Onu Principala Organizație Internațională Împotriva Terorismuluidocx

=== ONU- PRINCIPALA ORGANIZAȚIE INTERNAȚIONALĂ ÎMPOTRIVA TERORISMULUI ===

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE APĂRARE CAROL I, BUCURESTI

FACULTATEA DE SECURITATE ȘI APĂRARE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ONU- PRINCIPALA ORGANIZAȚIE INTERNAȚIONALĂ ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

COORDONATOR SUSȚINĂTOR

Lect. Dr. MIHAELA BUȘE

BUCUREȘTI 2016

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: TERORISMUL……………………………………………………………………pag.1

I.1. CONCEPTUL DE TERORISM………………………………………….pag.3

I.2. TERORISMUL INTERNAȚIONAL………………………………….pag.6

CAPITOLUL II: ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE…………………………….pag.9

II.1. SISTEMUL SI SCOPURILE ONU…………………………………..pag.10

II.2. STRUCTURA ONU………………………………………………………..pag.12

ISTORICUL ONU………………………………………………………..pag.14

CONSILIUL DE SECURITATE…………………………………….pag.18

MODIFICĂRI PROPUSE……………………………………………..pag.21

SECRETARIATUL………………………………………………………pag.23

ADUNAREA GENERALĂ ȘI ECOSOC……………………….pag.25

PROGRAMELE ONU…………………………………………………..pag.26

AGENȚIILE AUTONOME……………………………………………pag.28

DREPTUL INTERNAȚIONAL……………………………………..pag.29

CURTEA INTERNAȚIONALĂ DE JUSTIȚIE……………….pag.30

CONSILIUL DE TUTELĂ…………………………………………….pag.31

II.3. LUPTA IMPOTRIVA TERORISMULUI………………………….pag.32

II.4.SUPRAVEGHEREA ȘI MENȚINEREA PĂCII…………………pag.36

CAPITOLUL III: RĂZBOIUL DIN AFGANISTAN……………………………………..pag.43

III.1. OSAMA BIN LADEN…………………………………………………..pag.47

III.2. ORGANIZAȚIA AL-QAEDA……………………………………….pag.54

III.3. DESFĂȘURAREA RĂZBOIULUI…………………………………pag.56

ANEXE ȘI CONCLUZII……………………………………………………………………………..pag.61

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………pag.64

INTRODUCERE

Secolul XX, secolul experienței totalitare si al provocărilor democrației, este, totodata, unul al dezvoltării tehnologiei si informației, al înarmării nucleare si terorismului, al protecției mediului si feminismului etc. Dincolo de multitudinea inovaților politice, militare etc., ultimele decenii ne-au relevat si o perspectivă diferită asupra a ceea ce, încă prin pacea de la Westfalia (1648), s-a numit „suveranitatea statului”. Astfel, in urma primei conflagrații mondiale (1914-1918), statele auînceput să conștientizeze dificultățile gestonării, exclusiv în cadrul național, a unor probleme economice, tehnologice și politice. Statele, subiecte primare ale dreptului internațional, se confruntau cu noi provocări transnaționale (războaie, migrațiile populațiilor, mișcările de eliberare a teritoriilor foste colonii etc.) . În aceste circumstante, dincolo de state-națiuni, un alt tip de actori internaționali încep sa-și facă apariția și, în egală măsură, să-și dovedească eficiența: organizațiile internaționale.

Prin urmare, trebuie să încercăm să izolăam fenomenul social numit terorism dintr-o imensă rețea de fapte sociale și de simboluri, încercând să îi găsim originile, definiția, prototipurile și implicațiile.

Terorismul reprezinta modalitatea de a atinge aumite scopuri prin folosirea nediscriminatorie și fără discernământ a violenței. Poate fi văzut și ca o reacție a celui slab împotriva celui puternic. În principiu, cele mai multe dintre acțunile celui mai slab împotriva celui puternic se pregătesc timp îndelungat și se desfășoară pe teritoriul celui puternic, loviturile fiind bine aplicate, fie în punctele sale cele mai vulnerabile, fie zonele sale cele mai puternice (de exemplu atentatele teroriste din Statele Unite de la 11 septembrie 2001).

În cele ce urmează ne propunem să prezentăm principalele documente și măsuri adoptate de către Organizația Națiunilor Unite împotriva actelor teroriste.

CAPITOLUL I: TERORISMUL

Terorismul ca fenomen și grupările teroriste, alcătuite la nivel de rețea sau acționând ca entitați independente, constituie una dintre cele mai grave amenințări ale acestui început de secol la adresa multor națiuni ale planetei, în raport cu atât de fragila securitate pe plan internațional.

Terorismul trebuie analizat prin prisma contextelor în care se manifesta, iar strategiile de luptă împotriva acestuia trebuie să fie astfel dirijate încât să acționeze, în principal, cauzelor, cât și a efectelor. Așadar, pentru a putea clasifica în mod corespunzător faptele denumite generic „acte de terorism”, este necesară o analiză foarte complexă, pornind îndeosebi de la mobilul acțiunii, scopul urmărit, pericolul social pe care îl reprezintă, calitatea autorilor, starea de spirit a acestora, mijloacele folosite, locul săvârșirii, cine sunt victimele și ale cui interese se vizează a fi prejudiciate, consecințele și implicațiile. Numai astfel se poate face o distincție clară într-un act criminal de drept comun si un act terorist.

A face un studiu asupra apariției si evoluției acestui fenomen reprezintă un demers științific extrem de dificil, acesta însemnând a parcurge întreaga istorie a omenirii. Vorbind numai despre atentatele politice și tentativele de atentat se poate aprecia că acestea au marcat puternic, de-a lungul timpului, evoluția si istoria marilor imperii ale lumii, din antichitate și până în prezent. Istoria arată că nici cei vizați de asemenea acțiuni nu s-au lăsat mai prejos, „spectacolul terorii” prin schingiuiri, decapitări, arderi pe rug fiind foarte des făcut public, pentru a demoraliza si înspăimânta opoziția potențială.

Începând cu secolul al XIV-lea, perioadă deschisă de mari descoperiri geografice, precursoare a colonialismului contemporan, în colonii avea să apară și să se dezvolte o rezistență tot mai puternică, și anume, mișcările de eliberare națională si socială. În aceste condiții, marile imperii recurg tot mai frecvent, pentru stapânirea situației, la practici violente si teroriste încorporate in activităti subversive precum spionajul, corupția, șantajul, ațâțarea conflictelor inter-etnice și religioase, instalarea la putere a unor guverne marionetă sau dictaturi militare, ori intervenția armată pentru reprimarea mișcărilor de eliberare. Terorismului și forței brutale, ca mijloace de impunere a dominației de către cei puternici, li se va opune treptat, terorismul, ca forma de revoltă a celor dominați.

Încă din anul 1989, terorismul internațional a pus probleme de risc la adresa securitații lumii. Puterea terorismului își are originile în slăbiciunile țării țintă, îndeosebi în valoarea asimetrică a vieții sociale și politice. Terorismul în sine nu poate să schimbe cu adevărat voința politică a unei națiuni, decât dacă alegerea se face în favoarea unor interese care tind să ignore drepturile celor afectați. În acest stadiu ne confruntăm foarte clar cu problema pusă de terorismul internațional dintr-o perspectivă politică, acesta este perceput ca un rezultat global, dar efectele sale fizice asupra societații sunt limitate, iar cele de natură psihologică tind să fie repede înlăturate de larga opinie politică internațională. De aceea, analiza științifică a fost orientată pentru stabilirea relevanței politice a diverselor tipuri de terorism, cauzele și modalitățile de manifestare.

Terorismul local, în ciuda faptului că este virulent, din punct de vedere socio-politic este mult mai distrugător, nu aduce după sine ajutor internațional imediat pentru țara victimă, nici chiar atunci când legăturile poltice sunt foarte puternice. Disputa dintre Marea Britanie si S.U.A. privind IRA și rețeaua americană de suport financiar amintesc foarte mult de controversa privind rețelele financiare si logistice ale extremismului islamic.

Terorismul internațional, ca exprimare a confruntării indirecte dintre guverne, este mult mai încurajator din punct de vedere politic, deoarece erodează standardele internaționale prin atacuri care nu fac deosebire între militarii din forțele regulate si civilii nevinovați. Cu toate acestea, el poate fi mai eficient, deoarece infrastructura statului poate fi descoperită si lovită prin orice mijloace. Terorismul internațional, ca suport al celui local și ca sprijin ideal dat într-o confruntare mai largă, ideologică sau religioasă, este mult mai problematic. Legăturile ideologice sunt corect identificabile, dar organizațiile teroriste sunt greu de anihilat, deoarece conexiunile acestora sunt mult mai subtile și mai flexibile decât în cazul sponsorizării făcute de alte state.

Studii sociologice europene și euro-atlantice pe problemele de terorism au dat răspunsuri la întrebarea: „Poate avea terorismul succes?”. Acestea constă în precizarea că, în nici o situație, terorismul nu-și poate atinge scopurile strategice finale, ci doar temporar și circumstanțial poate obține anumite concesii. Acest raspuns însă atrage atenția asupra necesității unirii eforturilor internaționale pentru eradicarea fenomenului printr-o strategie adecvată, aplicată într-un război antiterorist de lungă durată desfășurat la scară planetară.

CAPTOLUL I.1. CONCEPTUL DE TERORISM

Reprezentând o negare radicală a normelor, principiilor și valorilor ce caracterizează relaționarea interumană în societatea civilizată, precum și o provocare majoră în planul stabilității internaționale cu efecte negative asupra întregului sistem mindial, terorismul este definit ca fiind ansamblul acțiunilor și amenințărilor credibile ca acțiuni ilegale care îndeplinesc, cu motiv următoarele caracteristici esențiale:

sunt angajate premeditat de către indivizi sau diverse tipuri de structuri sociale, motivate de concepții si atitudini radical-ostile față de alte entități;

se uzează de mijloace și metode violente și/sau distructive, acumulate;

au ca ținte directe indivizi și/sau factori materiali importanți pentru susținerea vieții sociale;

își propun în mod deliberat diseminarea pe scară largă a unor stări de anxietate, nesiguranță, teamă, panică, sens în care sunt organizate și derulate astfel încât să li se asigure un impact psihologic maximal și să inducă publicului percepția scopurilor de fond urmărite, precum și atitudini/comportamente social favorabile acestora;

au obiective explicit sau implicit politice, vizând, ca finalitate, influențarea unei entități – cel mai adesea o autoritate constituită – aflate, de regulă, dincolo de indivizii direct afectați sau amenințați;

sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a legilor războiului, în caz de conflict armat.

Motivațiile acțiunilor teroriste acoperă o sferă largă de interese, mergând de la cele politice si religioase până la cele de tip mafiot sau anarhist.

Actele teroriste u ca principale motivații:

motivații raționale;

motivații psihologice;

motivații culturale.

Clasificarea actelor de terorism:

După mobilul sau intenția care stă la baza actului terorist, acesta poate fi:

terorism de drept comun;

terorism social;

terorism politic;

terorism de stat.

După aria de manifestare, natura factorilor angajați, precum și din punct de vedere al întinderii efectelor sale:

terorism național sau intern;

terorism internațional;

terorism transnațional.

După principalele cauze generatoare:

Terorismul rasirt;

Terorismul extremist-naționalist;

Terorismul neofascist-neonazist;

Terorismul de nunță fundamentalistă-religioasă.

Dupa modalitățile de executare a actelor teroriste:

Terorismul direct;

Terorismul indirect;

Terorismul psihologic.

Forme, metode, procedee și mijloace folosite în comiterea acțiunilor extremist-teroriste:

Acțiunea directă:

atacul asupr înaltelor personalități;

atacul direct asupra obiectivelor fixe;

atacul direct asupra obiectivelor mobile.

Acțiunea acoperită:

expedierea sau înmânarea de obiecte (colete, plicuri) prin serviciile de curierat sau prin persoane legendate;

plasarea de încărcături explozive în locuri sau la obiective fixe sau mobile alese din timp;

ascunderea sau disimularea încărcăturilor explozive în diverse locuri pe traseele de deplasare a obiectivelor vizate și acționarea acestora cu ajutorul unor dispozitive perfecționate de amorsare clasice sau artizanale;

folosirea teroriștilor sinucigași.

Acțiunea psihologică (indirectă):

amenințări sau cereri adresate prin telefon sau scrisori anonime trimise diferitelor personalități;

lansarea de alarme false prin mass-media sau, cel mai adesea, prin telefoane anonime care anunță iminența actului terorist;

preocupări pentru procurarea și folosirea mijloacelor radioactive, chimice si biologice.

Organizații si grupări extremist-teroriste

Organizații teroriste de esență fundamentalist islamică:

Organizația teroristă „ AL QUAIDA” – Irak, Pakistan;

Organizația teroristă „Frații Musulmani” – Egipt, Siria;

Organizația teroristă „Hezbollah” – Liban;

Organizația teroristă „Hamas” – Teritoriile Palestiniene;

Organizația teroristă „Grupul Islamic Armat” – Algeria;

Organizația teroristă „Partidul Eliberării Islamice” – Israel;

Organizația teroristă „Al-Gama’a Al Islamiyya” –Egipt.

Organizații teroriste de esență etnic-separatistă:

Organizația teroristă „Partidul Muncitorilor din Kurdistan” – Turcia;

Organizaăia teroristă „Lupii Cenușii” – Turcia;

Organizația teroristă „Frontul Revoluționar al Eliberării Poporului”- Turcia;

Organizația teroristă „Uniunea Patriotică din Kurdistan” – Irak;

Organizația „Ansar al Islam” – Irak;

Organizația „Tigrii Tamili” – Sri Lanka;

Organizația „ETA” – Spania;

Organizația „IRA” – Irlanda.

Combaterea terorismului implică desfășurarea unor acțiuni care includ atât antiterorismul (măsuri defensive în vederea reducerii vulnerabilității la actele teroriste) cât și contraterorismul (măsuri ofensive luate pentru a preveni, descuraja sau a da ripostă terorismului) și care au ca scop înlăturarea spectrului de amenințări pe care acest fenomen le presupune.

Tactici teroriste

Cele mai utilizate tactici ale teroriștilor sunt: asasinatul, incendierea premeditată, atacul cu bombă, luarea de ostatici, răpirea de persoane, deturnarea mijloacelor de transport, ocuparea unor obiective, raiduri sau atacuri asupra unor obiective publice, sabotajul, deturnarea prin crearea de piste false, folosirea armamentului special, distrugerea mediului înconjurător.

CAPITOLUL I.2. TERORISMUL INTERNAȚIONAL

Dupa 11 septembrie 2001 și chiar după razboiul din Irak, majoritatea statelor moderne continuă să-și definească strategia de securitate natională în condițiile în care amenințările cărora trebuie să le facă față își au rădăcini în locuri dintre cele mai surprinzătoare, iar terorismul este din ce în ce mai prezent, mai specific și mai ancorat în capabilități materiale.

Amenințările la adresa securității, cărora națiunile trebuie să facă față, sunt strâns legate atât de presiunea modernității si globalizării, cât și de delicatul caracter al identității, de responsabilitatea alegerii și de vulnerabilitatea înstrăinaților, a acelor ce nu-și găsesc apartenența la grup. Scopurile pe termen lung legate de politicile antiteroriste trebuie să includă măsuri de prevenire și de descurajare a tinerilor de a se alătura grupărilor teroriste. La prima vedere, aceasta ar putea fi interpretată drept un scop imposibil de pus în practică, fiind greu să identifici persoane cu potențial terorist ridicat și mai ales să le determini să nu se alăture grupării care ar putea comite acte teroriste.

Preocupările academice cu privire la terorism sugerează că pentru întelegerea motivației teroriștilor se impune o abordare interdisciplinară. Teroriștii nu sunt motivați numai de factori psihologici, ci și de cei sociali, politici, religioși sau economici. Prin urmare, motivațiile, scopurile, ideologiile etnice separatiste, anarhiste, revoluționare sau fundamentalist-religioase diferă semnificativ, iar influența ideologică, în contextul socio-economicului, culturalului, demograficului și a altor realități devine extrem de relevantă și periculoasă.

Deși este greu de acceptat de către lumea civilizată, terorismul a devenit o realitate cu implicații globale greu de prevenit si gestionat. El nu se mai prezintă doar ca un gest criminal mărunt produs în disperare de cauză la o anumită evoluție a sistemului social. Acum el s-a consacrat ca o acțune deosebit de violentă, îndreptată împotriva ordinii de drept, desfășurată în afara și împotriva normelor internaționale.

Există foarte multe definiții atribuite terorismului, însă toate au în comun o gamă largă de elemente. Caracteristicile comune ale acestor definiții se referă la următoarele aspecte:

politic – un act terorist este un act politic sau care este comis cu scopul de a produce un efect politic;

psihologic – orice act terorist cauzează un efect psihologic sau teroare. Victimele acestor acte sunt altele decât cele care au fost vizate inițial;

violent – violența sau fenomenele distructive sunt folosite conjugat pentru îndeplinirea scopurilor propuse. Chiar dacă pierderile sau efectele distructive produse nu sunt rezultatul unui act terorist, totuși ceea ce s-a produs este urmarea amenințării sau violenței potențiale;

dinamic – grupările politice solicită schimbări, revoluții sau mișcări politice. Nimeni nu recurge la atacuri violente împotriva persoanelor străine sau inocente doar pentru „a menține starea de fapt existentă”;

deliberat – acțiunile teroriste sunt planificate din timp și minuțios (ele nu sunt întâmplătoare) și au ca finalitate atingerea unor scopuri specifice bine precizate.

Cu ajutorul mjloacelor militare și bazându-se pe elemente de război psihologic, terorismul urmărește obținerea unor avantaje exclusiv sectare, prelevându-se de așa-zise precepte religioase, în fond sloganuri, scoase din tenebrele istoriei.

În scopul apărării cetățenilor, statelor și a intereselor acestora în țară și în străinătate este de așteptat ca fiecare membru al comunității internaționale să întreprindă măsuri în următoarele domenii:

elaborarea și implementarea strategiilor naționale de securitate;

informarea populației cu privire la pericolul reprezentat de grupările teroriste;

integrarea măsurilor de protecție a propriilor cetățeni din străinătate;

adoptarea unor capabilități integrate de management al consecințelor.

Violența politică, ca parte a condiției umane organizate social, poate deveni endemică în anumite condiții favorizante. De aceea, comunitatea internațională nu trebuie să tolereze grupările teroriste, care caută să combine puterea tehnologiei moderne cu cea a armelor de distrugere în masă, în scopul amenințării permanente a societății civilizate și a întregii omeniri. Cei mai importanți actori internaționali au, îndeosebi, responsabilitatea de a se abține de la „manipularea” unor grupări teroriste în competiția economică și politică actuală.

