirarea contractului inițial utilizatorul putând opta pentru:

restituirea produsului;

prelungirea contractului de leasing (evident de data aceasta rata de leasing va fi cea normală);

cumpărarea (dacă este posibil) a bunului respectiv.

Decizia de management este deci cea care inf1uențează forma operațiunii de leasing.

In funcție de conținutul ratei de leasing raportată la prețul de export, distingem leasing financiar și leasing funcțional.

La produsele la care cererea este scăzută (și deci posibilitatea apariției celui de-al doilea client mică) atunci furnizorul va apela la prima formă: leasingul financiar. Acesta presupune că în perioada de închiriere de bază (prima închiriere) să se amortizeze întregul preț de export al obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare, precum și un beneficiu. Contractul de leasing financiar se încheie.

In funcție de modalitatea de plată, leasingul financiar poate să aibă două variante: cu plata integrală și cu plata parțială. In prima variantă, ratele sunt astfel calculate încât după încheierea perioadei de bază întreprinzătorul să își poată acoperi cheltuielile de producție și cele comerciale, plus alte cheltuieli suplimentare și să realizeze valorificarea capitalului investit plus un anumit beneficiu care sporește pe măsura creșterii duratei de închiriere. In cea de a doua variantă, dacă apare deci un al doilea client, la sfarșitu1 perioadei de închiriere se determină valoarea reziduală a echipamentului folosit iar clientul va plăti diferența dintre prețul de achiziție și valoarea reziduală plus dobânzile aferente.

Dacă furnizoru1 (societăți de leasing sau producători) dispune de mărfuri foarte căutate pe piața mondială, atunci va alege o altă formă de desfășurare a operațiunilor de leasing, și anume, leasingul funcțional. Acesta presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o parte din prețul de export al obiectului contractual. In acest tip de leasing, accentul cade pe serviciile furnizate de societatea de leasing, neexistând, de regulă, o relație directă între prețul la care a fost achiziționat echipamentul de către societatea de leasing și chiria percepută. Societatea de leasing își asumă, de obicei, riscurile uzurii morale și răspunde de furnizarea pieselor de schimb, efectuarea reparațiilor, asigurarea echipamentelor și plata diverselor taxe și impozite. Leasingul funcțional este realizabil, la cererea beneficiarului, formulată în avans față de data expirării contractului. Ambele părți au dreptul, după terminarea perioadei de bază, să prelungească închirierea, fapt ce are loc de regulă în mod tacit.

Un alt factor de inf1uență al operațiunilor de leasing este conținutul ratelor percepute. Astfel, leasingul poate fi brut și net.

Eficiența operațiunilor de leasing este dependentă de modul în care sunt cuantificate ratele de leasing. Spre exemplu dacă furnizorul dorește crearea unor premise pentru exploatarea cât mai rațională a mașinilor, atunci poate asigura și instruirea și specializarea personalului clientului. Acest tip de management funcționează cu leasingul brut. Leasingul brut cuprinde în ratele sale, pe lângă prețul de vânzare al mărfii (total sau parțial) și cheltuielile de întreținere, service și reparații.

Leasingul net cuprinde în ratele sale numai prețul de export al obiectului de închiriat (respectiv cota de amortizare aferentă perioadei de închiriere).

Din cele prezentate în prima parte a lucrării se știe că din punct de vedere al tipului de management practicat, operațiunile de leasing pot îmbrăca și alte forme, și anume: lease-back sau time-sharing.

Dacă proprietarul are dificultăți financiare temporare va recurge la lease-back. Acesta cuprinde operațiunile prin care proprietarul își vinde întreprinderea unor societăți de leasing și, simultan, o închiriază de la acestea. Scopul acestor operațiuni, este, deci, transformarea fondurilor imobilizate în fonduri disponibile. După expirarea perioadei primei închirieri, în timpul căreia societatea de leasing reintră în posesia fondurilor investite, proprietarul inițial are dreptul să răscumpere întreprinderea la un preț dinainte stabilit, în general relativ scăzut. Acest tip de operațiuni se utilizează, de regulă, pentru bunurile imobiliare, dar uneori și pentru bunuri mobile, ele permițând o finanțare pe termen lung în condiții mai simple decât prin procedeele tradiționale, cum ar fi emisiunile de valori mobiliare sau împrumuturi ipotecare.

Valoarea obiectului contractual poate prezenta o foarte mare importanță, determinând alegerea unei alte forme de desfășurare a operațiunilor de leasing. In cazul în care, costul unor utilaje este prea ridicat și capacitatea lor (de producție) mult mai mare decât nevoile normale ale unui singur client: echipamente electronice de calcul, avioane moderne de transport, uzura morală rapidă a acestora, atunci se va recurge la sistemul time-sharing, adică sistemul închirierilor pe timpi partajați, simultan de către mai multe întreprinderi.

Sistemul prezintă două avantaje esențiale: pentru client, îi permite să-și acopere nevoile plătind o rată de leasing mai mică (de câteva ori) decât rata normală și pentru societatea de leasing, prin utilizarea cât mai completă a bunului se obține o rată totală de leasing mult mai mare decât cea care s-ar putea percepe de la un singur beneficiar.

