Operatiuni de Trzorerie ale Bancilor Comercialedoc

=== Operatiuni de trzorerie ale bancilor comerciale ===

UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

LUCRARE DE LICENȚĂ

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Conf.univ.dr. Mihail Vicențiu IVAN

ABSOLVENT:

Alexandru Laurențiu Mihail

PLOIEȘTI

2015

UNIVERSITATEA PETROL-GAZE DIN PLOIEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

SPECIALIZAREA: FINANȚE BĂNCI

LUCRARE DE LICENȚĂ

TEMA: OPERAȚIUNI DE TREZORERIE ALE BANCILOR COMERCIALE

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

Conf.univ.dr. Mihail Vicențiu IVAN

ABSOLVENT:

Alexandru Laurențiu Mihail

PLOIEȘTI

2015

Cuprins

Introducere

Odată cu trecerea la economia de piața funcțională si competitivă s-a impus o serie de modificări privind sistemul finanțelor publice, fiind reorientate în acest scop mai toate activitățile specifice, impunându-se o nouă abordare a relațiilor dintre diferite entități publice, fie ele autorități și instituții publice, regii autonome sau societăți naționale. S-a conturat o specializare a instituțiilor publice , în funcție de competențele ce le stau în sarcină, însă un rol important l-a avut reformarea întregului mecanism financiar prin care se asigură stabilitatea economică. Aceste schimbări au fost simțite și în sistemul bancar unde s-au adoptat o serie de prevederi legislative prin care se operau schimbări fundamentale în sistemul bancar.

Termenul de Trezorerie a apărut în cadrul unei lungi evoluții istorice care a dus, pentru început, la identificarea cu noțiunea de bani publici, iar mai tarziu, la crearea și centralizarea unei instituții sub o autoritate unică desemnată să asigure respectarea ansamblului de reguli specifice casieriei și contabilițătii publice.

Termenul de Trezorerie este folosit în două sensuri,pe de o parte, el servește la desemnarea casieriilor propiu- zise ale statului, atunci când se vorbește de situația trezoreriei sau de deficitul trezoreriei, iar pe de altă parte, el ajuta la desemnarea unei administrații publice, ca instituție. Cele două sensuri ale termenului sunt legate între ele și vizează și funcțiile pe care le îndeplinește trezoreria ca administrație fiind un serviciu public însărcinat cu gestiunea fondului public, în sensul casieriei, dar mai ales cu asigurarea echilibrului permanent dintre încasările generatoare de lichidități și plățile exigibile, dintre veniturile publice și altele. Toate acestea asigură echilibrul monetar și implicit, echilibrul general al economiei.

Lucrarea este structurata pe patru capitole.

Primul capitol se intituleaza “Sistemul bancar în contextul economiei de piață” se vorbeste despre gestionarea riscurilor ,care prezintă o importanță deosebită în aprecierea calității, atât a activității bancare cât și a performanțelor acesteia.

Al doilea capitol poartă denumirea de “Rolul trezoreriei în cadrul băncilor comerciale” in care se dezbate conceptul propriu-zis al trezoreriei, componentele activității bancare, lichiditatea bancară, structura particulară a cadrului operațional și funcții specifice ale instrumentelor politicii monetare.

Ultimul capitol intitulat ” Operatiunile de trezorerie ale Raiffeisen Bank în România” prezintă operațiunile efectuate prin intermediul Raiffeisen Bank inregistrate in perioada 2012 – 2014 .

Capitolul I: Sistemul bancar în contextul economiei de piață

1.1. Sistemul bancar în contextul economiei de piață

Tranziția la economia de piață reprezintă un proces amplu și complex, multidimensional Sistemul bancar al unei țări reprezintă coloana vertebrală financiară a economiei de piață.

1.1.1. Bancă și activitatea bancară în timp și spațiu

Activitatea bancară își are originile în Antichitate, perioadă în care bogățiile erau păstrate în temple, fapt ce aducea un anumit “profit” preoților, pe lângă recunoașterea templelor de către populație. În măsura în care bunurile păstrate erau perisabile, modalitatea de păstrare era împrumutul de consumație. Pentru deponenți se asigura plasarea bogăției într-un loc sigur, iar pentru preoți se realiza un profit. Dovada acestor practici este descoperirea de către arheologi în Mesopotamia a tabelelor de contabilitate datând din 3400-2500 i.H.

O altă practică des întâlnită în perioada antică era împrumutul cu dobândă, practică ce la început nu a putut fi controlată de autorități, deoarece nu existau reglementări în domeniu.

Împrumutul cu dobândă este reglementat mai târziu prin Codul lui Hammurabi care este recunoscut cu prima reglementare în domeniu. Printre altele, Codul prevede și contractele de împrumut pentru a căror recunoaștere era nevoie să fie vizate de funcționari regali; și contractul de comision, strămoșul contractului de cont curent de astăzi.

Apariția băncilor ca instituții a avut loc în Grecia și Roma antică în secolele VI-VII i.H. Acesta este rezultatul dezvoltării comerțului ca o consecință a emiterii monedei proprii de către fiecare oraș comercial. În scopul de a combate camăta mai multe cetăți grecești au decis să constituie “bănci publice” care pe lângă rolul propriu zis bancar, mai aveau și sarcina strângerii impozitelor și dreptul de a bate moneda. După modelul grecesc, în Roma antică apar “bancheri privați” și “bănci publice”.

În porturile grecești, “trapeziștii” devin bancheri veritabili în sensul actual al termenului, ei îndeplinesc majoritatea funcțiilor băncii moderne: depuneri credite, schimb, crearea altor mijloace de plată decât bancnota sau moneda.

În Egipt, unde statul era atotputernic, erau imitați “trapeziștii” greci prin înființarea “Băncii Regale” (Banca Regală din Alexandria) care deținea monopolul activităților respective.

La Roma, “argintarii” au înlesnit și diversificat schimburile comerciale, ajungând să asigure toate funcțiile clasice ale băncilor: depuneri, credite, gestiunea conturilor, serviciul cecurilor. Republica, apoi Imperiul Roman, creează asemenea bănci specializate, în primul rând, cu păstrarea impozitelor colectate de la contribuabili.

Deși adepții religiei creștine se ridicau împotriva ideii de dobândă, aceasta nu a împiedicat ca băncile să cunoască o prosperitate continuă în Bizanț unde, în secolul VII, Justinian codifică uzurile române în domeniul bancar.

Societatea medievală a cunoscut schimbări majore la sfârșitul secolului XI, ca urmare a cuceririi normande și a cruciadelor. Biserica creștină își reafirmă opoziția față de practicarea dobânzii în Conciliul de la Latran (1179) și în cel de la Viena (1311), dar interdicția este eludată cu ajutorul ideii de risc sau de prejudiciul : cel care acordă împrumutul își asumă un risc (damnum emergens) sau pierde un câștig posibil (lucrum cesans). Astfel se explică recunoașterea comerțului bancar în secolele XII-XIV în Europa Occidentală. În apariția băncilor, literatura de specialitate, acordă un rol important zarafului, intermediar al circulației monetare. Pentru că utilizarea banilor presupunea anumite riscuri, cum ar fi transportul banilor la locurile de utilizare și deținerea banilor care nu aducea profit. Aceste fapte au determinat pe deținătorii de capital să încredințeze acest depozit unui intermediar, în scopul păstrării și al remunerării sub formă de dobândă.

Secolele XIV-XVI, marcate de importante evenimente, au influențat și activitatea bancară prin reapariția băncilor publice în Spania și Italia, prin inițierea în Italia a rețelei “muntele de pietate” – asociație de persoane care se grupează sub egida municipalității pentru a împrumuta fără dobândă nevoiașilor.

Dezvoltarea economică din perioada secolelor XVI-XVIII va favoriza consolidarea poziției dobândite la sfârșitul Evului Mediu. Europa de Nord își continuă tradiția sa de specializare, beneficiind și de poziția maritimă și de exodul protestanților după războaiele religioase.

În secolul al XX-lea, băncile fiind rezervate claselor dominante, s-a evidențiat necesitatea de a se crea instituții: casele de economii, casele de economii pentru construcții, cooperativele de credit.

Începutul secolului al XX-lea (1919-1920) este marcat de economia socialistă, după prăbușirea imperiului țarist și Rusia, continuând cu coaliția ei și preluarea teoriilor și principiilor economiei socialiste după 1944 la mai toate țările din estul Europei, Orientul Îndepărtat, Caraibe și continuând în deceniul 9 al secolului al XX-lea.

Analiza comparatistă a dezvoltării băncilor în special în Țările Occidentale dezvoltate: Anglia, Statele Unite, Japonia, Franța, Canada, dar și țări socialiste dezvoltate: Polonia, Ungaria, România, China etc. conduc la două constatări esențiale: emisiunea monetară ia treptat forma unui monopol de stat și în schimb banca își asumă mai multe funcții, pe care fiecare țară le va organiza și dezvolta conform particularităților proprii, determinând sisteme și structuri bancare specifice.

La sfârșitul secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, băncile numite de “emisiune”, se înmulțesc în toate țările, conducând în cele din urmă la constituirea Băncilor Centrale. Fenomene economice sociale și politice ce vor favoriza concentrarea băncilor de emisiune până când va rămâne doar una singură: Banca Centrală.

1.2. Conexiunea dintre Banca Centrala și Băncile Comerciale

Un nou segment de piață este defint de intermedierea ce are loc între Banca Centrală și băncile comerciale, format dintre mijlocitorii la bursă și case de rescont.

Răspunderile și competențele ce revin intermediarilor celor două tipuri bancare sunt:

Informarea asupra evoluțiilor ce pot influența poziția băncii pe piață;

Propunerea operațiunilor de arbitraj;

Concentrarea cererilor și ofertelor, precum și mijlocirea operațiunilor de plăți în vederea execuției ordinelor primite;

Corelarea cererii cu oferta.

Pentru menținerea lichidității bancare, băncile trebuie să aibă dețineri de numerar și disponibilități în conturile lor deschise la banca centrală.

Procurarea resurselor de monedă de către bănci se realizează astfel:

prin atragerea de depozite de la populație și agenții economici;

prin vânzarea pe piață a titlurilor de creanță pe care le dețin în portofoliu;

prin împrumuturi contractate de la banca centrală.

Pentru a regla cantitatea de monedă centrală pusă la dispoziția băncilor sau prețul acesteia, banca centrală utilizează ca instrumente monetare:

refinanțarea băncilor comerciale;

politici de open-market;

sistemul rezervelor minime obligatorii impus băncilor comerciale.

Băncile comerciale sunt refinanțate de banca centrală fie în mod direct, prin mecanismul de rescontare a efectelor de comerț, sau indirect, prin piața monetară interbancară.

1.3. Incidența riscului de lichiditate în desfășurarea activităților

Activitatea principală a unei bănci constă în atragerea de disponibilități de pe piață, care împreună cu capitalul propriu, să fie plasate în afaceri profitabile. Aceasta presupune ca băncile vor fi în măsură să asigure prețul resurselor atrase de pe piață, cheltuielile de funcționare proprii și să obțină și un profit convenabil. De aceea orice activitate bancară comportă un risc. Acesta este permanent și însoțește toate afacerile băncii, producerea sau nu a acestuia depinzând de condițiile care i se creează.

