Operatiunii de Mentinere a Pacii In Dreptul International Umanitar

CAPITOLUL I

Aparitia si consacrarea juridica a operatiunilor

de mentinere a pacii.

Sectiunea 1. Consideratii generale.

Sectiunea 2. Rolul ONU si al Consiliului de Securitate in operatiuni

de mentinere a pacii.

Sectiunea 3. Operatiunile de mentinere a pacii in practica NATO si

a Parteneriatului pentru Pace.

Sectiunea 4. Modalitati de gestionare a crizelor locale.

Sectiunea 5. Interventiile internationale si evolutia procesului

de mentinere a pacii.

Sectiunea 6. Fundamente juridice ale operatiunilor de mentinere a

pacii.

CAPITOLUL II

Operatiuni de mentinere a pacii.

Sectiunea 1. Consideratii generale.

Sectiunea 2. Trasaturile fundamentale ale unei operatiuni

de mentinere a pacii.

Sectiunea 3. Statutul juridic al operatiunilor de mentinere a pacii si

al participantilor la operatiuni.

Sectiunea 4. Distinctia intre “mentinerea pacii” si “impunerea pacii”.

Sectiunea 5. Personalul si fortele de mentinere a pacii, recrutarea si

instruirea acestuia.

Sectiunea 6. Misiunile fortelor de mentinere a pacii si conducerea

acestora.

CAPITOLUL III

Participarea Romaniei la sistemul operatunilor ONU de mentinere a pacii. Reforma sistemului operatiunilor de mentinere a pacii.

Sectiunea 1. Participarea Romaniei la misiuni de mentinere a pacii.

Sectiunea 2. Participarea Romaniei la initiative de pace regionale.

Sectiunea 3. Evolutii majore in sistemul operatiunilor ONU

de mentinere a pacii.

Sectiunea 4. Reforma sistemului operatiunilor ONU de mentinere a

pacii.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

CAPITOLUL I

APARITIA SI CONSACRAREA JURIDICA A OPERATIUNILOR

DE MENTINERE A PACII.

Sectiunea 1. Consideratii generale.

Fenomen social cu profunde implicatii in istoria omenirii, razboiul a constituit multa vreme principalul mijloc de transare a divergentelor dintre state, instrumentul cel mai nociv al politicii de forta, dominatie si dictat. Lumea in care traim, momentul in care traim, nu inceteaza sa ne ofere exemple de violenta, de forta – proliferate pe o gama larga de forme – de perfectionare neincetata a mijloacelor de distrugere.

Razboiul este definit ca fiind un fenomen social, aparut pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii omenesti si care va disparea atunci cand vor inceta cauzele sociale care i-au dat nastere; el este o continuare cu mijloace violente a politicii statelor.

De la inceputurile sale pana la sfarsitul deceniului 3 al secolului XX, razboiul a fost considerat o institutie “legala” – reglementata prin cutume si conventii internationale – de solutionare a disensiunilor dintre state sau, cum aprecia specialistul belgian in probleme militare, Van Gerven, era “situatia legala in care doua sau mai multe grupuri de state sunt autorizate sa decida coflictul lor prin folosirea fortei armate, sau ca fiind o sangeroasa lupta armata intre grupuri organizate”.2

Aceasta a fost doctrina oficiala a statelor asupra razboiului, ea gasindu-si expresia in legislatiile interne, precum si in manualele si regulamentele militare.

Cu aceste valente ale sale de institutie legala, statala si guvernamentala, razboiul a fost un insotitor permanent al evolutiei umanitatii. De la organizarea sa in state si pana in prezent, omenirea a petrecut cea mai mare parte a existentei sale in stare de razboi. “Razboiul – spunea A. Frangulis – contrar a ceea ce se credea de obicei, nu a fost o stare accidentala, o situatie exceptionala pentru omenire, ci dimpotriva, o stare normala si permanenta in care omenirea a petrecut cea mai mare parte a vietii sale.” Statisticile arata ca in ultimii 5000 de ani, de exemplu, numai 292 de ani s-au scurs fara razboaie. In aceasta perioada au avut loc circa 25 000 razboaie, mari si mici, in care au murit peste 3,5 miliarde de oameni, aproape jumatate din populatia Terrei din ziua de azi.

Iata un tabel cu razboaiele care au avut loc de la inceputul secolului XIX pana in 1945.

Nr de Nr de ani Nr de state participante pe zone Total state Nr de

Perioada razb de razb Europa Asia Africa America particip batalii

Occ. Cent. N S N S

1800-1825 26 75 17 12 9 1 6 3 18 13 79 361

1825-1850 23 67 22 8 7 – 7 3 9 19 65 68

1850-1875 28 93 22 25 5 2 8 2 19 12 90 150

1875-1900 20 25 11 1 1 6 7 8 11 3 48 58

1900-1945 24 83 25 21 19 19 29 7 27 4 151 992

Intre 1800 si 1945, deci intr-o perioada de 145 de ani au avut loc 121 de razboaie, totalizand 343 de ani de conflict armat. Locul principal il detine Europa cu 248 de state participante urmata de America de Nord (unde au fost cuprinse Costa Rica, Cuba, Republica Dominicana, Guatemala, Haiti, Honduras, Mexic, Salvador Si SUA) cu 84 de state, Asia cu 53, America de Sud cu 41 si Africa cu 23.

Exista state care au trait mai mult in stare de razboi decat in stare de pace. De exemplu Franta, si cazul nu este singular, a petrecut in ultimele trei secole, si asta fara a pune la socoteala anii de razboaie coloniale, care numai acestea au depasit cu mult anii de pace. Astfel, Franta, in secolul XVII a avut: ani de pace – 36, ani de razboi – 64; in secolul XVIII: ani de pace – 48, ani de razboi – 52; in secolul XIX: ani de pace – 68, ani de razboi – 32. Situatia se mentine in aceiasi parametri si in perioada postbelica.

Se pune intrebarea legitima: Cui au servit si cui servesc aceste razboaie? Au fost ele folositoare comunitatii internationale? Pentru popoare, razboaiele au adus numai suferinte, pierderi de vieti omenesti, mutilari, privatiuni, imbolnaviri. Iata numai cateva cifre care sunt graitoare pentru ceea ce au insemnat razboaiele din acest punct de vedere in viata popoarelor.

Statisticile – care oricat de riguros ar fi intocmite nu pot reda, totusi, cu exactitate dimensiunea reala a pierderilor de vieti omenesti – cifreaza la circa 3,5 miliarde numarul de morti in cursul tuturor razboaielor care au avut loc de-a lungul timpului in intreaga lume, cifra ce echivaleaza cu aproape jumatate din populatia Terrei din zilele noastre. O cifra este concludenta: numai in cele doua razboaie mondiale care au avut loc in secolul trecut au pierit mai multi oameni (militari si civili) decat in toate cele 121 de razboaie din secolul XIX.5 Studiul comparativ al diverselor razboaie evidentiaza aceeasi idee. Daca in cei 14 ani cat a durat razboiul de secesiune din SUA au murit 900 000 oameni, iar in circa 11 ani ai razboaielor napoleoniene au murit 3 mililoane de oameni, in numai 4,5 ani ai Primului Razboi Mondial s-au inregistrat 29 milioane de morti si raniti, adica de 72 de ori mai mult decat in razboiul franco-prusac din 1870-1871 si de circa doua ori mai mult decat in toate razboaiele din secolul XIX.

Pierderi insemnate au fost inregistrate si in randul populatiei civile, fie ca urmare a efectelor directe ale ostilitatilor – bombardamente, teatre de operatiuni – fie ca urmare a efectelor indirecte – deportari, rele tratamente, boli.6 Pe masura perfectionarii tehnicii de lupta, in special a utilizarii avioanelor, pierderile in randul populatiei civile au fost tot mai mari. De exemplu s-a calculat ca, in Primul Razboi Mondial, populatia civila a inregistrat circa 10% din randul mortilor, in cel de-al doilea aproximativ 50%, iar in conflictele de dupa 1945 numarul acestora a ajuns aproape de 90%. La toate acestea se adauga si diminuarea nasterilor si cresterea ratei de mortalitate ca urmare a subalimentarii si bolilor.

In calculele facute nu a intrat una din valorile cele mai importante: “orice om adult – scria economistul englez J.B.Say – este un capital acumulat care reprezinta toate cheltuielile facute timp de mai multi ani pentru a ajunge la nivelul atins”. Ori, un om cazut in razboi este o bogatie disparuta definitiv pentru umanitate. Evaluand la circa 45 000 de franci francezi valoarea muncii depuse pentru pregatirea intelectuala si profesionala a unui om, economistii au calculat ca echivalentul in bani al pierderilor umane in Primul Razboi Mondial s-a ridicat la 1000 miliarde franci, cifra egala cu cheltuielile de razboi ale tuturor statelor.

In masura in care statisticile au reusit sa surprinda cu exactitate pierderile suferite, costul razboaielor de dupa Pacea Westfalica (1648) pana la sfarsitul secolului XIX s-a ridicat la fabuloasa suma de 450 miliarde franci francezi aur (la nivelul anului 1919); Primul Razboi Mondial a costat de doua ori mai mult decat toate razboaile precedente. Pierderile suferite de cele 42 de state participante la cel de-al Doilea Razboi Mondial care a durat 6 ani au fost evaluate la 150 000 miliarde franci francezi aur.

Toate acestea au determinat omenirea sa actioneze pentru repudierea razboiului din viata internationala. Dupa al Doilea Razboi Mondial, prin crearea ONU s-au pus bazele unei organizatii apte sa sanctioneze orice inclacare a integritatii teritoriale si suveranitatii altui stat. Dreptul international contemporan interzice statelor folosirea fortei si a amenintarii cu forta, recunoscand-o, in schimb, in mod expres si in anumite conditii strict determinate ONU si organizatiilor regionale.

Schimbarile produse in lume la sfarsitul anului 1989 concretizate in caderea Cortinei de Fier si in disparitia bipolaritatii geostrategice au dus la modificari fundamentale si in mediul geopolitic european, in sensul detensionarii relatiilor est-vest.

Pentru prima data in istoria moderna a Europei, transformarea democratica din 1989 a dat tarilor Europei Centrale si de Est ocazia sa renunte la statutul care le fusese impus pana atunci si sa ia propriile decizii privind destinul, valorile lor, precum si potentialele aderari la institutii politico-militare si de aparare.

In ordinea mondiala, odata cu disparitia bipolaritatii geostrategice s-a modificat si situatia securitatii internationale. Perioada post razboi rece, desi are un nivel mai scazut de periculozitate, se confrunta totusi, cu o sfera larga de riscuri privind securitatea statelor. In locul amenintarii abstracte a unui razboi nuclear a aparut posibilitatea izbucnirii unor conflicte limitate sub nivelul pragului de razboi, rezultat al manifestarilor de sovinism, nationalism, rasism, fundamentalisme religioase si ura de rasa, xenofobie, crima organizata, terorism international.

Razboiul din Golful Persic, razboiul civil din Iugoslavia, evenimentele din Albania si cele recente din Kosovo au spulberat starea initiala de euforie pacifista care a urmat razboiului rece. In locul acesteia, lumea a fost confruntata cu un numar tot mai mare de conflicte neprevazute, escaladarea acestora depasind estimarile si conferindu-le o anvergura internationala. Mai mult decat atat, au lipsit mijloacele abordarii eficiente a acestor conflicte. Euforia a fost inlocuita pentru o vreme de starea de expectativa, considerandu-se ca violenta de larga amploare face parte din scena politica internationala.

In pofida complexitatii sale, criza punctiforma a lumii contemporane nu este totusi lipsita de solutii. Analiza dezordinilor si dezechilibrelor ei, care nu sunt catusi de putin inevitabile, sugereaza prin insasi originea lor caile ce trebuie explorate in cautarea unei armonii satisfacatoare, ce fara a elimina in totalitate tensiunile si contradictiile, le-ar putea conferi acestora un sens constructiv. La fel, departe de nosazia sa renunte la statutul care le fusese impus pana atunci si sa ia propriile decizii privind destinul, valorile lor, precum si potentialele aderari la institutii politico-militare si de aparare.

In ordinea mondiala, odata cu disparitia bipolaritatii geostrategice s-a modificat si situatia securitatii internationale. Perioada post razboi rece, desi are un nivel mai scazut de periculozitate, se confrunta totusi, cu o sfera larga de riscuri privind securitatea statelor. In locul amenintarii abstracte a unui razboi nuclear a aparut posibilitatea izbucnirii unor conflicte limitate sub nivelul pragului de razboi, rezultat al manifestarilor de sovinism, nationalism, rasism, fundamentalisme religioase si ura de rasa, xenofobie, crima organizata, terorism international.

Razboiul din Golful Persic, razboiul civil din Iugoslavia, evenimentele din Albania si cele recente din Kosovo au spulberat starea initiala de euforie pacifista care a urmat razboiului rece. In locul acesteia, lumea a fost confruntata cu un numar tot mai mare de conflicte neprevazute, escaladarea acestora depasind estimarile si conferindu-le o anvergura internationala. Mai mult decat atat, au lipsit mijloacele abordarii eficiente a acestor conflicte. Euforia a fost inlocuita pentru o vreme de starea de expectativa, considerandu-se ca violenta de larga amploare face parte din scena politica internationala.

In pofida complexitatii sale, criza punctiforma a lumii contemporane nu este totusi lipsita de solutii. Analiza dezordinilor si dezechilibrelor ei, care nu sunt catusi de putin inevitabile, sugereaza prin insasi originea lor caile ce trebuie explorate in cautarea unei armonii satisfacatoare, ce fara a elimina in totalitate tensiunile si contradictiile, le-ar putea conferi acestora un sens constructiv. La fel, departe de nostalgia unui trecut idealizat, gestiunea miscarii si deci a dezordinii si dinamicii crizelor, este o cucerire, o creatie pe care valori noi, o etica noua si larg imprastiata o orienteaza.

Pentru aceste ratiuni, statele, dar mai ales organizatiile internationale cu competente in domeniul securitatii au stringenta nevoie de o organizare temeinica a managementului crizelor internationale, de aranjamente si stategii care sa fie intrebuintate pentru a controla crizele si a prefigura evolutia acestora.

Sectiunea 2. Rolul ONU si al Consiliului de

Securitate in operatiunile de

mentinere a pacii.

ONU a fost creata in 1945. Socul moral produs de distrugerile masive din cel de-al Doilea Razboi Mondial si impactul pe care acesta l-a avut asupra opiniei publice a determinat marile puteri victorioase ale epocii sa elaboreze un “instrument” de stabilitate pentru deceniile urmatoare.

In contrast cu idealismul intruchipat de predecesoarea sa, Liga Natiunilor, ONU isi are originea intr-o alianta din vreme de razboi, si prin aceasta se explica intr-o anumita masura si faptul ca optica si conceptia sa in probleme de mentinere a pacii si securitate internationala este diferita de cea a Ligii Natiunilor. Fara a nega importanta mijloacelor pasnice, de data aceasta accentul a fost pus clar pe securitate colectiva, globala, adica pe impunerea securitatii si oricarui posibil agresor.

Prin crearea ONU s-au pus bazele unui nou sistem de sanctiuni prevazut in Carta ONU si in alte instrumente

juridico-diplomatice posterioare Cartei, care este mult mai nuantat, cu functii mai complexe – restabilirea legalitatii internationale, inlaturarea actelor inamicale, repunerea in drepturi a statului lezat. De asemenea, si mecanismele instituite in acest scop sunt mult mai complexe, iar dreptul de folosire a fortei legale mai viguros reglementat.

La baza functionarii ONU stau prevederile Cartei ONU si alte reglementari stabilite ulterior de catre statele membre. In Preambulul Cartei ONU, semnata la 26 Iunie 1945 la San Francisco, au fost formulate scopurile generale ale acestei organizatii, care sunt: izbavirea generatiilor viitoare de flagelul razboiului, reafirmarea credintei in drepturile fundamentale ale omului, egalitatea in drepturi a natiunilor mari si mici, crearea conditiilor necesare mentinerii justiei si respectarii obligatiilor decurgand din tratate si alte izvoare de drept international, favorizarea progresului societatii si instaurarea unor conditii mai bune de trai intr-o mai mare libertate. Alaturi de preambul, in cele 111 articole sistematizate in 19 capitole, sunt prezentate scopurile, principiile fundamentale, structura si modul de functionare ale organizatiei, probleme privind rezolvarea pe cale pasnica a diferendelor dintre statele menbre, intreprinderea unor actiuni in cazul amenintarii pacii, initierea unor acorduri generale, cooperarea in domenii diferite inter-tari.

Pentru atingerea acestor scopuri, popoarele Natiunilor Unite vor practica toleranta si vor trai in pace unul cu celalalt ca buni vecini, isi vor unii fortele pentru mentinerea pacii si securitatii internationale vor acepta principii, institutii si metode care sa garanteze ca forta armata nu va fi folosita altfel decat in interesul comun si vor folosi institutiile internationale pentu favorizarea progresului economic si social al tuturor popoarelor.

Carta ONU consacra doua situatii de exceptie cand este permisa folosirea fortei armate:

Atunci cand masurile de constrangere in caz de amenintare sau violare a pacii, decise de Consiliul de Securitate sunt aduse la indeplinire de fortele armate ale statelor membre.

Folosirea fortei armate pentru autoapararea individuala sau colectiva a statelor impotriva unui atac armat, pana cand Consiliul de Securitate va lua masurile necesare pentru reinstaurarea si mentinerea pacii in zona.

ONU dispune de numeroase mijloace, prevazute in capitolele VI, VII si VIII din Carta ONU. El poate adopta atat masuri cu caracter preventiv cat si masuri cu caracter coercitiv, precum si cu caracter economic, diplomatic si militar. De asemenea, pentru a preveni agravarea conflictului, instumentele ONU ingaduie adoptarea de masuri provizorii, care nu prejudiciaza cu nimic drepturile, pretentiile sau pozitia partilor. Impotriva statului care a violat pacea si securitatea internationala se pot adopta sanctiuni disciplinare – suspendarea statului respectiv din exercitiul drepturilor si privilegiilor ce decurg din calitatea de membru al ONU. Fata de un stat care incalca sistematic prevederile Cartei se poate adopta masura excluderii din organizatie.

Principalul organ de actiune al Natiunilor Unite, Consiliul de Securitate, este instanta cu cele mai largi prerogative, el fiind singur inputernicit sa actioneze atunci cand constata o amenintare la adresa pacii, o ruptura a pacii, sau un act de agresiune, sa faca recomandari sau sa decida asupra masurilor ce trebuie luate pentru mentinerea si restabilirea pacii. El va actiona in numele membrilor Organizatiei, care la randul lor, au obligatia de a executa hotararile sale, adoptate in conformitate cu Carta. Consiliul are un numar limitat de membrii (15), din care 5 permanenti (Franta, Anglia, Rusia, China si SUA) si 10 membri nepermanenti alesi de Adunarea Generala pe o perioada de 2 ani.

Principalele functii (atributii) ale Consiliului de Securitate sunt:

rezolvarea pe cale pasnica a diferendelor internationale, putand in prealabil ancheta orice diferend sau situatie care ar putea da nastere la frictiuni internationale sau unui conflict.

constatarea unei amenintari impotriva pacii sau a unei violari a pacii.

luarea de decizii si de recomandari pentru mentinerea sau restabilirea pacii si securitatii internationale.

Recomandarile vizeaza mijloace pasnice de rezolvare a diferendului, iar in situatiile cand gravitatea amenintarii sau incalcarii pacii reclama luarea de masuri, Consiliul de Securitate poate decide in acest sens, recurgand la urmatoarele mijloace:

masuri provizorii care trebuie sa fie necesare si utile si

prin care sa nu fie prejudiciate drepturile si obligatiile partilor

masuri de constrangere fara folosirea fortei armate

masuri de constrangere cu folosirea fortei armate, prevazute in Art.42 al Cartei, in care masurile de constrangere fara folosirea fortei armate intreprinse de Consiliul de Securitate nu dau rezultate, cand el poate intreprinde, cu fortele armate ale membrilor ONU orice actiune care poate cuprinde demonstratii, masuri de blocada si alte operatii executate cu fortele aeriene, maritime sau terestre ale membrilor ONU. De asemenea, conform Art.43, toti membrii ONU, pentru a contribui la mentinerea pacii si securitatii internationale, se obliga sa puna la dispozitia Consiliului de Securitate forte armate pe baza rezolutiilor acestuia, asistenta si inlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru mentinerea pacii si securitatii internationale

operatiunile pentru mentinerea pacii care sunt hotarate prin rezolutii ale Consiliului de Securitate si se refera la folosirea de personal militar sub autoritatea ONU in alte scopuri decat cele de constrangere, ca de exemplu supravegherea incetarii focului, respectarea armistitiilor, controale de frontiera, interpunerea fortei ONU ca tampon intre fortele ostile, mentinerea legalitatii si ordinii intr-o tara la cererea Guvernului, administrarea temporara a unui teritoriu, mentinerea ordinii in regiuni unde se efectueaza alegeri sau plebiscite.

