Opera Lui Alexandru Ioan Cuza
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………………………6
CAPITOLUL I ORGANIZAREA DE STAT ÎN PERIOADA 1859-1866……………….13
Secțiunea I Alexandru Ioan Cuza – Figură dominantă în perioada
1859-1866…………………………………………………………………13
Secțiunea a II-a Formarea statului național modern prin înfăptuirea
Unirii Principatelor Române……………………………………………..16
CAPITOLUL II ORGANIZAREA DE STAT A ROMÂNIEI
POTRIVIT STATUTULUI DEZVOLTĂTOR AL
CONVENȚIEI DE LA PARIS…………………………………………….20
Secțiunea I Adoptarea Statutului Dezvoltător al Convenției de la
Paris………………………………………………………………………..20
Secțiunea a II-a Principalele dispoziții ale Statutului Dezvoltător al
Convenției de la Paris……………………………………………………21
CAPITOLUL III OPERA REFORMATOARE A LUI ALEXANDRU
IOAN CUZA……………………………………………………………….24
Secțiunea I Legislația cu caracter reformator………………………………………..24
1. Secularizarea averilor mănăstirești……………………………………………………24
2. Legea rurală……………………………………………………………………………..49
3. Organizarea armatei……………………………………………………………………57
4. Alte reforme democratice………………………………………………………………63
Secțiunea a II-a Importanța operei reformatoare…………………………………………64
CAPITOLUL IV OPERA LEGISLATIVĂ A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA……………66
Secțiunea I Codul civil………………………………………………………………….66
Secțiunea a II-a Codul de procedură civilă ……………………………………………….73
Secțiunea a III-a Codul penal………………………………………………………………..74
Secțiunea a IV-a Codul de procedură penală………………………………………………77
Concluzii…………………………………………………………………………………………….80
bibliografie
=== OPERA LUI CUZA ===
„Fapta pe care Măria Voastră ați isprăvit
slobozind neamul românesc din boeresc,
munca silită… este atât de mare cât nu o poate scrie
niminia. Dumnezeul părinților noștri păstreze zilele Mării Tale ferice, nebântuite; îl rugăm să ia din zilele noastre și a copiilor noștri și să adaoge pe ale Măriei Voastre, să ne pui la cale până în sfârșit. Rugămu-te dă-ne voie ca de acum înainte să te numim Părintele cel bine voitor și slobozitorul neamului țărănesc”
Telegramă trimisă de satele din județul Fălciu lui Cuza după publicarea legii rurale.
Alexandru Ion Cuza purtând hlamida domnească și uniforma de general de cavalerie
Pe spătarul fotoliului, în dreapta, stema Principatelor Unite
Mihail Kogălniceanu (1817-1891)
Remarcabil om de stat, istoric și publicist,
Colaboratorul cel mai de seamă a lui Alexandru Ioan Cuza
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………………………6
CAPITOLUL I ORGANIZAREA DE STAT ÎN PERIOADA 1859-1866……………….13
Secțiunea I Alexandru Ioan Cuza – Figură dominantă în perioada
1859-1866…………………………………………………………………13
Secțiunea a II-a Formarea statului național modern prin înfăptuirea
Unirii Principatelor Române……………………………………………..16
CAPITOLUL II ORGANIZAREA DE STAT A ROMÂNIEI
POTRIVIT STATUTULUI DEZVOLTĂTOR AL
CONVENȚIEI DE LA PARIS…………………………………………….20
Secțiunea I Adoptarea Statutului Dezvoltător al Convenției de la
Paris………………………………………………………………………..20
Secțiunea a II-a Principalele dispoziții ale Statutului Dezvoltător al
Convenției de la Paris……………………………………………………21
CAPITOLUL III OPERA REFORMATOARE A LUI ALEXANDRU
IOAN CUZA……………………………………………………………….24
Secțiunea I Legislația cu caracter reformator………………………………………..24
1. Secularizarea averilor mănăstirești……………………………………………………24
2. Legea rurală……………………………………………………………………………..49
3. Organizarea armatei……………………………………………………………………57
4. Alte reforme democratice………………………………………………………………63
Secțiunea a II-a Importanța operei reformatoare…………………………………………64
CAPITOLUL IV OPERA LEGISLATIVĂ A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA……………66
Secțiunea I Codul civil………………………………………………………………….66
Secțiunea a II-a Codul de procedură civilă ……………………………………………….73
Secțiunea a III-a Codul penal………………………………………………………………..74
Secțiunea a IV-a Codul de procedură penală………………………………………………77
Concluzii…………………………………………………………………………………………….80
Introducere
Până la A. D. Xenopol, Despre Cuza s-a scris chiar din timpul domniei lui; a fost lăudat de prieteni și colaboratori – ca Dimitrie Bolintineanu – și atacat de adversari – cazul lui C. D. Aricescu și Ion C. Brătianu, așa cum se întâmplă, de obicei, cu toate marile personalități istorice. După detronare – 11 februarie 1866 – s-a așternut, timp de decenii, tăcerea. Cu excepția aceluiași Bolintineanu, care a dat la iveală, încă din 1868, Viața lui Cuza Vodă, încolo n-a mai apărut nimic de seamă până aproape de sfârșitul secolului. Faptul este explicabil : Cei care-l detronaseră – „coaliția monstruoasă” a „roșilor” și conservatorilor – n-aveau nici un interes să amintească viața și opera aceluia pe care-l dăduseră jos de pe tron. Aceeași lipsă de interes era și din partea beneficiarului detronării, adică a lui Carol I. S-a adăugat și un element, să-i zicem obiectiv: lipsa Arhivei lui Cuza, a documentelor pe temeiul cărora se puteau înfățișa, în mod exact, împrejurările celor șapte ani de domnie. Se știe că, în noaptea detronării, prima grijă a complotiștilor, după ce s-au asigurat de persoana lui Cuza și l-au silit să iscălească actul de abdicare, a fost să pună stăpânire asupra arhivei aflătoare în palat. Această arhivă, în loc să fie predată Arhivelor statului, cum era normal și legal, a rămas în posesiunea lui D. A. Sturdza, unul din complotiștii principali, timp de 46 de ani, până în 1912, când el a predat-o lui I. Bianu, bibliotecarul Academiei Române, cu recomandarea de a fi pusă la dispoziția publicului mai târziu. Abia la 23 ianuarie 1928, după ce între timp încetaseră din viață atât D. A. Sturdza, cât și Ion I. C. Brătianu, fiul celui ce luase parte la răsturnarea lui Cuza, arhiva acestuia din urmă a devenit accesibilă.
Desigur, se putea scrie despre marele domn și fără documentele sechestrate la 11 februarie. A făcut-o Dimitrie Bolintineanu, în lucrarea amintită mai sus, lucrare cu caracter memorialistic, care, cu toate lipsurile ei, s-a bucurat de o bună primire din partea publicului; dovadă e faptul că până în 1873, anul morții lui Cuza, ea a avut nu mai puțin de cinci ediții. Și alții dintre colaboratorii marelui domn se hotărâseră să-i scrie istoria. Știm astfel că devotatul lui secretar, francezul Baligot de Beyne, care a mai rămas în București treisprezece luni după abdicare, s-a ocupat în acest răstimp – după propria-i mărturisire – cu strângerea de materiale documentare în vederea redactării „unei istorii a domniei trecute”. Tot astfel, Al. Papadopol-Callimah, care a fost ultimul ministru de externe al lui Cuza, comunică acestuia din urmă, într-o scrisoare din primăvara lui 1867, că, inițial, se hotărâse să nu se mai amestece niciodată în treburile publice, lucrând în schimb la reunirea materialelor „pentru o lucrare cu care mă ocup și care cuprinde istoria noastră critică din 1859 până în noaptea de 10/11 februarie 1866”. În sfârșit, știm, dintr-o scrisoare a lui Costache Negri, din 1 septembrie 1864, că și Vasile Alecsandri avea de gând să scrie „istoria ultimilor 10—15 ani”. Din nefericire, nici unul dintre aceste trei planuri nu s-a realizat : nici Baligot de Beyne, nici Papadopol-Callimah, nici Vasile Alecsandri n-au dus până la capăt ceea ce-și propuseseră. Dar, dacă n-au apărut istorii dezvoltate, a fost consemnat de către Ion Creangă, cu talentu-i cunoscut, un episod real din timpul domniei lui Cuza : acela privind pe moș Ion Roată, fostul reprezentant al țăranilor mutneni în Divanul ad-hoc; cunoaștem și un alt episod, în legătură cu Mihalache Kogălniceanu, adversar din principiu al bătăii și care, în timp ce însoțea pe Cuza într-o călătorie prin țară, i-a tras totuși câteva palme valetului său țigan care nu-i adusese la timpstraiele și încălțările și-l făcuse astfel să întârzie. Cât era de doritoare lumea să citească despre marele domn se vede din faptul că o broșură intitulată Două istorioare prea frumoase din viața lui Cuza Vodă, cuprinzând episodul de mai sus cu Moș Ion Roată, un alt episod, anume O avansare relatat de M. Schwarzfeld și Hora lui Cuza Vodă. Versuri de Dimitrie Bolintineanu, broșură apărută la Craiova în 1887, a avut nu mai puțin de șase ediții în interval de nouă ani. După cum broșura Cuza Vodă și călugării, de un anonim, publicată tot la Craiova, în 1884, a avut trei ediții. Neexistând încă o monografie temeinică asupra vieții și operei lui Cuza, lumea se arunca asupra acestor broșuri populare, în care realitatea era mai mult sau mai puțin modificată de imaginația și fantezia mulțimii. Tocmai în 1898, deci după 32 de ani de la abdicare, apare o nouă lucrare memorialistică, a lui I.G. Valentineanu, intitulată Alegerea, detronarea și înmormântarea lui Cuza Vodă 1859, 1866, 1873. E o evocare a celor trei momente cu unele detalii noi privind înmormântarea la Ruginoasa, și cu o serie de acte – cunoscute – dintre care însă o seamă nu privesc răstimpul 1859-1866, ci evenimente anterioare sau posterioare.
Prima prezentare sintetică, de caracter științific, a domniei lui Cuza o aflăm în lucrarea lui Frederic Dame, Histoire de la Roumanie contemporaine apărută în 1900, iar în traducere românească în 1901. El îi consacră aproape patru capitole, însumând 45 de pagini; prezentarea faptelor și judecățile de valoare sunt, în genere, obiective, locul predominant ocupându-l evenimentele politice; se relevă însă și însemnătatea legii învățământului din 1864. Aproape simultan apar în colecția Acte și documente relative la istoria renașterii României, vol. VIII și IX, o serie de mărturii documentare privind anul 1859. Totodată se publică în „Arhiva” din Iași o parte din actele lui Cuza rămase în posesiunea doamnei Elena și care nu fuseseră sechestrate la 11 februarie.
Aniversarea, în fiecare an, cu solemnitate, a Unirii Principatelor dă prilejul a numeroase conferințe comemorative, din care unele s-au tipărit. Cităm astfel conferința Trecutul nostru rostită în ziua de 24 Ianuarie 1899, la Focșani, de către Constantin Giurescu, secretarul Societății literare-științifice ,,Milcovul”.
De la A. D. Xenopol până la darea în vileag a Arhivei lui Cuza. Dar lucrarea pe care o aștepta poporul românesc, lucrare vrednică de faptele cârmuitorului și ale sfetnicilor lui, apare numai în 1903 și se datorește lui A.D. Xenopol. Este o operă amplă în două volume, în care informația bogată, științifică, utilizând și inedite, se împletește cu căldura sufletească pentru a da una din realizările cele mai de seamă ale istoriografiei românești. Înainte de a i se ridica monumentul de granit și bronz din Piața Unirii, la Iași, Cuza a avut parte de acest monument, de erudiție și afecțiune. Cea mai mare parte a celor două volume este consacrată istoriei politice, cu toate implicațiile ei interne și externe, inclusiv istoria politică a românilor din Transilvania. Capitole speciale, ample, se acordă însă și culturii sub diferitele ei aspecte – învățământ, literatură, arte, științe – precum și stării economice și financiare.
Aniversarea a 50 de ani de la Unire a prilejuit o reactualizare a vieții și operei lui Alexandru Ioan Cuza. N. Iorga a evocat cu căldură, în mai multe rânduri, actul de la 1859, chipul marelui domn, al doamnei Elena și al lui Mihail Kogălniceanu, lucrările principale fiind Unirea Principatelor (1859) povestită Românilor cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la întemeierea statului român și o publicație documentară intitulată Scrisori și alte acte privitoare la Unirea Principatelor, tipărite în amintirea semicentenarului din 1909. În întreaga țară au avut loc comemorări; în câteva orașe principale – Iași, Galați, Craiova, nu însă și în București, unde urmașii complotiștilor de la 11 februarie 1866 dețineau puterea – s-a hotărât ridicarea de monumente lui Cuza și colaboratorilor lui principali Mihail Kogălniceanu și Costache Negri; ele se vor si realiza în anii următori. Gh. Ghibănescu publică în 1913 Cuzeștii, un volum întreg de documente și un studiu genealogic privind pe înaintașii domnului Unirii. Apar și lucrări despre oamenii de stat care au contribuit în chip esențial la realizarea marilor reforme ale vremii. Astfel este lucrarea Lucreției Rădulescu-Pravăț, Activitatea lui Mihail Kogălniceanu, până la anul 1866, apoi câteva studii și culegeri despre- Costache Negri, dintre care semnalăm pe acelea ale lui Emil Gîrieanu și Gh. N. Munteauu-Bîrlad. Singura notă aparte o formează studiul lui D. A. Sturdza însemnătatea europeană a realizării definitive a dorințelor rostite de divanurile ad-hoc în 7/19 și 9/21 octombrie 1857 în care, analizând lovitura de stat din 2/14 mai 1864 și protocolul conferinței din Constantinopol care o aprobă, el conchide, în mod nedrept însă, că planurile lui Vodă Cuza privitoare la viitorul României se schimbase și devenise cu totul personale, având de țintă a-și întări prin acte de autoritate pozițiunea sa”. Într-adevăr Sturdza omite să arate că modificările introduse prin lovitura de stat aveau, în realitate, o finalitate progresistă: să dea putință efectuării, pe de o parte, a unei legi agrare – sabotate până atunci de reprezentanții conservatorilor – care să împroprietărească țărănimea, pe de altă parte, a unei legi electorale care să extindă mult dreptul de vot.
De la darea în vileag a Arhivei lui Cuza până la 23 August 1944. Darea în domeniul public a Arhivei lui Cuza, sechestrată timp de șaizeci și doi de ani (1866—1928), a determinat o recrudescență a interesului științific și de masă față de epoca Unirii și a constituirii statului român modem. Pe temeiul actelor acestei arhive, sau și pe temeiul lor, pornind de la ele, apoi pe temeiul actelor din arhivele străine, apar o scrie întreagă de publicații documentara, de articole și monografii, alcătuite nu numai de istoricii români, dar și de cei străini. Sub raportul publicațiilor documentare, cităm pe acelea ale lui R. Bossy, consacrate relațiilor politice și diplomatice cu Franța, cu Serbia – și cu Austria. Victor Slăvescu dă la iveală acte privind relațiile lui Cuza cu Victor Place, consulul Franței la Iași și prietenul, în ceasuri grele, al poporului nostru. Tot Slăvescu publică, din alte fonduri însă, nu din arhivă, Scrisori inedite ale lui Barbu Catargiu ianuarie-octombrie 1861, precum și Corespondența lui Ion Ghica cu Dimitrie Sturdza (1860-1880).
În importanta corespondență a fraților Golești, dată la iveală de G. Fotino, se cuprind și 80 de scrisori din răstimpul 1859-1863. I. C. Filitti tipărește proiectul de constituție din 1863; alte acte sunt reproduse în anexele diferitelor studii ce apar în răstimpul 1928-1944. Astfel, Alexandru Lapedatu însoțește comunicarea sa la Academie, Preludiile căderii lui Cuza Vodă de o seamă de acte inedite scoase din aceeași arhivă, devenită acum publică. Ioan Hudiță, cercetând temeinic, în două rânduri, raporturile lui Cuza cu Franța, atât cu prilejul proiectatei lovituri de stat din 1863 cât și în toamna lui 1865, când și-a exprimat dorința de a abdica, adaugă în anexele studiilor respective, pe lângă acte din arhivele Ministerului de Externe francez, și acte din Arhiva Cuza. Același lucru face, în ce privește această ultimă arhivă, și Gheorghe I. Brătianu, în studiul său Politica externă a lui Cuza Vodă și dezvoltarea ideii de unitate națională .