Riscul bancar poate fi definit ca fiind probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat și chiar să apară o pierdere. El are un impact deosebit asupra valorii societății bancare, atât sub forma pierderilor directe suportate, cât și prin efectele induse asupra clienților, personalului, partenerilor.

Activitatea de zi cu zi într-o bancă se caracterizează prin existența unor riscuri, însă aceasta nu înseamnă că automat se pot rezolva pierderile generate de ele.

Riscurile provoacă efecte negative asupra activităților desfășurate de bancă prin deteriorarea calității afacerilor, afectarea funcționalității băncii, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi. El poate fi provocat de către clienți sau din cauza mediului concurențial extern.

Diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o bancă în activitatea ei zilnică, precum și diversitatea situațiilor care generează aceste riscuri fac imposibilă clasificarea riscurilor sub aspect unic criterial.

În țara noastră, Banca Națională a României, în calitate de autoritate de supraveghere, a emis reglementări bancare menite să contribuie la identificarea și administrarea riscurilor semnificative din activitatea bancară, respectiv:

riscul de credit: reprezentând riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale;

riscul de țară: este un risc asociat riscului de credit, care este determinat de condițiile economice, sociale și politice ale țării de origine a împrumutatului. Componența riscului de țară este riscul de transfer, care apare atunci când obligația împrumutatului nu este exprimată în moneda locală a acestuia;

riscul de piață: este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care apar din fluctuațiile pe piață ale prețurilor (valorilor mobiliare, mărfurilor și instrumentelor financiare derivate), ratei dobânzii și cursului valutar. Așadar, riscul de preț, riscul valutar și riscul ratei dobânzii sunt principalele componente ale riscului de piață.

riscul de lichiditate: este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitatea băncilor de a onora în orice moment obligațiile de plată pe termen scurt, fără ca acestea să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de bănci;

riscul operațional: este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate care depinde de factori interni sau externi băncii. În categoria factorilor interni intră: derularea neadecvată a unor activități interne, existența unui personal sau unor sisteme necorespunzătoare. Factorii externi se referă la condițiile economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice, etc. Componenta de bază a riscul operațional este riscul legal, care apare din inițierea unor acțiuni în justiție, interpretări eronate ale actelor normative sau contracte care se dovedesc imposibil de pus în aplicare și care întrerup sau afectează negativ operațiunile sau situația băncilor:

riscul reputațional: reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere a publicului în integritatea băncilor.

Fiecare instituție de credit are obligația identificării și administrării acelor categorii de riscuri care au un impact semnificativ asupra situației băncilor, recunoscute ca riscuri semnificative.

Lichiditatea reprezintă capacitatea activelor de a fi transformate rapid și cu cheltuieli minime în monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent). Ea este de fapt, o problemă de gestiune a pasivelor și activelor bancare care au grade diferite de lichiditate.

Riscul de lichiditate pentru o bancă este expresia însăși a probabilității pierderii capacității de finanțare a operațiunilor curente, aspect de o importanță deosebită pentru bancă. Este firesc ca o bancă să transforme termenul datoriilor sale în diferite scadențe pe partea de active a bilanțului,întrucât scadența activelor tinde să fie mai îndelungată decât cea a pasivelor. Fluxurile de intrare și ieșire de fonduri efective nu reflectă neapărat scadențele contractuale, iar băncile trebuie să ia măsuri în scopul îndeplinirii anumitor angajamente scadente. De aceea, o bancă poate avea de-a face cu recorelări ale lichidităților, făcând din politicile sale privind lichiditatea și gestionarea riscului de lichiditate factori cheie ai strategiei de afaceri.

Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situația unei reduceri neașteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare de fonduri cu costuri mari, reducând profitabilitatea băncii și determinând, în ultimă instanță, insolvabilitatea. Pe de altă parte, o lichiditate excesivă duce la scăderea rentabilității activelor și, în consecință, la performanțe financiare slabe.

Menținerea unei lichidități adecvate depinde de modul în care piața percepe situația financiară a băncii. Dacă imaginea băncii se deteriorează, ca urmare a unei pierderi importante în portofoliul de credite, va apărea o cerere mare de lichiditate. În aceste condiții, banca va putea atrage fonduri de pe piață numai cu costuri foarte mari, înrăutățindu-și astfel și mai mult situația veniturilor. Ca urmare, o deteriorare a imaginii băncii pe piață poate avea consecințe serioase asupra poziției lichidității.

Principalele cauze care determină apariția riscului de lichiditate sunt următoarele: situația economiei reale; influența mass – media; indisciplina financiară a agenților economici; dependența pe piața financiară; necorelarea între scadențele depozitelor și a creditelor.

Analiza riscului de lichiditate se face în cadrul sucursalelor băncii, precum și în centrala băncii, la direcția de trezorerie.

La nivelul sucursalelor se analizează:

sursele de lichiditate: numerarul, depozite la banca centrală, depozite la bănci corespondente, portofoliul de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie și alte titluri negociabile, ratele scadente la creditele acordate clienților, împrumuturi de la alte bănci sau de la banca centrală.

destinația lichidității: constituirea rezervelor minime obligatorii la BNR, satisfacerea cerințelor de împrumut și nevoile de bani lichizi ale clienților, acoperirea eventualelor cereri ale clienților persoane fizice și / sau juridice de retragere de fonduri.

În cadrul centralei, analiza lichidității presupune: gestionare poziției monetare, gestionarea poziției lichidității și elaborarea și analiza raportului de lichiditate.

1.3.1 Gestionarea poziției monetare

Gestionarea poziției monetare presupune evaluarea la un momentdat a activelor lichide.

Principalele componente ale poziției monetare sunt:

numerarul: sub forma monedei metalice, plus bancnotele aflate în posesia băncii la ghișee și în tezaur.

disponibilul în cont de rezervă la banca centrală: reprezintă rezerva minimă obligatorie depusă de fiecare bancă în contul curent deschis la BNR, ca procent din valoarea resurselor atrase.

disponibilul la alte bănci: respectiv depozitele constituite de fiecare bancă pe piața interbancară;

sume de încasat de la alte bănci: reprezintă sumele în tranzit la alte bănci, valoarea instrumentelor de plată (cecuri) onorate de bancă, depuse la băncile corespondente.

Instituțiile de credit estimează necesarul de numerar în baza raportului între volumul încasărilor și plățile zilnice cu numerar.

Dintre toate componentele poziției monetare, în afară de disponibilul în contul de rezervă la B.N.R. și a disponibilului la alte bănci, pentru care se bonifică dobânzi, celelalte componente ale poziției monetare nu aduc venituri băncii.

Pe de altă parte, în afară de rezerva minimă obligatorie care este cunoscută încă la începutul zilei, celelalte componente ale poziției monetare variază puternic în funcție de natura și volumul operațiunilor curente. De aceea, actualizarea permanentă, în timp real, a poziției monetare a băncii este esențială.

La băncile mari, poziția monetară este influențată doar de numărul tranzacțiilor zilnice de valoare semnificativă, ceea ce permite o actualizare în timp real.

1.4. Gestionarea poziției lichidității

Gestionarea poziției lichidității de către bănci are drept obiectiv atingerea punctului optim pentru indicatorul poziției lichidității. Poziția lichidității se determină ca diferență între active lichide și pasive volatile.

Alături de numerar, în categoria activelor lichide se înscriu disponibilitățile în cont curent la BNR, depozitele la vedere la bănci corespondente și sumele încasate de la alte bănci. Rezervele minime obligatorii sunt incluse în această categorie pentru a se solda poziția lichidității. Resursele volatile reprezintă disponibilitățile din contul clienților și depozitele de economii la vedere, banca putând dispune doar temporar de ele.

Din calcularea acestui indicator pot rezulta două situații:

când poziția lichidității este pozitivă, ceea ce înseamnă că sursele de lichiditate depășescnecesarul, excedentul peste limita celui admisibil poate fi plasat pe termen scurt sub formadepozitelor pe piața interbancară.

când poziția lichidității este negativă, aceasta înseamnă că activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligaților băncii, banca fiind nevoită să apeleze la surse urgente de finanțare, de genul împrumuturilor de pe piața interbancară, de la B.N.R. sau să lichideze înainte de termen active de portofoliu.

De regulă, acești indicatori se calculează pe zile, săptămâni și pe luni în vederea depistării nevoilor de lichiditatea pe termen scurt. O creștere mai rapidă a nevoilor de credite față de volumul depozitelor determină o nevoie suplimentară de lichiditate pe termen lung, care poate fi redusă prin diminuarea marjei lichidității sau prin împrumut. Invers, o creștere mai lentă a necesarului de credite decât cea a depozitelor, indică un plus de lichiditate pe termen lung, care poate fi folosit de bancă fie pentru a majora marja lichidității, fie pentru finanțarea plasamentelor bancare.

Păstrarea pe termen lung a numerarului afectează profitabilitatea instituției de credit, dar în același timp lipsa lui poate duce la probleme financiare dificile pentru bancă.

1.5. Raportul de lichiditate

Raportul de lichiditate reflectă evoluția masei monetare. Este calculat în lei și în valută, la nivelul centralei băncii, pe baza informațiilor transmise de subunități, având periodicitate zilnică și lunară.

Principalii indicatori pe care o bancă îi calculează și evaluează pentru analiza riscului de lichiditate sunt:

Lichiditatea globală (Lg): reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt în lichide pentru a satisface obligațiile de plăți exigibile;

Lichiditatea imediată (Li): reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie (numerar, cont curent la BNR) de a face față datoriilor pe termen scurt (disponibilitățile la vedere ale clienților nebancari și împrumuturile pe termen scurt de la alte bănci);

Lichiditatea în funcție de total depozite (Ld): reflectă posibilitatea elementelor de activ de a face față datoriilor (reprezentând totalul depozitelor);

Lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi: reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a face față datoriilor (reprezentând totalul depozitelor și al împrumuturilor).

Alți indicatori care se calculează pentru estimarea riscului de lichiditate sunt:

Pasivele nete (active – pasive, clasificate după scadență): se calculează pentru a se semnala perioada maximă necesară de lichiditate;

Rata lichidității: exprimă evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară. O rată supraunitară indică scăderea lichidității datorită creșterii gradului de îndatorare. Relația este inversă în cazul unei rate subunitare.

Instituțiile de credit folosesc tehnici specifice care să elimine până la reducere riscul de lichiditate. Aceste tehnici vizează resursele băncii și plasamentele băncii.

Tehnicile care vizează resursele băncii sunt: atragerea depozitelor de la populație, depozite mai puțin vulnerabile la nerambursările în timp a creditelor promovate de bănci; căutarea unor depozite stabile (depozite la termen , certificate de depozite) diminuează riscul de lichiditate și permit băncii să facă investiții pe termen lung, care aduc mai mult profit băncii; creșterea fondurilor proprii determină băncile să-și mărească lichiditățile și puterea lor financiară, având posibilitatea de a face investiții pe termen lung din fonduri proprii.