Consiliul de Securitate se poate sesiza din oficiu, ori de cate ori se considera a fi competent. In acest sens, el constata existenta unei incalcari a pacii si, pe aceasta baza, se pronunta asupra existentei sau inexistentei unui act ilegal – amenintare la adresa pacii, o ruptura a pacii sau un act de agresiune. In cazul in care apreciaza actul ilicit, in baza Art.51 din Carta, el intra in actiune. Consiliul are, de asemenea, dreptul de a fi sesizat de existenta unor asemenea acte, Adunarii Generale nerecunoscandu-i-se un asemenea drept. In primul rand dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate il are statul victima a agresiunii, cu conditia ca in prealabil sa fi luat anumite masuri de aparare in baza Art.51 din Carta ONU, precum si statele aliate care participa la autoapararea colectiva, daca exista un acord in acest sens sau daca au exercitat inainte de sesizare dreptul la autoaparare colectiva. Daca statele respective nu intreprind nici un demers, atunci ceilalti membrii ONU pot, in baza Art.35 paragraful 1 din Carta sa sesizeze Consiliul, iar in baza Art.91 al Cartei si Secretarul General poate atrage atentia Consiliului de Securitate asupra oricarei probleme care, dupa parerea sa, ar putea pune in primejdie mentinerea pacii si securitatii internationale.

In ultima vreme, Secretariatul ONU, prin persoana celui mai inalt functionar al organizatiei, Secretarul General, a inceput sa joace un rol tot mai activ pentru stingerea unor conflicte si organizarea unor operatiuni de mentinere a pacii.

Intr-o scrisoare adresata Asociatiei Absolventilor de la Harvard, datata 13 Iunie 1963, Secretarul General de atunci al ONU, U.Thant a ajuns la concluzia ca ideea de a folosi metodele militare conventionale, sau mai direct razboiul, de catre sau in numele Natiunilor Unite pentru a stopa agresiunea si a asigura pacea, este nepotrivita. Aceasta a determinat ONU sa caute alte mijloace pentru a decongestiona crizele locale aparute si pentru a asigura mentinerea pacii. Astfel, au aparut diplomatia preventiva si operatiunile de mentinere a pacii in practica Natiunilor Unite.

Sectiunea 3. Operatiunile de mentinere a pacii in

practica NATO si a Parteneriatului

pentru Pace.

North-Atlantic Treaty Organisation (Organizatia Tratatului Nord-Atlantic) este o organizatie cu caracter politic si militar creata prin Tratatul de la Washington, la 4 Aprilie 1949, avand drept membrii fondatori: Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Portugalia, SUA. Ulterior, la organizatie au mai aderat si alte state: Turcia si Grecia (1952), Republica Federala Germana (1955), Spania (1982).

In Martie 1999, NATO a primit in randurile sale primele trei tari din fostul bloc comunist – Polonia, Republica Ceha si Ungaria. In anul 1996 Romania a ratificat Acordul dintre statele parti la Tratat si celelalte state participante la PfP cu privire la statutul fortelor lor si a Protocolului aditional, incheiat la Bruxelles, la 19 Iunie 1995. In Noiembrie 2002, Romania a fost invitata sa adere la NATO, proces ce se va incheia in anul 2004.

NATO este o alianta defensiva, al carei prim scop este acela de a proteja sistemul democratic de valori recunoscut de catre toate statele membre. Obiectivul declarat al acestui organism consta in intarirea capacitatii de aparare a statelor membre. Dupa incheierea “razboiului rece”, aceasta misiune de baza mentinandu-se, Alianta devine cu mult mai puternica datorita capacitatilor sale de aparare. In prezent, NATO, ca organizatie de aparare credibila din Europa, in afara faptului ca este pregatita sa realizeze apararea colectiva a membrilor sai pate indeplini si misiuni din afara Aliantei. Astfel, una din noile misiuni ale Aliantei o reprezinta extinderea zonei de securitate.

In plan politic, organizatia urmareste dezvoltarea relatiilor dintre statele membre, precum si dintre acestea si restul comunitatii internationale, dar si mentinerea pacii si securitatii internationale.

Organul suprem al organizatiei este Consiliul NATO, alcatuit din ministrii afacerilor externe, ai fortelor armate si de finante din statele membre. NATO dispune in vederea indeplinirii scopurilor sale si de o structura militara constituita din sefii statelor majore din statele parti, alaturi de o serie de comandamente militare ale fortelor aliate din Europa si din alte zone. Este vizibila tendinta hegemonica a SUA in cadrul organizatiei, aceasta rezultand din faptul ca statul in discutie detine majoritatea posturilor de comanda iar bazele militare sunt preponderent nord-americane.

Programul PfP este o initiativa majora, luata de catre NATO in cadrul reuniunii la varf din Ianuarie 1994, de la Bruxelles. El ofera statelor participante posibilitatea de a-si intari relatiile cu Alianta, in conformitate cu propriile lor interese si capacitati individuale. NATO, de asemenea, se va consulta cu orice participant activ la Parteneriat, daca acel partener percepe o amenintare directa la adresa integritatii teritoriale, independentei politice sau a securitatii sale.

Parteneriatul pentru pace (PfP) se concentreaza in special asupra activitatilor practice de cooperare intre NATO si partenerii individuali, in domeniile de aparare si in cel strict militar.

Obiectivele concrete ale PfP includ:

facilitarea transparentei in procesele de planificare a apararii nationale si de angajare bugetara

asigurarea controlului democratic al fortelor de aparare

mentinerea capacitatii si a disponibilitatilor de a contribui la operatiunile puse sub autoritatea ONU si/sau responsabilitatea OSCE

dezvoltarea relatiilor militare de cooperare cu NATO in scopul planificarii comune a antrenamentelor si exercitiilor pentru a intari abilitatea participantilor PfP de a efectua misiuni in domeniul mentinerii pacii si al operatiunilor umanitare de cautare-salvare

dezvoltarea pe termen lung a fortelor care sunt capabile sa opereze performant cu cele ale membrilor Aliantei Nord-Atlantice

Structurile participante la actiunile de mentinere a pacii sau la cele umanitare au fost constituite astfel incat sa asigure o conducere eficienta, sa raspunda misiunilor incredintate, sa fie interoperabile cu celelalte forte participante, sa asigure securitatea fortelor proprii si a echipamentului intrebuintat.

Programul de pregatire a unitatilor si subunitatilor destinate sa execute misiuni in sprijinul pacii sau umanitare a fost structurat astfel incat 70% din teme sa reprezinte instructia obisnuita, iar 30% – instructia specifica (proportia inversandu-se in perioada imediat dinaintea plecarii in misiune), in principiu acestea cuprinzand:

geografia lumii si a zonei de conflict

cunoasterea situatiei locale

date de natura etnico-religioasa din zona misiunii

drept international umanitar

limbi straine

aplicarea regulilor de igiena, de prim-ajutor si de protectie, in functie de factorii climaterici si de risc

utilizarea echipamentului din dotare

Sectiunea 4. Modalitati de gestionare a crizelor locale

Timp de 55 de ani, mandatul Natiunilor Unite a ramas, in esenta, neschimbat. Cu toate acestea, natura actiunilor de gestionare a conflictelor si crizelor locale s-a schimbat cu precadere dupa incheierea razboiului rece. Spre deosebire de situatia din anii ’60, cand Secretarul General de atunci apela la sprijinul statelor membre in favoarea diplomatiei preventive, statele membre sunt acelea care apeleaza la Secretarul General pentru a sugera modalitati de consolidare a acestei activitati.

Desi numeroasele situatii de criza aparute de la crearea Organizatiei Natiunilor Unite s-au dovedit de multe ori coplesitoare pentru forta si resursele Organizatiei, s-a reusit totusi limitarea sau restrangerea sferei de actiune a multora dintre acestea care ar fi putut degenera in confruntari de natura sa pericliteze pacea intregii umanitati.

Dupa incheierea razboiului rece, contrar asteptarilor, ONU a trebuit sa intervina din ce in ce mai des in gestionarea unor crize intre state, si mai nou, in conflictele interne.

Pentru aceasta, la cererea Consiliului de Securitate, Secretarul General de atunci, Boutros Ghali a prezentat in Iunie 1992 un raport intitulat “O agenda pentru pace”, in care a recomandat mijloace de intarire a Natiunilor Unite, in vederea gestionarii crizelor si a asigurarii pacii.

La 5 Ianuarie 1995, acelasi Secretar General a venit cu o serie de noi propuneri referitoare la aceleasi probleme, in documentul intitulat “Suplimentul la agenda pentru pace”.

Din aceste documente, ca si pe baza experientei acumulate pana in prezent, se desprind obiectivele si modalitatile de actiune ale Organizatiei, toate in spiritul doctrinei de pace a Natiunilor Unite.

Aceste modalitati de actiune pentru realizarea scopului Organizatiei sunt:

prevenirea unui conflict (conflict prevention)

rezolvarea in mod pasnic a unui conflict prin actiuni militare cupate la eforturi diplomatice pe baza unui acord intre partile implicate (peace-keeping)

rezolvarea in mod pasnic a unui conflict, de preferinta pe cale actiunilor diplomatice (peace-making)

interventia pentru incetarea unui conflict sau pentru stoparea tuturor delictelor contra umanitatii prin actiuni militare (peace-enforcement)

constituirea unei paci durabile (peace-building)

diminuarea consecintelor unui conflict pentru populatia locala sau ale incalcarii normelor imperative de drept umanitar (humanitarian-aid)

Prevenirea unor conflicte – conflict prevention – cuprinde actiuni diverse, in special cele relatate in capitolul VI al Cartei ONU, mergand de la initiative diplomatice pana la desfasurarea preventiva a trupelor. Obiectivul acestor actiuni este de a evita ca un diferend sa degenereze intr-un conflict armat.

Alte actiuni intreprinse de Natiunile Unite pe aceasta linie pot fi: trimiterea unor comisii de ancheta, negocieri, inspectii, interventia unor monitori, etc. Desfasurarile preventive constau in mod normal in desfasurari de personal civil si/sau a unei puteri militare pentru a preveni o criza.

Peace-making – cuprinde actiunile diplomatice intreprinse de ONU dupa inceperea unui conflict cu scopul de a gasi o modalitate pasnica de dezamorsare a acestuia. Actiunile constau in propunerea de bune oficii, mediere, conciliere, izolare diplomatica sau sanctiuni, toate acestea fiind executate in conformitate cu capitolul VII din Carta ONU.

Actiunile stipulate in acest document necesita uneori folosirea unei forte militare sau a altor mijloace coercitive pentru realizarea unei zone demilitarizate intre parti, monitorizarea dezarmarii, inspectarea liniilor de demarcatie. In acest sens putem aminti misiunile UNPROFOR si IFOR din Bosnia Hertegovina, unde s-a realizat o linie de demarcatie interetnica (interethnic borderline)

Peace-keeping – consta in stavilirea, moderarea si/sau incetarea ostilitatilor intre doua state parti ale unui conflict, prin intermediul unei interventii, organizata si condusa la nivel international, de un tert neutru, care face uz de putere militara si civila, pentru a ajuta procesul politic de solutionare pasnica a conflictului si de restabilire sau garantare a pacii. Ca exemplu avem in acest caz, operatiunea UNFCYP pentru asigurarea liniei de demarcatie (linia “verde”) intre comunitatile cipriota, turca si greaca in insula Cipru.

Operatiunile de mentinere a pacii bazate pe capitolul VI al Cartei ONU comporta in mod traditional desfasurarea unei forte de mentinere a pacii in teren, cu consimtamantul partilor aflate in conflict, incluzand supervizarea liniilor de demarcatie, monitorizarea incetarii focului si controlul zonelor tampon (asa numitele “buffer zone”), dezarmarea si demoblilizarea fractiunilor luptatoare si supervizarea frontierelor.

Trebuie subliniat faptul ca, in ultimii ani Natiunile Unite au largit in mod semnificativ tipul de actiuni militare desfasurate sub denumirea generica “mentinerea pacii”, pentru a include, de exemplu, interventii pentru “protectia ajutorului umanitar” sau operatiuni pentru protectia refugiatilor si a persoanelor stramutate (displaced persons).

Mentinerea pacii poate folosi totodata si un numar mare de civili, politisti si observatori in domeniul militar – de exemplu cu ocazia alegerilor, etc. In general ei sunt plasati sub conducerea unui sef civil al misiunii de mentinere a pacii.

Peace enforcement – reprezinta interventia ce presupune operatiuni militare (incluzand de aceasta data si posibile actiuni de lupta armata) in sprijinul eforturilor diplomatice pentru restabilirea pacii intre beligeranti. Acest gen de actiune are ca baza legala capitolul VII al Cartei ONU, Art.53, unde este stipulat dreptul Consiliului de Securitate de a mandata Organizatia sau agentiile sale regionale pentru actiuni in forta.

Peace enforcement se produce in cazul unui conflict intre doua state, atunci cand are loc un conflict interior in urma caruia numai exista institutii (autoritati) statale sau in cazul in care ajutorul umanitar pentru populatia locala este necesar. Cel mai elocvent exemplu in acest sens il constituie razboiul din Golf, interventia coalitiei antiirakiene condusa de SUA.

Peace building – constructia pacii este o modalitate de interventie post-conflictuala ce se executa in baza capitolului VI al Cartei Natiunilor Unite si presupune actiuni de asistenta in controlul retragerii fortelor pe linia de demarcatie, revenirea la frontierele recunoscute international, controlul schimbului de prizonieri, refacerea infrastructurii civile, realizarea noilor structuri civile si politice, restabilirea sistemului administratiei publice, controlul dislocarii si demobilizarii fortelor. Ca exemplu avem aici operatiunea din Cambodgia.

Humanitarian aid – ajutorul umanitar reprezinta un ansamblu de masuri care are ca sarcina alinarea suferintei umane. In mod deosebit ele se indeplinesc in imprejurarile in care autoritatea responsabila in acest domeniu nu este in masura sau este impiedicata sa acorde ajutorul adecvat populatiei. Ajutorul umanitar poate fi acordat in cadrul unei operatiuni de sprijinire a pacii sau cu ocazia unor misiuni total independente.

Toate aceste actiuni se pot constitui in acelasi timp si in modalitati de interventie, ele putand fi desfasurate ca tipuri de operatii de sine statatoare sau ca etape ale aceleiasi operatiuni in sprijinul pacii. De aceea, ele pot sa faca parte din “operatiunile militare altele decat razboiul” (in denumirea ONU – “military operations other than war”).

Aceste operatiuni pot fi considerate in acelasi timp tot atatea modalitati de interventie in conflictele militare moderne, reprezentand un element important al ONU de prevenire a conflictelor si de supraveghere a crizelor, in contextul fizionomiei actuale si viitoare a procesului politic de solutionare a diferendelor din interiorul statelor sau dintre acestea, contribuind astfel la mentinerea pacii si stabilitatii in lume.

Participarea statelor la operatiunile multinationale in sprijinul pacii este determinata de amploarea actuala a situatiilor conflictuale, de mutatiile produse in cadrul conflictualitatii contemporane si va ramane, cu siguranta, si in viitor o modalitate principala si eficienta de gestionare a crizelor locale si regionale.

Sectiunea 5. Interventiile internationale si evolutia

procesului de mentinere a pacii.

In timpul razboiului rece, cele doua superputeri au definit liniile de demarcatie ale comportamentului international, semnaland altor natiuni si grupari politice ce activitati sunt in afara anumitor limite, deoarece acestea amenintau interesele celor doi rivali.

In prezent, Consiliul de Securitate poate fi organismul in masura sa defineasca o modalitate de gestionare a folosirii fortei, sa amplifice claritatea deciziei luate si capacitatea de previziune a actiunilor sale. “Previziunea insasi va functiona ca o piedica in unele cazuri, limitand astfel recurgerea la forta. Stabilirea acesteia va lua timp, dar, daca nu este trasata alternativa va fi anarhia internationala. Vor aparea si alte efecte negative daca Consiliul de Securitate nu-si asuma raspunderea pentru misiunea de administrare a folosirii fortei.”

Se poate remarca usor ca mentinerea pacii, prevazuta de capitolul VI al Cartei Natiunilor Unite, debuteaza cu acordul tuturor partilor implicate in conflict, deosebindu-se esential de operatiunile de impunere a pacii prevazute de capitolul VII al aceluiasi document. Drept urmare, conceptul si mijloacele folosite sunt total diferite. Aceste operatiuni sunt executate de diferite tipuri de forte:

“Castile albastre”, desfasurate cu ocazia operatiunilor de mentinere a pacii. Acestea sunt forte necoercitive, nascute dintr-o recomandare a Consiliului de Securitate sau a Adunarii Generale, conform asa numitului “capitol VI si jumatate”, dupa expresia fostului Secretar General al Natiunilor Unite, Dag Hammarskjold. Ele sunt coordonate de Secretarul General pe baza unui mandat explicit si sunt limitate la misiuni de observare si supraveghere. Totusi, acest mandat a fost deja extins, astfel incat sa permita folosirea fortei si in afara legitimei aparari. Ca exemple avem misiunea ONU din Congo in 1960 si misiunea FORPRONU din Iugoslavia in 1992.

Fortele prevazute la Art.42 din Carta ONU care ar trebui constituite in urma unui acord ce nu a fost inca incheiat. Ele ar trebui sa fie folosite sub responsabilitatea Comitetului de Stat Major si a Consiliului de Securitate, conform unui plan prestabilit. Acestea ar fi adevarate forte combatante, puse la dispozitia Consiliului de Securitate si a caror intrebuintare presupune o decizie prevazuta in capitolul VII al Cartei.

Unitatile de impunere a pacii, dorite de fostul Secretar General al Organizatiei, Boutros Boutros Ghali, rezulta dintr-o decizie a aceluiasi Consiliu de Securitate si ar reprezenta un instrument suplimentar destinat sa asigure continuarea acordurilor de incetare a focului sau aplicarea unui tratat de pace intre statele parti ale unui conflict. Ele ar trebui plasate sub autoritatea Consiliului de Securitate si conduse de catre Secretarul General. Ar fi necesar ca aceste forte sa fie inzestrate cu armament cu o putere de foc superioara celui al fortelor de mentinere a pacii. Ar putea fi compuse din voluntari din armatele nationale ale statelor membre ONU, plasati sub comanda Secretarului General. Ele ar constitui ceva intre actualele forte de mentinere a pacii si fortele prevazute la Art.43, fiind un fel de “legiune straina” in serviciul Natiunilor Unite.

Unitatile coercitive, care iau fiinta prin delegarea de autoritate a Organizatiei Natiunilor Unite catre alte autoritati nationale sau regionale, cum a fost cazul operatiunilor din Corea, Kuweit, Somalia, ex-Iugoslavia, Haiti, etc.

Autorii Cartei ONU nu au prevazut insa, in afara Comitetului de Stat Major, nici o alta structura militara proprie a Organizatiei. Acest comitet este alcatuit din delegatiile militare reprezentand sefii statelor majore ale celor cinci tari membre permanente ale Consiliului de Securitate, care se reunesc in sedinta comuna, de doua ori pe luna.

In 1992, la initiativa fostului Secretar General Boutros Boutros Ghali, a fost creata o noua structura militara, Departamentul Operatiunilor de Mentinere a Pacii, departament in cadrul caruia isi desfasoara activitatea 125 de militari. Misiunea acestui departament este aceea de a solicita tarilor membre ale Natiunilor Unite, participarea cu efective militare la operatiuni de mentinere a pacii, de a asigura urmarirea si conducerea misiunilor, precum si sustinerea asigurarii de ordin logistic.

Pana in prezent cea mai utilizata forma de interventie a ONU pentru mentinerea pacii a fost folosirea “castilor albastre”. Acestea au fost constituite pentru prima data in 1948, in zona Canalului de Suez, in cadrul misiunii UNTSO.

De la infiintare si pana in prezent, aceste forte au indeplinit numeroase misiuni in vederea gestionarii crizelor locale si regionale, iar ca o recunoastere a rolului lor in mentinerea pacii, “castilor albastre” li s-a conferit in anul 1988 Premiul Nobel Pentru Pace. In prezent se desfasoara 17 operatiuni in care sunt angrenate acest tip de forte, cu un numar de 25 000 de oameni.

Dreptul de a decide in privinta acestor forte de mentinere a pacii il are Consiliul de Securitate. Responsabilitatea directa in acest sens revine Comitetului Special al Operatiunilor de Mentinere a Pacii, organism creat in 1965 si care este format din reprezentanti ai 34 de state. La randul sau, acest Comitet si-a constituit un grup de lucru din reprezentantii a 13 state membre.

Din analiza operatiunilor executate de ONU pentru gestionarea crizelor locale si regionale, rezulta ca acestea ar fi de trei generatii:

operatiunile din prima generatie au un caracter esentialmente militar si au fost specifice perioadei razboiului rece

cele din generatia a doua, care au aparut dupa incheierea razboiului rece, au un caracter combinat, militar si civil, sunt necoercitive si utilizate in cazul unor crize interne. Ele pot fi considerate in multe cazuri ca “operatiuni de serviciu public”, organizate in cadrul unor activitati integrate

operatiunile din generatia a treia au aparut incepand din anul 1992, odata cu implicarea Organizatiei Natiunilor Unite in evenimentele din fosta Iugoslavie si Somalia. La fel ca si operatiunile din generatia precedenta ele se executa in cazul unor conflicte interne si inseamna, in fapt, o ingerinta umanitara armata.