P. P. Panaitescu consacră și el un studiu preocupării lui Cuza privind unitatea națională românească. Relațiile cu Franța formează obiectul lucrării lui N. Corivan La Politica Orientale di Napoleone III e l'unione dei principati romeni, iar acelea cu Italia și în special cu conspiratorul revoluționar Mazzini și aderenții lui, al lucrării lui Al. Marcu, Conspiratori și conspirații în epoca renașterii politice a României 1848-1877. Atitudinea diversă a marilor puteri europene față de dorința de unire a românilor este examinată de A. Oțetea. Există apoi o serie întreagă de studii privind anumite aspecte ale răstimpului 1859-186; diplomatic îmbinat cu cel economic în problema bunurilor mănăstirilor închinate; militar, cercetat de generalul R. Rosetti în legătură cu principalul colaborator ostășesc al domnului, generalul Ion Florescu; politic intern, examinat în mai multe articole datorite lui N. Iorga, Al. Lapedatu, M. Teodorian-Carada, C. Solomon și C. A. Stoide; cel extern cercetat de R. Bossy și Gh. Duzinchievici; aspectul administrativ și juridic cercetat de către Andrei Rodulescu; aspectul monetar, E. Vîrtosu prezentând planul lui Cuza de a bate monedă proprie; aspectul literar, Dan Simonescu și Dan Smîntînescu subliniind repercusiunea în acest domeniu a ideii Unirii și a realizării ei ; artistic, Gh. Oprescu urmărind aceeași idee pe acest plan. Adăugăm, în sfârșit, aici capitolele consacrate lui Cuza din lucrările generale de sinteză românească. Ne referim la Istoria Românilor a lui N. Iorga, cu mențiunea că rolul important al presiunii populare bucureștene din zilele de 22 și 23 ianuarie 1859 asupra Adunării Elective cu majoritate conservatoare este desconsiderat și criticat, la Istoria Unirii Românilor de I. Lupaș, în care actul de la 24 ianuarie apare ca o consecință logică a unui îndelungat proces, și la Istoria Românilor a celui care scrie aceste rânduri.
Din cele de mai sus rezultă că, asupra lui Cuza Vodă și a răstimpului de șapte ani (1859-1866) în care s-a constituit statul modern al României, s-a scris mult în ultimele decenii. Au apărut numeroase acte noi, s-au alcătuit o serie întreagă de studii, de la articole de revistă până la opere de sinteză. Pe temeiul lor, dar în primul rând pe temeiul numeroaselor documente noi, edite și inedite – mai ales al documentelor din Arhiva Cuza – se poate deci încerca acum, după trecerea a mai bine de un secol de la evenimente, o nouă sinteză asupra vieții și operei lui Cuza Vodă, asupra aceluia care a înțeles chemarea vremii sale și a fost, de aceea, un element reprezentativ al poporului său, din mijlocul căruia se ridicase și pe care l-a slujit, cu credință, până la moarte.
CAPITOLUL I
ORGANIZAREA DE STAT ÎN PERIOADA 1859-1866
Secțiunea I
Alexandru Ioan Cuza – Figură dominantă în perioada
1859-1866
Alexandru Ioan Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi și să recurgă frecvent la politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătorești și administrative a statului.
Autonomia legislativă a fost recunoscută mai întâi prin Convenția de la Paris care cerea Principatelor române să-și revizuiască întreaga legislație pentru a o pune de acord cu cerințele moderne ca și prin recunoașterea internațională a organizării de stat impusă prin reformele succesive ale lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoașterea internațională a sistemului legislativ creat de către Cuza echivala cu recunoașterea autonomiei legislative.
Sub aspect judecătoresc, autonomia României a fost afectată de regimul capitulațiilor. Capitulațiile erau tratate încheiate între Turcia și statele occidentale prin care acestea din urmă aveau dreptul să soluționeze litigiile cetățenilor aflători în Turcia. Unele state europene au pretins ca regimul capitulațiilor să fie aplicat și în Principate, fapt de natură să le afecteze suveranitatea de stat. Juriștii români au arătat că asemenea pretenții sunt lipsite de temei, deoarece țările române nu au făcut niciodată parte din Imperiul otoman și că fiind țări creștine, nu se judecă după Coran, ci au legi similare altor state europene. Mai mult decât atât, statul a luat măsura interzicerii activității judiciare a consulatelor străine și a trecut la punerea în executare a sentințelor date de către instanțele românești.
Tot în apărarea suveranității de stat, Principatele nu au mai recunoscut valabilitatea pașapoartelor pe care Turcia le elibera pentru Principate, nici valabilitatea în Principate a pașapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia. În consecință, Principatele au început să elibereze pașapoarte proprii și le-au acceptat pe cele străine numai dacă erau eliberate pentru Principate.
O altă formă de manifestare suverană a statului român a constat în încheierea unor convenții cu alte state, fără a se recurge la serviciile Ministerului de Externe al Turciei (comunicații poștale, de telegraf, extrădarea infractorilor). Încheierea și recunoașterea unor asemenea convenții echivalează cu o recunoaștere a autonomiei din partea altor state.
O altă problemă care atingea profund suveranitatea statului nostru și care afecta numeroase interese a fost aceea a secularizării averilor mănăstirești. Problema averilor mănăstirești era cercetată de către o conferință a marilor puteri, care urma a stabili regimul juridic al acestor bunuri și modul de lichidare a pretențiilor Patriarhiei de la Constantinopol. Fără a aștepta hotărârea conferinței, Adunarea Electivă a procedat în 1863 la exproprierea acestor averi, readucând în patrimoniul statului un sfert din suprafața arabilă a țării. In același timp, s-a pus capăt încercărilor de amestec în treburile interne ale statului prin intermediul Patriarhiei de la Constantinopol, sub pretextul protejării bisericii ortodoxe. Iniția, expropierea trebuia să fie însoțită de o despăgubire ce urma a fi plătită călugărilor străini. Conferința europeană a recunoscut expropierea averilor mănăstirești, ca și despăgubirile oferite de către statul român. Însă pretențiile Patriarhiei de la Constantinopol s-au dovedit exagerate, așa încât problema plății despăgubirilor nu a mai fost luată în considerare de către statul român.
Secțiunea a II-a
Formarea statului național modern prin înfăptuirea Unirii
Principatelor Române
1. Semnificația Unirii Principatelor Române.
Realizată sub semnul ideilor revoluționare de la 1848, prin lupta poporului român, Unirea de la 1859 a deschis o nouă pagină în istoria patriei, prin formarea statului național modern.
Unirea Principatelor române, realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a constituit prin ea însăși un act de curaj și de demnitate națională, dar pentru ca acest act să fie valorificat până la capăt au fost necesare eforturi uriașe de consolidare pe plan intern și internațional. Lupta pentru desăvârșirea Unirii a durat mai mulți ani, la capătul cărora, prin voința poporului condus de marele reformator care a fost Cuza, statul național român modern era de acum constituit.
Domnitorul Cuza și colaboratorii săi apropiați au avut de înfruntat opoziția din interior, care se opunea nu atât desăvârșirii Unirii, cât mai ales înfăptuirii reformelor progresiste, fără de care statul român modern nu era de conceput.
Pe plan extern situația era, de asemenea, extrem de dificilă, deoarece puterile garante stăruiau asupra rămânerii la formula uniunii personale, ceea ce nu dădea satisfacție intereselor națiunii române. Mai mult chiar, puterile garante înțelegeau să se prevaleze și mai pe departe de regimul capitulațiilor, susținând în alianță cu Poarta, un regim anacronic, ce le oferea posibilitatea intervenției în treburile interne ale Principatelor, precum și obținerea unor importante beneficii. Față de această situație, Cuza a trebuit să ducă o luptă extrem de dificilă, în cursul căreia, cu hotărâre și demnitate a folosit cele mai variate mijloace: tratative, fermitate, o bună informare a puterilor garante și, mai cu seamă, politica faptului împlinit.
2. Desăvârșirea unirii.
Se știe că dubla alegere a lui Cuza nu a fost recunoscută imediat.
Dintre puterile garante erau favorabile acestei recunoașteri Franța, din rațiuni privitoare la echilibrul de forțe, Prusia și Sardinia deoarece erau interesate în promovarea principiului unității naționale, Rusia pentru a slăbi imperiul otoman, Anglia a avut o atitudine inconsecventă, iar Austria și Turcia s-au opus. Austria se temea că statul național român se va întregi prin unirea cu Transilvania, iar Turcia își vedea amenințată dominația asupra țărilor române.
În acest context, Cuza și forțele progresiste, sprijinindu-se pe popor, au adoptat o atitudine îndrăzneață, impunând noul rol al domniei unice. Fără a aștepta recunoașterea dublei alegeri, Cuza i-a înlăturat pe caimacami și a început să guverneze cu toată autoritatea.
Domnul a avut de înfruntat și opoziția internă care îi opunea lui Cuza lipsa de recunoaștere a dublei alegeri și înainta necontenit reclamații și memorii puterilor străine. Cu toate acestea, adoptând o atitudine demnă, Cuza nu a solicitat grăbirea confirmării. După multe pertractări la Conferința din august 1859, Turcia și Austria au recunoscut îndoita alegere. Ceremonia de investitură s-a desfășurat discret, într-un cadru restrâns, pentru a se sublinia caracterul ei auxiliar.
Așa cum se știe, conform Convenției de la Paris, Principatele române aveau ca organe comune numai Comisia Centrală de la Focșani și Curtea de Casație de la Focșani. Organele administrative, adunările elective și guvernele urmau a fi organizate distinct și a desfășura o activitate separată.
Trecând peste dispozițiile acestei convenții, Cuza a procedat mai întâi la unificarea treptată a organelor centrale ale statului. În acest scop, în fiecare guvern a numit persoane originare din ambele principate, iar ministerele de la Iași au fost transformate în directorate ale ministerelor corespunzătoare din București. Tot așa, în Adunările Elective ale fiecărui principat erau aleși deputați din ambele principate.
În privința organizării armatei, s-a decis ca regulamentele de instrucție să fie comune, armamentul să fie același, iar ministrul armatei să fie unic pentru ambele principate ca și Statul Major. La fel ca și în alte domenii, în unitățile militare dintr-un principat se aflau ostași și ofițeri din ambele principate. De altfel, Cuza a dat o mare importanță înarmării și pregătirii de luptă a armatei, căci avea în vedere o eventuală intervenție externă, sub pretextul încălcării Convenției de la Paris, după cum avea în vedere și sprijinirea revoluției din Transilvania în cazul în care aceasta ar fi reizbucnit, ceea ce ar fi făcut posibilă desăvârșirea unității naționale a românilor în cadrul unui singur stat.
Unificarea administrativă s-a realizat, în fapt, și prin alte măsuri, cum ar fi crearea unei rețele comune de poștă, de telegraf, sanitară și de transport. Cât privește corespondența dintre organele administrației centrale, ea se făcea direct și nu prin intermediul ministerelor de externe.
Pentru a se pune capăt amestecului din afară în treburile bisericii române, s-au adus modificări în organizarea și conducerea acesteia, au fost înlăturați egumenii greci și s-a trecut la secularizarea averilor mănăstirești.
Pe plan extern, Principatele Unite au unificat reprezentanțele diplomatice de la Constantinopol, iar celelalte țări trimiteau reprezentanțe diplomatice unice.
Aceste măsuri, adoptate fără recunoașterea puterilor străine, au fost oficializate la Conferința de Ia Constantinopole din septembrie 1861 dar numai pe timpul domniei lui Cuza.
În baza acestor înfăptuiri, domnul a proclamat constituirea României și a anunțat unificarea guvernelor și a Adunărilor Elective. Contopirea efectivă a guvernelor s-a înfăptuit încă din decembrie 1861, iar cea a Adunărilor Elective în ianuarie 1862.
CAPITOLUL II
ORGANIZAREA DE STAT A ROMÂNIEI POTRIVIT
STATUTULUI DEZVOLTĂTOR AL CONVENȚIEI DE LA PARIS
Secțiunea I
Adoptarea Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris
Pe drept cuvânt, observatorii politici ai epocii afirmau că Alexandru Ioan Cuza nu va putea exercita o domnie efectivă în condițiile fixate prin Convenția de la Paris. Cât despre realizarea unui program îndrăzneț de reforme democratice nici nu putea fi vorba în noile condiții. Iată de ce, credincios idealurilor revoluției de la 1848, Cuza și colaboratorii săi în frunte cu Mihail Kogălniceanu au procedat mai întâi la reorganizarea statului într-o formă în care să asigure o autentică unitate politică a națiunii (uniunea reală) și care, în același timp, să facă posibilă aplicarea programului de reforme democratice.
Prima etapă a acestei reorganizări (înfăptuirea uniunii reale) a putut fi realizată fără dificultăți majore în interior, dar înfăptuirea reformelor programate și, în primul rând, reforma agrară și cea electorală, s-a lovit de împotrivirea reacțiunii. Profitând de majoritatea pe care o deținea în Adunarea Electivă, în condițiile sistemului electoral de atunci moșierimea a respins toate proiectele de lege reformatoare. Datorită majorității moșierești s-a constatat, până la 1864, o instabilitate excesivă a guvernelor, care se schimbau la 2-3 luni, deoarece Adunarea le opunea, în mod sistematic, votul de blam.
Constatând că în forma de organizare existentă reformele nu vor putea fi înfăptuite, s-au făcut pregătirile necesare pentru înfăptuirea loviturii de stat, în vederea introducerii unui regim de putere personală.
Astfel, la 2 mai 1864 când Adunarea a refuzat să voteze proiectul de lege electorală, M. Kogălniceanu a prezentat decretul de dizolvare a acesteia. A fost adresată apoi o proclamație către popor, cu care ocazie a prezentat și textul proiectului Statului dezvoltator și al noii legi electorale, care urmau a fi aprobate prin plebiscit. Plebiscitul, desfășurat între 10 și 14 mai 1864, a confirmat pe deplin adeziunea poporului la actul săvârșit de către domn: 68221 voturi au fost pentru, iar împotriva numai 1307.
Cu toate că Statutul era prezentat drept un act constituțional, al Convenției de la Paris, în realitate Convenția a fost încălcată în mod vădit. Și de data aceasta puterile garante au fost nevoite să accepte politica faptului împlinit, singura care în situația dată era în măsură să promoveze interesele națiunii.
Secțiunea a II-a
Principalele dispoziții ale Statutului Dezvoltător al
Convenției de la Paris
Potrivit Statutului, domnul cumula atribuții executive și legislative, putând emite decrete fără consultarea parlamentului ori de câte ori situația impunea măsuri deosebite. Totodată, parlamentul unicameral a fost înlocuit cu unul bilateral, format din Adunarea Electivă (a Deputaților) și Adunarea Ponderatrice sau Corpul Ponderator (Senatul). Noua adunare corespundea mai mult unui parlament modern, atât prin forma de organizare, cât și prin conținutul său.
Statutul a adoptat, după modelul constituțiilor apusene , principiul separației puterilor, cu accentuarea rolului puterii executive în organizarea de stat.
În concret, Senatul prevede că putere publică este încredințată domnului, Adunării Ponderatrice și Adunării Elective. Puterea legislativă urma a se exercita de către domn împreună cu parlamentul. Inițiativa legislativă o avea numai domnul care pregătea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat. Proiectele de legi erau susținute în Adunarea Electivă de către miniștri sau de către membrii Consiliului de Stat. Membrii Adunării Elective erau aleși conform dispozițiilor noii legi electorale care a adus o serie de modificări censului și a pus accentul pe veniturile provenite din alte surse, în afară de proprietatea funciară. Burghezia avea astfel posibilitatea de a trimite un număr mai mare de deputați în parlament.
Corpul Ponderator era compus din mitropolitul țării, episcopii eparhiilor, întâiul președinte al Curții de Casație, cel mai vechi general în activitate și 64 de membri numiți de către domn. Conform procedurii, Corpul Ponderator adopta proiectul sau îi aducea amendamente sau îl respingea. Dacă proiectul era adoptat fără amendamente, urma să fie supus sancțiunii domnului. Dacă proiectul era amendat de către Corpul Ponderator, el era retrimis Adunării Elective și, dacă aceasta aproba amendamentele, proiectul era retrimis Consiliului de Stat pentru a fi pentru a fi reformulat. În fine, dacă Corpul Ponderator respingea proiectul, acesta era retrimis Consiliului de Stat spre a fi restudiat.
Proiectele de legi erau pregătite de domn, care singur avea inițiativă legislativă, împreună cu Consiliul de stat și supuse Adunării selective și Corpului ponderator spre votare.
De menționat că în preambulul statutului se precizează că Principatele unite pot în viitor modifica și schimba legile care privesc administrația lor spre viitor, cu concursul legal al tuturor puterilor stabilite și fără nici o intervenție, fără a modifica legăturile cu Poarta emană și cu celelalte puteri semnatare ale Convenției de la Paris.
Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris este considerat prima Constituție a României. Într-adevăr prin intrarea lui în vigoare Convenția de la Paris a încetat a mai fi o lege fundamentală, ea rămânând un act internațional privind relațiile dintre România și puterile garante. O dată cu adoptarea Statutului și recunoașterea lui de către marile puteri s-a recunoscut implicit și autonomia internă, legislativă și administrativă a României, iar puterile străine au aderat la noua reglementare prevăzută de statut
CAPITOLUL III
OPERA REFORMATOARE A LUI ALEXANDRU
IOAN CUZA
Secțiunea I
Legislația cu caracter reformator
1. Secularizarea averilor mănăstirești.
Proiectul de lege privind bunurile mănăstirilor închinate nu figurează printre acelea anunțate de mesajul domnesc de deschidere a Camerei și – adăugăm – nici nu putea să figureze; ar fi însemnat o provocare flagrantă – și inutilă – a acelora dintre Puterile garante care țineau la aplicarea protocolului XIII, adică a dispozițiilor din Convenția de la Paris prevăzând modalitatea de rezolvare a problemei bunurilor amintite. Împrejurările au făcut însă ca tocmai această problemă să fie adusă în fața Camerei, înaintea celorlalte probleme majore – cea electorală și cea rurală. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Negri, urmând instrucțiunile primite de la București, înaintase, încă în vară, la 10/22 august 1863, Porții o notă propunând rezolvarea problemei bunurilor mănăstirilor închinate, contra unei substanțiale despăgubiri oferite „Locurilor sfinte”. Se oferea suma de 80 000 000 de piaștri turcești din care urmau să se scadă 28 889 020 de piaștri, reprezentând datorii ale egumenilor mănăstirilor închinate către statul român, așa încât comunitățile grecești primeau în numerar 51 110 980 de piaștri turcești. Pe deasupra, guvernul român mai dădea încă 10 000 000 de piaștri pentru înființarea unei școli laice și a unui spital la Constantinopol, unde să fie primit oricine, indiferent de confesiune. Ierarhii greci refuzaseră însă oferta și cereau aplicarea protocolului XIII. Poarta, care apăra pe acești ierarhi – erau nu numai supușii ei, dar și un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât și pentru demnitarii turci -, văzând că părțile în litigiu nu se înțeleg, intenționa să ceară reprezentanților Puterilor garante convocarea unei conferințe în această privință. Intenția fusese aflată de agentul nostru la Constantinopol și comunicată lui Cuza. Acesta, la 8/20 decembrie, așadar cu cinci zile înainte de votul secularizării, trimite o scrisoare lui Aali pașa, ministrul de externe al Porții, care intervenise în favoarea unor egumeni greci de la noi, arătându-i că e obligat să pășească la actul secularizării. „Oricât ași fi de doritor – scrie el demnitarului Porții – să fac dovadă de deferentă, în orice împrejurare, față de guvernul imperial și de Puterile garante, îmi este imposibil să nu țin seamă de manifestări repetate și persistente ale sentimentului național. Tăcerea ce s-a făcut asupra generoaselor propuneri prezentate în nota domnului Negri a sporit iritația în spirite și Camera e pe punctul de a-și face din această chestiune o armă împotriva guvernului meu dacă, în interesul ordinei publice, nu o previn eu însumi”. Intenția Porții se materializează în ziua de 11/23 decembrie când Aali pașa trimite o circulară reprezentanților Puterilor garante, comunicându-le nota lui Negri împreună cu răspunsul ierarhilor greci și cerând reunirea unei conferințe. Nicolae Bordeanu, girantul agenției noastre din Constantinopol – Negri plecase cu câteva zile mai înainte spre țară unde va sosi, în capitală, chiar în ziua votului secularizării -, află imediat de circulară și în ziua de 12/24 decembrie telegrafiază, cifrat, faptul Ia București. A doua zi, după telegrama lui Bordeanu, adică la 13/25 decembrie guvernul prezintă Camerei proiectul de lege al secularizării, care este votat în mijlocul unei însuflețiri cvasiunanime: 93 voturi pentru și 3 contra. Raportul de succesiune și cauzalitate între cele trei date, 23 decembrie – circulara lui Aali pașa, 24 decembrie – telegrama cifrată a lui Bordeanu și 25 decembrie, – secularizarea, este evident. Viteza acțiunii guvernului român se explică: a voit, o dată mai mult, să pună Puterile garante în fața unui fapt împlinit, după metoda care ne reușise și până atunci. Dacă s-ar fi întrunit conferința cerută prin circulara lui Aali pașa, era, evident, mult mai greu lui Cuza și guvernului său să procedeze la secularizare: ar fi însemnat o sfidare adusă Puterilor garante, și, în același timp, un mijloc de a le solidariza împotriva noastră. Așa, conferința a trebuit să ia act de cele întâmplate, rămânând să discute numai cuantumul despăgubirii.
Proiectul de lege „pentru secularizarea averilor mănăstirești” prevede, în articolul întâi: „Toate averile mănăstirești din România sunt și rămân averi ale Statului”. Așadar, de unde la început fusese vorba de bunurile mănăstirilor închinate, acum legea generaliza măsura asupra tuturor bunurilor mănăstirești, indiferent daca erau închinate sau neînchinate. Această generalizare fusese impusă de considerentul că o secularizare numai a bunurilor mănăstirilor închinate ar fi fost prezentată în fața forurilor internaționale de către cei în cauză, ca o măsură discriminatorie, nedreaptă și xenofobă, favorizând mănăstirile; neînchinate cu conducere românească, și lovind în mănăstirile închinate, cu conducere grecească. Secularizând bunurile tuturor mănăstirilor, se anula din capul locului o asemenea argumentare care, cu siguranță, ar fi impresionat Puterile garante. Așa, s-a putut arăta că nu e vorba de o măsură discriminatorie, de favorizare a unei categorii de mănăstiri și de defavorizarea alteia, ci de o măsură generală, privind toate mănăstirile. La fel va proceda legiuitorul mai târziu, cu prilejul reformei agrare de după primul război mondial, când au fost supuse exproprierii nu numai moșiile particulare, dar și acelea ale statului, apoi domeniile regale, precum și moșiile instituțiilor culturale (Academia, Universitatea), sau de binefacere (Eforia spitalelor civile, Spiridonia). Articolul al doilea al legii prevede înscrierea veniturilor averilor secularizate „între veniturile ordinare ale bugetului Statului”. Articolul al treilea se referă la suma pe care, sub formă de ajutor, statul o acordă, o dată pentru totdeauna, „Locurilor sfinte”, către care „erau închinate unele din mănăstirile pământene”. Această sumă va fi de maximum 82 000 000 de lei, în care intra însă și datoria către stat de 31 000 000 de lei a amintitelor mănăstiri închinate. „Locurile sfinte” urmau să primească deci o sumă de 51 000 000 neto, suma constituind un capital inalienabil și ale cărui venituri – potrivit articolului cinci – trebuiau sa servească exclusiv la „întreținerea bisericei ortodoxe din Oriinte și a stabilimentelor de binefacere lipite către ea”. Pe lângă această sumă, statul român mai afecta – potrivit articolului șapte – o sumă de 10 000 000 de lei „pentru fondarea la Constantinopole a unei scoale laice și a unui spital” care urmau a fi conduse de agentul României la Poartă și un consiliu de patru membri, din care, doi numiți de guvernul român și doi aleși de comunitățile religioase ale „Locurilor sfinte”. În sfârșit, egumenii greci erau obligați să predea guvernului român „ornamentele, cărțile, vasele sacre… și documentele” mănăstirilor pe care le conduseseră.
Actul secularizării era concluzia firească și necesară a unui proces care începuse cu decenii înainte, dar care, în timpul domniei lui Cuza și în special în ultimul an, 1863, se intensificase. Opinia publică românească era complet pregătită și perfect solidară cu guvernul și cu domnul țării. Era vorba doar de o bună parte din pământul țării. Adăugându-se acum și bunurile mănăstirilor neînchinate, suprafața secularizată atingea 25,26% din teritoriul țării, adică mai bine de un sfert. Cuza și Kogălniceanu, când s-au hotărât să facă actul secularizării, aveau deci în spatele lor întreaga națiune, ceea ce era esențial. Au mai avut însă și sprijinul Franței, a cărei autoritate, după războiul Crimeii și campania din Italia, cântărea greu în concertul politic european; am avut de asemenea avantajul unei conjuncturi europene favorabile nouă, în sensul că Marile Puteri – și în special Rusia – erau preocupate de problema polonă, față de care chestiunea bunurilor mănăstirilor închinate trecea în umbră, nu mai avea însemnătatea pe care ar fi avut-o într-o Europă liniștită, fără probleme internaționale majore. La 27 octombrie – 8 noiembrie 1863, Nicolae Bordeanu relatează, printr-o scrisoare autografă, lui Cuza conversația avută cu ambasadorul Franței la Poartă; după ce relevă, în general, atitudinea favorabilă a acestuia față de România, el precizează că, în chestiunea mănăstirilor închinate, numitul ambasador a afirmat caracterul intern al problemei, spre deosebire de problema Poloniei, care are un caracter internațional. După trei zile, la 11 noiembrie, tot Bordeanu comunică lui Baligot de Beyne că același ambasador al Franței va scrie guvernului său spre a-l preveni de manevrele ce ar încerca, în problema mănăstirilor închinate, ambasadorul Angliei la Poartă, sir H. Bulwer, cât va sta la Paris. Dar cea mai importantă manifestare franceză în sprijinul punctului de vedere românesc o constituie afirmația împăratului Napoleon al III-lea, cuprinsă în expunerea sa asupra situației imperiului, rostită în noiembrie 1863: „Guvernul împăratului – precizează el-, și cele mai multe din celelalte cabinete semnatare ale tratatului de la Paris n-au stat la gânduri în a recunoaște că ar fi potrivnic principiilor dreptului public european de a îndatora pe guvernul Moldo-României a lăsa mănăstirile, care alcătuiau, în stare de mână moartă, o foarte mare parte din teritoriul lor, sub ocârmuirea călugărilor străini”. După o asemenea categorică luare de poziție, este evident că atât Cuza cât și Kogălniceanu știau, în momentul când prezentau Camerei proiectul de lege al secularizării, că se puteau bizui, sub raportul diplomatic, pe sprijinul necondiționat al Franței. Și, într-adevăr, așa a și fost. Votul cvasiunanim de la 13/25 decembrie a provocat, evident, o reacție vie a Rusiei, a Porții, a Angliei și a Austriei, la acestea asociindu-se apoi și Prusia. Încă la 19 septembrie 1863, așadar cu aproape trei luni înainte de secularizare, principele Gorcealcov, ministrul de externe țarist, dădea următoarele instrucțiuni lui Novikov, însărcinatul cu afaceri al Rusiei la Constantinopol: „Vom continua – îi scrie el – să considerăm biserica Orientului ca victima unei spoliațiuni incalificabile și ne menținem, ca și în trecut, la protocolul XIII al conferinței de la Paris”. Informații primite de la Nylos – continuă Gorceakov – arată că guvernul lui Cuza vrea să ajungă la confiscarea bunurilor bisericii. Să se sfătuiască deci Novikov cu ambasadorul Angliei spre a se ajunge la un rezultat în spiritul protocolului amintit. Dar guvernul țarist nu se mulțumea numai cu activitatea diplomatică, el utiliza și calea presei. Astfel, în ziarul „Le Nord”, care apărea la Bruxelles, dar subvenționat de Ministerul de Externe de la St. Petersburg și servind interesele acestuia, se publică, în numărul din 24 decembrie stil nou – așadar cu o zi înainte de votarea secularizării -, o corespondență datată „București, 10 decembrie”, în care este atacat violent guvernul Kogălniceanu, din cauza atitudinii luate față de mănăstirile închinate și egumenii greci. Mai mult, corespondentul nu ezită să și ironizeze pe români, ca popor, calificându-i de „pretinși descendenți danubieni ai lui Romulus”.
Îndată după votul secularizării, Gorceakov telegrafiază lui Novikov, la Constantinopol, să se consulte cu Aali pașa, ministrul de externe al Porții, cu baronul Prokesch, ambasadorul Austriei la Poartă și cu Erskine, însărcinatul cu afaceri al Angliei la Poartă, în lipsa ambasadorului sir Bulwer, „pentru a determina mai întâi un protest în termenii cei mai energici”. Dar Gorceakov intenționa și mai mult. O comunicare a lui Bordeanu către Cuza, la 10/22 ianuarie 1864, arată că, după votul secularizării, Novikov și cu Prokesch au propus Porții, în mod secret, o triplă ocupare a României de către Turcia, Rusia și Austria; ca nou argument în sprijinul acestei propuneri au invocat și înarmarea României. Bordeanu adaugă că Anglia nu e de acord însă cu această triplă ocupare, iar Franța n-a fost informată de acest plan, deoarece ea l-ar fi combătut cu siguranță.
Protestul sugerat de Gorceakov a avut într-adevăr loc. Reprezentanții Rusiei, Austriei și Angliei au stăruit ca la acest protest să se asocieze și reprezentantul Franței, de Moustier, dar acesta a refuzat și a arătat, într-o scrisoare trimisă ambasadorului Austriei, de ce nu poate s-o facă. Mai mult încă, el a intervenit pe lângă Aali pașa ca să nu protesteze pe lângă Puterile garante pentru votul secularizării, și să nu scrie lui Cuza până nu vor sosi instrucțiunile acestuia către Bordeanu, ceea ce ministrul turc a făgăduit. Și ministrul Prusiei, Brassier de Saint Simon, a refuzat la început să se asocieze protestului, pentru ca ulterior, desigur, în urma instrucțiunilor primite de la guvernul său, să-și schimbe atitudinea. Acela al Italiei, contele Greppi, a făcut la fel, mai întâi nu s-a asociat, pentru ca la urmă să se alăture și el protestatarilor, dar într-un fel deosebit. Protestul s-a produs la București, într-o dublă formă: mai întâi, printr-o scrisoare, din 2 ianuarie stil nou 1864, a marelui vizir Fuad pașa, adresată lui Cuza, prin care declară votul Camerei române în privința secularizării drept nul și neavenit; apoi, printr-o audiență colectivă a consulilor generali ai Rusiei, Austriei, Angliei și Prusiei, la 3/15 ianuarie 1864, în care ei citesc domnului o adresă cu un cuprins identic, în ce privește fondul, scrisorii lui Fuad pașa. Când Cuza îl întrebă, după ce ascultă lectura adresei, ce caracter are demersul lor, ei răspund că nu e nici un protest, nici o punere în întârziere. Ceea ce înseamnă că puterile respective nu erau dispuse, în fond, să adopte o atitudine intransigentă, așa cum ar fi vrut-o clericii greci, ci voiau numai, așa cum va arăta-o desfășurarea ulterioară a lucrurilor, să asigure acestor clerici o despăgubire materială satisfăcătoare. Consulul general al Italiei citește separat, a doua zi, lui Cuza, o scrisoare în care blamul este amestecat cu tot soiul de rezerve și cu asigurări de simpatie. Așadar, reprezentantul Italiei, nevoind să se solidarizeze în totul cu reprezentanții celor patru state, care adresaseră un protest comun, identic, României, a marcat, formal, o poziție deosebită, în fond însă fiind și el contra secularizării. Ulterior, atât Prusia, cât și Italia vor adopta o atitudine înțelegătoare, așa cum constată Bordeanu la 5/17 februarie 1864 , și cum rezultă și din lucrările comisiei ce se va institui la Constantinopol, în vederea evaluării despăgubirii către comunitățile grecești.
Înainte de a primi scrisoarea marelui vizir Fuad pașa, Cuza scrisese lui Aali pașa, la 24 decembrie 1863/5 ianuarie 1864, în care îi arăta de ce a trebuit să secularizeze averile mănăstirești – îl prevenise de altfel prin scrisoarea din 8/20 decembrie – și adăuga aceste cuvinte semnificative, care rezumau situația: „în această chestiune, alteță, eu nu sunt principele românilor, sunt România însăși”. Răspunzând și lui Fuad pașa, la 10/22 februarie 1864, Cuza califică secularizarea drept „un act de înțelepciune și de înaltă necesitate, o măsură de ordin public”.
Față de această atitudine atât de hotărâtă a lui Cuza, cum se explică telegrama pe care secretarul lui, Baligot de Beyne, o trimite a doua zi după vot, la 14/26 decembrie, agenților României la Paris, la Constantinopol, și la Belgrad, telegramă în care afirmă că principele socotea actul Camerei inoportun, dar că ministerul a oferit demisia sa dacă proiectul de secularizare nu era prezentat. De altfel, Camera, iritată de știrea conferinței cerută de Poartă, știre transmisă prin telegrama cifrată a lui Bordeanu, din 12/24 decembrie, era să someze guvernul să ia această măsură. Credem că fraza referitoare la Cuza este o frază „diplomatică”, pusă dinadins, spre a face atmosferă favorabilă principelui, spre a-l prezenta că un element ponderator, și în același timp doritor de a ține seama de punctul de vedere al Puterilor garante, concretizat în faimosul protocol XIII. În realitate, telegrama lui Baligot de Beyne este dezmințită chiar de scrisoarea trimisă de Cuza lui Aali pașa, la 8/20 decembrie. Între textul lui Cuza, trimis direct Porții, și textul secretarului lui Cuza, trimis agenților României în străinătate, credem că trebuie să prevaleze primul. În același sens pledează și telegrama lui Cuza – fără dată, dar, după toate probabilitățile, din chiar ziua votului, înainte de a avea loc acesta – către Kogălniceanu, în care-i arată că este în totul de acord cu el, în privința mănăstirilor închinate; va face totul și împotriva tuturor pentru a-i asigura triumful. În depeșa precedentă, îi indica doar mijloacele ce i se păreau cele mai nimerite pentru reușită. Trebuie să ne bazăm în primul rând pe noi înșine, dar nici diplomația nu trebuie exclusă cu totul. Slăbiciunea noastră trebuie supleată prin abilitate… să mențină entuziasmul Camerei în limitele prudenței.
Plecarea lui Negri din Constantinopol, în preajma votului secularizării, este încă o dovadă, după părerea noastră, că lucrurile fuseseră stabilite și că Negri știa de iminența votului; în consecință, el voia să evite prima reacțiune a Porții și a reprezentanților puterilor ostile secularizării, reacțiune care, cum era de așteptat, n-a întârziat.
Ecoul secularizării a fost imens în întreaga țară. Dovadă, între altele, sunt foarte numeroasele adrese ale cetățenilor exprimând bucuria lor pentru acest act. Din unele orașe ca, de pildă, Bacăul, vin câte două adrese. Studenții români din Paris își manifestă și ei bucuria, trimițând lui Cuza o adresă în care relevă marea însemnătate a actului secularizării și-l felicită pentru această realizare.
