Opera Slaviciana

Argument

Ioan Slavici este, alături de Eminescu, Cragiale si Creangă, un clasic al literaturii românesti, completând fericit peisajul literar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este de fapt, primul mare scriitor al Transilvaniei; este un creator complex, excepțional novelist, viguros al țărănimii noastre, romancier, dramaturg, publicist si memorialist.

Prin creația lui, Slavici consolideaza o dimensiune realistă si o remarcabilă deschidere spre psihologic a prozei romanești. Tot ce a scris acesta sugerează o atmosferă de remarcabilă autonomie interioară, în care creatorul nu depinde atât de convențiile constituite ale unui mediu cultural, cât de propria sa voița de a scrie. În formarea intelectuală a lui Slavici, un rol important îl au, printre altele, și lecturile pe care le face în anii studiilor universitare. Opera lui Ioan Slavici este remarcabilă; ea nu idealizează și nu trateazș cazuri de izolare.

Prozatorul cuprinde toate temele majore ale mediului țărănesc; patima banului, dragostea, transformarea și totodată evoluția omului, ale căror profunde rezonanțe în plan psihologic, realizează o vastă si inegalabilă frescă socială. Tradiționalismul lui se distinge prin reproducerea întocmai a vocabularului țărănesc; limbajul său fiind ințesat cu regionalisme, presărat cu expresii ca ,,vorba e’’, ,,abunaoară’’, și alte construcții neaoșe căutate înadins pentru a reda fidel atmosfera vremii. Personajele sale sunt reprezentări vii ale omului din popor, a căror complexitate sufletească este nebanuită.

Ioan Slavici ne-a lăsat una dintre cele mai autentice și cele mai profunde opere de memorialistică. Prin nuvelele, romanele si memorialistica sa , Slavici este, alaturi de ceilalți clasici, scriitorul care a avut o contribuție decisivă la așezarea literaturii noastre in făgașul modernitații. Intemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi un punct de reper, nu numai pentru romanul social, ci și pentru cel psihologic.

Dacă Eminescu este începatorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici este, alaturi de Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv al romanului.

Lucrarea de față, intitulată Contribuția lui Ioan Slavici la dezvoltarea romanului românesc, a apărut dintr-o motivație de ordin sentimental, corelată cu o mare curiozitate pentru opera sa. În ceea ce privește abordarea si receptarea operei slaviciene, exista multe studii critice, dar consider că au ramas multe păreri importante de adăugat, fiind o operă extraordinară care starnește interesul. Consider că Ioan Slavici reprezintă o personalitate de bază a culturii și literaturii romanești, având bine meritatul său rol, și întotdeauna va ramane un excelent analist al stărilor sufletești și un creator al unei tipologii viguroase și convingatoare.

Lucrarea este structurată pe trei capitole, urmate de concluzii și bibliografie critiă.

În primul capitol intitulat, Opera slaviciană, am hotarât să fac o prezentare generală despre creația autorului, abordând temele specifice romanelor și nuvelelor sale, prin care Slavici zugrăvește puternic sufletul țărănesc, care face din opera sa o adevarată capodoperă.

În capitolul al doilea intitulat Arta personajului literar slavician, am urmărit felul în care sunt construite personajele, precum și tipologiile caracterologice, puse în circulație de prozator.

În capitolul al treilea, intitulat Contribuția lui Ioan Slavici la dezvoltarea romanului romanesc, am vorbit despre creația autorului, care are o contribuție hotarâtoare la deschiderea și dezvoltarea literaturii române.

Opera slaviciană

Ioan Slavici reprezintă în literatura romană un reper, cu atat mai mult cu cât se încadrează în perioada clasică, în care creația literar-artistică se face remarcată prin nume consacrate, precum Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale. Prin Slavici se constituie un moment inaugural, potrivit căruia învățătura definește statutul cel mai înalt al existenței umane. O revenire asupra operei slaviciene permite redimensionarea în zone de interes tematic și artistic și propune o lectura axata pe temele abordate de prozator. Studiile care inregistrează contribuții semnificative ale unor critici literari precum, George Călinescu, Nicolae Maolescu, Magdalena Popescu, Pompiliu Marcea propun o reevaluare a operei scriitorului ardelean, descoperindu-i întreaga semnificație.

Aflat permanent între ,,viață’’ și ,,cărți’’, fie citind, fie scriind si înțelegând că destinul artistic se suprapune parcursului exitențial, Slavici ,,împrumută’’ personajelor sale destine umane și le fixează evoluția într-un mediu autentic , deloc artificial, prin mijloacele prozei realiste obiective. Înscriindu-se în linia tradiției, prin realismul operei sale, prin universul actualității imediate și prin fidelitatea și stăruința in idei, spațiul textual configurat de scriitor cuprinde ți elemente de modernitate – dovedind intuiție specială în organizarea și dozarea conflictelor epice – prin tipologia creată – natura dilematică, dinamică a personajului modern – cât și prin dublarea textului narativ de cel autobiografic, complinire necesară în intenția de releva extracția lor dintr-o zonă comună,în care poietica și poetica autorului fuzionează.

Reprezentând perioada clasică a literaturii române în continuarea lui Mihai Eminescu, Ion Creanga si Ion Luca Caeagiale, parcurgând un destin scriitoricesc al completitudinii, Ioan Slavici a devenit în literatura sfârșitului de secol XIX și a începutului de secol XX , un reper. De la Slavici înțelegem destinul artistic se suprapune parcursului existențial.

Receptat de critica literară ca adept al realismului, Ioan Slavici aduce prin proza sa, o consolidare a dimensiunii realiste, dar și o remarcabilă deschidere spre modernitate. Situat deopotrivă, între tradiție și modernitate, creatorul multiplu a probat o deosebită formă de expresie, prin abordarea speciilor si genurilor diferite, unora dintre acestea impunându-le un nou statut , infuzat cu inteligența , sinceritate și dăruire.

Opera literară a lui Slavici cunoaște în drumul spre consacrarea oficială un destin ciudat, asemănătpr, în multe privințe, cu cel al ,, poveștilor’’ lui Creangă. Multă vreme nu i se citează decât câteva ,,novele’’ și două scrieri memorialistice, ce-și găsesc o mai largă utilizare în cercetările de istorie literară. Poveștile sunt amintite în treacăt, iar teatrul ingnorat. Nici măacar romanul Mara, care ocupă astăzi un loc atăt de important în evoluția geniului genului, nu este descoperit ca o mare realizare artistică decât foarte tarziu. Critica literară nu poate fi suspectată – și aceasta este problema principală – de generozitate. Vreme de un deceniu, din 1871, când Slavici publică în ,,Convorbiri literare’’ comedia Fata din birău , prima lucrare si până în 1881, când scoate Novele din popor, întâia culegere din scrierile sale , întâlnim puține mențiuni despre creația sa literară. ,,Novelele’’ și poveștile își croiesc însă drum fără sprijinul criticii literare, ca mai târziu romanele si memorialistica sa. Circulația largă, fiind reproduce îndeseobi în ziare, îndată după apariție, le face cunoscute pe o arie geografică foarte întinsă.