Principalele elemente caracteristice ale celor trei generatii de operatiuni de mentinere a pacii sunt evidentiate in schema urmatoare:

Fiecare din generatiile de operatiuni pe care le-am prezentat se impart la randul lor in mai multe tipuri. Totusi, ceea ce se poate spune cu certitudine, este faptul ca, daca in cazul operatiunilor din primele doua generatii bilantul poate fi apreciat ca fiind in general pozitiv, operatiunile din cea de-a treia generatie au constituit in cea mai mare parte esecuri. Atat in Somalia, in fosta Iugoslavie, cat si in Rwanda, interventia Natiunilor Unite nu numai ca nu a dus la rezolvarea situatiei, ba chiar a produs complicatii suplimentare.

Acest fapt dovedesta ca activitatea Organizatiei in vederea gestionarii crizelor, mai ales a celor cu caracter intern, este departe de a fi satisfacatoare. Este nevoie deci, de perfectionarea cailor si modalitatilor folosite pentru a gasi solutii convenabile la situatiile de criza, din pacate tot mai frecvente, care apar in lumea de azi.

Sectiunea 6. Fundamentele juridice ale operatiunilor

de mentinere a pacii.

In Carta Natiunilor Unite, in capitolul VI se statueaza atributul ONU pentru a interveni in cazul amenintarii pacii:

“Consiliul de Securitate poate examina orice diferend sau situatie, de natura a provoca incordare sau diferende internationale, spre a vedea daca prelungirea diferendului sau situatiei poate primejdui mentinerea pacii si a securitatii internationale”.

(Art.34)

Prin diferend se intelege, in general, o neintelegere intre doua sau mai multe state, care si-au delimitat pretentiile sau contrapretentiile, deci pozitiile lor sunt formulate in mod evident.

Situatia este o imprejurare de fapt, intervenita intre doua sau mai multe state, ce produce frictiuni intre ele si care poate evolua sau nu intr-un diferend.

Ambele prezinta un pericol pentru pacea si securitatea intenationala, insa evident, gradul de periculozitate este sporit la un diferend in raport cu situatia. Un exemplu de situatie internationala in sensul articolului 34 al Cartei Natiunilor Unite a putut fi considerata cea din sudul Africii sau cea din Orientul Apropiat.

Potrivit Cartei, anchetarea si stabilirea in ce masura un diferend pune in pericol pacea si securitatea internationala sunt de competenta Consiliului de Securitate.

Deci, orice diferend, indiferent de natura, continutul, amploarea sau consecintele sale, este obligatoriu a fi solutionat prin mijloace pasnice (tratative, mediatiune, ancheta, conciliere, arbitraj, justitie).

In indeplinirea functiei sale de aparare a pacii si securitatii internationale, Consiliul de Securitate are, conform Cartei Natiunilor Unite, urmatoarele functii si puteri:

Are raspunderea principala pentru mentinerea pacii si securitatii intenationale. In acest domeniu, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite actioneaza in numele tuturor membrilor Organizatiei si in conformitate cu scopurile si principiile Cartei. Astfel, Art.24 al documentului prevede la alin.1: “Pentru a asigura o actiune prompta si eficace a Natiunilor Unite, membrii Organizatiei confera Consiliului de Securitate raspunderea principala pentru mentinerea pacii si securitatii internationale si recunosc ca, in executarea indatoririlor sale pe temeiul acestei raspunderi, Consiliul de Securitate lucreaza in numele lor”.

Actioneaza in vederea rezolvarii diferendelor internationale pe cale pasnica, conform prevederilor capitolului VI din Carta ONU. La Art.33 alin.2 din Carta se arata ca:

“Consiliul de Securitate poate invita partile (la un diferend), atunci

cand considera ca acest lucru este necesar, sa solutioneze

diferendul (…)” pe calea tratativelor, anchetei, mediatiei,

concilierii, arbitrajului, reglementarii judiciare, recurgerii la

organizatiile sau acordurile regionale, sau prin alte mijloace

pasnice, dupa alegera lor.

Constata existenta unei amenintari impotriva pacii, a incalcarii ei sau a oricarui act de agresiune si face recomandari pentru restabilirea pacii sau hotaraste masurile ce se vor aplica de catre ONU pentru mentinerea sau restabilirea pacii, in conformitate cu articolele 41 si 42 ale Cartei.

Consiliul de Securitate poate adopta masuri pasnice, care nu implica folosirea fortei armate. Ele sunt: intreruperea partiala sau totala a relatiilor economice intre statele membre ale Natiunilor Unite si statul vinovat, sau intreruperea comunicatiior feroviare, maritime, aeriene intre aceste state. De asemenea, pot fi intrerupte relatiile diplomatice cu statul vinovat (Art.41 din Carta ONU).

Consiliul de Securitate poate adopta si aplica si masuri de constrangere bazate pe folosirea fortei armate (Art.42).

“Daca ar considera ca masurile prevazute la Art.41 sunt insuficiente sau s-au dovedit insuficiente, Consiliul de Securitate poate sa intreprinda orice actiuni aeriene, maritime sau terestre, care ar fi necesare pentru mentinerea sau restabilirea pacii si securitatii internationale. Asemenea actiuni pot sa cuprinda demonstratii, masuri de blocada, precum si alte operatiuni intreprinse de fortele aeriene, navale si terestre ale membrilor Natiunilor Unite.”

In acest caz se constituie “fortele militare ale ONU”, care pot desfasura actiuni de supraveghere a incetarii ostilitatilor sau operatiuni militare terestre, navale si aeriene. Aceste forte militare ale ONU sunt formate din contingente militare ale unora din statele membre ale Organizatiei, care au fost stabilite, in mod expres, de catre Consiliul de Securitate. Intre statul membru ONU solicitat sa puna la dispozitia Organizatiei unitati militare si Consiliul de Securitate se incheie un acord special (conform Art.43 pct.1 din Carta), prin care se fixeaza efectivele si natura fortelor militare pe care statul respectiv le pune la dispozitia Organizatiei si gradul lor de pregatire si amplasare (conform Art.43 pct.2).

Folosirea fortelor armate ale ONU se face sub conducerea Consiliului de Securitate sprijinit de Comitetul de Stat Major (Art.46). Comitetul de Stat Major urma sa fie alcatuit din sefii statelor majore ale membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate (Art.47). Din cauza razboiului rece, Comitetul de Stat Major nu s-a constituit. De aceea, de fortele militare ale Organizatiei s-a ocupat Secretarul General al ONU, pe baza mandatului primit din partea Consiliului de Securitate.

Consiliul de Securitate, in indeplinirea functiei sale de aparare a pacii si securitatii internationale, de solutionare pasnica a diferendelor, poate invita partile aflate in conflict sa se conformeze unor masuri provizorii stabilite de el cu scopul de a preintampina agravarea situatiei existente.

Carta ONU stabileste ca un membru al Organizatiei care nu este membru al Consiliului de Securitate, poate participa la sedinta acestuia, in care se dezbate o problema care ii afecteaza interesele (Art.31) sau daca este parte intr-un diferend examinat de Consiliu, fara a avea insa drept de vot (Art.32). Este admisa si participarea unui stat nemembru al ONU, daca este parte la un diferend cercetat de Consiliul de Securitate si daca a fost invitat de acesta (Art.32).

De asemenea, Consiliul de Securitate tine legatura cu organizatiile internationale regionale in vederea mentinerii pacii si securitatii internationale in regiune si pentru solutionarea pasnica a conflictelor care se pot ivi intre membrii acestor organizatii. El are indatorirea de a incuraja solutionarea pasnica a diferendelor locale prin intermediul organizatiilor regionale (Art.52).

Carta ONU stipuleaza obligatia membrilor Organizatiei de a accepta si executa hotararile Consiliului de Securitate care sunt conforme cu scopurile si principiile ei (Art.25).

CAPITOLUL II

OPERATIUNI DE MENTINERE A PACII

“Mentinerea pacii nu este treaba soldatului,

dar numai soldatul poate sa o faca”

Dag Hammarskjold

Secretar General al ONU

intre anii 1953-1961.

Sectiunea 1. Consideratii generale.

Operatiunile de mentinere a pacii sprijina actiunile diplomatice pentru stabilirea sau mentinerea pacii, in spatiul unui potential sau actual conflict. Operatiunile de mentinere a pacii – peace keeping operations – bazate pe capitolul VI al Cartei Natiunilor Unite, presupun in mod traditional desfasurarea unei forte de mentinere a pacii in teren, cu acordul partilor participante la conflictul respectiv, incluzand supervizarea liniei de demarcatie, monitorizarea incetarii focului, stabilirea unei zone tampon, dezarmarea si demobilizarea fractiunilor combatante si supervizarea frontierelor.

Organizatia Natiunilor Unite a organizat misiuni de mentinere a pacii in fosta Republica Iugoslavia si in Macedonia – operatiunea UNMIH – operatiunea UNFCYP pentru asigurarea liniei de demarcatie – linia verde – intre comunitatile cipriota, turca si greaca in Insula Cipru, etc.

Dar operatiuni de mentinerea pacii s-au desfasurat si sub egida altor state, de exemplu operatiunile Statelor Unite ale Americii in Sinai – MFO sau in Beirut – MNFI.

Nefiind elaborata de Carta ONU nici o definitie, de-a lungul timpului au aparut diferite definitii in literatura de specialitate, insa nu s-a ajuns la o definitie unica.

O prima definitie ar fi aceea ca mentinerea pacii este o operatiune decisa de ONU sau alt grup de state, in scopul restaurarii pacii intr-o zona de conflict, operatiuni desfasurate de unitatile militare, care insa nu pot utiliza forta armata in indeplinirea sarcinilor.

O alta definitie este aceea ca operatiunile de mentinere a pacii sunt operatiuni desfasurate prin interventia pasnica a unui tert, in scopul prevenirii, limitarii, moderarii sau incetarii ostilitatilor interne sau intre state; in concret este vorba de interventia organizata si dirijata a unor subiecte de drept international care folosesc pentru stabilirea si mentinerea pacii forte militare, politienesti si civile multinationale.

In functie de misiunile indeplinite de-a lungul timpului, scopul acestor misiuni a fost de a instaura pacea si securitatea, de a crea civililor un viitor sigur. Pe langa acestea, fiecare misiune a avut si scopuri particulare, in functie de situatia concreta din zona in care s-a actionat.

Peace-keeping operations – operatiuni pentru mentinerea pacii – au loc dupa negocieri diplomatice si intelegeri intre partile in conflict, impreuna cu organizatiile finantatoare si natiunile potential contribuabile cu forte la misiune.

Inainte de inceperea operatiunii de mentinere a pacii, trebuie sa existe un armistitiu demn de incredere privind incetarea focului, iar partile aflate in conflict trebuie sa consimta la desfasurarea operatiunii. Forta de mentinere a pacii contribuie in mod deschis si foarte vizibil. Principala atributie a celor ce au misiunea de a mentine pacea este sa-si impuna prezenta, inhiband astfel actiunile ostile ale partilor aflate in conflict si sustinand increderea in procesul de pace.

Sprijinul fortelor de mentinere a pacii continua operatiunile diplomatice, pentru a reusi stabilirea pe termen lung a unei situatii normale si durabile de pace in zona de conflict. Acordurile specifica de multe ori natiunile ale caror forte sunt acceptate, precum si marimea si tipul de forte cu care participa fiecare natiune. Un stat poate participa la o operatiune de mentinere a pacii ca “natiune lider” conducand operatiunea, cu un contingent sau prin asigurarea de observatori militari.

O provocare majora pentru o forta de mentinere a pacii este sa poata stapani si sa actioneze efectiv intr-o situatie de extrema violenta, fara a se implica in aceasta ca participant. Obiectivul acestor forte este sa-si indeplineasca mandatul incredintat, in multe cazuri sa reduca sau sa elimine diferenta, sa faciliteze aplicarea acordului de incetare a focului si sa sprijine actiunile diplomatice astfel incat sa se reuseasca incheierea unui acord politic pe termen lung.

“Razboiul este o inventie a mintii umane. Mintea umana insa poate crea pacea prin justitie.”

Norman Consius.

Sectiunea 2. Trasaturi fundamentale ale unei operatiuni

de mentinere a pacii.

Pentru desfasurarea cu succes a misiunii sale si aducerea la indeplinire a mandatului incredintat, o operatiune de mentinere a pacii trebuie sa aiba cateva laturi determinante bine delimitate:

Fermitatea. Ca o problema de principiu, participantii la operatiunea de mentinere a pacii trebuie sa arate fermitate in realizarea scopului misiunii si solidaritate de neclintit, altfel, capacitatea operationala a fortei respective va avea de suferit. In orice situatie fortele de mentinere a pacii sunt inarmate cu armament usor pe care sunt autorizate sa-l foloseasca doar in cazuri extreme, pentru autoaparare.

Deci, operatiunea de mentinere a pacii are reguli de angajare foarte stricte.

“Daca experienta istoriei ne invata ceva, acel ceva este ca singure masurile militare nu sunt suficiente.”

General de brigada S.B.Griffith

Impartialitatea. O forta de mentinere a pacii nu va actiona in sprijinul guvernului sau a altei parti aflata in disputa, ea fiind impartiala sub toate aspectele. Daca una din partile aflate in disputa percepe actiunile fortei de mentinere a pacii ca fiind partinitoare, utilitatea fortei in aceasta situatie va fi compromisa. De aceea, actiunile personalului din cadrul fortei respective trebuie sa fie impartiale, pentru a mentine consensul partilor. Daca forta de mentinere a pacii va fi suspectata de favorizarea uneia din partile implicate, ea va pierde increderea celeilalte parti. Increderea odata pierduta, forta de mentinere a pacii va avea dificultati si in aplicarea mandatului sau. Demonstrarea impartialitatii este esentiala in stabilirea si pastrarea legitimitatii operatiunii pentru pace.

“Cheia acestei afaceri (mentinerea pacii) este absoluta impartialitate. Favoritismul va baga in necaz, daca veti arata si cea mai usoara aluzie la el.”

Col. H.C.Ross, Armata Canadiana

Anticiparea. Incidentele care se asteapta sa provoace violente ar trebui sa fie prevazute si este necesara intreprinderea unor actiuni pentru preintampinarea lor.

O forta de rezerva a misiunii de mentinere a pacii trebuie sa fie permanent pregatita pe pozitii intre cele doua parti, inainte de escaladarea conflictului.

Consensul. O forta de mentinere a pacii este chemata de catre parti sau de guvernul tarii unde are loc disputa. Forta ramane in zona doar prin consensul acestor parti. Acest consens cuprinde recunoasterea autoritatii guvernamentale a statului gazda. In timp ce forta de mentinere a pacii se bucura de imunitate, membrii sai vor fi obligati sa respecte legile si obiceiurile tarii gazda.

Claritatea intentiilor. Partile aflate in conflict trebuie sa fie pe deplin constiente de ceea ce forta de mentinere a pacii incearca sa realizeze si de ce. Esecul in aceasta privinta va conduce la neintelegeri si neincredere iar in final in la lipsa oportunitatii prezentei fortei in zona de conflict.

“Formularea unei declaratii clare si precise privind misiunea de mentinere a pacii, declaratie ce va defini obiectele masurabile si posibil de atins, este de o importanta capitala pentru succesul misiunii de mentinere a pacii.”

General Joseph P.Hoar

Integrarea. O forta de mentinere a pacii poate fi integrata in doua moduri:

Contingentele nationale vor imparti responsabilitatile fortei largite. Aceasta se poate realiza prin alocarea responsabilitatilor privind logistica, comunicatiile si transportul aerian mai multor tari, astfel incat nici un contingent sa nu poata fi acuzat ca exercita o influenta prea mare in cadrul fortei.

Cand se asteapta o confruntare intre forta de mentinere a pacii si una sau mai multe din partile aflate in disputa, interpunerea unui grup mic de militari apartinand cat mai multor contingente nationale, sau formarea in acelasi mod a unei forte de rezerva, e o modalitate utila pentru a demonstra integrarea si solidaritatea existenta in forta de mentinere a pacii.

Libertatea de miscare. Fortei de mentinere a pacii ii este acordata, de obicei suficienta libertate de miscare pentru a-si putea indeplini in mod optim responsabilitatile incredintate prin mandat.

Sectiunea 3. Statutul juridic al operatiunilor de mentinere

a pacii si al participantilor la operatiuni.

Statutul juridic al operatiunilor.

Acesta este cuprins, in linii mari, in acordurile dintre ONU si tarile contributoare (MOFA) si in acordul privind statutul fortelor (SOFA) care se incheie intre ONU si tara gazda si care contine situatia juridica generala a fortei multinationale in acest teritoriu strain.

Astfel, in capitolul 5 al Acordurilor convenite intre ONU si tarile care contribuie cu trupe (MOFA), se arata ca, in perioada participarii la operatiune, personalul pus la dispozitie de statul participant continua sa fie in serviciul tarii lor, dar va fi sub comanda Secretarului General si sub autoritatea Consiliului de Securitate. In teren, aceasta autoritate se exercita de catre Seful Misiunii, care este responsabil fata de Secretarul General. Seful Misiunii reglementeaza in continuare delegarea de autoritate. In acelasi acord, in capitolul 6 se face referire la faptul ca functiile misiunii sunt exclusiv internationale, iar personalul va adopta un mod de comportare corespunzator intereselor urmarite de ONU.

Acordul referitor la statutul fortelor (SOFA) prevede in capitolul 4 Statutul misiunii de mentinere a pacii, aratand ca aceasta, ca si personalul participant, trebuie sa se abtina de la orice actiune incompatibila cu caracterul international si impartial al operatiunilor, sau care nu ar corespunde spiritului acordurilor incheiate de ONU. De asemenea, misiunea si personalul acesteia vor respecta caracterul exclusiv international al operatiunii de mentinere a pacii. In continuare, dispozitiile acestui capitol detaliaza drepturile si obligatiile partilor privind telecomunicatiile, deplasarea si transportul personalului si echipamentelor misiunii in teritoriul statului gazda. De asemenea, in capitolul 5 al acordului SOFA sunt reglementate problemele instalatiilor pe care guvernul local le poate pune la dispozitia misiunii pentru buna desfasurare a acesteia, precum si recrutarea pe plan local a personalului si aspectele financiare relative la aceste probleme.

Trebuie aratat ca, potrivit Conventiei asupra privilegiilor si imunitatilor ONU din 13 Februarie 1946, ONU (inclusiv misiunea de pace) va avea personalitate juridica, deci capacitatea de a contracta, de a dobandi si dispune de proprietatile sale mobile si imobile si de a sta in justitie.

In afara de privilegiile, imunitatile si facilitatile de care se bucura personalul, misiunea are propriile ei privilegii, imunutati si facilitati, cum ar fi inviolabilitatea localurilor si arhivelor, imunitatea de perchezitie, confiscare si expropriere, scutire de taxe si impozite, facilitati de comunicatii, imunitate de jurisdictie civila si penala.

Statutul juridic al participantilor.

Statutul juridic al participantilor la o operatiune de mentinere a pacii cuprinde pozitia juridica a acestora in cadrul operatiunii, drepturile pe care acestia le au si obligatiile pe care trebuie sa le indeplineasca. El este reglementat si de legislatia nationala a statului caruia ii apartine personalul respectiv.

O parte substantiala (intreg capitolul 6) din Acordul privind statutul fortelor (SOFA) se refera la multiplele probleme care formeaza statutul juridic al participantilor la operatiuni. In sistemul ONU, operatiunea, proprietatea, fondurile si mijloacele acesteia, precum si intregul personal se bucura de privilegiile si imunitatile prevazute in acord si in Conventia privind privilegiile si imunitatile ONU din 13 Februarie 1946.

In Conventia din 1946 se arata privilegiile si imunitatile functionarilor ONU (cu care membrii operatiunii de mentinere a pacii sunt asimilati) si faptul ca acestea le sunt acordate in interesul ONU si nu pentru beneficiul personal. Secretarul General va avea dreptul si datoria de a ridica imunitatea unui functionar in cazul in care, dupa parerea sa, imunitatea impiedica cursul justitiei; de altfel, Conventia stipuleaza obligatia ONU de a coopera permanent cu autoritatile corespunzatoare ale statelor pentru a facilita administrarea justitiei, a asigura respectarea regulilor de politie si a preveni producerea oricarui abuz in legatura cu privilegiile, imunitatile si facilitatile acordate functionarilor.

Elemente concrete ale Statutului Juridic al Castilor Albastre se gasesc in acordurile de participare incheiate de ONU cu tarile contributoare si in Acordul SOFA; aceste documente se intocmesc pentru fiecare misiune, desi uneori, in cazul misiunilor de observatori (si al operatiunilor de mentinere a pacii) nu se mai ajunge la incheierea unui acord cu statul gazda privind statutul fortelor. Acesta este pur formal, in sensul ca nu se respecta prevederile sale, prin aceasta restrangandu-se libertatea de actiune a soldatilor pacii.