Tehnicile privind plasamentele băncii vizează în mod exclusiv gestiunea tezaurului băncii, ceea ce presupune asigurarea în mod continuu a echilibrului între lichidități și plasamente.

Nevoile de lichidități ale băncii constau în plăți imediate, cum ar fi: retragerile de depozite sau cererile de credite pe care banca trebuie să le satisfacă pentru a rămâne un instrument financiar riguros.

Normele bancare prevăd obligația băncilor de a-și asigura un nivel minim de lichiditate, calculat pe baza indicatorului de lichiditate, ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditate necesară, pe fiecare bandă de scadență. Menținerea permanentă a lichidității instituțiilor de credit la nivel minim se realizează prin mecanismul benzilor de lichiditate.

Prin bandă de lichiditate se înțelege o anumită perioadă de timp rămasă de scurs până la scadența unui plasament (activ) sau depozit atras (pasiv). Ea se stabilește pe intervale de timp: până la 1 lună inclusiv, între 1 și 3 luni inclusiv, între 3 și 6 luni inclusiv, între 6 și 12 luni inclusiv șipeste 12 luni. După stabilirea benzilor de lichiditate, instituțiile de credit:

efectuează repartizarea activelor și pasivelor pe benzi de lichiditate pe clase de conturi (operațiuni bancare);

determină lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară. Lichiditatea efectivă se va determina prin însumarea activelor și extrabilanțiere și va exprima sumele pe care banca le are de primit de la clientelă în intervalul de timp respectiv. Lichiditatea necesară se determină prin însumarea pasivelor și obligațiilor extrabilanțiere și va exprima sumele pe care banca le are de plătit clienților în perioada de timp respectivă. Limita minimă a indicatorului de lichiditate (lichiditate efectivă / lichiditate necesară) este 1;

compară lichiditatea efectivă cu lichiditatea necesară, rezultând un excedent fie de lichiditate efectivă, fie de lichiditate necesară. În prima situație se înregistrează un surplus de lichidități, în timp ce a doua situație un deficit ceea ce arată că banc nu poate să-și onoreze obligațiile.

Băncile urmăresc să mențină întotdeauna lichiditatea la un nivel acceptabil, dar în acelaș itimp trebuie să încerce maximizarea profiturilor. Pentru bancă un plasament pe termen scurt pe baza unor depozite atrase pe termen lung indică un risc și o lichiditate mare. Controlul lichidității la instituțiile de credit privește două elemente: maximizarea profiturilor și asigurarea la termen a transferurilor de bani în economie.

Gradul de lichiditate al activelor este privit în funcție de timp, deoarece în principiu toate activele deținute de o bancă pot fi vândute contra numerar, însă ceea ce interesează lichiditatea este calitatea anumitor active de a fi transformate rapid în numerar pentru ca banca respectivă să-și poată achita în timp util obligațiile scadente. De aceea, controlul riscului de lichiditate implică evaluarea zilnică a intrărilor și a ieșirilor de active de active lichide din bancă și corelarea zilnică a acestor fluxuri cu nevoile zilnice de asigurare a plăților.

În general, principalele categorii de active care intră sub observația controlului lichidității sunt: numerarul, soldul contului curent deschis de fiecare bancă al B.N.R., plasamentele la alte bănci și numerarul aflat în curs de colectare.

Așa cum se observă, aceste active sunt în mod normal neproductive, în special cazul numerarului efectiv, care nu produce venituri pentru bancă în mod direct, ci prin transformarea sa în alte active. Păstrarea numerarului pe termen lung afectează profitabilitatea băncii, dar lipsa lui poate duce la probleme financiare dificile pentru bancă.

1.5.1. Plafonul casei de circulație

Plafonul casei de circulație: se aprobă pentru fiecare unitate a băncii, de către sucursala băncii centrale pe teritoriul căreia se află unitatea bancară, alimentarea cu numerar făcându-se de către aceste sucursale. Sumele care depășesc plafonul de casă se depun la sucursala băncii centrale dacă nu sunt necesare pentru efectuarea plăților în următoarele trei zile. Există posibilitatea redistribuirii excedentului de numerar între instituțiile de credit în cadrul aceluiași județ, cu obligația ca operațiile respective să fie evidențiate în conturile curente deschise la sucursala B.N.R. În condițiile în care soldul casei de circulație este mai mic decât plafonul stabilit, alimentarea cu numerar se face din fondul de rezervă în limita plafoanelor aprobate.

1.5.2. Rezerva minimă obligatorie

Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilități bănești ale instituțiilor de credit, în lei și în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Națională a României.

Funcțiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar (aflată în strânsă corelație cu cea de gestionare a lichidității de către BNR) și cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piața monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută.

Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:

baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare) al soldurilor elementelor de pasiv în lei și în valută din bilanțurile băncilor (cu excepția pasivelor interbancare, a obligațiilor către BNR și a capitalurilor proprii);

perioada de observare și cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima dintre ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente și data de 23 a lunii curente);

ratele RMO pot fi diferențiate atât în funcție de moneda de constituire, cât și în funcție de scadența reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare de 2 ani);

RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităților menținute pe parcursul perioadei de aplicare în conturile deschise la BNR;

deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se sancționează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operațiunilor instituției de credit.

Tabel 1.1: Ratele rezervelor minime obligatorii (RMO)

Sursa: BNR

Tabel 1.2: Ratele dobânzii bonificate la RMO

Sursa: BNR

Tabel 1.3 : Ratele dobânzilor penalizatoare pentru deficitele de RMO

Sursa: BNR

1.5.3. Plasamentele la alte bănci

Plasamentele la alte bănci- plasamentele în active lichide (depozite pe piața interbancară și titlurile de stat) sunt plasamente ușor transferabile în lichidități, ele putând fi folosite ca un tampon pentru a face față necesităților de lichidități ale băncii. Sumele plasate de bănci unele la altele nu sunt, de regulă, productive la nivelul altor categorii de plasamente, acestea având rolul de a sprijini în condiții de reciprocitate băncile aflate la un moment dat în criză de resurse. Ele sunt eficiente pentru că sunt generatoare de transferuri de venituri între bănci, însă pe total sistem bancar volumul resurselor circulante rămâne în principiu nemodificat.

Este deci normal ca băncile să aibă în vedere menținerea la o cotă minimă a activelor lichide pentru a nu se produce pierderi prin redundanță, datorate neplasării resurselor în active purtătoare de dobândă normală. Din acest motiv reglementările B.N.R prevăd ca perioada maximă pentr plasamentele interbancare să fie 6 luni pentru maximum 20% din totalul depozitelor în lei și 3 luni pentru maximum 10% din totalul depozitelor în valută. Majoritatea plasamentelor interbancare în lei și valută sunt efectuate în maximum o luna de zile.

În concluzie, măsurarea câștigurilor și gestionarea riscurilor prezintă o importanță deosebită în aprecierea calității, atât a activității bancare cât și a performanțelor acesteia. Ele își vor asuma toate riscurile specifice procesului de obținerea de profit, dar în condiții de prudență, luând în calcul: respectarea regulilor prudențiale impuse de autoritatea națională de reglementare; profitul scontat să justifice expunerea la riscul asumat; eventualele pierderi să nu deterioreze dramatic situația financiară a anului respectiv, ele putând fi acoperite din profit sau din provizioane și riscul ce trebuie să fie astfel dimensionat încât pierderea produsă prin materializarea acestuia să poată fi considerată ca normală pentru activitatea băncii, astfel încât imaginea ei, atât externă, cât și internă, să nu fie deteriorată.

Operațiunile active (plasamente bancare) – sunt operațiuni prin care băncile angajează resursele procurate în vederea obținerii profitului.

Operațiunile de creditare:

operațiuni de creditarea a agenților economici – acestea putând fi clasificate în funcție de destinație;

operațiuni de creditare a persoanelor fizice;

operațiuni de creditare a statului: prin achiziționarea de titluri de stat.

Operațiuni de plasament – pot consta în:

cumpărarea de aur și devize, acestea fiind plasamente deosebit de lichide;

achiziția de efecte publice și acțiuni – constituie o cale de plasare a resurselor în vederea obținerii de profit din activitatea bancară. Aceste sunt active ușor lichidabile;

operațiunile efectuate cu bunurile dobândite în urma executării silite, acestea fiind valorificate prin vânzare în vederea recuperării sumelor împrumutate.

Plasamente interbancare – constituirea de depozite la alte banci

Portofoliul activelor a unei bănci comerciale este structurat în patru categorii mari:

Numerar în bancă;

Portofoliul investițional;

Portofoliul de credite;

Clădiri, mijloace fixe și alte imobilizări.

Operațiunile pasive sunt cele prin care băncile își constituie resursele:

Operațiuni de constituire si completare a capitalului propriu;

Operațiunile de depuneri – reprezintă cea mai importantă operațiune de pasiv a băncilor de depozit, prin care se mobilizează capitalurile disponibile temporar din economie;

Operațiunile de împrumut – sunt operațiuni de procurare a resurselor de la Banca Centrală;

Alte operațiuni pasive: emiterea de certificate de depozit (pentru acoperirea unor goluri temporare) sau de obligațiuni (pentru procurarea de resurse pe termen mediu si lung).

Capitolul II. Rolul trezoreriei în cadrul băncilor comerciale

2.1. Considerații generale

Trezoreria unei societăți bancare este definită ca un complex de activități cu caracter strategic, previzional și operativ, prin care se urmărește gestionarea cu un grad cât mai înalt de profitabilitate a “banilor” definiți în sens larg, de care dispune aceasta, atât în monedă națională cât și în valută, în condițiile reducerii în cât mai mare măsură a influențelor factorilor de risc referitori la plasamente, dobânzi și lichiditate.

Activitățile specifice trezoreriei se desfășoară la toate nivelurile organizatorice ale societății bancare materializându-se în stabilirea de măsuri și luarea de decizii în scopul maximizării veniturilor și minimizării cheltuielilor, ținând seama de condițiile concrete referitoare la:

integrarea băncii într-un context macro-economic definit de:

situația economico-financiară de ansamblu (internă și internațională);

direcțiile de evoluție ale unor segmente economice componente, rezultate din strategia guvernamentală;

prioritățile de dezvoltare și susținere financiară asumate de stat;

strategia guvernului și a BNR de privatizare și restructurare a băncilor comerciale;

piața valutară interbancară din România;

piața valutar-financiară externă;

creșterea numărului de societăți bancare și dezvoltarea lor în teritoriu, diversificarea gamei de produse și servicii puse la dispoziția clientelei ceea ce conduce la concurența între acestea.

funcționarea băncii în cadrul unui sistem financiar-bancar caracterizat prin permanența implementării unor noi măsuri de reformă adoptate de BNR, referitoare la dobânzi, precum și la introducerea unor noi instrumente și organizarea modalităților de tranzacționare a acestora pe piața financiară.

transpunerea în practică, prin mijloace specifice, a direcțiilor și obiectivelor cuprinse în strategia generală a băncii pentru perioada respectivă, referitoare la:

urmărirea asigurării lichidității permanente a băncii prin perfecționarea sistemului de gestiune a activelor și pasivelor bilanțiere;

optimizarea portofoliului de credite și reducerea riscului generat de activitatea de creditare;

îmbunătățirea structurii resurselor prin minimizarea costului acestora, creșterea ponderii depozitelor de bază ale clienților și stabilității acestora;

introducerea unor proceduri îmbunătățite de gestionare a ratei dobânzii.