Critica literară intră într-o dezbatere mai largă abia după 1882, după ce Slavici scoate, în decembrie 1881, Novele din popor, care marchează o dată important în dezvoltarea prozei românești. ,,Românul’’ public, în 7 februarie 1882, o amplă critic, semnată N. Xenopol, în care apare evidentă preocuparea de a fixa locul lui Slavici în evoluția , de până atunci a prozei noastre. ,, D. Ioan Slavici a făcut un pas mai departe – N. Xenopol îi are in vedere pe N. Gane, I. Negruzzi, și I. Creangă – d-sa e un adept al realismului , în toate nuvele sale nu găsești nimic afară de marginile observațiunii’’. N. Xenopol caută să determine specificul creației lui Slavici și găsește că scriitorul român procedează la fel ca Stendhal, prin aglomeraia de amănunte și tablourile pe care le creează și care se impun imaginației noastre cu o tărie neobișnuită și ne impresionează profund.

Opera lui Slavici reintră în atenția criticii literare după desăvârșirea, în 1918, a unității statului național, cănd trece la realizarea marilor sinteze de istorie literară. Opiniile cu privire la valoarea operei lui Slavici continuă însă săs rămână contradictorii, deși unele scrierile sale devin ,,clasice’’. Pompiliu Constantinescu scrie, într-un articol, Ioan Slavici : Nuvele (vol. IV), publicat, în ,,Viața literară’’, în octombrie 1926, că opera scriitorului transilvănean este ,,mărturia unui literat minor’’. N. Iorga, în 1934, în Istoria literaturii românești I. Crearea formei, demonstrează , dimpotrivă că Slavici a lăsat o operă durabilă, ca G. Călinescu să o caracterizeze , în 1941, în Istoria literaturii române, ,,remarcabilă’’. Dar numai peste trei ani, în 1944, T. Vianu scrie în Istoria literaturii române modern, că totuși Slavici invită, după ,,fastuosul banchet’’ al lui Eminescu, Caragiale și Creangă, la ,,un ospat mai sărac’’. Critica literară emite opinii contradictorii , mai ales în legătură cu nuvelistica lui Slavici, iar poveștile, teatrul și memorialistica intră în atenția ei , pe întinderea unui secol, cu totul sporadic. Atunci când este vorba de romane, stăm în fața, nu ataât a unor opinii contradictorii, cât mai ales a unei situări de extreme. N. Iorga ia în discuție romanele istorice ale lui Slavici, Din bătrâni, într-un articol Romanul istoric si d. Slavici, publicat în aprilie 1906, în ,,Semănătorul’’, cand susține că acest ,,gen’’ de literatură poate aduce mari servicii, mai ales unei literaturi tinere ca o noastră.

Apariția unui scriitor ca Ioan Slavici a fost posibilă și datorită contactului mai strâns al literaturii ardelene cu ideile junimiste. ,,Războiul’’ purtat de Titu Maiorescu – ardelean de origine – împotriva formelor de exprimare ,,vetuste și pedante’’ ale latinismului își găsește un adept în Ioan Slavici, care și-a dat seama dcă exagerările latiniste constituiau o frână în calea dezvoltării literaturii artistice. Pătruns de ideea unității a românilor de pretutindeni, sciitorul lansează la Tribuna din Sibiu lozinca: ,, Soarele, pentru toti românii, la București răsare’’, devenită o axiomă pentru transilvăneni.

Activitatea lui Slavici, prin care urmărea sincronizarea mișcării literare din Transilvania cu aceea din România liberă, are o importanță majoră, prin aceasta – așa cum s-a arătat – scriitorii de peste munți ca Slavici și Coșbuc contribuind la conturarea tabloului de ansamblu al literaturii române de la finele secolului trecut. În mai mare măsură decât Creangă, scriitorul Ioan Slavici este descoperirea lui Eminescu. Întâlnindu-l la Viena, ,,înstrăinat’’, cum mărturisește Slavici însuși, poetul i-a relevant valorile culturii româneștiși i-a îndrumat îndeaproape scrisul, fiind totodată și primul ,,critic’’ al scrierilor de debut aparținând șirianului, care pentru Eminescu întruchipa puritatea sufletului țărănesc , acea inepuizabilă comoară de literatură popular de o inegalabilă autenticitate.

Când Slavici își face intrarea în literatură ca romancier, în 1894, romanul românesc avea îndărăt o experiență de o jumătate de veac. Se experimentaseră, în acest lung interval de timp, cele mai variate forme și numai între 1849-1863 romanul românesc este de,,moeurs’’, prin primele încercări ce ies de sub pana lui I. Ghica și M. Kogălniceanu, ,,național’’, prin Manoil (1855), al lui D. Bolintineanu și de ,,mistere’’ prin producția dintre 1861 și 1863 a lui C.D. Aricescu, G. Baronzi și I.M. Bujoreanu. Acum își înalță însă construcția și N. Filimon și cu Ciocoii vechi și noi (1862-1863) romanul românesc intră în vârsta maturității. Direcțiilor mai vechi i se alătură, prin B. P. Hașdeu, cu Ursita (1864) și cea istorică. Dar romanul românesc, deși cu problematică socială, nu are și eroi, nici înainte de Ciocoii vechi și noi , și nici după aceea și din producția bogată a geniului dintre anii 1849-1894 se desprinde, memorabilă, numai figura lui Dinu Păturică. Slavici cunoaște această stare de lucruri și se ocupă de ea încă în 1874, când discută romanul lui I. Negruzzi, Mihaiu Vereanu. ,,Eroul unui roman este prea iubitor de resoane – îi scrie Slavici lui I. Negruzzi în 10 martie 1874 – , prea laș ori prea puțin predominat de amor, când el stă tupilit lângă o cruce, pentru ca să aștepte mireasa. Unde este viforul afectelor? unde este tăria unei voințe purtate de pasiuni? Este erou acela , care 24 de ore stă nehotărât și apoi leșină? Nu, eroii nici când nu leșină. Ei darmă munți, nebunesc, se ucid, dar nici când nu sunt capabili de leșin’’.

