Opera Legislativa a Imparatului Iustinian

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE LICENȚĂ

OPERA LEGISLATIVĂ A ÎMPĂRATULUI IUSTINIAN

CUPRINS

Capitolul I. INTRODUCERE

Secțiunea I. Decăderea Imperiului Roman

§ 1. Generalități

§ 2. Situatia politică

§ 3. Situatia economică-socială

§ 4. Situatia religioasă

Secțiunea a II-a. Codurile preiustiniene

§ 1. Generalități

§ 2. Colecția de ius

§ 3.Colecția de leges

§ 4.Colecția de mixte

Secțiunea a III-a. Împăratul Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus

Capitolul II. CODUL LUI IUSTINIAN

Secțiunea I. Modul de elaborare a Codului lui Iustinian

Secțiunea a II-a. Conținutul Codului lui Iustinian

Capitolul III. DIGESTELE

Secțiunea I. Modul de elaborare a Digestelor lui Iustinian

Secțiunea a II-a. Conținutul Digestelor lui Iustinian

Capitolul IV. INSTITUTELE

Secțiunea I. Modul de elaborare a Institutelor lui Iustinian

Secțiunea a II-a. Conținutul Institutelor lui Iustinian

Capitolul V. NOVELELE

Secțiunea I. Noțiuni generale

Secțiunea a II-a. Conținutul Novelelor lui Iustinian

Capitolul VI. INTERPOLATIUNI SI GLOSSE

Secțiunea I. Interpolatiuni

Secțiunea a II-a. Glosele

Capitolul VII. DREPTUL ROMAN DUPĂ IUSTINIAN

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Capitolul I. INTRODUCERE

Secțiunea I. Decăderea Imperiului Roman

§ 1. Generalități

Pentru a putea ajunge la momentul creării colosului legislativ, întocmit de către marele împărat Iustinian, trebuie să înțelegem și să cunoaștem întreaga situație cu care Imperiul Roman, sau mai exact împărații acestui imperiu, s-au confruntat de-a lungul timpului până în momentul final, cel al realizării Corpus Iuris Civilis.

Pentru a începe analiza situațiilor care au dus la influențarea și modificarea legislației romane până în momentul creării Corpus Iuris Civilis, vom alege o perioadă mai restrânsă și mai importantă din istoria imperiului Roman, mai exact perioada anilor 395-610. Acesta se caracterizează prin mari evenimente care au fost relevante și foarte clar conturate în decursul secolelor al IV-lea, al V-lea și la începutul celui de al VI-lea, subliniind fundamentul necesar pentru creearea civilizației bizantine sau a creștinismului greco-roman. Asterios Gerostergios afirma că „în astfel de perioade, când o lume veche se năruie și alta se naște, se observă o criză adâncă în toate domeniile vieții sociale”.

Momentul in care lumea veche a ajuns la final a avut un efect extraordinar, deoarece a dus la răsturnarea forțată a ordinii politice, sociale și religioase, precum și abandonarea acelor valori spirituale care reprezentau baza societății pânǎ in acel moment. Așadar putem spune că avem mulți factori foarte importanți care au influențat in mod categoric situația imperiului, mai exact situația politică, religioasă, economică si socială.

§ 2. Situația politică ( circa 518 d.Hr)

A doua jumătate a secolului al IV-lea este marcată de realizările pe care le are puternicul împǎrat Theodosie (379-395) și anume reușita acestuia de a unifica întregul Imperiu Roman ca urmare a un lung razboi civil purtat in parte de Apus a imperiului. Dupǎ moartea acestuia, puterea imperiului se afla în mâinile a doi împǎrați, unul cu reședința imperială în Răsărit, iar celălalt în Apus. Urmașii lui Theodosie I nu au avut calitățile lui speciale, utile pentru rezolvarea cu succes a problemelor cu care s-a confruntat imperiul, autoritatea trecând fie în mâinile demnitarilor sau ale soțiilor lor, fie era neglijată din cauza neparticipării acestora în mod direct la război.

Și în timpul secolului al V-lea Imperiul Roman s-a confruntat cu invaziile barbare, așa cum s-a întâmplat și cu împărații romani din secolul al IV-lea, Valentinian I (364 -375) în Apus, Valens (364-378) și Theodosie I în Răsărit.

În urma mișcării generale de popoare din Europa, partea vestică a Imperiului Roman a suferit o grea lovitură datorată asasinării generalului Aetius (454) și a Împăratului Valentinian al III-lea (455) și a avut drept consecință instalarea haosului pe teritoriul italic (popoarele barbare precum fracii, saxonii și longobarzii au pus stăpânire asupra Europei centrale, nordice și vestice). Loviturile cauzate de invazia barbară au influențat și situația Imperiului Roman de Răsărit prin distrugerea celor mai importante cetăți și părăsirea de către populația rurală a provinciilor din Nord. Acest fapt a condus la slăbirea Imperiului de-a lungul graniței naturale a Dunării, în special asupra Imperiului Roman de Apus, dovadă că aceste invazii au dus la dizolvarea Imperiului din Occident.

Pericolul germanic s-a simțit și în Constantinopol, având ca urmare crearea unui front antigerman. Imperiul Roman de Răsărit a fost eliberat de amenințarea acestor popoare după 488, iar în timpul domniei lui Anastasie (491-518), Imperiul a avut parte de o noua reconfigurare economică și militara ,prin ridicarea forticațiilor de-a lungul granițelor.

§ 3.Situația economico-socială

Imperiul ieșit din criza secolului al III-lea, în urma reformelor grăbite, date de împărații Dioclețian și Constantin,se află în pragul unor transformări profunde.Aceste lucrări de reconstrucție realizate de către cei doi împărați, au modelat noua față a lumii romane din punct de vedere economic, care avea să fie, în mare parte și aceea a statului bizantin.Din cauza dezechilibrului tot mai pronunțat cu care se confrunta imperiul și care amenința să compromită orice efort de redresare a sistemului său defensiv și a bazei sale financiare,împărații Dioclețian și Constantin au pus bazele unui amplu program de reforme,care în spiritul concepțiilor orientale aveau ca scop realizare unei centralizări riguroase a imperiului și extinderea importanței, rolului statului în viața sa economică și socială. Urmărite cu perseverență de împărații din secolul al IV-lea, la care aveau să se asocieze și unii dintre urmașii lor din secolul următor, reformele au cuprins, în principal, trei domenii importante: organizarea producției, fiscalitatea și finanțele.

Una dintre cele mai importante consecințe ale crizei secolului al III-lea a fost aceea cǎ terenurile deținute de cǎtre micii producǎtori au fost abandonate de cǎtre aceștia, din cauza fiscalității exagerate, și a problemelor politice interne, fapt ce a determinat scăderea suprafeței cultivate ,factor ce a dus la scăderea producției și apariția în imperiu a unor întinse terenuri pustii. Pentru repunerea în valoare a pământurilor abandonate, statul acordă micilor producători o serie de avantaje – scutiri fiscale, drept de proprietate în schimbul unor redevențe scăzute – sau lărgește considerabil domeniile proprii, pe care le lucrează cu ajutorul sclavilor. O mǎsurǎ foarte improtantǎ, din cauza consecințelor pe care aceasta le-a avut asupra vieții economice, a fost cea a legǎrii micului producǎtor de profesie. În urma decretului din anul 332, colonul este legat de pământ (adscriputs glebae), însa își păstrează libertatea juridică, în timp ce în zona urbană meșteșugarul și negustorul, care erau integrați în corporații (collegia), erau legați de meseriile pe care le exercitau și erau făcuți responsabili cu bunurile lor, de desfășurarea activității. Totodată, a fost introdus controlul asupra producției și desfacerii bunurilor, iar statul și-a instituit monopolul asupra celor mai importante ramuri ale industriei – armament, industria minieră, industria mătăsii, cu scopul de a păstra secretul de producție ori pentru veniturile care le puteau aduce imperiului.

Unul dintre cele mai importante aspecte ale reformei lui Dioclețian, cel fiscal, era constituit de disocierea dintre capacitatea unei persoane de muncă (caput) și unitatea fiscală, care era reprezentată de suprafața de pământ care putea fi lucrată de către o persoană și pe care o consideră a fi suficientă pentru întreținere (jugum). În urma acestei disocieri avea să apară și dublul criteriu, în funcție de care se putea calcula impozitul – pământul (jugatio) și persoana (capitatio). Tot în urma reformelor lui Dioclețian, au fost introduse taxe pentru exercitarea unei profesii în industrie și comerț (chrysargyron), aceste taxe erau percepute în monedă de aur, ca și pe vânzarea și circulația mărfurilor.

În final, datorită deprecierii monedei romane, autoritatea centrală a imperiului a fost nevoită să elaboreze o reformă monetară, întreprinsă de Dioclețian și completată ulterior de către Constantin. Meritul stabilirii unui nou sistem monetar, îi revine lui Constatin, acest sistem afându-se în vigoare până la sfârșitul secolului al XII-lea. Noul sistem monetar avea la bază moneda de aur denumită solidus (nomisma, în limba greacă), care avea o greutate de circa 4,50 g, adică 1/72 dintr-o livră romană. În cadrul acelorași masuri, realizate de către Dioclețian, au fost stabilite prețuri maximale, printr-un edict din anul 301, care prevedea că cei care făceau stocuri de marfă si le vindeau foarte scump în perioadele de criză erau condamnați la pedeapsa cu moartea, deoarece se dorea stăvilirea inflației.

Reformele au avut efecte diferite în cele două jumătăți ale imperiului. Dacă în Occident, acestea au grăbit procesul de ruralizare a societății, în Orient, reformele, chiar dacă rezultatele nu au fost întotdeauna cele așteptate de către reformator, au reușit să oprească fenomenele de criză și să dea o nouă vigoare statului. Schimbarea este evidentă, pe plan economic, mai ales în domeniile industriei și comerțului. În secolele V-VI, producția de armament, prelucrarea mătăsii și alte activități destinate să satisfacă nevoile statului și dorința de lux a aristocrației romane înregistrează o mare înflorire în metropolele orientale. De o deosebită atenție din partea puterii imperiale se bucura prelucrarea mătăsii, mai ales după ce Constantinopolul a reușit să obțină secretul creșterii viermilor de mătase în timpul domniei lui Justinian, activitate care se dezvoltă mai ales în orașele siriene, unde existau numeroase ateliere private, autorizate de stat.

Făcând dovada aceleiași politici suple, autoritatea de stat a încurajat și dezvoltarea comerțului extern, în scopul alimentării tezaurului public. După ce Justinian cucerește statul vandal din Africa de Nord, negustorii bizantini restabilesc controlul asupra comerțului din Mediterană, care redevine axa activității lor economice până la instaurarea stăpânirii arabe în bazinul acesteia în primii ani ai secolului al VIII-lea. Negustorii orientali domină piețele occidentale în cursul secolelor VI-VII, iar în Roma și în cele mai mari orașe din Gallia francă, între care Marsilia, Orlèans, Paris și Bordeaux, formează puternice colonii, care joacă un rol important în viața municipală. Fără a atinge aceeași intensitate, activitatea economică a negustorilor bizantini este atestată și în Marea Roșie, unde stabilesc contacte cu statul Axum, trecut la creștinism; însă aceștia au o activitatea economică mai slabă pe piețele din Oceanul Indian și din Asia Centrală, de unde soseau mătasea și renumitele porțelanuri din China, deoarece aceste piețe erau dominate de negustorii din regatul sasanid.

Încununată de succes în industrie și comerț, opera de redresare economică a înregistrat rezultate diferite în agricultură. Dincolo de unele succese obținute în defrișarea terenurilor abandonate, fiscalitatea excesivă și insecuritatea din imperiu au stat la baza unuia dintre cele mai importante fenomene din societatea romană târzie: consolidarea marelui domeniu și, legat de aceasta, extinderea patronajului. În Occident, dar mai ales în provinciile orientale – Egipt, Siria, Palestina, Mesopotamia – marele domeniu (villa) cunoaște o perioadă de prosperitate, extinzându-se se ține seama micii proprietăți țărănești. El se transformă într-o unitate economică și administrativă, înzestrată cu largi imunități, unde își caută refugiu, în fața agenților fiscului și a insecurității, sclavi, coloni și chiar țărani liberi, ultimii renunțănd la proprietățile lor în schimbul protecției, pe care nu le-o puteau oferi organele puterii publice. Repetatele edicte imperiale care interzic, sub pedepse severe, fenomenul patronajului – primul este dat de Constanțiu al II-lea în anul 360 – rămân fără efect în fața mișcării irezistibile din întreaga societate romană. Se formează astfel în imperiu o clasă de mari proprietari, care dispută puterea în provincii administrației din Constantinopol, clasă ai cărei reprezentanți clasici sunt membrii familiei Appion din Egiptul secolelor V-VII, deopotrivă agenți ai autorității publice și proprietari ai unor imense domenii, transformate în adevărate principate ereditare. Dar implantarea marii proprietăți nu a fost pretutindeni aceeași pe teritoriul imperiului. Mica proprietate țărănească liberă s-a menținut în toate provinciile romane la sfârșitul antichității, iar în regiunile in care extinderea marilor domenii era improprie, mai exact pe platourile înalte din Balcani și Asia Mică – era precumpănitoare în raport cu proprietatea aristocratică.

Evoluția structurilor sociale din societatea romană târzie stă sub semnul marilor transformări din secolul IV. În fruntea ierarhiei se afla aristocrația funciară, a cărei putere are la bază stăpânirea unor imense domenii, pe care le extinde exploatând tulburările sociale și politice din stat. Puterea ei economică este dublată, foarte adesea, de una politică, rezultat al pozițiilor pe care le deține în administrația centrală și provincială, în senat și armată. În urma progreselor înregistrate în domeniul economic, în metropolele orientale se formează o categorie socială foarte activă, constituită din negustori bogați și patroni de ateliere meșteșugărești, care dețin poziții importante în viața municipală. Structura producătorilor direcți este, ca în orice perioadă de tranziție, eterogenă: coloni, sclavi, țărani liberi. Cea mai numeroasă era categoria colonilor, alimentată permanent cu elemente provenite din rândurile celorlalte două, care traversează, la sfârșitul antichității, o perioadă de mare instabilitate. Categoria sclavilor este într-un declin irevocabil, păstrându-și pozițiile numai în lumea urbană, unde munca lor era folosită în atelierele meșteșugărești, iar cea a țăranilor liberi avea să cunoască în perioada următoare o remarcabilă revitalizare.

§ 4. Situația religioasă

Căderea lumii vechi și spirituale și lupta religiei creștine pentru afirmare a provocat o mare criza religioasă, creștinismul întrând în conflict cu lumea veche. Împărații romani de pâna la Iustinian, chiar și el, s-au concentrat pe anihilarea religiilor păgâne.

Asimilarea în cadrul creștinismului a unor elemente exterioare a favorizat o criză în cadrul bisericii creștine conturată și de alți factori etnici, și economici ai popoarelor aflate sub stăpânire romană. Sinodul de la Niceea (325) a promovat ideea deofințiimii (unirea lui Hristos cu Dumnezeu). Împăratul Teodosie I recunoscând religia creștină ca religie oficială, oferea un caracter obligatoriu hotărârilor acestui sinod. Alte încercări de consolidare a creștinismului au avut ecou în cadrul cel de-al III lea Sinod Ecumenic întrunit la Efes (431). Însă Sinodul de la Calcedon a provocat o dezbinare între creștini, îndepărtându-i pe credincioși psihic și spiritual. Împărații Marcian și Leon au adus însă o politică filocalcedoniană.

În constiința creștinilor, Biserica a fost de la început o comunitate nouă, noul popor al lui Dumnezeu, edificat pe Taina Botezului. Această naștere atribuita vieții creștine o nouă dimensiune: îl introducea pe primitor în Împărăția care nu era din aceasta lume și îi dădea acces la "viața veșnică", fără însa a pierde calitatea de cetățean al acestei lumi.Altfel spus, nu numai persecuțiile au pus Biserica în afara lumii, dar și alteritatea ființei sale. În secolul al IV-lea, frontiera dintre Biserică și lume era transparentă. Mulți ezitau să primească Botezul, având conștiința "rupturii" pe care o antrena acestă Taină. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare a fost botezat la o vârsta adultă, iar Sfântul Ioan Gura de Aur critica pe cei care întârziau să se boteze. În secolul al V-lea limita exterioară dintre Biserica și lume începe să dispară; comunitatea creștină tinde din ce în ce mai mult spre o coincidență cu societatea bizantină în totalitatea sa. Cu toate acestea, în învățătura și conștiința Bisericii, principiul era mai puțin intact: în calitate de comunitate care nu "este din această lume", Biserica este, deci, distinctă de orice comunitate „naturală”. Chiar dacă metodele de predicare sau de acțiune printre oameni au înregistrat unele modificări, chiar dacă slujbele s-au dezvoltat și au căpătat un aspect solemn și chiar dacă Biserica a pătruns în diferitele sfere ale vieții umane, ea ramânea în esența ceea ce trebuia să fie: adunarea poporului lui Dumnezeu, care marturisea, înainte de toate, Împaratția Lui. Pâna astazi rugaciunea euharistică pastrează inspirația eshatologică de la început, iar la fiecare Liturghie, Biserica marturisește că "ea nu este din acestă lume" și că "aparține vieții viitoare". Coincidența dintre comunitatea sacramentală și cea naturală a antrenat după creștinarea Imperiului  o deplasare a frontierei dintre Biserică și lume. Limita exterioară separa pe creștini de pagâni, ori acum ea devine interioară și străbate conștiințele creștinilor.