2.2 Componentele activității de trezorerie

Principalele componente ale activității de trezorerie sunt:

gestionarea activelor și pasivelor:

ținerea sub control a echilibrului între termenele de constituire (asigurare) a resurselor și termenele plasamentelor – pe termen scurt, mediu și lung;

optimizarea raportului dintre credite și alte forme de plasamente;

atragerea de resurse cu costuri cât mai mici;

reducerea duratei medii a activelor bilanțiere și îmbunătățirea structurii acestora prin intermediul a noi produse bancare;

diversificarea și consolidarea pasivelor, urmărindu-se, îndeosebi, asigurarea stabilității în timp, pentru o cât mai mare parte dintre acestea prin noi forme de atragere în depozite a resurselor agenților economici și populației;

dezvoltarea relațiilor de refinanțare interbancară în lei cu alte bănci comerciale;

creșterea bazei de capital a băncii și asigurarea unui raport adecvat între baza de capital și activele bilanțiere;

menținerea unei poziții valutare optime față de totalul fondurilor proprii;

analiza, controlul și supravegherea indicatorilor de performanță privind activele și pasivele bilanțiere. În condițiile asigurării unei autonomii financiare subunităților, gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse proprii, pe scadențe, va trebui să constituie principalul indicator de performanță al fiecărei subunități, atât pentru activitatea în lei cât și pentru cea în valută.

asigurarea lichidității băncii – gestionarea lichidității băncii constă, în principal, în:

pentru activitatea în lei:

preluarea zilnică, în contul curent al centralei băncii, a soldurilor existente în conturile curente ale sucursalelor deschise la BNR;

alimentarea de către sucursalele băncii a conturilor curente deschise de filialele din subordine la alte bănci comerciale, în funcție de necesitățile de plăți ale acestora și preluarea zilnică a soldurilor acestor conturi în contul curent al sucursalei;

alimentarea casieriilor unităților băncii și respectiv depunerea la BNR a numerarului existent peste plafoanele stabilite de BNR;

gestionarea eficientă, de către Trezorerie, a disponibilităților existente în contul curent al centralei, în condițiile asigurării rezervei minime obligatorii și excluderii posibilității înregistrării de credite pentru descoperit de cont (overdraft).

pentru activitatea în valută:

acordarea vizei de disponibil pentru plățile zilnice, deschideri de acreditive, constituiri de depozite colaterale;

propuneri de viramente între bănci pentru asigurarea plăților zilnice;

gestionarea disponibilului existent peste soldul minim necesar, din conturile NOSTRO, pentru maximizarea profitului și excluderea overdraft-ului;

propuneri de vânzări-cumpărări valută pentru încadrarea în poziția valutară;

proiecția, cu valută spot, a soldurilor conturilor curente pe bănci și valute;

urmărirea volumului numerarului în casierii și efectuarea de propuneri de fructificare a acestuia;

atragerea/plasarea de resurse, în funcție de necesarul sau surplusul de disponibilități.

politica de dobânzi – la stabilirea nivelurilor dobânzilor pasive și active Trezoreria are în vedere în principal:

obținerea unor venituri care să acopere cheltuielile aferente resurselor atrase și împrumutate, cheltuielile privind provizioanele specifice de risc necesare, precum și partea din cheltuielile generale și administrativ-gospodărești care depășește volumul comisioanelor;

constituirea fondurilor de rezervă și risc potrivit legii;

realizarea unui profit net care să asigure:

fondul de dezvoltare necesar pentru realizarea programelor de investiții, aprobat pentru fiecare an financiar;

dividende atractive pentru acționari;

fondul de participare al salariaților la profit corespunzător eforturilor depuse.

evoluția cursului valutelor față de dolarul SUA și evenimentele previzibile din economia SUA;

dobânzile practicate de celelalte bănci comerciale și dobânzile de pe piața financiar-valutară internațională;

asigurarea lichidității băncii și plasarea excedentului de resurse;

atragerea de resurse cu un grad cât mai mare de stabilitate în timp;

realizarea echilibrului pe maturități între plasamente și resurse;

valutele în care banca este interesată să deruleze operațiuni;

politica băncii referitoare la atragerea și/sau menținerea unor segmente (sectoare) ale economiei sau a anumitor activități.

politica ratei de schimb – are în vedere efectuarea unor astfel de tranzacții care minimizează costurile;

gestionarea riscului ratei dobânzii și al ratei de schimb – în vederea minimizării acestor riscuri se urmăresc:

cererile și ofertele existente pe piață pentru anumite produse;

dobânzile practicate de celelalte bănci comerciale;

asigurarea lichidității băncii;

evoluția ratelor dobânzii și a ratelor de schimb pe piața financiar-valutară internațională și prognozele specialiștilor în domeniu;

acoperirea activelor cu pasive pe maturități (minimizarea mismatch-urilor ca durată și volum);

elaborarea de noi produse bancare.

practicarea de dobânzi real pozitive.

2.3. Lichiditatea bancară

Lichiditatea bancară reprezintă capacitatea băncii de a asigura în orice moment efectuarea plăților cerute de creditorii săi (plăți directe către clienți în numerar sau plăți dispuse de clienți în favoarea altor firme care au conturi la alte bănci). In gestionarea lichidității, băncile îmbină doi factori care actionează contradictoriu: interesul băncii de-a efectua cât mai multe plasamente pentru a obține un profit cât mai ridicat (dar aceasta conduce la un nivel scăzut de lichiditate) si, respectiv, preocuparea băncii de-a asigura un grad ridicat de lichiditate (dar astfel obține un profit mai scăzut).

Realizarea unei lichidități adecvate necesită asigurarea unui raport optim între durata de constituire a resurselor și destinația plasamentelor, în sensul îndrumării resurselor cu caracter temporar (provenite din depuneri la vedere) în plasamente pe termen scurt, iar a resurselor permanente în plasamente pe termen mijlociu și lung. Totodată, resursele cu caracter temporar trebuie angrenate doar parțial în plasamente, întrucât o parte din acestea e necesar a fi pastrată sub forma rezervei de lichiditate.

În ultimul timp, analiștii acordă o mare atenție orientării politicii bancare în funcție de structura activelor. Operațiunile active ale băncilor comerciale sunt structurate pe trei grupe principale: numerar, hârtii de valoare (obligațiuni de stat, bonuri de tezaur, certificate de depozit ale altor bănci etc.) ți credite. Luând în considerare situația activelor, banca se confruntă cu alternativa risc – profit, adică ea trebuie să asigure deopotriva o lichiditate adecvată și un profit ridicat. Plasamentele bancare nu sunt omogene, în literatura de specialitate fiind evidențiate deosebirile dintre acestea:

Tabel 2.1: Plasamente bancare neomogene

Sursa : BNR

Banca trebuie să optimizeze structura activelor, aceasta bazându-se pe două atitudini semnificative:

selecția activelor, prin confruntarea profitabilității cu riscurile, luându-se în considerare nu numai gradul de lichiditate, ci și riscul neplății;

diversificarea portofoliului, acesta urmărind, pe de o parte, minimizarea riscului, iar pe de altă parte, menținerea și creșterea, nivelului de profit existent; diversificarea este subordonată principiului dispersării riscului; însă, dispersarea riscurilor diminuează riscurile, dar aplatizează și profiturile.

Astfel, rămâne la latitudinea fiecarei bănci în ce plasamente se angajează si în ce combinații, astfel încât să realizeze un profit ridicat, dar să poată asigura și o lichiditate corespunzătoare.

În vederea asigurării lichidității, băncile comerciale au obligația de a-și constitui și menține rezerve minime obligatorii, băncile trebuind să păstreze la banca centrală o parte din depozitele constituite de clienții lor.

Indicatorii de apreciere ai lichidității bancare

Lichiditatea bancară poate fi apreciată pe seama mai multor indicatori, între care cei mai relevanți sunt:

coeficientul lichidității bancare:

; unde: L – coeficientul lichiditatii bancare

Al – active lichide (numerar, disponibilități în conturi la alte banci si la banca centrala);

Aum – active usor mobilizabile (aur, devize, hârtii de valoare);

Ang – angajamentele bancii fata de deponentii pe termen scurt.

coeficientul de utilizare a resurselor stabile:

; unde: Curs – coeficientul de utilizare a resurselor stabile

Ctm – credite pe termen mediu;

Ctl – credite pe termen lung;

Rs – resurse stabile (capital propriu plus depunerile pe termen ale clienților).

indicele de lichiditate – se stabilește prin ponderare (aplicând succesiv fiecărei categorii analizate o cifră de ponderare în ordine crescătoare) și raportare a pasivelor ponderate la activele ponderate:

; unde: IL – indicele de lichiditate

P pond – pasive ponderate

A pond – active ponderate

Nivelul optim al acestui indicator este 1.

Alți indicatori:

ponderea activelor lichide în total active;

raportul dintre active curente și pasive curente.

2.3.1 Riscul de lichiditate

Poziția de lichiditate a băncilor a continuat să fie confortabilă. Riscul sistemic rămâne scăzut, expunerile bilaterale pe piața interbancară din România fiind de dimensiuni reduse în raport cu fondurile proprii și activele lichide de care dispun băncile creditoare. Ajustarea finanțării atrase de la băncile-mamă s-a realizat în general în mod ordonat, dar, începând cu luna septembrie 2012, într-un ritm semnificativ mai ridicat decât cel consemnat la data elaborării ultimului raport. Ajustarea activului bilanțier al instituțiilor de credit pe fondul unei acordări restrânse de credite noi, în special pe componenta în euro, a contribuit la ameliorarea nepotrivirii pe valute a raportului dintre credite și depozite. BNR a asigurat gestionarea adecvată a lichidității sistemului bancar, inclusiv prin completarea cadrului de reglementare și furnizarea de lichidități prin intermediul operațiunilor repo săptămânale, poziția de lichiditate a sistemului bancar din România îmbunătățindu-se în cursul anului curent. Dezechilibrul dintre creditele acordate sectorului neguvernamental și fi nanțarea din surse locale s-a atenuat începând cu a doua jumătate a anului 2012, pe fondul reducerii stocului de credite, dublate de o ușoară creștere a volumului depozitelor atrase. Valoarea indicatorului credite/depozite s-a îmbunătățit treptat în perioada analizată (Grafic 2.1), atingând un nivel minim de la începutul crizei financiare de 109 % în august 2013 (față de 119 % înregistrat în iunie 2012).