Slavici începuse și el, cu un an mai înainte, cum rezultă din scrisoarea sa către I. Negrizzi, din 10 aprilie 1873, Osânda răului, din care scrisese vreo 15 ,,coale’’. Ideea de a compune un roman îl preocupa foarte stăruitor și într-o altă scrisoare către I. Negruzzi, din 15 septembrie 1874, insistă din nou asupra acestei probleme. ,,Totuși m-am hotărât să scriu un roman. Și lucrez cu tot sufletul. Ce roman, cel puțin astă-dată nu-ți pot spune. Este o lucrare, prin care mă descarc de niște gânduri, ce de vr’o patru ani mă nepăduesc. Ceva din poveste, ceva din <<Dionis>> al lui Eminescu, și ceva din statul ideal al lui Plato’’. Trec două decenii, până în 1894, când publică Mara în care înfățișează ,,eroi’’ de roman pe care îi știa însă cum trebuie să fie încă de la începutul activității sale literare.

Concepția lui Slavici cu privire la roman se desprinde din expunerile sale teoretice. Ea se desprinde însă și din propria sa creație în acest gen. Scriitorul considera ,,romane’’ acele lucrări ce tind spre fresca socială, sunt construite pe acțiuni paralele, cu multe episoade și înfățișează eroi în stare să ,,mute munții’’. Judecă cu severitate toate scrierile care nu se încadreayă în genul literar și pentru asemenea ,,defecte’’ trece, cum știm O noapte furtunoasă , comedia lui Caragiale, în rândul farselor. Scriitorul păzește cu strictețe încadrarea în genul literar și atunci când este vorba de propriile sale scrieri. Considerând că romanele sale nu îndeplineau toate condițiile – și în primul rând cea de frescă socială – , el recurge la termenul de ,,narațiune istorică’’. Folosește termenul de roman și pentru scrierile sale, destul de târziu, după ce noțiunea se degradase, înțelegându-se prin ea orice narațiune ceva mai extinsă.

Cronologia apariției romanului lui Slavici sau a ,,narațiunilor’’, cum le spune el, arată că ele aparțin, cu excepția Marei, a două momente din activitatea sa creatoare: 1902-1909, când apar Din Bătrâni (1902), Din Bătrâni. Manea (1905), Corbeiu (1906-1907) și Din două lumi (1908-1909) și 1922-1925, când publică Vântură-Țară (1922-1924), Cel din urmă Armaș (1923) și Din păcat în păcat (1924-1925).

Apariția unui scriitor ca Ioan Slavici a fost posibilă și datorită contactului mai strâns al literaturii ardelene cu ideile junimiste. ,,Războiul’’ purtat de Titu Maiorescu – ardelean de origine – împotriva formelor de exprimare ,,vetuste și pedante’’ ale latinismului își găsește un adept în Ioan Slavici, care și-a dat seama dcă exagerările latiniste constituiau o frână în calea dezvoltării literaturii artistice. Pătruns de ideea unității a românilor de pretutindeni, sciitorul lansează la Tribuna din Sibiu lozinca: ,, Soarele, pentru toti românii, la București răsare’’, devenită o axiomă pentru transilvăneni.

Activitatea lui Slavici, prin care urmărea sincronizarea mișcării literare din Transilvania cu aceea din România liberă, are o importanță majoră, prin aceasta – așa cum s-a arătat – scriitorii de peste munți ca Slavici și Coșbuc contribuind la conturarea tabloului de ansamblu al literaturii române de la finele secolului trecut. În mai mare măsură decât Creangă, scriitorul Ioan Slavici este descoperirea lui Eminescu. Întâlnindu-l la Viena, ,,înstrăinat’’, cum mărturisește Slavici însuși, poetul i-a relevant valorile culturii româneștiși i-a îndrumat îndeaproape scrisul, fiind totodată și primul ,,critic’’ al scrierilor de debut aparținând șirianului, care pentru Eminescu întruchipa puritatea sufletului țărănesc , acea inepuizabilă comoară de literatură popular de o inegalabilă autenticitate.

Concepția lui Slavici cu privire la roman se desprinde din expunerile sale teoretice. Ea se desprinde însă și din propria sa creație în acest gen. Scriitorul considera ,,romane’’ acele lucrări ce tind spre fresca socială, sunt construite pe acțiuni paralele, cu multe episoade și înfățișează eroi în stare să ,,mute munții’’.

Slavici publică primul său roman, Mara, în 1894, în revista,,Vatra’’ și el este conceput, inițial, ca o nuvelă, cum este și subintitulat și cum îl categoricesc și cronicile literare. ,,I. Slavici face începutul unei novele – scrie ,,Gazeta Bucovinei’’ – intitulată Mara. Mara e o văduvă cu doi copii, Persida și Trică, o văduvă ce-și dă toată silința să-și crească mititeii. Nu putem ghici ce deyvoltare va lua acțiunea acestei nuvele al cărei început este magistral scris’’. Scriitorul își intitulează Mara ,,novelă’’, determinat, probabil de convingerea că romanul avea îndatorirea să fie frescă socială, cum credea a nu a fi lucrarea sa. Abia mai târziu în 1906, când publică Mara în volum, specifică ,,roman’’. Noțiunea devenise, între timp, foarte cuprinzătoare, mai ales după ce D. Zamfirescu își intitulă astfel ciclul Comăneștilor, suită de fapt, de nuvele mai dezvoltate. Conceput în punctul de plecare ca ,,novelă’’, Mara depășește în cursul elaborării intenția inițială a scriitorului, cum se întâmplă uneori în literatură. Există și un alt aspect sub care intențiile inițiale sunt depășite de realizarea artistică. Avem în vedere anume cele două ,,moralități’’, pe care trebuia să le ilustreze romanul: căsătoria făcută fără învoirea părinților nu stă pe temelii durabile și încălcarea îndatoririlor conjugale se răzbună. Dar tezele morale, deși prezente în roman, sunt împinse în plan secundar de zugrăvirea realistă a vieții. Scriitorul situează acțiunea în ținutul natal și faptul acesta are o importanță excepțională, deoarece el se oprește la o lume pe care o cunaoște bine, cum s-a verificat, nu o dată, din nuvele și chiar din povești și comedia Fata de birău, lucrarea sa de debut.

Critica literară vorbește cam mult despre ,,fresca socială’’ din Mara, deși fără temei. Câmpul de observație al scriitorului se lărgește spațial în raport cu ,,novelele din popor’’ însă fără a depăși granițele din Pădureanca. Slavici realizează totușu un roman și încă unul dintre cele mai importante în evoluția genului. Cuvântul gotîrâtor îl are aici nu ,,fresca socială’’, înțeleasă ca o cuprindere a câte mai multe categorii sociale – de s-ar putea toate – și dintr-o zonă geografică cât mai extinsă, ci investigarea în adâncime a aceleiași lumi pe care am întâlnit-o, însă în alt stadiu de dezvoltare, și în povestirile sătești și romanul țărănesc.