Leasingul poate fi, de asemenea, o soluție optimă de import, când utilajele care fac obiectul acestor operațiuni corespund unor necesități temporare, uneori unor utilități cu caracter de unicat. Avantajele care decurg din această formă de leasing sunt asemănătoare celor prezentate inițial, și anume, pentru furnizor: promovarea exportului, obținerea de câștiguri suplimentare prin revânzarea bunului la expirarea perioadei de închiriere etc.

Pentru importator, avantajele se prezintă astfel: poate folosi utilaje costisitoare, de mare randament, cu eforturi financiare minime; utilajele depășite moral pot fi înlocuite operativ; obținerea de consultanță în domeniul managementului etc.

Am spus despre leasing că poate fi atât o formă de comerț cât și una de finanțare, că se poate desfășura sub diferite forme în funcție de factorii care îl inf1uențează, sau că e1 poate avea o formă de import. Dar, nu în ultimul rând, leasingul combinat cu facilități fiscale adecvate poate fi un mijloc eficient de dezvoltare a regiunilor subdezvoltate.

Cea mai completă formă a regimurilor vamale suspensive o reprezintă zona vamală liberă. Prin lege, se prevede ca într-un perimetru (zonă) bine delimitat a teritoriului național să poată fi introduse mărfuri în vederea prelucrării și comercializării lor, în principiu pe terțe piețe, fără aplicarea restricțiilor tarifare și netarifare ale regimului vamal în comparație cu teritoriul național, corespunzător zonei vamale libere.

In practica intemațională, facilităților de natură vamală le sunt asociate facilități de natură fiscală, zonele respective purtând denumirea de zone libere. Scopul înființării unei zone libere este de a favoriza dezvoltarea economică prin atragerea de investiții de capital străin. Accesul liber al mărfurilor în zonă, coroborat cu regimul mai liberal al impozitelor asupra profitului realizat în zona respectivă, reprezintă premise favorabile atragerii de capital străin în zonă. Din punct de vedere al desfășurării operațiunilor de leasing, aceste premise constituie avantaje extraordinare pentru furnizor (exportator). Acestea sunt condiții necesare stimulării investițiilor străine în zonă, însă nu și suficiente.

Pentru ca o firmă comercială să decidă însă o investiție trebuie ca aceasta să estimeze o fructificare superioară a capitalului, ceea ce presupune o punere în balanță din nou a avantajelor și limitelor ce decurg din desfășurarea operațiunilor de leasing. In consecință, pentru asigurarea succesului, pe lângă facilitățile acordate zonei libere trebuie să existe condiții avantajoase combinării capitalului cu ceilalți factori (forța de muncă, materii prime etc.) precum și o infrastructură corespunzătoare.

In cadrul 1easingu1ui internațional există posibilitatea apariției dublei impuneri (supunerea la impozit a aceleiași materii impozabile și în aceeași perioadă de timp de către două autorități fiscale din două țări diferite). Apariția acesteia trebuie privită în strânsă legătură cu particularitățile politice, fiscale și ale sistemului de impozite întâlnite într-o tară sau alta. De asemenea, pot conduce la apariția dublei impuneri și interesele unor state de a utiliza impozitele pentru stimularea activității producătoare de venituri impozabile sau, dimpotrivă, pentru frânarea acestora.

Dubla impunere internațională poate fi evitată prin măsuri legislative unilaterale (mai greu de realizat), ca de exemplu: acordarea de reduceri sau scutiri de impozite pentru veniturile obținute de rezidenții unui stat în străinătate sau prin scăderea din impozitul datorat în țara de reședință a impozitelor plătite de rezidenții unui stat în străinătate, sau prin acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite state.

In ceea ce privește impunerea veniturilor, prin convențiile încheiate între diferite state au fost inserate mai multe soluții dintre care enunțăm, cu referire la subiectul nostru soluția referitoare la categoria ce include și taxa de leasing, adică venituri realizate sub forma redevențelor. Acestea se impun de regulă, în ambele state contractante, în proporțiile stabilite de comun acord. Statului de origine a redevenței i se limitează cota de impozit pe care poată să o perceapă.

Creșterea utilizării operațiunilor de leasing se explică atât prin eficiența lor cât și prin faptul că, în condițiile actualei revoluții tehnico-științifice, când înnoirea produselor și uzura morală a mașinilor sunt deosebit de accelerate, leasingul se dovedește a fi o altemativă avantajoasă pentru obținerea unor utilaje costisitoare necesare extinderii și modernizării producției.