Războiul împotriva terorismului nu poate fi comparat cu o „ciocnire a civilizațiilor”, ci mai degrabă cu o „ciocnire între civilizație și cei care doresc sa o distrugă”. Atâta timp cât teroriștii exploatează beneficiile oferite de noul mediu global și acționează în întreaga lume, răspunsul comunității internaționale trebuie să fie, de asemenea, la nivel global.

Dacă teroriștii încearcă sa fugă – consideră experții americani – lumea civilizată trebuie sa îi urmărească. Dacă aceștia se ascund, trebuie găsiți. Câteva lupte vor putea fi cunoscute, altele nu. Campania de luptă împotriva terorismului va fi una de durată si nemiloasă. Majoritatea specialiștilor apreciază că simpla combatere fizică a terorismului nu este suficientă. Ea trebuie însoțită de combaterea fundamentului său ideologic, de demontarea si demonetizarea justificării sale morale si etice.

Este necesară construirea unei ordini internaționale în care țările și popoarele să fie integrate într-o lume în care primează interesele și valorile comune: demnitatea umană, respectarea legii, respectarea libertăților individuale, economia de piață și libera inițiativă, toleranța religioasă. Trebuie să se înțeleagă că o lume în care aceste valori sunt asimilate ca standarde și nu ca excepții reprezintă cel mai bun antidot împotriva proliferării terorismului. Victoria împotriva terorismului nu reprezintă un moment singular și punctual, ci un efort de durată, susținut al comunității internaționale. Victoria va fi asigurată și va fi de durată atâta timp cât comunitatea internațională își menține trează vigilența, va lupta și va coopera neîntrerupt, în scopul prevenirii actelor și grupărilor teroriste.

Tendința de accentuare a globarizării va continua pentru orizontul de timp previzibil, încercările de regionalizare, ca o contrapunere a globalizării, pot avea succes în domeniul economic și mai puțin în cel al securității, în care competiția, respectiv lupta pentru putere este mult mai directă. Mediul internațional și ordinea mondială în ansamblul său sunt un rezultat al competiției și cooperării, în care orice sfidare manifestată în plan regional poate primi un raspuns de amploare globală, așa cum reiese și din evenimentele din Irak, Afganistan sau din criza iraniană.

CAPITOLUL II : ORGANIZAȚIA NAȚUNLOR UNITE

O rețea de organizați internaționale de diverse mărimi și tipuri leagă în prezent oameni din toate țările. Creșterea rapidă a acestei rețele și comunicațiile și interacțiunile din ce în ce ma intense din interiorul acestora indică interdependența internațională din ce in ce mai mare. Aceste organizații, la rândul lor, furnizează rețeaua instituțională care menține un soi de ordine mondială chiar și atunci când conducătorii și contextele se schimbă sau când normele sunt subminate de modificările bruște ale relațiilor de putere. În centrul acestei rețele de legături se găsește cea mai importantă organizație internațională din ziua de azi, Organizația Natiunilor Unite.

ONU și alte organizații internaționale au și puncte tari și puncte slabe în sistemul internațional anarhic. Suveranitatea statală creează o nevoie reală de astfel de organizații la nivel practic, pentru că nu există nici un guvern mondial central care să îndeplinească funcția de coordonare a acțiunilor statelor în beneficiul tuturor. Totuși, suveranitatea statală limitează substanțial puterea ONU si a altor OIG-uri, deoarece guvernele își rezervă puterea pentru ele, și nu o deleagă ONU sau altcineva. ONU a avut si are un raport ambivalent cu aceste puncte tari și slabe – pe de o parte, asigurând un management remarcabil la nivel global, iar pe de altă parte, părând neajutorată în fața suveranității chiar și celor mai mici state (ca să nu mai vorbim de marile puteri).

CAPITOLUL II.1. SISTEMUL ȘI SCOPURILE ONU

ONU este o instituție relativ noua, având doar 70 de ani. Și mai nou decât atât este rolul tot mai important pe care ONU îl joacă în problemele de securitate internațională de la sfârșitul Războiului Rece. În ciuda acestuia, scopurile principale ale ONU sunt aceleași cu cele din momentul în care a fost fondată organizația, după cel de-al II-lea Război Mondial.

SCOPURILE ONU

ONU se apropie cel mai mult, dintre toate organzațile care au existat vreodată, de un guvern mondial, dar nu este așa ceva. Membrii sunt state suverane care nu au împuternicit ONU să-și impună vointa pe teritoriile statelor, cu excepția cazului în care are acordul guvernelor acelor state. Astfel, deși ONU întarește ordinea mondială, organizarea sa,consființește realitățile anarhiei internaționale și refuzul statelor de a-și ceda suveranitatea. Respectând aceste limite, scopul de bază al ONU este de a asigura o structură internațională globală prin care statele pot câteodată să-și rezolve conflictele, punându-se mai puțin accentul pe utilizarea forței.

Carta ONU se bazează pe principiile:

că statele sunt egale conform dreptului internațional;

că statele dispun de suveranitate completă în ceea ce privește problemele proprii;

că statele ar trebui să aibă independență și integritate teritorială depline;

că statele trebuie să-și îndeplinească obligațiile interne – precum respectarea privilegiilor diplomatice, abținerea de la comiterea de agresiuni si respectarea condițiilor tratatelor pe care le semnează.

Carta mai reprezintă și structura organizației si metodele prin care operează. Organizația nu există deoarece are puterea de a-și impune voința asupra statelor lumii; există deoarece statele au înființat-o pentru a le servi nevoilor lor. Statutul de membru al ONU este în fond o forma de avantaj indirect. Statele câștigă avantaje utilizând organizația pentru a căuta rezultate mai favorabile în cazul conflictelor (mai ales în ceea ce privește problemele generale multilaterale pentru care un forum global reunește toate statele). Costul acestor avantaje este modest – cotizațiile ONU și cheltuielile cu reprezentanții diplomatici, pe lângă intelegerea de a se comporta în conformitate cu Carta (în cea mai mare parte a situației)

Statele au mai multe beneficii de pe urma organizației, cel dintâi fiind stabilitatea internațională (în special în problemele de securitate) pe care ONU încearcă să o apere; acest lucru le permite statelor să aibă câștig din comerț și alte forme de schimb. ONU este un simbol al ordinii internaționale și chiar al identității globale. Este de asemenea un forum în care statele își promovează opiniile și își rezolvă litigiile. Și este și un mecanism de rezolvare a conflictelor în probleme de securitate internațională. Organizația promovează si coordonează asistența pentru dezvoltare și alte programe de dezvoltare economică și socială în Sud. Aceste programe reflectă credința că problemele economice și sociale – mai presus de toate, sărăcia- sunt o sursă esențială de conflicte și războaie internaționale. În fine, ONU este un sistem de coordonare pentru informare și planificare prin sute de agenți și programe interne si externe pentru publicarea datelor internaționale.

În ciuda acestor sarcini dificile, ONU este totuși o instituție mică si fragilă – un copil de 70 de ani. Putem compara, de pildă, ceea ce statele cheltuiesc pe doua tipuri de avantaje pentru rezolvarea conflictelor: forțele militare si ONU. În fiecare an, se cheltuiesc 800 de miliarde de dolari cu forțele militare și aproximativ 2 miliarde de dolari cu ONU. Acest raport este în mare asemănător în Statele Unite : fiecare cetățean al SUA plătește (in medie) aproximativ 1000 de dolari pe an pentru forțele militare ale SUA si aproximativ 2 dolari pe an pentru cotizațiile si evaluările organizației. ONU costă aproximativ cat bugetul militar al unei singure țări mijlocii precum Malaysia sau Egipt sau mai puțin decât suma cheltuită cu forțele militare de o țară precum Thailanda sau Elveția.

Deși uneori reușește, alteori eșuează, ONU are de a face cu problemele care sunt probabil cele mai dificile din lume.

CAPITOLUL II.2 STRUCTURA ONU

Structura ONU, prezentată in figura 1, gravitează in jurul Adunării Generale a ONU, în care reprezentanții tuturor statelor stau împreună într-o încăpere enormă, ascultă discursuri și adoptă rezoluții. Adunarea Generală coordonează o serie întreagă de programe de dezvoltare și alte agenții autonome prin Consiliul Economic și Social (ECOSOC). Pe lângă Adunarea Generală există Consiliul de Securitate al ONU, în care cinci mari puteri și zece stete membre , prin rotație iau decizii în ceea ce privește pacea și securitatea internațională. Consiliul de Securitate este responsabil pentru trimiterea forțelor de menținere a păcii în locurile cu probleme. ONU este administrată prin Secretariatul ONU (ramura executivă) și condusă de secretariatul general al ONU. Tribunalul Internațional (Curtea Internațională de Justiție) este brațul judiciar al organizației.

Delegațiile naționale ONU, conduse de ambasadorii din fiecare stat membru, conlucrează și se întâlnesc la sediul ONU din New York. Aceștia se bucură de statutul de diplomați în Statele Unite care, în calitate de țară-gazdă, își asumă și alte obligații pentru a facilita funcționarea ONU. De pildă, guvernul SUA a permis unor persoane precum Fidel Castro – în mod nrmal având interdicția de a intra în Statele Unite – să ajungă la New York pentru a se adresa ONU.

Un punct forte al structurii ONU este universalitatea statutului de membru. În 2006 erau 191 de membri (în cursul anului 2006, cifra a crescut la 192, prin aderarea Muntenegrului). Practic orice tritoriu din lume este fie membru ONU, fie din punct de vedere formal, o provincie sau o colonie a unui membru ONU. Acordul oficial asupra Cartei, chiar dacă este încălcat câteodată, impune tuturor statelor o serie de reguli de bază care le guvernează relațiile. Prin comparație punctul slab al vechi Ligi a Națiunilor a fost absența câtorva actori importanți.

(personalul ONU) fig. 1 Organizația Națiunilor Unite

– Comisii regionale

– Comisii funcționale

– Organe experte

– Alte comitete

ISTORICUL ONU

ONU a fost fondată în 1945 la San Francisco de către 51 de state. Era succesoarea Ligii Națiunilor, care eșuase în contracararea eficientă a agresiunilor din anii ’30 – Japonia pur și simplu s-a retras când Liga a condamnat agresiunea ei împotriva Chinei. Ca și în cazul Ligii, ONU a fost fondată pentru a întării ordinea mondială și prevalența legii și pentru a împiedica un nou război mondial.

Există de mult o anumită tensiune între ONU și Statele Unite, în calitate de cel mai puternic stat al lumii, (Statele Unite nu aderaseră la Ligă, iar sediul ONU a fost stabilit la New York și pentru a asigura interesele americane). ONU constrânge, într-un anumit fel, SUA, creând singura coaliție care poate rivaliza cu puterea americană – una a tuturor statelor. O anumită tendință izolaționistă din politica externă a SUA se opune conceptului ONU. Cu toate acestea, organizația amplifică puterea americană deoarece Statele Unite conduc coaliția globală a ONU. Statele Unite nu sunt suficient de bogate sau puternice pentru a păstra singure ordinea în lume și, în calitate de mare putere comercială, beneficiază de stabilitatea și ordinea la care contribuie organizația.

În anii ’50 și ’60 numărul membrilor Națiunilor Unite a trecut de dublul cifrei inițiale, când coloniile din Asia și Africa și-au câștigat independența. Această extindere a schimbat caracterul Adunării Generale, în care fiecare stat are un vot, indiferent de dimensiunea sa. Noii membrii aveau alte preocupări față de țările occidentale industrializate și adesea aveau resentimente față de occidentalii pe care îi colonizaseră. Multe state din Sud considerau că Statele Unite aveau prea mare putere în ONU. Au observat că organizația este de regulă eficientă în problemele de securitate internațională doar dacă în fruntea acestor eforturi se găseau Statele Unite (ceea ce se întâmplă când sunt în joc interesele Americii).

Astfel, creșterea numărului de membrii a modificat modul de votare în ONU. În primele doua decenii de existență a organizației, Adunarea Generală a luat în mod regulat partea Statelor Unite, iar Uniunea sovietică a fost marea putere care și-a folosit dreptul de veto în Consiliul de Securitate pentru a contracara această tendintă. Dar pe măsură ce noile state independente au început să predomine, SUA s-au găsit în minoritate în multe probleme, iar în anii ’70 și ’80 devenise principalul utilizator în drepturi de veto.

Până in 1971, locul Chinei în Consiliul de Securitate (și în Adunarea Generală) a fost ocupat de către guvernul naționalist din Taiwan, care pierduse puterea în partea continentală a Chinei în 1949. Excluderea Chinei comuniste a fost o excepție de la principiul ONU al universalității membrilor săi, iar în 1971, locul Chinei le-a fost luat naționaliștilor și oferit guvernului comunist. Astăzi, guvernul din Taiwan – care funcționează autonom în multe probleme internaționale în ciuda statutului său formal de provincie chineză – nu este membru ONU.

De-a lungul Războiului Rece, ONU a înregistrat puține succese în privința securității internaționale deoarece conflictul SUA – Uniunea Sovietică împiedica ajungerea la un consens. ONU părea oarecum irelevantă într-o ordine structurată de două blocuri de alianțe în opoziție. Existau o serie de excepții notabile, precum apărarea Coreei de Sud în timpul războiului din Coreea și acorduri de a staționa forțe de menținere a păcii în Orentul Mijlociu, dar ONU nu a jucat un rol central în rezolvarea conflictelor internaționale. Adunarea Generală, unde predominau statele Lumii a Treia, își concentra atenția asupra problemelor economice și sociale ale țărilor sărace, care au devenit principala preocupare a organizației.

Și statele din Sud au folosit ONU drept forum pentru a critica țările bogate în general și Statele Unite în special. În anii ’80, Guvernul SUA și-a manifestat dezaprobarea față de această tendință și nu a mai vărsat cotizația sa la ONU (mai mult de un miliard de dolari), retrăgându-se de asemenea dintr-una din agențiile Națiunilor Unite, UNESCO.

După Războiul Rece, marile puteri au putut cădea de acord asupra unor măsuri privind securitatea internațională. În acest context, ONU a preluat rolul central în privința problemelor de securitate internațională, înregistrând o serie de succese majore în partea a doua a anilor ’80 , punând capăt unor violente conflicte regionale (în America Centrală și în războiul dintre Iran și Irak) și staționând forțe de menținere a păcii pentru a monitoriza încetarea focului. În Namibia, o forță a ONU a supravegheat independența față de Africa de Sud și primele alegeri libere ale acestei națiuni. În 1990, ONU era deja cel mai important instrument mondial de rezolvare a conflictelor internaționale. Între 1987 și 1993, rezoluțiile Consiliului de Securitate au crescut de la 15 la 78, misiunile de menținere a păcii de la 5 la 17, militarii din forțele de menținere a păcii de la 12 000 la 78 000, iar țările care trimiteau trupe de la 26 la 76.

Totuși, noile misiuni au întâmpinat probleme serioase. Finanțarea necorespunzătoare a subminat eforturile de menținere a păcii. În Angola, ONU a trimis doar câțiva militari din forțele de menținere a păcii, iar când guvernul a câștigat alegerile libere supravegheate la nivel internațional din 1992, rebelii au pus mâna pe arme, iar războiul civil a fost reluat. Între timp, în Somalia, ONU s-a poziționat împotriva unui conducător de facțiune, dar nu l-a putut învinge și a fost nevoită să se retragă. În Cambodgia, facțiunea Khmerilor Roșii a refuzat să predea armele conform planului de pace al ONU pe care îl semnase; ulterior, o lovitură de stat a întrerupt tranziția Cambodgiei către democrație. Astfel de probleme au fost dramatice mai ales în fosta Iugoslavie, unde ONU a desfășurat, între 1993 și 1995, cea mai mare misiune de menținere a păcii, cu aproape 40 000 de trupe străine, cu costuri anuale care depăseau un miliard de dolari. Misunea a fost puternic marcată de o neconcordanță între tipurile de forțe trimise (dotate cu armament ușor, echipate mai degrabă pentru operațiuni umanitare) și situația de fapt (agresiune teritorială din partea unor forțe foarte bine înarmate). Această combinație nefericită s-a numit „menținerea păcii fără să existe o pace de menținut”.

În contextul acestor probleme (și a refuzului SUA de a-și plăti cotizația), ONU a redus operațiunile de menținere a păcii în 1995-1997 (de la 78 000 la 19 000 de militari) și a procedat la reduceri si reforme în cadrul Secretariatului și al programelor ONU. Aceste schimbări au rezultat dintr-o criză financiară de la jumătatea anilor ’90, care l-a determinat pe Secretarul general Boutros Boutros-Ghali să declare la cea de-a cincizecea aniversare a ONU că „practic Organizația Națiunilor Unite este falimentară”. Supravegherea reformelor și a reducerilor a fost o preocupare a succesorului său, Kofi Annan, care a preluat funcția in 1997. În primul an de mandat al lui Annan, acesta a fost impulsionat de fondatorul CNN Ted Turner, care a făcut o contribuție privată de un miliard de dolari (la care s-a angajat pe durata a zece ani), aproape echivalentul contribuției anuale a SUA la bugetul operațional al ONU.

Timp de mai mulți ani, Statele Unite nu și-au plătit datoriile, chiar dacă noul Secretar General a redus bugetul și posturile, cum ceruseră Statele Unte. Totuși, o campanie de lobby de mare amploare din 1999, desfășurată de suporterii americani ai ONU, susținea că „marile națiuni trebuie să-și platească datoriile”. Aliații apropiați ai SUA au criticat pe față faptul că acestea nu își respectă angajamentele internaționale. În final, SUA au fost de acord să plătească, dar în condiții renegociate pentru viitor. Atacurile teroriste din 2001 au mărit participarea SUA la ONU, unde o coaliție decisivă de state membre au sprijinit inițial poziția Statelor Unite în privința terorismului în Afganistan.

Războiul din Irak din 2003 a scos la iveală noi și serioase diferențe de opinie între marile puteri din cadrul ONU. După ce ajunsese la un consens în ceea ce privește dezarmarea Irakului și retrimiterea inspectorilor ONU pentru armament, Consiliul de Securitate s-a împărțit în două tabere când a fost vorba de autorizarea utilizării forței împotriva Irakului – Statele Unite și Marea Britanie erau pentru, Franța, Rusia și China erau împotrivă. Când Franța a amenințat cu utilizarea dreptului de veto împotriva unei rezoluții ONU care autoriza războiul, coaliția SUA-Marea Britanie a răsturnat guvernul irakian fără sprijinul explicit al ONU. Annan a numit ulterior acest război „ilegal”. ONU a trimis o echipă în Irak pentru a ajuta la reconstrucție, dar atentatorii sinucigași au distrus-o, ucigând seful misiunii și zeci de alte persoane. Un alt atentator cu bombă a distrus sediul Crucii Roșii din Bagdad. ONU și-a retras personalul din Irak în 2003 și a rămas în mare parte pe margine în cel mai important conflict internațional.