Cercetarea romanului Mara se impune să fie făcută cu o asemenea perspectivă și dacă lumea zugrăvită de Slavici nu mai este cea a satului de peste munți, ci a micului orășel transilvănean, ea nu diferă și structural. Viața meseriaților descrisă în Mara , se desfășoară, ca și cea a eroilor din povestirile sătești și romanul țărănesc, în cardul unor legi nescrise nicăieri, dar statornicite prin tradiție și de la care inșii nu trebuie să se abată. Personajele din Mara sunt construite cu viziunea artistică din povestirile sătești și romanul țărănesc prin care Slavici urmărește și o îmbogățire a tipologiei. Slavici reia tema tăriei de caracter tratată în ,,novele’’, cu deosebirea că de această dată o deplasează în alt mediu social.

Marele spectacol al artei lui Slavici îl constituie și in Mara , așa cum îl cunoaștem și din ,,novele’’, descrierea iubirii ca supremă probă în verificarea tăriei de caracter a eroilor. Națl și Persida au, în rolul îndrăgostiților, multe trăsături comune cu cei din nuvele, dar curba vieții lor este alta. Drumul lui Națl în viață se aseamănă, fie măcar și până la un punct, cu cel al lui Iorgovan, din Pădureanca și chiar în biografia lor intră elemente comune.

Descrierea vieții meseriaților este reluată de Slavici în romanul Din două lumi, pe care îl publică în ziarl ,,Minerva’’ în 1908-1909. Scriitorul zugrăvește viața meseriașilor. De această dată bucureștenim, cu o viciune modernă, ce trebuie pusă și în legătură cu activitatea sa politică din acești ani. Ocupă locul central în roman prezentarea procesului de dezagregare a vieții de familie și a breslelor meșteșugărești sub presiunea concurenței capitaliste. Ultimei etape a creației lui Slavici, cuprinsă între 1918-1925, extrem de variată în preocupări, îi aparțin: ,,narațiunea istorică’’ Vântură-Țară și ,,romanele’’ Cel din urmă Armaș și Din păcat în păcat.

Ioan Slavici a mai scris un roman Musculiță care a fost confiscat în 1916, la întemnițarea scriitorului la Văcărești.

Ioan Slavici ajunge la nuvelă pornind, ca și alți scriitori ai noștri, de la poveste, și ,,novelele’’, scrise la începutul activității sale scriitoricești, sunt povești sătești. Viața satului și cu deosebire îndeletnicirile agrare stau în atenția scriitorilor de la Hesiod și Vergiliu și în unele literature din afara spațiului culturii europene și mai dinainte. Povestirea sătească (Dorfgeschichte) se constituie însă mult mai târziu și este rezultatul unui îndelungat proces istoric.

Activitatea de roamamcier a lui Slavici reflectă, ca și celelalte sectoare ale creației sale, aceeași inegalitate și de la Mara trece la ,,narațiunea istorică’’, cu realizări parțiale, spre a ajunge la romanul popular, cu puternice trăsături foiletonistice și chiar la romanul-cronică, în înțelesul de consemnare de date și întâmplări. Nu a depășit faza inițială nici planul de a realiza o suită de narațiuni în care să fie înfățișate momente din istoria poporului nostru. Epocile din istorie la care s-a oprit nu ne pot fi însă indiferente: vremea năvălirii popoarelor migratoare (Din bătrâni) , a lui Mihai Viteazul (Vântură-Țară), anii de după revoluția din 1848 și dinainte de Unirea Principatelor (Corbeiu, Din păcat în păcat), ai războiului pentru independență(Cel din urmă Armaș).

Ioan Slavici ajunge la nuvelă pornind, ca și alți scriitori ai noștri, de la poveste, și ,,novelele’’, scrise la începutul activității sale scriitoricești, sunt povești sătești. Viața satului și cu deosebire îndeletnicirile agrare stau în atenția scriitorilor de la Hesiod și Vergiliu și în unele literature din afara spațiului culturii europene și mai dinainte. Povestirea sătească (Dorfgeschichte) se constituie însă mult mai târziu și este rezultatul unui îndelungat proces istoric.

Slavici este un Aufklarer, asemeni lui J. Gotthelf și nicăieri în opera sa nu se vede mai bine acest lucru, decât în Popa Tanda, prima sa ,,novelă’’, pe care o public în ,,Convorbiri literare’’, în anul 1875, după ce dăduse la lumină două comedii, șase povești, un roman ,,tragodic’’, epigram, fabule, studii și articole social-politice.

Popa Tanda este în literatura noastră prototipul ,,luminătorului’’ în lumea satului. Tema cunoaște o circulație largă în literatura universală. Popa Tanda este prin înfățișarea personajului principal în munca de ridicare a satului și un manifest. Ea deschide un drum nou în proza românească, îndeseobi în cea de peste munți. Nuvela cuprinde, în adevăr, realizate în imagini artistice, toate elementele ,,realismului poporal’’.

Popa Tanda este urmată. la scurte intervale, de alte ,,novele’’: Scormon (1875), La crucea din sat (1876), Crucile roșii (1876), O viață pierdută (1877), Gura satului (1879), Budulea Taichii (1880), Moara cu noroc (1881). Concepția potrivit căreia scriitorul este un Aufklarer , iar opera literară un mijlod de iluminare, stă și la baza acestor nuvele. Ea nu mai este însă afișată , ca în Popa Tanda, ci implicată. O descoperim însă ușor atât în alegerea eorilor și selecționarea întâmplărilor, cât și în felul cum sunt create tablurile din viața societății românești și îndeseobi a satului transilvănean. Slavici descrie și în Scormon, La crucea din sat și Gura satului lumea satului transilvănean, dar el nu mai este cel de la munte, ca în Popa Tanda , ci din câmpie, surprins ,,in clipele ritual, la logondnă, praznic, clacă’’. ,,Etnograficul’’ stă în atenția prozatorilor de peste munți cu mult înainte de Slavici.

