Opera Omiletica a Sfantului Macarie Egipteanul

INTRODUCERE

În Biserica Ortodoxă Română, spiritualitatea este una singură, nu putem să vorbim despre o spiritualitate pentru monahi, iar alta pentru mireni. Atât monahii, cât și mirenii, trebuie să urmărească, același ideal, al îndumnezeirii, al desăvârșirii, potrivit cuvintelor Mântuitorului care spune: „Fiți dar voi desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5;48). În ciuda acestui fapt, este de notorietate că monahii au în general o viețuire mai profundă decât a celor ce trăiesc în învălmășeala grijilor lumești. Datorită acestui fapt, spiritualitatea ortodoxă este puternic influențată de mediul monahal. Mediul monahal a apărut în creștinism după ce s-au încheiat persecuțiile, considerat fiind un nou tip de martiriu, un martiriu ce înseamnă moartea omului pentru lume, dar nașterea lui pentru Hristos.

Persoanele provenite din mediul monahal au fost în general cei ce au încercat și revigorarea din punct de vedere spiritual al simplilor laici. Unii dintre laici aveau inițiativa de a-i căuta pe marii nevoitori din pustii, spre a auzi cuvinte de folos și astfel a înainta pe calea virtuților. Pe de altă parte, perspectiva înspre a da sfaturi referitoare la modul în care putem noi ca oameni să înaintăm duhovnicește, au venit și din partea unor sfinți asceți monahi, realizând faptul că oamenii au nevoie de astfel de îndrumări. În acest sens au rămas de pe urma lor importante lucrări, cum ar fi scrieri omiletice, catehetice, apoftegme, tratate teologice, etc.

Între numele din prima generație de monahi trăitori în pustia Egiptului, se numără și numele Sfântului Macarie cel Mare, zis și Egipteanul, de la care a rămas o importantă operă omiletică, de la el rămânând 50 de omilii duhovnicești. Aceste omilii sunt considerate ca fiind foarte importante în ceea ce privește teologia mistică și ascetică a primelor secole creștine, „care are un caracter hristocentric”. Aceste creații ale Sfântului Macarie au un loc de cinste în Biserica Creștină, atât cea Ortodoxă, cât și cea romano-catolică, rămânând de-a lungul timpului în cugetul și în evlavia multor generații de creștini. Importanța acestei lucrări se vede și în faptul că a adus un real aport în scrierea unor alte opere importante, scriitori bisericești inspirându-se de-a lungul secolelor din opera omiletică a Sfântului Macarie.

În ceea ce privește idee abordării unui subiect care să aibă în componență pe Sfântul Macarie Egipteanul, este lesne de înțeles, având în vedere faptul că numele meu de familie este identic cu numele marelui ascet egiptean. Am ales însă tratarea omiliilor duhovnicești, datorită faptului că o consider destul de actuală, într-o lume în care modele duhovnicești sunt din ce în ce mai rare. Omul din ziua de astăzi care este preocupat să urce pe scara virtuților, încearcă să caute oameni de o reală valoare duhovnicească , să poată primi îndrumări, ca oarecând în timpul Sfântului Macarie, multă lume îl căuta ca să ceară sfat. Astfel, opera omiletică a monahului Macarie, reprezintă o alternativă pentru cei care sunt cu adevărat preocupați de viața lor duhovnicească.

Opera Sfântului Macarie, așa cum este de altfel, întreaga spiritualitate ortodoxă, este destinată nu doar centrelor monahale, ci poate fi o adevărată comoară și pentru comunitățile parohiale ale vremurilor noastre. Din învățătura lui, regăsită în special în cele 50 de omilii, dar și în multe apoftegme, se pot inspira cei morți duhovnicește pentru a renaște, la fel cu datorită personalității sfântului s-au născut uriașe comunități monahale în pustiu, el fiind considerați, unul dintre „părinții monahilor”, alături de Antonie cel Mare și Pahomie cel Mare.

Gândul cu care am pornit în alcătuirea lucrării de față a fost acela de a arăta importanța celor 50 de omilii duhovnicești și influența pe care aceasta avut-o asupra spiritualității creștine universale de-a lungul veacurilor. Toate acestea cu scopul de a arăta valoarea și bogăția de care se bucura textul macarian. Din cercetarea mea am putut observa marea trecere pe care au avut-o cele 50 de omilii duhovnicești în fata cercurilor ierarhice din mediul catolic ce s-au arătat interesate de cuprinsul ei.

Doresc să punctez în mod evident faptul că în Apus majoritatea celor care s-au dedicat cercetării operei au avut ca scop autenticitatea acesteia cât și originea ei. Aici amintim pe Vincent Desprez, Gottfried Arnold, George Malorey, Jean Meyedorff, Kalistos Ware, Werner Jaeger, Jean Mariette Carven, Johan Arndt, Jean Picuș H. Dorries, dar și mulți alții. Dintre Părinți amintim pe Simeon Metafrastul care are o parafrază la ,,cele 50 de omilii duhovnicești” care a fost inclusă în ,,Filocalia” vol. V. Dintre cei care au fost procupati de scrierile Sfântului Macarie din mediul ortodox românesc în care s-a reușit foate frumosa evidențiere a învățătura Sfântului Macarie amintim pe: Macarie Ieromonahul, Dumitru Stăniloae, Ioan Coman, Belu Dumitru, Adrian G. Paul, Constantin Cornitescu, Nicolae Chițescu și Aurora Milea.

Aceștia și-au exprimat opinia în demersul cercetării lor vis-a-vis de problema paternității Omiliilor cât și asupra cuprinsului lor încercând să aducă argumente sau contraargumente după caz. Iar singurul contact al unora dinautorii amintiți, cu Omiliile Sfântului Macarie a fost acela că au tradus textul lor în limbile în care s-a simțit o serioasă necesitate a învățăturilor pe care acestea le conțin. Cert este faptul că operă a avut o mare căutare în special în rândul celor aplecați spre latura pietistă sau mistică. Cel mai probabil opera s-a bucurat de o așa mare căutare nu numai în mediu monastic cât și în cel laic întrucât specialiștii au socotit-o cea mai desăvârșită dintre cele patru colecții. Cred că această preocupare a creștinilor față de scrierile lui Macarie vine din dorința unei ascensiuni spirituale, a unui urcuș duhovnicesc.

În mod incontestabil opera lui și-a adus aportul substanțial la solidificarea fundamentelor învățăturii mistico-ascetice ale întregii Biserici. În fond întreaga operă a celor „50 de omilii duhovnicești” nu este altceva un ghid detaliat pentru fiecare creștin care urmărește o dezvoltare spirituală de natură creștină.

Chiar dacă a fost acuzată de-a lungul istoriei că ar fi fost supusă ereziei masaliene, datorită faptului că dezvoltă o învățătură a prezenței în inima omului atât a harului divin cât și a forțelor raului, eu personal împărtășesc părerea lui Dumitru Staniloaie care afirmă că întreg conținutul operei are un caracter indubitabil bisericesc în conformitate cu învățătura de credință ortodoxă.

Aportul pe care l-am adus eu lucrării de fața constă în aceea că pe parcursul tratării diferitelor subiecte redate în cuprinsul ei, a fost nu doar că am dat dovadă de transparentă în expunerea mea dar am și evidențiat pe cât mi-a stat în putință exprimarea ideilor duhovnicești cu un actual, viu și deosebit caracter ale Sfântului Macarie.

Lucrarea de față conține șapte capitole excluzând prezenta introducere și încheierea ce o constituie concluziile și a fost structurata după cum urmează: prin prisma întâiului capitol intitulat Tradiția textuală și edițiile de azi se dorește o trecere în revista operelor ce îl au ca autor pe Sfântul Macarie bineînțeles fiecare cu detaliile aferente. Cel de-al doilea capitol ne oferă informații despre autorul operei cât și despre activitatea sa. Capitolul al treilea ține să arate învățătură ce reiese din opera Sfântului Macarie Egipteanul. Următorul capitol, al patrulea la număr își propune să precizeze influența pe care a exercitat-o scrierea lui Macarie asupra unor popoare. În capitolul al cincilea am redactat viața Sfântului Macarie Egipteanul. Capitolul șase vine să facă o sinteză a celor 50 de Omilii duhovnicești. Și ca o încununare a precedentelor capitole amintite mai sus, ultimul capitol, cel de-al șaptelea face o analiză a întregului Corpus macarian.

Aduc la cunoștința faptul că in expunerea mea am încercat să respect etapele după care se redactează o lucrare de acest gen și anume in stilul de muncă am adunat materialele care mi-au fost accesibile, am selectat mai apoi dintre ele și in cele din urmă după o amănunțită cercetare am redat cuprinsul textului de față. Astfel după cum se poate observa nu am folosit ca metodă de alcătuire a lucrării o metoda șablon ci am dorit sa utilizez un stil propriu pentru a-i conferi un plus de originalitate, individualitate și personalitate.

I. Viața Sfântului Macarie Egipteanul

Despre viața Sfântului Macarie Egipteanul cunoscut și sub numele de Macarie cel Mare, se știu destul de puține lucruri. Faptul că a trăit într-o perioadă veche coroborat cu faptul că Macarie, ca un deplin călugăr ce era, s-a ferit și s-a ascuns de lume, rezultând pentru noi o bibliografie cu puține informații și destul de ambiguă. Multe lucruri din viața acestui sfânt se cunosc în special din apoftegmele regăsite în Pateric, ori în alte opere asemănătoare. Uneori Sfântul Macarie este confundat cu un alt ascet egiptean, Macarie Alexandrinul, dar cel mai probabil erau doi monahi diferiți, care s-ar fi întâlnit de-a lungul vieții lor, în niște împrejurări pe care le vom expune ceva mai jos, într-un alt context.

Cel mai probabil, s-a născut în jurul anului 300, după unii în anul 295, în Egiptul de Sus, undeva în jurul orașului Theba Egiptului, (zona din sudul Egiptului, la granița cu deșertul Libian), în apropiere de puștiul Nitriei, zonă în care își va petrece o parte din viața sa, activând acolo ca monah. Numele localității, pare a fi fost Ptinapar, iar el s-ar fi născut dintr-o familie destul de înstărită, părinții lui numindu-se Avraam și Sarra, la fel ca oarecând drepții din Vechiul Testament, care au dat naștere dreptului Isaac. Nașterea celui ce avea să devină unul dintre cei mai mari monahi din pustiul egiptean, a venit după îndelungate rugăciuni ale părinților către Dumnezeu, părinții lui fiind înaintați în vârstă atunci când are loc nașterea sa. După cum am precizat și mai sus familia lui era una dintre familiile înstărite ale acelor vremuri, „părinții lui erau creștini și oameni cu bună situație materială, ceea ce i-a dat tânărului posibilitatea să meargă să studieze la Alexandria Egiptului, la marele centru cultural de aici, atât științele acestei lumi, dar și învățătura creștină în Școala catehetică a lui Clement și Origen.” Provenind dintr-o familie înstărită și credincioasă, putem admite că primele noțiuni despre creștinism și abilitățile de nevoitor le-a însușit încă de la vârsta copilăriei.

Nu toți cercetătorii sunt de acord cu o asemenea ipoteză, cum că Macarie era unul dintre învățații acelor vremuri, existând și ipoteza că acesta să fie chiar neștiutor de carte. Adepții acestei teorii argumentează că Macarie și-a însușit cunoștințele doar prin putere dumnezeiască. Însă în ciuda faptului că nu a studiat câtuși de puțin în tinerețe, nefiind familiarizat cu instruiri școlărești, era totuși un monah aclimatizat cu subtilități ale unor termeni copți, cât și grecești. Dacă e să aprobăm această ipoteză, ar rezulta logic că nici informațiile despre familia din care se trăgea, prezentate mai sus, nu sunt veridice. În acest sens putem doar presupune că familia lui Macarie era una cu o stare materială precară ori cel mult stare materială medie. Ipoteza aceasta o confirmă și J. Stoffels, cel care afirmă că Macarie provine dintr-o familie săracă, unde a deprins și modestia.

În jurul vârstei de 30 de ani, a luat decizia de a se retrage din lume spre a-și dedica viața lui Dumnezeu, alegând noul tip de martiriu, martiriul alb, în dauna viețuirii în lume. Este consemnat ca fiind unul dintre primii monahi care alege să-și petreacă viața în pustia egipteană, făcând parte practic din prima generație de monahi ai creștinismului egiptean. Înainte de a se retrage în pustie, întâmpină unele dificultăți în ceea ce privește relația sa cu părinții trupești, deoarece aceștia și-ar fi dorit ca fiul lor să se căsătorească, chiar găsindu-i o fată, considerat rezulta logic că nici informațiile despre familia din care se trăgea, prezentate mai sus, nu sunt veridice. În acest sens putem doar presupune că familia lui Macarie era una cu o stare materială precară ori cel mult stare materială medie. Ipoteza aceasta o confirmă și J. Stoffels, cel care afirmă că Macarie provine dintr-o familie săracă, unde a deprins și modestia.

În jurul vârstei de 30 de ani, a luat decizia de a se retrage din lume spre a-și dedica viața lui Dumnezeu, alegând noul tip de martiriu, martiriul alb, în dauna viețuirii în lume. Este consemnat ca fiind unul dintre primii monahi care alege să-și petreacă viața în pustia egipteană, făcând parte practic din prima generație de monahi ai creștinismului egiptean. Înainte de a se retrage în pustie, întâmpină unele dificultăți în ceea ce privește relația sa cu părinții trupești, deoarece aceștia și-ar fi dorit ca fiul lor să se căsătorească, chiar găsindu-i o fată, considerată de către ei potrivită pentru a fi soție, fiului lor. Tânărul Macarie, nu a fost în consens cu ideile părinților lui, însă a fost căsătorit cu acea fată, dar care a murit la scurt timp după căsătorie. În timpul cât a fost căsătorit, a trăit în curăție, alegând mai apoi retragerea în asceză, nevoință, post și rugăciune, ceea ce consideră el ca fiind mai folositor pentru suflet.

Fie că a avut parte de o educație aleasă, fie că nu, din scrierile sale este cert că nu era străin de alte limbi decât limba lui maternă, anume limba egipteană-coptă. În scrierile sale se regăsesc termeni grecești, ceea ce ne determină să credem că avea bune cunoștințe de limbă greacă, limbă care era predată în școala din Alexandria. Mai există probabilitatea să fi avut și cunoștințe și în ceea ce privește o altă limbă clasică și foarte utilizată în acele vremuri, limba latină, limbă care de altfel era utilizată în Egipt ca limbă în treburile publice ale statului.

Locul ales de Macarie, ca fiind potrivit pentru aspirațiile sale, este puștiul Nitriei, un loc apropiat meleagurilor sale natale unde petrece însă o perioadă de doar trei ani. De aici, pentru a fi mai aproape de cel ce este considerat întemeietorul vieții monahale, Antonie cel Mare, pentru care avea o mare evlavie, pleacă spre Muntele Faran. Nici în acest loc nu zăbovește o lungă perioadă de vreme, petrecând atâta timp cât era nevoie spre a se deprinde cu suficiente învățături dobândite din viața și învățăturile părintelui monahismului, marele Antonie. Plecând de lângă Antonie, Macarie decide că locul cel mai potrivit pentru continuarea viețuirii sale monahale este pustia Sketică, o zonă mlăștinoasă, loc în care el se consacră ca monah.

În acest loc mare ascet, în jurul vârstei de 40 de ani se învrednicește de bogății neprețuite, care nu se pot cumpăra nici măcar cu tot aurul din lume, este vorba de darul vindecărilor și darul vederii-înainte. Dobândind aceste inestimabile comori, Macarie este căutat de multă lume, unii dorind să se tămăduiască ei sau apropiații lor, iar alții dorind sfaturi cu privire la cum să viețuiască în Hristos. Din apoftegmele patericului, aflăm că din dorința de a face bine la cât mai mulți oameni, dorește să ajungă la Roma. Dându-și seama că este doar o ispită venită de la diavol, pustnicul egiptean, s-a luptat din răsputeri să învingă această tentație și rămâne în pustia Sketică.

De-a lungul viețuirii sale în pustie, Macarie s-a învrednicit și de harul preoției, pe când era în jur de 40 de ani, deși la început a fugit de această slujire. Referitor la acest eveniment din apoftegmele patericului, conform cărora pustnicul fugind de preoție a ajuns într-un sat, acolo unde s-a întâmplat ca o tânără necăsătorită să rămână însărcinată. Tânăra a dat vina pe monahul nou venit în sat, așa că acesta a fost ocărât de toți cei din sat, plătind deasemenea și pentru întreținerea tinerei și a copilului ce avea să se nască, nedezvinovățindu-se în nici un fel. Doar că venind momentul să nască, aceasta nu a putut, până nu a mărturisit minciuna. După ce locuitorii acestei localități au remarcat că în mijlocul lor trăia un om sfânt, au început să-l viziteze, dar pustnicul pentru că nu dorea slavă de la oameni, a plecat din nou în pustie.

În pustie, Sfântul Macarie a avut și doi ucenici, datorită cărora avem o mulțime de relatări ale celor pe care le făcea și le învăța marele monah. Avem astfel informații legate de modul în care își petrecea sfântul viața: „se spune că cea mai mare parte a timpului și-o petrecea în extaz, o dedica lui Dumnezeu și nu lucrurilor pământești.” De la unul din ucenicii săi, avva Pafnutie, aflăm informații despre copilăria sfântului, lucru relatat de el însuși: „când eram copil, cu ceilalți copii pășteam boii. Și m-am dus să fur smochine și când alergau ei, a căzut una de la dânșii și luând-o am mâncat-o. Când îmi aduc minte de dânsa șed și plâng. De asemenea, se folosea de darurile dobândite de la Dumnezeu pentru a lupta împotriva ereticilor și a ereziilor: „pentru a convinge un eretic, care nu credea în învierea trupurilor, a înviat un mort.” Monahul egiptean se îndeletnicea și cu munca, modul lui de a-și câștiga existența era prin muncă; împletea coșuri pe care mai apoi le vindea.

În ciuda faptului că a petrecut ce mai mare parte din viață în pustie, departe de lume, Macarie a fost în contact cu unii dintre cei mai mari ierarhi ai Bisericii lui Hristos din întreaga ei istorie. Primul dintre aceștia cu siguranță că a fost cineva din mediul egiptean, este vorba despre Atanasie cel Mare, care a fost patriarh al cetății Alexandriei și care a fost un apropiat și sprijinitor al tuturor viețuitorilor pustiei egiptene. De asemenea, foarte probabil a fost vizitat de marii părinți capadocieni, Vasile cel Mare și fratele său Grigorie de Nyssa, cei care au întreprins o călătorie în acea zonă geografică. Dintre Părinții care au trăit alături de el și pe care i-a cunoscut personal trebuie menționați Sfântul Antonie cel Mare, de a cărui personalitate era fascinat, respectiv, Sfântul Pahomie cel Mare, în a cărei mănăstire chiar a viețuit pentru o perioadă, dar fără să fi fost cunoscut de sfânt că el este Macarie, recomandându-se la început ca un simplu om cu dorință de nevoință. Într-un sfârșit a fost recunoscut de către Pahomie, iar pentru binele obștii aceleia, la rugămintea starețului părăsește acea mănăstire. Dintre personalitățile importante ale creștinismului pe care le-a întâlnit Sfântul Macarie, mai este Evagrie Ponticul, care după ce a primit hirotonia întru diacon a viețuit în pustie timp de 8 ani, aproape de Macarie, devenindu-i de asemenea și ucenic indirect al acestuia.

Aproape de sfârșitul vieții, este exilat de împăratul arian Valens, „împreună cu Sfântul Macarie Alexandrinul într-un ostrov ai cărui locuitori erau închinători la idoli. Aici, Sfântul aduce întreg poporul acela la Hristos și la puțină vreme după acest este chemat înapoi în pustia Sketis.” Sfântul Macarie și-a cunoscut dinainte sfârșitul, la fel cum s-a întâmplat și cu mulți alți sfinți ai lui Dumnezeu, având o vedenie în care era înștiințat despre aceasta de Sfinții Antonie și Pahomie, care mai înainte de el se mutaseră la Domnul. A trecut la Domnul la vârsta de 90 de ani, deși după unii cercetători este vorba de 97 de ani.