Aparținând atât lumii, cât și Bisericii, creștinul trebuia să recunoască diferența lor ontologică. În timp ce efortul său este îndreptat spre iluminarea vietii sale de către învățătura lui Hristos, el știe că Împărăția lui Dumnezeu, bucuria vieții veșnice în Hristos, nu este din acestă lume. Acestă bucurie este experimentată de fiecare creștin la Sfânta Liturghie, când în momentul frângerii pâinii este proclamată "moartea Domnului și este mărturisită  Învierea Sa". Astfel, Biserica în ansamblul ei, reprezintă  taina Împarației lui Dumnezeu, anticiparea victoriei sale, fiind totodată liberă și distictă de lume.

Toate eforturile teologilor din secolele IV-V vizau tocmai conservarea în interiorul comunității ecleziale a constiinței coexistenței celor două planuri în viața creștină.  Aceste eforturi explică, de altfel, complexitatea ritualului liturgic și accentul tot mai mare pus pe caracterul "redutabil" al Sfintelor Taine, ca manifestare vizibilă a unei realități cerești invizibile. Prin rugăciune, Liturghie sau asceză, Biserica luptă împotriva unor tendințe de transformare a creștinismului într-o religie naturală, solidară în întregime cu această lume. În aceasta consta, poate, neînțelegerea dintre Biserică și Imperiu.

Statul roman putea adopta, fără prea mari probleme, învățătura despre Dumnezeu și despre Hristos, făcând din aceasta o doctrină religioasă oficială; putea elimina pagânismul sau până la un punct creștina propriile legi. Numai că Imperiul nu putea recunoaște Biserica drept o comunitate distinctă, independentă de lume. Absolutismul religios al Statului roman și faptul că împăratul se considera reprezentantul lui Dumnezeu pe pamânt erau piedici serioase în schimbarea atitudinii.Cu cât dimensiunile Bisericii coincideau cu cele ale Imperiului, cu atât frontierele exterioare erau eliminate, în conștiința Statului apărând ideea unei identități perfecte de autoritate, de origine divină. După abolirea pagânismului, împărații au renunțat la funcțiile sacre sau sacerdotale pe care le exersau în vremea Romei antice, iar autoritatea sacramentală, doctrinară sau pastorală a ierarhiei bisericești nu a fost limitată. Statul proteja ierarhia, confirma doctrina Bisericii așa cum fusese ea stabilită la Sinoadele Ecumenice, numai că problema relației dintre Biserică și Statul bizantin a fost cu timpul înlocuită de cea a relației dintre autoritatea seculară și ierarhie.

În conștiința imperială, Biserica se confunda cu lumea (lumea fiind creștină), astfel două principii complementare erau necesare existenței și organizării sale: împaratul și preotul. În literatura bizantină din această perioadă apărea comparația raportului dintre Biserică și Stat, ca cea dintre suflet și trup; Statul conceput ca un trup animat de prezența în el a Bisericii, sufletul său.

Această concepție era diferită de cea din perioada Bisericii primare. Atunci Biserica era un trup, un organism viu, un popor nou, ireductibil unei comunități naturale.

Chiar dacă toți oamenii erau chemați să facă parte din acest corp și puteau deveni membrii săi, lumea nu se putea confunda cu Biserica pentru că în ea și prin ea oamenii participau la o altă lume și la o altă viață, care se va manifesta cu slavă la sfârșitul acestei lumi. În realitate Imperiul, în calitatea sa de moștenitor ideologic al pagânismului, vedea în Stat singura formă de comunitate orânduită de Dumnezeu și care îmbrățișa toate domeniile vieții umane. Singura diferență între acest model  și cel al teocrației păgâne era că Imperiul, prin alegerea împaratului, a putut afla pe adevăratul Dumnezeu și religia sa creștină.

Hristos a dat preoților puterea de a ierta, vindeca, sfinți și învăța, iar Statul trebuia să le dea acestora onoruri deosebite, căci de rugăciunile lor depindea prosperitatea Imperiului. În constiința primelor secole la Bizanț, Biserica era asimilată ierarhiei, dogmelor, slujbelor divine, dar funcția ei era deținută de Stat. Problema raportului dintre Biserică și Stat nu se punea încă, deoarece totul se reducea la relații în sânul aceluiași Stat, între puterea seculară și cea spirituală. Legislația și politica religioasă a lui Justinian va aduce însa un răspuns acestei situații.

Secțiunea a II-a. Codurile preiustiniene

§ 1. Generalități

Codificarea dreptului roman care s-a înfăptuit în decursul secolului al VI-lea î. Hr. reprezintă o consecință a crizei sistemului economic sclavagist, ,,spre a explica, dacă ne putem exprima astfel, cauzele juridice ale codificării, întrucât unele părți ale dreptului vechi erau depășite și se impuneau măsuri pentru adaptarea dreptului la nevoile actuale și fixarea lui. Această problemă nu a fost încă cercetată în mod sistematic în literatura burgheză, care se mărginește la afirmații generale și lipsite de consistență. Este suficient să amintim că unul din cei mai de seamă romaniști ruși prerevoluționari, I.A.Pokrovski, se limitează la afirmația ,,se simțea nevoia generală a unei revizuiri complete și oficiale a întregului sistem juridic, precum și necesitatea de a se face bilanțul unei evoluții de veacuri”.

Autorul Pereterskii susține că pentru determinarea cauzelor concrete ale codificării bizantine, trebuie să se arate care erau mai întâi părțile componente ale dreptului din Imperiul Roman de Răsărit la începutul secolului al VI-lea e.n. Principalele izvoare ale dreptului roman erau operele jurisconsulților romani care se numeau ius si constituțiile imperiale cu denumirea generală de leges. De asemenea, se adaugă un alt izvor, și anume, edictele magistraților (în special al pretorilor). Aceste încercări de codificare ale dreptului roman înainte de Iustinian, au primit denumirea de codurile preiustiniene.

Spre sfârșitul monarhiei absolutiste, creația juridică romană a ajuns să fie extrem de voluminoasă și de consistentă, ea cuprinzând atât literatura juridică (veche și clasică), cât și răspunsrile juriștilor autorizați, dar și un foarte mare număr de constituții imperiale.

Epoca veche și epoca clasică erau precedate de o literatură juridică abundentă, Constituțiile imperiale erau în număr foarte mare și se dorea introducerea unei ordini in privința lor. Astfel se cereau a fi redactate culegeri cu o dimensiune mai redusă, ușor de copiat și de manipulat; „redactarea unor astfel de culegeri de dimensiuni restrânse coincide cu decăderea rapidă a culturii juridice înspre finele secolului al III-lea. Fenomenul de decădere persistă și se adâncește în secolele următoare până la Iustinian.”

Cristinel Murzea face referire la alte două colecții, și anume o colecție de ius și o colecție mixtă formată din leges și ius. Nevoile practicii de toate zilele au determinat adunarea acestui material juridic, atât pentru a salva opera înaintașilor, dar mai ales pentru a pune ordine și redacta colecții de texte legale, numite „leges”, precum și lucrările juriștilor care formau așa-numitul „jus”.

Astăzi putem vorbi despre aceste trei asemenea tipuri de colecții:

Colecția de leges, în cadrul cărora găsim următoarele coduri:

„Codex Gregorianus”, „Codex Hermogenianus”,„Codex Theodosianus”.

2. Colecția de ius, formată din operele vechilor jurisconsulți.

3. Colecții mixte, formate din leges și ius mai exact avem urmatoarele Colecții: „Fragmenta Vaticana”, „Collatio legem Mosaicorum et Romanorum”, „Cartea Siro-romană”

§ 2.Colectia de ius.

Sfârșitul secolului al III-lea a dus la existența unor încercări de a sistematiza dreptul roman atât de câtre stat, cât și de persoane particulare. Acestea au avut ca fundament constiința decăderii dreptului postclasic, dar și voința de a readuce gândirea juridică proprie epocii clasice. Astfel Codul gregorian, Codul hermogenian și Codul theodesian au constituit opere premergătoare ale legislatiei iustiniene .

1. Codul Gregorian (codex gregorianus), este o lucrare realizată de către un jurisconsult numit Gregorius și care probabil a fost elaborată între ani 291-294. Acestă lucrare conține și constituțiile lui Dioclețian și a împăraților ce l-au precedat, printe aceste una aparținînd lui Septim Sever datând din anul 196. Unii autori consideră că acest Codex Gregorius ar putea conține constituții datând chiar din vremea lui Hadrian si ale împăraților anteriori acestuia.

2. Codul Hermogenian a fost o continuare a Codului Gregorian și probabil întocmit în anul 295 de către jurisconsultul Hermogenianus. Din nenorocire din colecția hermogeniană au mai ramas doar 38 de constituțiuni. Din unele „…nu ne-au parvenit decât câteva vorbe, precum aceea care prevedea următoarele: să nu poată colonul, nici servul să își vândă peculiul său, și cel ce îl va cumpăra să fie considerat că a cumpărat un lucru de furat și să fie ținut de acțiunea furti.”

3. Codul Theodosian este o culegere oficială, ordonată de Împăratul Theodosiu al II lea în Orient și cuprinde un ansamblu de constituții imperiale care datează de la Constantin cel Mare. Întocmit în 438 și intrat in vigoare la data de 439. Culegerea a fost utilizată și în partea occidentală a Imperiului. Theodosius II, fiul împaratului Arcadius (395-408), a fost asociat la tronul imperial încă din anul 402, devenind împărat șase ani mai târziu. Domnia lui Theodosius II, cuprinsa între anii 408 si 450, a fost considerată, de unii bizantinologi, ca fiind dominată de anturajul imperial în cadrul căruia s-au detașat Antemius, prefectus pretorio, Helius, magister officiorum, precum și sora împaratului, Pulcheria și soția sa, Eudocia. În timpul conducerii, împăratul Theodosius al II-lea, au avut loc trei realizări monumentale ale istoriei bizantine, și mai exact acestea sunt: fondarea perstigioasei Universități din Constantinopol, care devine noul centru cultural din partea răsăriteană a Europei; ridicarea cel de-al doilea zid de protecție al capitalei Constantinopol și cea mai importantă dintre realizările sale este reprezentată de promulgarea codului de legi, Codex Theodosianus.

În întreaga istorie milenară, a Bizanțului, cultura, a reprezentat o preocupare nemărginită pentru marea majoritate a împaratilor, sub diferitele forme pe care le poate avea cultura. Asfel publicarea Codexului Theodosian și crearea marii Universității din Constantinopol, au ramas înscrise ca fiind printre monumentele de vârf din întreaga istorie a civilizației Imperiului bizantin.

Pâna în secolul al V-lea, Atena reprezenta principalul centru al învățământului și al științelor păgâne în întreg Imperiul roman. Cu toate acestea triumful creștinismului de la sfârșitul secolului al IV-lea, a adus o sensibilă scădere a prestigiului acestei școli, declin amplificat nu numai de invazia vizigotă, dar și de crearea unei Universități creștine în vremea lui Teodosie al II-lea.

Pe data de 25 februarie 425, împăratul Theodosius al II-lea a eliberat actul prin care s-a legitimat înființarea noii Universități din capitala Imperiului, Constantinopol. Imediat după emiterea acestui act de legitimare al Universități, a fost numit Corpul profesoral, care era format din 10 gramaticieni de limba greacă, 10 de limba latină, 5 retori greci și 3 latini, la care se mai adăugau o catedră de Filosofie și 2 de Drept. Asfel, datorită unui text înscris în Codex Theodosianus, aflăm, la data de 14 martie 425, numele unor profesori care făceau parte din corpul profesoral al Universități și ce moment important în viața imperiul îl reprezinta formarea Universității din Constantinopol. Asfel, la Catedra de limbi latine se afla, Teofil, juristul Leonțiu predând la catedra de Drept, apoi sofiștii Martinos si Maximos, iar la catedra de Gramatica limbii grecești predau Helladios și Syrianus. Profesorii aveau obligația de a-și dedica în exclusivitate timpul lor tuturor activităților de la Universitate, drept urmare aceștia erau plătiți foarte bine de către Stat, iar pozitia lor socială in Stat, capată un loc aparte, oferindu-li-se onoruri de seamă. Crearea acestei Universități din Constatinopol nu a fost una întâmplătoare, ci scopul creării ei a fost acela de a scădea prestigiul vechilor Universități păgâne din Atena si Alexandria.

Constatând ineficiența finalizării celor două codexuri anterioare – Codex Gregorius si Codex Hermogenianus -, împăratul Theodosiu a decis, în decembrie 435, să formeze o comisie formată din 16 membri care să redacteze numai un singur codice compus din constituțiile imperiale existente până în acel moment. Membrii comisiei aveau permisiunea de a interpola în textele constituțiilor adunate (cu scopul de a le adapta noilor exigențe ale imperiului).

Codexul Teodosian este compus din 16 cărti (libri). George Danielopolu afirma că această culegere „este împărițită în șase–spre-zece cărți. Această compilațiune este de o mare importanță, pentru că găsim câteva constituțiuni care nu sunt atât de alterate ca în compilațiunea lui Iustinian, unde de asemenea figurează, dar unde sunt imposibil de recunoscut, atât sunt îndrăzneț de alterate”. În comparație cu Emil Molcuț, care susține la rândul lui că „cele mai multe constituțiuni se referă la dreptul public, dreptul privat ocupând un loc secundar, lucrarea este fomată din 18 cărți, cărțile sunt împărțite în titluri, iar titlurile de constituțiuni sunt așezate în ordine cronologică , indiferent dacă erau în vigoare sau erau abrogate.”

Acest Codex Theodosius a cunoscut o nouă structurare a conținutului său, asfel fiecare din aceste cărți au fost împărțite în titluri, iar fiecare titlu fiind marcat de o rubrică care îi indica argumentul. Dispunerea constituțiilor Imperiale inserate în colecție era una cronologică, pentru a se cunoaște perioada în care au fost emise și pe cel care emis constituția, cui a fost adresată; de asemenea, era menționat chiar și locul unde acestea au fost emise. Asfel putem spune că aceste constitutiones erau însoțite de numele împăratului din ordinul căruia s-au emis, consulii în exercițiu la momentul respectiv, locul, data, precum și numele destinatarului, rolul acestor elemente ne fiind doar unul organizatoric ci aveau rolul de a garanta originalitatea si legitimitatea constituțiilor. Experții au finalizat Codexul la data de 15 februarie 438. Colecția a fost trimisă la Roma, fiind adoptată de împăratul Valentinian III. Astfel Codexul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 439, uniformizând legislația în cele două părți – rasăriteană și apuseană ale fostului Imperiu Roman.

Asfel după publicarea acestuia în Orient, cât și în Occident în numele celor doi împărați Teodosie al II-lea și Valentinian al III-lea, ideea de unitate a Imperiului găsește o viguroasă afirmare. În prima jumătate a sec. al V-lea, acest nou cod oferea o mai mare stabilitate juridică, luminând și descoperind incertitudinile si problemele ivite din lipsa unei culegeri oficiale de legi. Este esențial a se menționa faptul că după publicarea Codexului Theodosianus, împărații romani ai Orientului vor trimite foarte rar legile emise de aceștia către partea occidentală a imperiului, asfel răcindu-se relațiile între cele două părți ale fostului Imperiu Roman.

Faptul că acest codex a conținut informații autentice prezentate într-un mod extrem de clar a influențat în mod incredibil popoarele barbare din Orient, dar și pe cele din Occident. Acestă influența asupra acestor popoare barbare reiese din faimoasa “lege romană a vizigoților” (lex romana vizigothorum), care nu este nimic altceva decât rezumatul Codului Teodosian. Acesta lex romana vizigothorum, numită și „Breviarul lui Alaric” (Breviarium Alaricianum) a fost lucrarea care a devenit principala sursă de Drept roman în Occident și care a influențat intreaga legislație a popoarelor din Europa Occidentală.

Culegerile legislative ale lui Justinian, pătrund mult mai târziu în Occident, spre sfârșitul Evului Mediu. Bulgarii au primit la rândul lor acest Codex Theodosianus tot prin intermediul aceluiași (Breviarium Alaricianum) Breviar al lui Alaric. Acest Breviar al lui Alaric, așa cum am prezentat anterior este rezumatul Codexul Teodosian, va fi adresat prin intermediul papei Nicolae I regelui bulgar Boris. În anul 866 regele Boris va trimite o delegație la papa Nicolae cu scopul de a-l intreba și de a i se da anumite sfaturi si îndrumări cu privire la “legea lumii”, acesta numind-o leges mundanale. Asfel papa Nicolae răspunde acestei delegații și trimite regelui bulgar, venerabila lege romană (venerandae romanorum leges), considerată a fi fără îndoiala Breviarul lui Alaric.