Prozei lui Slavici îi este caracteristică introducerea în circuitul literar a unei problematici sociale noi. Constatarea aceasta privește cu deosebire nuvelistica sa. Crucile roșii, nuvelă publicată în ,,Timpul’’, în septembrie-octombrie 1876, pune în discuție, încă la acea dată, problema bunei conviețuiri dintre naționalități. Slavici vestejește cu sarcasm politica stăpânirii austro-ungare, prin care căuta să samene vrajbă între naționalități. De altfel el caută să îmbrace în forme literare realități pe care le denunță și în articolele sale. Slavici tratează tema din Crucile roșii ceva mai devreme, în Revoluția din Pârlești , ,,roman tragodic’’, publicat în ,,Gura satului’’ din Arad, câteva luni după răzvrătirea, în februarie 1873, a țăranilor din Păuliș.

Budulea Taichii se publică în 1880, în ,,Convorbiri literare’’ și este compusă într-o epocă când în viața lui Slavici preocupările legate de școală devin dominante. Concepția care stă la baza nuvelei ne îndrumă și spre activitatea sa publicistică, în care insistă asupra îndatoririi pe care o aveau cei plecați din sat, spre școli, în menținerea legăturii cu matca. Concepția care stă la baza ,,novelei’’ este a Aufklarer-ului , întâlnită și în Popa Tanda. Budulea Taichii face trecerea la Moara cu noroc și Pădureanca , a căror acțiune se petrece tot în ținutul natal al scriitorului. Cercetătorii văd însă între cele două nuvele și Budulea Taichii deosebiri așa mari, încât ,,anevoie îți poți închipui că au fost frământate de aceeași fantezie de scriitor, la un interval așa scurt’’. Slavici compune povestiri sătești, dar în același timp și scrieri umoristice și ,,novele tragice’’, cum este O viață pierdută.

Moara cu noroc este compusă concomitent cu ,,etnografia românilor’’ și iubește încă din primele pagini preocuparea pnetru exactitate, ca în lucrările științifice. Proyatorul situează în centrul acțiunii din Moara cu noroc familia, cum face și în ,,novelele’’ anterioare, dar viața ei nu mai este înfățișată în funcție de date rituale – praznic, clacă, nuntă. Atenția se deplasează de la satul transilvănean, cu veche civilizație, spre o societate, tot peste munți, în care își croiesc drum, cu violență, noile relații sociale în care banul începe să aibă puteri nelimitate. Se ilustrează în nuvelă o idee pe care o întâlnim și în O viață pierdută , unde se descrie, destrămarea familiei, într-o societate neprielnică vieții de familie. Moara cu noroc învie o lume cu viața și legile ei aspre și neîndurătoare. Conflictul este puternic, susținut de ciocnirea de interese, personajele se țin minte, iar analiza procesului de înstrăinare în familie nu are egal în literatura noastră. Dezvoltarea episoadelor, construite în Moara cu noroc , cu maximum de economie a mijloacelor artistice putea face din nuvelă un roman social. Și așa nuvela este mai roman decât oricare din romanele lui D. Zamfirescu, deși acestea vin cu un deceniu mai târziu.

Slavici descrie Bucureștiul în nuvelele sale, scrie între 1874 și 1900, în moduri variate și lucrul acesta merită să rețină atenția. O serie de lucrări ca Bucluc literar (1876), Grădina cu caii (1877), St. Georgie (1877), Moșii (1877), apărute în ,,Timpul’’ și semnate Tanda , evocă Bucureștiul prin pitoresc. Scriitorul își subintituleayă lucrările Icoane zugrăvite cu degetul și în ele dă descripții de obiceiuri la diferite serbări orășenești, care se deosebeau prea puțin de cele din lumea satului. Anii 1908-1912 sunt printre cei mai rodnici din întreaga sa activitate nuvelistică.

Acum publică în ,,Minerva’’, ziar pe care îl conduce începând din 1908: Sîn’Vasii, Prietenul meu Costea, amândouă în 1909, Fiul cuiva, Doi prieteni, O lipitoare, în 1910, Bumbu țiganul, Joimărița, Pepenaș, în 1911; în ,,Minerva literară ilustrată’’: Nuța (1909), O încurcătură, Leupaealeu, O noapte fioroasă, în 1910; în ,,Calendarul ,,Minervei’’: Un om de încredere (1910), O jertfă a vieții (1911), Zile posomorâte (1912); în ,,Tribuna’’ din Arad: Precupețul, Spiru Călin, în 1908, Din valurile vieții (1908-1909), O aventură galantă (1909); în ,,Familia română’’: Puișorii (1908); în ,,Ramuri’’: Amurg de viață (1909); în ,,Lupta’’: Un pas cu noroc și Sepi, în 1910; în ,,Convorbiri literare’’: ,,Purceluș cu coada sfredel’’ (1910); în ,,Flacăra’’, în 1912, Stâlp de cafenele și Un pierde vară, iar în ,,Deșteptarea’’ tot în 1912 nuvelele Coconița și Sac și petic.

Judecând opera scriitorului în totalitatea ei, inclusiv scrierile literare care mai zac în periodice, nici unui sector al ei nu i se potrivește mai bine aprecierea de ,,comedie umanî’’, decât nuvelisticii. Se exploreayă aici medii sociale de-o uimitoare diversitate; dăm peste o tipologie țărănească și o galerie de personaje care situează multe dintre aceste ,,plăsmuiri’’ la nivelul literaturii europene. Nuvelistica lui Slavici ne dezvăluie, mai mult decât oricare sector al operei sale literare, și un scriitor receptiv la prefacerile societății de-a lungul a șase decenii de activitate literară în contemporaneitate.

Ioan Slavici vine, asemeni lui I. Creangă, dintr-un ținut cu puternice tradiții folclorice. Scriitorul își petrece copilăria în lumea unui sat, căruia îi plăcea să se bucure de roadele muncii sale. În ,, lumea copilăriei mele – scrie Slavici în ultimii ani ai vieții sale – ,oamenii nici în zile grele nu-și pierdeau voia bună și, gândindu-mă la cele de atunci, eu mă văd mereu la fel de fel de praznice, la nunți, care țin câte o saptămână de zile, la cumetrii și fel de fel de alte sărbători. Nici secerișul grânelor, nici culesul ori sfărâmatul porumbului, fără de cimpoiaș și fără de masă întinsă, nu se putea face; atât dealul sădit cu vii, cât și câmpul plin de lanuri răsuna mereu de cântecele muncitorilor harnici, iar în timpul culesului viilor cântecele și chiotele se-ntețiau însoțite de lăutari și de focuri descărcate’’.