II. Tradiția textuală și edițiile de azi

II.1 Colecții și extrase tâlcuite

O împărțire a operei, a fost făcută de către specialiști în patru mari colecții, la care sunt adăugate extrase, o colecție mică și unele manuscrise izolate. A cunoscut circulație în toată lumea creștină, scrisă inițial în limba greacă reprezentând varianta originală, ea a fost mai apoi tradusă și în limbile Bisericilor mari ori popoarelor mai însemnate.

Colecția I-a este cea mai vastă dintre colecții, ea cuprinde 64 de omilii și scrisori. Logosul I sau Marea Scrisoare este cea mai lungă compoziție din întreaga operă a Sfântului Macarie fiind socotită și cea mai importantă din pricina paralelismului cu micul tratat al Sf. Grigorie de Nyssa cu denumirea s-a în limba latină ,,De instituto christiano”. Omilia nr. 40 are trăsăturile unei epistole de asemenea, restul omiliilor fiind de dimensiuni reduse. Această colecție este redată în totalitatea ei, în două manuscrise datate din secolul al-XII-lea. Doar alte două manuscrise sunt mai vechi, însă acestea reprezintă doar niște extrase din colecție.

Colecția a II-a a celor „Cinzeci de omilii duhovnicești” este socotită de specialiști drept fiind cea mai desăvârșită și este cunoscută în Apus încă din anul 1559, de asemenea în Răsărit ea să bucurat de o răspândire foarte mare. Această colecție a cunoscut cele mai multe traduceri și tipărituri în limbile moderne. Manuscrisele cele mai vechi ale acestei culegeri datează din secolele XI-XII.

Colecția a III-a este format din 43 de scrieri, dintre care aproximativ jumătate, nu se găsesc în alte culegeri și are la baza alcătuirii trei manuscrise alese din alte trei colecții de origine greacă de la mănăstirile Lavra și Philoteon din Sfântul Munte Athos.

Colecția a IV-a, cea mai scurtă, este formată din 26 de scrieri nu a fost separat editată, iar toate variantele ei sunt legate de colecția I-a, în a cărui cuprins este înscrisă în întregime. Această colecție este socotită ca fiind cea mai veche dintre toate. S-a păstrat într-un manuscris din anul 1044. Datorită faptului că omiliile care se găsesc în această colecție sunt cuprinse în Colecția I, nu a fost editata separat.

Mai există pe lângă aceste colecții de Omilii și câteva culegeri de Capete ( Kefalia) din scrierile macariene, dintre acestea cea mai cunoscută este atribuită lui Simeon Metafrastul , inclusă fiind în Filocalia (vol V).

II.2 Florilegii

Extrasele din omilii prelucrate de marii teologi ai Evului Mediu au fost numite de către specialiști Florilegii. Alcătuirea lor arată interesul mare, pe care l-au arătat în mod special monahii din Evul Mediu față de aceste omilii, care după ce au fost prelucrate, unele din ele au fost și publicate odată cu inventarea tiparului. Amintim patru colecții de mici dimensiuni, pe care cei din Apus le-au numit ,, opuscule” sau cărticele. Două dintre acestea s-au și tipărit. Opusculul I a fost tipărit de Pierre Poussiness în 1684 și reptodus de Migne. Opusculele II-IV alcătuiesc 150 de capitole din colecția IV-a. Mai amintim aici o culegere de 44 de capitole din seria I-a și alta de 24 Omilii așa-zisa colecția mozaic. Au fost găsite și unele omilii transmise izolat, care au fost puse sub numele lui Macarie, Efrem ori sub Marcu Pustnicul. Acestea au fost socotite ca fiind neautentice deoarece nu îndeplinesc caracterul de omilii duhovnicești.

II.3 Omilii traduse

Traducerile omiliilor formează un capitol important al istoriei omiliilor duhovnicești. Încadrate în această categorie le avem pe cele opt capitole de omilii traduse la care se adaugă un al nouălea capitol tradus și tipărit. Amintim aici faptul că aceste capitole au fost traduse în limbile siriacă, copta, araba, georgiana, latină, etiopiana și slavă iar dintre traducerile scrise și tipărite cele cinzeci de omilii au fost traduse în limba latină, rusă, arabă precum și în mai toate limbile occidentale.

Omiliile Sfântului Macarie Egipteanul au cunoscut de asemenea o primă traducere românească în veacul al optsprezecelea, realizată de Ieromonahul Macarie și care a fost tipărită la București în anul 1775

II.4 Analiza sumară a colecțiilor

Analiza arată că „aceste omilii arată experiența unui mediu ascetic puternic și o învățătură profund duhovnicească. Așa cum sunt constituite colecțiile, sunt socotite că pleacă din epoca de renaștere bizantină (secolele V-VI), pentru ca să se organizeze în secolele XI-XII.”

Dacă ne uităm la locurile nașterii lor și în mediile în care au cunoscut o mare circulație vedem că manuscrisul siriac e cel mai vechi însă cele mai numeroase sunt manuscrisele grecești

III. Autorul operei

Atât cercetătorii creștini ortodocși cât și cei neortodocși, începând cu anul 1920 au dezbătut tema autenticității operei dar și a autorului ei, Sfântul Macarie Egipteanul, fapt care nu se mai întâmplase până acum.

În studiul său introductiv la Sfântul Macarie Egipteanul, prof.dr. Nicolae Chițescu împărtășind aceeași opinie cu alți doi mari specialiști și cercetători ortodocși afirma că:„Nu e e sigur că Sfântul Macarie Egipteanul este autorul acestor „Omilii duhovnicești” suntem noi unii dintre ortodocși (Redactorul Jean Meyendorff, Episcopul Kalistos Ware și cu mine care ne-am ocupat de această problemă) deși nu ne convine această poziție contrară unei tradiții milenare, de asemenea și încă întreținută de unii ortodocși, pornind mai ales de la <<parafraza Sfântului Simeon Metafrastul a celor 50 de cuvinte ale SfântuluiMacarie Egipteanul>>.”

Autorul acestei introduceri, Nicolae Chițescu, menționează că potrivit călugărului romano-catolic din ordinul iezuiților Vincent Desprez, Omiliile poartă semnătura lui Simeon Stâlpnicul, numit Simeon Ascetul, în unele locuri fiind găsit și cu numele Simeon din Mesopotamia. Datorită faptul că operă a fost implicată în mesalianism a fost o vreme anonimă însă după o vreme i-a fost atribuit autorului anonim numle de „ό μακάριoς ”- adică fericitul. Mai târziu anonimatul avea să dispară, autorul fiind înlocuit cu numele de Macarie ori Pseudo-Macarie etc.

Potrivit autorului N.Chițescu, din cuprinsul Omiliilor reiese clar faptul că autorul lor nu poate fi Macarie Egipteanul deoarece locul de origine nu poate fi Egiptul întrucât datele geografice ale operei precum și cele culturale trimit pe cititor înspre alt teritoriu: „Unicul fluviu numit nu e Nilul (așa cum ar fi normal specific Egiptului), ci Eufratul, (…) deci ne aflăm din acest punct de vedere în Siria sau Mesopotamia sau în Meospotamia de Jos”. Un al motiv ar fi faptul că Omiliile amintesc ,,de războiul dintre perși și goți și invaziile făcute de indieni și sarasini”.

O altă cauză care contribuie la argumentele lui V. Desprez în afirmația lui că nu Macarie este autorul Omiliilor este aceea că folosește apocrife de învățătura siriană, amintește de misiunile creștine din India și citează din texte occidentale traduse în latinește și sirana. „Autorul vorbește în grecește, dar ca un cetățean roman care poate a slujit în armată sau administrația imperială” Se evidențiază totodată și exegeza și hristologia care și întind înspre Asia Mică de asemenea mai este evidențiat monahismul Sfântului Vasile și misticismul Sfântului Grigorie de Nyssa. Prin acestea toate, Desprez demonstrează că cel mai probabil nu Sfântul Macarie Egipteanul a fost autorul Omiliilor ci un alt monah.

Printre alte cercetări moderne care arată că această operă precum și alte lucrări nu pot fi atribuite Sfântului Macarie Egipteanul se numără și cea a călugărului din Muntele Athos pe nume Neopgytes Kavsokalivites. El atribuie aceste lucrări unui membru al grupului de asceți eretici pe nume Simeon care se presupune că ar fi fost din tagma mesalienilor.

Prin urmare ne punem întrebarea, cine este acest Macarie, autor al celor Cincizeci de Omilii duhovnicești? Cei care s-au ocupat de cercetarea și lămurirea acestei enigme, susțin în continuare ca acest autor este necunoscut. Numele de ,,Macarie” se traduce în grecește fericit iar o ipoteză ar fi aceea că acest nume a fost atribuit autorului operei și cu timpul a fost identificat în persoana lui Macarie al Egiptului.

În argumentarea faptului că nu Macarie Egipteanul este autorul Omiliilor ci Pseudo-Macarie, vine și „asemănarea unor oarecari idei aflate în Omilii cu propozițiile acelea condamnate de Sinoadele și conciliile secolelor IV și V, ca și din relațiile găsite în Epistola cea Mare și De instituto christiano a Sfântului Grigorie de Nyssa”. Autorul lor ar fi o persoană cu influența întrucât călugării veneau la el cu încrederea că îi pot pune întrebări ce vizau viața ca duhovnicească, prin urmare el era o persoană cu bogate cunoștințe ale Sfintei Scripturi și ale învățăturii Sfinților Părinți, o persoană care a călătorit mult și are o cultură aleasă și profundă. Ca localizare, situarea lui ar fi mai degrabă în Nord-Estul Siriei decât în Egipt.

III.1.Mesalianismul. A fost Macarie mesalian?

Această erezie a aparul la sfârșitul secolului al IV-lea în Siria, avându-l ca promotor pe Simeon din Mesopotamia, care și-a câștigat în scurt timp adepți. Aceștia erau potrivnici Sfintelor Taine, ierarhiei Bisericii, muncii, milosteniei și postului afirmând că doar prin rugăciune se poate ajunge la mântuire. În concepția lor, Taina Botezului era ineficientă deoarece, în urma căderii lui Adam toți oamenii ar fi posedați de un demon cu care sunt uniți substanțial și care și prin care se poate șterge păcatul dar am zis ineficient, pentru că ei credeau ca Botezul nu poate dezrădăcina păcatul și că omul după botez rămâne ca și înainte de a se fi botezat. Puneau însă un foarte mare accent pe rugăciune a cărui putere zic ei, este capabilă de a izgoni demonul pecare omul îl are asupra lui de la naștere. Concomitent cu ieșirea lui din trupul omenesc se face loc Duhului Sfânt care se pogoară în suflet.

Această mișcare a ajuns până în Armenia, Pamfilia, Lycanoia, Capadocia, Egipt și Cartagina. Ea a fost condamnată la Syde în Lycanoia de un sinod de 25 de eiscopi, sinod ce a fost prezidat de uncenicul Sfântului Vasile cel Mare, Amfilohie de Iconium. Scrieri mesaliene au fost anatematizate și la Sinodul ecumenic de la Efes din 431.

A fost o vreme în care s-a crezut că Omiliile duhovnicești sunt sub influența mesaliană, adică conțin elemente de doctrină și învățătura mesaliană. De-a lungul vremii mulți cercetători că Vincent Desprez și Jean Meyndorf dar și alții au încercat să lămurească această problemă controversată prin nenumărate studii asupra textelor atribuite Sfântului Macarie. În cercetarea lui, Vincent ajunge să concluzioneze că:„cel puțin o parte a operei lui Pseudo-Macarie a fost cenzurată la Efes 431”. Idee din care reiese faptul că aceste scrieri au fost ,,curățate” la sinodul de la Efes de elementul mesalian cu care ar fi fost contaminate.

Vis-a-vis de învinuirile care s-au adus operelor macariene că ar fi de natură mesaliană N. Chitescu spune:„În învățăturile omiliilor nu există nimic din toate acestea , ele manifestându-se împotriva tuturor acestor deviațiuni de la spiritualitatea monahicească”.

În argumentarea sa Werner Jaeger, arată faptul că Epistola cea Mare are un cuprins identic cu Omiliile duhovnicești, lucrări la care tradiția ni-l dă ca autor pe Macarie. El stabilește totodată că între Omilii și tratatul Sfântului Grigorie de Nyssa, De Instituto christiano, se afla un paralelism care înlătură orice urmă de bănuială a Omiliilor, ca având în cuprinsul lor elemente de învățătura mesaliană.

III.2.Relațiile autorului cu capadocienii

Cei mai mulți specialiști acordă o atenție deosebită legăturilor autorului Omiliilor cu Părinții capadocieni. Prin aceasta vor să scoată în evidență influența pecare a avut-o Sfântul Vasile cel Mare care a văzut în asceți,, nu pe cei care trăiau în virginitate ori castitate, în sărăcie și lepădare de bunurile pământești, ci pe toți creștinii care trăiesc în supunerea la poruncile dumnezeiești, adunările lor în fața altarului și în viața de toate zilele fiind adevărate obști creștine în care dragostea de Dumnezeu se manifestă în fiecare clipă în dragostea față de semenul său, de orice naționalitate sau religie.” Spre deosebire de Macarie care vedea în asceți niște frați izolați la marginea comunităților, Sfântul Vasile nu face deosebire între ei și ceilalți creștini.

Cu toate acestea, însă dincuprinsul lucrării Sfântului Macarie putem observa că învățăturile pot fi puse în practică de către toți creștini și este recomandatacest lucru, ,,căci toți cei botezați sunt chemați la desăvârșire”.

Sfântul Grigorie de Nyssa a scris o operă foarte asemănătoare cu Epistola cea Mare a lui Macarie și anume ,, De instituto christiano”. Între cele două așa cum am amintit, se observa un paralelism, mai exact în primele două treimi din Epistolă.

III.3. Problema autorului Omiliilor duhovnicești

Așa cum am văzut până acum, opera sfântului Macarie a ridicat mari și numeroase probleme în ceea ce privește autenticitatea lor. Acest lucru le-a făcut să apară și sub numele de Pseudo-Macarie. Părinte Ioan G. Coman vine cu câteva completări și explicații care înăbușă orice argument, din partea celor care nu îl recunosc pe Macarie Egipteanul, ca autor al Omiliilor:

„Nivelul ridicat al Sfântului Macarie și distincția limbii lui indica pe cineva care a făcut studii înalte de teologie creștină și neoplatonica, probabil Școala catehetica din Alexandria, puțin înainte de a pleca în pustie, la vârsta de 30 de ani.. Macarie duce mai departe marea moștenire a școlii alexandrine, formată din gândirea lui Clement, Origen și Sfântul Atanasie… El nu putea fi decât un om excepțional în mediul monastic al Egiptului unde cunoscuse columne ale ascezei că Sfinții Antonie, Pahomie, Orsine și alții.”

De cealaltă parte, Pr. Dumitru Stăniloae, crede că Omiliile duhovnicești sunt o adaptare la conținutului tratatului lui Grigorie de Nysa, afirmație pe care o susține și savantul W. Jager. I.G Coman vine să contrazică această afirmație pe motivul că Macarie murise în anul 390 iar Sfântul Grigorie a scris tratatul în 394 și totodată este încredințat că cele 50 de Omilii duhovnicești au fost scrise de Macarie pentru mănăstirile din pustiul Sketic, așa cum de altfel au scris mai toți Sfinții Părinții pentru mănăstirile lor.

Privind dincolo de toate opiniile și criticile aduse Omiliilor și autorului lor, ceea ce trebuie să remarcăm, este importanța educativă a acestei opere care se adresează tuturor și care, după cum bine știm, a fost de mare folos de-a lungul veacurilor, având ca țintă desăvârșirea.

Chiar dacă această problemă, a autenticității operei macariene, nu a fost soluționată până în zilele noastre și prin urmare aceasta rămâne încă deschisă, credem că în cercetarea noastră în care ne dorim să aflăm cine este cu adevărat autorul de drept al acestor minunate tezaure de învățătura bisericească, pierdem ceea ce este esențial. Fie că sunt sau nu operele Sfântului Macarie Egipteanul, în mod sigur aceste opere sunt lipsite de orice fel de învățătură greșită și așa cum spune și părintele Stăniloae „<<faptul principal este că s-a putut face dovada că opera aceasta are un caracter ireproșabil bisericesc>>”

IV. Învățătura

Citind opera Sfântului Macarie Egipteanul și aici ne referim la cele 50 de Omilii duhovnicești, vom vedea că ea este redactată într-un mod original sub formă de întrebări și răspunsuri chiar cu posibilitatea de a fi repetate uneori dar care nu își propune să formeze o unitate de mari probleme doctrinare.

Remarcăm unele trăsături specifice ale operei și anume stilul de viață ascetică, mistică și comunitară. Accentul cade preponderent pe lupta duhovnicească și interiorizarea vieții duhovnicești, de asemenea un accent deosebit, este pus pe experiența personală și pe intima trăire cu Hristos și în cele din urmă este subliniată importanța rugăciunii – calea desăvârșirii fiecărui creștin.

IV.1. Cadrul mânăstiresc

Acest detaliu legat de cadrul în care ei își desfășoară activitatea nu ne este descris decât puțin. Un rol important în viața chinovitică adică viața în comun pe care o duc călugării în mănăstiri, îl are dragostea care nu scoate în evidență neajunsurile fratelui său ci calitățile lui. Cel ce lucrează să nu clevetească pe cel ce muncește după cum nici cel ce muncește să nu clevetească pe cel care se roagă. Din nou se scoate în evidență importanța rugăciunii cu care trebuie să însoțească tot timpul creștinul. Sunt condamnate excesele de atitudini și totodată se face referire și la lipsurile și greutățile cu care se confruntau în viețuirea lor.

După cum știm, sărăcia, unul dintre cele trei voturi depuse de călugăr la intrarea în viața monahală, era strictă. Era de ajuns doar haina de pe tine, celelalte lucruri nefiindu-ți trebuincioase ci ele reprezentau doar griji în plus, ori așa cum am amintit, se pune accent pe lupta duhovnicească, pe lepădarea de sine și viețuirea în Hristos. Călugării obișnuiau să doarmă pe jos iar în timpul rugăciunii să facă mătănii pentru a fi mai vrednici decât cei care nu slujesc pe Domnul.

Așadar cel care îmbrățișează viața călugărească se numește frate sau creștin și renunță la căsătorie dorind unirea cu Dumnezeu. Se face următor cuvintelor Scripturii că zice:„ Cel ce vrea să fie cel dintâi și cel mai mare să fie tuturor supus, slujitorul tuturor”. Înainte de toate dragostea această față de Dumnezeu și de aproapele implică rugăciunea, celelalte îndatoriri cum sunt postul, psalmodia, privegherea pe care se cuvine calugărului sa le facă, rămân exterioare. Dintre toate acestea, rugăciunea trebuie să ocupe un loc de frunte în viața călugărului care dorește să înainteze mai mult în viața duhovnicească.

Într-o comunitate cum este obștea monahală trebuie să predomine înțelegerea, ascultarea și armonia. Toate acestea nu sunt altceva decât manifestările exterioare ale dragostei. Vedem așadar care erau principiile după care se conduceau călugării în veacurile primare,care aveau ca temelie dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de semenii lor.

IV.2. Lupta duhovnicească

Viața creștină nu este altceva decât o luptă duhovnicească ce niciodată nu ia sfârșit. În concepția lui Pseudo-Macarie păcatul intrat în lume prin Adam s-a răsfrânt asupra întregii umanități. Iar acum în omul golit de slava pe care a avut-o înainte de cădere, se dă o luptă permanentă între păcat și harul lui Dumnezeu, între care omul trebuie să aleagă. „Neputând acționa în mod direct asupra adâncului de taină a sufletului omenesc, cercetat numai de Dumnezeu și de îngerii Lui, demonii vor acționa asupra a ceea ce ar putea influența acest adânc de taină a sufletului anahoretului, folosindu-se în organizarea scopurilor lor de funcționalitatea afectelor firii, ea însăși suferind în urma păcatului originar și a celor personale”. Toate muncile și suferințele pe care omul le îndură în cursul vieții sale îl pot ajuta pe acesta să atingă desăvârșirea. Acest lucru se poate întâmpla doar în cazul în care va persevera în bine până la sfârșit și fără să se abată de la poruncile lui Dumnezeu.