Față de imensa majoritate a celor ce au salutat cu entuziasm actul care readucea în stăpânirea statului un sfert din teritoriul țării, au existat, printre clericii români, și câțiva – foarte puțini însă la număr – care au dezaprobat secularizarea. E vorba de câțiva preoți izolați – care de altfel au revenit îndată asupra părerii exprimate și au fost iertați de către Cuza – și de unii înalți ierarhi, între care episcopul de Buzău, Dionisie. Acesta se manifestase și împotriva unei eventuale modificări a calendarului: se discuta înlocuirea calendarului iulian prin cel gregorian, care era mai exact. Rezultatul este că guvernul, iritat de atitudinea negativă și protestatară a lui Dionisie, îl scoate din scaunul de episcop. Intervenția pe care Dionisie o face, în ultimul moment, la 12/24 martie 1864, în preajma demiterii, pe lângă Baligot de Beyne, spre a preveni pe Cuza asupra intențiilor guvernului, nu are efect. Secretarul domnesc îi răspunde, la 4-5 aprilie stil nou, că nu e chemat să aprecieze măsura guvernului care l-a scos din scaunul de episcop și că, dacă n-a fost amestecat în agitația contra secularizării și calendarului – fapt pe care el, Baligot de Beyne, îl crede atunci îl sfătuiește să scrie o lucrare asupra acestor două chestiuni. Protestul celor câțiva clerici n-a avut importanță; el a dat prilejul însă ziarului „Le Nord”, de inspirație țaristă și apărând la Bruxelles, să publice un articol defavorabil, exagerând mult lucrurile.
În afara hotarelor țării, secularizarea a provocat reacții diverse, după cum cercurile respective erau progresiste sau reacționare: cele dintâi au aplaudat măsura, celelalte au criticat-o. Generalul Türr, reprezentantul ungurilor revoluționari exilați, scrie, în mai 1864, lui Aali pașa că secularizarea este un mijloc de a ridica nivelul moral și material al Principatelor. În Franța, țară de tradiție revoluționară, care aplicase ea însăși o măsură similară cu șapte decenii mai înainte, trecerea averilor mănăstirești în patrimoniul statului este aprobată și pentru un motiv subsidiar: acela că mănăstirile închinate erau un mijloc al guvernului țarist de a se amesteca, sub pretextul apărării ortodoxiei și instituțiilor acesteia, în treburile interne ale României, de a-și crea aderenți și de a-și spori influența. În Italia, reacția a fost de asemenea pozitivă. Iar dacă Anglia s-a manifestat la început împotriva secularizării, ea a făcut-o pentru un dublu motiv: întâi, pentru apărarea principiului proprietății, al doilea, din solidaritate cu Turcia, apărarea intereselor acesteia fiind o constantă a politicii engleze în epoca respectivă. La știrea secularizării, reacția clericilor greci – de la egumenii mănăstirilor închinate, până la patriarhii de care depindeau aceste mănăstiri – a fost aceea a înverșunării, înverșunare care i-a făcut să adopte atitudinea cea mai rea cu putință, aceea a unei intransigențe totale, în urma căreia au pierdut, în faza finală, importanta despăgubire oferită de statul român. Această înverșunare mergea până la a pune la cale – dacă este să credem ceea ce se înregistrează în unele acte ale vremii – suprimarea lui Cuza și a lui Negri. Nu este de loc exclus ca să fi trecut prin mintea unor călugări fanatici o asemenea „soluție” absurdă, care nu rezolva nimic, dimpotrivă. Fapt este că la 30 martie 1864, Bordeanu scria din Pera (Constantinopol), lui Baligot de Beyne, următoarele : „Călugării greci vor să asasineze pe Cuza printr-un grec Stamati, plecat din Tulcea spre România – se zice – cu acest scop; are drept complice pe un Polizio, care este în țară”. Peste o săptămână, la 6 aprilie stil nou, o nouă scrisoare a aceluiași către același, arătând că arhimandritul Nylos, exponentul călugărilor greci și purtătorul lor de cuvânt în Europa, a pus, se pare, la cale o revoltă în România, de conivență cu câțiva din membrii „coaliției”. Bordeanu a fost informat de aceasta de un grec, Constantin Assonidis, care urma să primească la Reni mai multe lăzi cu arme, expediate din Malta, de un om al lui Nylos, cu brikul „Euridice”, sub pavilion elenic. Assonidis a denunțat această uneltire, spre a se răzbuna pe Nylos și ai lui, care l-au tratat foarte rău altă dată. Bordeanu îl trimite în țară, cu recomandarea de a fi însoțit de un polițist la Reni, și supravegheat de aproape, deoarece îi face impresia unei perfecte canalii. Pe de altă parte, autoritățile din țară scriau lui Bordeanu să se intereseze de un anume Mingusi; Bordeanu răspunde că bănuiește pe Assonidis a fi tot una cu Mingusi. La rândul lui, Costache Negri scria lui Baligot de Beyne, încă la 6/18 mai 1863, deci încă înainte de secularizare, că nu exclude riscul de a primi o lovitură de stilet de la călugării greci.
Neputînd împiedica secularizarea, Marile Puteri ostile ei și, în primul rând, Rusia, Turcia și Anglia, au determinat întrunirea unei conferințe a ambasadorilor Puterilor garante la Constantinopol, pentru a stabili despăgubirea ce urma să se acorde călugărilor greci. Ambasadorul Franței la Poartă era contra unei asemenea conferințe; o știm din relația pe care, la 2 martie stil nou 1864, Bordeanu o trimite lui Baligot de Beyne. „Dl. de Bonnieres – scrie Bordeanu – a venit să mă vadă sâmbăta trecută… El mi-a spus că ambasadorul a scris la Paris spre a ruga pe dl. Drouyn de Lhuys să nu-i dea instrucțiuni asupra reunirii conferinței, pentru ca să poată amâna fără termen soluția chestiunei mănăstirilor și să forțeze astfel pe călugării greci și puterile care-i sprijină ca, obosiți de amânare, să accepte despăgubirea pe care le-o dăm. Dacă ambasadorul primește instrucțiuni în acest sens, atunci adio conferință și cu atât mai bine, căci sunt sigur că sir Henry – este vorba de ambasadorul Angliei la Constantinopol – ar fi încurcat totul”. Intervenția ambasadorului francez pe lângă Drouyn de Lhuys nu va reuși, gestul său nu-i mai puțin semnificativ, și arată sentimentele foarte prietenești pe care le purta poporului român; ministrul de externe francez comunicase lui Iancu Alecsandri, în audiența ce acordase acestuia – și Alecsandri, la rându-i, comunica faptul lui Baligot de Beyne, la 18/30 decembrie 1863 -, că votul secularizării este o soluție, dar unilaterală, suprimând protocolul XIII, și îndemnase, în același timp, la conciliațiune cu călugării greci, prin acordarea unei despăgubiri. Sentimentele pe care le purta ambasadorul francez din Constantinopol poporului român se vădesc și în sfatul pe care, tot în sensul îndemnului ministrului său Drouyn de Lhuys, îl dă el patriarhului de Constantinopol – sfat comunicat de Bordeanu lui Baligot de Beyne, tot la 2 martie stil nou 1864 – de a se înțelege direct cu România asupra indemnizației pentru bunurile secularizate, așadar fără intermediul unei conferințe a ambasadorilor; patriarhul nu urmează însă acest sfat înțelept, crezând că prin intermediul Marilor Puteri va obține mult mai mult. Peste mai puțin de trei săptămâni, la 8/20 martie, Bordeanu scrie lui Cuza că ambasadorul Franței sugerează o înțelegere, prin bună învoială, cu călugării greci, și totodată un tratament excepțional în favoarea moșiei moldovene Aron Vodă, ale cărei venituri întrețin Școala greacă din Fanar. Doritor să răspundă la atitudinea permanent favorabilă a ambasadorului Franței, Cuza dă urmare sugestiei privind moșia amintită. La 9 mai stil nou Baligot de Beyne comunica agentului nostru la Constantinopol să arate ambasadorului că principele Cuza se va ocupa de această chestiune, iar, a doua zi, la 10 mai, o nouă comunicare anunța rezultatul favorabil și trimiterea în curând a sumei de 3000 de galbeni, care reprezenta – credem noi – capitalul aferent venitului global net al moșiei. Peste două zile, la 12 mai, Bordeanu telegrafia cifrat lui Baligot de Beyne că ambasadorul de Moustier este foarte recunoscător lui Cuza pentru soluția dată în chestiunea moșiei Aron Vodă. O altă dovadă de atenție pe care o acorda Cuza sugestiilor ambasadorului francez se produse în legătură cu un proiect de lege al guvernului român, prin care se scoteau în vânzare o serie de bunuri secularizate, anume embaticurile, viile și unele proprietăți urbane. Explicația oficială a acestor vânzări era ca să suplimenteze, cu banii obținuți, indemnizația oferită călugărilor greci; în realitate, motivul esențial era unul de ordin politic și psihologic: să arate caracterul ireversibil al secularizării, faptul că statul român înțelegea să dispună după voința sa de bunurile secularizate. De Moustier, informat de acest proiect, sugerează să se renunțe la el, desigur spre a nu se înăspri raporturile cu partida adversă, iar Cuza dă urmare sugestiei: la 6 aprilie stil nou, 1864, Baligot de Beyne telegrafia agentului nostru din Constantinopol că, potrivit sfatului dat de ambasadorul Franței, principele retrage proiectul privind vânzarea de diverse bunuri secularizate ale mănăstirilor închinate.
Între timp, se produsese o evoluție în atitudinea puterilor ostile secularizării și favorabile călugărilor greci. Ele ajunseseră la concluzia că asupra actului de la 13/25 decembrie 1863, adică asupra secularizării bunurilor mănăstirești – închinate și neînchinate – din România, nu mai era cu putință o revenire, că el rămânea definitiv. Se punea acum numai problema indemnizației sau despăgubirii ce urma să se acorde „locurilor sfinte”. Franța lucrase și în această direcție, acționând, prin intermediul Italiei, asupra Angliei. Rezultatul acestei acțiuni s-a concretizat într-o telegramă din Torino – comunicată de agentul Italiei la București lui Cuza și retransmisă de Baligot de Beyne agenției noastre din Constantinopol, la 12 martie stil nou 1864 -, anunțând că Anglia admite definitiv secularizarea și indemnizația aferentă. Are loc, prin urmare, în urma atitudinii mai realiste a puterilor ostile, și la cererea Turciei, cerere formulată prin circulara din 3 aprilie stil nou 1864, reunirea la Constantinopol a unei conferințe a ambasadorilor Puterilor garante. După câteva ședințe, această conferință încheie un protocol, la 16/28 mai 1864, prin care se instituie, pe de o parte, o casă specială, sub autoritatea Puterilor garante, prin intermediul căreia să se facă plata indemnizației de către guvernul român, pe de alta, o comisie, care, întemeiată pe titlurile de proprietate ale mănăstirilor închinate, să stabilească lista, pe categorii, a bunurilor respective, venitul lor și sarcinile care le grevează. Lucrările comisiei au mers încet nu numai din pricini obiective; necesitatea de a strânge toate actele privind aceste bunuri – originalele multora nu mai erau în posesia noastră, ci la „Locurile Sfinte” -, de a le traduce în limba franceză, și de a le tipări, împreună cu memoriul general corespunzător, dar și fiindcă noi n-aveam nici un interes să ne grăbim, întrucât nu înțelegeam ca cifra indemnizației să ne fie impusă de această conferință a puterilor, ci voiam ca ea să fie urmarea exclusivă a hotărârii noastre. Ceea ce-i surprinzător, în gradul cel mai înalt – și aceasta arată cât era de mare înverșunarea și orbirea ierarhilor greci -, este faptul că aceștia n-au înțeles că aveau tot interesul să ajute lucrările comisiei, pentru ca, pe temeiul lor, conferința ambasadorilor să fixeze indemnizația. Dimpotrivă, acești ierarhi au făcut tot ce le-a stat în putință ca să amine lucrările comisiei și, până la urmă, să le zădărnicească, crezând că prin această metodă își apără mai bine „drepturile” lor. Mai întâi, după ce li se dăduse un termen destul de îndepărtat – câteva luni -, spre a prezenta actele de proprietate, ei au obiectat, în ședința din 28 septembrie – 10 octombrie 1864, că nu le au, deoarece le-au fost luate de guvernul român. Era, de fapt, un simplu pretext, deoarece ei posedau aceste acte, dacă nu toate, dar marea lor majoritate, dacă nu în original, în copii sau în traduceri. N-au voit să le prezinte însă, deoarece își dădeau seama că din examinarea acestor acte se vedea bine, pe de o parte, că nu „locurile sfinte” erau proprietarele moșiilor mănăstirilor închinate, ci aceste mănăstiri, pe de altă parte, pentru că se constata că închinarea fusese făcută sub clauza unor condiții precise, din care o seamă nu mai erau respectate de multă vreme. Li s-a dat un nou termen, la 8/20 octombrie 1864, apoi un al treilea, peste o săptămână, la 15/27 octombrie, dar nici la aceste termene ierarhii greci n-au vrut să prezinte actele de proprietate.
La un moment dat, trei dintre patriarhi declarară că le vor prezenta ; apoi, în urma presiunii exercitate de colegii lor, tot trei la număr, reveniră; la 10/22 noiembrie 1864, Negri anunța lui Cuza această revenire.
După aceste refuzuri repetate, ierarhii greci declarară, în cele din urmă, că nu înțeleg să se mai prezinte în fața comisiei, cu alte cuvinte că nu cunosc autoritatea ei. Și atunci când, la 12 decembrie stil nou 1865, comisia acordă un ultim termen comunităților grecești, spre a se prezenta în fața comisiei, după care neprezentarea va fi considerată ca o retragere din litigiul cu guvernul român, clericii greci persistă în înverșunarea lor mioapă. La 9 ianuarie stil nou 1866, Bordeanu comunica ministrului de externe român că delegatul comunităților grecești a comunicat în scris comisiei refuzul său de a se conforma procedurii stabilite de ea. Nu se putea o atitudine care să ne convină mai mult, și Bordeanu relevă faptul în rapoartele și scrisorile pe care le trimite la București , atitudine care va sfârși prin a exaspera chiar pe unul din cei – mai vajnici susținători ai ierarhilor greci, pe sir Bulwer. Acesta va declara, alături de ambasadorul Franței – declarație transmisă de Bordeanu, la 14/26 noiembrie 1865, lui Baligot de Beyne -, că, plictisiți de manevrele patriarhilor, care făceau tot felul de dificultăți comisiei instituite pentru recenzarea și evaluarea bunurilor mănăstirilor închinate, se vor retrage la prima ocazie din zisa comisie, rupând în bucăți astfel protocolul și că atunci călugării riscă să nu mai primească nici indemnizația care li se oferă azi adică cele 150 000 000.
Într-adevăr, între timp, Cuza și guvernul român, dându-și seama că suma oferită inițial, de 80 000 000 lei, era prea mică – și, realmente, ea nu reprezenta decât de patru ori venitul de 20 000 000 al moșiilor mănăstirilor închinate, înscris în buget de către Cameră în decembrie 1862 -, ridică cifra indemnizației la 102 000 000 de lei. Această cifră reprezenta aproape de două ori cifra netă de 51 110 980 lei (sau piaștri), cât rămânea din indemnizația inițială de 80 000 000 lei, după ce se scădea datoria de 28 889 020 lei a egumenilor mănăstirilor închinate către statul român, și de circa cinci ori venitul moșiilor numitelor mănăstiri. În acest stadiu al lucrurilor, după ce se oferise cei 102 000 000 lei, se produce un fapt semnificativ pentru traficul de influență și dorința de îmbogățire rapidă a cercurilor fanariote din Constantinopol, ca și pentru felul în care ambasadorul Angliei înțelegea să se facă instrumentul acestei îmbogățiri. La 8/20 martie 1864, Nicolae Bordeanu scrie lui Baligot de Beyne că niște amici privilegiați, care au acces pe lângă sir Bulwer în orice oră a zilei, i-au spus – bineînțeles nu ca mandatari ai ambasadorului englez, ci din proprie inițiativă – că acesta din urmă ar fi foarte culant în chestiunea indemnizației ce urmează a fi dată călugărilor greci, dacă din această indemnizație o parte ar reveni prietenei sale, adică d-nei Aristarchi. Peste două săptămâni, la 23 martie – 4 aprilie, Bordeanu trimite lui Baligot de Beyne o nouă scrisoare, mai explicită. De data aceasta se precizează suma ce ar trebui dată prietenei ambasadorului: este vorba de 40 000 de lire sterline sau aproximativ 80 000 de galbeni. Contra acestui dar, respectivul intermediar – care, se accentuează încă o dată, lucrează „din propria sa inițiativă” – se angajează, prin toate mijloacele de care dispune, să facă pe călugării greci să accepte suma de numai 102 000 000 de piaștri, adică de 2 000 000 de galbeni, fără a mai fi nevoie pentru guvernul român de a se supune unei hotărâri a ambasadorilor. La urmă, intermediarul repetă că sir Henry ignoră complet această propunere, dar că d-na Aristarchi se angajează, la prețul ce a fixat – 40 000 de lire sterline -, „să uzeze de întreaga sa influență pe lângă excelența sa și pe lângă patriarhi, pentru a-i face să accepte acest aranjament”. Comisionul cerut era deci de 4% din suma ce urma a fi plătită călugărilor greci; în total, statul român trebuia să plătească aproximativ 2 080 000 de galbeni, în aceeași zi 23 martie – 4 aprilie, Bordeanu trimite o nouă scrisoare lui Baligot de Beyne, arătându-i că a văzut vinerea trecută pe ambasadorul Angliei și că acesta i s-a părut mai calm decât în primele zile ale sosirii sale. Această schimbare în opiniile lui sir Bulwer, Bordeanu o atribuie – este credința sa fermă – propunerii ce i s-a prezentat de intermediarul menționat, propunere pe care s-a făcut că o ascultă cu o anumită atenție. Și ambasadorul Franței i-a spus lui Bordeanu „că nu știe la ce să atribuie această schimbare subită a colegului său” și a adăugat: „Probabil ați intrat în tratative cu persoane care au foarte mare influență pe lingă sir Henry și darul de a face singure asemenea miracole”. O altă scrisoare pornește peste două zile, la 25 martie – 6 aprilie 1864: Reflectați și comunicați-mi opinia dumneavoastră – se adresează Bordeanu lui Baligot de Beyne – asupra propunerii ce mi-a fost făcută de mesagerul d-nei Ardstarchi. Cred că este singurul mijloc de a ajunge la o soluție promptă, și practică în același timp. Altfel – adăugă el – riscăm să fim condamnați să plătim o groază de bani ca despăgubiri. Și o dată protocolul semnat – este vorba de protocolul Conferinței ambasadorilor din Constantinopol, care se va semna într-adevăr la 28 mai 1864, iar nu de protocolul XIII al Convenției de la Paris – știți cât este de dificil să te debarasezi de el”. În sfârșit, peste alte patru zile, la 29 martie – 10 aprilie, iarăși o scrisoare a lud Bordeanu către Baligot de Beyne, în care îi comunică următoarele: „Sir Henry, care, până aci, nu era pentru un aranjament direct între noi și greci, mi-a trimis ieri persoana care îmi făcuse oferta din partea doamnei Aristarchi, spre a-mi spune că, în ce-l privește, nu numai că va declara grecilor că Anglia nu mai poate susține pretențiile lor, dar va face toate eforturile pentru a-i convinge să accepte un aranjament. Înțelegeți bine – adaugă Bordeanu – motivele care determină pe ambasadorul reginei să fie mai acomodant. E pur și simplu perspectiva pentru doamna Aristarchi, și alte două din creaturile sale, de a băga în buzunar faimoasa sumă de optzeci de mii de galbeni". Până la urmă, propunerea de a rezolva pe această cale, cu ajutorul unui comision gras, chestiunea indemnizației către comunitățile grecești a căzut, guvernul din București n-a acceptat modalitatea propusă de prietena lui sir Bulwer și transmisă de Bordeanu. Dacă am insistat totuși asupra ei, este fiindcă o considerăm tipică nu numai pentru lumea constantinopolitană – inclusiv o seamă dintre diplomații acreditați acolo – , dar și pentru atmosfera de afaceri a vremii, pentru dorința de îmbogățire rapidă, uzând de influența personală a celor din jurul factorilor politici. Fenomene similare vom constata și la București, în legătură cu Cezar Librecht, unul din factorii principali ai camarilei.