Ca să mai agraveze tensiunile dintre SUA și ONU, documentele recuperate în timpul războului din Irak sugerau că înalții demnitari ai ONU, din Franța, China și Rusia (precum și companii petroliere americane), au profitat ilegal de programul „petrol pentru hrană” destinat Irakului, care trebuia să reducă suferințele civililor provocate de sancțiunile economice din anii ’90. O companie elvețiană cercetată pentru fraudă în programul irakian amintit s-a dovedit că îi plătea mii de dolari pe lună fiului lui Annan, creând ceea ce Annan însuși a recunoscut că era o „ problemă de percepție”. Raportul inițial al unei cercetări independente din martie 2005 l-a scutit pe Annan de orice vină personală, dar a criticat ONU pentru proasta administrare și slabă supraveghere a programului.

În unele privințe, ONU abia a început să lucreze așa cum a fost planificat la început, printr-un acord al marilor puteri și recunoașterea universală a Cartei. Totuși, atunci când statele au început să se adreseze din ce în ce mai mult Națiunilor Unite, mărimea și resursele modeste ale acesteia au fost serios supraîncărcate, ceea ce a dus la o reducere a misiunilor și fondurilor. În ziua de azi, ONU este mai important ca niciodată, deși încă în pericol de a eșua. În următorii ani, ONU trebuie să continue să facă față sfidărilor rolului său în dezvoltare într-o lume unipolară, limitelor bugetului său și întăririi suveranității statelor.

CONSILIUL DE SECURITATE

Consiliul de Securitate este răspunzător pentru menținerea păcii și securității internaționale, precum și pentru restaurarea păcii când aceasta a fost încălcată. Consiliul de Securitate are o putere enormă în definirea existenței și naturii amenințării la adresa securității, în structurarea răspunsului la această amenințare și în aplicarea deciziilor sale prin directive obligatorii către membrii ONU (cum ar fi sistarea comerțului cu un agresor).

De la începuturile existenței sale, Consiliul de Securitate a aprobat peste 1500 de rezoluții și aprobă rezoluții noi în fiecare săptămână. Aceste rezoluții reprezintă programele marilor puteri pentru rezolvarea diverselor dispute de securitate ale lumii, mai ales conflictele regionale (datorită dreptului de veto, Consiliul evită conflictele între marile puteri, ca, de exemplu, controlul armamentelor).

Cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate – Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Rusia și China – sunt cei mai importanți. Consiliul are si membri nepermanenți care, prin rotație, fac parte din Consiliu timp de doi ani. Membrii nepermanenți sunt aleși (cinci în fiecare an) de către Adunarea Generală dintr-o listă pregătită de comitetele informale regionale. De obicei sunt desemnate state de mărimi diferite și din regiuni diferite, deși nu este o formulă strictă. Președenția Consiliului trece lunar prin rotație la fiecare membru. Acest lucru are uneori importanță. În 1990, Statele Unite au făcut presiuni pentru o acțiune împotriva Irakului înainte ca președenția să treacă de la Statele Unite la Yemen, care se opunea pozișiei americane.

Rezoluțiile esențiale ale Consiliului de Securitate necesită nouă voturi de la 15 membri. Dar un vot negativ de la oricare membru permanent respinge rezoluția, ceea ce constituie dreptul de veto. Multe rezoluții au primit vetoul de la membrii permanenți, iar altele nu au fost propuse niciodată, întrucât ar fi făcut obiectul unui veto. Totuși, de la jumătatea anilor ’90, folosirea acestui drept a scăzut vertiginos, la aproximativ o dată pe an. Dintre cele nouă voturi din perioada 2000-2004, opt au fost exercitate de SUA.

Membrii se pot abține la votarea unei rezoluții, o opțiune pe care unii membri permanenți o folosesc pentru a-și exprima îndoielile asupra ei, dar fără a o respinge. China se abține cu regularitate, pentru că de obicei își rezervă dreptul de veto pentru probleme care îi afectează direct propria securitate. Vetoul exercitat în 1997 într-o rezoluție privitoare la Guatemala (țară cu strânse legături cu Taiwan) a fost primul ei veto în aproape 25 de an. Ca putere cu interese mai degrabă regionale decât globale, China evită să provoace nemulțumirea altor mari puteri prin blocarea acțiunilor lor în locuri îndepărtate de pe glob. Statele unite s-au abținut de mai multe or, ca să arate o poziție de mijloc în cazul unor rezoluții critice față de Israel.

Consiliul de Ssecuritate se întrunește fără regularitate (la sediul ONU din New York) la cererea unui membru al ONU – de obicei un stat care are o plângere privitoare la acțiunile altui stat. Când Kuweit-ul a fost invadat și Bosnia era ocupată, victimele s-au adresat Consiliului de Securitate. Deoarece securitatea internațională continuă sa fie problematică în multe regiuni și pentru că aceste probleme durează deseori lumi sau ani, întrunirile Cosiliului sunt frecvente. Acesta are o putere limitată în două aspecte majore, ambele reflectând forța suveranității statale în sistemul internațional. În primul rând, deciziile Consiliului depind în întregime de interesele statelor membre. Ambasadorii care reprezintă acele state nu pot modifica o rezoluție a Consiliului fără o autorizație din partea guvernelor lor. În al doilea rând, deși rezoluțiile sunt , în teorie, obligatorii pentru toți membrii ONU, în practică, statele membre încearcă deseori să evite sau să îmblânzească efectul acestora. De exemplu, sancțiunile comerciale sunt greu de aplicat pentru că este ispititor și relativ ușor să trișezi. O rezoluție a Consiliului de Securitate poate fi aplicată numai dacă statele destul de puternice sunt interesate.

Consiliul are un mecanism formal pentru coordonarea acțiunii militare multilaterale drept răspuns la o agresiune, numit Comitet de Stat-Major Militar. Este compus din ofițeri ai membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate. Totuși Statele Unite rezuză să-și subordoneze trupele unor comandanți neamericani, astfel încât comitetul nu a funcționat niciodată. În schimb, forțele militare care răspund la o agresiune sub auspiciul rezoluțiilor Consiliului au rămas sub comandament național. De exemplu, nici forțele USA în Războiul din Golf, însărcinate cu aplicarea rezoluției ONU, nici soldații americani trimiși în Somalia la sfârșitul anului 1992 pentru reluarea asistenței umanitare întrerupte de războiul civil nu au purtat însemnele sau steagul Națiunilor Unite. În mod asemănător, forțele NATO în fosta Iugoslavie, forțele conduse de Australia în Timorul de Est și forțele conduse de Marea Britanie în Afganistan, toate operează sub steagurile lor naționale, dar misiunile lor au fost autorizate de rezoluții ale Națiunilor Unite.

Chiar și atunci când Consiliu de Securitate nu poate ajunge la un acord cu privire la mijloacele de aplicare, rezoluțiile sale induc maniera de abordare a disputelor și în cele din urmă cea de rezolvare. Rezoluția Cosniliului de Securitate 242 după războiull arabo-israelian din 1967 a enunțat principiile pentru o pace dreaptă în acel conflict – mai întâi, dreptul tuturor statelor din regiune de a trăi între granițe sigure și bine definite și retragerea Israelului din teritoriile ocupate în războiul din 1967. Reafirmate în rezoluția 338 de upă războiul din 1973, aceste rezoluții au ajutat la conturarea Acordului de la Camp David din 1978 și mai târziu a negocierilor de pace dintre Israel și vecinii săi arabi, care au început în 1991.

După sfârșitul Războiului Rece, prestigiul Consiliului de Securitate a crescut, iar organismul a devenit mai activ ca înainte. Prima întâlnire la vârf a membrilor Consiliuluidin 1992 i-a așezat pentru prima dată la masa discuțiilor pe liderii „celor cinci”. Totuși, în cea de-a doua jumătate a anilor ’90, Consiliul a pierdut din influență sau a fost marginalizat în puncte fierbinți precum Irakul (inspecțiile de armament au fost blocate), Angola (războiul a reînceput și ONU s-a retras), Macedonia (veto din partea Chinei) și războiul dintre Etiopia și Erttreea (lăsat în seama Organizației Unității Africane). Campania de bombardament a NATO din 1999 împotriva Serbiei a avut loc fără autorizarea Consiliului de Securitate ( apoi, Consiliul a autorizat o forță internațională pentru Kosovo, întrucât Serbia își exprimase acoerdul). Mai important, atunci când Cosniliu de securitate a ajuns la un blocaj despre cum trebuie rezolvată problema legată de Saddam Hussein în Irak, în 2003, coaliția americano-britanică a retras proiectul de rezoluție și a pornit războiul fără a avea cee ce Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a numit „legitimitate unică”, pe care ar fi conferit-o aprobarea din partea Națiunilor Unite.

MODIFICĂRI PROPUSE

Structura Consiliului de Securitate nu este lipsită de probleme. Japonia și Germania sunt mari puteri care plătesc cotizații substanțiale la ONU (pe baza mărimii economice) ți au contribuții semnificative la programele Organizației și la operațiunile de menținere a păcii. Totuși, ele au aceeași reprezentare formală la ONU ca și statele mici, care nu dețin nici o sutime din populația lor: un vot în Adunarea generală și posibilitatea de a intra prin rotație în Consiliu (ele intră prin rotație mai des decât statele mici). În calitatea lor de puteri comerciale globale, Japonia și Germania au mize enorme în ceea ce privește regulile de bază pentru problemele de securitate internațională și ar dori să aibă locuri permanente în consiliu. În 2003, Japonia a hotărât să-și reducă cotizațiile la ONU cu un sfert, în parte din cauza insatisfacției sale în problema Consiliului de Securitate.

Dar a include Japonia și Germania ca membri permanenți în Consiliu nu este simplu. Dacă Germania ar fi primită, trei dintre cei șapte membri permanenți ar fi europeni, ceea ce i-ar da acestei regiuni o pondere nedreaptă. Cele trei locuri europene ar putea fi cumulate (un loc rotativ sau unul care să reprezinte Uniunea Europeană), dar acest lucru ar putea diminua puterea Marii Bitanii și a Franței, care pot respinge o asemenea schimbae de statut. Aspirațiile Japoniei au fost obiectul opozițieie Chinei în 2005. De asemenea, dacă li s-ar da câte un loc Japoniei și Germaniei, atunci ce am face cu India, care deține 20% din populația lumii? Apar și întrebăridespre nevoia existenței unui membru permanent dintr-o țară predominant musulmană, precum Indonezia sau Nigeria. În sfârșit, ceea ce am face cu America Latină și Africa? Noii membrii permanenți ar putea include: Germania, Japonia, India, Brazilia, Egipt și fie Nigeria, fie Africa de Sud. Niciunul dintre aceste planuri nu a înregistrat mari progrese. Orice revizuire a Consiliului de Securitate necesită o schimbare în Carta Națiunilor Unite, deschizând alte aspecte ale reformei Cartei în privința cărora statele membre nu sunt de acord. Orice schimbare ar puteea reduce puterea celor cinci membrii permanenți, oricare dintre ei putând respinge această modificare. De aceea, schimbarea structurii Consiliului de Securitate este dificil de efectuat. La sfârșitul anului 2004, un comitet de experți numit de Annan a recomandat lărgirea Consiliului la 24 de membri într-una din cele două formule, dar nici una nu modifica dreptul la veto. Aceste propuneri au fost dezbătute în septembrie 2005, dar nu s-au ajuns la vreun acord, astfel încât totul a fost lăsat în așteptare.

Tabelul 1 arată rotațiile recente de membri din cadrul Cosniliului de Securitate. Sistemul de nominalizare de către comitetele regionale a reușit să mențină destul de constant echilibrul regional al Consiliului, în condițiile rotației statelor. Actorii regionali majori, inclusiv cei menționați drept candidați pentru noi locuri permanente, tind să intre prin rotație în Consiliu mai des decât alte state mai puțin importante.

Tabelul 1. Reprezentarea regională în Consiliul de Securitate al ONU.

Cei cinci membri permanenți au drept de veto.

Membrii permanenți sunt aleși pe perioade de doi ani de către Adunarea Generală, pe baza nominalizării comitetelor regionale.

Noii membrii permanenți ar putea să aibă puteri de veto mai mici sau deloc.

SECRETARIATUL ONU

Secretariatul General al ONU se apropie cel mai mult de imaginea unui „președinte al lumii”. El reprezintă statele membre, nu populația globală de șase miliarde de oameni. Unul dintre Secretarii Generali anteriori, Boutros Boutros-Ghali, a ajuns sî se autointituleze „servitorul umil” al statelor membre. Luând în considerație neputințalui de a determina Consiliul de Securitate să-i urmeze politicile sale în materie de menținere a păcii, umilința sa pare a fi întemeiată. Atunci când nu există consens, este greu ca Secretarul General să ia vreo hotărâre.

Secretarul General este nominalizat de Consiliul de Securitate, iar nominalizarea necesită consimțământul tuturor celor cinci membri permanenți și aprobara Adunării Generale. Perioada mandatului este de cinci ani și poate fi prelungită. Boutros-Ghali s-a luptat în 1996 pentru un al doilea mandat, dar Statele Unite s-au opus, impunându-și poziția. Kofi Annan, a întrunit într-un final consensul tuturor părților. El a revigorat ONU, a fost reales în 2001 pentru încă cinci ani și a câștigat Premiul Nobel pentru Pace cu ocazia celei de-a o sută șaizecea aniversări a acestei distincții. Mandatul lui Kofi Annan s-a încheiat la 13 decembrie 2006, succesorul său fiind sud-coreeanul Ban Ki-moon.

Ban Ki-moon a fost Ministrul de Externe al Coreei de Sud din ianuarie 2004 până în noiembrie 2006. În februarie 2006 a început o campanie de candidatură pentru postul de Secretar General ONU, fiind privit ca un candidat slab, însă datorită funcției sale de Ministru de Externe, a putut vizita toate țările din Consiliu de Securitate al ONU, manevră care l-a propulsat în fruntea campaniei.

În octombrie 2006 a fost ales al optulea Secretar General al ONU de către Adunarea Generală, fiind instalat în funcție la 1 ianuarie 2007. Ban s-a acomodat repede în funcție și a proclamat reforme majore referitoare la menținerea păcii. Fiind un diplomat, a menținut opinii puternice privind încălzirea globală, forțând problema împreună cu George W. Bush, dar și asupra conflictului din Darfur, unde a l-a convins pe președintele Omar al-Bashir să lase trupele de menținere a păcii să intre în Sudan.

Pe 6 iunie 2011, Ban Ki-moon își anunța candidatura pentru al doilea mandat ca și Secretar General al ONU, iar pe 17 iunie a primit votul unanim al Consiliului de Securitate, reluându-si funcția pe 1 ianuarie 2012.

Personalul ONU în aceste domenii include personalul administrativ precum și experți tehnici și economici care lucrează la diverse programe și proiecte. Numărul de angajați este de aproximativ 15 000 de persoane, iar numărul total de angajați în sistemul ONU (inclusiv Banca Mondială și FMI) este de doar 60 000 de persoane. Există o concentrare de birouri ale agențiilor asociate ONU în Geneva, Elveția. Geneva este un loc utilizat frecvent pentru negocierile internaționale și este văzută de mulți ca fiind mai neutră decât New York-ul.

Unul dintre scopurile Secretarului General al ONU este acela de a dezvolta un serviciu public internațional cu diplomați și birocrați, a căror loialitate este la nivel global și nu este îndreptată spre statele lor de origine. Carta ONU separă Secretarul General și personalul lui de autoritatea guvernelor naționale și cere statelor membre să respecte „caracterul exclusiv internațional” al personalului. Națiunile Unite au avut succes în această privință, iar Secretarul General este din nou văzut ca un diplomat independent care se gândește la interesele întregii lumi, și nu ca pionul vreunui stat. Dar la începutul anilor ’90, organele birocratice ale ONU au fost obiectul unor critici crescânde din cauza ineficienței și a corupției. Aceste critici, care au venit mai ales din partea Statelor Unite (care considerau că suportă o parte nejustificat de mare a costurilor), au dus la un program de reforme. La sfârșitul anilor ’90, personalul ONU a fost redus cu un sfert față de deceniul anterior, iar bugetele s-au redus în fiecare an. În 2002, se ajunsese la o Organizație a Națiunilor Unite sărăcită care nu putea plăti încălzirea sediului său din New York.

Secretarul General este mult mai mult decât un administrator birocratic. El este o figură publică vizibilă, a cărei atenție personală față de un conflict regional poate duce la rezolvarea lui. Carta îi permite Secretarului General să facă uz de „bunele oficii” ale ONU pentru a servi drept mediator neutru în conflictele internaționale și să aducă părțile combatante la masa negocierilor. Acesta urmărește de asemenea să creeze consens între marile puteri de care depinde acțiunea Consiliului de Securitate, ceea ce este mult mai dificil decât munca birocratică. Secretarul General are puterea, conform Cartei, de a prezenta Consiliului de Securitate orice problemă care ar putea amenința pacea și securitatea mondială.

ADUNAREA GENERALĂ

Adunarea Generală este alcătuită din toate statele membre ale ONU, fiecare având câte un vot. Ea se întrunește de obicei în fiecare an, de la sfârșitul lunii septembrie până în ianuarie, în sesiune plenară. Șefii de stat sau Miniștrii de Externe, inclusiv președintele SUA, vin în general unul câte unul la această adunare. Ședințele Adunării, precum și cele mai multe dezbateri sunt traduse simultan în zeci de limbi, în așa fel încât delegații de pe tot globul să poată desfășura o singură conversație. Această admin istrație globală este o instituție unică și le dă statelor un mijloc puternic pentru a-și promova ideile și argumentele. Este prezidată de o președinție aleasă de Adunare, o poziție fără multă putere.

Adunarea convine asupra unor „ședințe speciale” o dara la câțiva ani, pe teme generale precum cooperarea economică. Ședința specială ONU asupra dezarmării din iunie 1982 a constituit prilejul celor mai mari demonstrații din istoria Statelor Unite, cu o prezență de un milion de oameni la New York. Adunarea s-a întrunit în ședințe de urgență în trecut pentru a examina amenințările imediate la adresa păcii șă securității internaționale, dar acest lucru s-a întâmplat numai de nouă ori și în prezent a devenit foarte rar.

