Opera Binecunoscutului Filosof German Jurgen Habermas

Opera binecunoscutului filosof german Jürgen Habermas reprezintă probabil, de câteva decenii încoace, cel mai elaborat și pertinent răspuns filosofic la adresa provocărilor cu care sunt confruntate societățile contemporane. Continuator al Școlii de la Frankfurt, a cărei metodologie era axată pe o critică imanentă a problemelor generale pe care le întâmpină comunitățile politice moderne și a posibilităților de a le depăși prin intermediul unui proiect normativ universal, de factură iluministă – Habermas a reactualizat teoria critică a societății diminuând valențele marxiste și normative ale acesteia în favoarea unei abordări deliberativ-procedurale.

La nivelul politicii internaționale, „pragmatica universală” teoretizată de el concepe abordarea dificultăților societăților contemporane într-un cadru dialogic „în termeni inteligibili pentru ceilalți și pe care aceștia îi pot accepta sau contesta.” Numai în acest fel se pot decanta interese sociale generalizabile care depășesc cadrul îngust al statului-națiune, inadecvat, consideră Habermas, pentru a face față noilor provocări existente în mediul internațional. Noile probleme sunt globale, ele reclamând pe cale de consecință soluții globale.

Teoria critică datorează foarte mult gramscianismului. Pornind de la teza că în societățile capitaliste avansate revoluția și-a epuizat în mare măsură potențialul, teoreticieni ca Max Horkheimer, Theodore Adorno sau Herbert Marcuse (nume emblematice ale Școlii de la Frankfurt) au susținut că inegalitățile și disfuncționalitățile care caracterizează acest tip de societăți nu pot fi estompate decât printr-o critică imanentă, în care cercetătorul se angajează nu dintr-o perspectivă obiectivă, pozitivistă, ci ca parte integrantă a respectivei societăți, propunând soluții a căror pertinență trebuie să fie fundamentată atât empiric, cât și în baza unor riguroase analize social-istorice.

Critica nu vizează neapărat „patologiile” societăților capitaliste în sine, ci structurile sociale care le fac posibile. De ce revoluția anunțată de Marx nu mai reprezintă un obiectiv fezabil pe agenda Școlii de la Frankfurt? Deoarece capitalismul a reușit, prin intermediul unei mass-medii omniprezente și a unui consumerism agresiv să anihileze conștiința revoluționară a proletariatului. Hegemonia „blocului istoric” devenise extrem de puternică, iar o răsturnare radicală a ordinii existente prin intermediul unor mijloace violente nu mai reprezenta un obiectiv nici fezabil, nici credibil.

Teleologia fundamentală a teoriei critice internaționale se prezintă ca o redefinire substanțială a comunităților politice clasice (statele) în raport cu noile provocări internaționale. Astfel, teoreticienii critici au în vedere „extinderea organizării raționale, juste și democratice a vieții politice de la nivelul statului la nivelul întregii umanități.

Habermas critică ideea conceperii unei istorii unitare a umanității, a unui „subiect al speciei” înțeles „în format mare”. Omenirea nu poate fi abordată ca o asociație unitară, monolitică ce are o identitate omogenă; din contră, ea are sens doar ca „asociații intersubiective autoinstituite, înalt diferențiate”. Acestea evoluează în permanență în cadrul unui „proces constitutor de structuri” care transformă „societățile și indivizii, împreună cu identitatea Eu-lui și grupurilor.” Cu alte cuvinte, umanitatea este alcătuită din comunități construite cu ajutorul cunoașterii și experienței împărtășite care, deși „înalt diferențiate”, sunt totuși „intersubiective”, iar evoluția lor are loc prin intermediul interacțiunilor peremptorii dintre ele care le reconfigurează identitățile. Ne aflăm, după cum vom vedea, exact în miezul teoriei socio-constructiviste. 

Dezvoltând argumentul în manieră critică a Școlii de la Frankfurt, Habermas a deplâns, în scrierile sale de început, modul în care societatea de consum hipetrofiază „comportamentul instrumental” (tehnic, axat pe „interesul de a dispune de obiect”) în defavoarea „comportamentului simbolic”, cultural, articulat de semnificații axiologice.Consumismul creează dorințe, care nu răspund însă tuturor necesităților fundamentale ale oamenilor. Asta pentru că „prin consum sunt satisfăcute, în primul rând, nevoile producției, și nu ale oamenilor luați ca indivizi”.