Obiectivul central al strategiei Raiffeisen Bank S.A. in domeniul administrarii riscului de lichiditate consta in definirea unui cadru robust, adaptat si actualizat la conditiile mediului de afaceri, care sa sustina strategia de afaceri a bancii. Cadrul de administrare cuprinde politici, procese si sisteme de identificare, masurare, monitorizare si control a riscului de lichiditate si este definit cu scopul de a asigura un echilibru intre intrarile si iesirile de numerar asociate elementelor bilantiere si extrabilantiere si o rezerva de lichiditate suficienta care sa ii permita bancii sa faca fata unor situatii de stres pe un interval de timp acceptabil, fara a-si modifica semnificativ strategia sau modelul de afaceri. In vederea administrarii corespunzatoare a riscului de lichiditate, la nivelul bancii sunt utilizate o serie de rapoarte care surprind intrarile si iesirile de numerar aferente elementelor bilantiere si extrabilantiere, pe mai multe orizonturi de timp, in conditii normale si in conditii de stres. De asemenea, instrumentele surprind riscul de lichiditate al bancii pe termen mediu si lung din perspectiva structurii bilantului dar si eficienta cu care sunt administrate activele lichide pe termen scurt.

Rapoartele utilizate de catre Raiffeisen Bank S.A. pentru administrarea riscului de lichiditate sunt urmatoarele: gap-ul de lichiditate (la nivelul Raiffeisen Bank S.A. si la nivel consolidat pentru Raiffeisen Bank S.A. si Raiffeisen Leasing); raportul de lichiditate statutar; testarea pozitiei de lichiditate in conditii de criza (stress test); indicatori de structura de lichiditate (scorecard de lichiditate, surplusul de lichiditate); masurarea in timp real a pozitiei de lichiditate. Pentru controlul eficient al riscului de lichiditate, la nivelul indicatorilor calculati in principalele rapoarte de lichiditate sunt stabilite o serie de limite iar valorile indicatorilor si incadrarea acestora in limitele sunt raportate periodic catre ALCO. 27 Functia de control a riscului de lichiditate este asigurata de un departament dedicat din cadrul Directiei Grup Risc Control si Managementul Portfoliului, in conformitate cu Regulamentul de Organizare si Functionare al bancii. Sfera de cuprindere a procesului de administrare al riscului de lichiditate se refera la riscul de lichiditate pe termen scurt, pe termen lung si la riscul de finantare, la nivel individual si consolidat. Monitorizarea instrumentelor pentru administrarea riscului de lichiditate la care banca este expusa se realizeaza cu frecventa zilnica sau lunara, iar raportarea expunerilor la acest risc se face catre Comitetul de Active si Pasive cu frecventa lunara.

Grafic 2.1: Evolutia indicatorului credite/depozite

Sursa:BNR

Grafic 2.2: Evoluția indicatorului credite/depozite neguvernamentale la băncile cu capital majoritar grecesc și austriac

Sursa:BNR

O ajustare semnificativă a indicatorului s-a consemnat în cazul băncilor cu capital majoritar grecesc (Grafic 2.2), atât ca urmare a modificărilor survenite în cadrul băncilor incluse în această categorie (în luna iunie 2011 Marfin Bank a trecut în rândul băncilor cu capital cipriot, iar în luna iunie 2012 Emporiki Bank a trecut în rândul băncilor cu capital francez), cât și a evoluției negative a creditării, pe fondul eforturilor de întărire a bazei locale de depozite.

2.3.2 Factorii autonomi ai lichidității

Toate pozițiile din bilanțul monetar al băncii centrale ce nu reprezintă instrumente de politică monetară; ei generează absorbții/injecții de lichiditate;

Principalii factori autonomi ai lichidității: activele externe nete (AEN); numerarul în afara BNR; Contul Trezoreriei Statului;

Impact semnificativ asupra gestionării lichidității, fiind surse de incertitudine în evaluarea ofertei și cererii de lichiditate, fluctuații ample ale lichidității instituțiilor de credit.

Cadrul operațional al politicii monetare

Mecanismul rezervelor minime obligatorii – are rolul de crește și a face predictibilă cererea de lichiditate a băncilor și implicit de a facilita calibrarea ofertei de lichiditate a băncii centrale; prin caracteristicile sale, are și rol de buffer contra diferitelor șocuri neașteptate de lichiditate (nivelul RMO trebuie să se coreleze cu nivelul workingb), contribuind astfel la stabilizarea ratelor dobânzilor de pe piața monetară interbancară.

Important: rezervele deținute de bănci în conturile curente deschise la banca centrală .nu sunt blocate

Gestionarea lichidității din sistemul bancar de către banca centrală

Activitate importantă a băncii centrale constând în cuantificarea cererii de lichiditate a sistemului bancar și în furnizarea sau absorbirea volumului adecvat de lichiditate prin intermediul operațiunilor de politică monetară.

Meținerea obiectivului operațional al politicii monetare la niveluri conforme cu deciziile de politică monetară, prin utilizarea setului de instrumente de politică monetară; în contextul strategiei inflationtargetingobiectivul operațional (explicit sau implicit) al politicii monetare este rata dobânzii pe termen scurt de pe piața monetară;oln

Condiționată de poziția netă a lichidității din sistemul bancar, respectiv, de poziția băncii centrale față de acest sistem: de creditor sau de debitor.

2.3.3.Provocări actuale la adresa gestionării lichidității de către banca centrală

Adecvarea cadrului operațional al politicii monetare și a manierei de gestionare a lichidității din sistemul bancar din perspectiva:

obiectivului politicii monetare vizând ancorarea anticipațiilor inflaționiste și asigurarea sustenabilității dezinflației simultan cu crearea condițiilor pentru redresarea pe baze sănătoase a activității de creditare și implicit a economiei.

asigurării funcționării fără tensiuni (ordonate) a pieței monetare

Provocarea este amplificată de:

revenirea recentă a băncii centrale în poziția de debitor net față de sistemul bancar, excedentul net de lichiditate din sistemul bancar menținându-se deocamdată la valori relativ scăzute

manifestarea unor imperfecțiuni ale mecanismului de transmisie monetară – unele chiar accentuate de efectele crizei globale – necesitând susținerea procesului de corecție descendentă a ratelor dobânzilor practicate de bănci în relațiile cu clienții nebancari, dar și evitarea exacerbării volatilității cursului de schimb al leului

creșterea puternică a volatilității și impredictibilității mișcărilor factorilor autonomi ai lichidității

tendința de ușoară îngustare a pieței monetare interbancare conturată recent

Armonizarea graduală a acestui cadru cu cel al BCE.

2.4. Relația excedent structural de lichiditate al sistemului bancar – configurația cadrului operațional al politicii monetare

Funcțiile cadrului operațional:

menținerea la nivelul dorit a ratelor dobânzilor pe termen foarte scurt;

semnalizarea intențiilor politicii monetare;

gestionarea lichidității de pe piața monetară.

2.4.1 Structura particulară a cadrului operațional și funcții specifice ale instrumentelor politicii monetare:

mecanismul rezervelor minime obligatorii: funcția principală – cea de control monetar (aflată în strânsă corelație cu cea de management al lichidității și mai precis de sterilizare a excedentului structural de lichiditate); alte funcții: reducere a costurilor de sterilizare, stabilizare a ratelor dobânzilor pieței

monetare;

operațiunile de piață monetară: dețin aproape în exclusivitate funcția de drenare a lichidității excedentare;

facilitățile permanente: apelarea mai intense a facilitatii de depozit.

Capitolul III. Studiu de caz – operatiunile de trezorerie ale Raiffeisen Bank în România

3.1. Evolutia Raiffeisen Zentralbank Osterreich (RZB-Austria) – instituția centrală a grupului bancar

RZB-Austria a fost fondată în 1927 pentru a coordona activitățile și politicile financiare ale întregului grup bancar Raiffeisen și este responsabilă cu tranzacțiile și operațiunile efectuate în numele grupului la nivel național și internațional. Serviciile bancare oferite sunt completate de cele financiare ca bancă de investiții, serviciile de consultanță privind privatizările, gestionări de proiecte în domeniul imobiliar, leasing, servicii comerciale. Operațiunile internaționale ale RZB-Austria se concentrează în principal pe piețele în formare. Poziția sa și legăturile tradiționale cu Europa Centrală și de Est au ajutat RZB-Austria să stabilească excelente relații cu firmele, băncile și alte instituții din această regiune. Odată cu procesul de liberalizare din Europa Centrală și de Est și tranziția de la economia centralizată la economia de piață, RZB-Austria și-a dezvoltat semnificativ activitatea internațională, reușind să devină una dintre cele mai bune bănci specializate în piețele în formare din această regiune. RZB-Austria operează în douăsprezece țări din regiune printe care se numără și România din 1998. Rețeaua nu se oprește în Europa Centrală și de Est, ci include și Europa Occidentală și celelalte continente prin compania financiară din New York, sucursalele din Londra și Singapore, precum și prin birourile de reprezentanță din Paris, Bruxelles, Moscova, New York, Beijing, Hong Kong, Bombay și Ho Chi Minh.

3.2. Raiffeisen Bank în România

Raiffeisen Zentralbank Osterreich (RZB-Austria) a deschis în 1994 o reprezentanță în România și a devenit una dintre băncile străine de frunte, oferind o gamă variată de servicii bancare.

În iunie 1998 și-a început activitatea Raiffeisen Bank (Romania), cea de-a noua bancă a RZB-Austria în Europa Centrală și de Est. În iulie 2001 RZB-Austria și Fondul Romano-American de Investiții (FRAI) au preluat de la Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (APAPS) peste 98,84% din acțiunile celei de-a treia bănci românești, Banca Agricolă. Din acest pachet, RZB-Austria deținea 93,36%. Valoarea totală a tranzacției se ridică la 52 milioane USD, din care 37 milioane USD reprezintă investiții de capital iar 15 milioane USD prețul plătit pentru achiziționarea acțiunilor. Pentru aceasta privatizare Raiffeisen a primit numeroase premii: Investitorul anului 2001 – acordat de cotidianul Nine O’clock; Partea leului – premiu acordat de cotidianul Ziarul Financiar precum și o nominalizare la premiul Oscar acordat de săptămânalul Capital.

Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor din data de 18 mai 2002 a hotărât în unanimitate aprobarea fuziunii prin absorbție a Raiffeisen – Banca Agricolă SA și Raiffeisenbank (România) SA, cele două entități bancare deținute de RZB-Austria. Banca se numește Raiffeisen Bank SA începând cu 1 iulie 2002. RZB-Austria deține 94,14% din Raiffeisen Bank. Banca are aproximativ 3.500 angajați și o rețea națională de sucursale, agenții și reprezentanțe care ajung la

un număr de 210 de locații.

3.3. Activitatea bancară privind operațiunile cu numerar

3.3.1. Organizarea compartimentului de tezaur și casierie

În realizarea unei circulații bănești judicioase, un rol important îl au unitățile bancare operative, respectiv compartimentele de tezaur și casierie din cadrul lor, prin intermediul cărora se efectuează încasările și plățile în numerar.

Compartimentul tezaur și casierie este astfel organizat încât să poată să răspundă cerințelor impuse de necesitatea asigurării circulației numerarului în mod rațional și eficient.

