O.n.u. Organizatie cu Caracter Universal
CUPRINS
INTRODUCERE …………………………………………………………………………… 1
CAPITOLUL I
PRINCIPII ȘI REGULI PRIVITOARE LA MEMBRII ORGANIZAȚIEI ȘI STRUCTURA ONU,ORGANELE PRINCIPALE ALE ONU ……………..3
1.1 O.N.U. – Scurt Istoric și Scopul său………………………………………………………3
1.2. Principii și reguli privitoare la membrii organizației ………………………………5
1.3. Structura O.N.U., organele principale ale O.N.U …………………………………. 9
CAPITOLUL II
ONU ȘI ROLUL SĂU ÎN PREVENIREA ȘI MONITORIZAREA CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE ………………………………………………24
2.1. Obiectivele ONU și necesitatea redefinirii rolului său …………………………..24
2.2. Experiența ONU în prevenirea conflictelor ………………………………………….30
2.3. Adoptarea deciziilor în vederea prevenirii conflictelor …………………………32
2.4. Metode de gestionare a conflictelor: menținerea păcii, realizarea păcii, impunerea păcii ……………………………………………………………………………………..33
STUDIU DE CAZ
ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE ÎN ROMÂNIA………………………..39
CONCLUZII ………………………………………………………………………………………..46
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………….52
INTRODUCERE
Organizația Națiunilor Unite (organizație politică universală) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are 193 de state membre.
ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional.
Cel de-al Doilea Război Mondial nu a avut ca rezultat un tratat de pace general, cauza a fost nivelul scăzut de solidaritate între aliați. Carta ONU a fost un substitut al unui tratat general de pace. Obiectivul – menținerea păcii și a securității internaționale.
În afara scopului fundamental, de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta ONU menționează în preambulul său trei finalități : respectul drepturilor funadamentale ale persoanei umane, respectul dreptului internațional și al dreptății de promovare a progresului social general într-un climat de libertate.
Drepturile omului au fost motivul principal pentru crearea Națiunilor Unite. Atrocitățile celui de-al Doilea Razboi Mondial și genocidurile au determinat ca noua organizație să prevină tragedii similare in viitor. Un prim obiectiv a fost acela de a crea un cadru legal pentru a lua in considerare si a lua hotărâri asupra violarilor drepturilor omului
Organizația Națiunilor Unite obligă toate statele membre sa promoveze "respect universal pentru, si observarea drepturilor omului" și să ia "măsuri impreună și separate" în această privință. Declarația Universală a Drepturilor Omului, deși nu legală, a fost adoptată de Adunarea Generală in 1948 ca un standard comun de realizare pentru toți. Adunarea de obicei are în vedere probleme legate de drepturile omului.
Organizația Națiunilor Unite și diferitele agenții ale sale joacă un rol important în implementarea și respectarea principiilor din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Un astfel de caz este sprijinul acordat de organizație țărilor ce se află în tranziție spre democrație. Asistența tehnică în realizarea alegerilor libere și corecte, îmbunătățirea structurilor judiciare, revizuirea constituțiilor, antrenarea oficialilor drepturilor omului și transformarea mișcărilor armate în partide politice au contribuit mult la democratizare în lume.
Limbi oficiale.
ONU utilizează 6 limbi oficiale: araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola. Aproape toate reuniunile oficiale sunt traduse simultan în aceste limbi. Aproape toate documentele pe suport hârtie sau "on-line" , sunt traduse în aceste șase limbi. În funcție de anumite circumstanțe, unele conferințe și documente de lucru sunt traduse doar în engleză, franceză sau spaniolă.
De-a lungul timpului secretarii generali ai ONU au fost :
1946-1953 Trygve Lie (Norvegia)
1953-1961 Dag Hammarskjöld (Suedia)
1961-1971 U Thant (Birmania)
1972-1981 Kurt Waldheim (Austria)
1982-1991 Javier Perez de Cuellar (Peru)
1992-1997 Boutros Boutros-Ghali (Egipt)
1997-2006 Kofi Annan (Ghana)
2007 Ban Ki-Moon (Coreea de Sud)
În cei 52 ani de când este membru ONU, România s-a asociat pe deplin la efortul general condus de organizație pentru menținerea păcii si securității
internaționale, sprijinirea dezvoltării economice si sociale a țărilor din lumea întreagă si promovării respectului demnității umane.
CAPITOLUL I
PRINCIPII ȘI REGULI PRIVITOARE LA MEMBRII ORGANIZAȚIEI ȘI STRUCTURA ONU,ORGANELE PRINCIPALE ALE ONU
1.1. O.N.U. – Scurt Istoric și Scopul său
Ideea constituirii unei organizații internaționale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menținerii păcii, poate fi identificată în seria de conferințe diplomatice internaționale, ținute în ultima parte a secolului XIX-lea și prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizații cu vocație universală a fost dat însă de dorința statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.