§ 3. Colectia de leges

Operele vechilor jurisconsulți erau păstrate ca niște monumente istorice, dar și ca surse de interpretare a dreptului. Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl reprezintă legea citațiilor din epoca lui Theodsius și Valentinian prin care lucrările juriștilor recunoscuți dobândeau putere de lege. Deși lucrările juriștilor nu au fost codificate propriu-zis, decât de către Iustinian, nu putem să nu semnalăm grija masifestată pentru păstrarea acestor creații.

Colecția ius conturează importanța Legii citațiilor din epoca lui Theodosiu și Valentinian prin care lucrările jurisconsulților dobândeau putere de lege.

§ 3. Colectia de mixte.

Erau formate din leges și ius. Dintre acestea, vom aminti: „Fragmenta Vaticana”, „Collatio legem Mosaicorum et Romanorum”, „Cartea Siro-romană”.

,,Fragmenta Vaticana” a fost întocmită la sfârșitul secolului IV și găsită în biblioteca Vaticanului abia în anul 1821. Ea este o colecție privată, dar foarte importantă, pentru că în ea se găsesc fragmente conținând pasaje întregi din operele unor jurisconsulți foarte cunoscuți, cum ar fi Papinian și Ulpian, fără să fi fost modificate, păstrându-se în forma lor originală.

,,Collatio Legem Mosaicorum et Romanorum” , în care găsim puse alături texte atribuite lui Moise și texte din dreptul roman. Nu știm cine a fost autorul acestei colecții, nici dacă a fost de religie creștină sau mozaică și nici scopul pentru care a fost întocmită. Lucrarea prezintă importanță prin faptul că și ea conține texte juridice romane.

,,Cartea siro-romana” reprezintă o expunere a dreptului roman aplicat în Orient înaintea lui Iustinian.

Secțiunea a-III-a. Împăratul Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus

Imperiul din Orient a avut ca împărat și pe predecesorul lui Iustinian, unchiul său Iustin, care la începutul anului 527, s-a asociat cu nepotul său Iustinian. Această asociere era un obicei vechi prin care împăratul își stabilea ca succesor pe cel cu care era asociat și care făcea totodată practica de guvernământ. Însă după moartea lui Iustin, Iustinian trece de gradul de succesor și domnește ca un adevărat împărat (527-565).

„Acest împărat purta în limba sa iliriană, căci el era de origine iliriană, adică în slavă numele de Upravda”.

Acest împărat este descris în deosebite moduri. Vladimir Hanga îi atribuie o serie de însușiri – ,,împăratul Caesar Flavius Iustinianus, învingătorul alamanilor, goților, francilor, africanilor, evlaviosul, fericitul, renumitul, biruitorul și triumfătorul, pururea venerat către tineretul doritor să studieze legile”, iar Valerius Ciucă îl consideră un „împărat îndreptat cu fața spre trecut, fiind supremul restaurator și renovator al dreptului roman care face un prim pas spre a reda viața imperiului ce de mult timp intrase in istorie. Astfel Iustinian se înscrie în panteonul marilor legiuitori ai lumii, urmărindu-i pe Hammurabi și precedându-i lui Napoleon”, ,,un alt adevăr în favoarea lui e că era un om relativ cult față de oamenii din timpul lui , era un om distins, un om inteligent, un om care, deși îi plăceau mult paralele, îi plăcea să facă și mult bine statutului și a avut și nenorocirea să fie înconjurat de oameni cu ore-cară vadă ; căci altminteri nici nu ar fi putut să facă totul, oricât de capabil ar fi fost. Dar acesta este avantajul când oamenii însemnați sunt în capul Statului, ca ciupercile stau, afund și oamenii capabili sunt aleși și însărcinați cu administrarea intereselor Statului. Când în capul statului se găsesc mediocrități, toate ciupercile tronează și oamenii de valoare stau retrași”.

Iustinian s-a născut în anul 483, într-un sat numit Tavrision care era aflat în zona din jurul cetății Skopje din Dardania, o zonă populată de traci si iliri. Au existat multe opinii cu privire la originea lui Iustinian (unii afirmau ca era trac, altii că era ilir). Așa cum apare precizat în dipticele consular din 521, numele complet a lui Iustinian era Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus. Tatăl său se numea Istok sau Sabbatius, iar mama sa Biglenitsa sau Vigilantia și era sora Împăratului Iustin I. Iustinian, adus la Constantinopol alături de unchiul său ce în vremea ceea era șeful gărzii personale, a avut parte de o bună educație în domeniul dreptului matematicilor, artelor frumoase, filosofiei, tacticii militare și teologiei. Punctele lui forte erau dreptul, tactica militară și teologia. După urcarea lui Iustin la tron, Iustinian a fost acceptat în garda personală a împăratului, pentru ca apoi să devină comandant al armatelor din Răsărit.

Iustinian a încercat să se facă iubit de popor prin măsuri demagogice, dând acestuia mari sume de bani. După moartea Împăratului Iustin, acesta s-a urcat la tron la vârsta de 45 de ani și a condus Imperiul Roman timp de 38 de ani (527-565), remarcându-se prin intermediul unei personalitați puternice, legi și programe constructive, o politică internă, cât și externă, noblețe, perseverență, intuiție.

În ceea ce privește aspectul său fizic, istoricii au afirmat că era de statură medie, mai degrabă gras, cu fața rotundă, rumenă în obraji și având părul roșu. Așa apare în mozaicul din biserica ,,Sfântul Vitalie din Ravenna” (547), precum și biserica ,,Apolinarie cel Nou” din același oraș, ,,care îl arată pe Iustinian ceva mai gras si mai obosit.”

Soția sa Teodora, care provenea dintr-o familie modestă, este cea care l-a influențat în conducera imperiului, precum și în politica religioasă; i-a rămas întotdeauna credincioasă, l-a cinstit prin purtarea ei și l-a ocrotit prin sfaturile sale, iar datorită acestei influențe a fost ridicată la rangul de coîmpărăteasă. Principalele obiective ale sale au fost restabilirea și continuarea vechii puteri imperiale a poporului, precum și unitatea bisericii și a statului, care nu se putea realiza decât prin vindecarea rănii provocată de Schisma acachiană(484) ce separase Roma de Constantinopol. De asemenea, trebuia să restabilească granițele de dinainte ale Imperiului, trebuia să facă legaturile comerciale, inclusiv constituirea unui sistem administrativ și legislativ propice.

Împăratul Iustinian era un mare susținător al religiei ortodoxe, considerând că aceasta era religia supremă. Iustinian a creat multe legi cu scopul de a proteja și de a face recunoscută biserica ortodoxă. Prin unele dintre legile lui Iustinian, religiile precum păgânismul, iudaismul și ereziile creștine erau considerate ca fiind inadmisibile în interiorul imperiului și erau aspru pedepsite. Elaborarea de către împarat a acestor legi avea ca scop înlăturarea tuturor formelor de anihilare și distrugere a bisericii și a statului, dovadă că manifesta o atitudine foarte severă față de practicanții acestor religii.

Iustinian a decedat pe 14 noiembrie 565, lăsând în urmă o domnie glorioasă și ziditoare, o permanentă luptă împotriva ereticilor, dar și o mare tristețe în sufletul celor care l-au admirat.

Capitolul II.

CODUL LUI IUSTINIAN

Secțiunea I. Modul de elaborare a Codului lui Iustinian.

Codul, care cuprindea constituțiile imperiale aflate în vigoare, a fost prima etapă, dacă e să privim ordinea cronologică a realizării operei legislative din secolul al VI lea, ale căror texte au fost modificate pe parcurs pentru a fi în conformitate cu necesitățile sociale contemporane. Realizarea acestuia a fost elaborată dupa planul Codurilor Gregorianus și Theodisianus, a căror experiență a dovedit o necesitate și o posibilitate de a efectua asemenea lucrări, iar constituțiile care reprezentau dreptul actual jucau un rol important.

La 13 februarie 528, Iustinian a pus bazele unei comisii alcătuită din 10 membri care aveau să realizeze acest cod ,,prin înlăturarea a tot ce era învechit și de a da un text cât se poate de concis și simplu.”. ,,Comisiunea aceasta avea să foarfece, să taie din aceste scrieri peticele și să formeze din ele așa zisele legi ( Germania le citează obișnuit sub numirea de fragmente, iar Franța sub numirea de legi ).”

Realizare acestei lucrări nu necesita doar modificarea constituțiilor, ci avea nevoie de persoane capabile, care să își dea concursul în adaptarea discretă a conținutului acestora, la cerințele vremii, dar fără a se abate de la conținutul inițial. Asfel împăratul Iustinian a beneficiat de ajutorul celor mai buni profesori de drept, precum și a unor juriști de seamă ai aceleiași epoci, care formau comisia de elaborare a acestui mare proiect de codificare. Din acestă comisie putem să îl amintim pe Trebonian, cel mai mare jurist al epocii, ca fiind cel care a coordonat și a condus întreaga muncă de codificare a legislației vechi romane. Începul acestei lucrări are loc la data de 13 februarie 528, atunci când împăratul Iustinian, prin ,, Constitutio Haec quae necessario ” numește o comisie formată din 7 membri, care erau înalți funcționari imperiali, profesori de drept de la mare Universitate din Constantinopol și avocați de seamă. Așa cum am prezentat anterior comisia era condusă de către Trebonian, din care mai făceau parte și Ioannes, Basilides, Thomas, Constantinus, Theophilos, Dioskoros și Praesentius. Acestă comisie avea misiunea de a unifica într-o singură colectie toate constituțiile (legile) imperiale în vigoare, din vremea împăratul Hadrian (117-138) și până în secolul al VI-lea, putând elimina acele elemente care nu își mai găseau folosința în acele cerințe ale epocii. Comisia trebuia să utilizeze culegerile particulare, realizate în timpul domniei împăratului Dioclețian și anume Codex Hermogenianus și Codex Gregorianus, precum și importantul Codex Theodosian. Asfel demersul lui Iustinian de a realiza codificarea legislativă care va călăuzi imperiul către o mai bună stabilitate și funcționare, s-a concretizat la data de 7 aprilie 529, dupa o muncă perseverentă și epuizantă a comisiei lui Trebonian, atunci când a aparut lucrarea intitulată ,,Codex Justinianus’’. Conținutul codului cuprindea constituțiile imperiale emise de către împărații anteriori cu modificările necesare fiecăruia, dar și cele mai importante legi emise în timpul împăratului Iustinian I.

Codex Iustinianus era compus din 10 carți, care în cea mai mare parte era doar o compilație lipsită, în general, de originalitate. Fiecare carte era împarțită în mai multe titluri, care prezentau legile în ordinea cronologică apariție lor. Asfel fiecare lege la rândul ei era precedată de o inscripțio, ce cuprindea numele împăratului care a emis-o și al destinatarului , și o subscripțio, care cuprindea data și locul emiterii. În conținutul Codexului mai erau cuprinse legi cu privire la Biserică, dar și la relația dintre Stat și Biserică precum și unele enunțuri care făceau referire la anumite legi, în care se prezenta poziția importantă a Statului sau mai exact poziția împăraților față de Biserică.

Trebuie să facem o menționare asupra faptului că, ordinea cronologică de edictare a constituțiilor trebuia respectată, iar pentru aceasta se avea în vedere precizia datei și apariția lor progresivă, subliniind că era necesar să fie puse în valoare nu numai constituțiile datate ci și cele cu dată incertă, indiferent că proveneau din vechile codexuri sau dintre ,,novellae constitutions” (noile constituții).

Asfel, prin‚,Constitutio Summa rei publicae”, emisă la 7 aprilie 529, Iustinian I dispunea intrarea în vigoare a Codex-ului, începând cu data de 16 aprilie 529. Din păcate, din această ediție nu s-a păstrat nici un exemplar, dovadă că din primul cod nu a rămas decât prefața și Constituția de promulgare.

Constituția ,,Summa rei publicae”, prin care prima ediție a Codex Iustinianus a fost promulgată la 7 aprilie 529, relua parcursul activității de codificare a comisiei numită în anul 528 în conformitate cu poruncile împăratului pe care o elogia pentru ,,sedula et privigilis industria”.

Asfel, după o munca neîncetată, comisia numită de către Iustinian reușește să dea Imperiului un cod ce conține numeroase legi imperiale ce aveau valoare de drept pozitiv. Dorința împăratului Iustinian de a revitaliza imperiul se concretizează prin acest Codex Justinianus, cod prin care se va marca începutul unei activități legislative foarte importane pentru viitorul statului roman, cât și pentru viitorul întregii lumi.

Codex Justinianus a întâmpinat o mare problemă, aceasta concretizându-se înca din perioada de timp în care activitatea compilatoare a comisiei Codexului se afla în plină desfășurare, dovadă că dreptul a continuant să se dezvolte, în conformitate cu cerințele nevoilor cotidiene ale societații romane. Drept urmare, în acestă perioada au fost emise foarte multe constituții imperiale, astfel încât, în scurt timp, ediția din anul 529 a Codexului Justinian era total depașită. Pentru a se actualiza conținutul Codexului, împăratul a impus redactarea unei noi ediții, care să cuprindă toate constituțiile apărute înca din momentul publicării primei ediții acestuia cu scopul de a nu se face uz de conținutul depășit al primei ediții a Codexului Justinian.

Pentru a putea pregăti și reactualiza noua ediție a Codex-ului, Iustinian a emis la data de 1 mai 534 ,,Constitutio Cordi” (Constituția Cordi), prin care acesta numea o nouă comisie formată din 5 membri (profesori si avocați). Acestă comisie era fromată din Dorotheos, Menas, Constantinus și Ioannes care se aflau sub coordonarea aceluiași Trebonian. Acestă nouă ediție a Codex-ului a aparut sub numele de ,,Codex repetitae praelectionis”, fiind publicată la 16 noiembrie 534. Noua ediție a Codexului Iustinian intră în vigoare la data de 29 decembrie în același an (534). Prin constituția de publicare era, de asemenea, interzisă categoric, folosirea primei ediții a Codex-lui, folosirea acesteia fiind incadrata sub pedeapsa incriminarii pentru folosirea unui fals.În concluzie, cu privire la activitatea de elaborare a Codexului se pot face câteva aprecieri. Culegerea materialelor a fost marcată de precizia cu care au fost indicate acestea în poruncile imperiale: cele trei codexuri vechi, toate novellae constitutions din ultimul secol, după ce fusese publicat Codex Theodosianus. Dispoziția conform căreia toate tipurile de constituții trebuiau tratate în mod egal, au ușurat munca compilatorilor.

Introducerea legilor (leges) în Codex a prezentat însă câteva probleme: cele 3 codexuri erau cu siguranță în uzul comun pe când pentru novele circulau diferite variante, mai mult sau mai puțin ample, dar textele originale ale acestora erau păstrate în arhivele din Constantinopol și nu a fost dificil pentru membrii comisiei să aibă acces la ele.

Nu au existat probleme cu privire la cel de-al doilea sistem aplicat în noua ediție a Codexului, în care constituțiile erau repartizate în titluri, deoarece comisia de elaborare a folosit cea mai simplă metoda de compilare, acesta constând în contopirea și modificarea sistemului folosit în codexurile Gregorian și Hermogenian, preluat în compilația lui Theodosiu. Putem spune mai exact că este vorba în general de inserarea între titulurile existente, pe cele ale noilor constituții, realizând cateva titluri noi cu scopul de a le amesteca cu cele care nu se pliau în situatia anterioara. Pentru a se putea repartiza materialele în cadrul structurii codexului, era necesară lectura textului fiecarei constituții în parte, pentru a se descoperi și elimina elementele lipsite de valoare și pentru a se evidenția regulile de drept folosite.

Având în vedere, modul de selectare al constituțiilor, putem spune că lectura constituților imperiale reprezenta efortul ce trebuia făcut de către fiecare membru al comisiei pentru a putea elimina dublarea conținuturilor, repetarea textelor și eliminarea constituțiile care nu corespundeau, eliminarea textelor ce aveau în conținutul acestora reguli în opoziție cu cele care erau confirmate de practică. Selecția s-a dovedit a fi utilă pentru uniformizare structurii normative și eliminare unui număr foarte mare de texte, care erau considerate neimportante în structura codexului. În acest mod s-a ajuns la omogenizarea conținutului, și ordonarea cronologică a constituțiilor, permițând realizarea Codexului la standardele necesare dreptului acelei epoci, iar intervenția era realizată într-un mod extrem de discret asupra textului cu scopul de a-l actualiza.

Secțiunea a II-a. Conținutul Codului lui Iustinian

Codul a apărut în 2 ediții. Prima ediție -„codex vetus” – a fost promulgată în 529, iar cea de a doua editiție „codex repetitae praelectionis” (codul cu text reînnoit) care datează din anul 534. Așa cum am precizat mai devreme, acestă lucrare reprezintă dorința împăratului Iustinian I de a reda Imperiului Roman mareția acestuia din epoca veche. De aceea, comisia numită de către împărat, condusă de către Trebonian, a dorit să respecte dorința acestuia. Membrii săi au structurat Codexul în 12 carți, evocând indirect cea mai cunoscută lege din epoca veche a imperiul, Legea celor XII table (Lex duodecim tabularum).