Astfel, noile elite se configurează în baza competențelor tehnice pe care le dețin; ele depolitizează masele de cetățeni prin intermediul creării și satisfacerii cererii de consum a publicului. Pe cale de consecință, din conceptele liberale ca societate civilă sau participare politică nu rămân decât niște mituri pe care noile elite le oferă de asemenea spre consum. Până și cultura, „care odinioară indica pentru om un drum de urmat și era un stimulent pentru atingerea a ceea ce nu există încă, începe să fie consumată și intră în declin”.

 Societatea nu mai cunoaște dezbaterile politice autentice, consonanța deliberativă între guvernanți și guvernați și spiritul civic calchiat pe o cultură politică solidă; dimpotrivă, ea devine acum o „societate administrată”. Distrugând funcția emancipatoare a culturii, noile elite tehnocratico-birocratice asigură și perpetuează o tot mai eficientă manipulablitate a celor pentru care denumirea de cetățeni are de acum o rezonanță ironică.

Cu timpul, încercările lui Habermas de a recupera sensul democrației ies din cadrul filosofic al teoriei critice. Așa cum scrie Olivier Nay, „Habermas dorește de acum să făurească o teorie a acțiunii, contribuind la întărirea spiritului democratic”. Mai mult, acesta începe să privească cu susceptibilitate orice „critică radicală a modernității” deoarece un astfel de demers se poate transforma într-o „nouă formă de conservatorism, în măsura în care refuză orice proiect.” Probabil că despărțirea filosofului german de marxism a fost facilitată de conștientizarea faptului că Marx s-a înșelat profund „confundând capitalismul cu democrația”; din contră, „capitalismul fără regulă” pe care Habermas îl denunță, în special sub forma consumerismului, nu poate fi contracarat decât prin consolidarea principiilor și valorilor democratice.

Habermas își începe noul parcurs politico-filosofic din două direcții. Prima propune o abordare „procedurală”, cu alte cuvinte ne-substanțială și ne-organică a guvernării societăților care se pretind a fi democratice. A doua rezidă din conceperea dialogică a temelor „politice care erijează discuția în instrument al participării civice.” Rolul dreptului în cadrul unei astfel de democrații procedural-deliberative este unul deosebit de important. Însă legitimitatea sa este condiționată de dezbaterea colectivă care îl precede. Cu alte cuvinte, legitimitatea precede legalitatea, iar cetățenii sunt subiecții dreptului în măsura în care îl creează. Habermas identifică trei drepturi constitutive pentru noul tip de democrație pe care îl schițează. Primul este „libertatea individuală”, înțeleasă, folosind terminologia lui Isaiah Berlin, atât în sens negativ, cât și în sens pozitiv.

Urmează apoi „dreptul la egală participare a fiecărui cetățean la procesul de formare a opiniei publice” și, în final, „egalitatea de șanse”. Coroborarea acestor drepturi conduce, în opinia lui Habermas, la depășirea distincției politologice clasice între liberalism, care conține o propensiune spre atomizare socială și deci spre estropierea legăturilor care mențin integritatea unei comunități, și republicanism, care insistă prea mult pe discernământul politic al societății, ce poate conduce pe filieră electorală la ceea ce Alexis de Tocqueville a numit „tirania majorității”. Încercând să reconcilieze dihotomia mai sus menționată, proiectul democratic habermasian propune „reorganizarea vieții democratice în jurul unor instituții și reguli suficient de stabile pentru a permite participarea sistematică a cetățenilor la luarea deciziei publice.”

 Prin efortul depus pentru a fundamenta democrația și dreptul inerent acesteia pe rațiunea discursivă care nu poate fi concepută decât în sfera publică, pledoaria pentru civism a lui Habermas se poziționează în continuitate cu proiectul universalist a lui Immanuel Kant, pentru care numai un cadru public face „cu putință unirea scopurilor tuturora”.