Potrivit acestor necesități în structura organizatorică a compartimentului tezaur și casierie se întâlnesc:

case operative de: încasări în lei, plăți în lei, operațiuni de încasări și plăți cu mijloace de plată în valută, schimb de bilete de bancă cu monede metalice, schimb de bilete deteriorate, vânzarea imprimatelor cu regim special, a certificatelor de depozit, acțiunilor și a altor hârtii de valoare;

case de încasări și plăți;

case speciale;

case pentru primirea diverselor valori depuse spre păstrare de deponenți;

cu program prelungit;

grupe de verificare a numerarului;

case de încasări în lei amplasate în afara sediului băncii;

case de schimb valutar și alte operațiuni valutare, amplasate în afara sediului băncii.

În vederea organizării de casierii proprii, băncile comerciale sunt obligate să solicite în scris, sucursalelor Băncii Naționale la care își au deschise conturile curente, aprobarea de funcționare a casieriilor. În urma controlului efectuat, privind respectarea cu strictețe a condițiilor privind modul de organizare și funcționare a compartimentului de tezaur și casierie, Banca Națională va emite autorizație de funcționare compartimentului de tezaur și casierie și stabilește plafonul casei de circulație.

Necesarul de numerar pentru băncile comerciale se asigură de către Banca Națională, pe baza graficelor de încasări și plăți depuse la sucursalele sale, de către acestea, cu cinci zile înainte de începerea lunii.

Excedentul de numerar peste plafonul stabilit caselor de circulație ale băncilor comerciale se depune la sucursalele Băncii Naționale unde acestea își au deschis contul curent, dacă acesta nu este necesar pentru efectuarea plăților în următoarele trei zile.

Există posibilitatea, cu aprobarea Băncii Naționale, a redistribuirii excedentului de numerar între societățile bancare, în cadrul aceluiași județ, cu obligativitatea ca operațiile respective să fie evidențiate în aceeași zi în conturile curente deschise la sucursala Băncii Naționale.

Prin casele speciale se pot efectua operațiuni cu metale prețioase care se referă la:

încasarea în numerar a taxelor pentru analiza obiectelor și bijuteriilor din metale prețioase;

încasarea în numerar a taxelor pentru depozitarea metalelor prețioase provenind de la persoane fizice sau juridice;

păstrarea metalelor prețioase.

Societățile bancare pot organiza case de circulație în valută. Operațiunile de încasări și plăți în valute efective și alte mijloace de plată străine se fac folosind ca document "Chitanța valută" pentru încasări și "Ordin de plată valută" pentru plăți.

Prin casele de circulație în valută se pot efectua:

încasări și plăți în conturile curente valutare ale persoanelor fizice și juridice;

operațiuni de schimb între valutele cotate de Banca Națională a României, pentru persoanele fizice;

plăți în valută de taxe, contribuții și cotizații etc.

încasări și transferuri de cecuri de călătorie și bancare;

ordine de plată și mandate poștale externe.

Casa de schimb valutar poate cumpăra în mod liber, contra lei, oricare din valutele cotate de Banca Națională a României sub formă de numerar și cecuri de călătorie de la persoanele fizice rezidente și nerezidente. Aceeași casă de schimb valutar poate vinde valută sub formă de numerar numai persoanelor fizice rezidente în România care solicită schimbul valutar.

În vederea asigurării schimbului de bilete de bancă uzate, prezentate de către clienți, cu bilete bune, a preschimbării biletelor deteriorate prezentate de către populație și a schimbului de bilete de bancă cu monede metalice, unitățile băncii pot organiza case de schimb. Tot prin casele de schimb se efectuează și vânzarea imprimatelor cu regim special, a certificatelor de depozit, a acțiunilor și a altor hârtii de valoare, care se realizează în numerar sau prin virament.

3.3.2. Evidența și controlul primirii numerarului de către unitățile bancare operative

Operațiile de primire a numerarului prin casele de încasări se efectuează pe baza următoarelor documente:

foaie de vărsământ cu chitanță;

ordinul de încasare;

borderoul însoțitor;

documentele de casă emise de calculator.

Pentru depunerile de numerar din operațiunile interne ale băncii (restituiri de avansuri spre decontare neutilizate, salarii neplătite, depunerea numerarului rezultat din vânzarea imprimatelor cu regim special, a certificatelor de depozit, etc.) se folosește ordinul de încasare. Acesta se întocmește de referentul contabil de la grupa de evidență contabilă și se înregistrează în jurnalul de casă. Filiera efectuării încasărilor în baza ordinului de încasare este, în general, asemănătoare foilor de vărsământ.

În toate cazurile în care depunerea numerarului de către unitățile economice se face în genți, sigilate, fie direct la ghișeele băncii, fie prin colectare cu aparatul de transport valori al băncii, se folosește ca document de depunere borderoul însoțitor.

Primirea numerarului prin genți sigilate se face numai de la clienții cu un volum mare de încasări, care au obligația să concentreze numerarul de la subunitățile lor. Pentru aceasta, banca încheie cu clientul respectiv o convenție scrisă prin care se stabilesc obligațiile reciproce ale părților.

În scopul simplificării operațiilor de înregistrat, debitarea contului "Casa" are la bază jurnalul de încasări, ceea ce permite ca aceasta să fie efectuată o singură dată pe zi și anume la sfârșitul zilei operative.

La sfârșitul zilei operative, casierul de încasări totalizează sumele încasate pe grupe contabile utilizând în acest scop actele de casă, după care trece totalurile în situația încasărilor și le confruntă cu totalurile înscrise în jurnalele de casă, atât pentru exactitate cât și pentru primirea actelor de casă din ziua respectivă, iar referentul contabil semnează situația încasărilor în dreptul grupei respective, pentru confirmarea sumei.

La închiderea casei, casierul încasator va preda șefului serviciului (biroului) casierie situația încasărilor împreună cu documentele de casă, precum și registrul de evidență a numerarului manipulat. Șeful serviciului (biroului) casierie va verifica dacă numărul documentelor de încasări primite corespunde cu numărul documentelor trecute în situația de încasări. El va verifica dacă sumele trecute în situația încasărilor, pe grupe contabile, corespund cu totalul numerarului (ca valoare) trecut în registrul formular al fiecărui casier încasator, după care va semna această situație.

3.3.3 Evidența și controlul eliberării numerarului de către unitățile bancare operative

Prin casele de plăți se efectuează plăți în numerar către clienții băncii în timpul programului de lucru stabilit. Operațiile de eliberare a numerarului se efectuează pe baza următoarelor documente:

cec simplu;

ordin de plată;

documente de casă emise de calculator;

cererea pentru răscumpărarea certificatelor de depozit;

cambia și biletul la ordin.

3.4. Sistemul de plăți și decontări

Funcționarea fără perturbări a sistemelor de plăți a reprezentat și în anul 2014 una dintre preocupările majore ale Raiffeisen Bank în România, asigurând astfel îndeplinirea uneia dintre atribuțiile sale statutare.

Raiffeisen Bank operează sistemul de plăți cu decontare pe bază brută în timp real pentru plăți de mare valoare și urgente exprimate în ron , denumit ReGIS, și sistemul de depozitare și decontare a operațiunilor cu instrumente financiare pentru titluri de stat și certificate de depozit.

Raiffeisen Bank operează și sistemul de plăți care asigură compensarea pe suport hârtie a plăților cu instrumente de plată de debit (cecuri, cambii și bilete la ordin). În luna octombrie a anului 2009 a fost operaționalizată componenta SENT care permite procesarea electronică a instrumentelor de plată de debit, sistemul de plăți care asigură compensarea pe suport hârtie a plăților cu instrumente de plată de debit (PCH) administrat de Banca Națională a României urmând a fi închis la data de 4 mai 2009. Astfel, în perioada octombrie 2009 – mai 2010, instrumentele de plată pe suport hârtie sunt compensate prin intermediul ambelor sisteme (SENT și PCH).

3.4.1. Sistemul ReGIS

Sistemul ReGIS asigură decontarea pe bază brută și în timp real a tuturor plăților de mare valoare sau urgente în lei ale participanților, în nume și pe cont propriu sau pe contul clienților, precum și decontarea pozițiilor nete provenite de la sistemele auxiliare.

În anul 2013 sistemul ReGIS a contribuit în continuare la buna funcționare a piețelor monetară și valutară, deținând un rol important în implementarea cu succes a politicii monetare a Băncii Naționale a României, având în vedere că operațiunile de politică monetară ale băncii centrale sunt procesate exclusiv prin acest sistem.

Sistemul ReGIS a funcționat fără perturbări și în anul 2013. Volumul plăților de mare valoare și al plăților urgente decontate prin sistemul ReGIS a cunoscut o ușoară creștere, sistemul contribuind la îndeplinirea obiectivului Băncii Naționale a României, de promovare a decontării în banii băncii centrale.

În anul 2013, comparativ cu anul precedent, s-a înregistrat o creștere a numărului total de plăți cu 4,73%, iar media zilnică a volumului plăților procesate prin ReGIS s-a majorat cu 4,78%. În ceea ce privește valoarea plăților, s-a înregistrat o diminuare cu 11,22% comparativ cu anul 2012, în timp ce valoarea medie pe tranzacție a scăzut cu 15,22% față de anul 2012.

Tabel 3.1: Evoluția traficului de plăți în ReGIS

Sursa : BNR

Grafic 3.1: Evoluția plăților de mare valoare și/sau urgent în anul 2013

Sursa: BNR

Volumul tranzacțiilor de plată decontate în anul 2013 în sistemul ReGIS a fost de circa 3,32 milioane tranzacții, evoluând de la o medie zilnică de 11 734 tranzacții în luna ianuarie la 15.293 tranzacții în luna decembrie. Volumul maxim al plăților decontate zilnic în sistemul ReGIS a fost atins în data de 20 decembrie 2013 (27.959 tranzacții).

Grafic 3.2: Evoluția plăților de mare valoare și/sau urgente în anul 2013 comparativ cu anul 2012 

Sursa: BNR

În tabelul 3.2. este prezentată structura pe tipuri a plăților efectuate prin sistemul ReGIS în anul 2013. Aceasta refl ectă faptul că tranzacțiile de plată efectuate de participanți în nume propriu, dar pe contul clienților (cu mesaje SWIFT MT103) au fost preponderente (90,27 la sută din volumul total al tranzacțiilor prin sistem), dar valoarea totală a acestora a fost relativ scăzută (15,27 la sută din valoarea tuturor tranzacțiilor decontate în sistem). Totodată, volumul tranzacțiilor de plată efectuate de participanți în nume și pe cont propriu (cu mesaje SWIFT MT202) a fost relativ scăzut (7,73 la sută din volumul total al tranzacțiilor decontate în sistem), dar aceste plăți au avut o valoare semnifi cativă (62,53 la sută din valoarea tuturor tranzacțiilor decontate în sistem).

Tabel 3.2: Structura plăților în sistemul ReGIS în anul 2013 procente

Sursa: BNR

În ceea ce privește tranzacțiile de plată care implică debitarea/creditarea directă pe conturile de decontare ale participanților la sistem (operațiuni în relația cu banca centrală, operațiuni ale sistemelor auxiliare, operațiuni efectuate de Banca Națională a României în numele participanților în cazuri de urgență, când participanții se afl ă în imposibilitatea de a se conecta la sistem sau de a iniția plăți), volumul acestora a fost scăzut (2,01% din volumul tuturor tranzacțiilor decontate în sistem), dar valoarea totală a acestora a fost relativ ridicată (22,19% din valoarea tuturor tranzacțiilor decontate în sistem).