Statutul juridic al participantilor la operatiune priveste intreg personalul acesteia, civili sau militari, cat si reglementari privind bunurile misiunii, indiferent de natura lor. Deoarece atat personalul, cat si bunurile, se afla pe un teritoriu strain, continutul statutului lor juridic depinde in cea mai mare masura de intelegerile convenite cu acesta, ele putand avea forma unui acord SOFA, a unui memorandum de acord sau a unui simplu schimb de note diplomatice. Indiferent de forma acordului, intelegerea dintre ONU si tara gazda fundamenteaza doua principii generale esentiale in ceea ce priveste statutul juridic al misiunii de pace: in primul rand independenta acesteia in raport cu autoritatile guvernamentale ale statului gazda si, in al doilea rand, ca o consecinta practica a ideii de independenta, libertatea de miscare a personalului misiunii in zona pe care o controleaza. Alte aspecte ale statutui juridic al Castilor Albastre, ca de exemplu, modul de folosire a efectivelor, probleme de disciplina interna si comanda, aranjamentele financiare sunt incluse in acordurile de participare dintre ONU si statele participante la misiune.

Prin Acordul SOFA, ONU si tara gazda stabilesc drepturile, obligatiile, privilegiile si imunitatile personalului misiunii ca: autoritatea organelor de conducere ale misiunii asupra contingentelor nationale si asupra partilor beligerante; purtarea uniformei de identificare; libertatea de deplasare in zona de operatii; purtarea armelor; identificarea personalului; relatiile economice dintre misiune, membrii sai si tara gazda cu cetatenii sai; cooperarea dintre politia fortei si politia statului gazda; jurisdictia penala si civila asupra personalului misiunii; aprovizionarea locala si serviciile executate de tara gazda; angajarea fortei de munca locale; modul de rezolvare a plangerilor si a protestelor.

In ceea ce priveste jurisdictia penala, personalul misiunii, indiferent ca este vorba de civili sau militari, este sub autoritatea legilor nationale ale contingentului din care fac parte, iar intelegerile convenite cu ONU trebuie sa asigure aplicarea masurilor disciplinare si penale nationale. Necesitatea unor reglementari speciale privind jurisdictia penala a personalului misiunii de pace rezida in faptul ca, in cazul savarsirii unor fapte ilicite penale pe un teritoriu strain, suveranul teritorial are anumite drepturi jurisdictionale. Avand in vedere specificul operatiunilor de mentinere a pacii, pesonalul acestora este asimilat cu functionarii ONU, bucurandu-se de imunitate de jurisdictie penala, chiar in cazurile in care nu sunt in exercitarea serviciului ordonat. In schimb, Acordul SOFA prevede si obligatia Castilor Albastre de a respecta legile, obiceiurile si religia tarii gazda, abtinandu-se de la activitati politice. Chiar atunci cand nu s-au incheiat acorduri scrise cu statul gazda, problemele privind jurisdictia penala s-au rezolvat conform principiilor relevate mai sus.

Nu orice prezenta a unor trupe straine pe un teritoriu presupune imunitate absoluta de jurisdictie penala asa cum este practicata de ONU. De exemplu, in cadrul NATO este prevazuta impartirea jurisdictiei penale intre statul de origine si statul unde stationeaza trupele respective: statul de origine este competent sa-si judece personalul in ceea ce priveste infractiunile legate de indeplinirea serviciului, pe cand statul unde stationeaza forta are jurisdictie penala in orice alte infractiuni (art.7 din Acordul intre Partile Tratatului Atlanticului de Nord privind statutul fortelor lor armate, incheiat la Londra la 19 Iunie 1951).

Jurisdictia civila este reglementata intr-o alta maniera, neexistand imunitate absoluta de jurisdictie. Astfel, pentru faptele ilicite savarsite in cadrul serviciului (de exemplu pagube cauzate prin recurgerea la forta armata), membrii misiunii nu sunt responsabili, ci va raspunde eventual ONU. Deci Castile Albastre sunt considerate “agenti” ai ONU si se bucura de imunitate functionala de jurisdictie civila. Eventualele plangeri ale victimelor sunt primite si analizate de o Comisie constituita din 3 membri, unul numit de Secretarul General, unul de statul gazda, iar presedintele Comisiei ales prin acordul comun al acestora.

Pentru pagubele cauzate in afara serviciului de catre un membru al misiunii, nu va mai fi responsabil ONU, ci chiar persoana care a savarsit fapta prejudicianta sau statul de care apartine. Deci, in aceasta situatie, nu mai exista imunitate de jurisdictie civila. Sa retinem ca pot fi incheiate intelegeri speciale privind despagubirile si asigurarile pentru accidente provocate in afara serviciului.

In statutul juridic al personalului misiunii intra si probleme referitoare la: anchetarea si modul de actiune in cadrul mortii sau ranirii unui membru al fortei, acceptarea de catre statul gazda ca valabile, fara a se impune un examen sau o taxa, a permiselor de conducere auto sau a brevetelor de pilot autorizate de comandant, scutirea Castilor Albastre de plata impozitelor directe sau indirecte pentru veniturile realizate din participarea la misiuni fata de statele de care apartin, respectarea legilor vamale si fiscale ale statului gazda, importul si exportul, utilizarea si inregistrarea vehiculelor militare si aprovizionarea cu marfuri din state terte, transferarea fondurilor si devizelor, purtarea si utilizarea armamentului din dotare.

Desi misiunile de mentinere a pacii nu pot fi identice, ar fi bine ca problemele referitoare la statutul juridic al misiunii si al participantilor la operatiuni sa fie codificat. Asa cum am observat, astazi problema respectiva face obiectul unor acorduri internationale ad-hoc, ceea ce creaza o practica extrem de variata. O codificare a statutului juridic al misiunii si al personalului ar duce la cresterea eficacitatii acestora prin cunoasterea precisa a drepturilor si obligatiilor tuturor partilor, asigurand o buna planificare a activitatilor si masurilor pregatitoare, astfel incat s-ar putea stapani mai bine previzibilul si chiar imprevizibilul.

In literatura de specialitate s-a lansat deja ideea ca Acordul SOFA ar trebui sa cuprinda 3 parti:

definitii si dispozitii generale: intrarea in forta de pace, durata misiunii, reglementarea diferendelor;

statutul misiunii si al membrilor sai: jurisdictie, imunitati, privilegii, facilitati, dispozitii administrative;

sarcinile fortei si mijloacele alocate executarii lor, altele decat cele de mai sus.

Consecinta includerii in Acordul SOFA a problemelor prezentate mai sus ar fi ca trebuie sa se modifice denumirea in “statut al fortelor si acord de stationare” sau sa se indice doua acorduri separate, unul vizand statutul fortei, iar celalalt stationarea acesteia pe teritoriul statului gazda. Tentativele de codificare a normelor statutului juridic al misiunii si al personalului acesteia au capatat un caracter mai organizat din momentul crearii de catre Adunarea Generala a Comitetului Special al Operatiunilor de Mentinere a Pacii, care are sarcina de a elabora proceduri uniforme pentru toate misiunile. Cu toate initiativele acestui comitet, pana in prezent nu s-a reusit uniformizarea acordurilor incheiate in vederea declansarii operatiunilor pentru pace, chiar daca statele au prezentat mai multe modele de “SOFA standard”.

In situatia in care o misiune de pace functioneaza in teren fara sa se fi incheiat de catre Secretarul ONU un acord SOFA, statutul juridic al participantilor la misiune decurge direct din statutul misiunii, adica din Conventia ONU asupra privilegiilor si imunitatilor ONU din 13 Februarie 1946.

Din statutul juridic al participantilor la misiunea de mentinere a pacii mai fac parte si prevederile privind aplicabilitatea conventiilor internationale de drept umanitar in timpul operatiunilor de mentinere a pacii.

Sectiunea 4. Distinctia intre ”mentinerea pacii” si

“impunerea pacii”.

Este important a se face o distinctie clara intre operatiunile de mentinere a pacii si cele de impunere a pacii. Desi ambele categorii sunt operatiuni de pace, ele nu sunt parti ale unui continuum. Exista o demarcatie clara care separa aceste operatiuni. Operatiunile de mentinere a pacii si cele de impunere a acesteia au loc in circumstante diferite, caracterizate de trei factori critici: consensul, impartialitatea si folosirea fortei.

Consensul este evident cand partile responsabile de izbucnirea conflictului arata vointa indeplinirii obiectivelor operatiunii pentru pace. Aceste obiective sunt de obicei exprimate de mandat. Consensul poate varia de la incuviintarea rezervata la acceptarea entuziasta si poate suferi modificari in timpul desfasurarii operatiunii pentru pace.

Impartialitatea inseamna ca forta de pace va avea un comportament corect si nepartinitor fata de ambele parti in coflict, fara a le categorisi pe nici una in agresoare sau in victima. Implicit, forta de pace va actiona astfel incat sa sprijine indeplinirea obiectivelor mandatului si nu a obiectivelor partilor aflate in disputa. Pe timpul desfasurarii operatiunilor de impunere a pacii, forta de pace isi mentine impartialitatea prin focalizarea asupra comportamentului curent al partilor implicate – folosirea fortei este determinata de faptele petrecute, nu de care anume dintre parti a comis infractiunea incriminata.

Armata franceza a numit aceasta notiune “impartialitate activa”. Partile in conflict ar putea crede ca sunt tratate incorect si pot acuza forta de pace ca favorizeaza partea adversa. Adesea acestea vor solicita un standard de comportament imposibil de indeplinit care, in opinia lor, ar fi singura modalitate ca forta de pace sa arate ca trateaza in mod egal ambele parti. Dar impartialitatea nu inseamna ca operatiunea pentru pace va afecta in mod egal ambele parti; chiar si cea mai discreta operatiune de mentinere a pacii este putin probabil sa realizeze acest deziderat.

Totusi, pentru forta de pace raman ca standarde impartialitatea si tratamentul nepartinitor in relatiile sale cu partile in conflict. Insa aceste standarde nu exclud folosirea fortei, fie ca este vorba despre o operatiune de mentinere a pacii, fie despre una de impunere.

In operatiunile de mentinere a pacii forta este folosita pentru autoaparare, iar in operatiunile de impunere a pacii pentru a impune respectarea regulilor dinainte stabilite. Mai mult decat atat, obiectivul central al operatiunilor de impunere a pacii este indeplinirea mandatului, nu mentinerea impartialitatii. Chiar daca impartialitatea este un deziderat, poate fi extrem de dificil de atins si de mentinut intr-o astfel de operatiune, indiferent de modul in care forta de impunere a pacii si-ar executa misiunea.

Operatiunile de mentinere a pacii sunt distincte de cele de impunere a pacii, dar datorita mediului dinamic in care se desfasoara acestea, pot aparea asa numitele “zone gri”. Asemenea aparitii pot dezvolta un potential de incertitudine, ambiguitate si neclaritati intre comandantii operatiunii respective si cei ce elaboreaza politicile, fapt ce impune o comunicare apropiata intre militari si politicieni.

Spre exemplu, pe timpul operatiunilor de mentinere a pacii desfasurate conform prevederilor capitolului VI al Cartei ONU, acordurile de incetare a focului pot fi incalcate, fractiunile luptatoare isi pot retrage consensul, unele fractiuni pot actiona in afara autoritatii structurilor de conducere ale partilor implicate sau pot aparea noi entitati politice, care nu au luat parte la incheierea acordurilor initiale in cadrul operatiunii de mentinere a pacii. De aceea, forta de pace trebuie sa fie capabila sa faca fata nivelului de amenintare din zona sa de actiune. Cresterea valorii fortei de pace poate fi necesara, iar comandantul fortei trebuie sa monitorizeze situatia pentru a se asigura ca forta sa de pace este capabila sa-si asigure propria protectie. De asemenea, comandantii trebuie sa fie pregatiti pentru tranzitia la o operatiune de impunere a pacii, daca se ordona o astfel de schimbare a misiunii, sau pentru retragerea fortei, daca o autoritate competenta decide ca misiunea nu mai este realizabila.

In acelasi timp, natura operatiei poate fi afectata de diferente datorate conditiilor geografice daca situatia conflictuala se intinde spre alte zone geografice. Anumite sectoare ale zonei de actiune pot presupune diferente in termenii referitori la amenintare, consens, perceptia impartialitatii si altele. In acest caz poate apare necesitatea ca personalul participant la operatiunea de pace sa aiba o atitudine flexibila si sa fie pregatit sa ajusteze activitatea fortei in ceea ce priveste compozitia, atitudinea fata de amenintari si folosirea fortei pentru a rezolva situatia creata de schimbarile produse in mediul de actiune sau pentru a raspunde noilor indrumari primite de la autoritatile politico-militare competente. Multe din aceste circumstante au fost intalnite pe timpul desfasurarii operatiunilor de catre Forta de Protectie a ONU, in Balcani, in 1995.

Pe timpul desfasurarii operatiunilor de impunere a pacii, avand autorizare pentru folosirea fortei, conform capitolului VII al Cartei ONU, desfasurarea unei forte robuste, dovedind flexibilitate in ceea ce priveste recurgerea la forta armata, poate folosi pentru descurajarea unui comportament inacceptabil al partilor in conflict sau a altor forte.

O astfel de forta poate avea sanse in ceea ce priveste obtinerea consensului si a cooperarii, poate construi si dezvolta cooperarea. In acest caz, o astfel de forta poate sa-si desfasoare activitatea executand o misiune de mentinere a pacii, fiind insa pregatita sa foloseasca forta pentru implementarea mandatului incredintat, in virtutea marimii, compunerii si autoritatii sale. Si aceste situatii s-au intalnit in cazul operatiunii de implementare a pacii in Balcani, JOINT ENDEAVOUR.

Sectiunea 5. Personalul si fortele de mentinere a

pacii, recrutarea si instruirea lui.

Personalul militar poate indeplini o mare varietate de atributii in cadrul unei operatiuni de mentinere a pacii. Ei pot fi impartiti pentru a servi intr-un stat major multinational sau ca observatori militari intr-un grup de observare. Natiunile pot, de asemenea, sa participe la operatiuni de mentinere a pacii, asigurand fortele destinate pentru aceasta. Aceste forte pot cuprinde forte terestre, aeriene, maritime sau speciale.

“Nu am nici o indoiala ca succesul unei operatiuni de mentinere a pacii depinde intr-o mare masura de vigilenta si starea de alerta mentala a celui mai tanar soldat si a sergentului sau, intrucat in reactia si raspunsul imediat se afla succesul operatiunii.”

General de brigada M.Harbotte. Fortele ONU din Cipru

Observatorii militari sunt neinarmati si observa, inregistreaza si raporteaza aplicarea si violarile acordului oficial. Ei actioneaza ca membri ai unui grup de observare si-si indeplinesc sarcinile (mentionate mai sus) pe vehicule de patrulare in zone sensibile, negociaza pe plan local cu fortele rivale si executa investigatii speciale. De multe ori, simpla lor prezenta este suficienta sa descurajeze incercarile de violare a acordurilor. Prezentand rapoarte exacte, actualizate si impartiale, observatorii militari contribuie la reducerea numarului de reclamatii ale partilor aflate in discutie. Securitatea observatorilor militari e conditionata de statutul impartialitatii lor si modul in care isi duc la indeplinire atributiunile care le revin.

Marimea fortei si compunerea acesteia vor varia in functie de misiune, mandat si pericolele existente in aria de operatii. La inceput, Misiunea de Observatori ONU din Iemen utiliza in 1963 un personal de 189 de oameni (cu precadere militari) din 11 natiuni pentru a supraveghea aplicarea acordului de dezangajare intre Arabia Saudita, Republica Araba Unita si Iemen. In 1993, misiunea de mentinere a pacii din Cambodgia numara 22 000 de militari, politie si personal din 32 de natiuni.

Operatiunile de mentinere a pacii sunt executate de catre forte care sunt mai mici si echipate mai usor decat cele care sunt desfasurate pentru operatiuni de impunere a pacii.

Fortele de mentinere a pacii sufera frecvent modificari pentru a include unitati sau personal cu destinatii speciale, cum ar fi: traducatori, genisti, chimisti, specialisti in explozivi, psihologi, etc. Solicitarile pentru astfel de specialisti depind de fiecare misiune in parte. Fortele de mentinere a pacii sunt, de regula inarmate usor si ele trebuie se fie mobile, sa aiba capacitatea de autoaparare si sa aiba resurse suficiente pana cand canalele de aprovizionare pot fi restabilite.

Trupele terestre supravegheaza si asista in zona de separatie dintre parti, zona ce poate fi o “buffer zone” (zona tampon) sau o “zona demilitarizata”.

Forta de mentinere a pacii controleaza si supravegheaza linia de demarcatie care faciliteaza dezangajarea si retragerea fortelor, descurajeaza infiltrarile provocatoare si asista la solutionarea disputelor locale. Prezenta fortei de mentinere a pacii constituie asigurarea ca partile aflate in disputa nu incalca acordurile.

Operatiunile terestre presupun observarea si monitorizarea unitatilor militare si paramilitare din zonele specificate. Prin aceasta se confirma ca unitatile autorizate ale partilor in disputa nu cresc mai mult decat nivelurile stabilite prin acord, ca fortificatiile existente nu sunt intarite sau marite, ca nu apar suplimentari de arme si materiale fata de cele stabilite si ca nu exista violari ale “zonei tampon” sau ale “zonei demilitarizate” din partea vreunei parti.

Din trupele terestre ale fortei de mentinere a pacii fac parte si unitatile de politie militara, unitati care au deja o bogata experienta in a-si exercita autoritatea in situatii tensionate fara sa provoace o escaladare a violentei. Faptul ca sunt cunoscute ca o forta politieneasca, mai mult decat ca o forta combatanta, determina de multe ori dezamorsarea tensiunilor.

Analiza mandatului, misiunii si pericolelor va fi folosita pentru determinarea structurii trupelor terestre pentru operatiunea de mentinere a pacii.

Resursa aeriana cuprinde atat avioane cat si elicoptere. Operatiunile aeriene asigura viteza, distanta si flexibilitatea necesare acoperirii rapide a unor arii intinse. In operatiunile de mentinere a pacii resursa aeriana poate indeplini o gama larga de cerinte operationale. Ea este de mare ajutor atunci cand terenul este greu framantat sau contine mine si munitii neexplodate. Pentru a raspunde schimbarilor dese de situatii, operatiunile aeriene pot fi foarte eficiente in culegerea de informatii privind incalcarile acordului de incetare a focului si limitarile de armament, precum si transportul rapid de personal si echipament. Informatiile culese de resursa aeriana ajuta la evaluarea situatiei, reducerea riscurilor si mareste eficacitatea operationala a fortei de mentinere a pacii.

Folosirea resursei aeriene duce la cresterea posibilitatii de detectare a violarii acordurilor si poate fi astfel un mijloc de descurajare a acestora. Cresterea probabilitatii de detectie prin operatiunile aeriene intareste increderea intre partile aflate in disputa privind respectarea acordurilor.

Fortele maritime asigura securitatea unui sector de litoral prin actiunea unor forte importante inainte, in timpul si dupa operatiune. Fortele navale pot cuprinde nave de transport si de sprijin, nave de suprafata si submarine, mijloace amfibii sau nave de observare si patrulare. Aceste forte au efecte psihologice si stabilizatoare prin simpla lor prezenta.

Pentru a fi eficace, fortele navale au nevoie de acces liber in apele teritoriale ale tarilor aflate in disputa. Ele pot controla activitatea portuara si asigura securitatea porturilor cu vase de protectie, utilitati portuare si cargouri. Fortele maritime pot sa desfasoare operatiuni si in apele interioare.

Comunicatiile. In zonele unde se preconizeaza desfasurarea unei operatiuni de mentinere a pacii, infrastructura telefonica existenta este posibil sa nu asigure cerintele unei forte de mentinere a pacii. Aceste forte trebuie sa aiba capacitatea de a comunica intre ele pe intreg spatiul terestru, maritim si aerian. Sprijinul comunicational oferit de sateliti se dovedeste in acest caz foarte necesar.

Fortele pentru operatiuni speciale (SOF) pot juca un rol important in operatiune datorita capabilitatilor unice, a pregatirii si experientei lor. SOF cunosc in detaliu culturile si limbile din regiune si au experienta in lucrul cu fortele indigene. Ele pot forma unitati mici, versatile si modulare care se pot desfasura rapid si pot asigura spectrul total al sprijinului aerian, terestru si maritim in conexiune cu mijloacele spatiale.

Posibilitatile fortelor pentru operatiuni speciale in actiunile psihologice si in relatiile cu civilii sunt importante in operatiunile de pace sub aspectul cunoasterii complexitatii operatiei intr-un mediu multicultural.

Personalul pentru actiuni psihologice (PYSOP) poate facilita cooperarea dintre partile aflate in disputa, sustinatorii lor si forta de mentinere a pacii. PYSOP poate crea o atitudine si un comportament favorabil din partea partilor si a segmentelor neimplicate, neutre ale populatiei. De exemplu, personalul PYSOP poate sa asigure redactarea si difuzarea prin radio, televiziune, ziare, manifeste sau statii de radio-amplificare a unei largi varietati de materiale publicistice pentru a informa toate partile, inclusiv pe cele neutre, despre rolul fortei de mentinere a pacii, cerintele mandatului si alte informatii ce pot ajuta la trecerea peste diferentele existente intre culturile fortelor si cele ale populatiilor indigene. In situatia in care comandantul fortei nu acorda atentia necesara acestor aspecte, vor creste posibilitatile aparitei neintelegerilor si a propagandei ostile.