Slavici se plânge de ,,instabilitatea’’ creației populare în proză, în raport cu cea în versuri, cum fac toți culegătorii noștri de folclor din trecut. Judecând după aceste aspect nu ar fi nici o deosebire între Slavici și N. Filimon, P. Ispirescu, At. Marienescu, D. Stăncescu și alții pentru care fiecare variantă reprezintă o poveste independentă. El nu culege însă material popular, cum fac aceștia, să-l publice ca atare și cu atât mai puțin să întocmească colecții, ci judecă acțiunea de culegere a materialului popular, ca autor de povești.

Climatul era favorabil și în familie receptării creației populare. Mihai Fercu, ,,tata bătrân’’, știe să-I stârnească, foarte de vreme, interesul pentru povești. ,,Și dacă ispita era grea – scrie Slavici – , vina nu era atât a mea, cât a lui Tata Bătrân, minunatul povestitor, care-n timpul lungilor seri de iarnă mă desprinsese atât să ascult, cât și să spun povești, să mă îndulcesc cu ele’’.3 Mihai Fercu spera să-și vadă nepotul, într-o bună zi, ,,cărturar’’, îl învață să citească și-i pune în mână și unele cărți populare, cu mare circulție, ca Alexandria și Esopia.

Slavici își subintitulează scrierile din acest domeniu, nu basme, ci ,,povești’’, termen pe care îl utilizăm și noi. Cuvântul ,,poveste se referă – scrie I.C. Chițimia – de obicei la narațiunea populară care nu se desprinde (în forma ei artistică) de realitatea vieții de ieri și de azi’’. Cercetătorii împart poveștile, la rândul lor, în povești fantastice (mitice), povești etico-mitice (psihologice), povești religioase și povești glumețe. Slavici începe cu povești fantastice și continuă, îndeseobi între 1886-1887, cu povești glumețe, ca să revină, fără prea mare succes, la cele dintâi.

Poveștile fantastice ale lui Slvici au ca punct de plecare Zâna Zorilor , prima sa lucrare în acest domeniu. Poveste se publică în ,,Convorbiri literare’’, la 1 iunie 1872, și este compusă antologic, prin selectarea de ,,variante’’ dintr-o arie geografică mai mare decât comuna natală a povestitorului. Cercetarea poveștilor sub aspectul receptării ,,faptelor și ideilor din popor’’ arată că lumea descrisă se întâlnește pretutindeni în creația noastră populară. Împărații au, de regulă, trei feciori sau trei fete, dar numai feciorul și fata mai mică trec cu bine prin toate încercările; Făt-Frumos își ia ca sfătuitor calul și întâlnește, ca și Ileana Cosânzeana, cele trei sfinte – Miercuri, Joi și Vineri – , zâne, zmei, balauri, vântoase, vâlve. Metamorfozele ocupă un loc important și asemeni și obiectele năzdrăvane care vin în sprijinul eroilorce întruchipează principiul adevărului și binelui. Slavici supune materialul popular viziunii sale creatoare și abia de aici înainte ni se relevă, nu culegător, ci autor de povești. Există în povești, evident, un anume raport între întâmplările cu acoperire în plan real și cele ce țin de fabulos. Florița din codru este caracteristică, dar tot așa de bine ar putea fi învocată și Ileana cea șireată, unde nu întâlnim zmei, metamorfozări și rătăciri pe alte tărâmuri. Viziunea asupra lumii evocate are un pronunțat caracter realist.

Există în poveștile fantastice ale lui Slavici, nu atât elemente realiste, cât mai ales o viziune realistă, iețită din cunoașterea vieții unu sat cu existență reală. Extragerea din povești a tutror elementelor privind obiceiurile, portul, descrierile de interioare, îndeletnicirile casnice și agrare, precum și a expresiilor și a unor particularități de limbă permite chiar localizarea lor într-o arie folclorică, ce se poate delimita geografic.

Poveștile glumețe ale lui Slavici se încadrează în tematica generală și în ele, eroii, oameni simpli, care deși trec de prosști, știu să dezlege enigme și simulând a deține puteri miraculoase, înfruntă nu numai adversarii de pe pământ, ci și de pe alte tărâmuri. Poveștile lui Slavici care se încadrează aici sunt Ioana Mamei, Petrea Prostul și Păcală în satul lui.

Contribuția lui Slavici, autor de povești, nu trebuie exagerată, dar nici diminuată până la restrângerea ei la aspectul etnografic și lingvistic. Scriitorul se încadrează în mișcarea generală a literaturii române și nu se poate face abstracție de înaintașii săi, cu toate deosebirile care îl separă de ei. Slavici deschide drum lui Creangă prin afirmarea, ca principiu artistic, a libertății ,,prelucrătorului’’ de a alege variantele și episoadele și de a întocmi un ,,întreg nou’’.

Contribuția lui Slavici, autor de povești, nu trebuie exagerată, dar nici diminuată până la restrângerea ei la aspectul etnografic și lingvistic. Scriitorul se încadrează în mișcarea generală a literaturii române și nu se poate face abstracție de înaintașii săi, cu toate deosebirile care îl separă de ei. Slavici deschide drum lui Creangă prin afirmarea, ca principiu artistic, a libertății ,,prelucrătorului’’ de a alege variantele și episoadele și de a întocmi un ,,întreg nou’’. Deosebirile dintre cei diu povestitori sunt foarte mari, deși pornesc de la fondul comun al creației noastre populare. Ele se fac simțite nu numai sub raportul realizării artistice, ci și prin atitudinea față de fabulos. Creangă se menține în granițele a ceea ce înțelegem prin basm, dar tratează, adeseori, fabulosul cu mijloace realiste. Slavici procedează învers și narațiunile, concepute realist, le învestește cu atributele poveștilor, prin introducerea fabulosului. Nu întamplător Creangă se relevă creator de basme în toată plenitudinea în Harap-Alb, în vreme ce Slavici, autor de povești, mai cu osebire, în ciclul lui Păcală și Tândală.

Slavici se consacră la începutul activității sale scriitoricești nu numai compunerii de povești, ci și de piese de teatru, îndeseobi comediei. El îi scrie lui I. Negruzzi, în 30 martie 1872, după publicarea primei sale comedii, Fata de birău, că avea ,,o dispoziție deosebită pentru arta dramatică’’. Fata din birău se public în ,,Convorbiri literare’’, în martie 1871 și ea înfățișează, cum era de așteptat, realități sociale de peste munți, descrise intenționat cu un puternic colorit local. Când cercetăm această lucrare a lui Slavici se impune să ne reamintim ce credea despre comedie, ca gen literar. Caracterele comediei – scrie el în aprilie 1872 – ,,trebuie să fie tocmai comune; ea are ca obiect tocmai slăbiciunile comune, pre care trebe să le combată într-un mod vesel.’’