Adunarea Generală are puterea de a acredita delegațiile naționale în calitate de membri ai Națiunilor Unite (prin Comitetul său de Acreditare). Unele entități care nu ajung la statutul etatic trimit „misiuni permanente de observatori” la ONU. Aceste misiuni participă fără drept de vot la Adunarea Generală. Este cazul Vaticanului (Sfântul Scaun) și al Organizației pentru Eliberarea Palestinei. Cea mai mare putere a Adunării este „controlul financiar” asupra programelor și operațiunilor ONU, inclusiv asupra acelora de menținere a păcii. Ea poate de asemenea să adopte rezoluții pe diferite teme, dar ele au numai caracter consultativ și deseori au servit pentru a da frâu liber frustrărilor țărilor sărace. Adunarea, de asemenea, alege membrii agențiilor și programelor. În sfârșit, Adunarea coordonează programele și agențiile ONU prin propriul sistem de comitete, comisii și consilii.

Adunarea coordonează programele și agențiile ONU prin Consiliul Economic și Social (ECOSOC), compus din 54 de state membre alese de Adunarea Generală pe o perioadă de trei ani. ECOSOC coordonează activitatea unui mare număr de programe și agenții. Agențiile regionale ale acestuia supraveghează funcționarea în ansamblu a programelor ONU într-o anumită regiune; comisiile sale funcționale tratează probleme globale precum creșterea populației, traficul de droguri, drepturile omului, statutul femeii; organele experte ale ECOSOC lucrează asupra unor probleme tehnice care interesează mai multe programe ONU în domenii precum prevenirea criminalității și finanțele publice. În afară de ECOSOC, Adunarea Genearală coordonează multe alte comitete specializate. Comitetele permanente ușurează activitatea Adunării în domenii precum decolonizarea, probleme juridice sau dezarmarea.

Multe dintre activitățile asociate Națiunilor Unite nu au loc sub controlul strict al Adunării Generale sau al Consiliului de Securitate, ci în cadrul unor agenții și programe funcționale cu diverse grade de autonomie față de controlul ONU.

PROGRAMELE ONU

Prin Consiliul Economic și Social, Adunarea Generală supraveghează peste o duzină de programe majore pentru a promova dezvoltarea economică și stabilitateasocială în statele sărace din Sudul globului. Prin programele sale ONU ajută la administrarea relațiilor Nord-Sud. Ea organizaeză fluxul de resurse și abilități din părțile mai bogate ale globului spre cele mai sărace.

Programele sunt finanțate parțial din alocațiile Adunării Generale și parțial din contribuțiile pe care programele le colectează direct de la statele membre, firme sau organizațiile private de caritate. Gradul de finanțare al Adunării Generale, precum și de autonomie operațională al acesteia variazăde la un program la altul. Fiecare program ONU are personal, sediu ți mai multe operațiuni pe teren, unde se lucrează împreună cu guvernele-gazdă ale statelor membre.

Mai multe dintre aceste programe au o importanță crescândă. Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP) a devenit mai proeminent în anii ’90, când dezvoltarea Sudului globului și creșterea economiilor tțrilor industrializate au avut un impact asupra mediului mondial. UNEP se ocupă cu strategii globale de mediu, acordă asistență tehnică statelor membre, monitorizează condițiile de mediu la nivel global, dezvoltă standarde și recomandă surse alternative de energie.

UNICEF este Fondul Națiunilor Unite pentru Copii, care oferă asistenșă tehnică și financiară tărilor sărace pentru programe în beneficiul copiilor. Din păcate, nevoile copiilor din multe țări sunt încă urgente, iar UNICEF este permanent în activitate. Finanțată prin contribuții voluntare, UNICEF i-a organizat timp de decenii pe copiii americani într-un fond de Halloween în favoarea copiilor din tările sărace.

Și Oficiul Înaltului Comisar ONU pentru Refugiați (UNHCR) a avut o activitate susținută în ultimii ani. UNHCR coordonează eforturile de protecție, asistență și eventual repatriere a multor refugiați care trec frontierele internaționale în fiecare an pentru a scăpa de război și de violență politică. (Problema mai veche a refugiaților palestinieni este coordonată de alt program, Agenția Națiunilor Unite pentru Ajutorarea Refugiaților Palestinieni (UNRWA).

Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), finanțat prin contribuții voluntare, coordonează eforturile ONU legate de dezvoltarea țărilor sărace. Cu peste 5 000 de proiecte derulate simultan în jurul lumii,PNUD este cea mai mare agenție internațională de asistență tehnică pentru dezvoltare. ONU conduce de asemenea mai multe agenții de dezvoltare pentru pregătirea și promovarea rolului femeilor în dezvoltare.

Multe țări sărace depind de veniturile din exporturi pentru a finanța dezvoltarea economică, determinând ca aceste țări să fie vulnerabile la fluctuațiile prețurilor mărfurilor și alte probleme din comerțul internțional. Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) încearcă să negocieze acorduri de comerț internațional care să stabilizeze prețurile mărfurilor și să promoveze dezvoltarea. țările din Sudul globului nu au multă putere în economia internațională, iar UNCTAD are puține pârghii pentru a le promova interesele în comerț.

În 2006 , ONU a creat un nou Consiliu pentru Drepturile Omului, care a înlocuit Comisia pentru Drepturile Omului, renumită pentru includerea printre membrii săi a statelor care încălcau drepturile omului. Noul Consilliu are puteri extinse și criterii de selecție mult mai stricte.

AGENTIILE AUTONOME

În plus față de propriile sale programe, Aduanrea Generală a ONU menține legături formale cu aproximativ 20 de agenții internaționale care nu se află sub controlul său. Majoritatea sunt organizații specializate tehnice prin care statele își concentrează eforturile pentru rezolvarea unor probleme cum ar fi cele legate de sănătatea publică și condițiile de lucru.

Singura agenție de acest fel specializată în probleme de securitate națională este Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA), cu sediul la Viena, Austria. A fost construită sub auspiciile ONU, dar formal este autonomă. Deși AIEA joacă un rol economic în susținerea dezvoltării de instalații energetice nucleare civile, în principal s ocupă de prevenirea proliferării nucleare. AIEA a fost responsabilă pentru inspecțiile din Irak în anii 2002-2003, dar ONU nu a găsit nici o dovadă a vreunui program secret d arme nucleare.

În aria sănătății publice, Organizația Mondială a Sănătății (OMS), cu sediul la Geneva, asigură asistență tehnică pentru îmbunătățirea condițiilor și efectuează campanii majore de imunizare în țările sărace. În anii ’60 și ’70, OMS a obținut una dintre marile victorii în domeniul sănătății publice din toate timpurile –eradicarea la nivel mondial a varicelei. Astăzi OMS este un actor de frunte în lupta mondială pentru controlul SIDA.

În agricultură, Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO) este agenția de frunte. În standardele muncii, este Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) –facilitează colaborarea țtiințifică și comunicarea internațională. Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială (ONUDI) promovează industrializarea în Sudul global.

Organizațiile cele mai vechi, cu cele mai lungi liste de succese, sunt agențiile specializate care se ocupă de aspectele tehnice ale coordonării internaționale, cum ar fi schimburile poștale și aviația. De exemplu:

Uniunea Internaționlă a Telecomunicațiilor (UIT) – alocă frecvențele radio;

Uniunea Poștală Universală (UPU) – stabilește standardele pentru poșta internațională;

Organizația Aviației Civile Internaționale (OACI) – stabilește standardele obigatorii pentru traficul aerian internațional;

Organizația Maritimă Internațională (OMI) – facilitează cooperarea internațională privind transportul maritim;

Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) – asigură respectarea la nivel mondial a drepturilor de autor și a brevetelor de invenție și promovează dezvoltarea și transferul de tehnologie într-un cadru legal care protejează această proprietate intelectuală;

Organizația Meteorologică Mondială (OMM) – asigură supravegherea vremii oriunde pe glob și promovează schimburile de informații legate de vreme.

Agențiile coordonatoare majore ale economiei mondiale sunt de asemenea agenții afiliate ONU. Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional (FMI) acordă împrumuturi, fonduri și asistenșă tehnică pentru dezvoltarea economică (iar FMI administrează balanța internațională a plăților). Organizația Mondială a Comerțului (OMC) stabilește regulile pentru comerțul internațional.

DREPTUL INTERNAȚIONAL

Organizațiile internaționale se ciocnesc de suveranitatea statală atunci când creează noi structuri (atât supranaționale, cât și transnaționale) pentru reglementarea relațiilor trasnfrontaliere. Dreptul internațional și normele internaționale limitează suveranitatea statală în alt mod. Creează principii pentru guvernarea realațiilor internaționale care intră în competiție cu principiile realiste de bază, suveranitatea și anarhia.

Dreptul internațional, spre deosebire de legile naționale,derivă nu din acțiunile unei ramuri legislative sau ale altei autorități centrale, ci din tradiție și din acordurile semnate de către state. Diferă de asemenea în dificultarea aplicării, care depinde nu de puterea și autirotatea guvernului central, ci de reciprocitate, acțiune colectivă și norme internaționale.

CURTEA INTERNAȚIONALĂ DE JUSTIȚIE

Pe măsură ce legislația internațională s-a dezvoltat, a început să prindă formă un cadru juridic general mondial prin care statele să soluționeze reclamațiile pe care le au unul împotriva celuilalt. Elementele rudimentare ale unui astfel de sistem există acum la Curtea Internațională (numită oficial Curtea Internațională de Justiție), deși jurisdicția sa este limitată și are un număr redus de cazuri. Curtea Internațională este o ramură a ONU.

Curtea Internațională de Justiție este construită dintr-un complet de 15 judecători aleși prin vot pentru mandate de nouă ani (cinci judecători la fiecare trei ani) de o majoritate atât din Consiliul de Securitate, cât și din Adunarea Generală. Curtea se întrunește la Haga, în Olanda. Se obișnuiește ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă întotdeauna un cetățean de-al lor în calitate de judecător. Pot fi adăugați judecători ad-hoc la cei 15, dacă una dintre părți nu are deja pe unul din cetățenii țării sale drept judecător.

Mare slabiciule a CIJ este aceea că statele nu au căzut de acord unanim să se supună jurisdicției sale sau să-i respecte pe deplic sentințele. Aproape toate statele au semnat tratatul care a constituit Curtea, dar numai aproximativ o treime au semnat clauza opțională a tratatului care stabilea jurisdicția Tribunalului în anumite cazuri – iar mulți dintre semnatari au adăugat propriile stipulări prin care își rezervau drepturile și limitau gradul în care Curtea poate interveni împotriva suveranității naționale. Statele Unite s-au retras din clauza optională când a fost dată în judecată de Nicaragua în 1979 (în problema minării de către CIA a porturilor din Nicaragua). La fel Iranul a refuzat să recunoască jurisdicția Curții când a fost dată în judecată de SUA în 1979 în privința ocupării Ambasadei SUA din Iran. Într-un astfel de caz, Curtea poate audia cazul oricum și de obicei decide în favoarea părții participante, dar nu are nici un mijloc de constrângere pentru aplicare deciziei. Și justiția poate fi înceată. În 2006, Curtea a început audierile din cazul Bosniei, acuzând Serbia de genocid, după aproape 13 ani de investigații preliminare.

Un succes notabil a repurtat CIJ în 1992, când a soluționat o dispută complexă de graniță între El Salvador și Hondura. Prin acord reciproc, cele două state au cerut Curții în 1986 să soluționeze litigiile teritoriale privind șase fâșii de graniță, trei insule și apele teritoriale. Litigiile datau din 1861 și au dus la războiul din 1969. Curtea a trasat granițe care dădeau aproape două treimi din teritoriul total statului Honduraas și au împărțit apele teritoriale între ambele țări și Nicaragua. Ambele țări au respectat decizia. În 2002, CIJ a soluționat un litigiu de lungă durată și uneori violent privind o peninsulă bogată în petrol de la granița statului Camerun, dar Nigeria (care este mai puternică) nu își retrăsese trupele până la începutul anului 2006 și negocierile privind impelmentarea deciziei continuau la acea dată.

O funcție principală a Curții Internaționale de Justiție este arbitrarea problemelor de importanță secundară dintre țări care în general au relații de prietenie. Statele Unite au soluționat astfel litigiile comerciale cu Canada și Italia, prin intermediul CIJ. Pentru că interesele de securitate nu sunt în joc și pentru că relațiile generale de prietenie sunt mai importante decât o anumită problemă, statele au dorit să se supună jurisdicției Curții. În 2004, CIJ a dispus ca Statele Unite să revizuiască sentințele de condamnare la moarte ale cetățenilor mexicani pentru a le vedea dacă lipsa de acces la oficialii mexicani le-a dăunat cazurilor lor judiciare. În baza Convenției asupra Relațiilor Consulare de la Viena din 1963, cetățenii arestați într-o țară străină trebuie înștiințați de dreptul lor de a se întâlni cu reprezentanții din țara lor de baștină. Statele Unite au încălcat acest drept deseori, deși cerea respectarea dreptului pentru cetățenii americani aflați în străinătate. Curtea a sugerat ca tribunalele americane să adauge frazele potrivite la avertismentul Miranda când poliția arestează cetățeni străini. Există și alte forumuri internaționale pentru arbitrare plângerilor (prin acord reciproc). Unele tribunale regionale, mai ales în Europa, sunt asemănătoare Curții Internaționale. Majoritatea organismelor sunt capabile să efectueze arbitrajul, dar pentru litigiile majore care implică probleme de mare importanță pentru state, există puține alternative legale.

CONSILIUL DE TUTELĂ

La sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial odată cu adoptarea Cartei ONU, s-a hotărât ca teritoriile care nu se pot autoguverna să beneficieze de regimuri juridice diferite. Astfel, o serie au trecut sub autoritatea unor puteri administrative care aveau obligația de a le ajuta să-si dezvolte capacitatea de autoguvernare, iar altă parte au trecut sub regimul de tutelă, reglementat de dispozițiile capitolului XII al Cartei. În cadrul acestui regim intrau teritoriile sub mandat, la data adoptării Cartei, teritorii care se puteau desprinde din „statele inamice” și teritoriile care ar fi fost supuse, în mod voluntar, sistemului de tutelă.

Scopul principal al sistemului de tutelă consta, la acea vreme, în promovarea progresului politic, economic, social și cultural al teritoriilor aflate sub tutelă și evoluția acestora spre autoguvernare și independență. În acest sens au fost fost încheiate acorduri individuale de tutelă, aprobate de către Adunarea Generală și care aveau să prevadă, printre altele, condițiile administrării teritoriilor aflate sub tutelă, precum și autoritatea care va asigura administrarea. În conformitate cu dispozițiile Cartei, Consiliul de Tutelă era alcătuit din trei categorii de state:

Membrii care administrează teritorii sub tutela;

Membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, care nu administrau astfel de teritorii;

Un număr mare de state alese de către Adunarea Generală pentru o perioadă de trei ani, în așa fel încât în Consiliu să fie reprezentate, în mod echitabil, statele membre administrante, cât și cele neadministrante.

Consiliul de Tutelă și-a suspendat activitatea la 1 noiembrie 1994, odată cu dobândirea independenței decătre statul Palau la 1 octombrie 1994, ultimul aflat sub tutela SUA.

CAPITOLUL II.3. LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

FORȚELE ȘI MISIUNILE DE MENȚINERE A PĂCII

Forțele de menținere a păcii nu sunt menționate în Carta ONU. Carta cere ca statele membre să pună forțe militare la dispoziția Națiunilor Unite, dar asemenea forțe au fost prevăzute să fie folosite ca răspuns la o agresiune (în cadrul securității colective). În practică, atunci cînd ONU a autorizat folosirea forței pentru a înlătura efectele agresiunii, precum în Războiul din Golf în 1990, forțele participante au fost forțe naționale, și nu sub comanda ONU.

Forțele proprii ale ONU, împrumutate de la armatele statelor membre, dar sub steagul și comandamentul Națiunilor Unite, au fost cele de menținere a păcii, cu scopul de a aplana conflictele regionale, jucând un rol neutru în fața forțelor combatante. Aceste foțe au câștigat Premiul Nobel pentru Pace în 1988, în semn de recunoaștere a importanței și succesului lor. Totuși, așa cum s-a văzut în conflictul din Bosnia, aceste forțe neutre nu au avut succes în stuațiile în care Consiliul de Securitate a identificat una din părți ca fiind agresorul. Secretarul General reunește o forță de menținere a păcii pentru fiecare misiune, de obicei de la câteva state neimplicate în conflict, și o subordonează unui singur comandament. Soldații sunt numiți în mod obișnuit „căști albastre”. Forțele de menținere a păcii acționează la invitația guvernului-gazdă și trebuie să plece dacă acel guvern le ordonă acest lucru.

Autoritatea forțelor de menșinere a păcii este asigurată de Consiliul de Securitate, de obicei pentru o perioadă de la trei la șase luni, iar în unele cazuri timp de decenii. Într-un caz anterior, cel al crizei din Suez în 1956, Adunarea Generală a autorizat folosirea forțelor prin rezoluția „Uniți pentru pace”, care le permitea să abordeze probleme de securitate, atunci când Consiliul ajungea într-un punct mort. În cazul conflictului de la Congo în 1960, Secretarul General a fost cel care a luat inițiativa. Dar în prezent Consiliul de Securitate este cel care controlează operațiunile de menținere a păcii.

Fondurile trebuie votate de către Adunarea Generală, iar lipsa lor este în ziu de azi singura mare constrângere în folosirea forțelor de menținere a păcii. Taxarea unor state membre asigură fonduri pentru operațiunile de menținere a păcii. Odată cu expansiunea lor dupa 1988, cheltuielile pentru aceste forțe (aproape 5 miliarde de dolari în 2005) au depășit de câteva ori bugetul ONU.

Tabelul 2. Misiunile de menținere a păcii ale ONU din aprilie 2006

La începutul anului 2006, Națiunile Unite aveau 78 000 de trupe (inclusiv unele de poliție) în 15 misiuni de menținere a păcii sau de observare, folosind personal militar din 103 țări din cinci regiuni ale globului (tabelul 2)

Cea mai mare misiune de menținere a păcii a acut loc la începutul anului 2006 în Republica Democrată Congo, unde 17 500 de soldați au supravegheat încetara focului și au protejat populația după războiul civil. În martie 2005, Consiliul de Securitate a aprobat un efectiv de 10 000 de soldați pentru regiunea Darfur din Sudan, la un cost estimativ de un miliard de dolari, iar după un început timid, aceștia au preluat prerogativele de la reprezentanții cu menținerea păcii ai Uniunii Africane în 2006. Celelalte operațiuni mai mari ale Națiunilor Unite au fost în Liberia, Coasta de Fildeș și Burundi, precum și Haiti. Cele mai mari misiuni reflectă revigorarea activităților de menținere a păcii după convulsiile anilor ’90.