In operatiunile de mentinere a pacii, personalul destinat relatiilor cu civilii poate sa realizeze analize de evaluare a populatiei, economiei si culturii din zona si astfel sa-i ajute pe comandanti in luarea deciziilor, sa fie pregatit pentru a familiariza personalul de mentinere a pacii cu dinamica situatiei din aria operationala, cu culturile locale, obiceiurile, moravurile, religiile si interdictiile, sa coordoneze sprijinul acordat de tara gazda fortei de mentinere a pacii si sa identifice resursele locale ce pot fi folosite de aceasta forta, sa asigure consilierea si asistenta in problemele refugiatilor.

Cateva dintre relatiile cu civilii cer o evaluare atenta datorita riscului de a parea partinitor cu una dintre partile aflate in conflict. Astfel de actiuni pot cuprinde consilierea sau asistenta acordata autoritatilor statului in asigurarea asistentei medicale, securitatii si nivelului de trai, hranei si agriculturii, comertului, educatiei, administratiei si finantelor.

Recrutarea si instruirea personalului.

In domeniul recrutarii personalului care va participa la actiunile militare de pastrare a pacii, regula generala este aceea a consimtamantului guvernelor interesate, regula ce decurge din principiul fundamental al suveranitatii si independentei statului in relatiile sale internationale, principiu proclamat in nenumarate instrumente de drept international public. El presupune ca selectia viitoare a Castilor Albastre sa se faca pe baza unor norme internationale acceptate de catre state si de persoanele care vor participa la misiunile de pace.

Recrutarea personalului este o operatiune care intereseaza ONU, statele participante si statul gazda. Ea se realizeaza pe baza voluntariatului participarii si a unor conditii de recrutare inscrise in acordurile internationale incheiate cu prilejul initierii operatiunii. Din acest motiv, reprezentantii tarilor participante la incheierea acestor acorduri cu ONU trebuie sa fie bine pregatiti pentru a nu accepta orice conditii care ar putea angaja tara respectiva intr-un mod dezavantajos; odata acceptate, conditiile stipulate in acord nu pot fi modificate decat cu mare dificultate, ceea ce impune ca in cadrul acestor delegatii sa se afle si experti militari care sa se ocupe cu probleme specifice.

Pana in prezent nu exista un sistem criterial general pe deplin conturat, care sa stabileasca precis modalitatile concrete de recrutare, limitele de varsta pe categorii intelectuale, nivelul de cultura. S-au format insa criterii speciale, pe categorii de personal sau pe domenii de selectionare. De exemplu, pentru ofiterii de stat major care vor fi desemnati in Cartierul General al unei forte, se cer urmatoarele conditii:

sa aiba grade superioare;

sa fie instruiti la nivel de stat major;

sa fie disciplinati;

sa fie pregatiti din punct de vedere fizic si psihic pentru a lucra indelung cu ofiterii de alte nationalitati;

sa aiba capacitatea de a pregati si primi mesaje radio, de a lucra la masini de dactilografiat, computer si faxuri;

sa aiba experienta in activitatea de stat major de brigada sau de regiment;

sa cunoasca simbolurile militare, citirea pe harta, terminologia specifica;

sa aiba experienta in instruirea militarilor de alta nationalitate, in probleme civile si de asistenta militara;

sa cunoasca procedurile juridice pentru organele de ancheta.

S-au concretizat si anumite criterii fixe pentru testele de recrutare – medicale, fizice si psihice. Astfel, o persoana selectionata pentru misiuni de mentinere a pacii va fi examinata medical, fizic si psihic, conform standardelor ONU, pentru a determina daca este apta pentru serviciu. Examinarea va avea in vedere faptul ca persoana respectiva va fi supusa la conditii de munca mai grele decat serviciul normal pe timp de pace. Criteriile medicale, fizice si pshice vor fi evaluate cu grija pe o baza individuala si tinandu-se cont de zona specifica pentru care persoana este examinata.

Standardele ONU pentru operatiuni de mentinere a pacii nu impiedica insa contingentele nationale sa-si stabileasca propriile standarde medicale la un nivel de calificare mai inalt. Prin urmare, nici un individ inapt medical pentru serviciul militar in tara de origine nu va fi inclus intr-un contingent militar ONU.

In recrutarea personalului poate fi avuta in vedere si necesitatea stapanirii nu numai a limbii engleze (franceze) ci si a expresiilor uzuale in limba tarii gazda, criteriu impus de nevoia indelpinirii unor misiuni de conciliere si ancheta, uneori chiar la nivelul subunitatilor mai mici.

In conditiile in care Parteneriatul pentru Pace presupune suportarea in intregime a cheltuielilor de catre tarile participante, pot fi stabilite si anumite criterii sociale, cum ar fi starea civila, starea sociala, starea sanatatii membrilor familiei apropiati, deoarece astfel de criterii pot influenta includerea in forta de pace.

Deosebit de interesanta in domeniul recrutarii personalului este experienta tarilor nordice ale Europei, care au participat inca de la inceput la mai multe misiuni. In aceste tari, recrutarea si selectionarea militarilor se desfasora conform unor proceduri nationale, in cadrul carora fortele armate, mijloacele de informare in masa si serviciile fortelor de munca organizeaza campanii publicitare.

In Danemarca, ofiterii se recruteaza din cadrul celor trei categorii de forte armate, iar soldatii trebuie sa-si fi incheiat prima perioada de pregatire din stagiul militar obligatoriu sau sa fie militari angajati pe baza de contract. In Finlanda si Suedia, ofiterii se recruteaza din armata activa dar si din rezerva, in functie de specialitatea militara si calificarea civila; intregul personal trebuie sa aiba stagiul militar satisfacut. In Norvegia, voluntarii pentru misiuni de pace semneaza un contract pe 2 ani prin care se obliga sa se prezinte la unitati in 7 zile de la primirea ordinului de chemare.

Instruirea personalului reprezinta o conditie importanta in realizarea eficientei fortelor de mentinere a pacii. Modalitatea de instruire depinde de timpul avut la dispozitie de la primirea misiunii pana la semnalul “gata pentru lupta”. Atunci cand un contingent national este dislocat fara o pregatire prealabila corespunzatoare, el va fi instruit cu problemele cele mai importante ale misiunii. Odata dislocat in zona, un contingent national isi poate roti unitatile la indeplinirea misiunilor, astfel incat sa se dispuna de timpul necesar pentru invatarea temeinica a procedeelor specifice de desfasurare a operatiunii. Poate fi utila si varianta trimiterii in zona operatiunii a unui ofiter sau a unei mici grupe de specialisti pentru o scurta informare si instruire la fata locului, in special cu aspecte concrete ale misiunii.

Cel mai important pentru succesul operatiunii este insa asigurarea uni instruiri militare cu probleme specifice mentinerii pacii, inca inainte de primirea unei misiuni. Se recomanda ca pentru personalul din toate armele programul de instruire sa cuprinda urmatoarele probleme:

observarea si raportarea datelor observarii;

transmisiuni;

protectia personalului, demnitarilor, convoaielor, instalatiilor si pozitiilor impotriva atacurilor teroriste;

drept international aplicabil in conflictele armate;

indatoririle serviciului de paza;

topografie, citirea hartilor;

cunoasterea armamentului si munitiei (proprii si ale partilor in conflict);

metode si mijloace de cercetare radio-electrica;

procedee de culegere a informatiilor;

psihologie sociala si relatii cu publicul;

pregatire fizica;

securitatea personalului, informatiilor si cladirilor;

aspecte legate de mentinerea sanatatii, igienei, acordarea primului ajutor.

Instruirea diferitelor specialitati militare va cuprinde tematica specifica fiecareia. Astfel, infanteristii vor fi instruiti asupra metodelor de actiune in timpul starilor de urgenta, dispersarea multimilor, patrularea, pregatirea pozitiilor de aparare; cercetasii si cei din controlul circulatiei vor insista pe problemele infiintarii de blocaje de circulatie, organizarii punctelor de control, verificarea deplasarilor; instruirea genistilor va include descoperirea si inregistrarea campurilor de mine, deminarea si neutralizarea minelor, construirea de cazarmi din prefabricate, asigurarea alimentarii cu apa, electricitate, instalatii sanitare.

ONU nu dispune de poligoane speciale sau de o baza materiala de instructie pentru fortele militare ce-i sunt puse la dispozitie. Ca urmare, contingentele nationale se pregatesc de catre fiecare tara atunci cand accepta sa participe la o misiune. Uneori, timpul de instruire este foarte scurt, de saptamani sau chiar de cateva zile. De aceea, unele probleme trebuie invatate de catre toti militarii, prin includera lor in programele de pregatire ale intregii armate, ceea ce faciliteaza instruirea speciala pentru o anumita misiune. In acest sens, de mare actualitate la ONU este “principiul stand-by offerts”, conform caruia statele care doresc sa participe la mentinerea pacii trebuie sa aiba pregatite anumite contingente care sa poata indeplini oricand misiunile care se ivesc.

Demna de remarcat este experienta tarilor europene nordice, in care instruirea pentru indeplinirea misiunilor de pace este o forma suplimentara de pregatire, pe cea pe care o primesc in mod obisnuit militarii. Fara diferente semnificative, instruirea se realizeaza in fiecare din aceste tari pe baza unor planuri elaborate special de autoritatile militare competente. Astfel, in Finlanda, instruirea se desfasoara intr-un centru de instructie special subordonat ministerului apararii si include instructia speciala si cea generala. In Norvegia, pregatirea speciala a voluntarilor se realizeaza printr-un curs de perfectionare de 3 luni.

Esentiala in domeniul instruirii militarilor pentru participarea la misiunile de pace este intelegerea profunda a faptului ca se trece de la o modalitate de pregatire in care era importanta “ura” fata de adversarul ce trebuia invins, la alta, total diferita, in care trebuie sa te antrenezi pentru a infrunta o situatie fara adversar, mediind conflictul dintre alte doua parti aflate in disputa. Aceasta delicata situatie de “tert supraveghetor” nu trebuie insa “sa adoarma” in militari spiritul combativ. Ei trebuie sa ramana militari, adica sa poata face fata situatiilor neprevazute oricand. Iar pentru asta, trebuie sa fie pregatiti foarte bine, sa poata face fata imediat oricarei amenintari, inclusiv prin folosirea mijloacelor militare din dotare. Deosebit de importanta este asigurarea din timpul pregatirii nationale a problemelor de interoperabilitate si compatibilitate cu celelalte natiuni participante la misiune.

Sectiunea 6. Misiunile fortelor de mentinere

a pacii si conducerea lor.

Membrii fortei de mentinere a pacii trebuie sa poarte semne distinctive care sa-i identifice in mod evident ca apartinand acesteia. Aceste semne cuprind bonete, casti, insigne, banderole si carti de identitate.

Vehiculele, ambarcatiunile, avioanele si alte mijloace de transport ale fortei de mentinere a pacii vor fi vopsite in culoarea fortei (de regula alb) si-si vor afisa insigna in mod distinctiv. Cladirile si posturile de observare vor lasa la vedere steagul ONU sau pe cel al fortei si-l vor lumina pe timp de noapte. In operatiunile de mentinere a pacii ale Natiunilor Unite, patrulele pe jos poarta steagul ONU. Comandantul fortei are dreptul sa stabileasca alte elemente care sa completeze cerintele de identificare.

Misiunile de mentinere a pacii presupun de obicei observarea, monitorizarea sau supravegherea si asistarea partilor aflate in disputa.

Observarea.

Misiunile de observare sunt indeplinite de obicei de observatori militari neinarmati, dar si de fortele de mentinere a pacii. In fiecare caz, ei observa daca acordurile sunt respectate de partile aflate in disputa. Grupurile de observare ale ONU pot folosi personal civil sau politisti ca observatori.

Succesul acestor misiuni depinde de dorinta partilor de a coopera conform termenilor acordului sau intelegerii. Aceasta dorinta se manifesta intrucat observatorii militari au o prezenta vizibila si sunt in masura sa descopere violarile intelegerilor incheiate. Pentru succesul misiunii, observatorii militari stabilesc si mentin bune relatii cu partile aflate in disputa.

Misiunile tipice de observare sunt urmatoarele:

observarea, monitorizarea, verificarea si raportarea oricarei pretinse violari a intelegerilor in vigoare. Intelegerile pot fi: tratate, armistitii, incetari ale focului, intelegeri privind controlul armamentului sau oricare alte obligatii stabilite intre parti

investigarea pretinselor violari ale incetarii focului, a incidentelor de frontiera si a reclamatiilor. Acestea mai pot include incidente, miscari neautorizate de trupe, precum si construirea sau consolidarea pozitiilor defensive. Investigatia duce la incheierea unei situatii privind violarile intelegerilor si apoi la negocieri sau medieri prin dialog direct intre parti

negocieri si medieri. Observatorii militari pot sa incerce sa negocieze in numele uneia dintre parti spre a media un nivel scazut al disputei. Aducerea diferentelor la cel mai scazut nivel posibil contribuie de multe ori la succesul total al operatiunii de pace

realizarea de vizite regulate in aria operationala. Disputele au trai bun cand prolifereaza zvonurile, exista o stare de incertitudine si prejudiciu. De aceea, vizitele pentru stabilirea legaturilor si cunoastere reciproca mentin personalul in contact cu partile aflate in disputa, permitand astfel un schimb oportun de informatii cu acestea, cu autoritatile statului gazda, oficiali civili locali, agentii internationale si cu celelalte contingente nationale

verificarea depozitarii sau distrugerii anumitor categorii de echipament militar, specificate in acorduri.

Supravegherea si asistenta.

Misiunile de supravegere si asistenta sunt indeplinite de obicei de forte de mentinere a pacii usor inarmate. Sarcina indeplinirii acestor misiuni presupune pentru forta de mentinere a pacii sprijinul larg oferit de serviciile organizatiilor, echipament si cheltuieli suplimentare. In completarea misiunilor indeplinite de observatorii militari, fortele de mentinere a pacii pot indeplini urmatoarele misiuni atunci cand ele sunt in cadrul scopului misiunii militare, sprijina statutul final dorit si sunt avizate de catre autoritati:

supravegherea incetarii focului. Odata ce a fost stabilita incetarea focului, fortele de mentinere a pacii au posibilitatea de a observa si raporta asupra modului in care acordul este respectat de catre partile aflate in conflict. Pentru indeplinirea misiunii, se poate ca forta desfasurata in teritorii sa apartina mai multor natiuni. Ritmul si rezultatul activitatilor diplomatice pentru stabilirea unui acord de incetare a focului credibil sunt de multe ori imprevizibile, astfel incat negocierile pentru constituirea fortei de mentinere a pacii pot sa se desfasoare simultan. De aceea, se cere de obicei deplasarea si desfasurarea rapida a fortei de mentinere a pacii

supravegherea dezangajarilor si retragerilor. Pe masura ce activitatea diplomatica isi urmeaza cursul, acordul privind stabilirea unei “buffer-zone” poate solicita fortele de mentinere a pacii sa supravegheze dezangajarile si retragerile fortelor ostile. Interpunerea fortelor de mentinere a pacii intre partile aflate in disputa este de regula o prioritate pentru incetarea focului si grabeste dezangajarile si retragerea. Riscurile inerente determinate de interpunere pot fi mult reduse printr-o desfasurare oportuna si aplicarea unui plan clar si detaliat, care este acceptat de catre toate partile. Personalul fortelor de mentinere a pacii poate sa medieze neintelegerile asupra dispunerii fortelor partilor, sa verifice trupele si echipamentele si, daca este autorizat, sa acorde asistenta populatiei din “zona tampon”

supravegherea schimburilor de prizonieri de razboi. In orice etapa de desfasurare a disputei, fortele de mentinere a pacii au dreptul sa supravegheze si sa asiste la schimburile de prizonieri de razboi intre parti

supravegherea demobilizarii si demilitarizarii. Partile aflate in disputa isi pot da acordul privind demobilizarea sau demilitarizarea fortelor lor. De aceea, fortele de mentinere a pacii au dreptul sa asiste si sa supravegheze aceste activitati si sa inainteze rapoarte despre acestea organizatiei finantatoare

asistenta autoritatilor civile. Fortele de mentinere a pacii pot sa acorde asistenta autoritatilor civile in cateva atributiuni care le revin acestora, cum ar fi supravegherea alegerilor, transferul autoritatii, impartirile de teritoriu, evacuarile, escorta convoaielor sau administratia. Personalul destinat relatiilor cu civilii poate consilia asupra modului de executare a acestor atributii

asistenta pentru mentinerea ordinii publice. Fortele de mentinere a pacii pot sa ajute in restabilirea sau in mentinerea ordinii publice. Responsabilitatea pentru ordinea publica ramane in principal atributul politiei civile. Oricum, asistenta militara este ceruta acolo unde a avut loc colapsul structurii politiei civile sau situatia a scapat de sub control.

asistenta straina umanitara (Foreign Help Assistance – FHA). Personalul fortei de mentinere a pacii poate acorda ajutor operatiilor de asistenta straina umanitara. Desi aceste operatii nu sunt operatiuni de mentinere a pacii, poate fi necesar ca fortele in cauza sa asigure securitatea si sa supravegheze descarcarea si transportul ajutoarelor umanitare pana in momentul in care operatiunile FHA vor fi puse la punct.

Conducerea operatiunilor.

Conducerea operatiunilor de mentinere a pacii implica doua aspecte: conducerea politica si cea militara.

Conducerea politica. Din practica misiunilor desfasurate pana in prezent, Consiliul de Securitate este autoritatea politica superioara care poate decide declansarea si incheierea unei operatiuni, mandatul si obiectivele de indeplinit pe timpul acesteia. Astfel de atributii detine si Adunarea Generala.

Autoritatea politica a Consiliului de Securitate este caracterizata ca fiind superioara in raport cu aceea a Secretariatului General: in timp ce Consiliul nu stabileste decat liniile directoare ale organizarii operatiunii, Secretarul General exercita conducerea operativa a acestuia, raspunzand personal in fata Consiliului. Prin intermediul unor rapoarte periodice, Secretarul General furnizeaza Consiliului de Securitate informatii complete despre modul de indeplinire a mandatului incredintat, precum si date referitoare la problemele ce pot afecta natura si eficienta misiunilor. Pe aceasta baza, Consiliul de Securitate analizeaza si autorizeaza periodic fiecare misiune de pace, de obicei la 6 luni.

Secretarul General isi indeplineste atributiunile de conducere a operatiunilor prin intermediul elementelor structurale ale Secretariatului, intre care mai importante in acest domeniu sunt:

Consilierul Militar – a fost infiintat cu sarcina de a prezenta date, concluzii si propuneri de natura militara in problemele de mentinere a pacii;

Departamentul Operatiunilor de Mentinere a Pacii (DPKO), care are competenta planificarii, organizarii, functionarii si urmaririi desfasurarii misiunilor de mentinere a pacii;

Departamentul Afacerilor Politice, cu rol consultativ in initierea operatiunilor de mentinere a pacii;

Oficiul de Programare, Planificare, Buget si Finante din cadrul Departamentului de Administratie si Management, care include si un sector pentru problemele financiare ale fortelor de mentinere a pacii; in acelasi Departament, are atributii in domeniul operatiunilor de mentinere a pacii si Oficiul pentru Servicii Generale;

Sectia de Planificare si Suport, compusa din Divizia Planificare si Divizia de Administratie si Logistica in Teren;

Sectia Operatiuni compusa din Divizii regionale si Divizia de Asistenta Electronica.

Formatiunile din structura DPKO sunt incadrate cu civili si militari numiti de Secretarul General in conformitate cu regulamentul aprobat de Adunarea Generala. Sarcinile si raspunderile DPKO sunt de ordin exclusiv international. Fiecare membru al Departamentului, oricare ar fi cetatenia sa, este un functionar international in serviciul lumii si, prin aceasta, el serveste totodata interesele cele mai inalte ale propriei sale tari. Personalul DPKO indeplineste functiuni specifice in procesul de concepere, planificare, pregatire si desfasurare a operatiunilor de mentinere a pacii.

In cazul in care participa la o operatiune de mentinere a pacii, NATO dispune de un mecanism operational propriu de conducere politica, bazat pe consultari, care se desfasoara de obicei in cadrul Consiliului NATO si Comitetului planurilor de aparare asistate de Comitetul Militar, Comitetul Politic si alte comitete civile.

Comanda militara. Conducerea militara a fortei de mentinere a pacii se realizeaza pe trei nivele distincte: la Comandamentul Central al ONU, precum si la nivelul intregii forte unde problemele militare sunt in interdependenta cu aspecte politice ale operatiunii si la nivelul comenzii directe a fiecarui contingent national, unde predomina aspectele pur militare.

La nivelul Comandamentului Central al ONU de la New York, atributiile de comanda le are Secretariatul General al organizatiei, care este comandamentul suprem al tuturor fortelor de mentinere a pacii instituit de ONU. El este ajutat in indeplinirea acestor atributii de comanda militara de catre consilierii sai pe probleme militare din DPKO, in cadrul caruia in 1993 s-au constituit o celula de planificare militara si o sala de operatiuni. Se are in vedere crearea unui centru de operatiuni integrate care va acoperi operatiunile ONU din toata lumea, sub toate aspectele.