Omul a fost înzestrat cu libertate, cu libertatea de a alege și libertatea aceasta poate fi pusă la încercare din când în când de către Dumnezeu pentru a vedea cât de ancorați suntem noi în credință. Înzestrați cu discernământ noi putem distinge binele și răul iar conștiința noastră este cea care face aceasta după criteriul dragostei de Dumnezeu. O atenție deosebită trebuie să o aibă monahul, care din lipsă de smerenie poate cădea, crezându-se asemenea martirilor care toate le îndură și toate le suferă.

La fel ca multe alte scrieri, Omiliile duhovnicești arată o înșiruire de virtuți și vicii și în ele sunt descrise patimile ca arme grele de învins împotriva diavolului a cărui țel este ruinarea noastră din punct de vedere spiritual și care de cele mai multe ori ne poate duce la disperare dacă ne lipsește nădejdea. Din cuprinsul Omiliilor reiese că păcatul cel mai greu este mândria. Acesta fiind și păcatul cel care l-a făcut pe Lucifer să cadă, și care încearcă acum să atragă la sine și pe oameni prin același păcat. Acest păcat rămâne greu de învins chiar și pentru asceți. Autorul Omiliilor mărturisește că el a cunoscut asceți înzestrați cu toate harismele, dar care au căzut din pricina că nu au ajuns la desăvârșire, adică nu au trăit în frică de Dumnezeu și în smerenie.

IV.3. Rugăciunea

Așa cum am amintit, rugăciunea avea un rol foarte important în viața chinovitică. De acest lucru ne putem lămuri pe deplin citind cele 50 de Omilii duhovnicești din care reiese acest lucru dar nu numai. Și din apoftegmele lui Avva Macarie redate în Patericul Egiptean, ne putem convinge de ce anume însemna rugăciunea și ce putere avea ea; facem aici referire doar la o istorisire, aceea în care Avva Macarie a găsit odată un craniu ce fusese al unui păgân de demult și vorbindu-i Părintele acelei căpățâne a aflat de la ea că rugăciunea pe care acesta o face îi miluiește pe cei din iad care mult suferă.„Cât privește pe Macarie el face ca învățătura referitoare la învățătura continuă să intre în cadrul unei antropologii moniste inspirată direct de Biblie, cu un anume ecou la stoici: omul este o ființă întreagă”.

Să vedem așadar cum ne învață Avva Macarie să ne rugăm:„ Intrebat-au unii pe Avva Macarie zicând: cum suntem datori să ne rugăm? Le-a zislor bătrânul: nu este trebuință a vorbii multe, ci a întinde deseori mâinile și a zice: Doamne, precum vrei și precum știi, miluieste-ne! iar de îți stă război asupra, zi: Doamne ajută-mi! Și El știe ce e de folos și face cu noi milă” .

În Omilii se descrie cu lux de amănunte și cu profunzime exercițiul ascetic al rugăciunii, prin adunarea gândurilor împrăștiate în grijile lumești, pentru a ne unii cu Dumnezeu. Liniștea și practica virtuților favorizează rugăciunea iar diavolul depărtează prin gânduri rele sufletul omului de Dumnezeu. Mulțumită focului dumnezeiesc ce curăța tot cea ce este pământesc și întinat sufletul ajunge să se curețe și să lumineze până la apatie, adică starea în care omul nu mai poartă grijă de sine însuși sau de lumea aceasta vremelnică. „Pe măsura nevoinței ascetice, harul înnoiește și transformă omul ca un foc dumnezeiesc.”

Încheiem acest capitol prin a arăta ca „Rugăciunea aduce comuniunea mistică de sfințenie cu Dumnezeu și unirea cu Domnul, atrasă fiind de dragostea Duhului Sfânt și de un dor arzător pentru Dumnezeu.”

IV.4.Teologia duhovnicească

Spiritualitatea lui Pseudo-Macarie așa cum ne-o înfățișează N.Chițescu este o întreagă conlucrare a omului cu harul, în scopul de a atinge mântuirea. În gândirea autorului omiliilor, totul este desăvârșit în noi de Duhul Sfânt.Venirea Domnului reprezintă întruparea sau harul lui Dumnezeu în om, iar puterea lui Dumnezeu înseamnă lucrarea lui Hristos sau a Sfântului Duh în noi și tot El este Cel care ne dă harismele.

„Omul poate ajunge la adevărata rugăciune care este făcută în duh și în adevăr și poate să cunoască Botezul focului și Duhului care este adevăratul Botez al Noului Testament”. Odată ce acest Botez aduce roadele sale în sufletul celui care a fost încreștinat el devine desăvârșit iar acesta nu mai are experiența răului. El se deosebește de cel care deși are harul , tot mai este amestecat cu păcatul.„De aceea anoheretul va trebui să învingă mai întâi răul din propriile sale mădulare, din propria sa personalitate, fie că acest rău este produsul lucrării diavolilor, fie că este produsul manifestărilor necontrolate ale firii”.

Cum am mai amintit, accentul se pune pe experiență! Experiența luptei dintre har și rău, astfel se acordă o însemnătate mai mare cultivării Duhului decât activității bisericești și tuturor lucrărilor exterioare. Puterea Duhului acționează în plinătatea Lui îndeplinind slujba Lui în inimă și ca urmare lucrarea harului este simțită cu adevărat, eficace și odată cu părăsirea grijilor din lumea aceasta, suferința și tristețea se vor preface în liniște și bucurie sufletească.

„Scopul parcursului ascetic este curățirea de patimi și unirea cu Dumnezeu sau comuniunea cu Sf. Duh. Aceasta ia felurite chipuri, e trăită în mod diferit de nevoitor și exprimată variat de Macarie. Astfel, el vorbește despre locuire, amestecare, unire, sfințire, transformare, nuntire etc., ca imagini ce descriu legătura intimă dintre om si Dumnezeu. Comuniunea cu Duhul lui Dumnezeu constituie premisa desăvârșirii: Când sufletul tău va intra în comuniunea cu Duhul… atunci tu vei fi un om desăvârșit în Dumnezeu. Sf. Duh curăță și sfințește sufletul, îl transformă și înnoiește, făcându-l apt pentru comuniunea cu Hristos, împăratul cerurilor. Duhul Sfânt este ingredientul indispensabil al unirii depline cu Dumnezeu”.

Adevărata liniște este eliberarea de gândurile rele cele care năpădesc sufletul dar în viziunea autorului, aceasta se găsește numai în rugăciune. Iar odată eliberat sufletul de patimi și de gândurile rele, toate lucruri care nu fac altceva decât să îl tulbure, acesta poate să se ocupe de frații lui. Macarie vorbește și el asemeni tradiției de până atunci de fericirea celor aleși ca o liniște și o stare perfectă de bucurie într-o veselie desăvârșită. Dar nu este de acord cu cei care pretind că au ajuns la acest stadiu al desăvârșirii în timpul vieții, așa cum și Apostotul Pavel spune în Epistola către Filipeni 3,12: „ Nu (zic) că am și dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârșit; dar o urmăresc că doar o voi prinde, întrucât și eu am fost prins de Hristos Iisus”, fiindcă liniștea noastră în această viață alternează cu lupta împotriva răului.

Macarie face o frumoasă analogie legată de urcușul omului în plan duhovnicesc în care descrie epectatic parcurul adevăratului creștin. Precum pasărea își învață pui să zboare, tot așa și copii lui Dumnezeu, înaintează în luptă și progresează în fapte bune iar mai apoi Duhul este cel car îi învăța să zboare di cuibul inimi și al gândurilor mai exact îi învăța să zboare fără tulburare. După aceasta sufletul pornește în ascensiunea sa către cer și părăsește această lume sub aripile Duhului într-o liniște completă și într-o absența totală de griji, tot atunci el primește revelații și viziuni. Și ca o concluzie arătând rolul covârșitor al Sfântului Duh, Macarie spune că: „Fără lucrarea Duhului sufletul nu s-ar putea înălța de pe pământ , El îi dă puterea eficace în lupta duhovnicească El triumfă atunci când sufletul devine un duh purtător de trup”.

V: Influenta Omiliilor asupra spiritualității creștine

V.1. Influențe în spațiul Siriac

Scrierile lui Macarie s-au răspândit foarte repede și au avut o mare influență, atât în creștinismul siriac cât și în întreaga lume crestină. Astfel, vom vedea o puternică influență a scrierilor Sfântului Macarie asupra lui Diadoh al Foticeii, unul dintre cei mai mari asceți ai secolului al cincilea. Acesta prelungește climatul și vocabularul lui Macarie cu rugăciunea lui Iisus și practica isihastă în special. La fel ca și Macarie, el a subliniat necesitatea unei conștiințe de respingere conviețuirii păcatului cu harul.

Sfântul Marcu Ascetul arată, de asemenea, o asemănare în opera lui cu ideile temelor tratate de Macarie, având vocabular și terminologie similară pentru a exprima experiența religioasă și viețuirea în Hristos. Una dintre cele mai populare opere care au avut o mare influență asupra scrierilor creștine a fost viața călugărului Ipatie ( 366-446). Acesta a fost scris de către ucenicul său, sirian Calinic. Găsim în această lucrare unele fraze ale lui Macarie, cum ar fi„creștinism adevărat” precum și practica de rugăciune neîncetată a inimii și virtuțile. Acest lucru demonstrează că autorul ei știa corpusul lui Macarie, în special Omiliile.
George Malory și Vincent Desprez dau mărturie că opera Sfântului Macarie a avut o influență deosebită asupra misticilor sirieni și nestorieni ai secolelor VII și VIII: Isaac de Ninive, Dadisho Qatar în două jumătate a secolului al sec VII-lea și Iosif Hazzaya și Ioan Dalyatha în sec VIII.

V.2. Influențe la bizantini

„Există câțiva scriitori patristici timpurii care s-au bucurat de o mare audiență în rândul creștinilor preocupați de ascensiunea spirituală. Opera lor a contribuit decisiv la constituirea fundamentelor învățăturii ascetico-mistice a Bisericii Răsăritene.”Printre scriitorii bizantini găsim influențele scrierilor macariene la Simeon Metafrastul (c. 900-984), care în celebrul său Monologhion, o colecție de vieți ale sfinților, a prezentat mai multe extrase din lucrările lui Macarie. Influența scrierilor lui Macarie a avut efect și asupra Sfântului Simeon Noul Teolog( 949-1022) „prin imnele și cateheza lui despre Sfânta Treime , experienta harului , condiția omului păcătos fără mântuire, misticismul, despre locuirea Sfântului Duh și despre Botez în Duhul” .Toate arată o influență puternică macariană . Cu toate acestea însă, el nu face prea des referire la numele acestei surse fundamentale.

Scrierile Sfântului Macarie au avut un impact deosebit asupra scriitorilor isihaști bizantini care au dezvoltat tehnicile de pe Muntele Athos pentru rugăciunea inimii și practica rugăciunii lui Iisus iar aici ne referim la Nichifor Isihastul (1230), 63 Sfântul Grigorie Sinaitul (1255-1346), și Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), „Aceștia au pus accent pe integrarea sfințitoare a trupului, sufletului și duhului”

V.3. Influența asupra romanilor

Paisie Velicicovski (1722-1794) a activat și a murit în Moldova. De la el ne-au rămas două exemplare al Filocaliei și mute alte manuscrise în limba rusă. În biblioteca de la Neamț s-au găsit mai multe manuscrise românești , care s-au înmulțit datorită eforturilor lui și a altor călugări aprinși de focul dumnezeiesc de a le tâlcui și de a le copia cu o scriere măiastră sifrumos colorată. Amintim aici câteva tipărituri romanești ce poartă numele Sfântului Macarie dar și al altor autori care au fost influențați de scrierile lui Pseudo-Macarie.

În Patericul tipărit la București cu binecuvântarea Mitropolitului Grigorie, în 1828, la cuvintele Sfinților Bătrâni(„apoftegmata” în limba greacă) s-au tălmăcit de către dascălul Pafnutie din Patericul grecesc. O parte de 40 de cuvinte de învățătura cu un conținut de 12 pagini mari citează pe Sfântul Macarie, acestea nefiind contestate de nimeni.O altă tipăritura este traducerea Preotului Cicerone Iordachescu „Omilii duhovnicești” de Sfântul Macarie Egipeanul ( Chișinău 1931). De asemenea o parte a Omiliilor a fost făcută de către Sfântul Simeon Metafrastul în cinci omilii mari pe care o avem astăzi inclusă în Filocalie volumul V și care a fost publicată în românește.

Ene Braniște care dezvoltă și el tema rugăciunii inimii și sensurile spirituale de la Macarie și pare a fi fost influențat de învățătura Sfântului cuprinsă în operele lui.

V.4. Influența asupra slavilor

Slavii au primit creștinismul de la Biserică Greacă și împreună cu ea o teologie patristică bogată în spiritualitate. Găsim lucrări ale lui Macarie traduse în limba slavonă, înainte de secolul al XVI-lea, sub formă de fragmente selectate găsite în antologii și florilegii.

Sfântul Nil Sorski (1433-1508), care a petrecut mai mulți ani în Muntele Athos lângă Constantinopol, a adus în Rusia spiritualitatea rugăciunii lui Iisus. În lucrările și scrisorile sale găsim o sinteză originală a temelor lui Macarie pe baza temelor macariene care fac referire la rugăciunea inimii, plângerea păcatelor, sărăcia interioră, și smerenia.

Cea mai mare influență Macariană a venit prin traducerea în slavonă de Paisie Velicicovski (1722-1794) a Filocaliei grecești, care este o colecție de scrieri isihaste în care se observa influența scrierilor Sfântului Macarie Egipteanul. Tot acest Sfânt Părinte este cel care a lăsat la mănăstirea Neamț două copii ale manuscriselor ce cuprindOmiliile lui Macarie. Unul dintre cei mai populari sfinți ai rușilor este Sfântul Serafim de Sarov (1759-1833). Acesta, supun cei cares-au ocupat de cercetare , medita zilnic la Omiliile lui Macarie și predica asemenea lui, experiența treimică a luminii, carepreface chiar trupul cu lumina să taborică.

Iar în final acestui subcapitol, nu putem să nu amintim „ opera mistica anonimă rusă scrisă sub influența lui Macarie, cea mai citită astăzi în lume de acest gen intitulata Povestirile unui pelerin rus care părintele său duhovnicesc”, în care se descrie peleriajul unui țăran rus prin întinsă Siberie ce se afla în căutarea perfecțiunii, grija lui fiind absolutul. În călătoria lui se însoțește cu rugăciunea lui Iisus pe care a învățat-o din Filocalie. prin rugăciunea aceasta se arată celor din occident dorul de rugăciune contemplativă, simplificata , interiora ce reprezintă o sinteză a Omillilor Sfântului Macarie; „Nepsis ori costanta vegehe interioară asupra celor gândite, rugăciunea neîncetată, rugăciune de foc care face flacără în inimă și transformă pe om printr-o experiență a unei ființe înălțată la Hristos prin puterea Sfântului Duh înlăuntrul său”.

V.5. Influența asupra Apusului

După cum ne-am fi așteptat, învățătura operelor Sfântului Macarie a influențat și Apusul, și ne referim aici la mediul protestant. „Astfel protestanții au înțeles cuvintele sfinte ale bătrânului, ca o viață cerescă individuală”. Pietiștii o descriu ca pe o viață a trăirii îngerești, cerești sub influența Mântuitorului Hristos. I. Stoeffel în lucrarea sa Teologia mistică a lui Macarie ne dă un exemplu de experiență a ei în cultul protestant după cum urmează: „Treptele pe care urca sufletul sunt credința și speranță (…) Focul dumnezeiesc consuma tot ce e pământesc și păcătos în suflet și urcă până al apatie chiar. E pentru el un un element de neînlocuit la vieții, hrană și iscusință”

Primul dintre textele omiliilor îl găsim la Paris în 1559 a cărui contribuiție o are Jean Picuș. Protestanții pietiști ai secolelor XVII respectiv XVIII au văzut în omiliile macariene un mod de apropiere harismatică intimă și totodată personală ce se situa departe de scolasticismul groi din romano-catolicism. În operele lui Macarie ei au găsit și o atitudine constantă de luptă indiviuală ce avea ca scop desăvârșirea creștină și chiar o bază pentru doctrina lor.

John Arndt (1582-1637) un pastor luteran și teolog german, a fost primul protestant pomenit de unii specialiști care s-a bucurat de o puternică influențîmacariană. Se presupune că acesta ar fi învățat pe dinafară cele 50 de Omilii și că a introdus pasaje întregi din acestea în operele sale intitulate De vero christiano și Paradiesgartlein (grădinița paradisului). Unul dintre mulții săi discipoli a fost Johann Gerhardt ( 1582-1637) care a adus o renaștere a Germaniei în secolul XVII-lea cu interpretarea patristică a Sfintei Scripturi prin scrierile lui Macarie.

De asemenea un impuls foarte mare a influenței macariene asupra pietismului cultului protestant a dat Gottfried Arnold (1666-1714) care a făcut o traducere în limba germană a Omiliilor lui Macarie pregătind astfel calea pentru o bază comună a unor comunități aproape călugărești care au cunoscut o dezvoltare în Europa dar și în America. În concepția lui acesta credea că Sfântul Macarie învață și justifica numai prin credință. Fiind nemulțumit de stagnarea Bisericii Luterane, el a predicat desăvârșirea așa cum era ea văzută de Macarie și anume, ca un întreg proces care duce la îndumnezeire, dar nu oricum ci printr-o constantă veghe a inimii.În Franța este amintit pastorul Pierre Poiret (1646-1719) care a influențatconsiderabil grupuri pietiste din Franța, Olanda și Anglia. Asemeni operei rusești anonime amintite mai sus, acesta vede viața creștină,asemeni unei călători mistice săvârșită de un pelerin, plină de prefaceri progresive căruia i se atribuie următoarea formula:„ Nu e nevoie să arăți omului care are ochi ca să citească, că toată teologia este a lui Macarie”.

Scrierile unor autori ca: Arndt, Arnold Kopken și Christian Hoburg ( ultimii doi au trăit în vecaul al XVII- lea) erau deseori retipărite și în acest fel ideile din cuprinsul operei Macariene au pătruns mai adânc în creștinismul apusean căruia îi lipsea contactul imediat cu Dumnezeu într-o experiență de convertire. Influența aceasta o putem vedea de asemenea și în scrierile lui Soren Kirkegaard ( 1813-1855) care în ciuda faptului că nu citează din scrierile Sfântului Macarie și care a citit scrierile lui Arndt are o apropiere macariană precisă prin radicala lui convertire la credință și totală urmare a lui Hristos.

Dacă ne mutăm din punct de vedere geografic puțin mai la Nord mai exact în Anglia, influenta macariană s-a manifestat cu putere începând cu secolul al XVIII-lea; În anul 1721 preotul Thomas Haywood face prima traducere a Omiliilor dându-le titlul: Moralitatea primară sau Omiliile spirituale ale Sfântului Macarie Egipteanul . Traducerea de față a impresionat profund pe Samuel Wesley ( 1662-1735 ) și pe cei doi fii ai săi: John (1703-1791) și Charles ( 1707-1788) J. Wesley de această dată face o nouă traducere a Omiliilor făcând o selecție, alegând doar omiliile care i s-au părut lui mai interesante și de o importanță deosebită tipărindu-le în primul volum al bibliotecii sale creștine la 1749.

Influența însemnată de care s-a bucurat opera Sfântului Macarie se vede chiar și în cercurile ierarhice catolice înalte, întrucât Scrierile macariene, și ne referim în mod special la cele 50 de Omilii, erau foarte atractive pentru cititorii cu o înclinare pietistă sau mistică, pentru cei care doreau să intre într-o luptă interioară cu forțele întunericului.

Nicolae Chitescu, citându-l pe G. Malorey care la rândul său îl citează pe marele teolog Quastern, în finele acestui paragraf rezumă astfel influența Sfântului Macarie Egipteanul asupra numeroaselor generații de creștini scriind:„ Aceste omilii îndreptățesc pe autorul lor la o poziție pre-eminentă în istoria misticismului creștin din primele veacuri și au făcut dovada unui izvor de inspirație și pentru misticii moderni”.