”Ea este impărțită în doisprezece cărți, titluri, constituțiuni și paragrafe. Paragraful întâi al fiecărui constituțiuni nu e numerotat și poartă numirea de principium, numerotarea începe cu 2, care devine 1, și așa mai încolo”. Despre structura Codexului putem spune că este format din aproximativ 4.650 de constituții imperiale, care cuprind aproape tot dreptul public și privat din epoca principatului și dominatului. Cu alte cuvinte, aceste constituțiuni imperiale datează din perioada împăratului Hadrian (117-138), când Senatul nu mai participa la problemele politice, iar împăratul beneficia de unul singur de puterea legislativă până în perioada domniei lui Iustinian, respectiv până în anul codificării – 529 – și cel al reeditării, respectiv 4 noiembrie 534. Cele mai numeroase constituții îi aparțin lui Diocletianus.

Astfel Codexul se împarte în 12 cărți. Cartea I tratează dreptul canonic ,dreptul și obligațiile funcționarilor de stat, sursele drepturilor, dreptul de azil și funcțiile diverșilor agenți imperiali; cărțile II-VIII tratează dreptul privat; cartea IX are în vedere dreptul penal și procedura penală, pe când cărțile X-XII dreptul administrativ. ,,Fiecare asemenea lege este însoțită de elemente de individualizare, prin precedarea ei de o inscripțio – indicarea autorului și a celui vizat și urmarea ei de o subscripțio constând din data ei proposita – data și locul publicării”. Constituțiile respectă ordinea cronologică : fiecare poartă numele destinatarului său, data și locul publicării. Fiecare constituție are o inscripțio care indică numele împăratului căreia îi aparține și numele persoanei căreia îi este adresată. La sfârșitul fiecărei constituții, în subscripțion se menționează data și locul emiterii actului. Citarea unei constituțiuni imperiale se face folosind patru cifre: prima cifră arată cartea, a doua titlul, a treia constituția, iar ultima paragraful. Fiind o sistematizare cu aplicabilitate practică, codul cuprinde numai constituțiile în vigoare.

Codul reabilitează și actualizează principiile și legile imperiului roman. Este afirmat dreptul persoanei: sclavii sunt eliberați, femeile sunt mai bine considerate în regimul matrimonial, văduvele și copiii se iau în considerare la succesiune, debitorii sunt protejați mai bine față de creditori, iar pedepsele crude precum pedeapsa cu moartea sunt înlocuite cu sentințe mai blânde. O serie de secțiuni ale Codex-ului vorbesc despre proprietatea bisericească, despre datoriile clerului, despre drepturile episcopale în cadrul societății, despre disciplina călugărilor sau despre măsurile care trebuiau luate împotriva ereticilor. „Asfel din considerație pentru biserică, Iustinian a trecut constituțiile relative la dreptul canonic în fruntea culegerilor sale. Codul lui Iustinian ne-a parvenit în multe manuscrise.”

Toate constituțiile inserate în Codex aveau valoare de legi generale – ,,leges generales”, iar textele din acestea pot fi numite ,,sola iuris interpretatoris sententia”.

Prin conținutul său, Codex Justinianus oglindește fidel caracterul statului și al societății romano-bizantine, precum și stadiul de evoluție al acesteia din secolul al VI-lea.

Activitatea legislativă a lui Iustinian I nu a încetat odată cu publicare celei de-a doua ediții a Codex-ului. Până la sfârșitul domniei, împăratul a continuat să legifereze emițând numeroase constituții imperiale, unele cu o valoare deosebită.

Capitolul III.

DIGESTELE

Secțiunea I. Modul de elaborare a Digestelor lui Iustinian

O problemă serioasă cu care se confrunta dreptul romano-bizantin în secolul al VI-lea a fost absența unor mijloace de instruire, respectiv a unor manuale pentru viitorii juriști. Se impunea astfel, de la sine, alcătuirea unui manual pentru studenții de la drept, însetați de studiul legilor (ad usum cupidiae legum juventutis), cu ajutorul căruia „mintea fragedă a elevului, hrănită cu lucruri simple, mai ușor pășește spre o cunoaștere superioară”.

Digestele reprezintă o culegere de fragmente din operele jurisconsulților romani. Din punct de vedere istoric, ele constituie cea mai importantă componentă a Corpus iuris civilis, fiind și cea mai originală.

Asfel Digesta reprezintă cea mai importantă și originală parte a operei lui Iustinian, care a reușit prin intermediul ei să-și creeze o oarecare celebritate istorică, asigurându-i o influență în legătură cu diferite condiții social-economice. ,,Iustinian nu a voit să facă știință, ci legislație. Și de aceea a dat putere de lege și Condicei și Pandectelor încât nimeni nici în prezent sau mai târziu să îndrăznească să adauge comentarii la acest text.”

În perioada domniei lui Iustinian I normele de drept roman, păstrate în operele jurisconsulților romani, care în epoca veche reprezentau esența dreptului roman, deveniseră necorespunzătoare și inaplicabile nevoilor acelei epoci. Asfel aceste norme conțineau elemente foarte învechite și abrogate, prezentau elemente contradictorii, în final devenind incerte și necorespunzatoare în raport cu nivelul social al acelei vremi. Chiar dacă Iustinian a dorit să-și limiteze activitatea legislativă doar asupra Codexului, nevoile societății au aratat că era necesară revizuirea și o nouă adaptare a normelor de drept roman la aceste nevoi sociale. Asfel, în acest caz a fost necesară o selecție riguroasă și principală a ceea ce era mai esențial din operele marilor jurisconsulți romani clasici.

Pentru a sprijini acestă muncă de prelucrare a materialului legislativ, împăratul Iustinian a emis între anii 529-531, mai exact între 1 august și 27 noiembrie 530, cele 50 de constituții, cunoscute sub numele de ,,Quinquaginta decisiones” (așa numitele „cele 50 de decizii”). Rolul acestor constituții era acela de a elimina toate neînțelegerile și contradicțiile apărute între jurisconsulții romani de câteva secole, mai exact controversele apărute între reprezentanții celor două școli reprezentative ale dreptului roman, școala sabiniană și școala proculiană. Cele 50 de constituții iustiniene au reprezentat ghidul, atât al comisiei investite cu prelucrare, adaptarea și compilarea operelor juriștilor clasici, cât și în soluționarea cazurilor de către practicieni.

La data de 15 decembrie 530, împăratul Iustinian a emis o constituție numită ,,Constitutio Deo auctore” prin intermediul căreia numește o nouă comisie formată din 17 membri. Din acestă comisie făceau parte Constantinus, Theophilos, Dorotheos, Anatolios, Cratinus, Stephanus, Menas, Prosdocius, Eutholmyus, Timotheos, Leonidas, Leontiu, Plato, Iacob, Constantinus și Ioannes care se aflau sub conducerea și coordonarea aceluiași marele Trebonian. Misiunea acestei comisii era de a codifica lucrările de interpretare a legilor realizate de marii juriști romani atât din epoca veche, cât și epoca clasică. Prin intermediul aceleași constituții ,,Constitutio Deo auctore” se stabileau pașii ce trebuiau urmați, și anume trebuiau adunate și indentificate toate operele jurisconsulțior romani din epoca clasică (circa 2.000 de volume), după care era necesară realizarea unei mari selecții de texte care avea atât rol de informare și documentare pentru munca de cercetare, precum și pe cel de ghid pentru practicieni. Întreaga comisie a fost repartizată în 3 subcomisii, care și-au împărțit pentru lucru, întregul material ce urma a fi analizat.

Pentru a-și putea atinge scopul, împăratul Iustinian, a oferit membrilor comisiei acceptul de a șterge contraversele descoperite în interiorul lucrărilor, de a elimina textele cu un conținut neclar, de a renunța și îndepărta soluțiile învechite și neconcludente și de a adapta întreg conținutul fragmentelor selectate la cerințele socialo-politice ale epocii .

Mai exact autorii comisiei aveau de luat în calcul două sarcini:

1. Să păstreze într-o egală măsură, să sistematizeze moștenirea vestiților jurisconsulți romani care se află într-o stare haotică, precum și monumentul legislativ, începând cu Legea celor XII table. Aceasta sarcină sublinia stabilitatea ideii că Bizanțul era succesorul legitim al Imperiului Roman.

2. Cea de a doua sarcină constă în elaborarea sistemului dreptului în vigoare in secolul VI și înlăturarea acelor contradicții și norme învechite prin intermediul unor cuvinte noi si simplificate; așadar, Digestele trebuiau să se conformeze cu noile cerințe și condiții ale timpului. Ca urmare a acestei acțiuni, rezultatul final constă într-o culegere adaptată nevoilor practice. Însă nici unul din aceste demersuri nu a fost duse până la sfârșit din diferite motive: foarte multe din scrierile vechilor jurisconsulți nu și-au găsit locul in aceasta operă.

Cele trei subcomisii s-au numit, după masa de material primit spre cercetare, “masa sabiniană”, ”masa edictală” și “masa papiniană”. Fiecare sub comisie a analizat, modificat și adaptat operele juridice care le-au fost puse la dispoziție, extrăgând din ele doar acele fragmente pe care le-au găsit potrivite.

Prima subcomisie avea de cercetat și de compilat în principal lucrările de drept civil, așa-zișii ,,libri ad Sabinum”, numiți în acest mod după numele juristului Masurius Sabinus din sec. I e.n, el fiind cel dintâi care a oferit o clasificare si sistematizare științifică a problemelor de drept civil ale vremii sale. Cea de doua subcomisie s-a ocupat în general de comentariile asupra edictului pretorian (libri ad edictum), iar cea de a treia subcomise s-a ocupat de lucrările cu caracter practic, de cazuistică, cunoscute sub numele de ,,Quaestiones Responsa, Disputationes”, între care marea opera a lui Papinian era reprezentativă.

După finalizarea etapei de compilare, cele trei subcomisii s-au adunat în plen și au aranjat fragmentele extrase, după o ordine variabilă pentru fiecare titlul din Digeste. În unele cazuri se poate remarca faptul că la textele din cele trei mase a fost adăugată o a patra categorie de fragmente, provenite dintr-o a patra masă, constituită dupa compilare, care cuprindea lucrări ce nu au fost înglobate în cele trei mase anterioare. Ceea de a patra masă, care în literatura contemporană poartă numele de ,,apendice” (appendix) nu apare în toate titlurile din Digeste, ci în ea cuprinzandu-se doar treisprezece dintre ele.

În cadrul plenului, cele trei comisii au dezbatut in totalitate fragmentele, le-au modificat și apoi au fost pozitionate in cadrul fiecarui titlu, oferindu-le redactarea definitivă. Se poate constata ca adeseori ordinea așezării fragmentelor în titlu este următoarea: masa sabiniană, masa edictală, masa papiniană și apendicele. Alteori ordinea e diferită. Rapiditatea cu care au fost întocmite Digestele i-a determinat pe unii cercetători să emită ipoteza că această operă a avut ca model de inspirație unele colecții alcătuite anterior, cu o structură similară. Astfel activitatea comisiilor compilatoare s-ar fi restrans doar la modificare și revizuirea acelor codificări private, precum și adaptarea lor la nevoile epocii.

„Comentarea Digestelor a fost interzisă prin lege în constituția Deo auctore si constituția Tanta prevăzându-se că vor fi pedepsiți și aceia care vor creea confuzii prin introducerea siglelor, indicarea prescurtată prin litere a unei expresii sau a unui cuvânt”.Această interdicție face referire nu numai la jurisconsulții de mai târziu, ci și la redactorii Digestelor, deși aceștia nu știau să distingă aceste sigle.

Majoritatea fragmentelor din Digeste nu au fost destul de bine percepute în perioada Evului Mediu, astfel părțile care nu puteau fi înțelese au fost numite „crucile juriscosulților” (cruces iuresconsultorum) sau „legile blestemate” (leges damnates).

Acesta lucrare este cunoscută și sub numele de ,,Pandectae”. Digesta care este de origine latină înseamnă, după opinia lui Teodor Sâmbrian, ceea ce este pus în ordine, culegere”, iar Pandectae, care este de origine greacă „ceea ce cuprinde sau conține totul.” Deși limba greaca începuse să se răspândească pe întreg teritoriul imperiul Roman de Răsărit, Digestele au fost redactate în limba latină, care era limba administratiei, justiției și armatei, cu scopul de a menține limba latina drept limba de origine a imperiului și de a da putere de lege acestora. Este adevărat faptul ca în cadrul acestor textelor se întâlnesc anumiți termeni și sentințe, chiar și fragmente întregi redactate și în limba greacă (cartea lui Modestinus despre cazurile în care se putea refuza primirea tutelei).

În ceea ce privește realizarea Digestelor, s-au pretins anumite ipoteze cu privire la faptul că împăratul Iustinian nu a facut nimic deosebit, în afară de faptul că a ordonat înregistrarea tuturor opiniilor jurisconsulților clasici. Acestă ipoteză reflectă însă doar aspectul exterior al întregi activități compilatoare, nu și munca epuizantă pe care a efectuat-o întreaga comisie cu scopul de a atinge obiectivul ordonat foarte clar de către împărat. El a impus de asemenea că asupra textelor folosite să fie adăugate modificările corespunzătoare actualizării, necesare ca urmare a schimbărilor ce au suvernit în decursul timpului. Iustinian a mai ordonat membrilor comisiei să menționeze pentru fiecarui fragment cartea și juristul căruia îi aparține.

Secțiunea a II-a. Continutul Digestelor lui Iustinian

Digestele sunt o culegere vastă dacă ne raportăm la conținutul lor. Potrivit constituției Tanta, ar conține în jur de 150 000 de rânduri ceea ce reprezintă 35 litere pe un rând, cuvintele nefiind despărțite între ele.

Initial, Digestele au fost cunoscute sub trei părți separate, formând conținutul unor manuscrise distincte: 1. Digestum vetus (cartile 1 , 24, titlul 2) 2. Infortiatum (cartea 24, titlul 3, cartea 31), 3. Digestum novum (cartile 39 -50). Aceste denumiri se datorează vestitului cercetator al Digestelor, Irnerius, care a avut la dispoziție numai partea I si a III-a; ulterior s-a descoperit și partea a II-a, numită Infortiatum .

După mai multe controverse și dezbateri pe seama împărțirii textului Digestelor în părți, s-a renunțat la acestă idee. Asfel textul Digestelor nu este divizat în părți, această diviziune fiind corespunzatoare schemei comentariilor la edictul pretorului. Ele însă sunt împărțite în 50 de cărți, fiecare carte în titlu, fiecare titlu la rândul lui în fragmente. Însa cărtile sunt selectate pe grupe în funcție de conținutul juridic al normelor.

Ele se împart în 7 grupe:

– I. Prota – Cărțile 1 – 4

– II. De iudiciis (Studiile) – Cărțile 5 – 11

– III. De Rebus – Cărțile 12 – 19

– IV. Umbilicus – Cărțile 20 – 27

– V. De testamentis – Cărțile 28 – 26

– VI. Fară titlu – Cărțile 37 – 34

– VII. Fară titlu – Cărțile 45 – 50

Cărțile nu beneficiază de o denumire specială dar unele dintre ele au căpătat denumiri statornice. Astfel cărțile 47 și 48 se numesc „carțile teribile” libri teribiles, probleme referitoare la infracțiuni și pedepse), cărțile 23, 28, 30 au căpătat denumirea de „cărți separate” (libri singulares – dota, tutela, testamentul, legatele) .

Titlurile prezintă câte o rubrică, iar totalitatea lor constitue rubrica edictului pretorian. Această împărțire are un rol important privind orientarea conținutului digestelor și sunt în total de 429-432.

Fragmentele (leges) reprezintă extrase din diferitele opere ale jurisconsulților și la începutul fiecăreia din ele este precizat autorul precum și titlul operei din care a fost extras fragmentul respectiv. Ele nu sunt așezate într-o ordine sistematică iar unele se repetă. Este vorba de așa numitele „fragmente duble” (leges geminata”, de pilda 50, 17, 129): „Atunci când nu subzistă lucrul sau raportul principal nu se produc nici efectele sale”.

Fragmentele care au un conținut mare sunt împărțite în paragrafe iar începutul fragmentului nu prezintă un semn corespunzător, ci este desemnat prin pr (principiu ) sau pro (proemium), iar atunci când se face trimitere la sfârșitul fragmentului se adaugă literele i.f (in fine). Numărul paragrafelor care alcătuiesc diverse fragmente este foarte variat, de exemplu expunerea lui Pomponius care reflectă istoria dreptului roman atinge 53 paragrafe.

Citarea digestelor este diferită în funcție de mijloacele în care se făcea. La început rubricele digestelor fiind foarte cunoscute de iurisconsulți se indică numărul fragmentului (litera D) și rubrica titlului prescurtată. Apoi a început să se adauge numărul cărții și titlul.De pildă 1.1 2.D(27,1)

Conținutul digestelor constituie sinteza gândirii juridice romane, cei mai folosiți jurisconsulți fiind Paulus și Ulpianus, ultimul furnizând o treime din conținutul lucrării. Împăratul Iustinian I a numit această colecție: „adevăratul și prea sfântul templu al dreptății”. Titlurile erau alcătuite din fragmente numite și legi, adică extrase din operele jurisconsulților. Fragmentele aveau câte o inscripțio, care indică numele jurisconsultului și opera de unde a fost luată. Dacă fragmentele erau mai lungi, ele se împărțeau în mai multe paragrafe, primul purtând numele de principium.