La nivelul intregii forte constituite pentru o misiune de pace au atributii de conducere militara comandantul fortei, personalul din comandamentul fortei subordonat nemijlocit acestuia, statul major militar si statul major civil.

Comandantul fortei este desemnat de Secretarul General, cu acordul Consiliului de Securitate, al partilor aflate in disputa si guvernului gazda si raspunde in fata Secretarului General de indeplinirea mandatului incredintat, subordonadu-se direct acestuia.

Comandantii fortelor sunt selectionati din tarile care contribuie in mod obisnuit la constituirea misiunilor; cei mai multi au provenit pana in prezent din tarile nordice si din tarile nealiniate, nefiind excluse si alte posibilitati, inclusiv acordarea comenzii unui comandant apartinand marilor puteri, mai ales in operatiunile din a treia generatie.

Comandantului fortei i se subordoneaza intreg personalul din comandamentul acestuia si din contingentele nationale. Depinzand exclusiv de Secretarul General si nu de guvernul tarii de origine, comandantul stabileste structura ierarhica a fortei, facand apel la ofiterii comandamentului ONU si la comandantii contingentelor nationale. Chiar incadrarea unor functii in contingentele nationale este de competenta sa daca o exercita pe cale ierarhica. El are dreptul de a-si delega atributiile.

Comandamentul fortei reprezinta organul de conducere al tuturor activitatilor ce se desfasoara in cadrul operatiunii si este compus din personalul subordonat direct comandantului, statul major militar si statul major civil. In incadrarea posturilor din comandament se vor avea in vedere pretentiile statelor participante fata de ocuparea unor posturi importante, precum si cunoasterea limbilor engleza sau franceza, limbi vorbite de majoritatea contingentelor nationale, nefiind excluse insa nici alte limbi atunci cand e vorba sa se contureze criterii de selectie a personalului; atunci cand in zona de operatii actioneaza si o misiune de observare, in comandamentul fortei pot fi desemnate cateva persoane din randul observatorilor, recomandate de buna cunoastere a regiunii si a problemelor ei, chestiuni necesare pentru asigurarea informarii rapide asupra situatiei si mentinerea legaturii cu partile in conflict.

Personalul din comandament subordonat direct comandantului detine atributii de consiliere pe diferite probleme politice si este controlat prin intermediul comandantului. Atunci cand in zona de operatii functioneaza un Reprezentant Special al Secretarului General in statul de organizare al comandamentului nu vor exista astfel de functii de consilieri, deoarece ele vor fi indeplinite de acesta. De obicei, in afara sefului statului major se subordoneaza direct comandantului:

adjunctul acestuia;

consilierul politic superior;

consilierul juridic;

purtatorul de cuvant insarcinat cu probleme politice;

insarcinatul cu informatii publice cu caracter militar;

ofiterii de legatura ai fortei cu partile in disputa.

Statul major militar este compartimentul de baza prin care comandantul realizeaza conducerea fortelor subordonate, constituind centrul unde se elaboreaza, in mod unitar, masurile militare privind pregatirea si desfasurarea operatiunii. Este condus de seful de stat major pe baza hotararii comandantului si a deciziilor politice luate de esaloanele superioare.

In compunerea lui intra:

seful de stat major si adjunctul lui;

biroul operatii;

serviciul logistic;

sectorul probleme economice si ajutoare umanitare.

Statul major civil reprezinta componenta civila a misiunii si este compus din serviciul administratiei civile si seful acesteia, desemnat de biroul Subsecretarului General pentru administratie si management. El urmareste incadrarea operatiunii in bugetul aprobat, certificand cheltuielile efectuate.

La nivelul contingentelor nationale au atributii de conducere comandantii unitatilor si formatiunilor respective. Un contingent national cuprinde intreaga participare a unei tari la operatiunea respectiva: batalioane de infanterie sau alte unitati combative, formatiunile de servicii sau asigurare, ofiteri care incadreaza functii din statul major al fortei. Deoarece contingentele nationale sunt subdiviziuni ale fortei, ele se subordoneaza direct si nemijlocit comandantului fortei.

Comandantul fortei nu este investit cu competente disciplinare, chiar daca intreg personalul misiunii ii este subordonat; acest mod de reglementare a ordinii disciplinare in interiorul fortei isi are sursa in suveranitatea statala asupra contingentului national, care include dreptul autoritatilor nationale de a reglemeta relatiile lor cu proprii cetateni. In actuala ordine juridica mondiala, nu se poate concepe ca o autoritate supra statala sa intervina in relatiile dintre un stat si cetatenii sai. De aceea, singura posibilitate pe care comandantul fortei o are pentru a interveni in sanctionarea unui militar din compunerea fortei este aceea de a coopera cu superiorii nationali ai acestuia.

Cu aprobarea ONU, in cazuri extreme, se poate cere guvernului de care apartine contingentul rechemarea militarilor respectivi sau chiar a intregului contingent; se procedeaza astfel in cazurile in care se incalca regulile de drept international.

In conceptia NATO, unitatea de comanda a fortelor militare este considerata ca esentiala. De aceea, structura de comanda a operatiunii trebuie sa ia in considerare specificitatea fiecarei misiuni si modalitatile de care dispune pentru a fi dusa la indeplinire de catre ONU ori de statele participante, respectandu-se cerinta eficientei militare. NATO considera ca, pentru a fi deplin eficienta, o operatiune de mentinere a pacii la care ea participa trebuie sa asigure o concordanta deplina intre toate aspectele misiunii – politic, civil, administrativ, juridic, umanitar si militar.

CAPITOLUL III

PARTICIPAREA ROMANIEI LA SISTEMUL

OPERATIUNILOR ONU DE MENTINERE A PACII.

REFORMA SISTEMULUI OPERATIUNILOR ONU DE

MENTINERE A PACII.

Sectiunea 1. Participarea Romaniei la sistemul

operatiunilor ONU pentru pace.

In actualul context geostrategic, prin disparitia bipolarismului politico-militar, precum si prin lupta stransa dintre marile puteri de a reaseza lumea dupa normele unei noi ordini, portivit intereselor lor, se pune acut problema procedeelor de aparare a valorilor nationale fundamentale de catre statele mici si mijlocii in situatia cand acestea sunt supuse unor riscuri, pericole si amenintari.

Paralel cu modificarile in paradigma globala a securitatii, in Europa se desfasoara un proces de tranzitie catre un sistem de securitate bazat pe integrarea europeana si euro-atlantica intre elementele fundamentale ale acestuia, un loc important il ocupa dezvoltarea cooperarii in domeniul militar si aplicarea programelor convenite in cadrul Parteneriatului pentru Pace (PfP), concomitent cu extinderea legaturilor cu Uniunea Europeana.

Modalitatile de raspuns la situatiile critice care ameninta valorile nationale sunt variate si capata anumite conotatii de ordin politico-militar. O cale de protectie a acestor valori o constituie integrarea intr-un sistem politico-economic, cum este de exemplu, cel vest-european. Hotararea de extindere a NATO si UEO, proces care presupune primirea de membri din fostele state comuniste, atesta evolutia pozitiva a actualului context strategic mondial. Ca urmare, consolidarea constructiei arhitecturii de securiatate in Europa depinde de stabilitatea din sud-estul Europei.

Cu toate ca Vestul ne considera inca o tara ce contine anumite elemente de risc, in ultima vreme acesta ne-a dat semne clare de integrare. In plan militar, Romania colaboreaza sub egida ONU, cu tari din NATO si din OSCE la actiuni de mentinere a pacii, de observare si ajutor umanitar si de inlaturare a efectelor unor catastrofe.

Romania, promovand o politica externa de larga deschidere si prezenta activa la solutionarea problemelor spinoase ale comunitatii internationale, s-a afirmat ca un veritabil “furnizor de securitate”, participand pentru prima data in istoria sa cu efective militare la operatiuni multinationale de mentinere a pacii. Aceasta optiune, pregatita cu discernamant si prudenta, a reprezentat in egala masura o contributie valoroasa la eforturile organismelor internationale si ale statelor la infaptuirea pacii in punctele fierbinti ale planetei si o expresie a vointei de a coopera cu structurile de securitate europene si euro-atlantice, cu armatele statelor membre ale acestora.

Primul pas in aceasta directie a fost facut in plan politic, autoritatile cu rol de decizie in acest domeniu considerand, cu deplin temei, ca participarea Romaniei la actiuni de mentinere a pacii in cadrul organismelor internationale reprezinta nu numai o puternica oportunitate de securitate, ci si o ocazie de recunoastere de catre comunitatea mondiala a rolului sau stabilizator, un prilej de creare a unei imagini favorabile in plan mondial.

In consecinta s-a actionat pe doua planuri:

in primul rand, s-au pus bazele pregatirii temeinice a unor forte destinate sa participe la asemenea operatiuni, prin intocmirea unor programe de instruire adecvate, in care sa se incorporeze experienta armatelor cu prezenta constanta in astfel de misiuni, selectarea riguroasa a personalului si profesionalizarea, pana la nivelul strucrurilor de executie

in al doilea rand, s-a urmarit realizarea cadrului legal al prezentei trupelor noastre in afara teritoriului tarii, aceasta posibilitate fiind reglementata prin Legea privind Apararea Nationala a Romaniei, Legea nr.45/1994, modificata prin OUG nr.13/2000 aprobata si modificata prin Legea 398/2001, in care la Art.5 se prevede:

“In interesul securitatii si apararii colective, potrivit obligatiilor

asumate de Romania prin tratate, acorduri si alte intelegeri

internationale, participarea fortelor armate la actiuni militare,

actiuni in sprijinul pacii sau in scopuri umanitare se aproba de

catre Parlament, la propunerea Presedintelui Romaniei”.

In temeiul acestei dispozitii, integrata in sistemul nostru legislativ, ca urmare a deplinului acord dintre continutul sau si competentele autoritatilor supreme in stat, s-a elaborat un veritabil mecanism privind participarea cu forte la operatiuni de pace, grefat pe institutiile abilitate in domeniul politicii externe si al celei de aparare.

Astfel, a fost posibil ca intr-un timp relativ scurt, Romania sa se afirme ca unul dintre cei mai activi “contribuabili”, dintre tarile foste socialiste din Europa Centrala si de Est, la misiunile de pace sub egida Natiunilor Unite.

La 1 Feb.1991, Romania a notificat Secretarului General ONU fortele disponibile pentru operatiuni de mentinere a pacii, personal si echipamente, iar in 1995 a fost comunicat acordul de a participa la sistemul de aranjamente stand-by.

In prezent, Romania dispune de 4 batalioane de infanterie, un batalion de geniu, o companie de politie militara, un spital militar de campanie si o companie de protectie civila, destinate participarii la misiuni de mentinere a pacii si sprijin umanitar.

Romania a inceput sa participe la operatiuni ONU de mentinere a pacii in Apr.1991, pe timpul razboiului din Golf, cu spitalul chirurgical de campanie nr.100, dislocat la Al Jubayal (Arabia Saudita) cu un efectiv de 384 de militari si 200 de paturi, in perioada 20.02.1991 – 20.03.1991, in compunerea unei brigazi logistice britanice din Forta Multinationala de Pace. La terminarea ostilitatilor s-a facut oferta de participare, cu 10 observatori militari, la Misiunea de Observare din Irak-Kuweit (UNIKOM). Dupa reducerea fortei UNIKOM, in Mai 1996 au mai ramas 5 ofiteri romani.

O alta contributie a Romaniei, nenominalizata ca atare, a fost realizata prin prezenta unor profesionisti din fortele aeriene

(3 echipaje pentru doua avioane de transport si o echipa tehnica) aflati sub contract in cadrul Companiei Aeriene Skyliuk – Toronto, Canada, destinata sa asigure transporturile in beneficiul Misiunii Natiunilor Unite pentru Referendumul din Sahara Occidentala (MINURSO).

La misiunea de observatori din Republica Moldova, Romania a participat cu un grup de observatori militari, alaturi de Federatia Rusa si Ucraina in zona localitatii Tighina cu un efectiv de 24 de ofiteri, in perioada Mai 1992 – Februarie 1993.

Un succes l-a reprezentat participarea cu un spital de campanie, in perioada 06.07.1993 – 26.10.1994, la operatiunea Natiunilor Unite din Somalia (UNOSOM II) cu 50 de paturi, 236 total personal, din care 90 medical, toate dislocate la Mogadishu.

In perioada 06.03 – 16.04.1994, Romania a participat la misiunea de asistenta a Natiunilor Unite pentru Rwanda (UNAMIR) cu un grup de 5 ofiteri, initial in cadrul unui contingent belgian, iar ulterior cu o echipa chirurgicala formata dintr-un grup de 20 de specialisti si un ofiter de legatura.

In 1995, in urma experientei acumulate si a aprecierilor de care s-a bucurat prezenta romaneasca in astfel de misiuni, tara noastra a fost solicitata la o operatiune de mare anvergura. In temeiul Rezolutiei 976 a Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite, in urma acordului intervenit intre autoritatile ONU si Guvernul Romaniei, Presedintele si Parlamentul au aprobat participarea armatei romane la constituirea fortei de mentinere a pacii in Angola, pentru desfasurarea operatiunii denumite UNAVEM III. Astfel, de la 26 Mai 1995 pana in Iunie 1997, 36 de ofiteri de stat major si politisti militari, un batalion de infanterie (751 de militari) si un spital militar de campanie dislocat la Viana (40 de paturi, 110 personal din care 45 medical) au participat la misiunea Natiunilor Unite de verificare. Dupa retragerea fortei UNAVEM in Iunie-August 1997, o subunitate de infanterie de 156 militari a fost mentinuta in Angola cu rol de Forta de Reactie Rapida (ROMRRF) avand misiunea sa asigure securitatea personalului ONU pe timpul transformarii misiunii de verificare (UNAVEM), in misiunea de observare (MONUA), potrivit Rezolutiei Consiliului de Securitate. In continuare 138 militari romani, din cei 156, au fost mentinuti in Angola, in regiunea de N-E (Saurimo) ca forta cu misiuni speciale (Task Force) – ROMMTF, pana la decizia Consiliului de Securitate de retragere a misiunii, la 28 Feb.1999. Ulterior (Apr.1999) aceasta subunitate a fost redislocata la Luanda unde a asigurat securitatea personalului si patrimoniului ONU din Angola, pe timpul lichidarii tehnice a MONUA. La 26 Aug.1999 incheindu-si misiunea, contingentul romanesc a fost repatriat.

Romania a participat si la Forta Multinationala de Protectie pentru Albania cu Detasamentul Tactic “Sfantu Gheorghe”

(391 militari) dislocat la Girokaster si Tepelene, precum si cu o grupa de stat major din 10 ofiteri in structura de comanda a operatiunii “ALBA”, condusa de Italia in perioada Aprilie-Iulie 1997.

In Iunie 1998, Romania a debutat si cu ofiteri de politie civila la operatiuni de mentinere a pacii, prin desfasurarea unui grup de 10 ofiteri de politie la Forta Internationala de Politie (IPTF) din cadrul misiunii ONU din Bosnia-Hertegovina (UNMIBH). In Decembrie 1998, respectiv Martie 1999, contingentul romanesc de politie IPTF/UNMIBH a fost completat cu inca 10 ofiteri, din care 2 au fost detasati in Iunie 1999 la Forta de Politie aprobata de Consiliul de Securitate pentru misiunea de administrare interimara a ONU in Kosovo (UNPK/UNMIK), la care in Iulie 1999 a mai fost desfasurat un grup de 24 politisti, totalul ajungand la 26 oameni si un ofiter militar (MApN) de legatura intre UNMIK si Forta NATO-OSCE din Kosovo (KFOR). In August si Noiembrie 1999, ONU a solicitat ca Romania sa mai desfasoare 44 de ofiteri de politie UNMIK, astfel ca totalul contingentului romanesc de politisti din Kosovo sa ajunga la 70. Un prim grup de 21 de ofiteri a fost selectionat si pregatit de catre MI/IGP. In Dec.1999 20 dintre acestia au completat grupul de politisti romani din Kosovo. In cadrul Fortei de Implementare a Pacii (IFOR) si Fortei de Stabilizare a Pacii (SFOR) din

Bosnia-Hertegovina, condusa de NATO, Romania a participat cu Batalionul 94 geniu (200 de militari) dislocat in localitatea Zenica, in perioada 08.03-01.11.1996, subordonat Corpului Aliat de Reactie Rapida (ARRC) pentru activitati de deminare, reparatii de drumuri si poduri, constructii si reparatii de cladiri; ulterior, in perioada 01.11.1996-22.06.1998 a participat la misiunea SFOR cu 180 militari, cu o grupa de 3 ofiteri de stat major in cadrul Comandamentului Fortelor Terestre Aliate din Europa Centrala si cu un detasament de aprovizionare cu carburanti-lubrifianti.

In Ian.2002, la solicitarea Presedintelui Romaniei, adresata Parlamentului, acesta a elaborat Hotararea nr.2/2000 pentru participarea Romaniei in cadrul fortei speciale de politie a Natiunilor Unite in Kosovo (UNMIK) cu o subunitate de jandarmi. In baza HG nr.132/14 Feb.2002 s-a aprobat suplimentarea bugetului MI pentru participarea pe o durata nedeterminata a unei subunitati formata din 115 cadre si jandarmi angajati cu contract din Jandarmeria Romana la misiunea ONU din Kosovo, cu conditia ca personalul sa fie rotit din an in an. Misiunea propriu-zisa a inceput la 1 Martie 2002.

La inceputul anului 2002 Romania, la cererea Presedintelui si cu aprobarea Parlamentului, in baza Rezolutiei Consilului de Securitate al ONU nr.1386/2001 a participat cu un efectiv de 28 de persoane (un pluton politie militara si 3 ofiteri de legatura) la Forta Internationala de Asistenta de Securitate in Afganistan (ISAF).

Incepand din Apr.1991 si pana in prezent, Romania a participat la 8 misiuni ONU de mentinere a pacii, cu peste 6000 militari si politisti civili (observatori militari, ofiteri de stat major, ofiteri de legatura, politie militara, trupe de infanterie, spitale militare de campanie) situandu-se timp de 2 ani (Sept.1995-Iul.1997) pe locurile 8-12 in lista celor 76 state membre contributoare la operatiuni ONU de mentinere a pacii, cu efective desfasurate simultan de peste 900 de casti albastre. Pentru aceste prestatii, Statul Roman a incasat de la ONU 34 368 352,68 $ si mai are de primit 15 mil $.

Sunt in curs de desfasurare:

Irak-Kuweit (UNIKOM), 3 ofiteri, observatori militari

Bosnia-Hertegovina, Forta Internationala de Politie

(UNMIBH-IPTF), 18 ofiteri politie

Kosovo (UNMIK), un ofiter de legatura si 72 ofiteri de politie (UNPK); 5 experti civili; Forta de Protectie din Kosovo (KFOR) 115 jandarmi

Bosnia-Hertegovina (misiunea post SFOR), condusa de NATO, din 22.06.1998 cu Batalionul 96 geniu, un pluton politie militara, 2 aeronave militare de transport C-130H, un detasament de transport

RD Congo (MONUC), 8 ofiteri de legatura

Timorul Oriental (UNTAET), 4 experti civili

Etiopia-Eritreea (UNMEE), 8 ofiteri de legatura, observatori militari

Afganistan (ISAF), un pluton politie militara (25 militari si 3 ofiteri de legatura)

Sectiunea 2. Participarea Romaniei la initiative de

pace regionale.

Zona Europei de S-E se confrunta si in prezent cu crize complexe , cu urmarile fenomenelor de instabilitate si insecuritate.

Datorita pozitiei sale, Romania este un stat cheie pentru mentinerea pacii si securitatii in Balcani, iar prin participarea sa la aceste initiative “frontiera” nordica a NATO s-a intarit considerabil. Prin angajarea sustinuta politico-militara, prin consecventa indeplinirii de catre armata romana a misiunilor si angajamentelor asumate, cat si prin sprijinul permanent al intregii societati, Romania a demonstrat nu numai ca doreste intrarea in NATO, dar si ca actioneaza pe multiple planuri pentru aceasta.

La 23 Sept.1998, Romania a devenit al 18-lea stat membru ONU din cele 80 care au aderat la Sistemul Aranjamentelor de Forte de Mentinere a Pacii in Asteptare (UN Stand-by Arrangements), care a semnat Memorandumul de Intelegere cu Natiunile Unite in acest domeniu. Ulterior, la 3 Oct.1999, a devenit membru deplin al SHIRBRIG (Brigada Multinationala cu Capacitate de Lupta Ridicata a Fortelor ONU in Asteptare). In acelasi timp, pe plan regional, a aderat la initiativele Central si S-E Europene de intarire a pacii: CENCOOP si SEEBRIG. Sunt prezentate in continuare fortele de pace la care Romania participa cu efective militare sau logistice si cateva din proiectele aflate in stadiul de negociere.

Sunt operationale in acest moment:

SEEBRIG / MPFSEE

SHIRBRIG

RO-HU JOINT BATTALION

Se afla in procesul de negocieri:

CENCOOP

RO-HU-SLK-UKR ENGINEER FORMATION

RO-MOL JOINT BATTALION

SEEBRIG (South Eastern European Brigade – Brigada

Sud-Est Europeana).