VI. Opera omiletică a sfântului Macarie Egipteanul

( Cele 50 de Omilii duhovnicești)

Omilia I

„Explicarea alegorică a vedeniei descrisă de profetul Iezechiel”.

Această omilie debutează cu dumnezeiasca vedenie avută de Iezechiel în care a văzut pe o câmpie heruvimi și patru ființe dumnezeiești, fiecare având câte patru fete, una de leu, alta de vultur , alta de vițel și alta de om, iar fiecare ființă avea aripi ca să nu i se distingă nici partea din față și nici cea din spate, Spatele și pântecele lor erau pline de ochi ca de altfel pe tot corpul lor, iar în jurul fiecărei ființe erau trei roți și în acele roți era duh. Apoi a mai văzut ceva asemănător cu un om iar ca așternut, la picioarele lui era ceva asemenea safirului.Carul putra heruvimii, iar acele făpturi purtau pe Stăpânul care le conducea, și în orice parte în care arfi vrut să meraga, spre față era. Mai apoi a văzut sub heruvimi ceva ca o mână de om care îi sprijinea și îi purta. Acest episod îl găsim și în textul Scripturii la Iezechiel în capitolul I.

Conform explicării date de Sfântul Macarie Egipteanul, lucrul pe care l-a văzut profetul în extaz era real și adevărat. Dar acesta a vrut să arate altceva și anume faptul tainic și divin, taina ascunsă oamenilor care se va descoperi în vremurile de pe urmă la cea de a doua venire. Ceea ce a văzut profetul Iezechiel a văzut și Sfântu Ioan Evanghelistul autorul Apocalipsei care în relatarea lui pare să descrie în același mod tronul slavei Lui Dumnezeu. Profetul contempla trăirea sufletului și se învrednicise de primirea lui Dumnezeu și se face tron al slavei Lui datorită Duhului, din a cărui lumină se împărtășește devenind el însuși lumină. Astfel nu rămâne nicio parte a trupului neacoperită de ochii cei duhovnicești și de lumina cea dumnezeiască.Aceasta idee o găsim reliefată și de Adrian Gheorghe Paul in cercetarea sa.

Cele patru vietăți care trăgeau carul preînchipuiau facultățile conducătoare ale sufletului, voința conștiința, mintea sau rațiunea și sentimentul său puterea de a iubi. Așa cum acele ființe nu mergeau unde voiau ele ci unde le dădea lor Duhul adică intenția Celui Preaînalt tot așa și sufletele ascultă de Cel care le poartă și le conduce și le povățuiește.cu Duhul Său și nu merg în ceruri când vorci doar atunci când trupul este pustiit.

Domnul când a zis Apostolilor ,,Voi sunteți lumina lumii”, transformându-i în lumină, el a doritca lumea să fie luminată de ei. ,,Aprinzând oamenii lumina nu o pun sub obroc, ci în sfeșnic și luminează tuturor din casă”. Prin aceasta îi îndeamnă pe Apostoli să nu ascundă darul pe care ei l-au primit de la Domnul, ci din contră să-l dea tuturor.

Legat de spusele Mântuitorului„Voi sunteți sarea pământului”, Sfântul Macarie înțelege prin aceasta ca pământul reprezintă sufletele oamenilor. Și cu adevărat așa este căci Apostolii au fost cei care au pus în sufletele oamenilor sarea Duhului vindecând toată stricăciunea.

În contiunarea omiliei Macarie vorbește depre suflet. El trebuie să fie junghiat de Hristos și să moară păcatului pentru că numai acel suflet este purtător de lumină și are în el puterea Sfântului Duh, care s-a lepădat de lume și de întunericul păcatului. Îl avem sprjin pe Fiului lui Dumnezeu care a dezbrăcat începătoriile și puterile întunericului, triumfând deasupra lor prin cruce (Coloseni 2, 15) care pentru aceasta a venit și să îi ajunge pe potrivnicii noștri ca să își ia înapoi templul, adică pe om. Așadar suntem chemați la la unirea cu Dumnezeu și să devenim lumina întru El prin hrănirea sufletului nostru cu lumina Duhului care este mâncarea și băutura cea duhovnicească.

Omilia a II-a

„Despre împărăția întunericului adică a păcatului și despre faptul că numai Dumnezeu poate să indepartezepaactul de la noi și să ne izbăvească din robia stăpânitorului cel viclean. Stăpânul cel viclean a îmbrăcat sufletul și toată ființa lui cu păcatul făcându-l în întregime rob împărăției sale nelăsându-i nici măcar un mădular liber, nici mintea, nici cugetul, nici trupul supunându-l stricăciunii”.

Pentru aceasta Apostolul Pavel în Efeseni 6, 22 ne îndeamnă „Dezbrăcați-vă de omul cel vechi” referindu-se la om în întregimea lui. Căci cel viclean în întregime l-a întinat pe om , îmbrăcându-l cu un om întinat și necurat care este dușman al lui Dumnezeu și este totdeauna pornit spre a face rău și a lucra nelegiuirea.Astfel sufletul este robit dacă nu oprește pornirea cea rea Se cuvine pentru aceasta să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dezbrace de acest om vechi, întrucât numai El poate să ne îndepărteze păcatul de la noi. Pentru că așa cum Apostolul Pavel a zis:„ Nu suntem fii ai întunericului și ai nopții. Că voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei”(I Tes 5, 5) se cuvine ca omul cel vechi să se dezbrace de haina sa și să se îmbrace în omul cel nou cu Iisus Hristos așa încât tot omul să fie curat, purtând chipul îngeresc așa cum este firesc. Și așa petrecând în credința nădejde și iubire, în pace, bucurie și bunătate îmbrăcat cu veșmântul cel luminos și divin care dă viață lumii să rămână așa până în ziua învierii când trupul se va acoperi și se vă slăvii cu lumina Duhului.

Omilia a III-a

„Datori sunt frații să viețuiască în sinceritate în lipsa de răutate în iubire și în pace și să ducă luptă și război cu cugetele cele dinăuntru”.

În acest capitol Sfântul Macarie arată modelul după care trebuie să viețuiască frații, adică viețuitorii mănăstirii dar acest model poate fi urmat de către oricine. Ei sunt datori să arate multă dragoste unii față de alții, și în orice lucru pe care îl fac ei secuvine să aibă ca temelie iubirea. Numai cu această condiție poate exista armonie în toate preocupările lor și se pot folosi reciproc. Numai așa se pot face următori cuvintelor,,Precum în cer așa și pe pământ” (Matei 6,10) asemănându-se îngerilor din cer care trăiesc în deplin armonie pace și iubire și care nu au cunoștință de ceea ce este mândria și invidia, ci pururea petrec în sinceritate și iubire reciprocă.

Așa cum am spus mai sus, numai puterea divină este cea care poate dezrădăcina păcatul și relele care urmează acestuia însă omului chiar dacă îi este imposibil să dezrădăcineze păcatul prin propriile forțe, are datoria de a se lupta și de a se opune păcatului. Astfel voința care rezistă celui rău și care suferă durerea și necazul devine superioară. chiar dacă se întâmplă să cadă se ridică de îndată și din nou se împotrivește păcatului și prin aceasta devine mai tare sufletul devenind capabil să distingă binele de rău purtând asfel biruință asupra păcatului.

Omilia a IV-a

„Se cuvine ca creștinii să străbată cu luare aminte și cu grijă drumul din stadionul acestei lumi, ca să obțină de la Dumnezeu și de la îngeri laude cerești”

Datori sunt cei care voiesc să ducă o viață creștină să fie cu luare aminte și băgare de seamă și înainte de toate să se îngrijească de facultatea judecății sia discernământului pentru aputea distinge cu exactitate binele de rău și pe cele care sunt împotriva firii noastre. Numai așa, păstrându-ne curați și încercând să viețuim drept și fără prihană ne vom socoti demni de primirea harului divin și ne vom învrednici de Domnul. Atunci când Domnul vede pe cineva că se ferește cu orice preț de desfătările acestei lumi de grijile materiale de cugete zadarnice și care păgubesc pe om îi dă acestuia harul Său care păzește sufletul nevătămat dobândind astfel laudele lui Dumnezeu și ale îngerilor pentru că și-a păstrat haina sufletului curată.

Dimpotrivă dacacineva în viața aceasta a petrecut în trândăvie și s-a complăcut în nepăsare și de bună seamă nu s-a ferit de orice poftă lumească și nu a căutat cu tot sufletul pe Domnul, unul ca acesta se încurcă în spinii și în maracinile acestei lumi și-și arde haina lui cea trupească cu focul poftelor și o întinează cu noroiul dezmierdărilor. Se cuvine a ști că un astfel de suflet în ziua judecății va fi fără îndrăzneală. Și așa cum spune Mântuitorul, va fi lepădat dintre fiii împărăției.

Părintele Macarie face aici o comparație a simțurilor sufletului care se aseamănă lor dacă primesc de sus darurile Sfântului Duh și sfințenia Acestuia. Iar dacă rămân la firea lor se arată nesăbuite pentru că nu s-au lepădat de duhulul lumii chiar dacă vor să pară prin înfățișare ca sunt miresele Mirelui.

Odată cu neascultarea primului om, firii i s-a adăugat ceva, a intrat în ea ceva străin ei, a intrat răutatea patimilor care prin exercițiu și obișnuință a devenit a doua fire a omului. Ca să revenim la curăția cea dintâi așa cum Domnul ne-a creeat de la bun început se cuvine să îndepărtăm acest lucru străin firii, însă aceasta este posibil numai cu ajutorul darului Duhului, prin rugăciune, prin credință, lepădându-ne de această lume, prin iubire și prin stăruirea întru toate poruncile Lui.

Sfântul Macarie în această omilie ne face atenți la un lucru subtil și adânc, la acela că Dumnezeu Cel nemărginit și necuprins arătând iubire de oameni S-a micșorat pe Sine și coborându-Se din slava Sa cea de negrăit, a îmbrăcat mădularele trupului omenesc. Și din marea Sa iubire pentru oameni Se întrupează, Se amestecaă și cuprinde sufletele cele bineplăcute cu care devine un Duh. Este nevoie doar să se nevoiască cineva ca să fie iubit și să-I placă Lui ca cunoască să direct bunătățile cele cerești, bogățiile cele nemărginite și dumnezeiești. O altă idee a omiliei este faptul că de dragul sufletelor care sunt credincioase Lui, Domnul poate sa ia orice forma dorește

Făcând o paralelă aici Sfântul părinte aseamănă lepădarea de lume a celui ce dorește să-L urmeze pe Hristos cu soțul care își lasă părinții și de acum dragostea sa se îndreaptă către soția lui,iar dacă pe părinți îi va iubi, de acum îi va iubi ca pe niște străini, după îndemnul Sfântului Apostol „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se vă uni cu soția sa și vor fi amândoi un singur trup” (Efeseni 5,31) Tot așa și cei copleșiți de dorința cea cerească de a se uni cu El, toate celelalte li se vor părea în zadar.

Așadar văzând toate aceste bunătăți și făgăduințe demne de dorit care au fost făcute nouă de către Domnul să lepădăm tot cea ce este lumesc de la noi și ne dezlipim sufletul de toate cele materiale care nu sunt altceva decât piedici pentru a putea dobândi negrăita iubire a Duhului. În acest fel ne vom învrednici a sta de-a dreapta Celui Preaînalt. Și chiar dacă lucrul acesta poate nu ni se pare un lucru greu de împlinit din cauza practicii aspre ale vițuirii, El se îndură și îndelung așteaptă întoarcerea noastră, pocăința ce adevărată; depinde doar de noi, întrucât El este pururi gata să ne mântuiască. Noi trebuie să venim numai la El cu inimă deschisă și cu nădejde de mântuire și nu fară nădejde, căci aceasta este și ea o iscodire a satanei.

Omilia aV-a

În această omilie Sfântul Macarieface deosebirea dintre creștini și oamenii acestei lumi întrucât oamenii acestei lumi sunt legați cu inima și mintea în lanțuri pământești pe când creștinii doresc cu tot dinadinsul să se afle în slava Tatălui celui ceresc și numai pe El Îl au în fața ochilor, cu alte cuvinte au mintea și cugetul totdeauna la cele cerești și la bunătățile cele veșnice izvorâte din Duhul Sfânt.

Însă cine dorește să intre în slava Tatălui și să împărățească cu Hristos în veci dar nu dorește să ducă luptele cele aprige, greutățile și ispitele acestei vieți trecătoare, iată ce-i spune Hristos:„ Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine să își ia crucea cu bucurie în fiecare zi și să îmi urmeze Mie” (Matei 16,20). Mulți sunt cei care poftesc să moștenească viața veșnică fără să se lepede de sine și fără să renunțe la înclinările care pornesc din voința trupului dar acest lucru este imposibil.

De aceea datorie are tot omul să se lupte și să se sârguiască a dobândii virtuțile și să creadă, pentru a dobândi de aici moștenirea că nu cumva îmbrăcați fiind totuși în trup să ne aflăm goi lipsindu-ne de puterea să slăvească în acea minunată zi, trupul nostru. Căci după cât de mult s-a ostenit fiecare a se face părtaș Duhului Sfânt pe atât de mult se va slăvi trupul în ziua aceea. Este necesar așadar să credem și să ne nevoim, să ne sârguim să ducem o viață virtuoasă și să dăm dovadă de multă nădejde și răbdare pentru a ne putea învrednici de primirea în suflet puterea și slava Sfântului Duh pentru că atunci când trupurile se vor dezlega să avem în noi pe Acela care ne va îmbrăca și ne va face vii după cuvintele Apostolului care zice: „De vom fi găsiți îmbrăcați iar nu goi” (II Corinteni 5,3), „Va face vii trupurile noastre muritoare prin Duhul Său Care locuiește în voi” (Romani 8,11) .

Omilia aVI-a

„Cei ce voiesc să placă lui Dumnezeu sunt datori să facă rugăciunile lor în pace în liniște, cu blândețe și cu înțelepciune, pentru că nu cumva, servindu-se de țipete să-i scandaizeze pe toți”.

Omilia cuprinde două aspecte:

a) Dacă tronurile și cununile sunt creaturi

b) Despre cele douăsprezece tronuri ale lui Israel

În primul rând ne este semnalat fapul că rugaciunea trebuie sa se faca cu mare atentie. Rugăciunea, așa cum ne învață Sfântul Macarie, trebuie făcută în liniște, în pace și cu multă rânduială. Iar când ne apropiem de Domnul trebuie să facem aceasta cu inimă înfrântă și cu cugete curate și sincere, iar nu cu strigăte necuvincioase și tulburătoare. Nu se cade ca robul lui Dumnezeu să arate tulburare ci blândețe și înțelepciune precum a zis profetul Isaia în cap. 66,2: „Spre cine voi privi dacă nu spre cel blând și liniștit și spre cel ce se teme de cuvintele Mele?” Adevărata temelie a rugăciunii este puterea de a-și potoli firea, de a-și ține în frâu cugetele și de a face rugăciunea în liniște.

Unii zic că tronurilor și cununile sunt creaturi iar nu duhuri; cum trebuie să înțelegem aceasta? Răpunsul ni-l dă Sfântul Macarie anume că tronul lui Dumnezeu este mintea iar tronul minții este Dumnezeirea și Duhul. De la călcarea poruncii săvârșite de protopărinții noștri, Satana și puterile întunericului s-au sălășluit în inima, mintea și trupul lui Adam ca pe propriul lor tron. Iar pentru a le izgonii, a fost necesară venirea Dmnului luând trup din fecioară și așa a prăbușit duhurile răutății care se sălășluiesc în trup, a curățit conștiința și a făcut tron al său mintea cugetele și trupul.

Vor ședea pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel? „Ce înseamnă acest cuvânt?” (Matei19, 28).

Făcând o analogie între acest cuvânt și episodul pogorârii sfântului Duh peste Sfinții Apostoli, când venind puterea cea sfântă peste ei a stat peste tronul cugetelor lor și s-a dat lor puterea de a ședea pe tronuri să judece lumea, iar la Parusia Domnului când va fi învierea morților vor judeca lumea, dar ei o judeca încă de acum pentru că Duhul Sfânt șade pe tronul gândurilor lor.

Omilia a VII -a

„Despre bunătatea lui Hristos față de oameni”.

Asemeni unui om carea fost dus de împărat într-o cămară cu bucate și băuturi foarte gustoase și care copleșit de atâtea frumuseți a fost scos din acea cămară și dus într-un loc urât și rău mirositor, a făcut și Dumnezeu cu omul cel nenorocit și umil. I-a dat lui să guste din toate bunătățile dintr-o hrană deosebit de gustoasă i-a arătat măriri și frumuseți împărătești de nespus pentru ca punând în fata bunurile cele duhovnicești cu cele ale veacului acestuia, să le lepede pe cele din urmă râvnind la comoara cea cerească. Pentru că Dumezeu este iubire, creștinul a primi focul cel ceresc și dumnezeiesc a lui Hristos întru care se bucură și se odihnește și de care este legat.

Adevărul însuși silește pe om să caute adevărul însă cugetele curate prin însuși fire lor sunt predispuse la alunecare și cădere. Însuși Pavel Apostolul vorbește despre această„ Datu-mi-s-a un ghimpe în trup, un înger al satanei care să mă bată peste obraz că să nu mă trufesc” (II Corinteni 12,7), pentru că începe omul cel drept a se înălța și a se osândi, întrucât și natura cea curată are în sine pornirea către mândrie.

În contiunare, Macarie vorbește despre forma sufletului care se aseamănă formei îngerului iar această formă asufletului nu o pot vedea toți ci numai puținii creștini o pot vedea cu ochii cei netrupești și luminați.

Omilia a VIII-a

„Despre ce se întâmplă creștinilor la rugăciune, despre gradele desăvârșirii și dacă creștinii pot să ajungă la măsura desăvârșirii”

Așa cum ne arată Sfântul Macarie, în momentul în care omul intra în bisericăsă se roage, i se bucură sufletul său în Domnul, iar Domnul se va bucura de el asemeni mirelui care se veselește de mireasă. Atunci când petrece cineva în rugăciune , afundându-se nu mai este stăpân pe sine din cauza iubirii și plăcerii care-l copleșește . El este eliberat de povara grijilor trecătoare și ajunge la măsura desăvârșirii, dar nu cu toți se întâmplă aceasta ci doar cu cei care practică adevărata rugăciune în care inima strălucește și în ea se descoperă o lumină și mai lăuntrică, tainică și mai adâncă. Din nou vedem ca este scos in evidență acest aspect al liniștirii sufletului in rugăciune.

Omilia a IX-a

„Făgăduințele și profețiile lui Dumnezeu se împlinesc după multe și felurite încercări. Numai de la Dumnezeu să așteptăm izbăvire de ispitele celui viclean”.

În această omilie Macarie aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a arăta lucrarea lui Dumnezeu cu omul și binecuvântare de care se învrednicește cel care rămâne fidel Domnului și un se abate de la căile lui. Astfel ca cei care au dus o luptă grea fiind ispitiți, puși la încercare și la indelunga-rabdare cum sunt personajele din Vechiul Testament: Iosif, David, Moise, Iov, Avraam, Noe dar și alții, sau învrednicit de bunătățile dumnezeiești care nu sunt după înțelepciunea acestei lumi. Acești înțelepți au auvut puterea de a răbda și de a nu deznădăjdui și au făcut întocmai așa cum spune psalmistul David ,,Așteptând am așteptat pe Domnul dar morții nu m-a dat”. Ceei care fac fac asemeni lor și văd viața lor ca un model demn de urmat se deosebesc întru totul de cei care au duhul acestei lumi, vor primi răsplata lor de la Domnul, încă din această viață la timpul cuvenit. Este nevoie de multa rabdare in savarsirea lucrarii harului.