Gradul de concentrare a pieței, atât din punct de vedere al volumului plăților efectuate prin sistemul ReGIS, cât și din punct de vedere al valorii acestora, s-a menținut comparabil cu cel din anul precedent, primele cinci instituții de credit deținând 52,68%, respectiv 60,75% din piață.

Asigurarea unui nivel cât mai ridicat de disponibilitate a sistemului ReGIS reprezintă, de asemenea, un obiectiv major al Băncii Naționale a României, în contextul importanței acestuia pentru sistemul fi nanciar-bancar și pentru economia națională. În anul 2013, disponibilitatea medie a sistemului ReGIS, respectiv măsura în care participanții au putut utiliza sistemul fără incidente pe durata programului de funcționare, s-a menținut la nivelul de 99,99%, încadrându-se în toleranța admisă de BNR pentru nivelul de calitate a serviciilor.

Ca administrator al sistemului, Banca Națională a României a monitorizat permanent și pe parcursul anului 2013 procesul de decontare și activitatea participanților în sistemul ReGIS, constatând că aceștia au avut un comportament corespunzător, respectând regulile și procedurile sistemului. Nu au fost înregistrate blocaje în sistem datorate lipsei de fonduri în conturile de decontare ale unuia sau mai multor participanți. În anul 2013 s-a constatat un management adecvat și efi cient al lichidităților la nivelul participanților, valoarea lichidității furnizate de BNR pe parcursul zilei (repo intraday) reprezentând 1,32% din valoarea totală a tranzacțiilor decontate, doar 2,22% din volumul tranzacțiilor decontate fiind plasate în coada de așteptare.

3.4.2. Sistemul SaFIR

Sistemele de depozitare și decontare a instrumentelor financiare sunt componente de importanță majoră ale infrastructurii piețelor financiare. Pentru banca centrală, importanța sistemului de depozitare și decontare a operațiunilor cu instrumente financiare SaFIR rezidă în interacțiunea pe care acesta o are cu celelalte sisteme de plăți, precum și în rolul pe care îl au instrumentele fi nanciare depozitate în cadrul acestuia în decontarea operațiunilor de politică monetară.

La sfârșitul anului 2013 erau înregistrați ca participanți în sistemul SaFIR 35 de instituții financiare, dintre care 12 intermediari primari, 11 intermediari secundari și 12 non-intermediari.

În anul 2013, valoarea nominală totală a emisiunilor de titluri de stat denominate în lei, depozitate în sistemul SaFIR, a crescut față de sfârșitul anului 2012, ca urmare a revitalizării pieței primare a titlurilor de stat și a plasării de noi emisiuni benchmark, dar și a redeschiderii emisiunilor benchmark afl ate în circulație.

Valoarea nominală totală a emisiunilor de titluri de stat denominate în lei afl ate în circulație la sfârșitul anului 2013 a fost de 91.794,29 milioane lei, înregistrându-se o creștere de aproximativ 9,35% față de fi nele anului 2012.

Valoarea nominală totală a emisiunilor de titluri de stat denominate în euro afl ate în circulație la sfârșitul anului 2013 a fost de 3.735,43 milioane euro față de 3.931,6 milioane euro la fi nele anului 2012.

Operațiuni decontate în SaFIR, sistemul SaFIR procesează operațiuni derulate de participanți în relația cu emitentul (decontarea rezultatelor pieței primare, plăți de dobândă și/sau cupon, răscumpărări parțiale/opționale/totale) și operațiuni derulate de participanți pe piața secundară (tranzacții de vânzare/cumpărare, contracte de garanție fi nanciară, operațiuni repo, transferuri de portofoliu).

În graficele de mai jos sunt ilustrate numărul și valoarea tranzacțiilor de vânzarecumpărare, fiind incluse și operațiunile reversibile.

Grafic 3.3: Operațiuni cu titluri de stat denominate în lei decontate prin sistemul SaFIR în anul 2013

Sursa: BNR

Grafic 3.4: Operațiuni cu titluri de stat denominate în euro decontate prin sistemul SaFIR în anul 2013

Sursa: BNR

În ceea ce privește structura transferurilor de instrumente fi nanciare, aceasta refl ectă caracteristica principală a pieței secundare a titlurilor de stat.

Din totalul transferurilor realizate în anul 2013, 92,93% au fost transferuri DvP (livrare contra plată), inclusiv operațiunile realizate între instituțiile de credit și propriii clienți, iar 7,07% au fost transferuri FoP (livrare fără plată), acestea din urmă reprezentând operațiuni de transfer de portofoliu.

Grafic 3.5: Structura transferurilor în anul 2013

Sursa:BNR

În ceea ce privește transferul titlurilor de stat la Depozitarul Central S.A. prin intermediul conexiunii directe între sistemul SaFIR și sistemul RoClear, în anul 2013 au fost înregistrate 317 transferuri fără plată între cele două sisteme.

Sistemul SaFIR asigură infrastructura necesară pentru gestionarea garanțiilor

(colateral) constituite în scopul garantării decontării pozițiilor nete ale participanților,

aferente sistemelor de plăți cu decontare pe bază netă.

Grafic 3.6: Valoarea garanțiilor aferente sistemelor de plăți cu decontare pe bază Netă in anul 2013

Sursa:BNR

3.4.3. Evoluția indicatorilor de prudențialitate

În contextul în care criza financiară a evidențiat necesitatea reglementării corespunzătoare și supravegherii eficace a sistemului financiar, în prezent au loc modificări semnificative ale cadrului de reglementare micro- și macroprudențială atât la nivelul Uniunii Europene, cât și la nivel național. Potrivit Recomandării Comitetului European pentru Risc Sistemic din 22 decembrie 2011 privind mandatul macroprudențial al autorităților naționale (CERS/2011/3), este necesar ca fiecare stat membru să desemneze o autoritate responsabilă cu aplicarea politicii macroprudențiale la nivelul sistemului financiar național. În prezent, ca urmare a Recomandării CERS, se află în stadiul de proiect legislativ Ordonanța de urgență a Guvernului privind supravegherea macroprudențială a sistemului fi nanciar național.

Concluzii și propuneri

Sistemul bancar românesc a cunoscut în perioada ultimului deceniu o dezvoltare stectaculoasă, având în vedere situația de la care s-a pornit în anul 1990, caracterizată prin existența unui sistem bancar excesiv de centralizat, majoritatea funcțiilor bancare fiind concentrate în operațiunile Băncii Naționale a României, ajungându-se în anul 1998 la un număr de 49 de bănci autorizate să funcționeze în România, din care 32 de bănci erau constituite cu capital integral sau majoritar românesc.

Dimensiunea cantitativă a evoluției sistemului bancar din România nu este însă caracteristica principală a acestei perioade. Aparent, in ciuda realității, se poate afirma că principala caracteristică a dezvoltării sistemului bancar românesc a fost coerența dezvoltării structurale și calitative a activității băncilor, în sensul direcției ascendente sugerate de adaptarea la cerințele economiei de piață. Sincopele constatate pe parcursul acestui deceniu (în ceea ce privește depresiunea evidențiată în activitatea unor bănci – Dacia Felix, Credit Bank sau Columna, ori falimentul altora – Banca Albina, Bankcoop) nu sunt definitorii pentru întreaga activitate bancară din România.

Aceste elemente de umbră se includ în tabloul general de evoluție a sistemului bancar și explică, alături de factorii de evoluție pozitivă, imaginea actuală a acestuia.

De asemenea, stadiul de dezvoltare a sistemului bancar românesc este evident determinat de caracteristicile generale ale evoluției economiei în ultimii 10 ani. Se poate astfel spune că sistemul bancar românesc, deși mult avansat în raport cu celelalte ramuri economice, se află încă în perioada de tranziție, fiind necesare în continuare restructurarea și dezvoltarea atât cantitativă, sub aspectul creșterii numărului de unități bancare, cât și calitativă, în sensul perfecționării structurilor de operare și modernizării activității, implementării de produse și servicii moderne, care să aducă în egală măsură avantaje băncilor și clienților acestora.

Astfel, imaginea actuală a sistemului bancar românesc a fost conturată în primul rând de deschiderea economiei românești, fapt ce a determinat ajustarea sistemelor de operare la cerințele și practicile internaționale. Băncile s-au dezvoltat și și-au adaptat oferta în funcție de cerințele impuse de impactul factorilor asupra economiei reale, precum și de presiunea din ce în ce mai mare a concurenței pe piața financiar-bancară din România. În consecință, evoluția sistemului bancar românesc s-a caracterizat concret prin dezvoltarea și diversificarea produselor și serviciilor bancare, creșterea vitezei și diversificarea instrumentelor de decontare, modernizarea sistemului de evidență și control, informatizarea sistemelor de transmitere a datelor de natură contabilă, statistică și chiar a celor privind procesul de transfer. De asemenea, eforturile de capitalizare precum și presiunea concurențială au determinat băncile să-și creeze sau să-și modernizeze rețeaua teritorială, sistemul bancar fiind, din acest punct de vedere, principalul investitor în construcții din România.

Evoluția piețelor financiar-monetare în așa numită “eră informațională” caracterizată prin procesul de globalizare a economiei și integrării zonale, ca și, de asemenea, prin accentuarea concurenței în domeniul financiar-bancar (ce a avut ca si consecință directă pierderea monopolului băncilor asupra unor categorii de operațiuni) au determinat apariția și dezvoltarea procesului denumit de dereglementare prin care banca centrală nu mai intervine direct în activitatea băncilor comerciale, prin stabilirea de plafoane ale dobânzilor și prin normarea unor categorii de operațiuni, ci indirect, prin implementarea unor decizii de politică monetară ce determină băncile să efectueze anumite corecturi ale propriilor strategii și politici.

Pe lângă importanta funcție de intermediari în economie, băncile sunt creatoare de bani prin intermediul creditului, motivul fiind că depozitele la vedere reprezintă o parte a masei monetare.

În locul rolului băncii de creatoare de bani pe calea creditului, noua teorie evidențiază băncile ca fiind producătorii informației necesare pentru facilitarea acordării creditelor de către deținătorii unui surplus de resurse celor care resimt lipsa acestor resurse. Noile perspective indică faptul că băncile investesc în tehnologia de acumulare a datelor în scopul obținerii avantajului competitiv în evaluarea cazurilor riscante. Astfel, băncile pot fi privite în prezent ca fiind producători de informație financiară.

Pe de altă parte, procesul de dezintermediere nu exclude în prezent rolul băncilor de sistem circulator al banilor în economie.

În concluzie, se poate afirma că în prezent rolul băncilor s-a nuanțat, accentul punându-se în special pe funcțiile de asigurare a informațiilor financiare și de transfer. Ele dețin în continuare o parte considerabilă a masei monetare, creează bani prin depozitele pe care le primesc, acționează ca intermediari la conversia depozitelor în investiții, creează informație superioară și reprezintă principalele instituții prin care este pusă în practică politica monetară. Caracteristic prezentului este faptul că apariția și dezvoltarea concurenței non-bancare pe piața financiară a generat o creștere a vitezei fluxurilor monetare și o omogenizare a sistemului financiar ce devine din ce în ce mai congruent cu sistemul bancar.