Conținutul principal al Digestelor îl formează fragmentele privitoare la dreptul civil văzute din două perspective:

1. Un sfert din Digeste este consacrat problemelor de succesiune ab intestato și testamentară. Aceste probleme au o mare importanță pentru a asigura păstrarea avuțiilor în mâinele reprezentanților clasei dominante. Îndeosebi raporturile la dota în cazul morții unuia din soți sunt reglementate sub toate aspectele.

2. Fiecare legislație determină în felul său limitele reglementării juridice. În ceea ce privește dreptul roman, acesta acorda putină importanța raporturilor personale între soț și soție, părinți și copii, stabilind în această materie doar regulile cu caracter patrimonial (dota, bunuri dobândite de fiu). În această privința, dreptul roman nu este comparabil, nici măcar din punct de vedere exterior, cu legislațiile burgheze moderne. Conținutul Digestelor depășește limitele dreptului civil.

Digestele au primit o dublă denumire în chiar titlul lor: digeste sau pandecte, titlul întreg fiind: Cartea I din Digestele sau Pandectele stăpânitorului nostru prea sfințitul împărat Iustinian, cuprinzând sub o formă simplificată și lămurită dreptul adunat din dreptul de altădată în întregul lui.

Digestele reprezintă nu doar cea mai importantă componentă a operei legislative a lui Iustinian I, ci și cea mai plină de originalitate; acestă trăsătură reiese din caracterul său și anume faptul că membrii comisiei au reușit să ofere imperiului o culegere oficială, cu un conținut nou, adaptat nevoilor epoci postclasice.

Jurisconsulții romani nu au realizat o elaborare amănunțită a sistemului de drept, ei limitându-se doar la existența a două ramuri fundamentale și anume dreptul public și privat. Ei au luat în considerare practica și rezolvarea unor probleme concrete, și nu elaborarea acelor noțiuni generale care se află la baza unei sistematizări a întregului material juridic existent. O mare importanță prezenta edictul pretorului (și forma definitivă și clasică elaborată de Salvius Iulianus în sec al II-lea ), care a stat și totodată la baza multor părți din Digeste.

Edictul pretorian a reprezentat cel mai important factor de influențare, precum și unul dintre cele mai necesare elemente de orientare. Acestă importantă a edictul pretorului reiese din faptul că Digestele urmează în general ordinea comentariilor edictului pretorian, factor care demonstrează influența acestuia atât în mod direct în dezvoltarea dreptului roman, precum și în mod indirect prin numeroasele comentarii elaborate de către juriștii romani asupra acestui edict. Tratarea problemelor juridice intampinate in cadrul societatii romane aflate in continua dezvoltare le reveneau juristilor romani. Juristii romani erau caracterizat prin modul practice de abordare al acestor probleme juridice si mai exact prin abordarea ingenioasa a spetelor se putea ajunge la elaborarea principiilor si chiar definitiilor. Au existat și anumite situații care constau în încercarea de generalizare a speței de către juriștii romani numai după ce a fost realizată o analiză extrem de atentă a cauzei.

Perioada cea mai încărcată cu definiții ale juriștilor romani este reprezentată de către perioda clasică, mai exact epoca în care cazuistica a cunoscut o foarte mare dezvoltare bazată pe experința îndelungată, iar cultura și cunoașterea juridică au atins noua etapă de maturitate, care va influența generațiile următoare. Gândirea juriștilor romani din epoca clasică se dezvoltase exponențial comparativ cu vechii juriști ai imperiului roman, caracteristică ce reiese din modul de abordare al spețelor. Juriștii romani susțineau anumite principii generale referitoare la spețele analizate, cu scopul de a lasa practicii posibilitatea de a le dezvolta în rapot cu situația de fapt, de comparare a evenimentelor viitoare fată de cele ale speței în cauză. O altă trasatură a juristilor romani ce reiese din realizarea Digestelor este aceea că erau experți în domeniul interpretării dreptului și anume în cazul actelor juridice, întocmind în acest scop reguli și definiții care nu și-au pierdut valoare lor stiințifica nici în zilele noastre. Pentru a putea întelege aceste trăsături, vom prezenta câteva dintre aceste reguli realizate de către juriștii romani. Spre exemplu: ”Cuvintele trebuie să fie interpretate nu după păreri individuale, ci după sensul în care îndeobște sunt folosite (Non enim ex opinionibus singulorum, sed ex communi usu nomina exaudiri debere); ”ori de câte ori în acțiuni sau excepțiuni un cuvânt este neclar, cea mai potrivită interpretare impune ca actul despre care e vorba să producă efecte, nu să fie desființat” (…magis valeat quam pereat)”; când un testament este scris cu două înțelesuri sau chiar greșit, să fie interpretat cu bunăvoința (benigne interpretari) și să fie acceptată intenția plauzibilă a testatorului” (quod credibile est cogitatum). Existența acestor reguli, cu formularea lor extinsă și foarte accesibilă au reușit să își mentină valoarea juridică numeroase secole, garantând mereu un echilibru între conținutul special care se află tot timpul într-o continuă dezoltare și expresia tehnică a acestora.

Unii cercetători socotesc că planul Digestelor a fost elaborat după întocmirea Codului (este vorba de codul în prima formă de redactare, publicat în aprilie 529) ceea ce înseamnă că sistemul Digestelor a fost întocmit în răstimpul dintre aprilie și decembrie 530. Pentru a studia dreptul din perioada secolului al VI lea este necesară nu numai cercetarea Digestelor, ci și a Codului. Digestele constitue ”bilanțul” sau „rezultatul” evoluției dreptului roman, pe când studiul Codului rămânea oarecum în umbră, ceea ce era fără îndoială o greșeală.

Cel mai bun manuscris al Digestelor, din câte s-au păstrat, datează din secolul al VI-lea sau începutul celui de-al VII lea și se numeste littera Pisana, deoarece s-a aflat la Pisa, iar ulterior a primit denumirea de Florentina pentru că a fost transportat la Florența.

Capitolul IV.

INSTITUTELE

Secțiunea I. Modul de elaborare a Institutelor lui Iustinian

Termenul ,,Institutiones’’, conform unor autori, desemnează un mic manual de învătământ care are în conținutul său principiile fundamentale ale dreptului roman. Acest manual de drept roman a fost realizat de către împăratul Iustinian cu scopul de a atrage tineretul doritor să studieze legile imperiului său, și să învețe să învingă dușmanii și să combată nedreptățile celor acuzați pe nedrept. Sursa de inspirație care a dus la realizarea acestui manual de drept pentru folosul studenților (cupidae legum juventuli), o constituie Institutele lui Gaius. Aceste au fost cele care l-au influențat într-o oarecare măsură pe împăratul Iustinian în a ordona realizarea a celei de a-III-a parți din Corpus Iuris Civilis. Iustinian a fost un mare adept al cunoașterii și educației și a realizat acestă lucrare cu scopul de transmite generațiilor următoare un manual al cunoașterii juridice romane.

În debutul lucrării, însusi Iustinian adresează un îndemn către studenții care îi vor deschide paginile. Îndemnul lui Iustinian este extrem de concis ,,primiți așadar aceste legi ale noastre cu cea mai mare seriozitate și aratati-vă voi înșivă atât de pricepuți încât să puteți nădăjdui ca, după terminarea studiilor juridice, să fiți pe deplin vrednici să cârmuiti statul nostru în diferitele misiuni pe care le are, dat în unsprezece zile înainte de caledele lui decembrie la Constantinopol în cel de-al treilea consulat al împăratului nostru Iustinian, pururea venerat.”

La data de 27 noiembrie 531, împăratul Iustinian îi poruncește marelui jurist, magistrat și fost cvestor al palatului, Tribonian, cât și lui Theophil și Dorotheos, profesori la școlile de drept din Constantinopol și Beyruth, să întocmească un manual școlar cu scopul de a-i ajuta și calăuzi pe studenții doritori de cunoaștere, în a învăța și a putea aplica dreptul roman, dar și pentru a face cunoscute vechile tradiții împuternicite de către strălucirea imperială de altădată. Așadar, după terminarea celor 50 de constitutii imperiale în care a fost adunat dreptul vechi, s-a ordonat realizarea acestui manual care să cuprindă primele elemente ale întregii științe juridice. Manualul avea la baza lucrări ale jurisconsulților din epoca clasică, precum Marcianus, Florentinus, Paul și în special ,,Res Cottidianae’’ ( Regulile de aplicare zilnică) ale lui Gaius. Au mai fost folosite și lucrări ale lui Ulpian și anume ,,Libri septem regularum’’ (Cele șapte carți de reguli) și ,,Liber singularis regularum” (Reguli speciale gratuite).

La 21 noiembrie 533, prin ,,Constitutio Imperatoriam majestatem”, a apărut lucrarea intitulată ,,Institutiones” (Institutele). Aceasta era, de fapt, un manual elementar de drept, pus la îndemâna studenților, care conținea un material selecționat din Codex Justinianus și din Digeste, structurat în 4 cărți. Fiind destinat învățământului, manualul a fost redactat într-o manieră clară și precisă, cuprinzând numeroase noțiuni generale, definiții, clasificări, dar și controverse necesare formării spiritului juridic; cursurile aveau valoarea unui drept pozitiv, dovadă că a fost investit și cu putere de lege în fața instanțelor judecătorești, spre deosebire de Institutele lui Gaius și alte lucrări similare. Din acest motiv, el a fost perceput multă vreme în istoria dreptului ca modelul ideal de manual.

Secțiunea a II-a. Conținutul Institutelor lui Iustinian

Așa cum am prezentat anterior ,,Institutele” erau compuse din 4 cărți (quattuor libris reponere). Cele patru cărți ale Institutelor iustiniene au fost redactate în paralel cu lucrările Digestelor și prin intermediul interpolărilor au fost adaptate soluțiilor juridice adoptate în acestea. În materie succesorală, Iustinian urmează linia de dezvoltare a dreptului pretorian, care face din rudenia de sânge temelia moștenirii legale.

Din antichitate și până în zilele noastre, Institutele au constituit tipul manualului clasic pentru cei ce se dedicau studiului dreptului, disciplină despre care jurisconsulții Romei afirmau că a fost creată în interesul omului (hominem causa omne ius constitutum est).

Cartea I este intitulată „Despre dreptate și drept” și are un conținut eterogen. Dispozițiile sale debutează cu noțiuni cu caracter general. Astfel, dreptatea este voința de a da fiecăruia ce i se cuvine iar jurisprudența cunoașterea lucrurilor divine si umane, știința a ceea ce este drept și nedrept. Tot de aici aflăm despre existența unor reguli dintre ce prevăd că trebuie a trăi în mod cinstit, a nu răni pe altul și a da fiecăruia ce se cuvine; deasemenea se mai vorbește despre diviziunea dintre dreptul public, ce se referă la organizarea statului roman, și cel privat, ce se referea la interese proprii.

Institutele ne oferă informații și în legăturtă cu dreptul natural, dreptul ginților și dreptul civil. În acest cotext se afirmă că dreptul natural, deprins de ființele din natură, fiind comun nu numai speciei umane, ci și animalelor, de unde va decurge însăși casătoria dintre barbat și femeie. Dreptul civil ar fi o fuziune a instituțiilor celor două cetăți – Atena și Sparta – unde spartanii încredințau memoriei normele considerate legi, iar atenienii respectau numai ceea ce era scris și care are la bază cutuma proprie cetații fiecaruia, iar dreptul inspirat de rațiune și care este respectat de toate popoarele se numește dreptul ginților, vădit superior dreptului civil .

Se mai specifică și faptul că dreptul civil își ia numele de la fiecare cetate nepermițând eventuale cofuzii cu alte legi (ale lui Solon sau ale lui Dracon), dar și faptul că dreptul ginților a condus la apariția contractelor de vânzare-cumpărare, societate, inchiriere, depozit sau mutuum.

Oamenii sunt divizați în liberi și sclavi, unde libertatea este posibilitatea de a face ceva fară a fi oprit de lege sau de vreo altă forță, iar sclavia, derivată din dreptul ginților, este modalitatea prin care un om devine proprietatea altuia împotriva naturii. Sclavilor li se atribuie termenul de ,,mancipia” deoarece sunt luați cu forța de la dușmani, iar comandanții au drept de viață și de moarte asupra lor.

Sunt considerați a fi liberi cei nascuți în următoarele situații: din căsătoria a două persoane libere, din căsătoria a două persoane dezrobite, fie a unei persoane dezrobite sau a alteia nascută liberă, copilul a cărui mama este născuta liberă, dar tatăl său este sclav sau necunoscut. Dacă mama a fost liberă în momentul nașterii, dar sclavă anterior, atunci copilul este născut liber și invers dacă ulterior devine sclavă dintr-o persoană liberă atunci copilul este tot liber.

Cei care au fost eliberați dintr-o sclavie legală sunt considerați ca fiind dezrobiți, deoarece le era acordată libertatea. Potrivit dreptului natural toți oamenii se nasc liberi, însă dreptul ginților a fost cel care a introdus instituția sclaviei, dezrobiții făcând parte din a treia categorie de oameni, după sclavi .

Dezrobirea se face prin mai multe modalitați: în cadrul locașelor sfinte, prin vindictă sau între prieteni, prin scrisoare, testament sau prin alte căi stabilite în cadrul constituțiilor imperiale. Sclavii mai pot fi dezrobiți și atunci când pretorul sau guvernatorul mergea la teatru sau la baia publică.

Existau însă trei categorii de dezrobiți: cei care dobâdeau libertatea în întregime și deveneau cetățeni romani, fie o libertate mai mică devenind latinii potrivit legii Iunia Norbana, fie una inferioară devenind peregrini dediticii potrivit legii Aelia Sentia. Iustinian a pus capăt statutului de dediticii printr-o constituție promulgată, abolind de asemenea, la sugestia cvestorului Tribonian, statutul latinilor iunieni, cărora le-a oferit cetățenia romană, neexistand criterii referitoare la vârstă, felul proprietații stăpânului care dezrobește sau modul de dezrobire.

Totuși prin intermediul unui testament, stăpânul îl poate numi pe sclav drept moștenitor cu clauza libertății, devenind în același timp moștenitor unic, dar cu condiția de a nu exista un alt moștenitor în același testament. Conform legii Aelia Sentia trebuie sa se tina con de faptul ca cei saraci, sa aiba drept mostenitor un sclav care sa platesa un creditoriar daca acesta nu il plateste pe creditor, acesta poate sa vanda in numele sclavului bunurile ereditare impiedicand asfel ca imaginea defunctului sa sufere o injurie.

Aceiași lege Aelia Sentia îl oprește pe stăpânul mai mic de douazeci de ani să poată dezrobi decât prin vindicta în fața unui consiliu .

Există mai multe motive de dezrobire: dacă cineva dezrobește fie pe tatăl sau pe mama, fie pe mama, fie pe fiul său natural, fiica, fratele, sora sa naturală, pedagogul, doica, învațătorul său, fiul ori fiica adoptivă, fie un sclav pentru a-l face mandatarul său, fie pe o sclavă pentru a o lua în căsătorie într-un termen de 6 luni. O dată ce temeiul dezrobirii a fost acceptat de consiliu, dezrobirea nu se mai anulează. Constituția dată de Iustianian oferă posibilitatea celor sub douazeci și cinci de ani să dăruiască prin legat sclavului lor libertatea, urmând a se abroga legea Fufia Caninia care permitea dezrobirea numai cât stăpânul era viu .

Sclavii se găsesc sub puterea stăpânilor, care au drept de viață și moarte asupra lor; tot ceea ce dobandește un sclav este pentru stăpân. Într-o constituție a lui Antoninus Pius se stabilește că cel care și-a ucis fară motiv propriul sclav să nu fie pedepsit mai blând decât cel care a ucis sclavul altuia. Cu privire la sclavii care își caută scăpărea la un templu sau la statuile împăraților datorită cruzimii de care dau dovadă stăpânii acestora, constituția îi obligă pe aceștia din urmă să își vandă sclavii în condiții bune iar prețul să le fie înmânat.

Copii născuti în timpul unei casatorii se afla sub puterea părinților fiind o comunitate pe viață și de nedespărțit .

Pentru a se putea încheia o căsătorie, trebuia îndeplinite anumite condiții: bărbații să fie puberi și femeile nubile și dacă sunt fii ai familiei să aibă consimțământul părinților; Iustianian a dat o constituție care oferă posibilitatea celor alienați să se casătorească fară consimțământul tatălui. Unele căsătorii sunt prohibite: nu se pot căsători între ele persoanele de același sânge (tatăl și fiica, bunicul și nepoata), fiind considerată incestuoasă. Aceeași regulă se aplica și dacă există copii dobândiți prin adopție, deoarece interdicția se menținea și în momentul încetării adopțiunii.