În plan internațional, Habermas se remarcă începând cu anii ’70 prin desprinderea treptată de criticismul specific Școlii de la Frankfurt prin încercarea de a articula o noua identitate pentru comunitățile politice clasice, și anume una post-națională. Dezavuând, ca și „discipolul” său Andrew Linklater, distincția între cetățeni și oameni ca atare,

Habermas avansează premisele unui nou tip de identitate socială, mai flexibilă și mai integratoare, capabilă să facă față cerințelor etice, culturale și economice antrenate de noua dinamică globală. Pentru el, statele naționale nu sunt decât expresii ale universalismului moral și normativ burghez, care este astfel fragmentat de către „particularismul statelor individuale”.

Naționalismul este însă o soluție care și-a epuizat utilitatea și nu mai prezintă soluții viabile pentru problemele sociale contemporane. Astăzi, necesitatea refundamentării unui nou universalism, mai ales după ce relativismul proiectelor conservatoare sau mai ales postmoderne și-a dovedit din plin incapacitatea, apare mai pregnantă ca niciodată. Particularismul conservator sau legitimitatea pe care o oferă postmodernismul oricărei soluții în numele toleranței, „indiferent de costurile și consecințele ei” conduce în definitiv la o „sustragere de la examinare[a] rațională”. De altfel, dictaturile ideologice ale secolului XX și-au revendicat specificul cu ajutorul metodologiei relativiste, eludând, făcând un merit din asta, „standardele de raționalitate” în baza coerciției pe care acestea ar exercita-o. Prin urmare, relativismul este „autocontradictoriu” prin faptul că ajunge să se autosubmineze prin punerea în discuție a propriilor asumpții teoretice și are tendința de a se transforma ușor într-o „dogmă” care invalidează însăși toleranța de la care se revendică.

Gânditorul german este conștient însă de dificultatea repunerii în drepturi a unui proiect universalist într-un mediu global extrem de diversificat, dinamic și proteic. De aceea, forma pe care acesta ar trebui să o îmbrace este una „slabă”, dar totodată capabilă de a oferi un cadru regulativ dilemelor specifice erei globalizării. Astfel, universalismul propus de Habermas capătă sens numai „în forma «interacționistă» și «intersubiectivistă» a «discursului», iar încorporarea universalismului în viața practică este «democrația»”.

Primul pas în direcția punerii în drepturi a noului universalism l-ar reprezenta înlocuirea patriotismului național cu „patriotismul constituțional”. Ideea de națiune a fost subminată atât de incapacitatea de dispersa și apoi resorbi într-o logică proprie „identitățile culturale (teritoriale, lingvistice, etnice, religioase) prezente în societățile moderne”, cât și, mai nou, de fenomenul globalizării care permeabilizează granițele naționale și reconfigurează prioritățile cetățeanului, în ierarhia cărora națiunea nu mai ocupă primul loc.  Habermas propune noi principii de raliere politică a cetățenilor: drepturile omului și cele ale cetățeanului, întemeiate discursiv. Fiind abstracte, acestea sunt de asemenea neutre din punct de vedere cultural-istoric în comparație cu principiile naționale. Șansa lor este de a fi asumate și încărcate axiologic din perspectivă universală, nu națională, în interiorul unui proces intersubiectiv apt de a circusmscrie o nouă identitate umană, „slabă”, eliberată de încorsetările naționale și capabilă de a oferi un liant mozaicului sub forma căruia se prezintă astăzi spațiul global.

În opinia lui Habermas, diversitatea culturilor dintr-o țară trebuie să fie recunoscută, fiindcă ea poate coexista perfect cu o „comunitate juridică” formată din toți cetățenii care aderă la marile valori democratice. În fine, această comunitate a cetățenilor este mult mai deschisă decât ieri, întrucât nu este fondată pe istorie, ci pe voința fiecăruia de a trăi împreună după reguli colective și o „cultură politică împărtășită”.

Trei concepte interconectate din repertoriul filosofic habermasian sunt deosebit de utile pentru a induce o idee de ansamblu a modului în care filosoful german a regândit temele centrale ale mediului internațional de la începutul secolului XXI și posibilitatea de a le subîntinde cu ajutorul unui cadru filosofic unitar. Astfel, „pragmatica universală” este centrată pe găsirea fundamentelor unui limbaj uman primordial pentru a facilita o înțelegere profundă a ideilor, comportamnetelor și acțiunilor umane, dincolo de cadrul cultural care le conține. Pornind de la asumpția că „realitatea socială este constituită în mod esențial prin limbaj”, Habermas susține că „Sarcina pragmaticii universale este de a identifica și reconstrui condițiile universale ale înțelegerii posibile”.