Forțele conduse de NATO au înlocuit trupele ONU în Bosnia, la sfârșitul anilor ’90 (iar apoi au preluat controlul militarîn kosovo). Operațiunile ONU în aceste țări s-au concentrat asupra funcțiilor de guvernare civilă, lăsând problemele de siguranță în seama forțelor internaționale autorizate de ONU, dar sub comandă independentă. Aceeași abordare a fost folosită în Timorul de Est, însă cu o forță condusă de Australia. În 1999, ONU a supravegheat alegerile în care locuitorii Timorului de Est, o fostă colonie portugheză ocupată de Indonezia vecină timp de două decenii, au votat pentru independență. Drept răspuns, armata indoneziană a patronat un val de omoruri și incendieri comise de milițiile proindoneziene, în mod evident cu intenția de a determina alte provincii din Indonezia să nu urmeze calea separatismului. Ulterior, Indonezia și-a retras trupele, iar forța internațională mandatată de ONU și condusă de Australia a preluat controlul. ONU însăși a început să conducă o administrație tranzitorie care a dus la crearea statului Timorul de Est în 2002.

Atingând vârful activității sale de la începutul anilor ’90, ONU a condus și alte mari operațiuni de menținere a păcii, în afara celor din fosta Iugoslavie si Liban. Una dintre cele mai importante a fost aceea din Cambodgia. Acolo, 15.000 de trupe de menținere a păcii s-au asociat cu un numar important de administratori ONU care au preluat controlul complet asupra guvernului cambodgian, în urma unui pact fragil care a încheiat (în cea mai mare parte) un război civil lung și devastator. În pofida greutaților în a obține cooperarea facțiunii Khmerilor Rosii (care a refuzat sa predea armele asa cum căzuse de acord) . Națiunile Unite au continuat să facă presiuni pentru organizarea alegerilor în 1993, care au dus la crearea unui guvern cambodgian (totuși instabil).

Lecțiile invățate in Cambodgia au ajutat ONU să indeplinească misiuni asemănătoare, cu mai mare ușurință, în Mozambic. Un acord de pace a pus capăt unui război civil lung și devastator, creând mecanismele de dezarmare, de integrare a forțelor militare și de organizare de alegeri monitorizate la nivel internațional pentru alegerea unui nou guvern. În 1992, ONU a încercat să îndeplinească o misiune asemănătoare în Angola, cu un personal de numa 500 de oameni. Procesul de pace a mers pe calea cea bună până când guvernul a câștigat alegerile, apoi rebelii au refuzat să recunoască rezultatele și au început din nou un război civil și mai distrugător. Cu următoarea ocazie, Organizația Națiunilor Unite a terimis o forță de zece ori mai mare decât cea precedentă. Rezultatele au fost mai bune, dar războiul a început din nou și Consiliul de Securitate a încheiat misiunea în 1999. Aceste experiențe au ajutat ONU să răspundă într-un mod mai eficient după războaiele civile din Sierra Leone, Coasta de Fildeș și Liberia în 2002-2003. Dar au apărut probleme în mai multe locuri, unde trupele ONU de menținere a păcii au participat, la nivel local, la prostituție, viol și chiar trafic cu ființe umane. În 2004, Secretarul General Annan a calificat drept „rușinoasă” conduita trupelor ONU care erau desfășurate în R.D. Congo. Rezoluția Consiliului de Securitate 1325, adoptată în 2000, mandatează o includere mai mare a femeilor și o aatenție sporită la problemele de gen în eforturile de menținere a păcii și de reconstrucție.

CAPITOLUL II.4. SUPRAVEGHERA ȘI MENȚINEREA PĂCII

„Trupele de menținere a păcii” îndeplinesc două funcții, supravegherea și menținerea păcii. Observatorii sunt ofițeri militari neînarmați trimiși într-o zonă de conflict în număr mic, doar pentru a observa ce se întâmplă și a raporta. Atunci când ONU supraveghează, este mai puțin probabil ca părțile beligerante să încalce acordul de încetare a focului. Observatorii pot monitoriza diferite aspecte ale situației unei țări – încetarea focului, alegerile, respectarea drepturilor omului etc.

Funcția de menținere a păcii este îndeplinită de soldați dotați cu armament ușor (în vehicule blindate cu puști automate, dar fără artilerie, tancuri și alte arme grele). Aceste forțe joacă diferite roluri. Ele se pot interpune între părțile combatante și să le mențină despărțite (mai exact să le oblige să atace forțele ONU, dacă vor să lovească inamicul). Trupele ONU încearcă deseori să negocieze cu ofițerii din ambele tabere. Canalul de comunicație poate duce la acțiuni și întelegeri tactice care sprijină încetarea focului. Dar într-o zonă de război, forțele ONU nu pot ajunge ușor de la pozițiile unei tabere la cele ale celeilalte tabere pentru a efectua negocieri.

Menținerea păcii este mult mai dificilă dacă una dintre părți consideră ONU ca fiind părtinitoare. Israelul are această percepție față de forțele ONU amplasate în sudul Libanului, de exemplu. Ocazional, forțele israeliene au străpuns liniile ONU pentru a-i ataca pe dușmani și se spune că au țintit uneori poziții ONU.

În unele conflicte, trupele de menținere a păcii organizate în afara cadrului ONU au fost folosite în locul forțelor aflate sub comanda ONU. În prezent, forțe ale Uniunii Africane ăncearcă să joace un rol de menținere a păcii în Sudan, iar forțele SUA au acționat ca trupe menținatoare a păcii în deșertul Sinai, din Egipt, în anii ’70. Aproximativ 5000 de trupe franceze, care nu se află sub comandament ONU, sunt amplasate în Coasta de Fildeș, împreună cu un număr asemănător de trupe ONU din diferite țări, pentru monitorizarea încetării focului din 2003 între nordul țării, controlat de rebeli, și sudul dontrolat de guvern. Când loviturile aeriene din partea guvernului au ucis nouă soldați francezi în 2004, forțele franceze au ripostat puternic, distrugând forța aeriană a guvernului. Forțele, în general, nu au fost capabile să instaureze pacea, ci doar să o mențină. Folosirea forței pentru a obliga părțile să înceteze ostilitățile necesită o forță militară mult mai mare decât cea a misiunilor ONU anterioare. Ca atare, trupele nu sunt trimise de obicei decât după ce încetarea focului a intrat în vigoare și a fost respectată o anumită perioadă. Deseori, acordurile de încetare a focului au fost încălcate. Războaiele pot arde mocnit ani de zile, cu costuri enorme, cu mult înainte ca ONU să aibă șansa de a interveni. Pentru a îndrepta această situație, Secretarul General a propus în 1992 crearea unor unități de instaurare a păcii (sau de impunere a păcii) ale ONU care nu doar ar monitoriza încetarea focului, ci ar impune-o, dacă ea este încălcată. Secretarul General a chemat statele membre să pună la dispoziție, printr-o desfășurare rapidă, câte o mie de soldați, mai ales voluntari instruiți, pentru a creea o armată de rezervă a ONU care ar putea răspunde rapid la crize. Nu doar că statele membre au refuzat cererea, dar au și respins ideea de impunere a păcii. De atunci, Națiunile Unite au autorizat un număr de state să ofere forțe militare reale, nu trupe de menținere a păcii, atunci când se pot declanșa lupte. Ca o excepție, care ar putea indica sau nu o tendință, Consiliull de Securitate a lărgit mandatul forțelor din R.D. Congo încât să le permită să protejeze civilii. În 2005, trupele pakistaneze de menținere a păcii desfășurate acolo au ucis 50 de luptători de miliție după ce nouă soldați din Bangladesh fuseseră uciși într-o ambuscadă.

La sfârșitul anilor ’90, când activitatea de menținere a păcii se intesifica după mai mulți ani de diminuare, șapte state – danemarca, Norvegia, Suedia, Polonia, Olanda, Austria și Canada – auformat Brigada de Reacție Rapidă a ONU, cu cartierul general în Danemarca, gata să fie amplasată în zone de conflict într-o perioadă cuprinsă între două și patru săptămâni, și nu luni de zile, așa cum se întâmplă acum. Brigada se află sub controlul Consiliului de Securitate. Ea a participat la misiunea ONU din Etiopia/Eritreea în 2000-2001. La începutul anului 2005 brigada a fost amplasată în Sudan pentru a sprijini acordul de pace între regiunile de nord și de sud după un lung război civil care a ucis milioane de oameni. În încercarea de a oferi sprijin pe termen lung după încheierea unui război, la sfârșitul anului 2005, ONU a creat o Comisie de Edificare a Păcii (peacebuilding) pentru a coordona reconstrucția, construirea de instituții și refacerea economică, toate acestea după terminarea misiunilor de menținere a păcii.

COMBATEREA TERORISMULUI

Activitatea Organizației Națiunilor Unite în domeniul combaterii terorismului s-a concretizat în 12 convenții multilaterale și numeroase rezoluții ale Consiliului de Securitate. În anul 1961 a fost înregistrată prima deturnare de avion de pasageri aparținând liniilor aeriene americane, ulterior înregistrându-se o creștere a numărului de capturări ilicite de aeronave și de infracțiuni săvârșite la bordul acestora. În consecință ONU a adoptat în 1963 la Tokyo „Convenția privind infracțiunile și anumite alte acte săvârșite la bordul aeronavelor”. Obiectivul acestei convenșii era acela de a elimina irisdicția nfracțiunile săvârșite la bordul aeronavelor și pedepsirea celor care realizau aceste acțiuni. Convenția se aplica oricărui act care aconstituia infracțiune sub jurisdicția statelor părți și oricare alte acte, fie ele infracțiuni sau nu, care pot pune în pericol siguranța, ordinea și disciplina la bordul aeronavelor, atâta timp cât acestea se aflau în zbor. Dispozițiile Convenției nu-și găseau aplicareaîn cazul avioanelor militare folosite de serviciul de frontieră sau poliție, în cazul infracțiunilor de natură politică și cele determinate de discriminare religioasă. Despre aceasta din urmă, s-a afirmat că și-a găsit justificarea în timpul Războiului Rece. În prezent, datorită schimbărilor manifestării terorismului dinspre politic spre etnic sau religios, o asemenea abordare nu-și mai gasește aplicarea.

Au urmat alte două Convenții care au completat cadrul legal deja conturat pentru combaterea infracțiunilor aeriene:

„Convenția privind reprimarea capturării ilicite a aeronavelor”, semnată la Haga în 1970, prin care s-a urmărit obținerea unor angajamente ferme din partea statelor semnatare, în privirea prevenirii și pedepsirii infracționalității aeriene și a colaborării pentru îndeplinirea acestor obiective;

„Convenția pentru reprimarea actelor securității aviației civile” semnată la Montreal în 1971, care a extins câmpul de acțiune pentru combaterea acestor infracțiuni prin includerea și a actelor săvârșite la sol în timpul pregătirii aeronavei pentru zbor și pe cele comise împotriva înstalațiilor și a serviciilor de navigație aflate la sol.

Un alt domeniu avut în vedere de Organizația Națiunilor Unite pentru combaterea terorismului a fost protejarea personalităților ce îndeplinesc funcții politice.

Dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea erau utilizate atentatele politice în scopul răspândirii terorii, sfârșitul anilor ’60 a fost marcat de o sporire a numărului acestui gen de atentate.

Un atentat terorist cu un puternic impact asupra opiniei publice internaționale s-a petrecut la Munchen, în septembrie 1972. Acest atentat comis de o grupare palestineană necunoscută în acel moment, intitulată „Septembrie Negru”, a avut drept țintă delegația de atleți evrei aflată la Jocurile Olimpice. Teroriștii au luat ostatici nouă membrii ai delegației israeliene și au ucis alți doi. Doi dintre ostatici au reușit să evadeze și au alertat poliția germană iar în urma intervenției acesteia au fost uciși și ceilalți. Pentru reprimarea unor asemenea fapte a fost adoptată „Convenția privind prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție națională, inclusiv agenți diplomatici”

În 1979, pe fondul deteriorării relațiilor dintre Statele Unite ale Americii și Iran, s-a ajuns la apogeul crizei de ostatici, Organizația Națiunilor Unite fiind determinată să ia măsuri și în această privință, adoptând în 1979 la New York „Convenția internațională contra luării de ostatici”. Potrivit articolului 1, constituia infracțiune „sechestrarea unei persoane sau deținerea și amenințarea cu moartea, rănirea sau menținerea stării de detenție a unei persoane pentru a constrânge o parte terță, respectiv un stat, organizație internațională, interguvernamentală, o persoană fizică sau juridică au un grup de persoane să în deplinească un act oarecare sau să se abțină de la un asemenea act ca o condiție implicită sau explicită a eliberării acesteia”. Nici această convenție nu a fost ratificată de un număr mare de state, prevederile ei neputând fi aplicate.

Împiedicarea producerii unor atacuri teroriste cu arme de distrugere în masă este poate singurul aspect în privința căruia comunitatea internațională a acționat preventiv și nu ca o reacție la săvârșirea unui atentat. Preocuparea pentru împiedicarea accesului organizațiilor teroriste la arme de distrugere în masă a avut ca prim rezultat încheierea în 1979 a „Convenției privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării, folosirii armelor chimice și distrugerii acestora”. S-a creat astfel un cadru pentru combaterea proliferării armelorde distrugere în masă cu efecte pozitive inclusiv în ceea ce privește lupta împotriva terorismului.

Tot în anii’90 comunitatea internațională a decis să se adreseze unui aspect important al fenomenului terorist și anume comiterea de atentate folosind material explozibil. Astfel a fost adoptată „Convenția cu privire la marcajul explozibililior plastici și în folie în scopul detectării”. Acest document avea caracter regulatoriu și nu penal, acorzându-se o mare atenție prevenirii unor atacuri teroriste.

Un alt document important pentru lupta contra terorismului, adoptat de Organizația Națiunilor Unite, a fost „Convenția privind reprimarea terorismului”.

Deși convențiile adoptate de Organizația Națiunilor Unite eram mereu cu un pas în urma organizațiilor teroriste, neavând capacitatea de a le anticipa, acestea au avut un rol important în lupta pentru eradicarea acestui fenomen.

Lupta împotriva terorismului a fost preluată și de organizațiile euro-atlantice, în primul rând trebuie remarcată implicarea Consiliului Europei. Intervenția acestuia este justificată de rolul său și anume promovarea valorilor democratice și a statului de drept, ori terorismul reprezintă o gravă amenințare a acestor valori și urmărește destabilizarea unor state democratice. Pe de altă parte, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite comanda agențiilor specializate și organizațiilor reginale să aibă în vedere adoptarea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea terorismului internațional în cadrul sferelor de responsabilitate. Activitate Consiliului în această chestiune se realizează pe două direcții:

Consiliul poate oferi instrumentele politice pentru combaterea terorismului și pentru completarea cadrului legislativ internațional, prin adoptarea unor convenții multilaterale și poate direcționa acțiunilor statelor membre prin recomandările Consiliului de Miniștri în sensul cooperării între ele pentru eliminarea și prevenirea actelor teroriste, dar și al adaptării legislației interne;

Cea de-a doua direcție în care Consiliul poate acționa este aceea de a milita pentru combaterea terorismului internațional prin educație și cultură.

Implicarea Consiliului Europei în lupta împotriva terorismului a venit relativ târziu, la 18 septembrie 1970. Adunarea Parlamentară a adoptat „Rezoluția 450 privind pirateria aeriană”, iar în 1972 „Recomandarea referitoare la terorismul internațional”. Dacă rezoluția se limita doar la condamnarea infracțiunilor comise împotriva aviației civile de către unele organizații palestiniene, Recomandarea era mult mai elaborată. Aceasta a fost redactată în urma tragicului atentat din timpul Jocurilor Olimpice și stipula faptul că intră în responsabilitatea guvernelor ca să împiedice petrecerea unor astfel de fapte.

După 11 septembrie 2001 lupta împotriva terorismului s- a intensificat. Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei condamna atacurile de o violență fără precedent comise împotriva poporului american, exprimându-și în același timp solidaritatea cu acesta. În cadrul conferinței desfășurate la Strasbourg s-a reafirmat hotărârea de a acționa pentru combaterea terorismului în totalitaea formelor sale de manifestare și cu toate mijloacele disponibile.

CRIMELE DE RĂZBOI

Asemeni diplomației, războiul este unul dintre cele mai dezvoltate domenii din punct de vedere al legislației internaționale. Legile privind războiul sunt împărțite în două tipuri – legile în timp de război (jus in bello) și legile de recurgere la război (jus ad bellum). Acestea trebuie analizate pe rând, începând cu legile din timpul războiului, ale căror încălcări sunt considerate crime de război.

Politicianul roman Cicero a spus: „Legile tac pe timp de război”. Acest lucru nu mai este adevărat. În timpul războilui, legislația internațională este foarte dificil de aplicat, dar există norme de comportament legal în război care sunt respectate pe scară largă. După un război, învinșii pot fi pedepsiți pentru încălcările legilor războiului (crime de război).

În 1990, pentru prima dată după cel de-al II-lea Război Mondial, Consiliul de Securitate al ONU a autorizat un tribunal internațional pentru crime de război, îndreptat împotriva crimelor comise în fosta Iugoslavie. Tribunale similare au fost construite pentru genocidurile din Rwanda și Sierra Leone. Tribunalul pentru fosta Iugoslavie, cu sediul la Haga, Olanda, a emis acuzații împotriva conducerii sârbilor bosniaci și a altor ofițeri sârbi și croați, iar în 1999 împotriva președintelui Slobodan Milosevic, în timpul expulzării etnicilor albanezi din Ksovo. Tribunalul a fost obstrucționat de lipsa de fonduri și de lipsa sa de putere pentru a aresta suspecții, care s-au bucurat de inviolabilitatea Serbiei și Croației. Un nou guvern care a câștigat alegerile în 1999 a început să coopereze cu tribunalul, iar după ce Milosevic a pierdut puterea în Serbia, noul guvern sârb l-a predat tribunalului în 2001, el murind în detenție în 2006.

La începutul anului 2004 și începutul anului 2005, șase suspecți din toate părțile implicate în conflict s-au predat tribunalului de la Haga pentru a fi judecați.

În urma războiului civil din Sierra Leone, guvernul țării conduce tribunalul pentru crime de război împreună cu ONU. În 2003, l-a pus sub acuzare pe conducătorul statului vecin Liberia, Charles Taylor, pentru rolul său extrem de brutal în război. (El a fugit în Nigeria la scurt timp după aceasta, dar a fost reținut și predat tribunalului în 2006).