Cine vrea să își adopte ginerele trebuie să iși emancipeze fiica și invers. Căsătoria cu fiica fratelui sau a surorii nu este îngăduită, precum nici cea cu nepoata fratelui sau a surorii. Nu este însă nici un impediment pentru fiica femeii adoptată ulterior. Copiii a doi frați sau a două surori se pot căsători între ei. Nu este îngăduită o luare în căsătorie a surorii tatălui sau a mamei ori cu sora bunicului sau a bunicii. Este interzisă căsătoria cu fiica vitregă sau cu nora. De asemenea, sunt interzise căsătoriile poligame sau luarea de soție a mamei vitrege. Totuși fiul bărbatului cu o altă soție si fiica soției cu un alt bărbat se pot căsători în mod legal. Dacă o căsătorie nu s-a desfășurat conform legii rezultă că tatăl copiilor nu este soțul mamei și acesta este considerat bastard.

Adopția se realizeză pe două căi :

a) prin rescript imperial;

b) prin ordinul magistratului (prin ordinul magistratului, persoanele adopate dobândesc calitatea de descendent de gradul I);

Există și situații în care fiul unei familii este adoptat de către o persoană străină, drepturile ce îi revin din partea tatălui său natural rămân neatinse, totuși în situația în care acest fiu este dat către adopție bunicului său, acestuia îi revin drepturile din partea bunicului și nu cele ale tatălui său natural. În acestă situație se poate adopta în calitate de fiu sau în calitate de nepot.

Un alt aspect cu privire la adopție este cel referitor la persoanele ce nu puteau procrea, și anume impotenții puteau adopta însa persoanelor castrate le era interzisă adopția. În situația femeilor care pierdeau copiii la naștere, magistratul le oferea ,,copii ai statului” (copiii ramași fără familie) drept consolare;

Alte aspecte ale carții I se referă la tutelă și curatelă precum și la modul in care incetează puterea părintească.

Cea de-a II-a carte tratează spețe cu privire la clasificare lucrurilor. Acestă clasificare fiind următoarea:

-lucruri comune ( aerul, apa curgătoare, marea, țărmul mării ,etc);

-lucruri publice ( folosința țărmului și a mării publice);

-lucrurile ce aparțin corporațiilor (teatrele, stadioanele ,etc);

-lucrurile sacre ( sunt acele lucruri ce nu aparțin cuiva, fiind consacrate zeităților prin intermediul ritualurilor sacre);

Titlul II vorbește despre lucrurile incorporale, adică acelea care nu pot fi pipăite, urmând a fi tratat in titlul III servituțile care se împart în prediale rustice (iter, actus, via, aquaeductus) și prediale urbane, adică acelea atașate clădirilor.

Titlul al IV-lea tratează uzufructul, mai exact acest titlu tratează aspecte cu privire la lucrurile asupra cărora se poate realiza uzufructul. Uzufructul era considerat ca fiind dreptul de a se folosi și de a culege fructele unor lucruri străine, neconsumând substanța acestora. Uzufructul se putea realiza asupra bunurilor precum: un teren, o clădire, asupra unui sclav sau asupra unui animal. Existau și excepții cu privire la bunurile care erau consumate prin folosință, așa cum ar fi banul.

Titlul V vorbește despre uz și abitație, uzul fiind dreptul de a se folosi în limita nevoilor sale zilnice; spre exemplu, cel care are uzul unei case, are doar dreptul de a o locui dar nu poate transfera acest drept altei persoane.

Titlul VI tratează uzucapiunea, posesiunea și donațiile. Donațiile erau clasificate ca fiind donații pentru cauză de moarte și donații între vi.

Următoarele titluri fac referire la categoriile de persoane care aveau dreptul de a înstrăina sau de a nu înstrăina bunuri și persoanele prin intermediul cărora puteau fi dobândite anumite lucruri (sclavii).

În Titlul X sunt prezentate elementele necesare realizarii unui testament, iar ultimul titlu prezintă testamentul militarilor .

Cartea a III-a cuprinde o serie de aspecte ce țin de materia succesiunilor.

Prima parte a acestei carți trateză succesiunile ce se acordau în temelui legii (și anume în situația în care persoana care moare și nu a reușit în timpul vieții să își realizeze testamentul, averea acesteia să revină rudelor de gradul I sau descendenților acestora.

De regulă descendenții devin sui herdes chiar dacă nu sunt conștienti de acest lucru. Se poate întampla ca o persoană deși nu a fost sub puterea părintească să fie suus heres când s-a întors din sclavie dintr-o țară străină după moartea tatalui, iar copii emancipați care s-au dat ei înșisi spre adopțiune nu sunt primiți la succesiune cu excepția cazului în care este părăsit de tatăl său natural.

În ceea ce privește succesiunea legală a agnaților se prevede că dacă nu sunt moștenitori, legea acordă averea celui mai apropiat agnat; aceiași regulă se va aplica tuturor gradelor îndepărtate. Rudenia agnatică poate fi creată și prin adopțiune, cum ar fi între fii adoptivi și cei naturali ai tatalui adoptiv.

Cel de al-III-lea capitol tratează senatus consultul Tertullian promulgat în timpul împăratului Hadrian. Acesta s-a ocupat în principal de succesiunea femeii (nu și de cea a bunicii), stabilindu-se că o mama care deținea trei copii, dacă se nascuse liberă sau patru, daca era dezrobită, putea mosteni ab intestato pe fii sau pe fetele ei chiar dacă se afla sub puterea parintească a unui descendent.

În vremea domniei împăratului Marcus Aurelius, a fost redactat senatus consultul Orfitian, ce reglementa succesiunea legală a fiilor și ficelor ce se aflau sub puterea parintească. În următorul capitol se tratează moștenirea cognaților, din acestă clasă fac parte rudele sânge, continunându-se cu gradele de rudenie cognatică ce se calculează pe linie descendentă sau în linie colaterală.

În continuarea cărții vor fi tratate chestiuni referitoare la fidejusori, la diferitele stipulații, la obligațiile verbale, la modurile în care se încheie o obligație prin remiterea materială a lucrului, la persoanele cărora li se atribuie o proprietate pentru câștigarea libertății, la moștenirile dispărute, precum și alte aspecte.

Cartea a IV-a tratează alte aspecte elementare de drept, cum ar fi obligațiile ce se nasc din delict adică dintr-o fraudă cum ar fi furt, înșelăciune, daună sau datorie .

Furtul este însușirea frauduloasă a unui lucru, cu intenția de îmbogățire, fie a lucrului însuși, fie a folosinței sau posesiunii lui. Cuvântul furt derivă din ,,furus’’, ce inseamnă negru, deoarece furtul se săvârșește pe timp de noapte în secret sau pe furiș, fiind două feluri de furt, flagrant și neflagrant. O persoană săvârșește un furt și dacă folosește un lucru care i-a fost încredințat drept gaj sau în depozit. Uneori o persoană este responsabilă de furt deși nu l-a comis ea însăși, însă furtul a fost săvârșit cu îndemnul acesteia. Trebuie menționat faptul că acțiunea pentru furt este intentată de o persoană care dorește ca lucrul să fie salvat, chiar dacă această persoană nu are calitatea de proprietar al lucrului în cauză .

Un alt capitol tratează injuriile, însemnând tot ceea ce este făcut împotriva dreptului; spre exemplu, dacă un pretor dă o sentința împotriva legii atunci se consideră că s-a realizat o injurie sau o nedreptate. O persoana poate suferi o injurie nu doar asupra propriei persoane, ci si cu privire la copii ce se afla sub puterea sa.

Capitolul destinat acțiunilor distinge între acțiuni reale și acțiuni personale. Când o persoană introduce o acțiune împotriva unei alte persoane care este obligată printr-un contract sau delict, suntem în prezența unei acțiuni personale, iar atunci când se intentează o acțiune în legătură cu un drept referitor la un lucru, acțiunea este reală. In continutul acestui capitol sunt analizate intr-un mod foarte detaliat distinctia dintre cele doua tipuri de actiuni si anume actiuni reale si actiuni personale prin abordarea unor cazuri concrete.

Un alt aspect interesant al acestui libris sunt acțiunile noxale, care se acordă pentru delicte săvârșite de sclavii, având ca urmare o posibilă condamanare a stăpanului, care poate să acopere dauna, oferindu-l pe sclavul vinovat victimei. Noxa este ceea ce vatămă, iar noxia este actul vătămator în sine.

Tot in acest manual se face referire si la anumite aspecte de procedura judiciara, cum ar fi obligatiile ce ii revin judecatorului (obligatia acestuia de a incadra hotararea sa in continutul legii), mai sunt prezentate si anumite legi cum ar fi:

– ,,lex iulia maiestatis”, ce sanctioneaza pe cei ce uneltesc impotriva imparatului;

– ,,lex iulia de adulteris”, ce pedepseste ce moartea adulterul;

– ,,lex cornelia de sicariis”, ce pedepseste cu moartea pe cei ce se fac vinovati de omor;

– ,,lex iulia peculatus”, ce pedepseste pe cei ce comit o frauda;

In concluzie Institutele lui Iustinian reprezinta o sinteza a dreptului roman, intr-un mod inovativ pentru acea vreme, sinteza ce va face numele lui Iustinian sa nu fie uitat multe secole de la moartea sa, si va fi tinut minte ca unul dintre cei mai importanti si cei mai mari contribuitori in sfera legiferarilor.

Capitolul V.

NOVELELE

Secțiunea I. Notiuni generale.

Activitatea legislativă a împăratului Iustinian, așa cum reiese din conținutul constituției ,,Cordi’’, nu a fost finalizată dupa publicarea ,,Institutelor’’. Imparatul a fost contras de necesitatile practice, asfel dupa terminarea ,,Institutelor,, activitatea legislativa continuat pana in ultimii ani de domnie ai acestui, insa acesta activitate de legiferare a fost finalizata dupa moartea imparatului. În ultimii 30 de ani de domnie, Iustinian a emis 158 de constituții imperiale, cea mai mare parte dintre ele fiind promulgate între anii 535 și 545. După acest an activitatea legislativă a scăzut mult în intensitate, unii autori punând acest fapt în relație directă cu moartea lui Tribonian. Aceste constituții au fost numite ,,Novellae Constitutiones” (Constituții noi sau Legi noi), ele fiind grupate în diverse colecții, în timpul domniei împăratului sau după moartea acestuia, de către anumite persoane particulare, care au dorit să transmită imperiului ideile împăratului chiar și după moartea sa. În decursul anilor au existat mai multe ipoteze cu privire la numărul de constituții emise de către împăratul Iustinian, unii experți considerau existența a 154 de legi noi, iar alții a 158 de legi.

Conform opiniilor unor autori, novelele reprezintă abrogarea sau modificarea unor norme juridice care nu mai corespundeau, cât și reglementarea unor noi raporturi sociale făcute în mod obișnuit prin acte normative. Dupa epoca lui Iustinian I, mai toți urmașii acestuia au întocmit legi de tipul Novellae-lor, al căror conținut a fost cuprins într-o oarecare măsură sau în totalitate în cadrul colecțiilor de drept bizantin. Unele dintre acestea aveau un conținut mai restrâns, rezumativ, iar altele erau foarte bine elaborate. Constituțiile lui Iustinian nu au fost strânse într-o anumită colecție în timpul domniei sale, acest lucru fiind posibil abia în timpul domniei lui Tiberiu al-II-lea (578- 582) când au constituit obiectul unei codificari. În aceea perioadă, Novelele lui Iustinian I, circulau sub forma unor colecții private, ele fiind adunate în așa numita „Colecție a celor 168 de Novelle”, care avea în conținutul său Novelele în număr de 158, dar și pe cele elaborate de către împărații Iulian al-II-lea (565-578) și Tiberiu al II-lea (578-582).

Secțiunea a II-a. Conținutul Novelelor lui Iustinian

Referitor la continutul novellelor putem spune ca marea majoritatea acestora tratau probleme de drept bisericesc, dar si probleme de drept public precum si unele norme cu privire la dreptul privat. Putem spune că în domeniul dreptul privat existau și novele cu o importanță deosebită, acestea fiind cele despre succesiune și despre căsătorie, mai exact despre a doua căsătorie.

Redactarea novelelor a fost realizată în marea lor majoritate în limba greacă, dar au existat și unele novele redactate atât în limba latină, cât și limba greacă. După moartea lui Iustinian, novelele sunt asimilate în diferite colecții particulare, iar datorită acestui fapt acestea nu au un caracter unitar și nu este exclus faptul că unele novele să anuleze sau să contrazică dipozițiile anumitor legi precedente sau chiar să se abată de la ele.

Cele mai multe novele au fost redactate în limba greacă, deoarece cea mai mare parte a populației Imperiului vorbeau acesta limbă, iar de aici putem desprinde una din cele mai importante schimbări din cadrul imperiului, anume începerea transformării treptate a Imperiului Roman în Imperiul Bizantin. Erau redactate în limba latină doar novelele care interesau organizarea centrală a imperiului, dar și cele care erau destinate provinciilor unde limba latină era predominantă.

În timpul domniei lui Iustinian aceste constituții nu au fost întregite într-o culegere unică, dovadă că ni s-au păstrat doar trei culegeri de novele :

– una alcătuită din 124 novellae, care erau o culegere privată a unui profesor de drept din Constantinopol și era denumită Epitome Iuliani.

– cea de-a doua alcătuită din 168 de novellae, era întocmită în timpul domniei împăratului Tiberius al II-lea

– a treia, care era alcatuită din 134 novellae, a primit denumirea Authenticum sau Liber Authenticorum, fiind redactată în limba italiană, probabil în Italia, această culegere având o valoare oficială.

Novelele lui Iustinian nu reprezintă doar un drept nou, acestea se desprind din trecut și au scopul de a legifera și de a raspunde necesităților actuale sau pentru a călăuzi viitoarele generații. Majoritatea acestor constituții fac referire la probleme de drept public și canonic, într-un număr redus la dreptul privat. Unele fac interpretări ale legilor în vigoare. Conform constituției ,,Tanta’’, judecătorii aveau îndatorirea să aducă la cunoștință împaratului orice neclaritate apărută în sfera legilor. În domeniul privat roman, novelele care prezintă o importanță sunt cele care se referă la căsătorie (22) și la succesiune (118 și 127).

Putem spune ca unele dintre aceste novelle faceau referire si la teritoriul tarii noastre, oferindu-ne informatii despre viata politica si religioasa din zona Marii Negre. Un asfel de exemplu se gaseste in continutul cele de a XI-a novella unde ne este precizata existenta unei arhiepiscopi pe teritoriul tarii noastre, intemeiata de insusi Iustinian. Acesta se numea ,,Iustiniana Prima” si avea in subordinea sa alte episcopii din Banat.

Novellele VI si CXXIII curpindeau norme bisericesti, mai exact aceste novelle reprezentau un tip de constitutie a Bisericii Bizantine. Aceste texte depaseau cadrul stric si legiferau anumite domenii, ele au fost realizate in mod special pentru a veni in ajutorul legislatiei canonice existe la aceea vreme, fiind promulgate in cadrul Sinoadelor Ecumenice. Continutul acestor novelle curpindeau norme canonice, de exemplu, ele interziceau hirotonia ca episcop a celor care aveau sotii sau copii, o alta novela mentiona formula Pentarhiei, confrom careia Biserica trebuia condusa de 5 patriarhi: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim.

Capitolul VI.

INTERPOLAȚIUNI ȘI GLOSSE

Secțiunea I. Interpolațiuni

Modificarile pe care compilatorii le-au adus textelor juriștilor clasici pentru a le pune în concordanță cu noile cerințe ale epocii, se numesc interpolațiuni sau tribonianisme deoarece au fost făcute de comisia  condusă de Tribonian. Alteori, aceste modificari au urmarit să clarifice, unele texte, să înlăture repetițiile și contradicțiile și să unifice opera compilativă a Digestelor. Cercetarea interpolațiunilor are o mare importanță juridică deoarece, cunoscând modificarile pe care autorii le-au adus textelor autorilor clasici, se poate preciza sensul original al textelor, aportul comisiei lui Tribonian la procesul de creare al dreptului în sec. al VI-leaa.

Cercetarea interpolațiunilor a început spre sfârșitul Evului Mediu, interpolațiunile sunt de mai multe feluri. Cele mai importante sunt interpolațiunile materiale, adică acelea ce modifică regulile dreptului clasic.  Altele constau în înlăturarea unor termeni sau în dispariția unor instituții și înlocuirea lor cu altele, în modificari de limbă sau stilistice.