În scopul exercitării eficiente a rolului lor în economie, băncile trebuie să mențină încrederea clienților în eficiența relației bancare pe care o au. În țările aflate în tranziție, încrederea publică în bănci poate fi fragilă, creând o sarcină grea pentru banca centrală în reglementarea și supervizarea eficientă a sistemului bancar, în condițiile atât ale existenței golurilor de reglementare, cât și ale necesității implementării unor reglementări-cadru ce se includ în noul rol al băncii centrale. În același timp , băncile au responsabilitatea de a-și stabili propriile regulamentele. Aceasta înseamnă că o bancă trebuie să aibă un sistem riguros de controale interne și verificări ale soldurilor, audit intern regulat, limite autoimpuse pentru creditare, audit independent etc. Regulamentele proprii implică multă integritate și profesionalism în condițiile în care, într-un mediu economic emergent cum este cel din România, experiența băncilor comerciale este limitată iar circumstanțele impuse de piață trebuie respectate.

Un atu semnificativ în activitatea desfășurată de Banca Comercială Română și în poziția sa concurențială de pe piață îl constituie faptul că din punct de vedere al capitalului, cu 425 milioane de dolari, deține poziția a noua între băncile central și est-europene, fiind prima bancă românească în acest sens.

În activitatea de viitor, strategia prevede asigurarea unui capital propriu reprezentativ, care să-i permită dezvoltarea și atingerea performanțelor scontate, în condiții de siguranță deplină; principala cale de creștere a capitalului și de costituire a fondurilor, în conformitate cu prevederile legale, va fi alocarea unei părți din profitul obținut. O direcție definitorie în activitatea strategică o va constitui promovarea imaginii băncii, prin prestarea unei activități de înaltă ținută la nivelul întregii rețele teritoriale, o ofertă diversificată de produse și servicii moderne, exprimată prin operațiuni bancare care asigură rapiditate, seriozitate, siguranță și confidențialitate, precum și plasarea clienților în centrul atenției băncii și a salariaților săi.

O preocupare majoră o va constitui dezvoltarea relațiilor cu băncile corespondent și organismele financiar-bancare internaționale.

În privința categoriilor de clienți, sfera de interes se concentrează asupra:

clienților strategici, respectiv cei care realizează produse și servicii pentru piața internă sau pentru export, au o valoare a capitalului (român și/sau străin) și o cifră de afaceri importante, derulează majoritatea operațiunilor prin bancă și doresc o colaborare pe termen lung și reciproc avantajoasă cu aceasta, au o situație consolidată pe piață;

persoanelor fizice, abordate într-o concepție nouă, pe măsura asigurării în rețea a nivelurilor cerute de automatizare, în scopul realizării unor tranzacții operative și eficiente;

activităților de private banking, destinate clientelei cu disponibilități importante în conturi, oamenilor de afaceri și de cultură reprezentativi pentru domeniile în care activează, persoanelor cu venituri ridicate;

lărgirea cadrului de afaceri cu întreprinderile mici și mijlocii, în măsura în care acestea sunt valabile;

societăților private nou create din societăți cu capital de stat.

În procesul de apropiere și sporire a numărului de clienți și de conturi ale acestora, banca va fi cea care se va deplasa către ei, oferind produsele și serviciile sale, prin metode și tehnici moderne de reclamă și publicitate, urmărind maximizarea numărului de produse folosite de un singur client și rulajul lor prin bancă.

Acest rol se va concretiza printr-un plan de acțiune cu termene, segmente de clientelă de abordat, portofoliu de produse și servicii oferite și va insemna o mai mare implicare a managementului unităților teritoriale și adaptări organizatorice.

Referitor la gama produselor și serviciilor, banca adoptă o politică incisivă de penetrare a pieței, cu accent deosebit pe dezvoltarea activității cu amănuntul, a serviciilor bancare, mai ales a celor care nu implică existența capitalului și reprezintă surse importante de venituri.

Principiul general al ofertării produselor și serviciilor îl reprezintă disponibilitatea băncii de a pune la dispoziția clienților săi toate produsele și serviciile bancare ce se practică pe piața internă, în condiții de cea mai buna calitate și în concordanță cu necesitatea adaptării acestora la cerințele clienților cărora li se adresează și la condițiile existente pe piața financiar-bancară și în economie.

Pe măsură ce cadrul legislativ o va permite, banca se va implica în efectuarea unor operațiuni noi, pe linia tranzacționării de titluri pe piața secundară, administrării de fonduri, custodie.

Cu privire la plasamentele băncii, se va urmări asigurarea unei structuri echilibrate a

activelor, prin creșterea plasamentelor cu risc minim, respectiv diminuarea celor cu risc ridicat și asigurarea unei lichidități sporite prin valorificarea oportunităților oferite de piața monetară și valutară.

Creditele vor reprezenta în continuare principala poziție de activ în bilanțul băncii, creditarea agenților economici fiind orientată spre susținerea redresării economiei românești, în special a producției de export și exportului de produse și a sectorului privat.

În ceea ce privește pasivele băncii, depozitele vor constitui în continuare sursa de bază pentru dezvoltare, în cadrul resurselor atrase de la clienții nebancari, punându-se accent pe consolidarea depozitelor și disponibilităților populației, urmărindu-se realizarea unui raport optim între resurse și plasamente, atât din punct de vedere al volumului, cât și al scadențelor, iar în cadrul resurselor, între resursele proprii și cele atrase.

Prudența bancară va reprezenta, în continuare, principiul fundamental în desfășurarea activității băncii, fiind monitorizate toate categoriile de risc generate de activitățile desfășurate.

Tehnologia informației trebuie să asigure procesarea tuturor operațiunilor băncii, cu operativitatea ridicată, în condiții de siguranță și confidențialitate maximă, asigurând orice informație cerută de managementul bancar. Structura tehnică și de aplicații a sistemului informatic al Băncii Comerciale Române va trebui să satisfacă următoarele cerințe strategice: accesul Centralei la informațiile din toate unitățile; arhitectura HARD să permită, pe termen scurt, implementarea sistemelor independente la toate unitățile care, pe termen lung, vor fi integrate în sistemul centralizat “on-line” atunci când infrastructura comunicațiilor o va permite, arhitectura SOFT trebuie să răspundă cerințelor sistemului informatic pe categorii de unități (agenție, sucursală, sediu central), în funcție de specificul activității acestora; dezvoltarea propriei rețele de comunicații prin satelit.

În concepția strategică a băncii, profitabilitatea constituie o precondiție a existenței, dezvoltării și integrității viitoare a băncii. Realizarea unui grad ridicat al profitabilității presupune atât continuarea formei de organizare în centre de profit și de cost a sucursalelor județene și a direcțiilor din Centrala băncii, precum și perfecționarea metodologiilor de calcul, cât și adoptarea modelelor de profitabilitate pe client și pe produs.

O semnificație aparte revine lărgirii substanțiale a activității internaționale, care să permită valorificarea experienței acumulate, extinsă prin preluarea activităților în domeniu, ca rezultat al procesului de fuziune cu Bancorex. În acest domeniu se concurează obiectivul extinderii decontărilor externe, astfel încât prin bancă să se deruleze 30-35% din volumul comerțului exterior al României.

Totodată, banca va avea în vedere consolidarea activității internaționale a băncii prin operațiunile desfășurate de sucursalele sale și instituțiile financiar-bancare din străinătate la care B.C.R. deține participații importante; dezvoltarea și amplificarea relațiilor de corespondent cu bănci partenere externe de prestigiu, participarea B.C.R. la derularea proiectelor de finanțare pentru România încheiate cu BERD, Banca Mondială și alte organisme internaționale.

Prin implementarea obiectivelor strategicese va promova o nouă arhitectură a structurilor organizatorice și a compartimentelor funcționale ale băncii; se va asigura cadrul pentru desfășurarea unor politici bancare moderne,adaptate modoficărilor din domeniul economic și celor de natură legislativă; se vor perfecționa metodologiile și instrumentele operaționale și de prognoză. În aceste condiții se anticipează obținerea unor rezultate financiare superioare și o creștere a eficienței și profitabilității generale a băncii, premise pentru consolidarea locului și a prestigiului Băncii Comerciale Române în cadrul sistemului bancar românesc și pe plan internațional.

Bibliografie

Anghelache Gabriela, Belean Pavel, Finantele Publice ale Romaniei, Editura Economică, București, 2003, p.295

Basna,C.,Dardac,N., managementul bancar,bucuresti,editura economica, 2001;

Bădescu, A,V., Dobre, I. Modelarea deciziilor economico-Financiare, București, Editura Conphys, 2

Boldur-Lățescu, Gh. Logica decizională și conducerea sistemelor, București, Editura Academiei, 1992;

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000

Dobrescu Emilian M., Ivan Mihail Vincențiu și alți autori – Dicționar de istorie economică și istoria gândirii economice”, București, Editura All Beck, Colecția Oeconomica, 2005

Ivan Mihail Vincențiu, Tudorache Dumitru – Instituții de credit, produse și operațiuni, Editura Universitară, ISBN 978-973-749-577-8, 365 pagini, București, 2008

Ivan Mihail Vincențiu și alți autori – Teste Grilă pentru examenul de licență la specializările economice, Ploiești, Editura UPG, 2005

Lazăr Cornel, Matei Mirela, Andrei Jean, Finanțe, Editura Universitatii Petrol și Gaze, Ploiești, 2007

Moșteanu Tatiana, Vuță Mariana, Câmpeanu Emilia, Attila Gyorgy, Buget și trezorerie publică, Editura Universitară, București, 2003, p. 207

Nițu, I., Managementul riscului bancar, Ed. Expert, București, 2000

Norma B.N.R. nr.17/2003 privind organizarea activității și sistemul de control intern al băncilor, administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și funcționarea compartimentului de audit intern, Monitorul Oficial nr. 17, ianuarie 2004

Olteanu A, Olteanu, F.M., Badea, L., Management bancar-caracteristici, strategii, studii de caz, Editura Dareco, București, 2003

Păun, M. Hartulari, C. Analiza, diagnoza și evaluarea sistemelor din economie, București, Editura ASE, 2004; 9. Stancu, S., Mihail, N. Decizii economice în condiții de incertitudine, București, Editura Economică, 2005.

Pop Napoleon, Ivan Mihail Vincentiu si alti autori-Integrarea financiara si monetara a Romaniei in Uniunea Europeana, Editura Expert, Bucuresti, 2007

Tudorache Dumitru, Ivan Mihail Vincentiu -Moneda si Credit, Operatiuni, Tehnici, Produse Bancare, Elemente de Asigurari, Editura Expert, Bucuresti, 2003

Tudorache Dumitru, Ivan Mihail Vincentiu si colaboratorii- Managementul financiar bancar, Editura Cartea Universitara, Bucuresti, 2004.

Tudorache Dumitru, Ivan Mihail Vincențiu, Radu A.S. – Management financiar – bancar, Editura Universul Juridic, București, 2006

Văcărel Iulian, Finanțe Publice, editia a IV-a Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti

www.bnr.ro