CAPITOLUL III: RĂZBOIUL DIN AFGANISTAN

Cuibărit între Iran la vest și Pakistan la sud și est, mărginit la nord de trei dintre cele cinci state foste sovietice, cunoscute mai bine drept grupul „Stan”, dar și de o mică porțiune argintie din China în nord-est (de aproximativ 74km), Afganistanul este o națiune de care foarte puțini oameni din Occident au auzit vreodată sau căreia i-ar fi acordat atenție, înainte de a fi invadată de către Uniunea Sovietică în decembrie 1979. Cu toate acestea, Afganistanul este o țară cu o istorie bogată. Dovezi ale locuirii umane pe teritoriul său există încă din anul 50 000 î.Hr., Afganistanul devenind cu timpul o răscruce a civilizațiilor, o punte de legătură între Asia Centrală, Orientul Mijlociu și subcontinentul indian, dar și un vechi punct strategic pe Drumul Mătăsii, care se întindea din China până în Europa.

A fost condus de persani, de greci, de Imperiul Sassanid și de alte imperii din Asia Centrală, apoi supus unor campanii militare, printre care cea a lui Darius I cel Mare, a lui Alexandru cel Mare, A Hunilor Albi, a lui Genghis-Han și a britanicilor, Afganistanul devine astfel cămin multor nații de-a lungul vremii. Drept urmare, este un popor cu o diversitate culturală foarte bogată. Deși tribul paștun constituie cea mai mare parte etnică (circa 42%), Afganistanul găzduiește astăzi între granițele sale numeroase alte grupări etnice, printre care cel tadjik, hazara, uzbec, turkmen, beluc, pachaie, nuristani, aymaq, arab, kîrgîz, qizilbash, gujur și brahwui. În constituția afgană sunt recunoscute drept limbi oficiale atât paștu, cât și dari (o variantă a limbii persane), dar și alte șase dialecte ca o a treia limbă oficială, în zonele în care majoritatea oamenilor vorbesc aceste dialecte. Aproximativ 80 % din populație sunt musulmani sunniși și circa 19% sunt musulmani șiiți. Restul de 1% aparțin altor credințe.

În ciuda moștenirii sale bogate și variate, Afganistanul rămâne un ținut măcinat de conflicte. Este una din cele mai secătuite, prăduite, distruse de războaie și contropite națiuni ale lumii. Problemele din prezent își au izvorul în răstunarea de la putere, în 1973, a ultimului rege afgan, Muhammad Zahir Shah, și în starea de instabilitate care a urmat evenimentului. Vărul primar al regelui, Sardar Mohammed Daoud, sprijinit de o grupare clandestină pro-moscovită numită Partidul Popular Democratic din Afganistan (PDPA) a reușit răsturnarea de la putere a regelui Zahir Shah. De îndată ce a preluat conducerea țării, Daoud a încercat să se distanțeze de comuniști, înăbușind activitatea PDPA, reducând dependența de Uniunea Sovietică și construind relații politice cu state precum Egipt, India, Arabia Saudită, Iran, dar și cu alte țări din Occident, în special cu Statele Unite ale Americii. Kremlinul a criticat aspru această strategie, la fel și foștii aliați din cadrul PDPA. În aprilie 1978, PDPA a organizat o lovitură de stat prin care l-a înlăturat pe Daoud de la conducerea țării, proclamând Republica Democrată Afganistan. Daoud a fost ulterior asasinat. Odată cu înlăturarea sa de la putere, URSS-ul a manifestat un interes crescut în colaborarea cu noul guvern pro-sovietic condus de Nur Mohammed Taraki.

Taraki, membru al facțiunii radicale Khalq din cadrul PDPA, se confruntă cu un mediu tot mai ostil, pe măsură ce încerca implementarea unui șir de reforme: declararea unui stat mai mult sau mai puțin seculat, implementarea unor reforme privind deținerea de pământuri, înlocuirea unor norme religioase, tradiționale cu legi seculare și marxist-leniniste, anularea practicii de cumpărare a mireselor, interzicerea chadorului, veșmântul purtat de femeile musulmane, și susținerea acordării de drepturi egale pentru femei. Aceste eforturi au fost respinse cu vehemență de multe categori profund religioase din societatea Afganstanului și, în scurt timp, de o forță de gherilă desfășurată pe tot teritoriul țării, ai cărei membri au devenit faimoși sub denumirea de mujahedini (războinici ai Islamului, războinicii lui Dumnezeu sau, din semnificația în arabă, „luptători ai jihad-ului”).

În acest timp, URSS-ul a trimis companii, contractate să foreze puțuri ți să construiască școli, spitale și drumuri. De asemenea, au instruit armata afgană și au primis acordarea de asistență financiară. Dar Uniunea Sovietică nu aprecia deloc reacțiile greoaie ale guvernului afgan față de manifestările de protest din țară, dar și față de radicalizarea din cadrul PDPA, prin care se împiedica un răspuns adecvat al guvernului față de tensiunile crescânde și care a condus, în septembrie 1979, la asasinarea lui Taraki de către o facțiune din PDPA care îl sprijinea pe Hafizullah Amin.

Amin ocupa funcția de președinte al consiliului de miniștri. Accesul său la putere nu se bucura de sprijinul Uniunii Sovietice. Kremlinul era îngrijorat și de posibilitatea că acesta s-ar putea îndrepta către Statele Unite în căutarea de noi parteneri pe scena internațională, schimbând direcția politicii externe a Afganistanului de la o politică pro-sovietică la una pro-americană. Mai mult, Amina adoptat o politică internă de represiuni extreme, ceea ce a determinat inflamarea mișcării de revoltă. În încercarea de a înăbuși evoluția mișcării de revoltă, care afecta decisiv interesele Uniunii Sovietice în Afganisstan, URSS-ul a invadat această țară în noaptea de Craciun a aunlui 1979. Amin a fost ucis, iar locul său din fruntea guvernului a fost luat de către Babrak Karmal, membru al facțiunii Pacham, mai puția radicale, a PDPA.

Statele Unite au acordat foarte puțină atențe situației din această țară, în urma răsturnării de la putere a lui Daoud. America trecea încă printr-o perioadă de convalescență în urma Războiului din Vietnam, iar interesele sale în regiune vizau în principiu Iranul. Mișcările de protest măcinau și Iranul de ceva vreme, un aliat important și central al Statelor Unite ale Americii în acea zonă.

La începutul anilor ’70, potrivit Doctrinei Nixon, Iranul a devenit așa-numita „putere locală de încredere”, care urma să protejeze interesele americane în regiune. Șahul Mohammad Reza Pahlavi beneficia de o carte albă în achiziționarea de arme și muniție, cu care să poată contracara eventuale evenimente neprevăzute și sprijini totodată obiectivele militare americane. În ciuda faptului că regimul șahului devenea tot mai autocratic, factorii de decizie ai politicii americane au ales să închidă ochii, descurajând demersurile CIA în vederea unei analize mai profunde a realităților regimului șahului. Perspectiva adoptată de guvernul american în timpul administrațiilor Nixon și Carter era una „nerostită și unanimă, conform căreia șahul este Iranul și Iranul este șahul”. Când președintele Carter a vizitat Iranul între 31 decembrie 1977 – 1 ianuarie 1978, a descris această țară ca fiind „o insulă de stabilitate într-un colț de lume măcinat de turbulențe”, ignorând realitatea conform căreia demonstrațiile de stradă deveniseră mult mai numeroase și mai proeminente începând cu octombrie 1977. În august 1978, cu doar șase luni înainte ca șahul să fugă din Iran, CIA a ajuns la concluzia că acest stat „nu se află într-o stare revoluționară, nici măcar pre-revoluționară”.

Pe 16 ianuarie 1979, șahul a fugit din Iran. SAVAK, poliția secretă a șahului și totodată cea mai temută și urâtă instituție din Iran, a fost desființată. La 1 februarie, Ayatollahul Khomeini s-a întors din exilul petrecut în Franța, fiind primit cu urale de milioane de susținători. La mijlocul lui februarie, revoluționarii și soldații rebeli au preluat puterea, guvernul interimar non-islamist condus de Shapour Bakhtiar a fost răsturnat de la conducere, iar Statele Unite priveau consternate prăbușirea visului de a avea un aliat puternic în coasta sudică a Uniunii Sovietice și în nordul Golfului Persic. Afganistanul nu reprezenta atunci o optiune pentru America. Chiar și în pragul invaziei sovietice, SUA urmăreau îngrijorate cum un grup de tineri islamiști au atacat ambasada americană din Teheran, sechestrând personalul acesteia.

În cele din urmă, plecarea șahului și perioada de instabilitate și nesiguranță care au caracterizat schimbările drastice din Iran au reușit să trezească interesul Americii pentru Afganistan. Statele Unite au încercat o reapropiere de guvernul afgan și au depus eforturi susținute pentru a descuraja invazia URSS-ului. Cu toate acestea, ca rezultat al asasinării ambasadorului american în februarie 1979, Statele Unite și-au redus contribuția la programul de asistență pentru Afganistan. În iulie 1979, SUA și Marea Britanie au demarat un program secret de sprijinire a mujahedinilor angajați în lupta împotriva regimului pro-sovietic. După ce invazia sovietică a avut loc, Statele Unite au întrerupt orice program de asistență destinată guvernului afganși au trecut direct la înarmarea mujahedinilor.

După zece ani de ocupație sovietică, URSS-ul și-a retras trupele din Afganistan cu foarte puține rezultate rămase în urma lor, în afara unei armate complet demoralizate și a unui stat răvășit complet. Multe sute de mii sau chiar milioane de afgani au fost uciși în această perioadă, alte zeci de mii au părăsit țara. După retragerea armatei sovietice, guvernul afgan pro-sovietic condus de Mohammad Najibullah a rămas să lupte în continuare cu mujahedinii pe cont propriu. În 1992, insurgenții, inclusiv mișcarea talibană, au cucerit puterea și a răsturnat guvernul condus de Najibullah. Insurgenții erau însă o adunătură de grupuri disparate. Au reușit să încheie Acordurile de la Peshawar, prin care au acceptat un format de conducere comună, printr-un guvern interimar, și au creat Statul Islamic Afganistan. Stabilitatea politică rămânea însă extrem de fragilă, iar războiul civil a continuat, având drept urmare distrugerea în proporții majore a capitalei Kabul.

Pakistanul, un stat vecin cu mari ambiții regionale, spera să își prezerve interesele în Afganistan prin instaurarea unui guvern dominat de paștuni, așa că s-au implicat semnificativ în susținerea pentru putere a unei facțiuni politice afgane conduse de Gulbuddin Hekmatyar. Hekmatyar era în același timp și lider al unui grup paramilitar extrem de puternic. Când acesta nu a reușit să obțină rezultatele așteptate, Pakistanul și-a schimbat optiunea, prin susținerea talibanilor paștuni.

În septembrie 1996, mișcarea talibană islamică ultraconservatoare, condusă de Mullah Mohammed Omar, preluase controlul deja în Kabul. Ajunși la putere, talibanii au impus o interpretare foarte rigidă a legii Sharia, reprimând cu asprime femeile și susținând coduri și dogme morale extrem de stricte. Din 1995 până în 2001, Serviciul de Informații pakistanez (Pakistani Inter-Services Intelligence – ISI) și armata sunt recunoscuți ca fiind printre cei mai importanți susținători ai regimului Taliban.

CAPITOLUL III.1. OSAMA BIN LADEN

Osama bin Laden (transcrierea numelui său este variată, fiind cunoscută și forma Usama bin Ladin ca și altele asemănătoare), facea parte dintr-o bogată familie din Arabia Saudită. Familia sa este originară din Yemen, regiunea Hadramawt (Hadramut), de unde tatăl său a plecat spre Hedjaz, Arabia Saudită, la începutul anilor ’20 ai secolului trecut. Îmbogățindu-se, tatăl lui Osama, șeicul Mohamed bin Oud bin Laden, va sprijini financiar monarhia saudită, care va recompensa gestul făcut prin comenzi pentru lucrări de construcții de sute de milioane de dolari.

În anii ’70, firmele familiei bin Laden au înflorit, primind din partea statului saudit exclusivitatea de construcții sau renovări ale mai multor clădiri religioase din Arabia Saudită, dar și comenzi din alte state islamice. Astfel, familia își sporește din ce în ce mai mult averile, mai ales că bătrânul bin Laden avea 11 soții de la care a avut vreo 50 de copii! În anul 1377 după Hegira (începutul calendarului islamic), adică 1957 după calendarul creștin, s-a născut al 17-lea copil din familie, la Riad. Este Osama bin Laden, care însă nu s-a numărat printre fiii favoriți (nici mama sa nu a fost una dintre soțiile favorite)

Tânărul Osama este educat în numeroasa sa familie, în spiritul tradițiilor musulmane sunnite. Frecventează liceul la Djeda, pe care îl termină în 1973. În 1979 termină cursurile Universității Regele Abdul Aziz din Jeddah, fiind gata să se ocupe de afacerile de familie. Era deja un om bogat, moștenind o avere impresionantă de la tatăl său.

Viața lui Osama avea să se schimbe începând cu anul 1980. Prințul Turki al-Faisal (fiul regelui defunct Faisal), care era șeful serviciilor de informații saudite. L-a însărcinat pe Osama cu organizarea unei misiuni în sprijinul mujahedinilor, voluntari din țările arabe care veneau în ajutorul musulmanilor arabi, aflați în plin război cu forțele sovietice. Cauza afganilor l-a cucerit repede pe Osama, care s-a hotărât să contribuie personal la lupta anticomunistă. Văzând că mujahedinii nu sunt organizați așa cum ar fi trebuit pentru lupta împotriva URSS, și-a pus la bătaie banii, inteligența și forța de muncă. Cât timp s-a aflat în zona din Pakistan apropiată Afganistanului, a construit școli, moschei, dispensare și tabere de refugiați. A trecut apoi în Afganistan, unde a construit tunele strategice pentru mejahedini în apropierea bazelor sovietice, care să le ușureze atacurile.

Începând cu anul 1984, împreună cu un palestinian pe nume Abdallah Azzam (apropiat al liderului palestinian Yasser Arafat), a organizat „Agenția de servicii pentru mujahedini”, care avea drept scop recrutarea de luptători pentru cauza islamică. Începe apoi cooperarea cu organizații islamice radicale din întreaga lume arabă, mai ales cu cei egipteni și algerieni. Tot în aceată perioadă îți începe activitatea ți propria sa organizație, Al Qaeda („Temelia”), care are drept scop recrutarea și instruirea de luptători islamici. Osama bin Laden hotărăște că locul său nu mai este Pakistanul, ci trebuie să se implice direct în luptă, așa că trece în Afganistan, în partea sa estică (regiunea Nangarhar). Din această perioadă începe să se țeasă legenda lui bin Laden, de luptător musulman care a stat alături de afgani la greu, luptând și traind alături de ei.

La 13 februarie 1989, ultimii dintre soldații sovietici se retrag de pe pământul afgan, motiv pentru care guvernul saudit, la cererea Statelor Unite, retrage ajutorul pe care îl acordau afganilor. Misiunea lui Osama se încheiase. Numai că pentru Osama bin Laden războiul nu se sfârșise încă. Deși se întoarce în Arabia Saudită, unde este primit ca un erou, pledează în continuare cauza afgană în fața familiei regale saudite și a altor lideri religioși, devenind un proeminent opozant al prezenței trupelor occidentale pe teritoriul saudit. În absența sa, Pakistanul a decis că nu mai dorește să îi găzduiască pe teritoriul său pe mujahedinii care, inclusiv adepții lui bin Laden, erau organizați în tabere, în zona tribală paștună din nord-vestul Paskistanului, așa numitul Waziristan. Ei deveniseră acum oaspeți nedoriți, din cauza numărului lor mare și a fundamentalismului islamic extremist pe care îl susțineau și propovăduiau. Pakistanul a cerut asistență americană, dar, inițial, s-a ezitat și nu s-aîntreprins nimic pentru rezolvarea acestei probleme. În cele din urmă, Pakistanul și-a peirdut răbdarea și a amenințat că îi va transporta pe oamenii lui bin Laden și pe ai altor facțiuni la ambasada SUA de la Islamabad și îi va abandona acolo, dacă nu va fi sprijinit pentru a-i putea expulza din țară.

Foarte mulți membei ai forțelor de gherilă au îngroșat rândurile organizației lui bin Laden, al-Quaeda, alăturându-se planului său de a declanșa un război sfânt împotriva Occidentului (jihad), prin instituirea unei rețele teroriste la nivel mondial a extremiștilor islamici. Statele Unite erau ținta sa principală și , în 1992, s-a lansat primul atac. La 29 decembrie, în orașul port yemenit Aden, o bombă a explodat într-un hotel folosit și de personalul militar american în tranzit către și din Somalia, unde trupele americane se aflau alături de forțele ONU de menținere a păcii. Doi turiști austrieci au fost uciși de explozie. Între timp, la aeroportul din Aden o echipă de teroriști a fost arestată, chiar când se pregătea să deschidă focul asupra unui avion american.

Câteva luni mai târziu teroriștii au rușit o lovitură majoră în Statele Unite ale Americii. La 23 februarie 1993, o bombă masivă, ascunsă într-o dubiță închiriată, a fost detonată într-un parc auto, sub turnurile gemene ale World Trade Center din New York. șase persoane au fost ucise și peste o mie au fost rănite în explozia care a prejudiciat grav clădirile din jur. Patru extremiști islamici au fost ulterior arestați și judecați pentru rolul lor în atacul terorist și condamnați pe 24 mai 1994 la închisoare pe viață. Până în preszent se pare că nu există nidi o dovadă concretă privind implicarea directă a lui Osama bin Laden, dar au existat suspiciuni puternice că acesta a acordat sprijin pentru atac prin furnizarea de fonduri și suport logistic. Anumite legături cu acesta au fost descoperite de către investigatori care,după ce au localizat casa de siguranță folosită de atacatori, au verificat înregistrările telefonice și au stabilit că un număr mare de apeluri internaționale au fost făcute la numere ulterior identificate ca aparținându-i lui bin Laden.

Osama bin Laden și-a continuat, însă, acțiunile împotriva Stetelor Unite, Arabiei saudite și a unor țări din Africa de Nord, pe care le percepea drept aliate ale „Marelui Satan” (denumirea pe care o folosea când se referea la SUA). Sunt mulți analiști care afirmă că acesta s-ar fi aflat în spatele tentativelor de asasinare a prințului Abdullah al Iordaniei, în iunie 1993, și a președintelui Hosni Mubarak al al Egiptului în timpul vizitei acestuia în Etiopia, în iunie 1995. La acea dată activitățile sale provocau deja serioase îngrijorări la Washington, Riyadh, cât și în alte capitale. În aprile 1994, i-a fost ridicată cetățenia saudită, iar în anul următor Sudanul, stat care în acea perioadă făcuse primii pași timizi spre apropierea de Occident, a fost supus unor presiuni internaționale pentru a-l obliga pe Osama să părăsesască teritoriul său, unde-și găsise refugiu și o anumită protecție.