Comedia Fata de birău vine cu o viziune nouă asupra satului. Viața țărănească a stat în atenția scriitorilor noștri cu mult înainte de Slavici, dar ea a fost privită de la oarecare depărtare și prezentată, cele mai adesea prin pitoresc. Scriitorul transilvănean descrie satul încă din această comedie, dinlăuntrul lui, creându-și posibilitatea să înfățișeze eroi nu numai îmbrăcați țărănește, ci și cu structură sufletească țărănească.

Comedia Toane sau Vorbă de clacă, publicată în ,,Convorbiri literare’’, în februarie 1875, și scenele comice Polipul unchiului, cărora le face loc în coloanele ,,Tribunei’’, ziarul sibian, în septembrie-octombrie 1886, sunt scrise îndată după stabilirea scriitorului în țară.

Comediile lui Slavici au ca temă descrierea unor aspect din viața burgheziei, nu marchează un progress în raport cu Fata din birău, în care înfățișează lumea satului. Explicația stă în faptul că scriitorul are o experiență de viață destul de restrânsă. Ea este suplinită – și uneori nu fără success – pe căi cărturăresti. Eroii săi sunt, ca și cei ai lui Moliere, stăpâni cu toane, care se pun în situații ridicole. Va trebui să-I recunoaștem scriitorului o mai mare îndemânare în construirea acțiunii, vioiciune în dialoguri și merite în folosirea unei limbi îngrijite.

Bogdan Vodă și Gașpar Grațiani sunt piese istorice și orientarea scriitorului spre subiecte din trecutul poporului nostru trebuie pusă în legătură cu mișcarea noastră literară. Orientarea lui Slavici spre literatura de inspirație istorică trebuie pusă în legătură cu munca sa de la comisia de editare a documentelor Hurmuzaki. Teatrul ocupă în activitatea lui Slavici, dacă îl judecăm sub raportul realizării artistice, un loc destul de modest. Viciul fundamental al pieselor sale, indiferent că este vorba de comedie, dramă sau tragedie, stă în faptul că ele sunt concepute epic și nu dramatic. Fata de birău este o nuvelă dramatizată; Polipul unchiului, scene hazlii, expuse sub formă de dialog; Toane sau Vorba de clacă, o suită de istorioare glumețe, cu circulație în mediul orășenesc.

Slavici începe să scrie tragedia Gașpar Grațiani în timp ce pregătea pentri tipar volumul IV din Documente pentru istoria românilor de E. Hurmuzaki și Fragmente zur Geschichte der Rumanen, cealaltă lucrare a lui E. Hurmuzaki. Citește în 1 decembrie 1882, acasă la Maiorescu, primele două acte. Tragedia se intitula Sarah și este terminată înainte de noiembrie 1885, când face lectura ei la o ,,soarea literară’’ din București. Starea de spirit a scriitorului dintre anii 1884 și 1886 se reflectă și în tragedie. Concepția de la care pornesște scriitorul în construirea tragediei are la bază ideea de toleranță religioasă și înlăturarea urei de rasă. Se explică de ce introduce și evreii – Baruch și Sara. Slavici își expune, prin intermediul unor eroi imaginari, cum sunt Baruch și Sara, concepția sa umanitaristă, pe care o apără cu multă însuflețire, și în articolele din ziarul sibian.

Memorialistica ocupă un loc important în activitatea literară a lui Slavici și este partea cea mai cunoscută a operei sale, alături de nuvelele în care descrie satul transilvănean și alături de roamnul Mara. Cel puțin așa se crede. Memorialistica și-a cucerit însă recunoașterea nu atât prin circulație, ca operă independent, cât mai ales prin referirile la ea în cercetările de istorie literară și de evocare a personalității marilor noștri clasici. Multă lume este încredințată ca ,,amintirile’’ lui Slavici aparțin ultimilor ani ai vieții sale.

Începuturile memorialisticii scriitorului pot fi descoperite încă în primele lucrări pe care le public. În Studii asupra maghiarilor, din 1871, evocă, la o distanță de numai câțiva ani, întâmplările petrecute la societatea de lectură de la gimnaziul din Timișoara. Scriitorul reia unele din aceste date, în Lumea prin care am trecut, după mai bine de o jumătate de secol.

Un număr mare de ,,amintiri’’, care circulă în opera scriitorului, trecând din articolele politice în studiile social-politice și de aici în ,,memorialistică’’, deși se referă la familia sa, nu sunt decât asemeni substituiri și tot atâtea capcane; în care s-au lăsat prinși cei mai mulți din istoricii noștri literari.

Teatrul ocupă în activitatea lui Slavici, dacă îl judecăm sub raportul realizării artistice, un loc destul de modest. Viciul fundamental al pieselor sale, indiferent că este vorba de comedie, dramă sau tragedie, stă în faptul că ele sunt concepute epic și nu dramatic. Fata de birău este o nuvelă dramatizată; Polipul unchiului, scene hazlii, expuse sub formă de dialog; Toane sau Vorba de clacă, o suită de istorioare glumețe, cu circulație în mediul orășenesc. Gașpar Grațiani este singura piesă a lui Slavici construită cu o viziune ce se desprinde de epic și se apropie, măcar până la un punct, de dramatic. Piesele istorice sunt interesante pentru cunoașterea preocupărilor sale, dare le nu stau la înălțimea dramaturgiei noastre, reprezentată strălucit de B. P. Hașdeu, V. Alecsandri B. Ștefănescu-Delavrancea, AL. Davila. Slavici se oprește însă la acele epoci ale poporului nostru, a căror descriere îi permitea să pună în lumină și relele sociale din societatea în care trăia. ,,Am ales această epocă – crie el în legătură cu Bogdan Vodă – fiind ea mai asemenea cu a noastră’’. Comediile care înfățișează viața burgheziei merită să fie menționate ca orientare în scrisul său. Dar în Fata de birău Slavici face legătura, prin figura latinistului, între comediile lui Alecsandri și Caragiale, iar prin descrierea vieții satului dinlăuntrul său inaugurează o direcție nouă în literatura română.

Memorialistica ocupă un loc important în activitatea literară a lui Slavici și este partea cea mai cunoscută a operei sale, alături de nuvelele în care descrie satul transilvănean și alături de roamnul Mara. Cel puțin așa se crede. Memorialistica și-a cucerit însă recunoașterea nu atât prin circulație, ca operă independent, cât mai ales prin referirile la ea în cercetările de istorie literară și de evocare a personalității marilor noștri clasici. Multă lume este încredințată ca ,,amintirile’’ lui Slavici aparțin ultimilor ani ai vieții sale. Opinia nu este îndreptățită decât în foarte mică măsură.