Noua atitudine a ambasadorului englez se vădește în câteva declarații și demersuri făcute în cursul lunilor iunie-iulie 1864. La 15/27 iunie Bordeanu scrie lui Baligot de Beyne: „Sir Bulwer i-a spus că scopul final al conferinței pentru bunurile mănăstirilor închinate nu va putea fi altul decât consacrarea pur și simplu a principiului secularizării și că prin urmare el va stărui pe lângă călugării greci sa accepte suma oferită de guvernul român". În sensul aceleiași concluzii este informația pe care o trimite Bordeanu lui Cuza la 1/13 iulie: ambasadorul Angliei a sfătuit pe patriarhi să se înțeleagă cu România în privința despăgubirii pentru secularizarea bunurilor mănăstirești. Iar la 12/24 iulie, Bordeanu scrie lui Baligot de Beyne: Sir Bulwer l-a asigurat că dacă patriarhii nu ajung la înțelegere cu guvernul român, conferința ambasadorilor va fixa ea suma despăgubirii pentru bunurile secularizate, despăgubire care nu va depăși, în nici un caz, suma de 102 000 000 piaștri fixată de guvernul român.
Cu toată această asigurare formală, după nici trei săptămâni, ambasadorul Angliei revine și urcă suma despăgubirii; se vede că era nemulțumit, deoarece sugestiile pentru comisionul doamnei Aristarchi nu avuseseră nici o urmare concretă. La 12 august stil nou 1864, Bordeanu comunica lui Baligot de Beyne: Sir Bulwer mă însărcinează să telegrafiez principelui Cuza că dacă oferă 3 000 000 de galbeni în loc de 2 000 000, se angajează să aranjeze chestiunea mănăstirilor închinate în trei zile. Bordeanu adaugă, la urmă, că el, personal, nu este însă de această părere, deci este împotriva sporirii despăgubirii. Punctul de vedere al lui Bordeanu reproducea pe acela al șefului său, C. Negri, care, la 5/17 august, scriind lui Cuza, îi arată că, la propunerea lui sir Bulwer, cu cele 3 000 000 de galbeni, i-a răspuns că peste suma de 102 000 000 piaștri nu se va trece, adăugându-se numai 3-4 000 000 cheltuieli anexe și că țara nu va ceda decât în fața forței. Ambasadorul Angliei se adresase de altfel și direct lui Cuza, la 15 august stil nou, scriindu-i că, în urma mandatului ce i-a dat de a termina problema mănăstirilor închinate, printr-o despăgubire în bani, îl anunță că i se cer 2 000 000 lire sterline; ar oferi un milion și jumătate; probabil s-ar accepta 1 700 000. Afacerea s-ar trata între Cuza și Poartă, și el, Bulwer, ar duce la capăt înțelegerea. Să comunice Cuza, telegrafic, răspunsul său lui Bordeanu. În cele din urmă, Cuza, care nu mai avea nevoie acum de aprobarea Camerei – aceasta fusese dizolvată la 2/14 mai, cu prilejul loviturii de stat – hotărî, de comun acord cu Kogălniceanu și cu Negri, să ridice despăgubirea la 150 000 000 de piaștri, așa cum propusese, la începutul lui august 1864, sir Bulwer, și cum fusese de părere, la propunerea acestuia, și Conferința ambasadorilor. Suma reprezenta, de fapt, de șapte ori și jumătate venitul moșiilor mănăstirilor închinate, ceea ce nu era excesiv, când ne gândim că, în agricultură, venitul se socotea ca reprezentând, în mod normal, între 5 și 6% din valoarea moșiei; așadar, față de 20 000 000, cât fusese evaluat venitul bunurilor mănăstirilor închinate, valoarea acestor bunuri se ridică la minimum 333 000 000 și la maximum 400 000 000. Logic ar fi fost ca acum, după ce se admisese cifra propusă de el, sir Bulwer să-și țină angajamentul și să rezolve „în trei zile” chestiunea. În realitate, el urcă din nou pretențiile; chiar în săptămâna în care Negri anunțase marelui vizir Fuad pașa și ministrului de externe Aali pașa că guvernul român consimte să ofere suma de 150 000 000 piaștri, Bulwer declara lui de Bonnieres, care o transmite lui Bordeanu, de la Therapia, la 14/26 august, că poate termina problema mănăstirilor închinate, dacă se dă 200 000 000 de piaștri, din care urmează să se scadă ceea ce datoresc călugării greci guvernului român (între 30 – și 40 000 000 piaștri). Prin urmare, de la 150 000 000 piaștri despăgubirea urcase acum la 200 000 000; scăzându-se datoria, cifra finală reprezintă în orice caz o creștere apreciabilă. Era clar că ambasadorul Angliei, în loc să faciliteze rezolvarea problemei, o îngreuia. Și mai târziu, la mijlocul anului următor, el păstrează aceeași atitudine defavorabilă, ridicând obiecții și pretenții. Astfel, la 11 iulie stil nou 1865, adresându-se unui coleg, membru al Conferinței pentru bunurile mănăstirilor închinate, el arată că cifra de 150 000 000 nu poate fi acceptată, câtă vreme comisia pentru strângerea informațiilor despre valoarea bunurilor acestor mănăstiri nu și-a prezentat raportul. În orice caz, suma trebuie plătită în întregime, îndată după fixarea ei, iar nu eșalonată. Abia la sfârșitul toamnei, în noiembrie 1865, sir Bulwer adoptă o atitudine mai realistă, influențat fiind, după toate probabilitățile, de ambasadorul Franței, și constatând că, în orice caz, nu mai poate fi vorba de substanțialul comision pe care îl dorise pentru prietena sa, doamna Aristarchi.
În rezumat, atitudinea Angliei și a reprezentantului ei la Constantinopol contrastează cu aceea a Franței în problema secularizării bunurilor mănăstirilor închinate; ea a fost, în genere, ostilă României, luând partea călugărilor greci și căutând să obțină pentru aceștia maximum de despăgubire; aparența de bunăvoință manifestată la un moment dat, acoperă, în realitate, un interes personal, acela de a asigura pentru o persoană apropiată ambasadorului un comision important, asupra cifrei despăgubirii.
În urma hotărârii luate de Cuza și de guvernul român, Negri declară marelui vizir și ministrului de externe turc că România consimte să ofere suma de 150 000 000 piaștri; faptul este comunicat de Bordeanu lui Baligot de Beyne la 13/25 august 1864. Totuși, chestiunea nu se încheie, deoarece ierarhii greci voiau mai mult și, în pretențiile lor, erau sprijiniți nu numai de reprezentantul Angliei dar și de acela al Rusiei. Ambasadorul acesteia la Paris, baronul Budberg, emisese părerea extraordinară, la începutul lui februarie 1864 – și știrea este comunicată de Iancu Alecsandri lui Baligot de Beyne la două ale lunii -, ca să înzecim despăgubirea inițială de 51 000 000, adică să dăm comunităților grecești nu mai puțin de 510 000 000 de piaștri, o sumă foarte ridicată, peste orice măsură. La 9 septembrie stil nou 1864, Cuza scrie lui Negri, la Constantinopol, că este surprins de noile dificultăți ivite, care întârzie încheierea definitivă a chestiunii. Pentru suma ultimă oferită, de 150 000 000 de piaștri, Poarta i-a exprimat doar oficial mulțumiri; această sumă înseamnă un sacrificiu enorm pentru țară; mai mult nu se poate da; să comunice aceasta lui Fuad pașa și lui Aali pașa. Negri este și el de acord, cifra de 150 000 000 nu trebuie depășită. El face deci din nou o comunicare lui Aali pașa, la 8/20 septembrie, arătând că prin oferta sumei de 150 000 000, guvernul român înțelege să termine în mod irevocabil chestiunea.
Față de atitudinea noastră hotărâtă, văzând că ne bucurăm și de sprijinul ferm și permanent al Franței, guvernul țarist nevoind să rămână izolat și să-și atragă resentimentul României unde, în privința secularizării, se realizase un acord unanim al factorilor politici – deci nu se mai puteau specula disensiuni interne – , se hotărî să-și modifice, spre finele anului 1864, punctul de vedere. La 10/22 decembrie, Baligot de Beyne comunica agenției din Constantinopol felul în care a decurs audiența din ajun a baronului Offenberg, consulul general al Rusiei, în România, la principele Cuza. audiență din care a rezultat că Rusia și-a schimbat atitudinea în chestiunea bunurilor mănăstirilor închinate, și că dorește să vadă terminată această problemă printr-o despăgubire satisfăcătoare oferită de Cuza comunității „Locurilor Sfinte”. Și Baligot de Beyne se întreabă ce a determinat oare această schimbare neașteptată? De fapt, schimbarea era rezultatul convingerii guvernului țarist că nu mai poate modifica lucrurile și că, în cazul acesta, este preferabil o soluție care, ținând seamă de drepturile României, să asigure totuși călugărilor greci o despăgubire rezonabilă. Asigurarea acestei despăgubiri guvernul țarist înțelegea însă să se facă nu pe cale directă, între guvernul român și comunitatea amintiților călugări, ci prin casa specială prevăzută de protocolul din 28 mai 1864, încheiat la Constantinopol, casă a cărei instituire și funcționare regulată este cerută guvernului turc, la 2 ianuarie stil nou 1865, de reprezentantul Rusiei la Poartă.
În vederea procurării celor 150 000 000, se tratează un împrumut la Constantinopol, cu Banca „Societe generale de l'Empire Ottoman”; contractul de împrumut este luat de Negri – care pleacă la 11 ianuarie stil nou 1865 cu vaporul spre țară – și aprobat de Consiliul de Miniștri român, cu clauza însă, cuprinsă într-un articol adițional secret, că acest contract nu devine definitiv decât în ziua în care chestiunea bunurilor mănăstirilor închinate este complet terminată, subînțeles sub raportul internațional.
Între timp, ambasadorul francez la Poartă face declarații repetate, care vin în sprijinul României. La 4/16 ianuarie 1865 el arată că oferta celor 150 000 000 de piaștri e o garanție mai serioasă decât garanțiile problematice care ar rezulta din executarea ad litteram a protocolului din 28 mai 1864, încheiat de Conferința ambasadorilor la Constantinopol. Și concluzia lui de Moustier este: în nici un caz nu trebuiesc întrebuințate mijloace de coercițiune față de Principatele Unite. După aceea, la 7 februarie stil nou 1865, el comunică lui Aali pașa că guvernul francez n-a recunoscut niciodată clerului grec dreptul de proprietate asupra unor bunuri al căror depozitar era numai, nici n-a contestat dreptul politic al guvernului român de a proceda la secularizare. Este vorba acum numai de a se da numitului cler indemnizația respectivă. Menționăm, în sfârșit, o ultimă manifestare a ambasadorului francez, favorabilă punctului de vedere român, și oare a determinat, în bună parte, hotărârea finală a parlamentului nostru, după abdicarea lui Cuza, de a declara închisă chestiunea mănăstirilor închinate. E vorba anume de declarația, transmisă de Bordeanu, la 14/26 noiembrie 1865, lui Baligot de Beyne, și pe care am relevat-o mai înainte, declarație potrivit căreia, ambasadorul francez – și alături de el și desigur sub influența acestuia – și cel englez, enervați de continuele manevre ale patriarhilor, se vor retrage, la prima ocazie, din Comisia pentru bunurile mănăstirilor închinate. Această declarație a creat la București siguranța că Puterile garante nu sunt hotărâte să apere până la capăt pretențiile comunităților grecești, și a contribuit deci la soluția finală amintită, soluție care iese însă din cadrul domniei lui Cuza Vodă.
2. Legea rurală.
După secularizarea averilor mănăstirești, pe primul plan venea acum legea rurală. Atmosfera era pregătită; toată lumea o aștepta: țăranii cu mare nădejde și nerăbdare, moșierimea, cu teamă și scrâșnind din dinți. Inginerul Bonnet, în călătorie de inspecție prin țară, scrie lui Baligot de Beyne, la 29 mai/10 iunie, din Focșani: „Țara este splendidă ca vegetație și țăranii adoră pe principe. Cei câțiva proprietari pe care i-am văzut sunt glaciali, dar înspăimântați și aruncă învinuirile lor asupra capului nefericitului Kogălniceanu. Principele nu este atacat decât cu perifraze mieroase – în fața mea cel puțin”.
Întrucât mulți dintre prefecți și chiar unii dintre subprefecți erau ei înșiși moșieri, Kogălniceanu întreprinde o cercetare discretă spre a-și da seama de adevăratele lor sentimente față de reforma iminentă agrară. În primele zile ale lui iunie 1864, înainte de 17 ale lunii, stil nou, el adresează o circulară confidențială tuturor șefilor de stație telegrafică din țară: „Referați secret d-lui inspector general al telegrafelor limbagiul și atitudinea prefecților și subprefecților în cestiunea rurală”. Desigur, din punctul de vedere al disciplinei și al ordinii ierarhice, acest procedeu de informare era discutabil, sub raportul însă al interesului superior de stat, al măsurilor ce trebuiau luate pentru a asigura succesul legii și păstrarea liniștei, el era justificat. Procedeul arată și de ce Librecht – căci el ocupa postul de inspector general al telegrafului – se bucura de atâta trecere: prin el – mai precis prin rețeaua de agenți pe care-i avea în subordine – se puteau culege informații și transmite rapid la centru. Ca urmare a anchetei întreprinse, trimite Kogălniceanu, la 5/17 iunie, lui Mihai Jora, prefectul de Roman – și trebuie adăugat: unul din prefecții cei mai destoinici și siguri, cumnat de altfel al lui Cuza – o telegramă în care, între altele, îi spune, în franțuzește: „Subprefecții tăi fac propagandă în sate contra legii rurale”.
În același sens al informării guvernului asupra stării de spirit a aparatului administrativ este și circulara telegrafică pe care ministrul de justiție Orbescu a trimis-o sau a vrut s-o trimită – tuturor procurorilor din județe, ordonându-le: „Înștiințați-mă prin telegraf orice veți vedea că se face contra guvernului de către verice funcționariu și alții”.