La începutul lui 1996, a avut loc un atentat nereușit asupra lui bin Laden. Acesta a fost orchestrat, se pare, de către saudiți, care inițial oferiseră să îi redea cetățenia saudită și să-i permită să se întoarcă în țara lui natală, dacă renunță la acțiunile teroriste. Bin Laden a refuzat propunere și astfel Arabia Saudită, împreună cu Statele Unite și Egipt, a continuat să sporească presiunile asupra Sudanului, care, în cele din urmă l-a forțat pe bin Laden să plece. În luna mai a aceluiați an, însoțit de familia sa și de circa 200 de susținători, acesta a plecat în Afganistan, unde și-a stabilit o nouă bază.

Se pare că nu a durat mult până ca el să-și pună în aplicare următorul ataqc. În noaptea de 25 iunie 1996, o bombă imensă a explodat în fața complexului locativ al Forțelor Aeriene ale SUA, denumit Khobar Towers, la baza aeriană King Abdul Aziz, de lângă Dhahran, în Arabia Saudită, ucigând 19 soldați americani și rănind alte 385 de persoane, mai ales femei și copii. Deși nu există o dovadă fermă a implicării lui Osama bin Laden, care a descris drept „eroic” actul terorist, au apărut suspiciuni că era „opera” lui, după interceptarea de către Agenția pentru Securitatea Națională a SUA (NSA) a convorbirilor telefonice dintre el și Ayman al-Zawahiri, unul dintre liderii grupării egiptene Harakat al-Jihad al-Islami, ultimul felicitându-l pentru explozie. În 1998, el și câțiva dintre susținătorii săi au fost excluți din gruparea egipteană din cauza legăturilor sale apropiate cu bin Laden. Alăturându-se grupării al-Qaeda, el a devenit ulterior mâna dreaptă a lui bin Laden și șeful politic al organizației.

După un an și jumătate, au apărut dovezi certe ale implicării lui bin Laden în actul de terorism. Pe 7 august 1998, un camion-bombă a explodatîn fața Ambasadei SUA din Nairobi, ucigând 212 oameni și rănind peste 4000. Cu câteva minute înainte, altă bombă explodase în fața Ambasadei SUA din Dar es Salaam, capitala Tanzaniei, ucigând 11 oameni și rănind alți 85. Ambele atacuri au fost executate de sinucigași aparținând organizației al-Qaeda. Prezumțiile privind implicarfea lui Osama bin Laden au fost confirmate când Mohamed Saddiq Odeh, liderul palestinian al celulei care organizase atacul din Nairobi și care reușise să fugă în Pakistan, a fost arestat și interogat de către autoritățile pakistaneze, apoi extrădat în Statele Unite. Între timp, alți membri ai al-Qaeda au fost arestați în diverse locuri, oferind în cursul interogațiilor informații suplimentare despre atac. Printre aceștia s-a aflat Mohamed Rashed Daoud al-Owhali, arestat în Nairobi și care ajunsese acolo venind din Pakistan, fiind extrădat în SUA. În urma acestor atacuri teroriste, FBI lăa plasat pe bin Laden pe lista celor mai căutate zece persoane din lume.

Pe 20 august 1998, americanii au lansat o serie de represalii împotriva lui bin Laden: 75 de rachete de croazieră Tomahawk au fost lansate de pe vase de luptă americane, aflate în Marea Arabiei, împotriva bazelor teroriste din Afganistan. Printre țintele lovite s-a aflat și baza Al Badr II aparținând al-Qaeda și baza Amir Muawiya aparținând Harakat ul-Ansar (HUA), un grup terorist din Kashmir susținut de bin Laden, care lupta pentru independența provinciei față de India. Bin Laden a fost, în mod evident, avertizat de aceste atacuri și s-a refugiat în nordul Afganistanului. Răspunsul lui nu a întârziat să apară. Pe 25 august o bombă a explodat în restaurantul Planet Hollywood din Cape Town, Africa de Sud, omorând doi oameni și rănind alți 27.

După atacul SUA asupra bazelor sale, bin Laden ți-a stabilit noi refugii în nordul și estul Afganistanului. Baza principală al-Qaeda a fost mutată în provincia Kunduz, cu baze mai mici stabilite la Tora Bora, Derunta, Melawa și ferma Hadda, lângă Jalalabad. Rețeaua lui bin Laden s-a extins până în Pakistan, prin Peshawar, unde un număr de locuințe sigure au fost stabilite drept centre de tranzit pentru membrii al-Qaeda.

La începutul lui 1999, conducerea talibană din Afganistan s-a aflat sub o puternică presiune din partea SUA, Marii Britanii și a altor state occidentale pentru a-l extrăda pe bin Laden. Britanicii au devenit extrem de îngrijorați de dovezile din ce în ce mai concludente cu privire la implicarea musulmanilor din țara lor în grupări extremiste islamice. Tot prin aceeași perioadă, existau rapoarte potrivit cărora Osama bin Laden ar fi dispărut. Totuși în martie 1999 serviciile de informații occidentale l-au localizat pe acesta în estul Afganistanului, mișcându-se în zona rețelei de baze al-Qaeda, la sud de Jalalabad. În același timp, au apărut rapoarte suplimentare despre sprijinul acordat de acesta grupului islamist din Kashmir, Harakat ul-Ansar (HUA).

În octombrie 1999, guvernul taliban a decis să închidă bazele de antrenament ale teroriștilor și să trimită un număr mare de extremiști înapoi, în Pakistan. Această decizie a survenit în urma unei vizite oficiale în Afganistan a șefului ISI, general-locotenent Khawaja Ziauddin, care a avut o întrevedere cu lidrul talibanilor, mullahul Mohammad Omar, în numele premierului pakistanez, Sharif Nawaz. Talibanii însă au refuzat să-l predea pe bin Laden Organizației Națiunilor Unite, pentru a fi judecat în Statele Unite ale Americii, motiv pentru care, la 14 noiembrie, ONU a impus sancțiuni împotriva Afganistanului. Printre acestea se număra atât blocarea conturilor talibanilor din alte state, cât și a bunurilor din SUA în valoare de aproximativ 500 de milioane de dolari ale companiei aeriene afgane Ariana. Aceste sancțiuni au provocat revolte la Kabul și atacuri cu bombe și rachete în Islamabad asupra Ambasadei SUA și birourilor Misiunii ONU.

Deși talibanii refuzaseră cu încăpățânare să-l predea pe bin Laden , sancțiunile impuse de ONU le-au creat o mare dilemă. Pe de o parte, talibanii aveau nevoie de recunoaștere internațională și de sprijin, iar pe de altă parte, îl ocroteau pe suspectul de terorism numărul 1 al lumii (pe al cărui cap fusese pusă o recompensă de trei milioane de dolari, crescută ulterior la 25 de milioane, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001).

Zece luni mai târziu, Osama bin Laden a lovit din nou. Pe 8 august 2000, nava americană USS Cole, un distrugător dotat cu rachete teleghidate, a plecat de la baza navală Norfolk, din Virginia, pentru o misiune de cinci luni. După ce a trecut prin Canalul Suez s-a îndreptat spre Yemen, ajungând în portul Aden în dimineața zilei de 12 octombrie, pentru alimentare. Ancorase cam la 660 de metri de țărm, iar la ora 10.30 a.m. a început să primească combustibil, un proces care durează, în mod normal, patru, cinci ore. 47 de minute mai târziu, o barcă cu motor încărcată cu explozibil era detonată în imediata apropiere a navei. Au murit 17 membri ai echipajului, iar alți 39 au fost răniți în explozia care a produs o mare gaură în corpul navei, cauzând pagube în valoare de peste 250 de milioane de dolari. Cei doi teroriști care se aflau în barcă au pierit, de asemenea, în deflagrație. La mai puțin de 24 de ore după atacul asupra navei, un altul a avut loc la ora 06:00 a.m., pe 13 octombrie, asupra Ambasadei Britanice din capitala Yemenului, Sanaa, din fericire fără victime. O bombă a fost aruncată în curtea misiunii diplomatice, explozia provocând daune grave clădirii cancelariei ambasadei și distrugerea unui rezervor de combustibil.

La unsprezece luni după atacul asupra navei USS Cole, a avut loc cea mai mare atrocitate comisă vreodată de teroriști. Marți, 11 septembrie 2001, la 08:45 a.m., ora oficială a Coastei de Est americane, un Boeing 767 s-a izbit de turnul de nord al complexului World Trade Center din New York, o clădire de 417 metri înălțime. Inițial, martorii aflați în turnul de sud sau pe străzile din Manhattan au considerat evenimentul ca fiind doar un accident tragic. Dar unsprezece minute mai târziu, la ora 08:56 a.m., această idee a fost complet spulberată, era clar un atac terorist de proporții nemaiîntâlnite. În timp ce milioane de oameni din întreaga lume urmăreau scena în direct la televizor, un alt Boeing 767, aparținând United Airlines, a intrat în turnul de sud al World Trade Center. Partea superioară a celor două turnuri a fost imediat invadată de flăcări și fum. La 10:07 a.m., turnul de sud s-a prăbușit, urmat de celălalt turn după douăzeci de minute, omorând mii de oameni. Alții preferaseră să se sinucidă aruncându-se pe fereastră, decât să ardă de vii.

Între timp, la Washington, pe celălalt mal al râului Potomac și vizavi de Casa Albă, un al treilea avion de linie , un Boeing 757 al American Airlines, s-a izbit în zidul de vest al Pentagonului, la 09:38 a.m., trecând prin trei dintre cele cinci inele care formează clădirea și provocând un colaps parțial al acesteia. 190 de oameni, inclusiv 58 de pasageri și șase membri ai echipajului au fost uciși, împreună cu un număr neidentificat de teroriști. La acea oră, FBI-ul primea rapoartecă trei aeronave au fost deturnate, dar la 10:30 a sosit o altă informație, potrivit căreia un al patrulea avion, zborul United Airlines 093, decolat din Newark cu destinația San Francisco, se prăbușise lângă Pittsburgh, Pennsylvania, cu 20 de minute mai devreme.

În următoarele zile și săptămâni, s-a aflat că toate cele patru avioane fuseseră deturnate de teroriști și se pare că doar vitejia nebunească a unui grup de pasageri din avionul United Airlines, zborul UA 093, a prevenit un al patrulea atac la fel de tragic. În câteva zile a devenit cunoscut faptul că atacurile făceau parte dintr-o operațiune foarte minuțios planificată de către o organizație teroristă. Suspiciunile s-au îndreptat imediat către Osama bin Laden, iar serviciile de informații au primit sarcina de a face lumină în acest caz deosebit de grav. Cercetările FBI au scos la iveală faptul că o rețea de teroriști se dezvoltase chiar pe teritoriul Statelor Unite, unde câțiva dintre ei urmaseră cursuri de zbor. Numele celor 19 teroriști din cele patru avioane au fost identificate, dar o parte dintre nume erau false, așa încât investigatorii nu au putut confirma în totalitate identitatea acestora. Lumea intra într-o nouă epocă – aceea de luptă permanentă împotriva terorismului internațional!

În săptămânile care au urmat, vânătoarea după dovezi pentru probarea vinovăției celor responsabili de tragedie a continuat. Pe 4 octombrie, premierul britanic Tony Blair a anunțat în Camera Comunelor că există dovezi incontestabile că Osama bin Laden și al-Qaeda au organizat atacurile din 11 septembrie de la World Trade Center și de la Pentagon, dar și deturnarea avionului United Airlines, UA 093. A declarat, de asemenea, că măcar trei dintre cei 19 teroriști au fost identificați ca fiind membri ai anturajului lui bin Laden, cu strânse legături în al-Qaeda. Mai târziu s-a descoperit că 15 dintre ei erau cetățeni saudiți.

Între timp, omul considerat răspunzător de cel mai tragic eveniment din istoria terorismului se ascundea în Afganistan, fiind conștient probabil de represaliile Statelor Unite și ale aliaților săi, ce urmau să vină.

CAPITOLUL III.2. ORGANIZAȚIA AL-QAEDA

În opinia multor oameni, terorismul este echivalent cu deja celebra organizație Al-Qaeda. Connstruită de Osama bin Laden și apărută pe ruinele unui Afganistan unde trupele sovietice făceau ravagii în anii ’80, iar luptătorii de gherilă localnici primiseră ajutor din partea a mii de mujahedini străini veniți din țări precum Arabia Saudită, Algeria, Siria, Sudan, Emiratele Arabe Unite, această rețea de luptători uniți de religia islamică și de ura față de valorile non-islamice și de puterea Occidentului considerat „decăzut” și „necredincios” a ajuns să devină cea mai mare, mai bine structurată și mai eficientă grupare teroristă din ultimul deceniu. I se atribuie numeroase atacuri chiar și în deceniul anterior: explozia din 1992 a unei bombe la Aden, în Yemen, marea deflagrație din 1993 de la World Trade Center, explozia din 1995 a unei mașini capcană la Riyad, atacul din 1996 de la Khobar, în Arabia Saudită, ce viza Cartierul General al Aviației americane din această țară, uciderea a 50 de turiști occidentali la Luxor, în Egipt, în 1997, apoi exploziile din 1998 de la Nairobi și Dar es Salaam. Ceea ce se știe cu precizie și este exprimat clar de bin Laden și de locotenenții săi e faptul că principalul motor ce a dus la aparășia acestui fenomen malign a fost prezența soldaților americani (majoritatea creștini) pe teritoriul Arabiei Saudite, adică acolo unde se găsesc locurile sfinte ale Islamului (Mecca și Medina). Acțiunile teroriste îi vizau așadar pe „cruciați” (denumire genetică dată americanilor și europenilor de religie creștină aflați în Orientul Mijlociu) și pe „iudaici”, poporul israelian fiind acuzat în bloc de rele fără număr produse lumii musulmane. Mesajele lui bin Laden și Al-Zawahiri se adresează întregii comunități musulmane, pe care liderii vor să o dinamiteze spre a realiza un mare Califat Islamic după alungarea sau uciderea elitelor politice „corupte” și „tiranice” din Golf și Africa de Nord. Odată realizat visul unirii tuturor musulmanilor s-ar declanșa un mare război împotriva creștinilor și mozaicilor, care, fiind considerați decadenți, ar fi în cele din urmă învinși!

Prin citirea în chie extremistă a Coranului, grupul wahhabit al lui biin Laden, de inspirație salafistă, a ajuns să afirme că este o datorie religioasă a oricărui musulman să îi atace pe americani și pe islaelieni, iar sinuciderea, interzisă de Islam ca și de Biblie, devine un act lăudabil, chiar recomandabil dacă se face sub stindardul lui Allah! Bin Laden a avertizat adesea și țările europene că riscă atacuri dacă sprijină eforturile SUA de a transforma Orientul Mijlociu.

Succesele Al-Qaeda, printre care facilitarea schimbării de guvern în Spania ca urmare a atacurilor din 2004 de la Madrid și retragerea contingentului spaniol din Irak, și sprijinirea talibanilor, determină o seamă de experți să se întrebe cum și dacă această grupare va dispărea vreodată.

Al-Qaeda a dovedit că a infiltrat și serviciile secrete ale unor țări aliate Americii, precum Iordania. Un operativ iordanian venit să le vorbească în decembrie 2009 unor agenți CIA din Forward Operating Base (FOB) Chapman din Khost, Afganistan, despre celule sunnite a sfârșit prin a declanșa o explozie sinucigașă care a luat viețile unor buni agenți americani. Acest eveniment – cel mai grav atac terorist asupra unor militari SUA după cel din Beirut din 1983- a arătat că Al-Qaeda a reușit să penetreze eficient și servicii de informații considerate performante, precum cel din Iordania.

Al-Qaeda a suferit deja lovituri puternice, unii dintre liderii săi au fost uciși (precum Al-Zarkawi, grav răniți sau capturați (de exemplu, Khalid Sheik Mohammad), țările participante la campania de contracarare a terorismului au dejucat sute de atentate și au blocat numeroase fonduri ale teroriștilor pe tot globul. Nu putem ști cine și dacă va reuși cineva să distrugă acest grup transnațional ori dacă el se va dizolva prin rivalități interne. Datele disponibile arată că grupul are flexibilitate și capacitate de adaptare și că recrutează încă relativ ușor adepți. Campanii militare extinse precum cele din Irak și Afganistan nu au dus la eradicarea nucleului dur al organizației, dar lichidarea liderilor, desigur, nu a fost completă, bin Laden scăpând de fiecare dată. De aceea e nevoie de un set de măsuri politice, culturale și economice spre a ajuta moderații Islamului să câștige bătălia cu radicalii.

Așadar, o mare parte din succesul Al-Qaeda față de alte organizații teroriste cu bază religioasă se datorează structurii sale „în rețea”, cu celule relativ independente și un control destul de slab exersat de „centru”.

CAPITOLUL III.3. DESFĂȘURAREA RĂZBOIULUI

După atacurile din 11 septembrie 2001 asupra teritoriului american și după investigațiile demarate de FBI, Statele Unite au transmis guvernului taliban următoarele solicitări stricte:

Predarea către Statele Unite a tuturor liderilor Al-Qaeda, mai ales a lui Osama bin Laden;

Eliberarea captivilor străini, reținuți „nejustificat” în închisorile afgane;

Protecția jurnaliștilor străini, a diplomaților și a voluntarilor;

Închiderea imediată a taberelor de instrucție ale teroriștilor;

Predarea tuturor teroriștilor și a susținătorilor acestora către autoritățile adecvate;

Acordarea de acces nelimitat Statelor Unite pentru inspecție a taberelor de instrucție a teroriștilor.

Statele Unite au solicitat și sprijinul comunității internaționale pentru organizarea unei campanii militare menite să răstoarne guvernul taliban. ONU a emis două rezoluții despre terorism, după atacul din septembrie 2011. Prin aceste rezoluții se facea apel la toate statele lumii „să dezvolte cooperarea și să asigure implementarea deplină a tuturor convențiilor internaționale cu privire la terorism”. La rândul său, NATO a aprobat organizarea unei campanii militare împotriva Afganistanului condus de talibani, ca mijloc de autoapărare împotriva atacului armat, invocându-se pentru prima dată art. 5 al Tratatului Nord-Atlantic.

Pe 21 septembrie 2001 guvernul taliban a răspuns ultimatumului declarând că, dacă Statele Unite prezintă dovezi concrete ale vinovăției lui bin Laden pentru atacul de la 11 septembrie, Afganistanul îl va preda americanilor. Guvernul taliban menționa că nu are nici o dovadă în acest sens care să îl încrimineze pe bin Laden.