Omilia a X-a

„Darurile harului divin se păstrează și e înmulțesc prin smerenie și osârdie și se pierd prin mândrie și trândăvie”

Cei care iubesc pe Domnul cu o mare înfocare și nesaț sunt cu adevărat vrednici de împărăția cerurilor. De aceea se izbăvesc de patimi și se fac părtași prin har la comuniunea cu Sfântul Duh și ajung chiar la iluminare. Cei care sunt trândavi și fără curaj care nu au râvna de a căuta pe Domnul aici în viața lor cea pământească, care nu se sârguiesc să obțină sfințenia inimii de Duhul Sfânt prin izbăvirea de patimi, aceștia se lasă pradă lipsei de grijă și totale nepăsări și sufletele lor sunt furate de răutate. Ei nu pot să înainteze , neavând inima zdrobită. Este nevoie de smerenia pentru a ajunge la măsura desăvârșită a nepătimirii însă din cauza nepăsării lor și a trufiei pierd harul de care s-au învrednicit.

Sufletele cu adevărat iubitoare de Dumnezeu se poartă ca și când lor nu se cuvine niciun merit chiar dacă ar fi făcut mii de fapte bune, pun totul pe seama lui Dumnezeu din pricina dorului nepotolit după Domnul. Ei ajung la cele mai înalte trepte ale desăvârșirii însă nu fără ispite și osteneli, căci precum aurul care în foc se lămurește, așa sun și ei în desăvârșirea lor spirituală a nepătimirii. Pe unii ca aceștia îi va face Hristos moștenitori ai împărăției Sale celei cerești.

Omilia a XI-a

„Puterea Duhului Sfânt este ca focul în inimă. De cine are nevoie pentru a deosebi cugetele care se nasc în inimă? Despre șarpele cel mort care a fost înfipt de către Moise în vârful lemnului, care era o preinchipuirea a lui Hristos. Omilia mai cuprinde și două convorbiri: una între Hristos și satan cel rău, alta intre păcătoși și El”.

Focul dumnezeirii pe care creștinii îl primesc în inimile lor se aseamănă cu focul cel din Ierusalim care oarecând servea pe altar. La fel este și cu trupul, care după descompunere s-a prefăcut în noroi, dar odată intervenind focul cel dumnezeiesc îl reînnoiește și îl înviază.

Mai departe în continuarea cuprinsului acestei omili, Hristos ne poruncește să ieșim din lumea aceasta, să sărăcim în toate cele văzute, să lepădăm grijile lumești și neîncetată să așteptăm clipa venirii Domnului, când va deschide inimile noastre și va turna peste noi darurile Sfântului Duh. Aurul, argintul și rudeniile sunt cele care ne împiedică să dobândim comoara cea cerească, pe acestea ne-a sfătuit Mântuitorul să le lepădăm banii noștri să îi dăm săracilor ca să adunăm comoara în cer după cuvintele „ Unde este comoara ta, acolo este și inima ta”. (Matei 6, 21)

Referitor la șarpele pe care l-a înălțat Moise în pustie care mort fiind îi vindecă pe oameni, tot așa Domnul cel pe care șarpele L-a preînchipuit atunci, și care a luat trup din Maria, și-a adus trupul Său din cer și a învins trupul cel mort. Acest lucru mare este cu adevărat întrucât„ Noi propovăduim pe Iisus Hristos cel răstignit, care era pentru iudei sminteală, iar pentru neamuri nebunie; dar pentru noi cei care ne mântuim este Hristosul lui Dumnezeu, puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu” , ( I Corinteni 1, 23-24).

Aici Macarie ne redă o convorbire dintre Hristos și satana în care arată că pe lângă faptul că Hristos este mărturisit de trei persoane în cer, până și satana da marurie depre Dumnezeirea Lui ca Fiu a Lui Dumnezeu.„ Cea ai cu noi Iisuse Nazarinene? Ai venit înainte de vreme ca să ne chinuiești? ” ( Matei 8, 29)

Omilia a XII-a

„Despre starea lui Adam înainte de a călca el porunca lui Dumnezeu și după ce a pierdut chipul său cel ceresc”.

Adam odată ce a călcat porunca dată de Dumnezeu și-a pierdut cel mai de preț bun, acela de a fi creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu iar a doua pierdere a lui Adam din cauza pierderii chipului a pierdut și virtutea care îl asigură ca moștenitor al cereștilor bunătăți. Astfel el a murit față de Dumnezeu în urma căderii dar care acum trăiește după firea ce umană.

În contiunarea omiliei autorul omiliilor da răspuns unor întrebări; se tratează teme ca: sărăcia cu duhul, urmarea lui Hristos, necesitatea acoperirii capului femeii din biserică, despre simțire și conștiință dar și pasaje din Sfânta Scriptură cum ar fi acela cu Maria care și-a ales partea cea bună când stătea la picioarele lui Iisus și-L ascultă.

Omiliia a XIII-a

„Ce rod prteinde Dumnezeu de la creștini?”

Dintru început Dumnezeu a creat tot ceea ce vedem și l-a creat și pe om dându-i toate cele spre odihnă și desfătare, dar le-a mai dat și legea dreptății. Însă odată cu venirea lui Hristos, Dumnezeu cere de la oameni altă dreptate anume curăția inimii, conștiința bună, cuvinte folositoare, gânduri bune și curate. Se cuvine ca acela care dorește să fie prieten a lui Dumnezeu să se ferească de întinăciunea păcatelor.

Omilia a XIV

„Cei care-și îndreaptă cugetele și mintea către Dumnezeu fac acest lucru în speranța de a li se lumina ochii inimii. La rândul Său, Dumnezeu, pe unii ca aceștia care petrec în cea mai mare sfințenie și curăție, îi învrednicește de descoperirea tainelor sale și le transmite din harul Său”.

În curinsul Omiliei autorul vorebeste pe larg despre ideile amintite mai sus. În acest sens al primei idei ni sespune faptul că pentru a deveni frate al lui Hristos, prin îndreptarea cugetelor și a inimii către Dumnezeu înseamnă a face ceva difrit de ceilalți oameni. Iar apoi Dumnezeu în inimă, în taină, i se oferă inimii cu încredere.Căci vede Domnul nevoința și răbdare noastră și atunci se va milostivi de noi.

Să rugăm deci pe Dumnezeu să ne dezbrace de omul cel vechi și să ne îmbrace cu Hristosul cel ceresesc, încă de acum, pentru că umplându-ne de bucurie și povățuiți fiind de El, să petrecem în liniste deplină.

Omilia a XV-a

Această omilie așa cum ne anunță autorul, încă dintru început, ne învață amănunțit cum anume trebuie să se poartesufletul față de mirele sau, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ( cum trebuie să trăiască) în sfințenie, neîntinare și curăție. Cuprinde apoi unele chestiuni pline de multă învățătură cum este aceea dacă la înviere toate mădularele vor învia, dar și altele: despre rău, despre har, despre libertatea voinței și despre vrednicia neamului omenesc.

În viziunea Sfântului Macarierăutatea atunci devine pacat cand se însoțește cu vointa. sufletul se cuvine să arate multă sârguință pentru mirele sau Hristos în vederea comuniunii tainice cu el și să săvârșească bine slujba încredințată lui de Duhul. Nu se cade prin niciun chip ca acest să să-L întristeze ci cu cumințenie și iubirea cuvenită către El, să se poarte frumos în casa Împăratului ceresc ținând cont de harul care i s-a dat. De se intmpla să cadă sufletul de la viața ce a adevărata și veșnică, întristare mare și multă plângere se face în cer petru acel suflet, dar și invers, așa cum Domnul zice, bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește (Luca 15, 7).

Cei care sunt din această lume au de la duhul rătăcirii pornirea spre cugetele cele pământești pe când creștinii au altă voința, un alt fel de cuget și sunt cetățeni altuiveac și altei cetăți.Căci duhul lui Dumnezeu a găsit loc în inimile lor iar ei îl supun pe cel potrivnic. Temătorii de Domnul sunt stăpâni peste toate pe când cei necrdinciosi și păcătoși sunt înrobiți cu totul. Însă cei înțelepți nu ascultă de patimi ci cu mai mare înverșunare se ridică importiva lor și se fac ca niște dușmani față de ele.

Omilia a XVI-a

Oamenii cei duhovnicești e afla sub ispite și necazuri; acestea izvorăsc din primul păcat, cel al lui Adam din rai.

Dumnezeu dintru început a făcut toate fintele cele raționale adică îngerii sufletele, și demonii fără răutate dar mai apoi s-a întâmplat ca unele dintre ele să se abată la rău. Acest fapt a fost posibil datorită voinței lor libere cu care au fost înzestrate.

Omul chiar de se întâmplă să cadă el trebuie în clipa următoare să se regăsească, să se pocăiască se cele pe care le-a săvârșit, să verse lacrimi și aducându-și aminte de Dumnezeu , să se roage Lui. Noi suntem chemați să ajungem un duh cu Domnul, să ne alipim de el, după cum femeia în vremea unirii cu bărbatul ei devine un trup cu el așa și „ Acela care se alipește de Domnul se face un Duh cu El” (I Corinteni 6,17). Așa se întâmplă când omul este absorbit de har. Macarie ne spune că și în momentul în care omul a ajuns să cunoască adâncul tainelor divine și se află în har, tot se mai găsește în el buruiana răutății; însă are un ocrotitor care îl ajută.

Când cineva se întâmplă să se afle în necazuri, nu trebuie să fie cuprins de deznădejde pentru că în acest fel este răpus de săgetările patimilor și păcatul se înmulțește mai mult și intră în el, de aceea nu trebuie să deznădăjduiască pentru că atunci când omul are nădejdea în Dumnezeu răutatea se împutineaza și dispare.

Omilia a XVII-a

„Despre ungerea și slava duhovnicească a creștinilor; fără Hristos este imposibil a se Mântui cineva sau a se face părtaș al vieții veșnice”.

Adevărații creștini care nevoindu-se s-au învrednicit a atinge treapta desăvârșirii și se afla foarte aproape de tronul Împăratului, va avea parte în veci de crucea lui Hristos. Așa cum în vechime untdelemnul ungerii împăraților și a profeților era de mare preț din cauza faptului că servea la acest lucru, având o însemnătate aparte, tot așa și acum cei duhovnicești unși cu ungerea cea ceresască devin Hristoși după har, împărați și preoți ai cereștilor taine. Fără ajutor divin și fără lucrarea Domnului Hristos ne asemănăm cu un pește pe uscat sau cu cei care nu au picioare și nu pot înainta, nu au ochi să vadă lumină sau să vorbească fără limbă. Fără puterea divină este cu neputință să poate cunoaște cineva tainele și înțelepciunea lui Dumnezeu sau să fie bogat în harul lui Dumnezeu și creștin fără Domnul Iisus.

Să nu fim asemeni celor care grăiesc cuvinte duhovnicești fără să guste din duhovnicie care sunt ca omul cel ce călătorește pe vreme de arșiță pe un câmp pustiu și atunci când i se face sete își închipuie un izvor ce curge și se vede pe el bând din el pe când buzele și limba lui se mistuiesc din pricina lipsei apei.

Hrană și băutura este creștinismul, belșug de bucate. Iar cu cât se înfruptă cineva din el mai mult dorește să bea . Așa este și cu cele duhovnicești; setea este neîncetată, odată apucat pe acest făgaș sufletul dorește tot mai mult să se desfăteze de Domnul. Acestaeste rezultatul lucrării Duhului în sufletul omului care se face în chip tainic.

Omilia a XVIII- a

„Despre comaora crestinolor, adică despre hristos și Duhul Sfânt, Care în diferite chipuri îi exersează ca să ajungă la desăvârșire”

Omul cel bogat din această lume, datorită comorii și bogăției lui, are posibilitatea să îi procure tot cea ce vrea inima sa. Își procură obiecte valoroase său absolut tot ce-și dorește. La fel și cel care caută să obțină de la Domnul și obținând va pastra- comoara cea cerească a Duhului adică pe Domnul Însuși acela împlinește toate vârtuțile și așa obține fructele cele minunate ale împlinirii poruncilor Lui datorită lui Hristos Cel ce se afla întru ei șicare îi face să dobândească o și mai mare bogăție.

Se cuvine dar să îndrăznim să cerem de la Dumnezeu cu inima zdrobită și cu credință să ne dea să aflăm comoara ce adevărata a lui Hristos în inimile noastre prin puterea și lucrarea cea sfintitoare a Duhului. Iar după ce am aflat pe Domnul-comoara ce adevărata, să căutăm să fim de folos și altora oferind de la Mântuitorul Hristos din comoara cea dobândită de noi, cea lăuntrică, toată bunătatea cuvintelor duhovnicești.

Omilia a XIX-a

„Creștini care vor să progresesze și să creaca în binesunt datori să se sârguiască spre orice lucru bun pentru ca să se izbăvească de păcatul care locuiește în ei și să se umple de Duhul Sfânt”.

Sfantul Macarie subliniază faptul ca „sufletul se poate sili să facă ceea ce Dumnezeu ii va dărui mai apoi”Cel ce râvnește a se apropia de Domnul se cuvine ca mai întâi unul ca acesta să se silească a săvârși binele chiar dacă inima să nu vrea lucrul acesta să se silească să iubească chir dacă nu are dragoste în el, să se silească să fie blând deși poate nu are blândețe în el și așa să petreacă în așteptare cu credința neclintită în mila Lui. spre toate trebuie să se silească cel ce vrea să sporească în virtuți și să placă Domnului, pentru că Domnul văzând zelul și dorința ficaruia El însuși va împlini în el t tot ceaa ce acesta silindu-se chiar nu putea săvârși mai înainte din cauza păcatului care sălășluia întru el.

Este nevoie ca cel ce dorește să se apropie de Domnul să se învrednicească de viața cea cerească și să devină sălaș al lui Hristos umplându-se de Duhul Sfânt, prin lucrarea poruncilor, lepădarea de lume și stăruirea în rugăciune așteptând cu credința venirea Domnului iar ochiul minții să fie pururea treaz și îndreptat către Domnul. Duhul însuși ne va învăța pe noi adevărata rugăciune pe care noi mai la început nu o putem săvârși dar El ne va învăța cu ușurință și fără silă toate blândețile și toate poruncile Lui. Atunci ne vom odihni în Domnul și vom petrece în împărăția Sa și El în veci va sălășlui odihnindu-se în noi.

Omilia a XX-A

Numai Hristos doctorul cel adevărat al omului celui dinlăuntru poate să vindece sufletul și să-l împodobească cu veșmântul harului.

Pornind de la citatul„Dacă cineva nu are pe Duhul Lui Hristos , acesta nu este al Lui” ( Romani 8, 9) Macarie spune că dacă cineva este dezbrăcat de veșmântul cu care a fost îmbrăcat dintru început, adică cel divin și ceresc care este puterea Duhului să plângă zice el, și să roage pe Domnul ca să primească el veșmântul cel duhovnicesc ca să își îmbrace sufletul său lipstit de puterea ceresca. Că precum dacă este cineva dezbrăcat și gol se află în rușine mare iar prietenii și rudele își întorc fața de la el, asemeni și copiii dacă văd pe părintele lor gol, își întorc privirile . La fel și Dumnezeu își întoarce privirea de la cei ce nu s-au îmbrăcat în Hristos și nu au ca acoperământ veșmântul Duhului.

„Să credem deci în El, să ne apropiem cu adevărat de El, pentru ca să lucreze îndată tămăduire în noi. Pentru că El a făgăduit că va da pe Duhul Sfânt celor care I-l cer (Luca 11,13 ) <<Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El!>>, că va deschide celor ce bat și că va fi aflat de cei care Îl caută ( Matei 7,7) <<Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide>>. Or, cel ce a promis nu minte.”

Omilia a XXI- a

Creștinul trebuie să poarte un război dublu: unul interior și altul exterior. Unul constă în lepădarea de grijile pământești, celălalt se dă în inimă cu cugetele venite de la duhurile răutății.

Omul care cu adevărat voiește să placă lui Dumnezeu și urăște răutatea cea venită de la vrăjmaș trebuie să aibă înainte cuvintele Apostolui Pavel care zice„Pentru că lupta noastră nu este împotriva trupului și sângelui ci împotriva începătoriilor și stăpânirilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutății câte sunt în văzduhuri” (Efeseni 6,12). Așa cum Sfântul Macarie ne spune, omul care aude cuvantulul lui Dumnezeu, pornește la luptă și leapădă de la sine toate plăcerile acestei vieți și înaintează duhovnicește consacrându-și timpul său Domnului. Odată făcut acest pas omul va înțelege că mai are de dus o luptă care de această dată se dă în inima lui, este vorba de războiul cugetelor, război iscat de duhurile răutății. Poate obține eliberarea din aceste curse și închisori ale întunericului numai invocându-L pe Domnul, stăruind în credință, întrarmându-se cu răbdare și precum îndeamnă Apostolul” Stați deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcându-vă cu platoșa dreptății, În toate luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. (Efeseni 6, 14-17)” numai așa, procurându-și armele acestea și făcând rugăciuni și cereri însoțite de post și cu ajutorul Lui o va obține.

Omilia a XXII-a

Despre cele două stări în care se află cei ce părăsesc viața aceasta.

Conform învățăturii lui Macarie, în momentul ieșirii sufletului din trup are loc înfăptuirea unei mari taine. Și de va fi făcut omul în timpul vieții acesteia păcate fără să se pocăiască, după despărțirea sufletului de trup vor veni cetele demonilor și puterile întunericului și vor prelua acel suflet, întrucât dacă s-a supus lor facându-se rob păcatului, cu atât mai mult în cealaltă lume va fi sub stăpânirea lor.

Despre sufletul cel bun Macarie ne relatează că pe sfinții lui Dumnezeu încă din această viață îi înconjoară îngerii, duhurile cele sfinte ale lui Dumnezeu. Iar în momentul ieșirii lor din trup, ei sunt cei care îl vor luade partea lor în lumea cea curată ducându-l la Domnul.

Omilia a XXIII-a

După cum numai cei născuți din seminția împăratului pot să poarte mărgăritarul împărătesc și de mare preț, tot așa numai fiilor lui Dumnezeu le este permis să poarte mărgăritarul cel ceresc.

După cum nimănui nu îi este permis să poarte un mărgăritar de mare preț ce are menirea de a fi pus pe diadema împărăteasca decât numai împăratului, tot așa nu poate cineva să poarte mărgăritarul cel ceresc și de mare preț, chipul lumii celei negrăite, care este Domnul, decât numai acela care s-a născut de la Duhul cel împărătesc și divin și a dobândit noblețea împărătească și cerească totodată devenind fiu al lui Dumnezeu după cuvintele evanghelistului care zice:<<Iar celor care L-au primit pe El, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu, (Ioan 1,12)>>. Ducând omul lupta cea duhovnicească împotriva duhurilor răutății și înăbușind săgețile cele aprinse ale celui rău, ajutându-se de armele Duhului și învingând cu ajutorul Lui, dobândește cu mare bucurie cununile biruinței odihnindu-se cu Împăratul ceresc.

Omilia a XXIV-a

Starea de creștin se aseamănă cu aceea de neguțător și cu acțiunea aluatului. Că după cum negustorii adună câștigurile pământești tot așa și aceștia aduna gândurile răspândite în acest veac. Și după cum aluatul dospește întreaga frământătură, tot așa și aluatul păcatului străbate tot neamul lui Adam. Spre deosebire de acesta, Hristos pune în sufletele celor ce cred aluatul ceresc al bunătății.

În această omilie Macarie, vede între creștini și negustori o asemănare. Asemănarea constă în aceea că fiecare adună câte ceva. Cei dintâi se sârguiesc să adune în inimile lor gândurile răspândite în veacul acesta prin puterea Duhului și cu ajutorul vârtuților – aceasta este socotită de autor adevarata și marea neguțătorie, iar cei din urmă adună câștigurile pământești.

Legat de cealaltă idee care reiese din cuprinsul acestei omilii și anume cea a aluatului care dospește întreaga frământătura, Macarie, spune că,,sufletul care este în întregime pătruns de aluatul Duhului celui dumnezeiesc, n-are nici măcar idee de răutate și viclenie, după cum s-a zis<<Dragostea nu cugetă cele rele>> (I Corinteni 13,7)”, cu alte cuvinte este imposibil ca sufletul lipsit fiind de acest aluat ceresc care nu este altceva decât puterea Duhului, să fie dosbit de bunătățile Domnului și să moștenească viața, după cum nici dacă nu ar fi intrat păcatul în Adam prin intermediul celui rău nu ar fi putut cădea tot neamul omenesc începând cu Adam într-o așa mare răutate.