SCOP:

sa contribuie la securitatea si stabilitatea regionala si la imbunatatirea relatiilor de vecinatate intre tarile din S-E Europei in spiritul doctrinei de pace a ONU

PARTICIPANTI:

Albania, Bulgaria, Grecia, Italia, Romania, Turcia, FYROM

PARTICIPAREA ROMANEASCA:

un batalion de infanterie: Batalionul 341 din Brigada 34 mecanizata (400 militari)

un pluton de cercetare (24 militari)

un pluton de transport (32 militari)

LIMBA OFICIALA:

engleza

ANTRENAMENT:

se bazeaza pe antrenamentul individual, pe exercitii si pe aplicatii comune (Dec.1999 Bulgaria)

ASPECTE CONCEPTUALE:

implementarea doctrinei militare a NATO

mentinerea unui nucleu de stat major permanent format din 34 de mlitari, Romania detinand 4 posturi

principiul rotirii locurilor cartierelor generale pe perioade de 4 ani

COSTURI ESTIMATIVE:

4,7 mil $ pentru anul 2000

9,4 mil $ pentru anii 2001 si 2002

12,7 mil $ pentru anul 2003

SHIRBRIG (UN Stand-by High Readiness Brigade)

SCOP:

sa imbunatateasca relatiile intre tarile participante in spiritul doctrinei de pace a ONU

PARTICIPANTI:

Argentina, Austria, Canada, Danemarca, Finlanda, Olanda, Norvegia, Suedia, Polonia, Italia, Romania, Iordania, Spania

Exista inca alte 11 state interesate de participarea la proiect

PARTICIPAREA ROMANEASCA:

un batalion de mentinere a pacii (Batalionul 2 de infanterie “Calugareni”)

un spital de campanie (40 de paturi)

o companie de transport

un pluton de politie militara

un grup de ofiteri de stat major (20 de ofiteri in structurile de comanda)

LIMBA OFICIALA:

engleza

ANTRENAMENT:

numai antrenament individual bazat pe cerintele Natiunilor Unite

ASPECTE CONCEPTUALE:

indeplinesc misiuni umanitare si de mentinere a pacii in cadrul sistemului stand-by al ONU

timp de reactie: 15-30 de zile de la solicitarea ONU

COSTURI ESTIMATIVE:

24,5 mil $

RO-HU JOINT BATTALION (Romanian-Hungarian Joint Peace-Keeping Battalion).

SCOP:

sa imbunatateasca posibilitatile ambelor state in participarea unita la operatiuni umanitare si de mentinere a pacii sub autoritatea Natiunilor Unite, NATO sau OSCE

ELEMENTE STRUCTURALE:

Modulul romanesc:

2 companii de infanterie

un pluton de mortiere de 82 mm

un pluton anti-tanc

un pluton de cercetare

un pluton tehnic

un pluton logistic

Modulul unguresc:

2 companii infanterie mecanizata

o companie logistica

o companie rezerva

un pluton observatori

un pluton NBC

LIMBA OFICIALA:

engleza

ANTRENAMENT:

un plan comun cu principalele activitati

30% din timpul total de antrenament este alocat misiunilor de mentinere a pacii

16 ofiteri antrenati intr-un stagiu de 2 saptamani la Centrul Regional de Antrenament Romano-Britanic

participarea comuna la exercitiile “Cooperative Determination” din 1998 si 1999 (Celule de Raspuns)

ASPECTE CONCEPTUALE:

principiul rotatiei comandantilor

aplicarea doctrinei militare a ONU si NATO (proceduri de comanda, luarea deciziilor si procesul de evaluare, sistemul sprijinului operational)

COSTURI ESTIMATIVE:

750 mii $

CENCOOP (Central European Nations Cooperations in Peace Support).

SCOP:

sa promoveze intelegerea regionala, armonizarea politicilor externe si a doctrinelor, cooperarea in conducerea exercitiilor comune si a misiunilor

PARTICIPANTI:

Austria, Ungaria, Romania, Slovacia, Slovenia, Suedia

PARTICIPAREA ROMANEASCA:

un batalion de infanterie (787 militari)

o companie de geniu (140 militari)

un pluton de politie militara (24 militari)

un grup de stat major (30 militari)

LIMBA OFICIALA:

engleza

ANTRENAMENT:

2000 – cateva exercitii (CPX, LIVEX)

2001 – un exercitiu in Romania

antrenament individual (bilateral)

ASPECTE CONCEPTUALE:

primul proiect Central European

promoveaza pacea si sprijinul reciproc

asistare si participare la prevenirea conflictelor, operatiuni umanitare si in sprijinul pacii

participarea la operatiuni este la latitudinea decizionala a fiecarui stat

principiul alternarii statelor la presedintia Comitetului Permanent si a Grupului de Coordonare (un an)

RO-HU-SLK-UKR ENGINEER FORMATION (Romanian-Hungarian-Slovakian-Ukrainian Engineer Formation).

SCOP:

de a participa la operatiuni de mentinere a pacii si misiuni umanitare cat si in caz de calamitati sau dezastre naturale in zona raului Tisa

PARTICIPAREA ROMANEASCA:

un modul de 350 de persoane

Aceasta initiativa este deschisa si altor state doritoare si capabile sa i se alature.

RO-MOL JOINT BATTALION (Romanian-Moldavian Joint Battalion).

SCOP:

de a creste capabilitatile ambelor state pentru a participa impreuna in operatiuni de mentinere a pacii si umanitare sub autoritatea ONU, NATO sau OSCE

PARTICIPAREA:

un batalion de infanterie (din armata a X-a) – Romania

brigada a II-a mecanizata – Moldova

efective estimative – 400 de militari

Acest program a intrat in fortele de mentinere a pacii operationale in prima jumatate a anului 2000. Initiativa urmeaza exemplul RO-HU JOINT BATTALION.

Din participarea tarii noastre la aceste forte de mentinere a pacii se desprind cateva concluzii demne de retinut prin prisma participarilor viitoare:

Romania este un stat cheie in aria Balcanilor pentru securitate si stabilitate in S-E Europei.

Flancul nordic al NATO s-a intarit considerabil.

Flancul sudic – S-E Europei – trece inca prin numeroase si complexe crize, instabilitate si insecuritate, fenomen ce tinde sa se generalizeze in aceasta zona.

Tot in urma acestei participari, tara noastra a desprins “lectii” pe care le va aplica in operatiunile viitoare:

In dorinta cresterii increderii reciproce intre fortele armate participante este necesar ca fiecare stat sa aiba o atitudine deschisa, transparenta, flexibila si onesta.

Sistemele de comunicare si informare nu pot da randament maxim atata timp cat nivelul de cunoastere a limbii engeleze nu este destul de dezvoltat.

Ajutorul acordat intre participanti si intelegerea comuna sunt bine venite oricand.

Activitatile in care se intra in contact cu publicul nu trebuie sa fie influentate de operatiunile militare duse in zona respectiva.

Nu este posibil sa se participe in mai mult de o singura misiune cu aceeasi forta.

Elementele de legatura cu civilii au un rol foarte important vis-à-vis de mass-media.

Personalul cheie – de conducere – trebuie sa fie cat mai stabil.

Fortele alese sa participe la aceste misiuni trebuie sa fie foarte bine antrenate si echipate, indiferent de costuri.

Procesul de stabilire a proiectelor de forte de mentinere a pacii necesita o durata de timp ridicata din cauza reglementarilor legale diferite ale fiecarui stat.

Constituirea si utilizarea fortelor romanesti de mentinere a pacii si ajutor umanitar se caracterizeaza prin:

Angajarea numai in operatii autorizate ONU si/sau OSCE, cu aprobarea Parlamentului.

Pregatirea din timp de pace a fortelor special destinate pentru participarea la astfel de misiuni.

Pregatirea fortelor pentru misiuni de mentinere a pacii cu participare internationala si pentru misiuni bine definite in structura de forta nationala.

Rezervarea Romaniei a dreptului de a controla fortele sale pe timpul indeplinirii misiunilor si de a se retrage daca situatia ii impune acest lucru.

Sectiunea 3. Evolutii majore in sistemul

operatiunilor ONU pentru pace.

De-a lungul timpului se poate spune ca s-a cristalizat o adevarata “doctrina de pace” a Natiunilor Unite care, cu toate inconvenientele, a contribuit la mentinerea unui rol important al acestei organizatii in gestionarea crizelor locale si regionale si mentinerea pacii. Mai mult, odata cu prabusirea “zidului” ce separa cele doua lumi, s-a nascut speranta ca ONU ar putea sa-si asume un rol mai activ si mai responsabil, caracterizat de o mai mare cooperare intre fostii rivali.

Operatiunile de mentinere a pacii din generatiile a II-a si a III-a au evidentiat practic conturarea celor doua tendinte majore:

Pe de o parte, demersurile de a se lansa in alte misiuni decat cele traditionale de mentinere a pacii (observare si supravegherea liniilor de demarcatie intre fostii adversari), cu obiective mult mai ambitioase, asa cum ar fi cele de a reconstrui tarile ravasite de razboi si criza prelungita, de a inlocui asistenta umanitara cu o asistenta economica de dezvoltare, de a reface sistemul de justitie si de ordine publica acolo unde acestea au fost grav compromise.

Pe de alta parte, tendinta spre un anumit autoritarism, ce decurge din dorinta de intarire a capacitatilor Secretariatului Natiunilor Unite, astfel incat sa devina capabil sa desfasoare actiuni “dure”, conform capitolului VII al Cartei ONU.

Aceste preocupari au fost institutionalizate, daca termenul poate fi acceptat ca atare, prin documentul “Agenda pentru pace”. Succint, cele mai semnificative ar fi:

Imbunatatirea mecanismelor de finantare: bugetul unei operatiuni nu este intocmit decat dupa adoptarea unei rezolutii de catre Consiliul de Securitate. Pentru a remedia aceasta situatie ONU are puterea de a dispune de un fond de rulment care permite lansarea unei operatii fara a astepta o decizie bugetara. Fostul Secretar General avansase chiar ideea unei autonomii de finantare a operatiunilor de mentinere a pacii.

Imbunatatirea conceptului logistic: Natiunile Unite cer autorizarea de a constitui o rezerva de echipamente, pentru a nu mai cumpara echipamente noi cu ocazia fiecarei noi operatiuni.

Imbunatatirea procedurilor de recrutare a contingentelor militare prin conceptele “Stand-By Forces” si “UN Rapid Reaction Forces”.

Daca primul din aceste obiective a devenit astazi o realitate, in calea celui de-al doilea se ridica multiple obstacole de natura politica si financiara.

Daca noile concepte si propuneri de imbunatatire continute de documentul “Agenda pentru pace” au revolutionat doctrina pentru pace a Natiunilor Unite, interpretarea data acestora nu este unitara. Aparitia unor elemente noi ar trebui receptata ca un mod irevocabil de a depasi conservatorismul interpretarilor lineare, mostenite din schemele de gandire generalizate in epoca razboiului rece. In esenta, potrivit acestora, diferitele concepte erau considerate ca stadii succesive ale cresterii de putere si escaladarii reactiilor fata de un conflict.

Astfel, la aparitia unei probleme, se incepea prin “preventive diplomacy” (diplomatia preventiva). Daca aceasta nu era suficienta se trecea la “peace making” prin actiuni diplomatice constand in propunerea de bune oficii, conciliere, mediere, izolare diplomatica sau sanctiuni. Daca nici aceasta nu reusea, se lansa o operatiune de mentinere a pacii, considerata in acest stadiu ca un razboi limitat. In caz de esec al tuturor acestor tentative de pace, se trecea la impunerea pacii, solutia finala, dupa care Natiunile Unite puteau aborda constructia pacii.

Fara a negocia logica acestei interpretari, in actualele circumstante pare mai apropiata de realitate urmatoarea schema conceptuala: ansamblul situatiilor posibile care ar aduce atingere pacii si securitatii in lume este un continuum oscilant intre cei doi poli denumiti in termeni simplificatori “pace” si “razboi”. Atunci cand apar tensiuni intr-o zona din lume si in conditiile in care Consiliul de Securitate estimeaza ca exista un risc pentru pacea si securitatea internationala, poate fi lansat un proces specific diplomatiei preventive pentru a impiedica aceste tensiuni sa degenereze intr-un conflict deschis, cu potential de extindere in tarile vecine. Scopul unei astfel de actiuni il constituie readucerea situatiei conflictuale spre “pace”, prin intermediul unor activitati diplomatice, misiuni neutre de arbitraj si anchete asupra incidentelor, masuri de incredere, care pot sa mearga pana la o desfasurare preventiva de forte.

Intr-o situatie de criza – interna sau interstatala – fie ca diplomatia preventiva a esuat fie ca izbucnirea conflictuala a surprins comunitatea internationala, aceasta din urma incepe prin a desfasura eforturi de peace making, vizand oprirea fazei violente a conflictului si aducerea partilor combatante la masa negocierilor, pentru a gasi o reglementare pasnica a diferendelor lor.

Pe langa eforturile diplomatice, pot fi exercitate presiuni in vederea incetarii conflictului (de exemplu izolarea diplomatica, embargou asupra armamentului, etc.) si fortarea adversarilor sa se aseze la masa tratativelor, daca nu printr-un acord de pace, cel putin prin unul de incetare a focului, care sa permita continuarea procesului de reinstaurare a pacii intr-un climat cat mai controlabil. In aceasta situatie, in paralel cu activitatile diplomatice, politice si eventualele sanctiuni, se dovedeste a fi necesar un ajutor umanitar pentru refugiati si, implicit, masuri de securitate pentru convoaiele umanitare, cu desfasurarea unor forte militare adecvate.

In aceasta etapa se deschid doua mari posibilitati:

Sau operatiunea de peace making reuseste, caz in care se ajunge cel putin la o incetare a focului, fiind create conditiile – daca partile o doresc – desfasurarii unei operatiuni clasice de mentinere a pacii, prin care acestea sunt ajutate sa se separe, sa se dezangajeze, facand astfel posibil un proces politic si social de reconciliere;

Sau operatiunea de peace making nu da rezultate, caz in care pot fi avute in vedere doua variante de actiune:

Consiliul de Securitate decide sa tina conflictul sub supraveghere, aceasta sarcina revenind Departamentului pentru Afaceri Politice;

Consiliul de Securitate horaraste ca respectivul conflict reprezinta o amenintare pentru pacea si securitatea din zona si din aceasta cauza, este cazul sa intervina.

In varianta a doua se trece la impunerea pacii, adica un ansamblu de masuri care pot sa mearga de la blocada la angajament militar total, trecand prin toata gama de sanctiuni. O caracteristica a acestei situatii in raport cu celelalte este ca cel putin una din parti este desemnata, formal, ca agresor. In celelalte cazuri partile combatante sunt pe picior de egalitate, in aceasi masura parteneri la negocierile de pace si inamici potentiali.

Dupa o actiune de pace este necesar un alt tip de efort pentru a reconstrui armatura relatiilor de pace stabile in regiune. In acest context, este necesar un plan post-razboi, nu numai pentru a asigura noul echilibru politic, in mod inevitabil instabil, ci si pentru a restaura structurile sociale si economice care vor face solutia viabila.

Aceasta perioada este aceea de constructie a pacii in cadrul careia poate functiona o misiune militara cu sarcini variate, asa cum ar fi deminarea, demobilizarea fostelor factiuni militare, dezarmarea acestora, controlul zonelor demilitarizate, asistenta in reconstruirea si reorganizarea unei armate unificate, reconstruirea unei infrastructuri de urgenta. De obicei acest tip de asistenta este denumit in mod eronat in mass-media, in special, mentinere a pacii, fapt ce nu face decat sa intretina confuzia in ceea ce priveste rolul complet diferit ce revine operatiunilor in speta, care raspund acceptiunii clasice a conceptului.

Aceasta schema are avantajul de a arata cu claritate ca situatiile schimbatoare dicteaza secventa cea mai bine adaptata la ceea ce Natiunile Unite numesc “tehnici de pace” si ca a incerca sa clasezi operatiunile in termeni absoluti in capitolul VI sau VII al Cartei este un fapt iluzoriu. Este evident faptul ca unele operatiuni necesita aplicarea unor instrumente inspirate din cele doua capitole mai sus amintite, iar plaja larga de probleme abordate consacra termenul de “operatiuni de pace” in cel de “operatiuni de mentinere a pacii”, in detrimentul acestuia din urma el desemnand doar un anumit tip de actiuni, destul de bine individualizate.

In lumina schemei prezentate, daca o raportam la operatiunile mai recente, se pot trage mai multe concluzii. In cazul razboiului din Golful Persic, de exemplu, mai intai am avut de-a face cu “peace making”, respectiv perioada negocierilor ultimei sanse, esuate datorita inflexibilitatii Irakului. S-a trecut apoi la faza de “impunere a pacii”, respectiv aceea a ostilitatilor finalizate cu retragerea fortelor lui Saddam Hussein de pe teritoriul statului Kuweit in urma zdrobitoarei infrangeri administrate de aliati. S-a ajuns astfel la pragul fazei de reconstructie. Trebuie sa constatam insa ca dupa aproape un deceniu un nou conflict macina aceasta zona.]

Desigur, a fost desfasurata operatiunea UNIKOM. Aceasta insa nu este o operatiune de “constructie a pacii”, ci una de “diplomatie preventiva” in care observatorii erau desfasurati pentru a da alarma in cazul unei reveniri a Irakului.

Care este motivul acestei stagnari ?

Vrand, nevrand, constatam ca responsabilitatea apartine SUA. Desigur, exista si ratiuni economice – petrolul irakian perturba piata mondiala – dar, mai presus de toate aceste considerente economice se detaseaza vointa “jandarmului mondial” de a compromite regimul lui Saddam Hussein. De fiecare data cand Consiliul de Securitate al ONU urmeaza sa puna in discutie ridicarea sanctiunilor impotriva Irakului, dinspre Washington incepeau sa afluiasca stirile cele mai defavorabile. Cel mai spectaculos moment in acest sens a fost cel al anuntului americanilor privind reinvadarea Kuweitului de catre trupele irakiene. In urma acestui anunt a fost trimis si desfasurat in “zona de conflict” un batalion britanic retras 3 zile mai tarziu din lipsa veridicitatii informatiilor.

Un alt exemplu in acest sens este acela al misiunii FORPRONU in fosta Iugoslavie. In urma conflictului sarbo-croat, in cursul caruia un episod important a fost acela al alungarii croatilor din Krayna, negocierile au condus la semnarea unui acord de incetare a focului. In consecinta, a fost desfasurata o forta de mentinere a pacii, avand ca mandat dezarmarea factiunilor luptatoare prezente si repatrierea refugiatilor. Aceasta misiune a fost circumscrisa filosofiei traditionale a operatiunilor de mentinere a pacii.

A inceput apoi si razboiul in Bosnia-Hertegovina. Ca raspuns la plangerile organismelor umanitare, care reclamau ca sunt amenintate convoaiele cu ajutoare expediate in zona, Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite nu a lansat o noua operatiune, ci a decis sa extinda mandatul FORPRONU, desfasurat in Croatia, incluzand in acesta si protectia convoaielor umanitare din Bosnia. Aici era insa razboi si practica demonstrase deja ca nu putea fi aplicata o tehnica specifica de mentinere a pacii in situatii ca aceasta.

Finalmente, sub presiunea unor mari puteri interesate, s-a trecut la faza de “impunere a pacii”, s-a creat Rapid Reaction Force – forta de reactie rapida si s-au lansat in zona conflictuala lovituri aeriene.

In urma acordurilor incheiate la Dayton, s-a lansat faza de “peace making”, prin constituirea IFOR – Forta de Implementare a Pacii – iar dupa aceea odata cu inlocuirea IFOR cu SFOR – Forta de Stabilitate – s-a trecut in faza de constructie a pacii.

Cea mai semnificativa evolutie in domeniul operatiunilor ONU de mentinere a pacii o constituie amploarea fara precedent a parteneriatului ONU cu organismele regionale si subregionale de securitate, concretizata in stabilire a doua misiuni, in Timorul de Est (UNTAET) si Kosovo (UNMIK) si in revizuirea misiunilor de observare stabilite anterior in spatiul african: RD Congo (UNMOK) si Sierra Leone (UMOMSIL / UNAMSIL), toate avand mandate complexe, in cadrul carora ponderea fortelor au avut-o componentele civile.

Aceasta a determinat o schimbare de fond a imaginii acestor operatiuni care – obligate sa faca fata crizelor intrastatale complexe cu care se confrunta comunitatea internationala in prezent – si-au accentuat caracterul multidisciplinar: politic, umanitar, asistenta electorala, politie civila, refacerea administratiilor, deminari, etc. Componenta militara ONU continua sa asigure, in special, misiuni de observare, de legatura cu fortele organizatiilor de securitate din spatiul geografic respectiv, de protectie, de monitorizare a aplicarii acordurilor de incetare a focului si a masurilor de dezarmare, demobilizare si de reincadrare a fostilor combatanti.