La 2/14 iulie, nou instituitul Consiliul de Stat este invitat de către Cuza, prin decret domnesc, a se ocupa, „în întâiele sale ședințe… cu elaborarea „unui proiect: de lege rurală care, oborând claca și respectând stăpânirea clăcașilor pe locurile ce ei astăzi le posedă, în puterea legilor în ființă, să garanteze totodată și o despăgubire, pe cât dreaptă și sigură proprietarilor de moșii, pe atât și îndemânatică pentru Stat și pentru cultivatorii de pământ”. În acest scop, Kogălniceanu înaintează Consiliului de Stat proiectul de lege rurală „trimis desființatei Adunări Elective precum și deosebitele ei lucrări în această chestiune". Consiliul deleagă o comisie specială alcătuită din trei membri ai lui – C. Bosianu, Gr. Bengescu și Al. Crețescu – spre a lua proiectul în dezbatere și a-i da forma ultimă. Această comisie lucrează, introduce o serie de modificări în vechiul proiect și întocmește un raport în care: 1) analizează, pe de o parte, „dreptul săteanului în moșiile unde este așezat”, pe de altă parte, „dreptul” stăpânului de moșie, ajungând la concluzia întemeiată că „proprietatea rurală din România nu este absoluta"; 2) justifică cuantumul despăgubirii ce urmează a fi plătită de țărani, potrivit cu suprafața primită și cu regiunea respectivă; 3) stabilește modalitățile de plată; 4) își exprimă „a sa deplina încredere în luminile și tactul cu care administrațiunea va conduce executarea acestei mari și mântuitoare reforme", ceea ce era un fel delicat de a atrage atenția administrației asupra greutăților pe care le va întâmpina aplicarea legii. La 11/23 și la 12/24 august au loc cele două ședințe plenare ale Consiliului de Stat, sub președinția lui Cuza și cu participarea guvernului, în care se ia în dezbatere lucrarea comisiei și se dă formă definitivă proiectului de lege. Se introduc cu acest prilej, la propunerea guvernului, unele modificări în favoarea țăranilor – cum este, de pildă, cuantumul despăgubirii și termenul de achitare a ei, rata anuală scăzându-se de la 247 de lei și 5 parale, 186 de lei și 9 parale, 132 de lei și 8 parale – după categoria de țărani – la respectiv 133 de lei, 100 de lei și 20 de parale, 71 de lei și 20 de parale, iar termenul crescând de la maximum 10 ani la maximum 15 ani – precum și unele modificări în favoarea moșierilor, dintre care cea mai de seamă este aceea în legătură cu pădurile. Se introduce anume, în noua redactare a articolului III – care arată că „nici într-un caz suma locurilor rămase în deplina stăpânire a sătenilor nu va fi mai mare decât două treimi ale unei moșii" – precizarea, propusă tot de guvern, că „pădurile nu intră în această socoteală". Ceea ce înseamnă că stăpânii moșiilor de la munte și deal erau mult avantajați, deoarece aceste moșii cuprindeau, în genere, și suprafețe importante de pădure care se adăugau deci la treimea rămasă numiților stăpâni. Au fost discuții și cu privire la data aplicării legii, comisia de trei opinând – și Consiliul de Stat aprobând – ca această dată să fie 23 aprilie 1866 în ce privește desființarea clăcii și 23 aprilie 1865 pentru desființarea dijmei, podvezilor, zilelor de meremet – adică reparații la imobile – carelor de lemne, precum și a monopolurilor de băuturi și vânzarea cărnii. Cuza nefiind însă de acord asupra primei date, în legătură cu desființarea clătii, Consiliul a reluat discuția asupra ei și, adoptând punctul de vedere al domnului, a hotărât cu majoritate de șapte voturi contra două – ultimii fiind Al. Papadopol-Calimah și G. Apostoleanu – într-o nouă ședință, în ziua de 14/26 august, că „această legiuire se va pune în lucrare de la 23 aprilie 1865”, până atunci guvernul urmând a înainta „lucrările pregătitoare de constatare și demarcare, prevăzute prin această lege”.
În aceeași zi de 14/26 august 1864, Cuza sancționa și promulgă legea rurală, însoțind-o de o proclamație „către sătenii clăcași”. În această proclamație, el spune: „Claca (boierescul) este desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre prin legile în ființă… De astăzi, voi sunteți stăpâni pe brațele voastre; voi aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a voastră; de astăzi, voi aveți o patrie de iubit și de apărat”. Îi îndeamnă apoi să uite „toată ura și toată vrajba; fiți surzi la glasul acelora care vă vor întărâta în contra stăpânilor de moșii”: să se înțeleagă, dimpotrivă, cu aceștia, fiind cu toții „fii ai aceleiași țeri”. Să-și lucreze ogoarele cu hărnicie sporită, „căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră și moșia copiilor voștri". Să-și îngrijească „vetrele satelor, cari de astăzi devin comune neatârnate și locașuri statornicite ale voastre, din care nimeni nu vă mai poate izgoni. Siliți-vă dar, continuă Cuza – a le îmbunătăți și a le înfrumuseța; faceți-vă case bune și îndestulătoare; înconjurați-le cu grădini și cu pomi roditori. Înzestrați-vă satele cu așezăminte folositoare vouă și urmașilor voștri. Statorniciți mai ales și pretutindenea scoale, unde copiii voștri să dobândească cunoștințele trebuitoare, pentru a fi buni plugari și buni cetățeni”. Proclamația se încheie prin îndemnul de a avea încredere „în Domnul vostru care vă dorește tot binele și de a iubi România care, de astăzi, este dreaptă pentru toți fiii săi”.
Legea rurală, publicată în „Monitorul”, nr. 181 din
15/27 august 1864, prevede, în articolul I „Sătenii clăcași,
(pontași) sunt și rămân deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii (stăpânirii) lor, în întinderea ce se hotărăște prin legile în ființă”. Această întindere – „peste locul ce au sătenii în vatra satului, pentru casă și grădină” – este în funcție de numărul vitelor, deci de posibilitatea de lucru a țăranilor, și anume: „în județele de dincoace de Milcov” adică în Țara Românească sau Muntenia: 1) pentru săteanul cu patru boi și o vacă, unsprezece pogoane”, adică
55 129,69m2 – pogonul având 5 011,79m2-; 2) pentru cel „cu doi boi și o vacă, șapte pogoane nouăsprezece prăjini”, adică 35 754,94m2; 3) iar pentru cel care n-avea decât o vacă, țăran numit și „toporaș”, „patru pogoane și cincisprezece prăjini”, adică 20 578,01m2. În Moldova dintre Carpați și Prut, pentru aceleași trei categorii de țărani, suprafețele erau respectiv de „cinci fălci patruzeci prăjini”, adică 72 680,40 m2 – falcea având circa 14 322m2 și 320 de prăjini pătrate – „patru fălci” sau 57 288m2 și „două fălci patruzeci prăjini” sau 30 434,25 m2. În județele Cahul, Bolgrad și Ismail, suprafețele sporeau, și anume „șase fălci și trei
zeci prăjini” sau 86 734,80m2, „patru fălci și treizeci prăjini” sau 58 630,69m2 și „două fălci și șaptezeci prăjini” sau 30 517,20m2. Articolul II al legii prevedea că „locuitorilor care nu se bucură de întinderea pământului ce li se cuvine după articolul precedent, li se va împlini întinderea legală de pământ”. În articolul III se precizează întinderea
maximă la care au drept țăranii într-o moșie: două treimi din suprafața acesteia, pădurile neintrând în socoteală. Articolul IV se referă la „văduvele fără copii, nevolnicii, sătenii care n-au meseria de agricultori și n-au făcut clacă toți aceștia”; toți aceștia „devin proprietari numai pe locurile legiuite cuvenite pentru casă și grădină, adică în Țara Românească patru sute de stânjeni pătrați la câmp și trei sute la munte, deci 1600 respectiv 1200m2, în Moldova „zece prăjini fălcești” deci 1.440m2, iar în județele Cahul, Bolgrad și Ismail, 10 prăjini fălcești pentru pălmaș – tot una cu toporașul din Țara Românească – 11 prăjini pentru țăranul cu doi boi, deci 1 584 m2 și 12 prăjini pentru cel cu patru boi, adică 1 728m. Dintre dispozițiile principale ale celorlalte articole ale legii cităm următoarele: 1) Au facultatea să se strămute pe moșiile statului cele mai apropiate sătenii cărora nu li se pot împlini loturile legiuite din cele două treimi ale moșiei, precum și însurățeii. 2) Timp de 30 de ani, săteanul nu poate înstrăina nici ipoteca proprietatea sa; după acest „termen, comuna are drept de preemțiune. 3) Dreptul la pădure al sătenilor se păstrează neatins timp de 15ani, după care proprietarii moșiilor vor putea cere eliberarea de această servitute fie prin bună învoială, fie prin hotărâre judecătorească. 4) „Se desființează o dată pentru totdeauna și în toată întinderea României claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de meremet, carele de lemne și alte asemenea sarcini, datorite stăpânilor de moși în natură sau în bani” (articolul X). Pentru răscumpărarea acestor îndatoriri, sătenii vor plăti o sumă care se repartizează pe 15 ani și care reprezintă anual – „dobânzi și amortisment – 133 de lei pentru cel cu patru boi și o vacă; 100 de lei și 24 de parale pentru cel cu doi boi și o vacă; 71 de lei și 20 de parale pentru cel cu mâinile și o vacă (pălmașul sau toporașul). În satele de munte din Moldova, sumele sunt mai mici, și anume: 94 de lei și 10 parale, 73 de lei și 2 parale și 51 de lei și 36 de parale (articolul XXII). Stăpânii de moșii nu încasează însă în întregime sumele de mai sus, statul oprindu-și o parte, se vede, pentru acoperirea cheltuielilor determinate de aplicarea legii. Într-adevăr, în loc de 1 995 lei cât reprezintă totalul plătit de sătenii cu patru boi și o vacă timp de 15 ani, stăpânul moșiei primește 1 521 de lei și 10 parale; în loc de 1 509 lei cât plătește cel cu doi boi și o vacă, stăpânul primește 1 148 de lei și 20 de parale; în sfârșit, în loc de 1 072 de lei și 20 de parale cât plătește săteanul pălmaș sau toporaș, stăpânul moșiei primește 816 lei. Diferența este, în primul caz, de 473 de lei și 30 de parale, în cel de-al doilea, de 360 de lei și 20 de parale, iar în cei de-al treilea, de 256 de lei și 20 de parale. Statul ar fi putut renunța la aceste diferențe și în cazul acesta, țăranii ar fi plătit mai puțin, ar fi fost mai puțin grevați. Căci aceste „despăgubiri” au grevat într-adevăr viața țăranilor ani de zile; pentru o apreciere justă, trebuie să se țină seama de faptul că deși țăranii n-au plătit pământul pe care l-au primit, ci au răscumpărat claca, dijma și celelalte obligații, în realitate această răscumpărare echivalează cu aproape întreagă valoarea pământului, după chiar aprecierea oficială. Într-adevăr, dacă ar fi fost să plătească pământul însuși, atunci – socotind prețul pogonului la „cinci galbeni” sau 185 de lei cât fixează însăși legea prin articolul LVI pentru loturile vândute din moșiile statului – țăranul cu patru boi și o vacă, primind 11 pogoane, ar fi trebuit să dea 2 035 de lei; plătind, pentru răscumpărarea clăcii, dijmei și a celorlalte obligații, 1 995 de lei, înseamnă că el achita aproape întreagă valoarea pământului. Plata răscumpărării clăcii, dijmei etc. s-ar fi putut face în condiții mai favorabile pentru țărani dacă ar fi existat un institut de credit țărănesc, așa cum a existat o „Casă de despăgubire” prin intermediul căreia s-a făcut plata, în „obligațiuni comunale rurale”, către stăpânii de moșii (articolele XXXV—LIII). Cuza intenționa să creeze un asemenea credit țărănesc; o știm de la doamna Elena. Scriind, la 13/25 mai 1880, președintelui și membrilor comitetului administrativ al societății economice comerciale „Cuza Vodă” din comuna Filioara, județul Neamț, care o invitaseră să patroneze societatea lor, ea le mulțumește, foarte mișcată, pentru sentimentele arătate. Bine au făcut că au dat numele lui Cuza Vodă societății lor; el a emancipat pe țăran și l-a împroprietărit; n-a avut timp să completeze opera sa, așa cum intenționa, înființând în fiecare județ o bancă populară care să dea țăranilor împrumuturi cu dobândă mică. Chiar în situația în care se aflau, țăranii au început de îndată după aplicarea legii să plătească sumele datorate. La 22 august stil vechi 1865, – deci nici la patru luni de la aplicarea legii – N. Kretzulescu, prim-ministru și ministru de finanțe, raportează lui Cuza că sumele încasate până atunci de la țărani se ridică la 5 704 919 iei și 6 parale. Luând ca unitate de măsura pe țăranii pălmași sau toporași, așadar pe cei mai săraci, rezultă că, până la data amintită, își plătiseră cota lor anuală 109 710 țărani de acest fel.
Legea mai prevede putința de vânzare de pământ din moșiile statului către sătenii care n-aveau drept decât la casa și grădină către aceia cărora nu li se putuse completa lotul în moșia respectivă, precum și către însurăței. Nu se putea vinde însă mai mult de 12 pogoane de familie (articolul LIV), în total au fost împroprietărite 463 554 de familii de țărani cu o suprafață totală de 1 810 311,2970 ha, ceea ce revine în medie la 3,9053 ha de familie, adică aproape 4 ha. În realitate, 60 651 de familii au primit numai loc de casă și grădină. Mai târziu, pe temeiul articolelor 5 și 6 ale legii, vor mai fi împroprietărite încă 48 342 de familii de însurăței pe o suprafață de 228 328,9727 ha, de fiecare familie revenind în medie 4,7232 ha. Totalul general deci al țăranilor împroprietăriți pe temeiul legii rurale din 1864, a fost de 511896 de familii pe o suprafață de 2 038 640,2697 ha, revenind în medie, 3,9825 ha de familie”.
3. Organizarea armatei și a administrației.
Unirii depline, ce s-a obținut prin demersuri și tratative diplomatice, a fost precedată de o serie de măsuri interne, tinzând toate spre același țel: unificarea de fapt a aparatului de stat prin dispoziții sau măsuri administrative. Aceste măsuri au cuprins diferitele instituții de seama ale statului, începând cu armata și terminând cu serviciul vamal și telegraful. Cele două delegații trimise la Constantinopol spre a obține dubla învestitură a lui Cuza au fost, în realitate,) contopite într-una singură, având în frunte pe Costache Negri, care ia cuvântul în numele ei. După recunoașterea dublei alegeri, Negri rămâne ca reprezentant la Poartă al Moldovei, iar, de la 21 octombrie, și ad-interim al Țării Românești, până ce, la începutul lui decembrie 1859, el este recunoscut, de reprezentanții Puterilor garante, iar la începutul lui ianuarie 1860, chiar de Poartă, ca singur reprezentant al Principatelor Unite.
Se iau măsuri pregătitoare de unificare a armatei. La 27 martie stil nou, Barbu Vlădoianu, generalul armatei muntene, răspunzând telegrafic la depeșa colegului său moldovean, generalul Milicescu, îl anunță că Regimentul 3 de cavalerie va porni spre Iași; la București sosea, în schimb, regimentul corespunzător moldovean. În tabăra de la Florești se strânge atât oștirea munteană, cât și moldoveana, din toate armele: infanterie, artilerie, cavalerie, în total circa 12 000 de oameni. Comandant al întregii oștiri din tabără este numit generalul moldovean Milicescu; doctorului Carol Davila, francez venit în Țara Românească sub domnia lui Barbu Știrbei și căsătorit cu o româncă, i se încredințează conducerea serviciului sanitar militar. Măsuri succesive sunt tot atâția pași în direcția unificării armatei: se instituie statul-major general, unic, se unifică instrucția, de asemenea intendența și administrația (august 1860), se numește ca ministru de război una și aceeași persoană în ambele țări generalul loan Emanuel Florescu; comanda superioară a armatei o avea, bineînțeles, Cuza". O măsura similară se ia și în serviciul telegrafului, numindu-se un singur inspector general, pentru întreaga rețea în persoana lui Cezar Librecht, belgian de origine, fost mai înainte șef al oficiului telegrafic din Galați și în serviciul Comisiei Europene a Dunării. În ce privește orașele Focșani unul în Muntenia, celălalt în Moldova -, separate de vechiul curs al Milcovului, s-a alcătuit, la 23 noiembrie 1859, un proiect de lege pentru unificarea autorităților respective, Mihail Kogălniceanu fiind raportor; acest proiect nu va căpăta însă ființă legală, decât mai târziu, la 6 iulie 1862, după ce se va înfăptui unirea deplină a Principatelor.
O realizare de seamă în primii doi ani de domnie a fost
înființarea Universității din Iași. În Moldova, prin legea din ianuarie 1851, se prevăzuse o atare înființare; lucrul n-a fost adus însă la îndeplinire. S-a instituit, ce-i drept, o facultate juridică, „de Dritu", la 6 octombrie 1855 și, simultan, una de „Filozofie”; exista, de asemenea, un embrion de facultate de teologie; nu era însă o legătura între aceste trei instituții de învățământ superior, nici nu exista o lege care să precizeze organizarea lor și să le înglobeze într-un cadru unitar.