Omilia aXXV-a

Nici un om dacă nu este întărit de Hristos, nu poate să biruiască uneltirile celui rău; Această omilie învață ce trebuie să facă cei ce poftesc slava deșartă. Învață apoi că prin nesupunerea lui Adam, noi am ajuns la robia patimilor trupului și că de această robie noi am fost izbăviți prin taina crucii. În sfârșit, ne învață despre marea putere a lacrimilor și a focului divin.

Așadar este imposibil ca cineva să izbutească peste greutățile vieții acesteia și să iasă învigator din lupta pe care trebuie să o ducă, dacă nu s-a curățit pe cât se poate omenește, și nu a fost întărit de Cel care a spus Apostolilor „Iată v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului” (Luca 90, 13).

Pentru a ne împărtăși din slava divină se cuvine să căutăm din toată inima cu o pornire și o iubire neobosită neîncetat , ziua și noaptea ajutorul lui Dumnezeu, acesta este îndemnul Sfântului Macarie și tot el sublinează că acest ajutor nu se va îndrepta sprenoi atâta timp cât nu ne vom lepăda de poftele și bucuriile acestei lumi.

Lacrimile care curg sunt mărgăritare scumpe. Lacrima, ne spune același autor al omiliilor, este hrană pentru suflet precum zice proorocul „Facutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua și noaptea” (Psalmi 55,9) și ea izvorăște din multă durere și din inima zdrobită .

Omilia a XXVI-a

Despre demnitatea, cinstea, puterea și lucrarea sufletului celui nemuritor. Cum este ispitit de diavol și cum obține eliberea din ispite. Omilia mai cuprinde și unele dezbateri pline de foarte multă învățătură.

Sufletul cel înțelept se aseamănă înțeleptului Iov, care, deși încercat de diavol, care l-a cerut de la Dumnezeu pentru a-l face să-L ocărască, nu s-a lăsat amăgit de diavol. Astfel sufletul cel înțelept nu disperă când este în necaz, nenorocire sau primejdie iar mulțimea de ispite ce vine asupra lui să-l înghită o suportă zicând asemeni lui Iov: „Chiar de va trebui să mor eu nu-l voi părăsi” (Iov 13, 15). Iar cel ce rabdă nu va fi învins și nici rușinat ci se va arăta învingător împotriva lui satan.

Diavolul folosește tot felul de metode să ne înșele și să ne atragă în cursa lui, ba chiar poate cu pretextul unor intenții bune să spună sufletului că lucrul cutare îl va face bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, îndemnându-l la lucruri ușuratice dar care în aparență sunt bune. Iar de se va întâmpla ca sufletul să fie înșelat , nu va putea să deosebească și va cădea în cursa vrăjmașului, de aceea arma celui ce senevoieste este să se lupte cu sine însuși, să se opună gândurilor să se lepede de sufletul său cel păcătos.

Nu este ușor să lucru să dobândim inima curată,căci această se dobândește numai prin multă lupta și trudă și dacă se va smulge din rădăcini răul, doar așa va putea omul să dobândească o constinta și o inimă curată. Se poate întâmpla ca cineva să fi primit de la Dumnezeu harul Său fără a avea inima curată. Din această cauză au căzut unii deoarece nu au crezut că în ei se mai afla fumul și pacatul , chiar dacă au primit harul. Dar cei drepți apucând pe calea cea strâmtă anevoioasă și strâmtorată cu mulțime de necazuri și au bineplăcut lui Dumnezeu. Astfel David spunea:,, Eu sunt vierme și nu om și ocara oamenilor și defăimarea poporului. (Psalmi 21, 6). Însă nu numai el a făcut aceasta, la fel a făcut Avraam, la fel au făcut Apostolii și Proorocii.

Omilia XXVII

Aceasta omilie, ca și cea precedentă, tratează mai pe larg despre demnitatea și starea omului creștin. Învață mai apoi multe lucruri folositoare despre libertatea voinței, amestecând și unele chestiuni pline de înțelepciune divină.

Așadar vorbind despre demnitatea omului și noblețea lui, Macarie îl socotește pe acesta „frate cu Hristos, prieten al Împăratului și mireasă a mirelui celui ceresc”. Numai prin puterea lui Dumnezeu poate cineva să cunoască demnitatea și căderea sa, iar cel ce ajunge să cunoască demnitatea sa, acela poate să se și smerească și să cunoască tainele dumnezeiești.

Creștinismul, zice Macarie, nu este un lucru oarecare, este taină mare. <<Fi deci conștient de noblețea ta; de faptul că ai fost chemat la demnitatea împărăteasca chemat să fi neam ales și popor sfânt>> (I Petru2,9). Creștinii domnesc împreună cu Împăratul lor în Biserica cea cerească, împărăția care estre străină de lumea aceasta și de bogățiile ei cele pământești. Acolo se afla lucruri nestricăcioase, de mare preț și pline de slavă.

Iar dacă în această viață se întâmplă să pierdem harul, și să cădem din această demnitate cu care am fost înzestrați, aceasta se întâmplă datorită voinței noastre libere pe care Domnul o încearcă pentru a vedea înspre ce parte înclinăm. Iar dacă vede că ne apropiem de El, atunci noi îndemnăm harul să ne cerceteze. Firea umană este șovăielnică și schimbătoare astfel că dacă vrea cineva să se facă fiu al lui Dumnezeu poate să se facă, cum poate să devină și fiu al pierzării datorită libertății lui de a alege.Prin urmare, sufletul prin această libertate a voinței poate să se împotrivească păcatului, dar numai dacă este asistat de divinitate, dacă Dumnezeu îi dă ajutorul Lui, numai așa poate sufletul să învingă și să smulgă din rădăcini păcatul.

Omilia a XXVIII-a

Aceasta omilie descrie deplângerea și nenorocirea sufletului care nu locuiește în Domnul din pricina păcatului. Tratează și despre Sfântul Ioan Botezătorul și anume că nimeni dintre cei născuți din femeie nu este mai mare decât el.

Precum Dumnezeu de demult, s-a mâniat pe iudei și a lăsat Ierusalimul să cadă în mâinile vrăjmașilor, tot așa și acum Dumnezeu mâniindu-Se, a lăsat sufletul pradă dușmanilor săi care sunt demoni și patimile din cauza călacării poruncii Sale. Vai de sufletul care nu îl arepe Domnul Hristos ca să aibă grijă de el și să poată aduce roadele cele bune ale Duhului. Căci sufletul cel care nu îl are pe Hristos se socotește a fi pustiu și unul ca acesta este plin de miros greu și se face sălaș al patimilor și al răutății.

Numai sufletul curățit de patimi și de răutăți, luminat fiind poate vedea pe Domnul cu ochii sufletului. Numai cei luminați de lumina divină se învrednicesc a vedea frumusețea ce dorită și odorul de negrăit, pe Mirele cel prea dulce și pe prietenul cel adevărat.

Ioan Botezătorul cel despre care Hristos a spus că : „Nu s-a ridicat între cei născuți din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11,11), l-a arătat lumii pe Matuitorul, a văzut ceea ce alții nu puteau să vadă. L-a văzut pe Matuitorul cu ochii duhovnicești și a strigat spunând tuturor:„ Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). Când toți profeții l-au arătat pe Mesia care este Hristos, ca fiind departe, acesta arată lumii întregi că Fiul lui Dumnezeu a și venit și în El s-au împlinit toate profețiile.

Omilia a XXIX-a

Dumnezeu împarte harul Său neamului omenesc în două chipuri, cu gândul de a cere roadele lui la judecata cea dreaptă.

Harul divin se împarte oamenilor de către Dumnezeu după înțelepciunea cea nemărginită și necuprinsă a Lui, după știința și voia Sa cea mai presus de cuvinte, pentru a pune la încercare libertatea voinței și ca să se deosebească cei care Îl iubesc din toată inima și suferă pentru el orice primejdie. Astfel unii se învrednicesc de harul Sfântului Duh de îndată ce se apropie de El prin credință și rugăciune. Și chiar în lume fiind, Dumnezeu le dă harul Lui, nu fără rost saula întâmplare, ci potrivit înțelepciunii sale celei necuprinse și negrăite, ca să pună la încercare voia și libertatea acelora care s-au învrednicitde atâtea binefaceri.

Celor care s-au retras din lume și care de bună voie aurenuntat la ea urmând cuvintelor Evangheliei și care tot timpul stăruie în rugăciune, post, nevoință și celelalte vârtuți, Dumnezeu nu le dă curând harul Său și bucuria Duhului, ci îi lasă să rabde și amână darul Lui. Dar nici aceasta nu este fără rost sau la întâmplare, ci este pusă tot pe seama înțelepciunii absolute a Lui, pentru a pune la încercare libertatea voinței lor și pentru a vedea dacă rămân consecvenți și fideli Domnului, care a promis așa cum zice evanghelistul: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui ce bate i se va deschide.” (Matei 7,7). El vrea să vadă dacă cu adevărat cred cuvintelor Scripturii și dacă cu adevărat sunt vrednici de harul Său.

Cel care nu se învrednicește să primească harul lui Dumnezeu de îndată, din cauza amânării și a răbdării impusă lui de Domnul, acesta se înflăcărează și mai mult dorind bunurile cele cerești. Unul ca acesta sporește în fiecare zi, datorită setei lui pentru practicarea vârtuților și este încredințat că Dumnezeu nu minte și că cuvântul Lui este adevărat și că odată ce a promis, va da harul Său în cele din urmă celor care au avut credință și răbdare.

Omilia a XXX-a

Trebuie ca sufletul, pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu să se nască de la Duhul Sfânt. În ce chip se întâmplă aceasta?

„De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu.” (Ioan 3,3) . Domnul vrea ca toți oamenii să se mântuiască și aceasta se poate face numai prin nașterea de sus. El a murit și pe toți i-a chemat la viață. Prin credința în El, toți care se învrednicesc de această naștere de sus aduc mare bucurie și veselie în ceruri, care se bucură pentru acel suflet care s-a născut împreună cu toateputerile și cu toți îngerii.„ Domnul vrea ca toți să se îinvrednicească de această nașere”

După cum trupul este dependent de suflet ca să fie în viață și fără el ar fi mort, tot așa și sufletul care nu îl are pe Domnul, adică este lipsit de Duhul, este mort pentru Împărăția cerurilor și nu este capabil să săvârșească vreunul din lucrurile lui Dumnezeu. Căci dacă omul nu caută și nu primește încă din această viață harul divin care este lumina cea divină a Duhului, în momentul ieșirii din trup va fi aruncat în întunericul și nu va intra în Împărăția cerurilor.

Omilia aXXXI-a

Cel credincios trebuie să-și schimbe cugetul sau și toate gândurile sale să se îndrepte către Dumnezeu, că întru aceasta este cu adevărat toată slujirea lui Dumnezeu.

Așa cum ne învață Sfântul Macarie, cel credincios se cuvine să roage pe Dumnezeu să-i schimbe cugetul său, să-i schimbe inima de la amărăciune, să o facă să treacă la dulceață. Uitându-ne în Sfânta Scriptură la numeroasele cazuri în care Mântuitorul a vindecat pe cei aflați în suferință și nevoie, vedem câte de bun este Dumnezeu. De aceea se cuvine ca spre făgăduința Lui să se îndrepte toată dorirea noastră dimpreună cu gândurile și mintea. Iar dacă nu ne lenevim și nu dăm prilej gândurilor dezordonate al răutății să își facă loc în mintea noastră, ci mintea noastră și gândurile noastre îndreptăm spre Domnul, atunci și Domnul cu voia Să va veni înspre noi. Cu cât ne concentrăm mintea noastră asupra Lui, el nu va întârzia să vină și să își facă sălaș în inimile noastre. „Pacatul nu vatămă pe aceia care îl așteaptă pe izbăvitorul.”Să ne sârguim așadar să facem din acest trup jertflnic Domnului aducându-i ca ofrandă toate cugetele noastre și rugându-L să ne trimită focul cel misituitor ca să ardă toate cele de pe jertfelnic, căci Domnul privește spre gândul nostru și vede zelul fiecăruia și după măsură, răsplătește tuturor.

Omilia XXXII-a

Slavacreștinilor încă de acum se află în sufletele lor; aeasta se va vădi la vremea învierii și va preamări trupurile după măsura evlaviei lor.

Creștinii cares-au învrednicit a dobândii aici pe pământ veșmântul cel strălucitor și ceresc, îl poartă totdeauna în sufletele lor, astfel de acum acest veșmânt îmbrăcă și umpletotodată sufletul de slavă.Sufletul cel înțelept care se află în comuniune cu Duhul Sfânt, față de Dumnezeu se comportă asemeni unei logdnice care mânată de dragostea pentru el, pune toate bunurile ei, toată zestrea ei în mâinile logodnicului săi zicând: toate ale mele, ale tale sunt și eu nu mai am nimic al meu. Iar Domnul auzind de la suflet unele ca acestea va zice„Fiindcă ai arătat atâta iubire față de Mine, fiindcă ai alergat către Mine, iată îți voi da ceea ce tu n-ai avut până acum, ceea ce oamenii de pe pământ nu au. Primește-Mă pe Mine, pe Domnul Tău, în sufletul tău, ca să trăiești pururea cu Mine în veselie”

Omilia a XXXIII-a

Se cuvine a ne ruga lui Dumnezeu neîncetat și cu luare aminte.

Rugăciunea noastră atunci când o săvârșim, așa cum ne învață Sfântul Macarie, nu trebuie să fie o practică corporală, adică să se rezume la obiceiul nostru de a ne ruga după caz ori strigând, sau în liniște sau de a pleca genunchii. Nu, ci rugaciuna noastră trebuie să aibă o ținută sobră și trebuie făcută cu atenție, cu trezvie așteptând pe Domnul să vină înlăuntrul nostru și să ne cerceteze. Ne atrage atenția Sfântul Macarie că întâi de toate, atunci când ne rugăm, privind dincolo de modul cum săvârșim rugăciunea, mintea noastră trebuie să fie ațintită la Dumnezeu, să se dedice sufletul întru totul rugăciunii și dragostei lui Dumnezeu și chiar dacă mintea noastră din pricina gândurilor se mai împrăștie uneori în timpul rugăciunii, noi trebuie din nou să o adunăm, și să încercăm să nu ne lăsăm furați de tot felul de gânduri ci să conectăm mintea noastră cu Hristos.

Astfel, chiar de nu va ști cineva să se roage, Hristos îl va lumina și îl va învăța adevărata rugăciune, cea curată și duhovnicească așa cum Dumnezeu o cere, <<în Duh și în adevăr>>( Ioan 4, 24)

Omilia a XXXIV-a

Despre slava de care se vor învrednici trupurile creștinilor la Înviere, slava care va acoperi în același timp sufletelelor.

Așa cum cu ochii trupești omul vede totul clar și limpede, tot așa pentru sufletele sfinților sunt clare și limpezi lucrurile lui Dumnezeu, la care cugetă creștini. Macarie ne prezintă episodul celei de a doua veniri când trupurile vor învia. „La învierea trupurilor ale căror suflete mai înainte au fost înviate și mai înainte au fost preaslăvite atunci și trupurile vor fi luminate și slăvite cu slava și lumina cu care sufletul încă de acum este luminat și preaslăvit pentru că Domnul este casa, cortul și cetatea lor”. Nimeni nu va mai fi rob sau liber, bărbat sau femeie, ci toți se vor transforma în natură divină, devenind Hristoși dumnezei și fii ai lui Dumnezeu.

De aceea să se bucure omul și să se veselească de cinstea și bogăția cu care au fost binecuvântați creștinii care este atât de mare încât nimeni nu poate să o povestească și să o descrie căci moștenirea lor este Însuși Domnul.

Omilia a XXXV-a

Despre vechiul și noul Sabat.

Sabatul în legea cea veche nu era decât o umbră a legii celei noi. Știm că Dumnezeu a poruncit ca în ziua Sabatuui să nu se muncească și toată lumea să se odihnească dar așa cum am zis, acesta nu a fost decât o umbră asabatuui celui adevărat, cel care avea să fie dat sufletului.

Cu adevărat, sufletul care s-a învrednicit de adevăratul Saba,t s-a eliberat de cugetele cele urâte și întinate, prăznuiește noul Sabat și se bucura de odihna cea adevărată acum este liber de toate lucrurile rele. Noul Sabat, odihna cea adevărată în viziunea Sfântului Macarie, este atunci când sufletul este curat și nu mai face voia lui satan, nu mai împlinește cugetele lui, când se odihnește în liniștea și bucuria cea veșnică a Domnului.

Domnul cheamă pe toți la odihnă prin cuvintele „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi”(Matei 11, 8) și tuturor sufletelor care se încred și se apropie de El, Domnul le dă odihnă. Să zicem și noi dimpreună cu Fericitul Augustin: Ne-ai făcut pentru tine Doamne și neliniștită este inima noastră până ce se va odihni întru Tine.

Omilia a XXXVI-a

Despre dubla înviere a sufletelor și a trupului și despre slava diferită a celor înviați.

Învirea trupurilor va avea loc în ziua cea de pe urmă, însă învierea sufletelor acum se face. Căci la fel cum se deosebesc stelele unele de altele prin mărime și strălucire, tot așa există o rânduială și în lumea spirituală, iar un om de dosebeste de altul și este mai bogat de cât altul. Tot așa Macarie, aseamănă deosebirea dintre oameni, cu grăuntele de grâu care se seamănă în pământ și care produce semințe. Aceeași sămânță produce din rodul său mai multe semințe care sunt felurite, unele mai mici altele mai mari, dar toate se adună pe aceeași arie și se pun în același hambar chiar dacă sunt diferite, o singură pâine seface din ele.

Deosebirea dintre cei care se află în foc și în lumină este mare. Această deosebire o arată Macarie printr-o comparație în care un tată avea doi fii, dintre care unul este mai mare iar celălalt prunc. Pe băiatul cel mare îl trimite tatăl în orașe și țări străine pe când pe celălalt îl ține totdeauana lângă el, pentru că nu poate face nimic.

Omilia a XXXVII-a

Despre paradis și despre legea duhovnicească.

Scriptura aseamănă paradisul cu inima, conform versetelor (Proverbe 4,4 ) „Inima ta să păstreze cuvintele inimii mele, păzește poruncile mele și vei fi viu.” și „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea țâșnește viața”. Îngrijindu-se omul de inimă, să se învrednicească de dobândirea harului, păzind Cuvântul ca pe un paradis. În acest paradis a intrat Noe care păzise porunca Domnului și a scăpat din mâna Lui datorită iubirii. Pe acest paradis, Avraam l-a păzit cu sfințenie și astfel a auzit glasul lui Dumnezeu. Moise păzind șiel acest paradis a primit pe față slava lui Dumnezeu.

Toți aceștia nu s-au îngrijit de nimic și au privit toate cele pământești cu cu dispreț. Lucrarea lor era stăruința în împlinirea poruncii lui Dumnezeu și au pus dragostea pentru El mai presus de orice, pentru aceea de o așa slava s-au învrednicit. Domnul a dat mai multe porunci referitoare la iubire, căci nu este alt chip să se mântuiască altcineva decât numai prin iubire. Astfel Domnul a dat legea aceasta, ,,Iertați și se va ierta vouă” (Luca6, 37). Aceasta este legea cea duhovnicească care este scrisă în inimile cele credincioase. Un lucru important de remarcat în această omilie și anume că Domnul în multa Sa iubire de oameni, nu intervine asupra vointei omului, ci il lasă pe el să aleagă, se reliefează iată, importanța liberei vointe umane.

Omilia a XXXVIII-a

Este nevoie de multă înțelepciune și discernământ că să afle cineva pe adevărații creștini. Cine sunt aceștia?

Macarie ne arată că și atunci, ca și în zilele noastre, erau oameni care păreau a fi drepți și se socoteau pe ei înșiși creștini. Însă numai cei experimentați pot să își dă seama dacă aceia poartă chipul și sigiliul Împăratului. Cei care se prefac că sunt creștini au aparență de monahi dar în esență nu sunt decât niște impostori, iar cei care nu sunt versați nu îi pot distinge pe acei lucrători vicleni. Și Apstolii ce mincionosi au suferit pentru Hristos și au vestit și ei împărăția cerurilor, dar pentru aceea zice Apostolul Pavel ,,În osteneli mai mult, închisori mai mult, în bătăi peste măsură am fost” (II Corinteni 11,23) vrând să arate că a pătimit mai mult decât aceia.