Pe 22 septembrie, Emiratele Arabe Unite și, ceva mai târziu, Arabia Saudită și-au retras recunoașterea oficială a talibanilor ca forță legală de guvernare în Afganistan, Pakistanul rămănând singurul stat cu relații diplomatice cu această țară. Pe 4 octombrie, talibanii au acceptat să-l predea pe bin Laden Pakistanului, urmând ca acesta să fie judecat de către un tribunal internațional, care ar fi funcționat însă în conformitate cu legea islamică Sharia. Pakistanul a respins această ofertă, invocând că nu îi poate garanta securitatea lui bin Laden. Pe 7 octombrie, ambasadorul taliban din Pakistan s-a oferit să-l rețină pe bin Laden și să îl judece conform legii islamice, cu condiția ca Statele Unite să solicite în mod oficial acest lucru și să prezinte dovezi în acest sens. Un oficial al administrației Bush a declarat, sub anonimat, că acestă ofertă nu era acceptabilă.

Pe aceeași dată, de 7 octombrie 2001, SUA, sprijinită de Marea Britanie, Canada și alte câteva state, au inițiat campania militară în Afganistan prin bombardarea taberelor talibane și ale Al-Qaeda. Intenția declarată a acestei acțiuni militare era aceea de a îndepărta de la putere regimul talibanși de a preveni folosirea Afganistanului ca bază sigură pentru organizarea de atacuri teroriste.

Obiectivul militar inițial al operațiunii, declarat de fostul președinte american George W. Bush atât în fața Congresului SUA, pe 20 septembrie 2001, cât și discursul despre starea națiunii, din 7 octombrie era de a distruge bazele de antrenamente ale teroriștilor și infrastructura lor din Afganistan, de a-i captura pe liderii Al-Qaeda, de a anihila orice entitate teroristă, de a îndepărta regimul taliban de la putere și de a sprijini dezvoltarea economico-socială a statului afgan și spre a-i asigura, în perspectivă, propria securitate.

Operațiunea „Enduring Freedom” (Lupta pentru Libertate) este denumirea oficială utilizată de guvernul SUA pentru războiul din Afganistan, primele baze fiind amplasate în zona orașului Kabul. Dar să ne întoarcem la octombrie 2001, când, în nordul Afganistanului începuseră deja ninsorile abundente, blocând trecătorile din munți. Două echipaje au fost, până la urmă, aeropurtate în Afganistan pe 19 octombrie 2001. Unul dintre ele s-a alăturat forțelor militare ale Alianței Nordului conduse de generalul Fahim. Detașamentul principal, s-a îndreptat spre sud, spre capitala Kabul. Prima luotă s-a dat pentru aerodromul Bagram, plin de carcase ruginite rămase din timpul războiului cu sovieticii. Forțele speciale americane ODA (Operational Detachment Apha)au preluat turnul de control, folosindu-l ca punct de observație în organizarea unui atac cu proiectile asupra a aproximativ 10 000 de talibani, dotați cu tancuri și artilerie rămase din era sovietică, aflați pe partea cealaltă a aerodromului.

Bombardamentul aerian care a urmat și două zile de luptă i-au alungat pe talibani din zona bazei Bagram. Forțele reunite au planificat apoi un nou atac, în câmpiile Shomali și apoi spre Kabul. Au lansat acțiunea din două direcții –dinspre sud și apoi dinspre vest. Talibanii au cedat destul de repede și capitala a fost cucerită pe 13 noiembrie, la mai puțin de o lună după ce detașamentele ajunseseră în Afganistan.

Între timp, alte echipaje înregistrau succese în partea de nord (la Mazar-e-Sharif) de est și de vest (la Herat) a Afganistanului, cu o rapiditate care i-a uimit atât pe planificatorii militari, cât și publicul din lumea întragă care urmăreau acțiunile militare din Afganistan. Orașul Kabul fusese cucerit, dar misiunea încă nu se încheiase. Talibanii rezistau încă în partea de sud, în Kandahar, dar și în regiunile estice, de la frontiera cu Pakistanul, iar Osama bin Laden era, în continuare, liber.

La sfârșit de noiembrie 2001, trei echipaje au fost trimise într-un loc numit Tora Bora – un complex de peșteri, în munții de la granița cu Pakistanul, în nordul provinciei Paktia. Luptători Al-Qaeda și talibani fuseseră observați acolo. Această redută naturală este un refugiu legendar al afganilor, care au rezistat acolo cu succes, în anii ’80, atacurilor sovietice. Această zonă reprezentase, de asemenea o eficientă redută de apărare împotriva britanicilor, cu un secol înainte. Majoritatea peșterilor sunt mici, rudimentare, practic niște găuri în munte, unde se puteau ascunde câțiva oameni. Căutarea era o muncă anevoioasă și laborioasă, dar trupele speciale nu se puteau plictisi deoarece bin Laden și luptătorii săi puteau fie să se ascundă în interior, de unde să atace apoi, fie să se strecoare prin trecătorile spre Pakistan.

La începutul lui decembrie, echipajele de la Tora Bora au primit vești proaste din provincia Kandahar. Beretele verzi înregistraseră primele victime în Afganistan. Un echipaj care dusese o bătălie cruntă în zona de baștină a mullahului Omar, liderul talibanilor, fusese victiva unui atac fratricid. Cineva de la sol dăduse pilotului coordonate greșite, pe care le și reconfirmase. Controlorul de trafic aerian citise greșit, se pare, secvența GPS, confundând locația detașamentului propriu de la sol cu ce a țintei, ceea ce a determinat expedierea unei bombe enorme direct peste membri detașamentului.

Între decembrie și mijlocul lui ianuarie 2001, echipajele au cercetat mai mult de 200 de peșteri. Au urmărit luptători talibani și Al-Qaeda rătăciți care încercau să scape, ascunzându-se în cotloanele munților. Câteva sute de luptători Al-Qaeda rămăseseră în urmă, ca un fel de ariergardă, dar, pe măsură ce luna decembrie se apropia de sfârșit, soldații americani erau din ce ăn ce mai siguri că bin Laden și ceilalți lideri teroriști reușiseră să treacă granița în Pakistan. Căutările au reușit să aibă ca rezultat prinderea câtorva membri de rang inferior ai organizației, descoperirea unor depozite de arme și muniție precum și capturarea unor documente.

Tora Bora avea să rămână în istorie drept unul din cele mai dezbătute episoade ale operațiunii „Enduring Freedom”. Bin Laden reușise să scape prin pânza de paianjen. Au fost localizate și marcate sute de peșteri și, conform unei cifre estimative, peste 300 de talibani și combatanți Al-Qaeda au fost uciși, majoritatea în timpul raidurilor aeriene.

La începutul lui 2002, forțele convenționale americane au preluat controlul întregii operațiuni militare. Acestea au planificat și declanșat „Operațiunea Anaconda”, atunci când rapoartele de inteligență au arătat că trupe de combatanți inamici erau concentrate în valea Shah și Kot din provincia Paktia. Planul era de a bloca valea la sud și de a-i forța pe talibani și pe luptătorii Al-Qaeda să fugă spre nord, unde o companie americană urma să-i întâmpine.

Geografia locului indica o vulnerabilitate de bază a planului. Oamenii urmau să fie amplasați cu ajutorul elicopterelor în valea Kot, aflată la o altitudine de 1200 de metri. Planificatorii americani nu știau că talibanii amplasaseră pe mai multe înălțimi mitraliere, artilerie și mortiere. Una dintre regulile primordiale ale războiului, formulate de stategul chinez Sun Tzu, era aceea de a lupta dinspre teren înalt spre teren jos – iar forțele americane erau obligate să procedeze exact invers. A fost nevoie de o săptămână pentru a securiza întreaga vale. Forțele americane s-au confruntat cu cel puțin 800 de luptători Al-Qaeda foarte rezistenți și bine instruiți, care au exploatat dn plin avantajele terenului și au folosit tactici inovatoare într-una dintre cele mai mari bătălii ale războiului din Afganistan.

„Anaconda” a marcat finalul Operațiunii „Enduring Freedom” pentru echipajele forțelor speciale. În martie 2002, aceștia se aflau în teatrul de operațiuni de peste cinci luni de zile, unde trăiseră și luptaseră în cele mai aspre condiții întâlnite de armata americană de la războiul din Coreea. Militarii au revenit după această operațiune la baza aeriană Bagram, de lângă Kabul, și ulterior, până la începutul lunii aprilie, se întorseseră cu toții acasă, în SUA.

Forțele coaliției și partenerilor lor au reușit să răstoarne guvernul taliban. Al-Qaeda nu a fost distrusă, dar a fost lovită din plin, dislocată din sanctuarul său și împrăștiată. Nu toate ascunzătorile lui bin Laden au fost identificate, dar unul dintre locotenenții săi principali a fost ucis, iar un altul a fost capturat. Un film cu bin Laden a fost trimis unei televiziuni arabe sugera că acesta a fost rănit, posibil în timpul bombardamentului de la Tora Bora, unde a fost capturat șeful bazelor sale de pregătire. Sute de luptători ai lui bin Laden au fost uciși și alte sute au fost luați prizonieri. Informațiile colectate din zonă au condus la mai mult de o mie de arestări în întreaga lume.

Pe 2 mai 2011 forțele speciale americane SEALs l-au ucis pe Osama bin Laden în orășelul pakistanez demunte Abottabad. Urmărirea faimosului terorist a durat un deceniu și jumătate, timp în care numeroase voci l-au dat ca fiind deja decedat. Astfel, opinia publică mondială a aflat că teroristul numărul unu al lumii nu se ascundea în peșteri insalubre din zona tribală pakistaneză Waziristan, nu îndura privațiunile unei vieți de haiduc, ci stătea confortabil într-o locuință masivă și bine izolată de exterior din cochetul orășel turistic unde, armata pakistaneză avea o școală militară, la câteva sute de metri de casa lui bin Laden. De asemenea, a devenit clar că acesta a beneficiat de complicități în rândul serviciilor secrete pakistaneze și că, de fapt, probabil nu se dorea prinderea lui sau era ținut ca monedă de schimb în ultimă instanță.

CONCLUZII

Fenomen social de factură deosebită, terorismul a căpătat la acest început de secol și mileniu, prin amploarea și diversitatea formelor sale de manifestare, un caracter complex, extins la scara întregii planete.

În acest context, se poate aprecia că cele patru mari acțiuni teroriste – de la 11 septembrie 2001 SUA, 11 martie 2004 – Madrid, 7 iunie 2005 – Londra, la care se adaugă Beslanul, Moscova – au demonstrat că teroriștii moderni pot lovi orice obiectiv, oriunde în lume, încercând prin teroare, modificarea unor decizii, chiar politice.

Actele plănuite de organizațiile teroriste sunt, de cele mai multe ori, rodul otrăvit al unor frustrări în lupta pentru putere, pentru înlăturarea unor stări de lucruri neconvenabile pentru un grup sau o pătură socială și se realizează de regulă prin mijloace violente, în afara legii. Atentatele teroriste se produc la capătul unor îndelungate și migăloase acțiuni de strângere de date privind potențiala victimă, programul acesteia, mijloacele de protecție de care dispune.

Mijloacele materiale și sprijinul logistic de care dispun grupările teroriste în acest moment sunt impresionante. Teroriștii profesioniști au rețele informative, canale de transmitere a informațiilor, adevărate arsenale care cuprind armament sofisticat, dispozitive electronice de detonare comandate de la distanță, explozibil de mare putere etc.

Trupele speciale, implicate nemijlocit în contracararea terorismului, reprezintă ultima resursă la care se poate apela pentru rezolvarea unei asemenea situații, eșecul acestei ultime linii de apărare putând avea efecte incalculabile.

Pe lângă nivelul înalt de profesionalism necesar planificării unor astfel de misiuni, important pentru conducătorul oricărei formațiuni antiteroriste este să-și conceapă strategia și în funcție de cunoașterea capacității reale a colectivului pe care îl conduce, a grupurilor tactice componente.

ANEXA 1

ANEXA 2

BIBLIOGRAFIE

„Studii europene și de securitate”, Universitatea Al. I. Cuza, Iași

Alterman, Eric – „Blowback, the Prequel”, ed. Nation, 12 noiembrie,2001

Andreescu, Anghel; Radu, Nicolae – „Organizații Teroriste”.

Arădăvoaice, Gheorghe; Iliescu, D.; Niță, D. – „Terorism, antiterorism, contraterorism”, ed. Antet, București, 1997

Baehr, Peter R.; Gerdenker, Leon – „The United Nations at the end of the 1990”, ediția a III-a, ed. St. Martin’s, New York, 1990

Baratta, Joseph Preston – „The Politics of World Federations”, ed. Princeton, Westfield, CT, 2004

Bass, Gary Jonathan – „Stay the Hand of Vengeance: The Politics of War Crimes Tribunals”, ed. Princeton, 2000

Best, Geoffrey – „War and Law Since 1945”, Oxford, 1994

Biro, Daniel – „Relațiile internaționale contemporane: Teme centrale in politica mondială”, ed. Collegium, Iași, 2013

Bodunescu, I. – „ Terorismul – Fenomen global”, Casa Editorială Odeon, București , 1997

Bordeianu, Cătălin ; Enea, Viorel; Nicolae, Corina – „Gestionarea și managementul crizelor militaro-politice contemporane. Dimensiunile securității în epoca globalizării”, ed. Vasiliana ’98, Iași, 2010

Bușe, Dorel – „Politici și instituții de securitate”, ed. Univerității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2014

Carter, Jimmy – „Keeping the Faith: Memoirs of a President”, ed. Bantam Books, 1982

Cicero – „Pro Milone”, „The Spechees of Cicero” editat și tradus de N.H.Watts, Harvard, 1931

D’Amato, Anthony – „International Law: Process and Prospect”, ediția a II-a, ed. Transnational, Ardsley, New York, 1995

David, Steven R. – „Causes and Cures”, World Politics, nr. 49, iulie 1997

Doyle, Michael W.; Sambanis, Nicholas – „Making War and Building Peace: United Nations Peace Operations”, Princeton, 2006

Falconi, F.; Sette, A. – „Osama bin Laden – Teroarea în Occident”, ed. Alfa, București, 2002

Falk, Richard; Gendzier, Irene; Lifton, Robert Jay (ed.) – „Crimes of War:Iraq”, ed Nation, New York, 2006

Findlay, Trevor – „The Use of Force in United Nations Peace Operations”, Oxford, 2002

Forsythe, David P. – „The Politics of International Law: US Foreign Policy Reconsidered”, ed. Lynne Rienner, Boulder, CO, 1990

Franck, Thomas M. – „Fairness in International Law and Institutions”, Oxford, 1995

Frunzulică, Doru-Claudian – „Marea ecuație: Afganistan”, ed. Rao, București, 2012

Ghali, Boutros Boutros – „An Agenda for Peace: Preventive Domocracy, Peacemaking and Peacekeeping”, United Nations, New York, 2006

Goldberg, Suzanne S. – „Ban Ki-moon ends hands-on involvment in climate change”, The Guardian, 27 ian., 2011

Goldstein, Joshua S.; Pevehouse, Jon C. – „Relații internaționale”, ed. Collegium, 2008

Gregg, Robert W. – „ About Face: The United States and the United Nations”, ed. Lynne Rienner, Boulder, CO, 1993

Guzini, Stefano – „Realism și relații internaționale”, ed. Institutul European, Iași, 2000

Hartle, Anthony E. – „Moral Issues in Military Decision Making”, Kansas, 2004

Howard, Michael; Andreopoulos, George S.; Shulman, Mark S. – „The Laws of War: Constraints on Warfare in the Western Wild”, Yale, 1994

Hriscu, Marius, Bârlădeanu, Ana-Maria – „ Organizații internaționale împotriva terorismului”, Universitatea Al.I.Cuza, Iași

Jura, Cristian – „Terorism Internațional”,ed. AllBack, București, 2004

Krasno, Jean E. – „ The United Nations: Confronting the Challenges of a Global Society”, ed. Lynne Rienner, Boulder, CO, 2004

Ku, Charlotte; Diehl, Paul F. – „International Law: Classic and Contemporary Readings”, ediția a II-a, ed. Lynne Rienner, Boulder, CO, 2003

Lynch, Colum – „Sudan to allow UN force in Darfur”, The Washington Post, 17 apr., 2007

Maxim, V. Ioan – „Terorismul – Cauze, efect și măsuri de combatere”, ed. Politică, București, 1989

Mayall, James – „The New Interventionism, 1991-1994: United Nations Experience in Cambodia, Former Yugoslavia and Somalia”, Cambridge, 1996

Maynes, Charles W.; Williamson, Richard S. – „US Foreign Policy and the United Nations System”, ed. W.W. Norton, New York, 1996

Meyer, Howard N. – „The World Court in Action: Judging Among Nations”, ed. Rowman & Littlefield, Lanham, MD, 2002

Miga-Beșteliu, Raluca – „Organizații internaționale interguvernamentale”, ed. Beck, București, 2006

Newman, Edward; Richmond, Oliver P. – „The United Nations and Human Security”, ed. Palgrave, New York, 2001

Peterson, M.J. – „The United Nations General Assembly”, ed. Routledge, New York, 2005

Price, Richard M.; Zacher, Mark W. – „The United Nations and Global Security”, ed. Palgrave Macmillan, New York, 2004

Puiu, Mihaela – „Pagini de aur din istoria universală III”, ed. Porțile Orientului, Iași, 2004

Rasanayagam, Angelo – „Afghanistan: A Modern History”, ed. I.B.Taurus & Company, New York, 2003

Ratner, Steven R. – „The United Nations Peacekeeping in Lands of Conflict After the Cold War”, ed. St. Martin’s, New York, 1995

Reynolds Wolfe, Lisa – „The Nixon Approach: Iran and Iraq”

Ritscher, Adam – „A Brief History of Afghanistan”

Rittberger, Volker – „Global Governance and the United Nations System”, United Nations University, New York, 2001

Scott, Shirley V. – „ International Law in World of Politics: An Introduction”, ed. Lynne Rienner, Boulder, CO, 2004

Shaw, Malcolm N. – „International Law”, ediția a IV-a, ed. Cambridge, 1998

Sick, Gary – „All Fall Down: America’s Fateful Encounter with Iran”, ed. Taurus, Londra, 1985

Thackrah, John Richard – „Enciclopedia terorismului și violenței politice”, Consiliul Britanic, 1986

Valentin, Constantin – „Drept internațional public”, ed. Universitățăă de Vest, Timișoara, 2004

Weiss, Thomas G. – „The United Nations and Civil Wars”, ed. Lynne Rienner, Boulder, CO, 1995

Whitworth, Sandra – „Men, Militarism and United Nations Peacekeeping: A Gendered Analysis”, ed. Lynne Rienner, Boulder, CO, 2004

Woodhouse, Tom; Bruce, Robert; Dando, Malcolm – „Peacekeeping and Peacemaking: Towards Effective Intervantion in Post-Cold War Conflicts”, ed. St. Martin’s, New York, 1998

Ziring, Lawrence – „The United Nations: International Organisation and World Politics”, ediția a IV-a, ed. Woodsworth, Belemont, CA, 2004