Lucrul se va înfăptui numai după Unirea Principatelor, sub Cuza, prim-ministru al Moldovei și ministru al instrucțiunii publice fiind Mihail Kogălniceanu. Ni s-a păstrat la Academia Română o interesantă scrisoare a acestuia din urmă trimisă din Iași, la 9/21 octombrie 1860, lui Cuza la București; ea cuprinde, detalii în legătură cu pregătirile pentru inaugurarea universității. lată textul respectiv: Cumpărându-se cu autorizația Înălțimii Voastre, casele doamnei Rosnovanu pentru Universitate, precum au ertat timpul, eu am și pregătit – scrie Kogălniceanu – șalele trebuitoare pentru cursuri… Era rezervat domniei Înălțimei Voastre de a înzestra țara cu asemine școală înaltă care să concentreze inteligența națională și să deie românilor mijlocul de a găsi în însăși patria lor cele mai multe din cunoștințele care până acum nu le putea găsi decât în străinătate și cu mari sacrificii. Potrivit legii, am pregătit dar statutele Universității, actul de fundație și toate cele privitoare la profesoratu. În timpul cât mă aflam în revizie – continuă Kogălniceanu – directorul meu apucase a face invitații pentru inaugurația Universității. Aflând aceasta, eu am suspendat toate, socotind că o asemine solemnitate se cuvine a se urma în prezența Înălțimii Voastre. Va fi una din zilele cele mai frumoase ale epocii noastre… Rog dar plecat ca să binevoiți a mă încunoștința pe când ați hotărî venirea Voastră în Iași, spre a face toate pregătirile unei sărbătoriri adevărat naționale".
Răspunzând invitației lui Kogălniceanu, Cuza veni la Iași și, în ziua de 26 octombrie, într-un cadru festiv și de însuflețire generală, inaugura universitatea, realizând astfel unul din dezideratele de la 1848. El urmări apoi, cu grijă atentă, dezvoltarea noii instituții, venindu-i în ajutor ori de câte ori era nevoie și făcând, uneori, gesturi semnificative. Așa s-a întâmplat cu prilejul conflictului ce a izbucnit la finele anului 1861 și începutul lui 1862 între profesorii din Iași, de o parte, și ministrul instrucțiunii publice, cneazul Alexandru Cantacuzino, de alta. Acesta din urmă înlocuise pe directorul Școlii centrale de fete din Iași printr-o directoare de neam străin și de confesiune neortodoxă. Față de călcarea dispozițiilor regulamentare, care prevedeau că directorul numitei școli trebuia să fie român, profesorii din Iași luară atitudine, înaintând la 4 ianuarie stil vechi 1862 un protest colectiv. Ca răspuns, ministrul Cantacuzino destituie pe trei dintre membrii Consiliului școlilor din Iași, semnatari ai protestului. Replica profesorilor ieșeni nu întârzie: rând pe rând, în ziua de 15 ianuarie, își dau demisia din învățământ șapte dintre ei; a doua zi, la 16 ianuarie, este primită demisia lui I.Strat, rectorul universității. La 17 ianuarie demisionează un alt profesor, iar la 20 ianuarie, decanul Facultății de drept, dr. Octavian Teodori. Furios de rezistența întâmpinată, ministrul acceptă și demisia acestuia și o socotește chiar – împreună cu ale tuturor celorlalți – ca „definitivă”. Face apoi un raport explicativ către Cuza, la 23 ianuarie, însoțindu-l de un decret domnesc prin care se primeau demisiile celor zece profesori din Iași, inclusiv rectorul universității și decanul Facultății de drept, fiind declarați cu toții „nevrednici” de a mai ocupa posturi de profesori ,,la vreo școală publică”. Cuza nu iscălește însă decretul ce fusese, în prealabil, conform uzului, semnat de ministrul Cantacuzino; acesta suportă consecințele demisionînd. În conflictul grav care izbucnise între profesorii din Iași, în frunte cu universitarii, și ministrul instrucțiunii, domnul țării luase partea celor dintâi, dându-le astfel o dovadă publică de prețuire.
Când a fost să se aleagă primul rector al Universității din Iași, în noiembrie 1860, profesorii, și în primul rând cei tineri, s-au gândit întâi la colegul lor Simion Bărnuțiu, care se bucura de un prestigiu foarte mare. Bărnuțiu însă a refuzat, declarând că nu poate „lua parte la alegerea rectorului”. Când, în a doua ședință, din 24 noiembrie, s-a repetat propunerea, prin glasul lui Gh. Mîrzescu, Bărnuțiu a reînnoit atât refuzul său, cât și explicația refuzului. O reproducem după procesul-verbal păstrat la Arhivele centrale de stat. „Mulțumesc dlui Mîrzescu – a declarat marele luptător -, mulțumesc întregului Consiliu pentru sentimentele nobile ce mărturisește în privința mea, pentru încrederea arătată. Dar încă o dată sunt silit a declara și a repeți zisele mele din ședința trecută că adecă am motive foarte puternice care mă fac a refuza: suntu din Transilvania, domnilor, a mea patrie… nu sunt indigenatu în Moldova și prin urmare nu potu esercita aceleași drepturi cu dvoastre". Dacă scrupulul arătat de Bărnuțiu era explicabil venind din partea profesorului de drept public, el nu avea aceeași valoare pentru tineretul patriot din Iași, crescut în ideea unității naționale românești. Totuși, în fața refuzului repetat, trebui să fie ales altcineva și acela fu Ion Strat, profesor de economie politică. Acestuia i-a urmat, în calitate de rector al Universității din Iași, Titu Maiorescu, care a imprimat vieții universitare ieșene un stil deosebit, făcând-o să participe la manifestări culturale cu caracter internațional. Astfel a fost sărbătorirea la Iași, la 3/15 februarie 1864, a tricentenarului nașterii lui Galileo Galilei, apoi sărbătorirea, la 11/23 aprilie 1864, a tricentenarului nașterii lui Shakespeare. În invitația tipărită adresată publicului spre a participa la această a doua sărbătorire, Maiorescu arată că „Universitatea din Iași, solidară în interesele de știință și arte cu colegele ei din Europa occidentală, va serba împreună cu dânsele această zi și anume printr-un discurs corespunzătorul, ținut de profesorul de literatură modernă, d. V. Alecsandrescu”. Despre această sărbătorire Maiorescu a încunoștințat nu numai pe ministrul instrucțiunii, Dimitrie Bolintineanu, la București, dar și pe rectorul Universității din Oxford, lordul Palmerston, căruia i-a trimis următoarea telegramă: „Universitatea din Iași a celebrat astăzi aniversarea lui Shakespeare printr-un elogiu literar, pronunțat în fața unui auditoriu plin de simpatie, foarte numeros, și în prezența consulului Angliei". Menționăm, în sfârșit, tot în rândul manifestărilor deosebite universitare, inițiate de Maiorescu, „solemnitatea funebră” – este expresia timpului – organizată în amintirea lui Simion Bărnuțiu, la 13/25 iunie 1864, la câteva săptămâni după moartea marelui profesor și patriot, întâmplată pe pământul Transilvaniei, pe când, în trăsura pusă la dispoziție de Cuza Vodă, se îndrepta spre casa părintească. La această solemnitate, care s-a desfășurat într-un mod impresionant, au participat toate cadrele didactice – de la profesori universitari până la institutori -, toți elevii și studenții Iașilor, precum și un numeros public; a fost un omagiu unanim adus amintirii aceluia care simbolizase, în lupta sa intransigentă, pe frații rămași sub stăpânirea străină.
4. Alte reforme democratice.
Noul așezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vrut să-l dezbată, a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din 1864 prevedea că alegătorii sunt fie primari, fie direcți. Erau incluși în categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 lei în comunele urbane (în funcție de numărul acestora), precum și patentării, până la clasa a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegători direcți cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de proveniență, venit ce se putea dovedi prin biletele de plată a impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegători direcți, fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoții, profesorii academiilor și colegiilor, doctorii și licențiații facultăților, avocații, inginerii, arhitecții, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituții.
Alegători de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.
Puteau fi aleși în Adunare cetățenii români care aveau 30 de ani și un venit de 200 de galbeni.
S-a desființat împărțirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii alegători își exercitau drepturile în comunele urbane, iar alții în comunele rurale (colegii de orașe și colegii de județe).
Între actele normative cu caracter reformator sunt de menționat legea pentru consiliile județene și legea comunală din 1864, prin care s-a reglementat modul de constituire, organizare și funcționare a comunelor și județelor.
O vie dezbatere a avut loc și pe marginea legii privind completarea și organizarea armatei, cu care ocazie M. Kogălniceanu a susținut teza înarmării poporului, a țărănimii.
Deosebit de importante prin conținutul lor au fost și legile cu privire la organizarea judecătorească (judecătorii de plasă, tribunale județene, curțile de apel, curțile cu juri și Înalta Curte de Casație și Justiție), la instrucțiunea publică, la pensii și la contabilitate.
Secțiunea a II-a
Importanța operei reformatoare
În vremea lui Alexandru Ioan Cuza și din dispoziția sa, au fost elaborate Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală.
Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie, introducând norme și instituții juridice dintre cele mai evoluate, opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație. Nu întâmplător, unii ideologi conservatori afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităților economice, tradițiilor și moravurilor poporului nostru și, ca atare, nu vor putea fi aplicate. Această viziune fatalistă nu a fost însă confirmată de evoluția istorică. Este adevărat că s-au întâmpinat unele dificultăți în aplicarea acestor coduri și în special a Codului civil, că s-au înregistrat chiar unele serioase dări înapoi prin legislația ordinară care s-a adoptat, dar în linii generale ele au oferit un larg câmp de afirmare a relațiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus pe baze noi relațiile dintre persoane, au determinat importante schimbări de mentalitate, astfel încât după câteva decenii s-a constatat realizarea unui deplin acord între forma de reglementare juridică și conținutul ei.
În același timp opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluție a practicii instanțelor în direcția celor mai înalte exigențe ale epocii, a stimulat înflorirea învățământului juridic, a științei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare, la însușirea tehnicii juridice în toate nuanțele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activității teoretice și practicii juridice.
CAPITOLUL IV
OPERA LEGISLATIVĂ A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
Secțiunea I
Codul civil
Fiind cele mai strâns legate de realitatea economică, normele dreptului civil aveau o importanță aparte în epoca Unirii, când se dezvoltau relațiile de producție capitaliste. Normele de drept civil existente la acea epocă erau. În multe privințe depășite sub aspectul conținutului, iar sub aspectul formei (sistematizării) erau dispersate, lipsite de unitate. În scopul depășirii acestor neajunsuri, pentru crearea unui drept civil modern în conținut și formă, Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focșani să treacă la alcătuirea unui nou cod. Lucrările comisiei au durat până în anul 1864. Până în anul 1863 comisia a folosit ca principal izvor proiectul codului italian Pisanelli, iar după această dată a urmat modelul codului civil francez al lui Napoleon de la 1804. Orientarea inițială se explică prin rațiuni de ordin politic, deoarece Italia se găsea într-o situație similară cu cea a Principatelor române, luptând pentru unificarea sa politică și legislativă. În al doilea rând, proiectul italian era de dată recentă și lua în considerare toate progresele făcute în materie, pe când codul francez fusese adoptat cu 60 de ani în urmă. Întrucât însă proiectul italian întârzia să fie adoptat, comisia a optat pentru codul francez, care avea un mare prestigiu și constituise modelul mai multor coduri burgheze.
Codul nostru civil a fost adoptat în anul 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării ci s-a numit ,,Codul civil Alexandru Ioan”, dar după abdicarea lui Cuza a fost republicat sub titlul de „Codul civil român”.
În trecut s-a afirmat cu insistență că acest cod a fost o copie a celui francez. Este adevărat că multe dispoziții și principii ale Codului civil francez a fost preluate, dar nu în mod mecanic, ci prin adaptare și numai în măsura în care corespundeau realităților de la noi. Potrivit metodei de lucru a comisiei, textele au fost selecționate, unele din ele fiind păstrate, altele modificate, iar altele eliminate. În același timp, s-a păstrat o serie de dispoziții din legiuirile noastre civile anterioare, s-au preluat unele texte din proiectul Pisanelli, ca și din legislația civilă a Belgiei.
De altfel, o comparație între cele două coduri ne arată că cel francez avea cu aproape 300 de articole mai mult față de cel român (1914). Pe de altă parte, în codul nostru civil s-au păstrat unele dispoziții din legiuiri mai vechi, cum ar fi cele care stabilesc pentru copiii naturali un regim unitar, în timp ce codul francez făcea numeroase distincții între diverse categorii de copii naturali. Tot așa, codul nostru a păstrat din vechea legislație principiul egalității soților în invocarea motivelor de divorț, spre deosebire de codul francez. În materia contractelor, Codul civil francez a desființat contractele de emfiteoză existente la apariția sa și a interzis încheierea lor pe viitor, pe când Codul civil român interzice și el încheierea acestor contracte pe viitor, dar nu le desființează pe cele existente.
]Din proiectul Pisanelli s-au folosit unele dispoziții privind bunurile și obligațiile, deoarece ele erau mai evoluate sub aspectul tehnicii de redactare, iar din dreptul belgian s-au preluat unele texte cu privire la privilegii și ipoteci.
Pe lângă acestea, la elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere și doctrina juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au constatat unele deficiențe ținând de tehnica redactării sau de unele contradicții între articole.
Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din trei cărți și din dispozițiile finale.
Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în general, precum și la aplicarea ei în timp și spațiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de a doua bunurilor, iar cea de a treia modurilor de dobândire și transmitere a proprietății.
În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietății, cartea a doua se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi. Codul civil român ca și cel francez, a fost denumit și „Codul patronilor și al proprietarilor”, datorită dispozițiilor cuprinse în două articole (1471 și 1472) care aveau o deosebită importanță practică. Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei convenții prin care o persoană își angajează munca sau serviciile. Această prevedere urmărea să împiedice vânzarea sau închirierea forței de muncă pe toată viața, căci o asemenea practică ar fi dus la reînvierea relațiilor de tip feudal. Articolul 1472 prevedea că, în litigiile dintre patroni și muncitori cu privire la condițiile salarizării și la plata salariului, patronul va fi crezut pe cuvânt. Examinarea acestui text ne dă posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că în elaborarea Codului civil român nu s-a procedat pur și simplu la copierea celui francez. Astfel, în textul corespunzător francez, pentru cuvântul patron este utilizat cuvântul stăpân, iar pentru cuvântul muncitor este utilizat cuvântul servitor. Așadar, Codul civil francez se referea la contractele încheiate între stăpâni și servitori, având ca obiect servicii casnice, pe când Codul civil român se referă la relațiile de muncă din întreprinderile capitaliste.
În cartea I-a, la baza reglementării condiției juridice a persoanelor fizice este pus principiul egalității tuturor în fața legilor. Codul face distincție între capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Cu privire la capacitatea de folosință codul prevede că ea începe în momentul nașterii, dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez cere ca noul născut să fie și viabil.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede și o procedură a emancipării, potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite acte și își poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată.
Persoanele juridice se împărțeau în două categorii: cu scop lucrativ și fără scop lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerț. Cele fără scop lucrativ, care își propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înființau prin decret domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică, nu are o realitate proprie, ci este o ficțiune a legii.
Cu privire la relațiile de rudenie s-au păstrat multe dispoziții preluate din legile anterioare. Spre exemplu, se mențin dispozițiile privind încheierea și desfacerea căsătoriei. În dreptul nostru se consacră egalitatea soților cu privire la invocarea motivelor de divorț, pe când în dreptul francez nu. În dreptul francez soțul cere oricând desfacerea căsătoriei pentru adulterul soției, pe când soția nu putea invoca acest motiv decât atunci când adulterul avusese loc la domiciliul conjugal.
Codul nostru civil, la fel ca și cel francez, a interzis cercetarea paternității, sub pretextul apărării familiei legitime. Chiar dacă tatăl își recunoaște fiul natural, recunoașterea avea efecte numai în stabilirea stării civile și nu crea drepturi și obligații de altă natură; drepturi și obligații existau numai între mamă și copilul ei natural.
Cu privire la bunurile pe care soții le aduc în căsătorie, codul prevede principiul libertății de alegere între regimul separației bunurilor, al comunității de bunuri sau al regimului dotai. În același timp, soții puteau să creeze pentru bunurile lor un regim distinct de cele arătate în cod. Dacă în momentul căsătoriei soții nu făceau nici o precizare cu privire la regimul bunurilor, se interpreta că au optat pentru regimul separației de bunuri, fiecare soț având dreptul de a-și administra bunurile sale, iar cele dobândite în timpul căsătoriei aparțineau soțului care făcea dovada dobândirii lor.
Referitor la regimul dotai se prevedea că dota adusă în căsătorie de către soție trebuie menționată în actul dotai, urmând ca bunurile să fie administrate de către soț în interesul căsătoriei. Ele puteau fi înstrăinate numai în cazurile arătate de lege și cu obligația cumpărării unor bunuri similare, care deveneau dotă.
În partea referitoare la bunuri, codul face, după criteriul formal, o clasificare a acestora în mobile și imobile, asigurând o protecție deosebită bunurilor imobile, pe considerentul că ele prezentau o valoare mai mare; cu timpul, însă, bunurile mobile ca mijloacele de navigație maritimă sau aeriană, au întrecut în mod vădit valoarea imobilelor, contrazicând concepția codului civil.
Celelalte clasificări ale bunurilor sunt făcute, de asemenea, pe baza unor criterii formale și nu oferă elementele necesare pentru desființarea proprietății de tip capitalist.
Proprietatea, ca cel mai important drept real, este amplu reglementată, cu precizarea atributelor sale și cu precizarea distincției dintre diferitele forme de stăpânire a lucrurilor (nuda proprietate, posesia, detenția). Sunt înfățișate și celelalte drepturi reale, ca de pildă servitutile sau uzufructul. Normele cu privire la proprietate cuprinse în cod au fost completate cu dispozițiile altor legi referitoare la proprietatea funciară, industrială sau comercială.
Una din figurile juridice care ocupă un loc central în cuprinsul codului este cea a contractului.
La baza materiei stă teoria generală a obligațiilor și noțiunea de răspundere civilă. Răspunderea civilă este fie contractuală, fie delictuală.