Începuturile memorialisticii scriitorului pot fi descoperite încă în primele lucrări pe care le public. În Studii asupra maghiarilor, din 1871, evocă, la o distanță de numai câțiva ani, întâmplările petrecute la societatea de lectură de la gimnaziul din Timișoara. Scriitorul reia unele din aceste date, în Lumea prin care am trecut, după mai bine de o jumătate de secol. Memorialistica scriitorului, aceea care l-a impus în conștiința public ca reprezentant de seamă al acestui grn literar, începe odata cu evocarea marilor personalități ale vremii sale, și aceasta este cea de-a treia situație pe care o avem în vedere în prezentarea ,,amintirilor’’ sale. Activitatea scriitoricească desfășurată mai bine de o jumătate de secol îl pune în legătură cu Maiorescu, Eminescu, Caragiale și Coșbuc, dar și cu luptători politici ca Diamandi Manole, I. Bechnitz și mulți alții. Slavici vede ,,eroii’’, între care se înfățișează și pe el, ca niște alchimiști ce ajung la metalul prețios cu multă trudă. Cuvântul însuși, care trebuie mutat în frază, capătă dimensiuni și greutate materială. Aici se și dezvăluie arta memorialistului. Căci Slavici știe să evite necrologul, cu cuprins de generalități, cum s-au scris atâtea și la noi și aiurea, în legătură cu marile personalități. Memorialistul îsi diminuează întenționat, atât participarea la dezbateri, cât și cunoștințele, spre a pune într-o lumină mai puternică pe cele ale lui Eminescu și Caragiale.

Memorialistica scriitorului, aceea care l-a impus în conștiința public ca reprezentant de seamă al acestui grn literar, începe odata cu evocarea marilor personalități ale vremii sale, și aceasta este cea de-a treia situație pe care o avem în vedere în prezentarea ,,amintirilor’’ sale. Activitatea scriitoricească desfășurată mai bine de o jumătate de secol îl pune în legătură cu Maiorescu, Eminescu, Caragiale și Coșbuc, dar și cu luptători politici ca Diamandi Manole, I. Bechnitz și mulți alții. Slavici vede ,,eroii’’, între care se înfățișează și pe el, ca niște alchimiști ce ajung la metalul prețios cu multă trudă.Cuvântul însuși, care trebuie mutat în frază, capătă dimensiuni și greutate materială. Aici se și dezvăluie arta memorialistului. Căci Slavici știe să evite necrologul, cu cuprins de generalități, cum s-au scris atâtea și la noi și aiurea, în legătură cu marile personalități. Memorialistul îsi diminuează întenționat, atât participarea la dezbateri, cât și cunoștințele, spre a pune într-o lumină mai puternică pe cele ale lui Eminescu și Caragiale.

Eminescu domină memorialistca lui Slavici și evocarea personalității sale este determinată de serbarea de la Putna din 1904, apoi de comemorarea, în 1900, a morții poetului și în al treilea rând de aniversarea , în 1921, a semicentenarului întemeierii ,,României june’’, societatea studenților români din Viena. Cercetarea împrejurărilor în care își publică Slavici lucrarile memorialistice din această perioadă ilustrează caracterul lor ,,ocazional’’. Se impune însă ca el să fie urmărit și sub alte aspect. Articolele lui Slavici sunt, cel mai adesea, și răspunsuri la unele afirmații cu privire îndeseobi la viața poetului, care i se par profanatoare.

Există între lucrările memorialistice ale lui Slavici și câteva care nu sunt lucrări ,,ocazionale’’. Cel puțin așa s-ar părea. Avem în vedere Închisorile mele și Lumea prin care am trecut și care ilustrează o a patra situație în cuprinsul memorialisticii scriitorului. Dar nici aceste scrieri nu sunt înălțate pe un teren gol. Ele au ca punct de plecare Fapta omenească , publicată încă în 1888, în Tribuna, în aproape 30 de numere.

Lumea prin care am trecut, ultima lucrare memorialistică a lui Slavici, începută în mai 1924, apare postum și ea înfățișează întâmplări întâlnite îndeseobi în Fapta omenească. Descrierea ținutului natal este făcută și de această dată, deși memorialistul avea 76 de ani, cu mare forță evocatoare, amintind de cele mai bune lucrări literare ale sale.

Memorialistica lui Slavici este un aspect nu numai polemic, ci și mai pronunțat informativ, ceea ce face să i se dea – și pe bună dreptate – o largă utilizare în cercetările de istorie literară. Exactitatea informțiilor constituie o problemă dintre cele mai importante. Va trebuie să respingem, în primul rând, ca neîntemeiată afirmația lui Slavici, potrivit căreia memorialistica sa se bazează numai pe memorie. ,, N-am adunat însemnări – scrie el în ultima sa lucrare memorialistică – asupra faptelor de oarecare însemnătate, la săvârșirea cărora am luat parte, nici n-am ținut să păstrez fie documente, fie scrisori primite de la oameni cu rost hotărțtor ăn viața comuna. Scriu deci despre oameni și fapte numai un fel de impresiuni de călătorie, spunându-le toate așa, cum mi s-au oglindit în suflet în trecerea mea prin lumea asta și cum mi le aduc aminte după trecerea unui timp de cele mai multe ori îndelungat.’’

,,Amintirile’’ sale sunt operă subiectivă și impresia de obiectivitate desăvârșită este creată numai de faptul că nu situează în primul plan persoana sa, cum se întâmplă în scrierile memorialistice. Slavici explică, îndeseobi lupta sa politică și polemizeaza cu cei pe care crede a nu o înțelege. Procedează ca scriitor și nu ca istoric și dă dezvoltare istorisirii întâmplărilor chemate să susțină ideea de damnațiune și diminuează altele, care, situate în complexul social politic, apar ca fiind de cu totul alte dimensiuni. Caracteristică, în egală măsură, este și micșorarea adversarilor și chiar scoaterea lor, nu o data, de pe scena evenimentelor istorice. Scriitorul exaltă, în schimb, meritele acelora care i-au fost tovarăși de lupta și-i pune, pretutindeni, într-o lumină cât mai puternică.

Memorialistica lui Slavici ocupă în peisajul literaturii noastre un loc distinct. Ea este ,,memorialistică’’ a ideilor și cu deosebire a ideilor politice. Mesianismul ne îmtâmpină pretutindeni în aceste pagini, dar el nu mai este vizionar, ca cel al scriitorilor pașoptiști, care visau mari răsturnări sociale. Slavici este un Aufklarer și vede mesianismul generației sale în ,,luminarea’’ maselor și pregătirea conștiinței lor politice.