In acest context, definirea legitimitatii interventiilor umanitare, intrarea in vigoare a Conventiei privind Securitatea Personalului Natiunilor Unite si Asociat (Ian.1999) si aplicarea in operatiunile de mentinere a pacii a normelor de Drept Umanitar International au dominat tematica dezbaterilor din Consiliul de Securitate, precum si in Comitetul Special pentru operatiuni de mentinere a pacii. In cadrul Departamentului pentru Operatiuni de Mentinere a Pacii a inceput procesul de constituire a unui proiect de principii si linii directoare privind rolul si functiile politiei civile in operatiunile de mentinere a pacii, avand in vedere tocmai rolul cheie jucat de politia civila in noile misiuni (Kosovo, Timorul de Est). pentru prima data de la inceputul participarii la asemenea operatiuni, fortele romanesti au cuprins toate categoriile de personal: ofiteri de stat major si de legatura, observatori militari, politie militara, trupe de infanterie, monitori de politie civila, specialisti civili in administratie, drept, si in monitorizarea proceselor electorale.

Din trimestrul I din 1999, doi ofiteri romani au fost angajati pe posturi de functionari militari internationali in Secretariatul ONU, la Departamentul Operatiunilor de Mentinere a Pacii. Din Dec.2000, lor li s-a mai adaugat un al treilea ofiter roman.

Sectiunea 4. Reforma sistemului operatiunilor ONU

de mentinere a pacii.

In vara anului 2000, in Congresul SUA au avut loc discutii privind constituirea unei forte internationale permanente de reactie rapida care ar usura si eventual, ar scurta misiunile de mentinere a pacii. S-a cerut cu aceasta ocazie Natiunilor Unite constituirea unei forte permanente de securitate, compusa din 15 mii de voluntari din tarile membre, care vor fi recrutati, instruiti si platiti ca angajati ai organizatiei internationale. Aceasta forta ar trebui sa fie gata de desfasurare in 3 saptamani, pe o perioada de cel mult 6 luni de la primirea ordinului din partea Consiliului de Securitate al ONU, urmand ca apoi tarile membre ale ONU sa-si asume operatiunea. Parerea generala este ca o forta permanenta poate fi mult mai bine pregatita decat o forta constituita ad-hoc.

O alta propunere a fost crearea unei Forte de Securitate si Politie cu desfasurare rapida. Forta ar urma sa se afle sub autoritatea Consiliului de Securitate al ONU si sa se desfasoare pe baza de rezolutie. Pregatita ca o entitate, atat pentru operatii de mentinere a pacii, cat si pentru misiuni de asigurare a ordinii, aceasta forta de 6 mii de persoane va fi gata de desfasurare in 15 zile de la primirea ordinului si nu va sta mai mult de 6 luni in zona de conflict dupa care tarile membre ale ONU vor asigura personal de schimb. Motivul acestei propuneri consta in faptul ca, in general, problema mentinerii pacii necesita timp pentru convingerea comunitatii internationale de oportunitatea unei astfel de operatiuni. Dupa aceea, e nevoie de 3-6 luni pentru constituirea fortelor in vederea desfasurarii, timp in care situatia din zona respectiva se poate agrava.

Intre timp, a fost demonstrata pe deplin nevoia unei forte internationale de tipul politiei. La putin timp dupa ce unitatile de mentinere a pacii din cadrul KFOR au sosit in Kosovo, au fost solicitati 4700 de politisti. In Apr.2000 erau prezenti la fata locului doar 2900. Acest numar redus de politisti a fost considerat o adevarata provocare la adresa restabilirii ordinii in Kosovo: “Desfasurarea lenta a fortelor de politie civila in Kosovo demonstreaza faptul ca actualele capabilitati militare nu sunt potrivite. Pe de alta parte, desfasurarea de politie civila in Timorul de Est si in Sierra Leone a evidentiat ca rolul acestora nu se va diminua. Operatiunile de mentinere a pacii din prezent necesita deprinderi nu numai militare sau numai de politie, ci mai degraba o combinatie intre cele doua tipuri”.

La data de 21 Aug.2000, printr-o scrisoare adresata Presedintelui Adunarii Generale a ONU si Presedintelui Consiliului de Securitate, Secretarul General ONU, Kofi Annan, a lansat un program ambitios de reforma a sistemului operatiunilor de mentinere a pacii. Programul are la baza raportul intocmit de un grup de experti condus de fostul ministru de externe algerian, Lakhdar Brahimi. Prezentam in continuare o evaluare a etapelor si sanselor de implementare a lui, precum si o estimare a atitudinii statelor occidentale si a altor tari fata de acesta:

Substanta raportului.

Raportul Brahimi prefigureaza un program complex de reforma, menit sa transforme operatiunile de mentinere a pacii dintr-o activitate cu caracter provizoriu, desfasurata la limita minima a resurselor si cu organizare precara, intr-o functie principala a ONU, indeplinita in conditii de coerenta organizatorica si eficienta. Este avuta in vedere institutionalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv si de asistenta a statelor implicate in conflicte pentru a trece de la starea conflictuala la pace, cuprinzand: prevenirea crizelor, operatiunile de mentinere a pacii, operatiunile de consolidare a pacii.

Raportul propune organizarea de misiuni de pace credibile, cu mijloace adecvate, capabile sa-si indeplineasca mandatul eficient si cu succes. Sunt proiectate mecanisme pentru desfasurarea rapida a fortelor de pace (in 30 de zile, respectiv 90 de zile pentru operatiuni mai complexe), astfel incat sa se intervina oportun si sa se previna reizbucnirea conflictului.

Raportul prefigureaza restructurarea si marirea aparatului Secretariatului ONU, in special a Departamentului pentru Operatiuni de Mentinere a Pacii, pentru al face apt sa conduca eficient operatiuni de pace. Se solicita modificarea sistemului si procedurilor logistice, de achizitii si de finantare, pentru a permite desfasurarea rapida a fortelor in zona noii misiuni.

Statele membre ONU sunt solicitate sa constituie brigazi multinationale gen SHIRBRIG si sa pregateasca specialisti si forte pentru desfasurarea rapida, in baza aranjamentelor stand-by. Statele care vor participa cu forte vor fi invitate pentru consultari in Consiliul de Securitate pe durata pregatirii misiunii si adoptarii mandatului sau cand apare necesitatea modificarii mandatului.

Etape parcurse in procesul de implementare a programului de reforma.

Discutarea raportului Brahimi in sedinta la varf a Consiliului de Securitate (6-7 Sept.2000)

Elaborarea planului de implementare a reformei, de catre Louise Frechette, Secretar General adjunct

Dezbaterea secventiala, pe domenii, a planului de implementare in comisiile de specialitate

Adoptarea in Adunarea Generala a subprogramelor pentru care s-a obtinut consensul in comisiile de specialitate si aplicarea acestora (Dec.2000)

Implementarea programului de reforma.

Aplicarea programului este dependenta de doua elemente principale: vointa politica a statelor membre ONU de a promova schimbarea si disponibilitatea lor de a aloca resursele necesare pentru transformarea sistemului operatiunilor de mentinere a pacii. Opinia generala este ca exista vointa politica din partea multor state de a sprijini transformarea sistemului. Aceasta opinie se bazeaza pe urmatoarele considerente:

Raportul este foarte bine articulat si a fost lansat intr-un context politic favorabil – Summitul Mileniului (7-9 Sept.2000)

Exista vointa politica clara a statelor ca operatiunile de pace ONU sa fie mai bine conturate in vederea evitarii esecurilor precum cele din Rwanda (1994) si Srebenita (1995)

Interesul celor 89 de state participante la operatiunile de pace face ca acestea sa fie mai temeinic organizate, sa beneficieze de resursele necesare

Interesul unor state puternic dezvoltate, traditional atasate procesului de mentinere a pacii (Canada, Marea Britanie, Suedia, Olanda, Franta, etc.)

Atitudinea, in principiu, favorabila a membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate, care nu au avut motive sa se opuna adoptarii raportului

CONCLUZII

Incontestabil, operatiunile de pace sub egida ONU sunt integrate in peisajul vietii politice internationale. Unele dintre ele si-au atins sau sunt pe cale sa-si atinga scopul, altele au cumulat atatea esecuri incat mentin anumite dubii asupra eficacitatii acestui gen de actiuni. Cert este ca atunci cand sunt indeplinite anumite conditii, operatiunile de mentinere a pacii se dovedesc a fi un mijloc redutabil de solutionare a crizelor intra si interstatale.

Se au in vedere:

angajarea fara rezerve a comunitatii internationale

vointa populatiei locale de a pune capat conflictului

furnizarea la timp a resurselor si mijloacelor corespunzatoare

aplicarea neconditionata si cu buna credinta a principiilor si normelor de Drept International Umanitar

coerenta si abilitate in aplicarea tehnicilor de pace

Fara indoiala, operatiunile de mentinere a pacii sub egida ONU comporta o serie intreaga de probleme, a caror corecta identificare si solutionare adecvata le poate spori eficacitatea. Cauzele acestor dificultati sunt multiple. Amintim intre ele, impactul pe care il are ratiunea politica, fondata pe interesele nationale ale celor "mari“, membrii permanenti ai Consiliului de Securitate al ONU.

De asemenea, putem vorbi de presiunea opiniei publice, in mod deosebit de mass-media, al carei rol in influentarea unei decizii si asa marcata de compromisul intre pozitii contradictorii, nu este deloc de neglijat.

Nu in ultimul rand, metodele de lucru si cooperare si relatiile cu tarile ce contribuie cu trupe fac dificila armonizarea intre decidenti si planificatori, vorbindu-se chiar de existenta unei prapastii intre Consiliul de Securitate si Secretariatul General.

Desi se incearca nominalizarea acestor factori, efectele pe care le produc nu pot fi ignorate. Astfel, majoritatea participantilor la asemenea operatiuni invoca lipsa de claritate si de precizie a mandatelor care li se incredinteaza. Intr-adevar, cum poate fi conceput un mandat pentru o forta de mentinere a pacii clar si precis, cand aprecierea politica a unei situatii este conditionata de atatia factori externi, iar rezolutiile pe care le elaboreaza Consiliul de Securitate sunt rezultatul unui compromis intre diferitele pozitii nationale ?

In ultimii ani se asista la o preocupare de finisare, de perfectionare a mandatelor in termen de timp, spatiu si mijloace. In prezent Consiliul de Securitate isi reinoieste contractul la fiecare 3 luni, in baza unui raport asupra situatiei al Secretarului General. O asemenea situatie creaza dificultati in ceea ce priveste finantarea, desfasurarea si logistica statelor contribuabile cu trupe. La acestea se adauga realitatea de nedepasit ca rezolutiile insele sunt un compromis politic intre 15 state, care reprezinta ele insele grupuri de presiune diametral opuse (incercarea de a adopta o rezolutie pe baza careia sa se intervina in Irak in Martie 2003 s-a soldat cu un esec, negocierile fiind abandonate).

Intr-un asemenea context analiza impactului militar al rezolutiilor, de regula, ramane in plan secundar, in frecvente cazuri fiind chiar ignorata de decidenti, aceste probleme fiind amplificate de faptul ca operatiunile de mentinere a pacii nu sunt o tehnica supla.

Daca situatia se deterioreaza este imposibila schimbarea misiunii, deoarece trebuie schimbate fie obiectivele, fie structurile, fie mandatul. Ori, pentru a schimba mandatul trebuie sa se intervina la Consiliul de Securitate, care va cere un raport, proces ce poate dura cateva saptamani. In practica este de conceput ca o operatiune de impunere a pacii sa se transforme in mentinerea pacii. Invers insa este pur si simplu lipsit de realism sa se incerce o asemenea schimbare, in termenii dictati sub presiunea crizei din starea conflictuala.

Nu intamplator aceste probleme sunt conexate de unii analisti, extrem de critici la adresa ONU, la ineficacitatea proverbiala a acestei organizatii. Acestora trebuie sa le reamintim ca ONU nu este un guvern mondial supranational, nici o alianta politico-militara ca NATO. La fel, Consiliul de Securitate nu este un superconsiliu de ministri, iar Adunarea Generala nu este nici ea un parlament mondial.

Organizatia Natiunilor Unite este un “club de natiuni” ai carui membri au acceptat sa semneze Carta ca expresie a adeziunii lor. Ea se prezinta ca un forum universal de intalnire si de discutie in jurul unei teme centrale care este pacea si securitatea colectiva. Pentru Natiunile Unite o veritabila pace nu este posibila decat printr-o justitie care elimina raporturile de forta inegale, ce genereaza relatiile dintre dominatori si dominati si intretin cauzele profunde ale conflictelor.

Justitia, atat individuala cat si colectiva si caile pentru a ajunge la aceasta sunt Drepturile Omului, Dezvoltarea si Dreptul International. Ceea ce Natiunile Unite propun nu este un model politic al lumii, ci mai degraba un model de societate ideal de construit. Logica sa se situeaza in plan idealist si moral, nu la nivel politic sau economic, chiar daca pentru a traduce idealul sau in moduri de actiune ea este obligata sa faca politica si economie cu statele membre.

Paradoxal, caderea cortinei de fier nu a condus in mod automat la eliminarea problemelor mentionate. La un moment dat chiar s-a crezut ca obiectivele ONU au fost atinse, nemaifiind posibila generarea unor stari de conflict. ONU devenea astfel, pentru prima oara in existenta sa, singurul element de referinta la nivel global indreptatit sa-si asume responsabilitati la scara planetara. Lucrurile stateau insa asa doar in aparenta. Secretariatul, care timp de 45 de ani nu fusese niciodata autorizat sa fie altceva decat un forum de intalniri diplomatice, nu era gata sa-si asume responsabilitati de gestiune a crizelor sau operatiuni de anvergura.

Pentru a ajuta Secretariatul s-au exercitat presiuni in scopul de a crea noi capacitati operationale. Se dorea securitatea contingentelor, credibilitatea politica a angajarilor, si a imaginii lor in fata opiniei publice.

Mai devreme sau mai tarziu au devenit vizibile divergentele de interese si de obiective dintre ONU si membrii sai: fata de partile in conflict care nu-si respecta angajamentele, specifice operatiunilor de mentinere a pacii, unele state au cerut actiuni de impunere a pacii pentru care ONU nu are mijloce necesare; in fata unor situatii de dezintegrare sociala si economica, Natiunile Unite reclama in van planuri Marshall de dezvoltare deoarece acestea nu trezesc interes si nici nu sunt dorite; procesele de pace sunt blocate sau nu sunt amorsate pentru ca unul sau mai multi membri nu au acest interes.

Se uita ca pentru a construi o lume a pacii nu sunt suficiente ajutoarele umanitare de urgenta, micile razboaie sau operatiunile de mentinere a ordinii. Trebuie sa fie reeducate generatii intregi, trebuie elaborate planuri de dezvoltare. Mai trebuie ca statele sa invete sa coopereze pentru a neutraliza traficul de orice gen si a combate terorismul si crima organizata. Din nefericire unele state nu vor o implicare responsabila in astfel de proiecte, altele pur si simplu nu au mijloacele sa o faca, iar aceste procese sunt prea lungi pentru opinia publica ce asteapta rezultate imediate si tangibile.

Probleme deosebite au aparut si in cazul Kosovo. Datorita faptului ca nu s-a putut realiza un consens in Consiliul de Securitate pentru rezolvarea situatiei, statele membre NATO au ocolit ONU si au intervenit fara un mandat explicit. Este drept ca dupa incheierea interventiei aeriene, fortele dislocate pentru punerea in aplicare a celor convenite au fost abilitate de Natiunile Unite.

Prin elaborarea noului concept strategic la Summitul din Apr.1999 de la Washington, NATO tinde sa rezolve situatii de acest gen fara a mai solicita aprobarea Consiliului de Securitate al ONU.

Este o noua provocare la care va trebui sa raspunda adecvat ONU la inceputul Mileniului III. Pace sau ordine ? Nimic nu a fost inca rezolvat, deoarece secolul XX nu a sesizat oportunitatea sfarsirii razboiului rece pentru a inventa, din timp de data aceasta, o dinamica a pacii.

O lume fara ONU si fara operatiunile de mentinere a pacii ar fi o lume mai salbatica si mai agresiva, la discretia celor inarmati. Este motivul pentru care statele ar trebui sa sprijine organizatia mondiala si pe cele regionale in crearea si perfectionarea unei ordini politice si juridice internationale in care fiecare stat sa se dezvolte liber, fara constrangeri, conform dorintelor natiunilor ce compun umanitatea. Acest deziderat impune adaptarea si restructurarea ONU la noile conditii geopolitice actuale, tinandu-se cont si de perspectivele de evolutie a lumii. In aceasta noua ordine politica si juridica internationala, fortele de mentinere a pacii vor continua sa aiba un loc si rol deosebit.

BIBLIOGRAFIE

IONEL CLOSCA – Conflictele armate si rezolvarea lor pe cale pasnica,Ed. Militara,1982

ADRIAN NASTASE,DUMITRA POPESCU – Drept international public,1996, Casa de Editura si Presa “Sansa”

BURLACU CARMEN,ARDELEANU VIOREL,DUMITRU PETRE – Operatiunile de mentinere a pacii,1996, Editura Institutului Roman de Studii Internationale

MIRCEA COSMA – Gestionarea crizei – Abordare geopolitica si geostrategica,Ed. Academiei Fortelor Terestre,Sibiu 2000

MIRCEA MANDRU, DORIN MARA, ION DRAGOMAN, DAN STROIESCU – Elemente esentiale ale conducerii operatiilor multinationale, Editura AISM, Bucuresti 2000

MIRCEA COSMA, ISPAS TEOFIL – Integrarea Romaniei in structurile europene,Ed. Academiei Fortelor Terestre,Sibiu 2001

FLORIAN COMAN,FLORIAN SANDU,NICOLAE PURDA,ELIZA FLOREA,IOANA DARANGA – Dictionar de DIP,Ed. Media 2000

Carta ONU

Tratatul Atlanticului de Nord si celelalte state participante la PfP cu privire la statutul fortelor lor si a Protocolului Aditional incheiat la Bruxelles, 19 Iunie 1995

Directiva celor doua comenzi NATO pentru operatii in sprijinul pacii

Manual de gestionare a situatiilor de criza al fortelor NATO

BOUTROS BOUTROS GHALI – Agenda pour la paix,Nations Unies,New York 1992

BOUTROS BOUTROS GHALI – Agenda pour la paix – 1995,

II-eme edition,Nations Unies,New York 1995

CENTRE D’ETUDES DE DEFENSE – Peace keeping operations, Colloque 8-9 Fevrier 1993,Institut Royal Superieur De Defense

Hotararea Parlamentului Romaniei Nr. 1 din 13 Mar.1995 publicata in Monitorul Oficial Nr. 51 din 20 Mar.1995

Legea Nr. 23 din 10 Apr.1996 publicata in Monitorul Oficial Nr. 82 din 22 Apr.1996

Legea 45 / 1994 modificata prin Ordonanta de Urgenta 13 / 2000 publicata in Monitorul Oficial Nr. 111 din 14 Mar.2000 – Legea Apararii Nationale

Rezolutia Consiliului de Securitate al ONU Nr. 1386 / 2001 – referitoare la interventia in Afganistan.

Hotararea Parlamentului Romaniei nr. 2/2000 privind participarea Romaniei in cadrul fortei speciale de politie din Kosovo

Hotararea de Guvern nr. 132/14 Feb. 2002 pentru participarea Jandarmeriei Romane la misiunea ONU din Kosovo

ILINOIU STELIAN – Operatiunile Natiunilor Unite pentru mentinerea pacii, Revista Fundatiei CNAp Nr.2 / 1996

Col. USCOI NICOLAE – Imperiul umanitar in actiunea ONU. Revista Fundatiei CNAp Nr.2 / 1996

VASILE OZUNU MIHAI – Promovarea diplomatiei preventive si operatiunile de mentinere a pacii, Revista Fundatiei CNAp Nr.2 / 1996

Col. VASILE BANU – Conceptul NATO privind parteneriatul intensificat, Buletinul informativ prividn cunoasterea armatelor straine Nr.1 / 1997

Col. Dr. STAN PETRESCU – NATO si Romania – Un posibil destin doctinar comun, Gandire Militara Romaneasca Nr.5 / 2000

JASON SHERMAN – O noua abordare in domeniul misiunilor de mentinere a pacii, Armed Forces Journal, Aug.2000

Lt. Col. VASILE ILIE – Jandarmeria si mentinerea pacii, Revista Jandarmeriei Nr. 23-24 / 1 Dec.2000

Col. OLIMPIODOR ANTONESCU – Selectionarea, constituirea, pregatirea si introducerea in zona de operatii a fortelor destinate sa execute operatiuni in sprijinul pacii, Buletinul Jandarmeriei Romane Nr.1 / 2003

Participarea Romaniei la operatiuni Anexa 1

de mentinere a pacii.

Participarea Romaniei la operatiuni Anexa 2

de mentinere a pacii intre anii 1991-2001

Participarea Romaniei la activitatile Anexa 3

Parteneriatului pentru Pace (PfP)

Participarea Romaniei la initiative Anexa 4

de pace regionale

Romania – furnizor de securitate Anexa 5

in Sud-Estul Europei

Participarea Romaniei operatiunile Anexa 6

de pace din Angola

Participarea Romaniei la operatiunile Anexa 7

de pace din Bosnia Hertegovina

Participarea Romaniei la operatiuni Anexa 8

de pace in Kosovo

Participarea Romaniei la operatiunile Anexa 9

de pace din Afganistan