Omilia a XXXIX-a

De ce ni s-a dat nouă Sfânta Scriptură de Dumnezeu?

Sfântul Macarie face din nou o analogie cum adesea întâlnim în conținutul omiliilor sale. Prin urmare aseamănă gestul unui împărat care invită pe toți supușii săi și le scrie scrisori prin care îi informează că vrea să le dea tuturor titluri. Însă neprezentându-se ei la acel eveniment, în primul rând nu se învrednicesc de cinsirea împăratului, dar pe lângă aceasta, atrag și mânia împăratului. Cum spuneam, aseamănă acest gest cu ceea ce a făcut Dumnezeu pentru oameni, care a trimis oamenilor Sfintele Scripturi că pe niște epistole pentru a Se face cunoscut lor și că având credința în El, ei trebuie să ceară și să primească darul cel ceresc care vine de la El.

Dar dacă omul nu se apropie și nu cere, nuare cum să primească și Sfintele Scripturi nu îi vor folosi la nimic, ba din contră, se va face vinovat asemeni supușilor împăratului din parabolă, pentru că nu a vrut să accepte de la Împăratul darul cel ceresc, fără de care nu poate avea cineva viața, Care este Hristos.

Omilia a XL-a

Toate vârtuțile și toate relele sunt legate între ele; se țin una de alta ca un lanț.

Sfântul Macarie răspunzând întrebării: cărei ocupații se cuvine să îi acordăm o mai mare importanță, acesta răspunde că toate virtutiile se țin lanț, se leagă unele de altele, formând un lanț spiritual. Astfel:„Rugăciunea se leagă de iubire , iubirea de bucurie,bucuria de blândețe blândețea de credință, credință de ascultare, ascultarea de simplitate.” La fel se întîmplă și de cealaltă parte, unde toate patimile se țin și ele lanț. Însă cel mai important lucru așa cum vedem la Macarie, este practica rugăciunii prin care putem cere de la Dumnezeu să obținem celelalte virtuți. Se punne accentul pe perseverentă în rugăciune.

„Macarie vorbeste frumos despre rugaciune și nu consideră rugaciunea unicul mijloc de alungare a păcatului.”

Cel care zilnic petrece în rugăciune se aprinde de iubire și de dor față de Domnul șiastfel primește de la El ceea ce-l duce la desăvârșire și anume harul Domnului. Când se întâmplă să cădem în vreo greșeală, trebuie să ne îndreptăm iarăși mintea către Dumnezeu, să încerce să-și recapete tihna de mai înainte căutând în fiecare zi, cu mai mult zel pe Dumnezeu și să zică: ,,Te implor Doamne nu mă părăsi”, atunci acel foc care aprinde și odihnește sufletul se întețește puțin câte puțin crescând tot mai mult.

Omilia a XLI-a

Foarte adânci sunt cărările sufletului; el crește pe de o parte în har; pe de altă parte în răutăți.

Odată căzut din grația pe care a avut-o dintru început, abătându-se de laporunca Domnului, păcatul a pus stăpânire pe om, pătrunzând înlăuntrul lui, învăluind cămarile sufletului. Prin aceasta păcatul a devenit pentru om, a doua fire. Astfel, înlăuntrul omului sunt multe spații ocupate de răutate și pentruaceasta este nevoie de multă osteneală și trudă din partea omului ca să păstreze iubirea intactă față de Dumnezeu.

Dacă sufletul nu supăra vreme îndelungată pe Domnul cu nimic și nu întristează și nu insultă, va primi harul progresiv. Atunci harul însuși va afla loc în suflet și va înfinge rădăcinile lui în cele mai adânci și tainice cămări al sufletului și va stăpâni acel vas. Iar dacă cineva nu se smerește mult, va fi lepădat, dezbrăcat de harul divin și dat lui satan. Va suferi multe necazuri și atunci va vedea unde a dus mândria lui și sufletul lui gol.

De aceea, se cuvine ca sufletul care este bogat în harul lui Dumnezeu, să fie blând și să se smerească cu inimă zdrobită, socotind că nimic din tot ceea ce are, nu este al lui. Numai așa poate păstra harul care i-a fost dat lui de Domnul.

Omilia a XLII-a

Nu realitățile cele din afară, ci cele dinlăuntru aduc folos sau vătămă pe om, adică Duhul harului sau duhul răutății.

Înlăuntrul omului, mai exact în inimă, se târăște și înaintează duhul răutății, care îl îndeamnă la gânduri și incită la fapte. Omul acesta acesta vechi, trebuie să se dezbrace de vălul întunericului și de veșmântul cel întinat și să se îmbrace cu veșmântul cel nou care este Hristos cum fac toți cei care aleargă la Dumnezeu. Prin urmare nimic din cele de afară nu poate să vatăme pe om, decât duhul răutății și al întunericului care se cuibărește în inima omului și acolo acționează. De aceea datori suntem cu toții, să luptăm și să alungăm toate pornirile cele care izvorăsc din lăuntrul nostru, cu cugetele cele deșarte care ne fac pe noi să pierdem pe Domnul, ca apoi să facem loc lui Hristos ca să locuiască în noi.

Omilia aXLIII-a

Despre progresului bărbatului creștin, a cărui întreagă forță, depinde de inimă, așa cum se va arăta aici în diferite chipuri.

Datoria creștinului este aceea de a-și aminti totdeauna de Domnul ca să se facă împlinitori ai poruncii:„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta” (Deuteronom 6, 5). Să iubim pe Domnul, dar aceasta nu doar când mergem spre locașul de închinare ci trebuie să ne amintim de Dumnezeu și Să-L iubim chiar și când ne plimbăm sau facem orice altă activitate am zice noi banală. Prin aceasta poate vedea un creștin cât de mult iubește pe Domnul după cât de mult timp își dedică inima lui Domnului „Că acolo unde este comoara ta, acolo este și inima ta” (Matei 6, 21). Mare grijă trebuie să avem de inima noastră, chiar dacă ea are poate gânduri bune, în ciuda acestui fapt, ea se afla tot timpul în primejdia de a fi rănită de mulțimea gândurilor rele, care doresc să o copleșească și să o dea de partea lor. Iar dacă aceasta cedează gândurile intră și îi distrug frumusețea dar alungă și gândurile cele bune și păgubesc sufletul.

Iată numai așa poate omul să se dezlege de legăturile trupului și să nu se lase pradă dușmanilor celor nevăzuți, luptând cu bărbăție folosindu-se de armele lui Hristos. Cât timp se afla însă sufletul în trup, demonii cei care sunt dușmanii cei nevăzuți ai omului vor încerca să tragă sufletul în jos dar cu mult efort și luptă, sufletul poate obține harul cel păzitor de sus de la Domnul și datorită vieții lui vârtuoase, Domnul îl va însoți mereu după cum a promis„Acolo unde voi fi Eu, va fi și sluga Mea” (Ioan 12, 26) .

Omilia a XLIV-a

Ce fel de transformare și reînnoire operează în om Hristos, Cel Care vindeca patimile și bolile sufletului.

Sufletul care vrea să se apropie de Domnul și dorește cu adevărat să stea alături de Hristos trebuie să își schimbe și tot odată să își transforme viața, felul de a fi, și purtarea sa anterioară. Să devină din om rău un om bun, să lepede omul cel vechi și să nu mai păstreze nimic din cea ce a fost înainte. Aceasta o spune Sfântul Macarie și arătând totodată cuvintele Apostolului care zice:„dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (II Corinteni, 5, 17), căci pentru aceasta a și venit Mântuitorul, ca să înnoiască firea umană cea căzută prin păcat. Sufletul care crede cu adevărat în Hristos, să se schimbe de la starea de păcătoșenie, la starea la care a fost chemat, la starea naturală, la starea divină și împărăteasc înnoit fiind de Duhul.

Prin urmare se cuvine ca sufletul să se schimbe și să facă trecerea de la omul cel vechi la omul cel nou, la care ne cheamă Hristos , iar noi asemeni lui Pavel să zicem„Nu (zic) că am și dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârșit; dar o urmăresc că doar o voi prinde, întrucât și eu am fost prins de Hristos Iisus.”

Omilia a XLV-a

Nici un meșteșug și nicio bogăție din lumea aceasta nu poate vindeca pe om, afară numai de arătarea lui Hristos. Omilia aceasta mai arată marea înrudire dintre om și Dumnezeu

Creștinul cel a ales viața monastică, solitară trebuie să privească toate lucrurile lumii acesteia ca fiind străine lui. Unul ca acela, care dorește să urmeze crucea așa cum ne învață Hristos„Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34), renunță la toate, chiar și la viața sa și mintea lui o are îndreptată spre Domnul.

Iar cel ce nu face acestea este asemeni celui despre care Domnul a zis„Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu”. și pe bună dreptate aceasta, întrucât numai El ne poate da mântuirea și odihna cea cerească. Iar despre înrudirea cu Dumnezeu, Macarie o arata prin aceea că Dumnezeu dintre toate creațile sale, atât cele din cer cât și cele pământești, nu a dorit să fie în comuniune decât numai cu omul. În nici una din celelalte făpturi nu-Și află odihna Domnul,ci la ales pe om și l-a învrednicit de comuniunea cu El. Ne atrage atenția Macarie spunând că „ Tu însă în loc să te duci către rudenia ta din cer care este Domnul, te lași pradă cugetelor celui rău, te faci ajutor păcatului, te ridici cu război împotrivă și devii pradă dușmanului care prinzându-te, te sfâșie precum sfâșie vulturul o pasăre.”

Omilia a XLVI-a

Despre deosebirea dintre Cuvântul lui Dumnezeu și cuvântul lumii, dintre fiii lui Dumnezeu și fiii lumii.

Așa cum ne arată Macarie, între Cuvântul lui Dumnezeu și cuvântul lumii, între fiii lui Dumnezeu și fiii lumii, este o foarte mare diferență întrucât fiecare făptura seamănă cu părinții săi. Iar de va vrea făptura duhului să urmeze duhului lumii acesteia, se va pierde și va muri deoarece nu poate să își gaseacă odihna vieții în cele de aici, întrucât odihna se afla întru cele în care s-a născut. Și așa cum zice Domnul, de cealaltă parte, cel care este preocupat de grijile vieți acesteaia este sufoacat și se face fără rod față de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel oamenii obișnuiți cu amăgirile și răutățile lumii se simt incomodați când aud vreo convorbire despre Dumnezeu și onesocotesc. Apostolul Pavel sublinează și el acest lucru ,,Omul firesc nu primește pe cele ale Duhului lui Dumnezeu că pentru el sunto nebunie” (I Corinteni 2, 14).

Este greșită concepția celor cărora susțin că omul a greșit odată pentru totdeauna și nu mai este cu putință să săvârșească ceva bun. Asemeni pruncului care nu poate merge încă în picioare dar are nevoie de mama sa și rostogolindu-se caută să se îndrepteze spre ea, iar mama văzând că o cauta stăruitor i se face milă și îl ia în brațe dându-i hrană și mângâindu-l, tot așa și Dumnezeu iubitorul de oameni procedează cu sufletul cel care dorește să mult să vină spre El.

Omilia a XLVII-a

Interpretarea alegorică a celor întâmplate în vremea Legii vechi

Slava care a strălucit de demult pe fața lui Moise a fost o prefigurare a celei adevărate. Iudeii de atunci nu puteau privi la chipul lui Moise însă acum, creștinii primesc în suflete această slavă luminoasă. După cum știm din Scriptură, aceștia (iudeii) erau arătați ca popor a lui Dumnezeu prin tăierea imprejur, acum însă poporul lui Dumnezeu are acest semn al tăierii împrejur în inimă „Ci este iudeu cel întru ascuns, iar tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă; a cărui laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu”.(Romani 2 , 29) În Vechiul Testament era un cort interior și altul exterior, locul unde slujeau preoții iar arhiereul intra o dată pe an și săvarșea dumnezeieștile slujbe. Acum însă, cei vrednici intra în cortul cel nefăcut de mâna unde Hristos a intrat ca un Înaintemergător înaintea noastră

Celor de demul li s-a dat Legea scrisă pe table de piatră, nouă, creștinilor ni s-a dat Legea cea duhovnicească srisă pe tablele de carne ale inimii după cuvintele Domnului „Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor și pe inimile lor o voi scrie” (Ieremia 31, 33): Preinchipuire și umbre au fost așadar ce de mai înainte ale lucrurilor adevărate din Nou Legământ prin care Domnul a pregătit și a voit să se arate în Legea cea Nouă, planul Lui cel din veac și făgăduința pe care a făcut-o neamului omenesc, aceea de răscumpărare prin Mesia care este Hristos și în care s-au împlinit toate profețiile.

Omilia a XLVIII-a

Despre credința în Dumnezeu cea adevărată

„Cel ce este credincios în foarte puțin și în mult este credincios; și cel ce e nedrept în foarte puțin și în mult este nedrept.” Cu adevărat cel care crede în lucrurile cele nestricăcioase pe care Domnul a promis că le va da nouă cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, odihna trupului, sănătatea se va învrednici de ele chiar dacă ele reprezintă puținul de care se amintește în citat. Se va învrednici să le primească unul ca acesta și pe celelalte viitoare, cerești dacă ne vom îngriji neîncetat de acestea și dacă i le vom cere. Acest lucru îl sublineaza mai bine următorul verset„Căutați mai întâi împărăția cerurilor și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.” ( Matei 6, 33) Astfel ficare dintre noi este încercat dacă crede în toate aceste lucruri puține și trecătoare, însă se cade să nu purtăm grija lor ci gândul nostru să fie la cele veșnice.

Dacă noi nu păzim cuvântul „Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” și în contiunare ne îngrijim de aceste lucruri necrezând în întregime Cuvântului Sau, înseamnă că nu credem că vom dobândi bunătățile cele veșnice care sunt în Împărăția cerurilor.

Omilia a XLIX-a

Nu de ajuns să renunțe cineva la plăcerile acestei lumi ci trebuie să dobândească fericirea din lumea cealaltă.

Scopul pentru care Domnul ne cere să lepădăm plăcerile lumii acesteia este pentru ca sufletul să treacă cu gândul în altă lume și în celălalt veac așa cum Apostolul spune„Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos! (Filepeni 3,20). Prin urmare se cuvine ca odată ce ne-am lepădat de această lume, să fim pe deplin încredințați că de acum înainte trebuie să trecem cu mintea în Duhul, în alt veac, unde vom găsi desfătarea noastră și unde ne vom bucura de bunurile duhovnicești.

Dumnezeu însuși ne dăruiește această oportunitate de a viețui în împărăția Lui în schimbul închinării Lui încă din această viață pământească de care se cuvine să ne lepădăm pentru a ne face vrednici de cele pe care El le-a gătit dintru început pentru noi. Prin aceasta se vădește marea îndurare a lui Dumnezeu față de supușii Lui, iar nouă nu ni se cade să lenevim în a împlini poruncile Sale.

Omilia a L-a

Dumnezeu este Acela care face minuni prin sfinții Săi.

Dumnezeu de-a lungul istoriei a făcut minuni cu aleșii și prin aleșii Săi, și cum s-a întâmplat aceasta? De bună seamă că Domnul a lucrat prin acești minunați oameni care ascultau poruncile Lui și se încredeau în Cuvântul Lui și au văzut în Domnul, pe Izbăvitorul sufletelor și trupurilor lor. Așa se face că Domnul a scăpat pe David din mâna lui Goliat, dar nu doar că l-a scăpat, ci l-a și dat în mâinile lui. Domnul-a ascultat de asemenea rugăciunea lui, pe Ilie care a închis cerurile și la rugăciune robului său le-a deschis din nou, dând ploaie bogată la vreme potrivită. Domnul este Cel care a făcut minuni fără de număr prin Moise cum ar fi trecerea prin Marea Rosie, transformarea toiagului în șarpe, izvorârea apei din stâncă și multe altele. Auzind noi însă de toate acestea, să nu lăsăm mintea noastră să rătăcească, oprindu-se la cele din lumea aceasta, ci pe toate socotindu-le prefigurări ale lucrurilor adevărate să credem că aici gustăm în parte, iar în Împărăția Domnului se va desfăta sufletul nostru de mult râvnitele bunătăți cerești.

Iar „dacă Duhul Sfânt S-a revărsat în vremea Vechiului Testament, cu atât mai mult S-a revărsat în Noul Testament, în vremea veniri Lui Hristos, a răstigniri și atunci când a avut loc revărsarea Duhului?” la această din urmă a făcut referire Mântuitorul când a spus„ Iar eu voi fi cu voi pană la sfârșitul veacurilor, și cu adevărat vrednic de toată crezarea este Cuvântul cel făcător de viață al Lui. O idee pe care o întalnim la Adrian Gh. Paul ce reiese din aceată omilie, ne spune că atunci cand noi ne rugăm, satan devine inferior nouă și nu mai lucrează dinlăuntru, ci de afara.

VII. Analiză a corpusului Omiliilor duhovnicești

Caracterul lingvistic al ,,Omiliilor duhovnicești” a astras atenția în mod special cercetătorilor, asfel remarcăm faptul că autorul acestora deși se pare că ar fi fost un monah din pustia Sketis care nu ar fi făcut școală, cu toate acestea folosește cuvinte cu un substrat mistic și spiritual de o profundă semnificație ceea ce ne face să credem că autorul este un monah extrem de versat, un maestru chiar în folosirea cuvintelor.

De asemenea o altă constatare a cercetătorilor, este faptul că autorul omiliilor, în redarea lor care s-a făcut în limba coptă obișnuia să folosească cuvinte grecești, jocuri de cuvinte sau figuri de stil îmbinate cu numeroase cuvinte din popor sau fraze proverbiale simple cu scopul de a arăta sensul profund și clar al ideilor dogmatice și morale care surprinzător sau nu ies din mâna unui monah cu puțină școala așa cum am amintit și care în același timp nu era familiarizat cu asemenea instruiri sistematice școlărești

Un alt amănunt pe care dorim să-l evidențiem, reprezintă lipsa unui plan de idei, clar și dinainte stabilit. Opera nu conține o succesiune ascendentă a ideilor ascetico-mistice pe care le conține , ci acestea au fost dispersate în întreg cuprinsul Corpusului. Pentru a lămuri acest aspect, unii cercetători au încercat să facă o sistematizare a omiliilor prin încercarea de a le pune cap la cap cu scopul înțelegerii adevăratul lor sens teologic. Asfel s-a ajuns la concluzia că Omilia a XV din cuprinsul traducerii Omiliilor duhovnicești în limba romană de către Constantin Cornițescu ( PSB 34), este explicată prin Omilia cu numărul XIX sau un alt exemplu îl constituie faptul că parte din Omilia a XXVI-a stă în strânsă legătură cu un fragment al Omiliei cu numărul XXVII. Aceste cazuri nu sunt izolate, întrucât mai putem găsi ideii asemănătoare și între Omiliile XIII, XXII și XXX.

O primă caracteristică a Omiliilor duhovnicești o reprezină câteva teme „cu rol decisiv în configurarea de mai târziu a spiritualității răsăritene. Interpreții corpusului macarian au remarcat tenta entuziastă a acestor scrieri. Prin discursul său, Mcarie propune în mod esențial o epistemologie experiențială.”O altă caracteristică des întâlnită în contiunutul Omiliilor duhovnicești o constituie existența parabolelor. Acestea nu numai că plac prin însăși miniatura lor, dar conferă totodată cititorului accesul cu ușurință la profunda învățătură, care este prezentă în omilii, prin intermediul comparaților și a imaginilor care deseori au ținut locul unui sens mult mai înalt pe care a dorit să-l accentueze autorul.