 O altă variantă a acestui concept este „pragmatica transcendentală”, înțeleasă „ca studiu al condițiilor ce trebuie să fie îndeplinite pentru ca un discurs cu valabilitate intersubiectivă să fie posibil”; (în paranteză fie spus, rolul limbajului în socio-constructivism este mult mai important decât în oricare altă teorie a relațiilor internaționale). Strâns legată de „pragmatica universală” se află „etica discursivă”. Semantica asociată acestei sintagme rezidă în depășirea ideii weberiene conform căreia normele sunt create prin decizii, după ce au fost anterior raportate la o anumită valoare. Habermas contestă abordarea „decizionistă” a dreptului. În accepțiunea sa, normele nu sunt legitime decât în măsura în care au fost configurate în urma unui proces discursiv. Astfel, dreptul menit să articuleze proiectul democratic habermasian nu poate fi derivat din valori a căror validitate nu a fost recunoscută intersubiectiv.

Numai atunci va câștiga legitimitatea necesară confirmării sale ca și cadru regulativ al „democrației radicale” (voi accentua, în următoarea secțiune a eseului, importanța capitală pe care o acordă socio-constructiviștii legitimității instituite intersubiectiv și a efectelor acesteia pe scena internațională).

Prin „democrație radicală” Habermas înțelege atât componenta dialogică, dar mai ales componenta participativă a unui proces de emancipare care a început odată cu emergența noii lumi globalizate. Protagoniștii trebuie să localizeze obstacolele „sociale, economice sau culturale” din calea participării lor la acest tip de democrație, participare care nu mai poate fi limitată între granițele înguste ale statelor naționale. Astăzi, „Drepturile și obligațiile se extind dincolo de frontierele statelor”.

Pe lângă răspunsurile de natură filosofică la adresa problemelor internaționale, Habermas avansează de asemenea propuneri de natură geopolitică. El prevede „constituirea de spații publice regionale”, în interiorul cărora să fie facilitată emergența unor sfere publice supranaționale în cadrul cărora interesele generalizabile să fie negociate discursiv. Cel mai bun exemplu în această privință îl constituie Uniunea Europeană. Dreptul discursiv întemeiat și democrația (forma cea mai recognoscibilă a universalismului contemporan) deliberativ-procedurală trebuie consolidate și mandatate pentru a acționa convergent în vederea creării unei „sfere publice europene”, indispensabilă pentru compunerea unei „conștiinț[e] europene, cheie de boltă a unei cetățenii emancipate de vechile apartenențe naționale. Mai departe, Habermas consideră perimat principiul balanței de putere care a stat la baza ordinii internaționale realiste.

Lumea de astăzi este dinamică, interconectată și orientată spre cooperare, nu statică, formată din actori egoiști și izolați care încearcă să-și asigure securitatea și prosperitatea prin intimidarea potențialilor competitori/agresori. Logica internațională anarhică, bazată pe forță, ar trebui înlocuită cu principiile dreptului internațional, extinse și ranforsate. Habermas își dorește conceperea și implementarea unui „drept cosmopolit” capabil de a dilua suveranitatea statelor și de a le constrânge să „respecte” preceptele democratice și cele ale drepturilor omului. „Dintr-o perspectivă ancorată atât în constituționalismul liberal, cât și în tradiția kantiană, el dorește astfel să încadreze acțiunea statelor pe scena internațională, supunându-le unui corp de reguli comune.

Habermas este în mare măsură un idealist. Cu toate acestea, deși insistă pe „forța de abstractizare” orientată spre avansarea unor „criterii universale” de reconstrucție a comunităților politice în direcția unei etici și implicit a unei identități globale, el are grijă să nu „se exileze într-o filosofie «în afara timpului».”, reactualizându-și în permanență proiectul universalist în raport cu realitățile empirice prezente în mediul internațional. Acest proiect nu este lipsit însă, în ciuda rezonabilității și atractivității sale, de câteva neajunsuri considerabile.

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Istorie și Filosofie

Catedra Antropologie și Filosofie

Filosofia Sociala. Lucru individual.

Habermas-Teoria critica asupra societatii

A elaborat:Corina Bobu,gr V,filosofie

A verificat:Dumitru Caldare

Chișinău, 2014