Răspunderea contractuală ia naștere ca urmare a încălcării unei obligații născute din contract, iar partea care nu și-a îndeplinit obligația trebuie să plătească celeilalte părți o despăgubire.
Răspunderea delictuală se naște din faptul ilicit săvârșit de către o persoană, prin care aduce un prejudiciu altei persoane. Conform articolului 998, oricine produce un prejudiciu altuia este obligat a-l repara. Acoperirea prejudiciului trebuie să fie integrală, pentru a se respecta echilibrul inițial dintre părți.
Unul din principiile fundamentale, care și-a găsit consacrarea în cod, este cel al răspunderii personale pentru fapta proprie. Răspunderea colectivă și răspunderea pentru fapta altuia sunt admise numai în cazuri excepționale (răspunderea părinților pentru fapta copiilor minori, răspunderea proprietarilor pentru daunele cauzate de animale sau de lucrurile neînsuflețite care le aparțin. Dar chiar și în aceste cazuri, părintele sau proprietarul sunt răspunzători pentru culpa proprie, de a nu-și fi îndeplinit obligația de supraveghere.
Cu privire la formarea contractelor s-a consacrat principiul autonomiei de voință a părților, așa încât consimțământul acestora trebuie să fie liber și neviciat. Voința părților contractante poate fi viciată prin eroare, dol sau violență.
Codul prevede diverse clasificări ale contractelor, cum ar fi cele consensuale (formate prin simplul acord de voință) sau cele solemne (pentru a căror formare este necesară îndeplinirea unei formalități). O serie de clasificări ale contractelor elaborate de doctrina dreptului civil se bazează pe anumite texte, dar nu figurează ca atare în cod.
Codul prevede că proprietatea poate fi transmisă prin acte juridice încheiate între persoanele în viață și prin acte mortis causa (pentru cauză de moarte). Ca atare, proprietatea se transmite și pe calc succesorală, sub cele două forme ale sale: ab intestat și testamentară. Codul reglementează amănunțit deschiderea succesiunii, categoriile de succesori, ordinea și cota în care aceștia dobândesc bunurile defunctului, opțiunea succesorală și lichidarea succesiunii.
La baza succesiunii ab intestat se află relațiile de rudenie; ordinea succesorală fiind dată de gradele rudeniei: succesorii legitimi (descendenți, ascendenți, colaterali), succesori naturali, soțul supraviețuitor etc. Descendenții și părinții se bucură de protecția acordată prin instituția rezervei succesorale. Codul civil a suprimat dispozițiile mai vechi cu privire la soțul supraviețuitor, reținând numai un drept de uzufruct în favoarea văduvei sărace atunci când este în concurs cu descendenții și un drept de proprietate când este în concurs cu alte rude.
Testamentul pe baza căruia se deferă moștenirea testamentară este de mai multe feluri: olograf, autentic și mistic. Testamentul olograf este scris, semnat și datat de către testator. Testamentul autentic este semnat de către testator și transmis judecătorului care îl citește în ședință publica și, prin aceasta, îi conferă autenticitate. Testamentul mistic sau secret este semnat de testator și prezentat strâns și pecetluit judecătorului care nu ia cunoștință de conținutul său, ci numai întocmește un proces verbal pe baza declarației testatorului, din care rezultă că actul care i s-a prezentat este testamentul acelei persoane.
Codul mai cuprinde o serie de dispoziții cu privire la acceptarea sau repudierea moștenirii, precum și la obligația moștenitorului de a plăti datoriile succesorale.
Secțiunea a II-a
Codul de procedură civilă
Codul de procedură civilă a fost elaborat și a intrat în vigoare odată cu Codul civil român. Procedura civilă s-a bucurat de o atenție specială, atenție manifestată atât pe planul propriu-zis al reglementării juridice, cât și pe cel al doctrinei. Teoreticienii, ca și practicienii dreptului plecau de la concepția că normele de procedură civilă sunt acelea care dau viață întregului drept privat.
Procedura de judecată, așa cum a fost reglementată prin Codul de procedură civilă, se întemeia pe concepția că adevărul obiectiv nu poate fi cunoscut de către instanță, iar hotărârea pe care aceasta o pronunța exprima numai adevărul juridic, adică o prezumție de adevăr, dedusă din faptul că procesul a parcurs fazele de judecată prevăzute de lege, cu respectarea dispozițiilor legale.
Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele dispoziții din legea belgiană cu privire la executarea silită și unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.
Materia este împărțită în șapte cărți: procedura înaintea judecătorului de plasă, tribunalele de județ, curțile de apel, arbitri, executarea silită, proceduri speciale, dispoziții generale.
Cartea I-a nu s-a pus în vigoare deoarece competența judecătoriilor, din lipsă de cadre, a fost atribuită subprefecților până în 1879 (ca o reminiscență a confuziei de atribuții administrative și judiciare, iar ulterior a fost abrogată prin legea pentru judecătoriile comunale și ocoale.
Tribunalele aveau o competență generală, mărginită însă de un plafon valoric.
Curțile de apel au funcționat inițial la București, Iași, Craiova, Focșani (apoi la Galați).
Procedura de judecată era orală, publică și contradictorie.
În procesul civil puteau fi administrate următoarele probe: acte scrise, martori, experți, cercetători jurământul judiciar, prezumții.
Procesul parcurgea o dublă judecată în fond, în fața primei instanțe și în fața instanței de apel, după care urma judecata în recurs.
Codul prevedea următoarele căi de atac: apelul (cu care ocazie se făcea o nouă judecată în fond), opoziția (împotriva hotărârilor date în lipsă), contestația și recursul prin care se stabilea dacă legea a fost bine interpretată și aplicată.
În general, desfășurarea procesului era greoaie, deoarece termenele erau lungi, iar administrarea probelor cerea mult timp. Procedura era și costisitoare, căci părțile erau ținute să plătească taxe ridicate de judecată și de timbru. La toate acestea se adaugă faptul că instanțele inferioare aveau o competență restrânsă, astfel încât părțile erau nevoite să facă lungi deplasări, cu mijloace de transport primitive, la sediul instanțelor superioare.
Secțiunea a III-a
Codul penal
Codul penal a fost publicat în anul 1865 și a rămas în vigoare până în anul 1937.
Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din anul 1851 și, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810. La baza Codului penal se află concepția potrivit căreia infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Aceasta este așa zisa concepție clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă de mediul în care își desfășoară activitatea. Mai târziu, când și-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislației penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viața socială.
O dată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele două condici criminalicești au fost abrogate.
Codul penal este structurat în trei cărți: cartea I-a cuprinde dispoziții privitoare la pedepse și la felul lor, cartea a II-a cuprinde normele cu privire la crime și delicte, iar cartea a IlI-a materia contravențiilor.
Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții, spre deosebire de alte coduri burgheze care clasifică faptele penale în două mari categorii: infracțiuni penale și contravenții. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu este justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție. Prin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracțiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I-a, sunt de trei feluri: criminale, corecționale și polițienești, De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, și infracțiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată cu o pedeapsă polițienească se numea contravenție.
Crimele și delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta. O primă categorie de crime și delicte cuprinde infracțiunile îndreptate împotriva statului (răsturnarea ordinii de stat, trădarea). O a doua categorie cuprinde crimele și delictele împotriva constituției (fapte îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau a sistemului electoral). Urmează crimele și delictele împotriva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea funcțiilor administrative. Unele din aceste infracțiuni erau săvârșite de către funcționari în exercițiul funcțiunii (abuzul de putere, delapidarea), iar altele împotriva acestora (ultrajul, opunerea față de ordinele autorităților).
Categoria cea mai numeroasă de crime și delicte cuprinde infracțiunile îndreptate împotriva intereselor particulare. Aceste infracțiuni sunt îndreptate împotriva vieții, a integrității corporale, a onoarei, a patrimoniului (furtul, strămutarea de hotare), etc.
În clasificarea faptelor penale se au în vedere și alți factori, ca de pildă modul în care au fost ele comise sau numărul participanților. În cazuri mai grave, tentativa este asimilată cu infracțiunea consumată, iar complicele se pedepsește ca și autorul principal. Mai târziu, o dată cu adoptarea unor legi penale speciale, au apărut anumite complicații. Aceste complicații se datorează faptului că în unele legi faptele erau numite crime sau delicte, dar pedepsele nu erau cele corespunzătoare; în această situație au apărut neconcordanțe în clasificarea faptelor (anumite instanțe calificau fapta conform termenului folosit de lege, altele conform pedepsei aplicate de aceeași lege). De aceea s-a hotărât, pe cale jurisprudențială, ca întotdeauna criteriul de calificare să fie pedeapsa; dacă fapta era pedepsită cu o pedeapsă criminală să fie socotită crimă, chiar dacă legea o denumea delict.
Secțiunea a IV-a
Codul de procedură penală
Codul de procedură penală a fost adoptat și aplicat concomitent cu Codul penal și a avut ca model Codul de instrucție criminală francez (adoptat la 1808).
Acest cod a realizat un compromis între vechea procedură și judecata penală modernă. Concepțiile moderne preconizau o judecată publică, orală și contradictorie, pe când vechea procedură era secretă, scrisă și nu presupunea dezbaterea contradictorie a probelor. În codul de la 1865 sistemul vechi, de tip inchizitorial, s-a menținut numai pentru prima fază a procesului, în faza a doua (cea a judecății) s-au introdus principiile moderne: publicitatea dezbaterilor, principiul oralității, principiul contradictorialității, în virtutea cărora părțile luau cunoștință de probe și le analizau în contradictoriu, în cadrul dezbaterilor orale și publice.
Codul este compus din două mari părți: cartea I-a reglementează descoperirea, urmărirea și instrucția infracțiunilor, iar cartea a 11-a judecarea proceselor.
Descoperirea infracțiunilor revenea ofițerilor de poliție judiciară. Aceștia strângeau probele referitoare la infracțiunile săvârșite de autor și dacă socoteau că sunt întrunite elementele unei infracțiuni, înaintau dosarul procurorului, care se ocupa de procedura urmăririi infractorului. în anumite cazuri, pe care Ic găsea mai complicate, procurorul înainta cauza respectivă unui judecător de instrucție, care proceda la o anchetă numită instrucție. După efectuarea urmăririi sau, după caz, a anchetei, procurorul putea sesiza instanța de judecată.
Așadar, procesul penal cuprindea două faze: cea premergătoare judecății (descoperirea, urmărirea și instrucția) și cea a judecății.
Codul prevedea ca instanțe de judecată: judecătoriile de plasă, tribunalele de județ, curțile cu juri și Înalta Curte de Casație și Justiție. Ca și în materia procedurii civile, judecătoriile de plasă nu au funcționat, atribuțiile lor fiind încredințate subprefecților care administrau plasa respectivă.
De regulă, delictele erau de competența tribunalelor, iar crimele de competența curților cu juri (acestea erau formale dintr-un complet de judecători și dintr-un juriu compus din cetățeni). Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări: daca persoana este sau nu vinovată, iar în cazul în care era găsită vinovată, dacă merită sau nu circumstanțele atenuante. Dacă juriul răspundea afirmativ la prima întrebare judecătorii tăceau încadrarea faptei în textul de lege corespunzător și fixau pedeapsa în funcție de dispozițiile legii și de părerea juriului cu privire la circumstanțele atenuante.
Așa cum s-a văzut, printre crime figurau și infracțiunile împotriva statului, ceea ce înseamnă că erau de competența curților cu juri. În unele cazuri, în funcție de convingerile lor, jurații dădeau răspunsuri negative, ceea ce ducea la achitarea autorilor unei infracțiuni împotriva statului. În asemenea situații, statul își vedea periclitate interesele, căci nu erau sancționate fapte considerate ca grave pentru ordinea publică. Drept urmare, prin legi penale speciale, s-au adus modificări Codului penal, astfel încât, pentru aceleași fapte, în loc de pedepse criminale s-au prevăzut pedepse corecționale (în felul acesta faptele deveneau delicte). Pe această calc unii infractori au fost scoși de sub competența curților cu juri și dați în competența tribunalelor (delictele erau judecate de tribunale), unde sentințele erau date de judecători de carieră, care aplicau mai strict legea, deoarece trebuiau să motiveze sentința de achitare, pe când juriul nu trebuia să-și motiveze verdictul. Trecerea unor infracțiuni din categoria crimelor în categoria delictelor nu a dus la îmblânzirea legii penale, deoarece pedepsele corecționale au fost mărite și a fost ridicat minimul pedepsei sub care judecătorii nu puteau să coboare, chiar dacă ar fi fost cazul să acorde circumstanțe atenuante.
Concluzii
Perioada domniei lui Al. I. Cuza reprezintă o etapă importantă din istoria poporului român. Această epocă a marcat trecerea de la organizarea feudală la organizarea de tip modern.
România cunoaște o perioadă de mari transformări sociale, economice, juridice, însă avântul modernist era stopat de existența unor instituții învechite, a unei legislații care reprezenta interesele unei minorități aflate la putere și nu în ultimul rând a unei opoziții înverșunate a acestei minorități.
Pe lângă piedicile interne le adăugăm și pe cele internaționale.
Principatele Române constituiau o zonă tampon între imperiile europene care-și discutau controlul asupra zonei.
Nu putem analiza cadrul juridic administrativ iară a face o scurtă trecere în revistă a conjuncturii istorice externe. Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 care a pus capăt războiului Crimeii a menținut Principatele sub suzeranitatea Turciei, instituind garanția colectivă a puterilor europene. Doi ani mai târziu, în 1858, în cadrul Convenției de la Paris, s-a hotărât unirea formală a Principatelor sub suzeranitatea Turciei.
Opoziției marilor puteri europene, românii din Principate i-au răspuns cu un act de mare abilitate politică.
Întrucât Convenția de la Paris nu interzicea explicit alegerea aceleiași persoane ca domn în ambele Principate, unioniștii l-au ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei (5 ianuarie 1859), apoi și al Țării Românești (24 ianuarie 1859).
Alegerea lui Cuza a avut o îndoită semnificație: mai întâi ca, a fost manifestarea a ceea ce Nicolae Iorga a numit „sistemul <faptului împlinit>”, acest element de originalitate „creat de român”", în al doilea rând ea a pus temeliile statului român modern.
întreaga activitate a domnitorului a urmărit două mari obiective:
Unificarea legislației și a instituțiilor în vederea realizării deplinei uniri politico-administrative;
Realizarea reformelor fundamentale care să așeze
statul român pe principii moderne.
Printre marile probleme a căror rezolvare l-a preocupat pe Alexandru Ioan Cuza a fost aceea a unificării politico-administrative. într-adevăr în Moldova și în Țara Românească, în anul 1859, erau în vigoare pentru aceleași instituții legi diferite. Astfel, pentru dreptul civil, în Muntenia se aplica legiuirea Caragea, iar în Moldova Codul Calimach. În ceea ce privește dreptul penal, în Țara Românească, sub domnia lui Barbu Știrbei, în anul 1850, fusese promulgat un cod penal și o procedură penală adoptată după legile corespunzătoare franceze, în timp ce în Moldova rămăsese în vigoare „Condica Criminală" din 1820-1826, inspirată din legiuirea penală austriacă de la 1803.
În Țara Românească, pe lângă instanțele judecătorești funcționau procurori, pe când în Moldova această instituție nu fusese introdusă.
Cuza a avut o preocupare intensă pentru a înzestra România cu o legislație modernă, cu instituții politice și juridice moderne, o administrație care să corespundă cerințelor evoluției către un stat modern.
Confruntat însă din momentul alegerii sale ca domn, cu marile probleme ale poporului care îl înscăunase, Alexandru Ioan Cuza a fost convins că fără o activitate reformatoare profundă, concretizată în legi valoroase, noi și corespunzătoare epocii, națiunea română nu putea prospera.
Animat de un profund patriotism, căutând să țină seama de condițiile în care se găsea țara, Cuza a privit și spre coalizările altor popoare. A fost atras îndeosebi de Franța, mare parte din legislația adoptată fiind de inspirație franceză. Domnitorul a fost influențat și de limitele impuse de concepția sa de clasă (concepție a burgheziei interesate de dezvoltarea societății românești, care până la un anumit punct a corespuns năzuințelor de progres ale întregului popor român), limite determinate de gradul de dezvoltare economică și social politică a țării și poporului român.
Activitatea legislativă a lui Cuza a fost vastă. Nu există compartiment al vieții economice, sociale și politice în care să nu fi fost inițiate măsuri care să propulseze societatea românească.
Dorim a încheia prin a-l cita pe Mihail Kogălniceanu, care spunea: „Nu greșelile au fost cele care i-au adus căderea, ci faptele sale cele bune”.
Listă bibliografică
Cernea E., Molcuț E., Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2004;
Ceterchi Ioan, Istoria dreptului românesc, Ed. Academiei Române, București, 1980;
Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999;
Firoiu Dumitru V., Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Fundației Unirea, Iași, 1993;
Georgescu Vlad, Istoria Românilor de la Origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, București, 1992;
Giurescu C. Constantin, Viața și opera lui Cuza Vodă, Ed. Științifică, București, 1966;
Giurescu C. Constantin, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed. Albatros, București, 1971;
Molcuț Emil, Topârceanu Nicolae, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Universității Titu Maiorescu, București, 2002;
Negoiță Florin, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Ars Docendi, București, 2002.
Arhiva Cuza IX;
Arhiva Cuza –XLVI.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Opera Lui Alexandru Ioan Cuza (ID: 126027)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.