Prezența întrebărilor din Corpus, reprezintă o altă caracteristică a acestuia și nu poate fi trecută cu vederea sub nici o formă, întrucât în parcurgerea cuprinsului Omiliilor am putut observa prezența lor în mod aleatoriu în text. Însă cea ce ne-a dat de gândit este faptul că așa cum vom arăta, am întâlnit situații în care, autorul în răspunsul care venea să lămurească întrebarea, de multe ori nu reușea să-și atingă acest scop și se întâmplă ca el să fie unul parțial, incert, uneori chiar nepotrivit sau departe de sensul întrebării.În acest sens subliniind acest lucru Stiglmayr afirma că: „redactorul Corpusului Omiliilor macariene, fie a avut deja culegerea anexată mai de dinainte scrisă de mână, fie el însuși scrie Omiliile grăbit , ajutat de alte scrieri pe care le-a extras din amintirile lui personale”.

Legat de conținutul material al Omiliilor duhovnicești, trebuie evidențiat faptul că se caracterizează printr-un element etico-ascetic ce se dezvolta epectatic, culminând cu o abordare a conținutului mistic. În genere esența ideilor specifice Omiliilor duhovnicești nu trădează o anumită originalitate, în sensul că nu vin cu ceva nou, propriu lor ci ele îmbrățișează, și redau caracterul specfic unanim al învățăturii creștine din primele patru veacuri.

Din funct de vedere doctrinar, Omilile duhovnicești ale Sfântului Macarie sau Pseudo-Macarie, respectăîntru totul punctele de doctrină centrale, fără să se abată de la ele, excluzând orice bănuială de erezie. În ceea ce privește Persoanele Sfintei Trimi, Acestea sunt mereu prezentate conlucrând la mântuirea oamenilor și nu separat sau individual după regulă: Tatăl lucrează în Fiul prin Sfântul Duh, punându-se așadar accentul pe colaborare între Persoanele Treimii.

În ceea ce privește antropologia Sfântului Macarie, una mai mult a minții decât a inimii, aceasta este fără nici o îndoială una cât se poate de duhovnicească în care primează sufletul în raport cu trupul. Întrucât am fost creați după chipul lui Dumnezeu cu scopul de ”a deveni Hristoși după har” și a ajunge la asemănarea cu El adică la îndumnezeire, în operă Sfântului Macarie predomină ideea de metanoia, care propune întoarcerea sufletului din starea de păcătoșenie în care a căzut în urma păcatului strămoșesc și schimbarea acestuia prin ridicarea la starea harica, primordială ajutat fiind de harul divin al Domnului care așteaptă în tot ceasul întoarcerea noastră. Elementele prin intermediul cărora se poate face posibilă această schimbare sunt cele spirituale, ale omului interior și anume: mintea, voința, inima și bineînțeles nu fără ajutorul harului divin de care am amintit și care are un rol esențial în această ecuație.

Nevoia aceasta a schimbării omului prin lepădarea veșmântului celui vechi cu îmbrăcarea omului cu veșmântul cel nou, vine în urma conștientizării efectului păcatului strămoșesc care a pătruns și denaturat firea umană ajungând să implementeze în sufletul uman o adoua fire, care l-a făcut pe om să piardă chipul ceresc al lui Dumnezeu din el. Sepoate astfel observa descrierea pe care o face Macarie în Omilii în legătură cu lupta duhovnicească ce se dă între diavol și harul divin având ca și câmp de bătaie tărâmul inimii din sufletul oricărui credincios. Omul nu poate decât să se opună ispitelor ce vin de la diavol prin stăruința sinceră, dar sub nicio formă nu poate smuge sau usca rădăcina păcatului fără ajutorul dumnezeiesc.

De cealaltă parte „harul divin este pentru părintele sketic, ca o esență concretă continuu prezentă în sufletul omului, înrădăcinându-se în om încă din vârsta fragedă și crescând pe parcursul întregii sale vieți duhovnicești, într-un mod variat după voința acestuia și spre folosul lui. Acest har divin are nevoie de efortul nostru, de sârguință și voința noastră, întrucât Dumnezeu lucrează ceea ce nu ne este nouă cu putință a face, dar noi suntem datori să săvârșim virtuțile ca acestea să înlocuiască firea cea pornită spre păcat și să devină ea a doua natură. Este nevoie așadar de o sinergie divino-umana care constă în voința liberă a omului și harul divin, în încercarea aceasta de câștigare a luptei împotriva domniilor și stăpâniilor întunericului.

Acest aport uman se poate exercita prin însușirea postului, privegherii, rugăciunii continue și prin încercarea omului de a-și înălța mintea lui la Dumnezeu. Așadar vedem că desăvârșirea care trebuie să fie țelul creștinului presupune un efort susținut și multă vigilență și că lupta aceasta deloc ușoară împotriva raului, se câștigă cu sudoare.

Cat privește eshatologia, Macarie merge pe linia pe care aumers vechii mari teologi și Părinți patristici. Cea de a doua venire în viziunea lui Macarie se definește prin întruparea harica a lui Dumnezeu în om, întrupare „care îl poate duce pe acesta la <<cunoașterea focului dumnezeiesc a Duhului>>”

Surprinzător și îmbucurător este faptul că opera omiletica a sfântului Macarie care deși a trăit în secolul al IV-lea, nu prezintă forme de caractere grotești sau principii rigoriste specifice vechilor monahi cum suntem obinuiti să întâlnim în literatura patristică. Un rol important în viața ascetică, așa cum o vedem prezentată prin prisma Omiliilor, îl avea prezența harismelor pe care părintele sketic le cunoștea din experiențele sale pe care le-a întâlnit la frații cu râvnă așa cum obișnuia el să-i numească pe cei cu o experiență duhovnicească îmbunătățită.

Nu putem să nu subliniem faptul că „Omiliile duhovnicești au exercitat și continuă să exercite o puternică influență pozitivă în mistica și cugetarea duhovnicească medievală și modernă.” Problemă însă cu care s-au confruntat cercetători ca Dom. L Villecourt și Herman Dorries, a fost aceea a dovedirii autenticității Omiliilor. Aceștia susțin faptul că Opera omiletica a Sfântului Macarie Egipteanul a fost puternic influențată de mișcarea messalieana care a și fost condamnată mai apoi la Sinodul III Ecumenic din Efes. Conform cercetării versiunilor siriaca și araba, ,,H. Dorries a reconstituit forma primitivă probabilă a Asketikonului messaliean și a ajunsla concluzia că că autorul acestei cărți era Simeon din Mesopotamia”.

Surprinzând îndârjirea filologică, potrivit căreia din păcate nu s-a ajuns la un rezultat care să poată justifica adoptarea unui titlu ca Pseudo-Macarie sau Macarie-Simeon cum lui Desperez îi place să îl numească, cerecetatorul german H. Berthold nu este de acord cu titlul de Pseudo-Macarie fapt ce reiese din cuvintele,, Dacă noi acceptăm titlul de Pseudo-Macarie, o facem numai pentru că încă nu s-a ajuns la o concluzie clară și definitorie care să ne ofere pe deplin și real certitudinea rezultatelor analizelor critice cu privire la autorul și autenticitatea Omiliilor spirituale”.

Concluzii

Sfântul Macarie Egipteanul cunoscut și sub numele de Macarie cel Mare a trăit într-o peroada veche cel mai probabil s-a născut injurul anului 300 în Egiptul de Sus, undeva în jurul orașului Theba Egiptului,( zona din Sudul Egiptului, granița cu deșertul Liban), în apropiere de pustiul Nitriei zona în care își va petrece o parte din viața sa, fiind acolo monah. El s-a născut într-o familie destul de înstărită părinții lui numindu-se Avraam și Sarra, la fel ca drepții din Vechiul Testament care au dat naștere Dreptului Isac. Nașterea celui ce avea să devină unul dintre cei mai mari monahi din pustiul egiptean, a venit după îndelungate rugăciuni ale părinților către Dumnezeu, întrucât aceștia erau înaintați în vârstă atunci când are loc nașterea sa. Provenind dintr-o familie înstărită el merge să stiudieze la importantul centru cultural din Alexandria Egiptului, însușindu-și atât științele profane cât și învățătura creștină în școala catehetica a lui Clement și Origen. Însă nu toți cercetătorii sunt de acord cu această ipoteză cum că Macarie era un dintre învățații acelor vremi, vehiculându-se ipoteza conform căreia acesta era neștiutor de carte. Adepții acestei teorii argumentează că Sfântul și-a însușit cunoștiintele prin putere dumnezeiască.

Întrucât datele despre viața Sfântului sunt puține și incerte nu putem afirma cu tărie care din ipoteze este veridica. Cert este însă că el a dobândit de timpuriu o reputație deosebită pentru cultura și elocvența sa. Scrierile lui s-au răspândit foarte repede și au avut o mare influență, atât în spațiul teologic siriac cât și în întreaga lume creștină. Astfel observăm o puternică influență a scrierilor sale la bizantini, români, slavi dar și în Apus.

Așa cum reiese din lucrarea de față, opera Sfântului Macarie a ridicat mari și numeroase probleme în ceea ce privește autenticitatea ei. Acest lucru a făcut ca scrierile Sfântului Macarie să apară și sub numele de Pseudo-Macarie. Părintele Dumitru Staniloaie crede că cele 50 de omilii duhovicesti sunt o adaptare la conținutul tratatului lui Grigorie de Nyssa, afirmație pe care o susține și savantul W. Jaeger. I.G. Coman contrazice această afirmație, motivând faptul că Macarie murise în anul 390 iar Safantul Grigorie a scris acest tratat în 394 și totodată este încredințat că cele 50 de omilii duhovnicești au fost scrise de Macarie pentru manăstirile din pustiul Sketic așa cum de altfel au scris mai toți Sfinții Părinți pentru mănăstirile lor.

Chiar dacă această problemă a autenticității operei nu a fost soluționată până în zilele noastre și prin urmare aceasta rămâne încă deschisă cercetării, credem că în studiul nostru dacă stăruim prea mult pe acest subiect pierdem esențialul acestor superbe omilii pline de învățături și sensuri teologice adânci. Fie că sunt sau nu operele Sfântului Macarie Egipteanul, și privind dincolo de toate opiniile criticie aduse omiililor și autorului lor ceea ce trebuie să remarcăm este importanța educativă a acestor scrieri care se adresează tuturor și care după cum bine știm au fost de mare folos de-a lungul veacurilor având ca scop desăvârșirea spirituală, fiind lipsite de orice fel de învățătură greșită așa cum reiese din scierile părintelui Staniloaie:„faptul principal este că s-a putut face dovada că opera aceasta are un caracter ireproșabil bisericesc”.

Referindu-ne la cele 50 de omilii duhovnicești lucrare ce reprezintă subiectul cercetări noastre trebuie să specificăm faptul că această scriere este redactată într-un mod original sub formă de întrebări și răspunsuri care nu își propune însă să formeze o unitate de mari probleme. Remarcăm unele trăsături specifice ale operei și anume stilul de viață ascetică mistică și comunitară. Accentul se pune cu precădere pe lupta duhovnicească și interiorizarea vieții spirituale. Un accent deosebit este pus pe experiența personală și pe intima trăire cu Hristos și în cele din urmă este subliniată importanța rugăciunii care reprezintă calea desăvârșirii fiecărui creștin. Un alt aspect al omiliilor duhovnicești îl reprezintă caracterul ligvistic care a atras atenția în mod special cercetătorilor. În acest sens remarcăm faptul că autorul acestora folosește cuvinte cu un substrat mistic și spiritual de o profundă semnificație.

Analizând textul omiliilor observăm faptul că acestea au fost redactate în limba coptă dar autorul obișnuia să folosească cuvinte grecești, jocuri de cuvinte sau figuri de stil îmbinate cu numeroase cuvinte din popor ori fraze proverbiale simple cu scopul de a arăta sensul profund și clar al ideilor dogmatice și morale. Din acest fapt conchidem că autorul a fost un maestru în folosirea cuvintelor.

Un alt amănunt important pe care dorim să-l evidențiem în analiza textului omiliilor reprezintă lipsa unui plan de idei clar și dinainte stabilit. Opera nu conține o succesiune ascendenta a ideilor ascetico-mistice pe care le conține ci acestea au fost dispersate în întreg cuprinsul ei. Legat de conținutul material al omiliilor duhovnicești, conchidem faptul că ele se caracterizează printr-un element etico-ascetic care se împletește cu o abordare a conținutului mistic. Din punct de vedere doctrinar ele respecta întru totul punctele principale de docrină fără să se abată de la ele excluzând orice bănuială de erezie. Surprinzător și îmbucurător este faptul că opera omiletica a Sfântului Macarie, care deși a trăit insecolul al IV-lea, nu reprezintă forme de caractere groteștisau principii rigoriste specifice vechilor monahi.

Referindu-ne la cele 50 de omilii duhovnicești nu putem să nu afirmăm faptul că acestea reprezintă un spirit viu și original de o importantă seriozitate ascetico-mistică unde realismul stilului sau deriva din simbolismul biblic și din tradiția veche creștină.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE:

*** BibliasauSfânta Scriptură, București,Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,2006.

*** PatericulsauApoftegmele Părinților din pustiu. Colecția alfabetică. Text integral, Trad. de Cristian Bădiliță, Iași, Edit. Polirom, 2003.

*** Patericul: cecuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Bătrâni, Alba Iulia, Edit. Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1990.

*** Sbornicul. Lucrarea minții. Despre rugăciunea lui Iisus. Culegere din învățăturile Sfinților Părinți și din îndrumările oamenilor încercați, care au pus rugăciunea în lucrare, vol. I, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2000.

SfântulMACARIE Egipteanul, Omiliiduhovnicești, Trad. de Constantin Cornițescu, în PSB 34, București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992.

SfântulMACARIE Egipteanul, Omilii. Trad. de Macarie Ieromonahul, București, Edit. Predania, 2009.

SfântulMACARIE Egipteanul, Pocăințasau întoarcerea la Dumnezeu. Extrase din Omiliile duhovnicești al Sfântului Macarie, București, Edit. Bizantină, 2001.

SfântulMACARIE Egipteanul; SfântulGRIGORIE de Nyssa; SfântulEPIFANIE de Salamina, Scrieri duhovnicești și omilii. Trad. de Maria-Iuliana Rizeanu, în PSB 12, serie nouă, București, Edit. Basilica, 2014.

SfântulPETRU Damaschinul; SfântulSIMEON Metafrastul, Filocaliasau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși. Trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, vol. V, București, Edit. Humanitas, 2001.

II. CĂRȚI:

COMAN, Ioan G., Patrologie, vol. III, București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998.

FLOROVSKY, Georges, Sensulascezei creștine: curs de patrologie, Cluj-Napoca, Edit. Patmos, 2009.

LOSSKY, Vladimir, Teologiamistică a Bisericii de Răsărit, Trad. de Pr. Vasile Răducă, București, Edit. Anastasia, 2010.

MEYENDORFF, John, SfântulGrigorie Palama și mistica ortodoxă. Trad. de Angela Pagu, Edit. Enciclopedică, București, 1995.

MEYENDORFF, John, Teologiabizantină: tendințe istorice și teme doctrinare. Trad. de Pr. prof. univ. dr. Alexandru Stan, ed. a II-a rev., București, Edit. Nemira, 2011.

MILEA, Aurora, Sobornicitateaspiritualității creștine în Omiliile Sfântului Macarie Egipteanul (390), București, Edit. Anastasia, 2001.

PĂLIMARU, Cătălin, Teologiaexperienței în corpusul Macarian, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2014.

PAUL, Adrian Ghe., Viața, personalitatea și învățătura ascetico-mistică a Sfântului Macarie Egipteanul, Cluj-Napoca, Edit. Mega Presa Universitară Clujeană, 2005.

RĂDUCĂ, Vasile, Monahismulegiptean: de la singurătate la obște, București, Edit. Nemira, 2003.

RUS, Remus, Dicționarenciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, București, Edit. Lidia, 2003.

SIMONOPETRITUL, Emilianos, Tâlcuire la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie. Trad. deierom. Agapie Corbu, Arad, Edit. Sfântul Nectarie, 2009.

III. STUDII ȘI ARTICOLE:

PĂLINARU, Cătălin, Influențacorpusuluimacarian asupra spiritualității răsăritene, „Revista Teologică”, nr. 1, 2008.

PĂLINARU, Cătălin, Spiritualitateainimii în Omiliile macariene, în „Revista Teologică”, nr. 2, 2009.

PĂLINARU, Cătălin, Vasile și Macarie, în Părinții Bisericii între teologie și cultură, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2014.

STĂNILOAE, Dumitru, Înjurul „Omiliilor duhovnicești” ale Sfântului Macarie Egipteanul, în „Mitropolia Olteniei”, an X, nr. 1-2, 1958.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE:

*** BibliasauSfânta Scriptură, București,Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,2006.

*** PatericulsauApoftegmele Părinților din pustiu. Colecția alfabetică. Text integral, Trad. de Cristian Bădiliță, Iași, Edit. Polirom, 2003.

*** Patericul: cecuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Bătrâni, Alba Iulia, Edit. Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1990.

*** Sbornicul. Lucrarea minții. Despre rugăciunea lui Iisus. Culegere din învățăturile Sfinților Părinți și din îndrumările oamenilor încercați, care au pus rugăciunea în lucrare, vol. I, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2000.

SfântulMACARIE Egipteanul, Omiliiduhovnicești, Trad. de Constantin Cornițescu, în PSB 34, București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992.

SfântulMACARIE Egipteanul, Omilii. Trad. de Macarie Ieromonahul, București, Edit. Predania, 2009.

SfântulMACARIE Egipteanul, Pocăințasau întoarcerea la Dumnezeu. Extrase din Omiliile duhovnicești al Sfântului Macarie, București, Edit. Bizantină, 2001.

SfântulMACARIE Egipteanul; SfântulGRIGORIE de Nyssa; SfântulEPIFANIE de Salamina, Scrieri duhovnicești și omilii. Trad. de Maria-Iuliana Rizeanu, în PSB 12, serie nouă, București, Edit. Basilica, 2014.

SfântulPETRU Damaschinul; SfântulSIMEON Metafrastul, Filocaliasau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși. Trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, vol. V, București, Edit. Humanitas, 2001.

II. CĂRȚI:

COMAN, Ioan G., Patrologie, vol. III, București, Edit. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998.

FLOROVSKY, Georges, Sensulascezei creștine: curs de patrologie, Cluj-Napoca, Edit. Patmos, 2009.

LOSSKY, Vladimir, Teologiamistică a Bisericii de Răsărit, Trad. de Pr. Vasile Răducă, București, Edit. Anastasia, 2010.

MEYENDORFF, John, SfântulGrigorie Palama și mistica ortodoxă. Trad. de Angela Pagu, Edit. Enciclopedică, București, 1995.

MEYENDORFF, John, Teologiabizantină: tendințe istorice și teme doctrinare. Trad. de Pr. prof. univ. dr. Alexandru Stan, ed. a II-a rev., București, Edit. Nemira, 2011.

MILEA, Aurora, Sobornicitateaspiritualității creștine în Omiliile Sfântului Macarie Egipteanul (390), București, Edit. Anastasia, 2001.

PĂLIMARU, Cătălin, Teologiaexperienței în corpusul Macarian, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2014.

PAUL, Adrian Ghe., Viața, personalitatea și învățătura ascetico-mistică a Sfântului Macarie Egipteanul, Cluj-Napoca, Edit. Mega Presa Universitară Clujeană, 2005.

RĂDUCĂ, Vasile, Monahismulegiptean: de la singurătate la obște, București, Edit. Nemira, 2003.

RUS, Remus, Dicționarenciclopedic de literatură creștină din primul mileniu, București, Edit. Lidia, 2003.

SIMONOPETRITUL, Emilianos, Tâlcuire la canoanele monahale ale sfinților Antonie, Augustin și Macarie. Trad. deierom. Agapie Corbu, Arad, Edit. Sfântul Nectarie, 2009.

III. STUDII ȘI ARTICOLE:

PĂLINARU, Cătălin, Influențacorpusuluimacarian asupra spiritualității răsăritene, „Revista Teologică”, nr. 1, 2008.

PĂLINARU, Cătălin, Spiritualitateainimii în Omiliile macariene, în „Revista Teologică”, nr. 2, 2009.

PĂLINARU, Cătălin, Vasile și Macarie, în Părinții Bisericii între teologie și cultură, Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2014.

STĂNILOAE, Dumitru, Înjurul „Omiliilor duhovnicești” ale Sfântului Macarie Egipteanul, în „Mitropolia Olteniei”, an X, nr. 1-2, 1958.