Descoperirea interpolațiunilor este o munca dificilă. Metode de depistare a interpolațiunilor sunt:

a) criteriul textual sau al comparației directe, constă în compararea versiunilor aceluiași text, ce se gasesc în aceeași lucrare. De exemplu, un text al lui Ulpian cu privire la eliberările de sclavi este reprodus de doua ori în Digeste, dar soluția este diferită. Aceste texte contradictorii se numesc ,,leges geminatae” (legi împerecheate) și dovedesc graba cu care au lucrat compilatorii, deoarece ei nu au modificat ambele texte ci doar unul. Aflarea textului interpolat se face pe baza unor studii comparative atât la epoca autorului, cât și la secolul al VI-lea. În efortul de a studia în mod științific textele legiuirilor romane, romaniștii au utilizat diferite metode de reconstruire, precum compararea cu un text neinterpolat, anacronisme și substituiri de termeni, metoda inscripțiunilor, vocabular și gramatică, clauzele ritmice bazate pe accent.

b) criteriul istoric sau al anacronismelor, constă în depistarea  discordanțelor ce existau între textul autorului, reprodus în Digeste și normele juridice ce se aplicau în timpul în care a trăit respectivul autor.

c) criteriul filologic. Dacă în textul reprodus în Digeste se utilizează anumite expresii nefolosite de autorul din care se reproduce textul respectiv există o interpolațiune.

d) metoda inscripțiunilor folosită de Lenel. Lenel a observat că uneori, după indicațiile inscripțiunii din fruntea fragmentelor, se parea că jurisconsulții ar fi tratat aceleași probleme în cărți diferite. Acest fapt se explică prin aceea că, compilatorii au transportat unele texte de la o materie la alta prin interpolațiuni.

Interpolațiunile se deosebesc de glose, ce reprezintă alteratiuni de text facute din eroare, cu ocazia copierii manuscriselor de persoane fară pregatire juridică.

Reconstituirea textului original al legilor romane, a operei jurisconsulților romani, al constituțiilor imperiale a evidențiat că textele din Corpus Iuris Civilis au fost modificate în procesul de compilare. Frecvent au fost intercalate cuvinte sau fraze întregi numite asa cum am prezentat anterior interpolații sau emblemata Triboniani

Nu se recunoaște doar existența unor legi și norme, ci a dezvoltării științei dreptului în general. Din perspectivele istorică și teoretică se recunoaște locul pe care îl va ocupa opera lui Iustinian.

Compilația lui Iustinian a rămas fundamentul dreptului bizantin până la căderea imperiului Roman de Răsărit, în 1453, în timp ce în Occidentul European destinul acestei opere a fost modest.

Secțiunea a II-a. Glosele

Conform părerii unor autori, glosele reprezintă note, observații, comentarii, alterațiuni de texte făcute din greșeală, inserate pe marginea textelor, între rânduri sau în josul paginilor cu ocazia transcrierii manuscriselor jurisconsulților clasici.

Glosele sunt alterațiuni de texte făcute din greșeală cu prilejul transcrierii manuscriselor jurisconsulților clasici. Acestea erau consultate de numeroși specialiști care faceau însemnari pe marginea textului sau chiar printre rânduri cu privire la anumite soluții. Astfel că în aceste manuscrise în care figurau asemnea însemnări, compilatorii le introduceau în text deoarece nu aveau cunoștințe de specialitate și nu înțelegeau sensul lor.Astăzi nu mai putem distinge cu usurință glosele de textul original. Glosele textelor clasice se datorau practicienilor care foloseau textul în fața instanțelor ori profesorilor și elevilor. Unii autori clasici au scris ,,notae” pe textele operelor jurisconsulților clasici, care se deosebesc prin calitatea lor; spre exemplu, Paulus a adăugat note pe scrierile lui Papinian.

Cercetătorii au despus eforturi uriașe pentru a delimita acele alterațiuni de texte care sunt interpolațiuni de glose întrucât semnificația lor pentru cunoașterea în pofunzime și interpretarea corectă a dreptului roman este diferită.

2.Scoala de Glosatori de la Bologna ( secolele al XII-lea si al XIII-lea)

Glosele, ca alteratiuni de texte nu trebuie confundate cu notitele prin care juriști de la începuturile evului mediu, explicau textele din opera leslativă a lui Iustinian.

Cu privire la cel de-al doilea sens al glosei și anume cel de notițe ale juriștilor din evului mediu putem spune că la începutul evului mediul cel ce a realizat acest tip de glosă a fost ,,jurisconsultul Irnerius (acesta mai era numit și Faclia Dreptului) care preda la Universitatea din Bologna, legislația lui Iustinian, pe care o explica prin scurte observații numite glose.”

La Bologna, a luat naștere o scoală de juriști care s-au dedicat reconstrucției analitice a operei lui Iustinian, precum și genezei textelor asfel recuperate. Simbolul acestei activități în studiul integral al Digestelor de către Irnerius. Cu el, dreptul înceteaza a mai fi o materie dispersată între disciplinele Triviului și devine o știință autonomă. Juriștii bolognezi s-au referit la schemele moștenite de la Triviu pentru ,,explication verborum” (explicație a cuvintelor), adică la analiza ,,ad literem” (literralmente) a textelor iustiniene. Acestea din urma erau adnotate, comentate și tocmai pe baza comentariilor (în greaca ,glose- realizate pe baza Corpus Iuris). Juriștii Școlii de la Bologna au fost numiți glosatori.

Asfel la acestă Universitate din Bolonga, studenții înscriau aceste glose pe marginea textului respectiv împreună cu numele fiecarui profesor ce oferă o explicație. Universitatea din Bologna mai este numită și ,,Scoala de glosatori din Bologna”. Pe lângă Irnerius, la Bologna mai predau Bulgarus (zis os aureum- Gură de aur), Martinus (zis Copia legum- Bogația legilor), Icobus și alții. Explicând textele din corpus iuris prin glose, acești juriști au fost numiți glosatori. Prin activitatea lor practică și științifică ei au reușit să dea din nou viată dreptului roman, aplicându-l la realitățile vieții contemporane.

Asfel cu timpul, glosele au devenit ultimul cuvant al științei. Unul dintre profesorii de mai târziu de la Bologna, anume Accursius (1182-1260), a atins punctul culminant al acestei școli în momentul în care a adunat totalitatea gloselor precedesorilor săi în așa zisa lucrare ce purta numele de ,, Magna Glossa” (Marea Glosa). Această lucrare a circulat sub mai multe denumiri cum ar fi ,,Glossaa ordinaria” (Glossa obișnuită) , ,,Glossa perpetua” (Glosa perpetuă), ,,Glossa Glossarum”( Glosa Gloselor). Aceasta ,,Magna Glossa” devine glosă prin excelență și i se recunoaște o forță de legatură egală cu aceea a textului iustinian, fiind instrumentul receptarii dreptului roman în celelalte state europene. Urmând să pună de acord legislația lui Iustinian cu necesitățile epocii, glosele au avut un rol pozitiv la început, dar, cu timpul fiind depașite, ele devenind o frână în calea dezvoltarii practicii și a științei dreptului.

Din marea cantitate a gloselor redactate de școala de la Bologna, a luat naștere acel drept canonic care este până astăzi în vigoare.

Capitolul VII.

DREPTUL ROMAN DUPĂ IUSTINIAN

1.Dreptul roman după Iustinian în zona răsăriteană a Europei.

Pentru a putea prezenta dreptul roman în perioada de după domnia împăratului Iustinian și importanța pe care opera legislativă realizată a acestuia a avut-o asupra generațiilor următoare până în zilele noastre.

Asfel trebuie reamintit faptul că împăratul Iustinian a dorit cu orice preț să își mențină opera nemodificată chiar și după moartea sa. Acest lucru reiese din faptul că împăratul încă din timpul vieții sale, a luat aceste măsuri care să interzică modificarea operei și mai exact prin intermediul constituție ,,Deo auctore” realizată în anul 534 plănuiește elaborarea Digestelor dar în același timp interzice orice tip de ,,modificare,, asupra viitoarei sale opere, precizând că eventualele modificari nu ar face altceva decât să cauzeze confuzi foarte grave cu privire la conținutul lucrării. Acestă teamă a lui Iustinian cu privire la modificarea sau alterarea operei sale a fost desprinsă din faptul că împăratul a fost conștient de ceea ce se întampla cu codurile de legi redactate de către înaintași acestuia precum și operele jurisconsulților clasici,, când, datorită părerilor opuse ale interpreților, aproape întregul drept și-a pierdut interesul”. Referitor la aceste modificari împăratul era de accord doar cu rezumare acestora, fie gruparea fragmentelor având același conținut. Această interdicția a fost reînnoită de către Iustinian prin constituția Tanta Dedoken (533), prin intermediul cărei promulga Digestele: ,,Nimeni, nici dintre cunoscătorii de azi ai dreptului și nici dintre cei viitori să nu îndrăznească să comenteze legile”. ,,Nu îngăduim, continua împăratul, ca unii să fălească interpretând legile și cu atât mai mult să le răstălmăcească, pentru ca nu cumva flecăreala acestora (interpreții) să facă de rușine, din neștiință, legile noastre, așa cum s-a întâmplat cu cei care în vechime au comentat edictul perpetuu. Interpretând în mod contradictoriu, în diversele ei părți acesta cumpanită operă, au naruit-o pentru totdeauna, încât aproape întreaga legislație romană este acum de neînțeles” (alias autem legume interpretations, immo magis perversions eos iactare non concedimus, ne verositas eorum aliquid edicti nostris adferat ex confusione dedecus. Quad et in atiquis edicti perpetui commentatoribus factum este, qui opus moderate confectum huc adque illuc in diverasas sententias producentes in infinitum dextraxerunt, ut paene omnem Romanam sanctionem esse confusam).

Dorind să le ofere un viitor sigur Digestelor, Iustinian încearcă să le asigure și originalitatea, iar din acest motiv pentru a le feri de ceea ce în concepția sa constituia o mutilare absolută a conținutului, interzisese toate tipurile de lucrări ce ar fi putut creea alterări ale conținutului operei sale.

În general, în vremea împăratului Iustinian acesta interdicție a fost respectată. Din acestă cauză operele cele mai de seamă ale acelei epoci s-au redus doar la rezumarea Digestelor sub titlul de Indices, sunt cei ai juriștilor Theophil și Dorotheu, de Epitome cel întocmit la finalul secolului al VI-lea de către Cyrill sau sub numele de Summae realizate de către un autor anonim.

Chiar dacă jurisconsulți epocii împăratului Iustinian au respectat acestă interdicție de a modifica Digestele, însa ei nu s-au considerat obligați să o respecte cu privire la Institute și Cod, deoarece interdicția nu se referea și la aceste două opera ale sale. Tot din necesități practice au fost comentate și Novellele lui Iustinian. Din aceste comentarii cele mai importante (dintre cele care ne-au parvenit astazi) sunt cele ale lui Theodorus și ale lui Athanaius din Siria. Ambii, erau avocați , însa după moarte împăratului Iustinian și-au desfășurat activitatea de comentatorii.

După moartea împăratului, acele texte juridice latine își pierd din importantă, însă acestea reușesc să rămână în circulație chiar dacă în viața de zi cu zi a imperiului, limba latină era din ce în ce eliminată din societate iar limba greacă devenea limba de bază a imperiului. Acest fapt reiese și din comentariului adus de către jurisconsultul Emantiophanes asupra unui rezumat grecesc al Digestelor, oferind soluții practice acelei vremi.

După moartea împăratului o deosebită importanță o capătă ,,Nomocanoanele” care aveau în conținutul lor norme de drept laic, precum și norme de drept bisericesc, așa cum am prezentat în capitolele anterioare, acestea erau întâlnite și în conținutul Codului și al Novelelor. Aceste norme luau naștere din puterea de decizie pe care statul o avea, dar unele din aceste norme erau promulgate de către biserica. Conținutul acestor două norme aveau elemente de interferență în domeniile cu privire la persoane precum și cele cu privire la familie.

Începând cu secolul al VIII-lea, opera legislativă a împăratului Iustinian este adaptată din ce în ce mai mult la nevoile practici contemporane. În acest secol legislația împăratului începe să fie greșit înțelesă și prost utilizată în cele mai importante zone ale imperiului Bizantin. Opera trecea prin mari schimbări, atât structurale cât și de conținut și mai exact lucrarea era prelucrată din limba latină într-o formă nouă pe care societatea imperiul Bizant să o înteleagă, mai exact traducerea acestora în limba greacă. Acestă modificare are loc în timpul domniei împăratului Leon al III-lea (717- 741) prin intermediul unei comisi numite de către împărat și în anul 726 este publicată sub numele de ,,Ekolge ton nomon”( Ecloga în limba latină) adică Extrase din legi”. Conținutul acestei publicații avea la bază izvoare din legislația iustiniana: Codul, Digestele, Institutele și Novellele). Deși avea la bază legislația lui Iustinian, conținutul noi lucrări aducea noi soluții juridice necesare pentru practica juridica a acelelor vremuri. Ecloga avea multe trimiteri la scrierile bisericești cu scopul de a întări valoarea anumitor reguli juridice, de unde reiese faptul că societatea trecea printr-o transformare lentă a spiritului ,,lumesc,, ce domina dreptul roman și cea mai mare parte a operei iustiniene într-unul creștin, specific societăți medievale.

Ecloga, chiar dacă ea însăși a fost o modificare a operei lui Iustinian, și ea a avut parte de foarte multe modificari controversate, acesta a slujit ca manual de învățământ, înlocuind o parte din conținutul Institutelor, până la urcarea la tron a familiei macedonene ( 867).

După urcare la tron a familiei macedonene și mai exact a împăratului Vasile I Macedonenul ( 867- 886) opera legislativă a lui Iustinian cunoaște un nou mod de ,,renaștere”. Vasile I a intenționat încă de la începutul domniei sale să reia acestă operă iustiniană, să o refacă și să o adapteze nevoilor societăți bizantine. Refolosirea acestei opere se impunea și din cauza altor probleme cum ar fi numeroasele modificări, extrase și comentarii aduse asupra operei lui Iustinian de către împăratul Leon al III-lea, toate scrise în limba greacă, alteraseră conținutul real al textelor originale redactate în latină. Aceste probleme aduse de modificările survenite anterior împăratului Vasile I au dus la apariția multor neînțelegeri și controverse în domeniul juridic al acelei perioade.

Împăratul Vasile I Macedonenul numea reforma juridică pe care o preconiza și care urma să fie de proporții grandioase ,, revizuirea vechilor legi”( anakatarsis ton palaion nomon). Asfel lucrarea este publicată între anii 870- 875, și reprezenta noul manual intitulat Prohiron, manual ce arata ce legi sunt în vigoare în cadrul imperiului Bizantin, acest manual mai cuprinde și principalele instituții de drept civil, precum și pedepsele prevăzute pentru anumite categorii de infracțiuni.

Acest manual era alcătuit din 40 de titluri, iar Institutele și Codul lui Iustinian au reprezentat principalele izvoare de inspirație în realizarea acestuia, în special pentru cele 21 de titluri. O altă sursă de inspirație pentru acest manual a reprezentat-o Ecloga, deși conținutul acesteia cuprinde de asemenea o parte din legislația iustiniană. La finalul domniei lui Vasile I (879- 886) , acesta publică o nouă colecție numită ,,Epanagoga”, și mai exact aceasta reprezenta o introducere către marea opera legislativă la care împăratul lucrase ,,Prohironul” și care urma să fie dusă la bun sfârșit de către urmașul său. Cu toate că acestă nouă colecție ,,Epanagoga” se deosebea într-o oarecare măsură de vechea lucrare ,,Prohiron”, în mare parte acestea reprezentau extrase din opera iustiniană. Epanagoga a reprezentat o influența extrem de puternică asupra lumii slave, cea mai mare influență având-o asupra Rusiei feudale, aceasta lasând o urmă adâncă în legislația acesteia, deoarece cuprinde un set de texte care făceau referire la autoritatea imperială, texte ce puteau fi folosite ori de câte ori pratica judecatorească o necesita.

Așa cum am prezentat anterior opera împăratului Vasile I Macedoneanul ,,Epanagoga” a fost finalizată de fiul său, împăratul Leon al IV-lea Filosoful (886-991) . Lucrarea realizată de către Leon a reprezentat cel mai important monument juridic al imperiului Bizantin și anume ,,Basilicalele”. La începutul acestei lucrari sunt prezentate motivele care au dus la folosirea greșită a legislației iustiniane, cea mai gravă greseală fiind împărțirea acesteia în cele patru lucrări distincte: Digeste, Cod, Institute și Novelle. Asfel împăratul fiind conștient de valoarea științifică a operei iustiniene dorește să înlăture toate aceste probleme de aplicare precum și adaptarea acesteia la nevoile societății sale. Acestă etapă de revitalizare a operei este începuta de către Leon, prin numirea unei comisii de reformatorii ai legilor imperiale ce aveau de realizat în mare parte tot ceea ce a avut și comisia numită de către însuși Iustinian și anume extragerea celor mai importante reglementări și anularea a tot ce nu prezenta importanță pentru teorie și practică. Această comisie a utilizat și o serie de acte normative elaborate în vremea lui Iustinian precum și unele Novelle din vremea împăraților Vasile și Leon al IV-lea.

Această nouă legiure era numită Ta basilika nomina ( Legile împărătești), care mai erau cunoscute și sub numele popular de Basilicale, ce aveau în componență sa 60 de cărți ce cuprindeau întreg dreptul romano-bizantin în vigoare în epoca lui Leon al IV-lea. Nu cunoaștem cu exactitate data la care aceasta a fost promulgată, dar putem susține că a fost întocmită în primi ani de domnie ai lui Leon al IV-lea.