Concluzii privind importanța leasingului

– leasingul s-a dovedit a fi cel mai eficient mijloc de finanțare a investițiilor productive, oferind un plus de siguranță deținătorului de capital;

– unele proiecte ale statului pot fi finanțate prin intermediul leasingului public; investițiile comunităților pot folosi leasingul comunal;

– leasingul combinat cu facilități fiscale poate fi un mijloc eficient de dezvoltare a regiunilor subdezvoltate;

– leasingul este o alternativă moderna la creditul clasic, dar poate fi și o metodă de remobilizare a capitalului imobilizat (lease-back);

– se încurajează întreprinderile rentabile, capabile să aducă profitul necesar redevențelor. Aceasta formă de finanțare oferă creditorului drept garanție însuși dreptul de proprietate, fapt ce dă creditului un grad de risc scăzut;

– prin utilizarea fondurilor pentru plata furnizorilor de bunuri, se încurajează, indirect, producția de bunuri mobile și construirea de imobile. Fondurile sindicalizate din contractele de leasing cu valoare mare pot atrage capitalul de pe piață și direcționarea lui către investiții; în acest fel leasingul se dovedește un mijloc de vitalizare a unei economii decapitalizate;

– leasingul poate fi un complement al sistemului bancar; prin emiterea de acțiuni sau alte titluri de valoare se pot atrage fondurile de la populație și folosi de societățile de leasing;

– în economia de piață, leasingul poate fi, prin controlul asupra creditului, un mijloc prin care statul intervine în dezvoltarea economică, încurajând anumite investiții, orientând creșterea economică;

– pe plan intemațional, leasingul este un mijloc de sprijinire a exportului, ori de finanțare a societăților cu proiecte de dezvoltare și, de asemenea, poate fi o cale credibilă de finanțare a investițiilor statelor în curs de dezvoltare;

In prezent, in tarile cu economie dezvoltata peste o treime din investitii este finantata in sistem leasing. In Romania industria leasingului este in plina dezvoltare dar expansiunea ei este limitata de cadrul juridic existent.

BIBLIOGRAFIE

1. Andreica, M., Turlea C., Andreica R. – Strategii de finantare a investitiilor, Raport de Cercetare nr. 1/2001, Academia ComercialA, Satu-Mare

2. Andreica,M., Mustea-Serban, I. – Modele procedurale de simulare a operatiunilor de leasing

Raport de cercetare nr.5, Academia Comerciala, Satu-Mare, 2001

3. Andreica, M., Turlea C., Andreica R. – Costul finantarii proiectelor de investitii, Raport de Cercetare nr. 1/2000, Academia Comerciala, Satu-Mare

4. Andreica, M., Mustea-Serban, I. – Realizari si tendinte in domeniul finantarii in leasing a investitiilor pe plan international. Raport de cercetare nr. 3/2000, Academia Comerciala, Satu-Mare

5. Andreica, M. – Leasing, cale de finantare a investitiiior pentru intreprinderi mici si mijlocii, Editura CRIMM, Bucuresti, 1997

6. Andreica, M. – Strategii noi de relansare a investitiilor note de curs, ASE, Bucuresti, 1996

7. Badea, F. – Strategii economice ale intreprindeni industriale, Editura All, Bucuresti, 1998

8. Carussy, R. – Contabilitatea operatiunilor de tip leasing, Revista Finante, Credit si Contabilitate, nr. 1, 1997

9. Clocotici, D., Gheorghiu, Gh. – Operatiunile de leasing, Editura Lumina Lex, 1998

10. Cocris, V. Isan, V. – Leasingul – forma indirecta de finantare a intrpnnderii, ISE, Iasi,

1994

11. Cook, K.J. – Planificarea strategica pentru intreprinderi mici, Editura Teora, Bucuresti, 1998

12. Dalota, M., Donath, L. – Managementul firmei prin planul de afaceri, Editura Sedona, 1997

13. Dedu, V. – Gestiunea bancara, CEP ASE, Bucuresti, 1995

14. Halpern P., Fred Weston J., Brigham E. – Finante manageriale, Editura Economicä, 1998

15. lonescu, A. – Leasingul – tehnica de afaceri economice si de privatizare (teza de doctorat), Editura ASE Bucuresti, 1995

16. Morris, M. – Leasingul – cale de atragere a investitiilor straine, Revista Capital, Nr. 10, 1996

17. Popa, I. – Tranzactii internationale. Politici, tehnici, instrumente. Editura Recif, Bucuresti,

1992

18. Puiu, Al. – Contractarea in tranzactiile de leasing, Revista Tribuna Economicä, Nr. 39, 1996

19. Rossi, M. – Payement Systems in the Financial Markets, St. Martin’s Press, Inc., New York,

1998

20. Voiculescu, D., Coras, M. – Leasingul. Teorie si practica, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985

21. Revista Capital, nr. 7, octombrie 2001

22. Revista National Auto, nr. 138, martie 2002

23. Revista Auto Expert, nr. 5, februarie 2002

www.leasing.ro, pagina societatii de leasing International Leasing

www.zf.ro, pagina revistei Ziarul Financiar

www.leasing.ro

www.leasesource.com

www.leasetips.com

*** A Practical Guide to Leasing. Mc Graw-Hill Book Company Europe, London, 1994,

Published by Leaseurope and Coopers & Lybrand

*** World leasing – Yearbook 2000, 2001, A euromoney institutional investor publication, The Grange Press, Brighton, Sussex, UK

*** Leasing in Emerging Markets, International Finance Corporation, 1999