Influența importantă pe care opera legislativă a lui Iustinian a avut-o asupra Basilicalelor reseie din urmatoarele aspecte și mai anume ordinea în care erau prezentate instituțiile juridice din Basilicale era aceiași cu cea din Codul lui Iustinian. Acestea începeau cu dreptul bisericesc și se continuau cu tratarea normelor de procedură , regulile de drept civil, dreptul familiei și cele două tipuri de succesiuni, mai erau tratate și modurile de dobândire ale proprietății precum și dreptul public iar la finalul lucrări erau prezentate modurile de aplicare ale pedepselor.

Așa cum Codul a reprezentat o influență importantă și Digestele au reprezentat centrul lucrări cu toate că textile nu aparțineau Digestelor ci erau prelucrările grecești ale acesteia realizate de către Theophil, Dorotheu, Cyrill etc.

La rândul lor, Novellele lui Iustinian au fost înglobate în conținutul Basilicalelor,însă prezența Institutelor este foarte puțin observată, însă la toate acestea au fost adăugate și unele acte normative realizate în vremea împăratului Iustinian.

Putem menționa faptul că dreptul romano-bizantin sub domnia dinastiei macedoniene a cunoscut cea mai puternică revitalizare și mai exact opera iustiniană ce ajusese în pragul dispariției este ,,reînviata” iar conținutul său este transmis în întregul Europei.

În secolul al X-lea, Basilicalelor li s-au adăugat numeroase comentarii împrumutate într-un număr foarte mare din cuprinsul lucrărilor jurisconsulților bizantini din secolul al VI-lea.

Imediat după punerea în circulație a Basilicalelor, se constată faptul că și această nouă lucrare este foarte greu de folosit, din cauza dimensiunilor ei foarte mari. Acesta problema a dus la apariția anumitor rezumate ale Basilicalelor până în secolul al XII-lea, aceste rezumate erau mult mai ușor de folosit de către teoreticieni și practicieni.

Așa cum am menționat anterior, Basilicalele nu au fost folosite doar pe teritoriul imperiului Bizantin, ci mai ales pe teritoriul răsăritean al Europei, domnitorii și împărații țărilor răsăritene doreau să imite conducătorii imperiului Bizantin în domeniul administrației, construcțiilor dar și în domeniul legislativ. Până și pe teritoriul țării noastre, în Țările Române opera Basilicale a reprezentat o importantă influență asupra domnitorilor, aceștia primind până și consultații din partea jurisconsulților epocii.

Existau totuși un element negativ asupra acestei lucrări, chiar dacă Basilicalele aveau o importantă extraordinară în perioada feudală, alături de efortul împăraților macedonieni de a revitaliza opera iustiniană, legislația în majoritatea părților sale esențiale înca avea valoare doar de drept pozitiv. Trebuie remarcat faptul că pe la jumătatea secolului al XII-lea existau hotărâri ale judecatorilor care își întemeiau soluțiile direct din legislația împăratului Iustinian. Din această cauză în jurul anului 920 este elaborată o lucrare numită Epitome ton nomon (Rezumat al legilor), care nu are ca izvor Basilicalele ci anumite prelucrări grecești ale Codului, Digestelor și Institutelor lui Iustinian. Privitor la manualele de învățământ, în secolele al XII-lea și al XII-lea are loc o relaborare a acestora pe baza progesului înregistrat de practica dreptului și de către teorie, iar de aici putem desprinde și faptul că denumirea primită de către aceste manuale actualizate este Epanagoge aucta (Epanagoga mărită) sau Prockiron auctum (Prohironul mărit). În secolul al XII-lea dreptul bizantin trece printr-o perioadă de devzoltare la care noile acte normative sunt novelle inspirate din realitățile lumi feudale bizantine și din acest motiv este sunt foarte puțin sau chiar deloc influențate de către dreptul roman. Însă cu un secol înainte de prăbușirea imperiului, vigoarea dreptul roman demonstrează că ar fi ramas încă puternică, acest lucru fiind demonstrat prin apariția unui manual care va avea o mare valoare juridică în întreg teritoriul Europei. În anul 1345 un judecător de la Tesalonic, pe nume Constantin Harmenopulos elaborează un manual alcătuit din șase cărți, de unde îi revine și numele de Hexabiblul (șase cărți). Acestă lucrare are ca izvoare principale Prohironul, Basilicalele, Novellele, Ecolga, Epanagoga, folosind asfel o mare parte din legislația lui Iustinian. Constantin folosește în mod direct foarte multe surse juridice romane în forma pe care acestea o aveau înainte de fi prelucrate de către comisia numită de către Iustinian, factor ce demonstrează persistența, în anumite cazuri, ale dreptului roman clasic în momentele esențiale ale dreptului bizantin.

Odată cu apariția Hexabiblului se incheie și apariția monumentelor de drept bizantin. Dupa dispariția politică a dreptului bizantin acesta lucrare nu este pierdută, din contră acesta este răspândită în toată zona de răsărit a Europei, aceasta reușind să ajungă și în zona apuseană a Europei. Această răspandire a lucruri este cauzată de valoarea enormă pe care o are conținutul juridic al acesteia. Hexabiblul a fost tradusă în limba neogreacă și a servit drept cod Greciei moderne, precum și altor tari din răsăritul Europei, manualul a mai fost folosit pentru cercetare teoretică și uneori chiar și pentru anumite nevoi ale practice juridice.

După tot ceea ce am prezentat anterior, putem spune că, legislația lui Iustinian nu a reușit să dispară odată cu moartea marelui legiuitor. Ea a continuat cu toate modificarile necesare pentru a putea fi aplicată în Imperiul Bizantin, având ca scop îndrumarea generațiilor următoare cu scopul de a realiza cele mai importante monumente ale dreptului bizantin care după o ultimă analiză putem spune că este un drept romano-bizantin. Corpus iuris a lui Iustinian a fost adaptat la nevoile societăți cu scopul de a exista o bună funcționare a imperiului și vieți sociale. Opera iustiniană a fost folosită cu scopul de descoperi nemumăratele posibilități pentru a corespunde nevoilor societății bizantine.

,,Aproape o mie de ani au rezistat legile lui Iustinian, și indirect cele ale Romei, după întocmirea lor, slujind drept pildă și îndemn capetelor încoronate din răsăritul Europei să fie cât mai asemenea dătătorilor de legi din strălucitorul Bizanț. Chiar dacă acești domnitori nu au reușit, cum era și firesc, să impună legile bizantine propriilor popoare, la care datina cea veche sau obiceiul din bătrâni nu au îngăduit împrumuturi forțate, ei au deschis totuși perspective largi cercetarii juridice autohtone care, sub influența a ceea ce Roma lăsase lumii prin intermediul operei lui Iustinian, avea să determine, în raport cu nevoile timpului, puternice și rodnice curente înnoitoare.”

2. Dreptul roman dupa Iustinian in partea apuseana a Europei

În Europa, în partea apuseană, după prăbușirea Romei, dreptul sclavagist este înlocuit treptat cu dreptul feudal care se dezvoltă foarte lent comparativ cu dreptul romano-bizantin din partea estica a Europei. Acest drept feudal se dezvoltă raportându-se la relațiile de producție feudală. Epoca feudală a trecut prin-o faza cunoscută sub numele de perioadă prefeudală sau fedalismul timpuriu, vreme în care instituțiile de suprastructură se formau foarte lent comparativ cu dezvoltarea foarte lentă a societății. Asfel datorită acestui fapt instituțiile juridice apar în mod treptat, ca rezultat al unui process de dezvoltare ce va ține mai multe secole.

Receptarea legislației romane a lui Iustinian nu s-a facut printr-un act legislative concret, ci s-a realizat treptat, pe cale cutuminară. Ea avut loc în Germania, în Țările de Jos și în proporții mai reduse în Italia, Franța și Anglia. Această receptare a reprezentat, și o renaștere a studiilor de drept roman. Asfel în Italia, la începutul secolului al XII-lea, așa cum am prezentat și în capitolul referitor la glose, marele jurisconsult Irnerius preda la Universitatea din Bologna legislația lui Iustinian pe care o preda prin explicații scurte numite glose. În Germania, dreptul lui Iustinian devine un drept comun și se aplica ori de câte ori era necesar în situația în care normele dreptului local erau depășite sau intrau în contradicție.

În secolul al XIV-lea, legislația iustiniana a continuat să existe la baza teoriei și în foarte mare parte la baza practicii dreptului. Asfel scoala de juriști întemeiată de către Bartolus din Sassoferrato (1314- 1357) încadrează în centrul nevoilor sale lucrarea iustiniană, însă pornind de la anumite cazuri și folosind metoda analitică, oferea soluții revoluționare necesare societății. Asfel în orașele medievale devenea tot mai folosită așa numita teorie a statutelor, care avea ca scop rezolvarea problemelor dintre cutumele urbane ce apareau datorită legăturilor comerciale ce deveneau din ce în ce mai utilizate.

Aceeași renaștere a dreptului iustinian este realizantă și în Franța medievală, în cadrul Universități din Montpellier, locul unde în secolul al XII-lea profesa marele jurisconsult al acelei vremi Placentius, fost student al facultăți din Bologna iar la începutul secolului al XIV-lea legislația împăratului Iustinian avea loc de cinste și la Orleans.

Pe teritoriul Germaniei, cu toate că universitățile au început să apară doar la sfârșitul secolului al XIV-lea, studierea dreptului roman s-a bucurat de o mare favoare, cu atât mai mult cu cât sub forma dreptului propriu zis ,,comun”, legislația lui Iustinian se aplica asemenea unui drept pozitiv ori de câte ori cutumele germane medievale nu erau suficient de limpezi sau se contraziceau. Receptarea dreptului roman capătă o dezvoltare acelerantă în Germania medievală, unde în secolul al XVII-lea Corpus Iuris Civilis a lui Iustinian este declarat în mod integral dreptul comun al imperiului Germanic, pe când dreptul german va fi folosit din ce în ce mai rar. Practic poporul german încerca să transforme imperiul German în ceva asemănător fostul imperiu Roman a lui Caius Iulius Caesar. Toate aceste idealuri ale societății germanice își găseau justificarea în textele operei iustiniene.

Renașterea a atras și ea atenția asupra operei lui Iustinian dar sub un alt aspect. Ea a dezvaluit cercetatorilor importanța monumentelor culturii Greco-romane, dechizând perspective unor studii de ansamblu menite să reconstituie cât mai fidel cu putință fizionomia și structura antichității clasice.

Legislația lui Iustinian începe sa fie analizată sub aspect istorc, ca parte componentă a unui process legislativ în continuă dezvoltare. Deși după Renaștere, Corpus Iuris Civilis începe să fie valorificat tot mai mult sub aspect istoric și evolutiv, totuși importanța sa practică nu scade. Dreptul roman comun, folosirea modernă a Pandectelor continua să rămână în unele țări principalul izvor de drept până la apariția codurilor moderne. Asfel a fost în Olanda și mai ales în Germania până la punerea în aplicare a Codului civil german (1900). Dar și noile coduri burgheze din secolul trecut poartă amprenta dreptului roman atât în structura instituțiilor cât și în forma lor. Totul se explică fără dificultate dacă ținem seama de dezvoltarea ascendentă a proprietăților private din antichitate și până în zilele noastre.

,,De aceea nu poate surprinde de ce legislația lui Iustinian, sinteza a unei dezoltări instituționale juridice de peste o mie de ani a reușit, asemenea unei făclii mereu nestinse, să lumineze pentru încă aproape un mileniu și jumătate evoluția dreptului la multe dintre popoarele medievale și moderne”.

Concluzii

Odată cu opera legislativă iustiniană s-a încheiat practic evoluția unui sistem de drept aparținând unui popor ce a rămas doar în istorie, însă sistemul juridic și opera legislativă a împăratului Iustinian sunt cele ce trăiesc în cadrul normelelor din zilele noastre, deoarece aceasta au fost ceea mai importantă reușită a împăratului Iustinian influența pozitivă asupra viitorului și modelarea acestuia.

Asfel legislatia lui Iustinian, care prin intermediul cuprinsului sau si anume Codexul, Digestele, Institutele, precum si Novelele, desemneaza una dintre cele mai importane realizari ale umanitatii si anume realizarea unui sistem de drept prin intermediul caruia societatea zilelor noastre este in continua ascensiune.

Ea prezintă și o semnificație politică întrucat a fost destinată să asigure perpetuarea relațiilor de tip sclavagist exprimând poziția de clasă a lui Iustinian, precum și a celor pe care îi reprezintă. In fine, ea are o uriașă importanță istorică, intrucat a furnizat arsenalul de mijloace tehnice, prin intermediul cărora societațile de mai tarziu au asigurat reglementarea juridică a relațiilor sociale indiferent de nivelul de dezvoltare pe care l-au atins.

Constituțiile imperiale ce ne-au parvenit prin intermediul operei legislative a lui Iustiniain prezintă o mare importanță, în primul rând pentru că ne dau posibilitatea să reconstituim istoria dreptului public și privat roman.

Bibliografie

-Asterios Gerostergios, Iustinian cel Mare Sfânt și Împărat , Editura Sophia, București , 2004;

-Burghelea Dumitru,Drept roman privat, Editura Alfa, Târgu Mureș, 1999;

-Ciucă Valerius M. ,Lecții de drept roman,vol I,Iași,Editura Polirom,1998;

-Cătuneanu Ion , Curs elementar de drept roman,Ediția a IIIa, Cluj, București, Editura Cartea românească,1927;

– Cocoș Ștefan, Drept roman, izvoare, procedură, persoane, drepturi reale, succesiuni, obligații, izvoarele obligației, Editura Universul juridic, București, 2003;

– Claudio Rendina, Papii-istorie si secrete, Editura All, Bucuresti, 2003;

-Cristinel Murzea, Drept roman, Ediția a II a, Editura All Beck, Iași, 2003;

– Cyril Mango, Oxford History of Byzantium, Editura I. Bekker, Oxford, 2002;

-Danielopolu George, Explicațiunea instituțiunilor lui Iustinian, Editura Imprimeria Statului,București, 1899;

– Emilian Popescu, Istoria Bizantului, Editura Universități din București, 1993;

-Ghidău Radu, Instituțiile lui Iustinian ,traducere din limba latină de Hanga Vladimir, Editura Științifică, Arad, 1997;

– Hanga Vladimir, Instituțiunile lui Iustinian, Editura Vasile Goldiș, Arad, 1997;

– Horst Fuhrmann, Guida al Medioevo, Editura Laterza, Roma, 2006;

-Ion Bica, Istoria Bizanțului (324-1453), Editura Universității din Pitești, 2002;

– Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicționar tematic al Evului Mediu Occidental, Editura Polirom, Iași, 2002;

– J.Ch. BAUR, Der heilige Johannes Chrysostomos und seine Zeit, Editura P.Esler, München,1930

-J. Gaudemet, Institutions de lantiquite, Paris, 1967 ;

-Jakota Mihai Vasile, Drept roman, vol. I, Editura Chemarea, Iași, 1993;

-S. G. Longinescu ,Elemente de drept roman, vol. I, Editura Tipografia socială

anonimă ,,București, 1929;

– M. Beranger, Les novelles de l’Empereur Justinian, Editura Perrin, Metz, 1811;

-Manuela Dobre, Istoria Bizanțului, Editura Universități București, București 2010;

-Mihai Eminescu, Mareția și decăderea civilizației romane, Timpul,1883.

-Molcuț Emil, Drept roman, Ediția a III-a, Editura Sanșa, București, 1995;

– Murzea Cristinel, Drept roman, Ediția a II-a, Editura All Beck, Iași, 2003;

-Nicolae Iorga, Despre evolutia imperiului roman, Editura Trei, Bucuresti,1922;

– Paraschiv Elena, Drept privat roman, note de curs, Editura Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2003;

-P. de Meester , Les origines et le développement du texte grec de la liturgie de Saint Jean Chrysostome, Editura Elgar, Rome, 1909;

-I. S. Pereterski, Digestele lui Iustinian, Editura Științifică, București ;1958

-Popa Vasile, Drept privat roman, Editura All Beck, București, 2004;

-Sâmbrian Teodor, Drept privat roman, Reprografia Universității din Craiova, 1993;
-P. Collinet, Etudes historique sur le droit de Justinian, Editura Niples, Paris, 1912 ;
-P. Collinet, Etudes historique sur le droit de Justinian, Histoire de l ec o l e de droit Beyrouth, Paris, 1925 ;

-Petre Panaitescu, Razboaiele, arta și civilizația, Imperiului Roman, Editura Arc, Chișinău, 1958;
-S. Riccobono, Bulletino dell Instituto di dirrito romano, Editura Vittoroio Scialoja, Milano, 1934 ;

-Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol. II, Editura Institutul European, Iași, 1998;
– Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, Editura Meronia, București, 2004;
– V.V. Muntean, Bizantinologie, Vol. I, Editura „Învierea”, Timișoara, 1991;
– William Rosen, Justinian's flea : plague, empire, and the birth of Europe, New York, Editura Viking, 2007;