În 1915 ia ființă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizație privată ale cărei principale idei, acceptate de președintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârșitul războiului.
La o săptămână după deschiderea Conferinței de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei conducere a revenit președintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societății Națiunilor, a fost aprobat în unanimitate și a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920.
Cele mai importante țeluri ale Societății Națiunilor sunt legate de promovarea păcii și prevenirea războiului.
Expresia „Națiunile Unite” aparține președintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, și a fost folosită pentru prima dată în „Declarația Națiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanții a 26 de națiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei.
Conferința de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională”, și-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanților a 50 de state. Lucrările Conferinței, care au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU.
În termeni generali, Organizația Națiunilor Unite poate fi definită ca o organizație cu vocație universală, atât în ceea ce privește entitățile sale – state suverane – cât și domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menținerea păcii și securității internaționale.
Scopurile pentru care a fost creată Organizația Națiunilor Unite și pentru realizarea cărora acționează statele membre și organizația ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei.
Primul și cel mai important dintre acestea este menținerea păcii și securității internaționale. Aliniatul întâi al aceluiași articol indică și căile utilizării acestui obiectiv:
a.) prin măsuri colective pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și prin reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii;
b.) prin aplanarea și soluționarea diferendelor sau a situațiilor cu caracter internațional care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional.
În al doilea rând, după menținerea păcii și securității internaționale, Carta subliniază, ca scop al Organizației, realizarea cooperării internaționale în domeniul economic și social. Pentru atingerea acestui obiectiv, ca și în cazul menținerii păcii și securității globale, Carta conține prevederi precise privind atribuțiile organelor sau organizațiilor din sistemul său, în sarcina cărora cade realizarea acestui obiectiv.
Un al treilea obiectiv al ONU, consființit în articolul 1 al Cartei, este realizarea cooperării internaționale pentru promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei, principalele responsabilități pentru promovarea drepturilor omului sunt încredințate Adunării Generale și Consiliului Economic și Social
Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relații prietenești între națiuni. Carta stabilește un set de principii în baza cărora vor acționa, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât Organizația, cât și statele membre.
1.2. Principii și reguli privitoare la membrii organizației
Organizația Națiunilor Unite ca organizație internațională guvernamentală este alcătuită numai din state. Există însă organizații la care accesul staleor este restrâns în funcție de raza geografică a activității sale sau în raport cu caracterul și scopurile avute în vedere.
ONU a fost concepută ca organizație deschisă tuturor statelor, iar realizarea principiului universalității costituie o condiție esențială pentru ca Națiunile Unite să reflecte realitățile vieții internaționale și să aibă eficiența practica necesară înfăptuirii scopurilor ei .
La principiul universalității s-au făcut referiri la ședința din 28 august 1946 a Consiliului de Securitate , secretarul general declarând : " Statele fondatoare ale Națiunilor Unite și toate țările mari care fac parte din organizația noastră au convenit și au repetat în numeroase rânduri că Organizația Națiunilor Unite trebuie să fie cât mai universală posibil " . În momentul elaborării și adoptării Cartei și începerii funcționării ONU în 1946 , nu era desigur posibil să se realizeze dintr-o data universalitatea organizației , primindu-se , spre pildă, ca statele foste inamice. În plus este firesc să existe o anumită procedură la primirea unui stat ca membru într-o organizație inrtnationala. El trebuie să își manifeste voința de a dobândii această calitate și este nevoie să intervină o apreciere din partea statelor membre .
Organizația își păstrează caracterul de universalitate dacă documentul ei constitutiv nu conține criterii discriminatorii sau restrictive . Premisele universalității sunt asigurate prin stabilirea unor condiții generale , de la șine înțelese, pentru admiterea unui stat ca membru într-o organizație care își propune să asigure pacea și securitatea internațională și să promoveze o multilaterală cooperare între state . În acest mod au fost redactate articole din Cartă privitoare la membrii , în intenția de a realiza, în momentul când inprejurarile istorice o vor permite , universalitatea organizației.
În aceste articole se arată mai întâi că sunt membri originari (sau fondatori) statele care au participat la Conferința de la San Francisco ori au semnat mai întâi Declarația Națiunilor Unite din 1 ianuarie 1942. Aceste state au devenit membre ale ONU semnând și ratificând Carta , deci au avut dreptul la calitatea de membru . Alte state pot devni membre după o anumită procedura.
Toate celelalte state trebuie să fie " iubitoare de pace " , ceea ce exclude pentru început statele agresoare , foste inamice ale Națiunilor Unite . Spre a dobândi calitatea de membru statele trebuie să accepte obligațiile cuprinse în Carta. La rândul ei organizația va aprecia dacă ele pot să aducă la îndeplinire aceste obligații. Sunt condiții minine și normale pentru orice stat care iși exprimă dorința de a face parte dintr-o organizație având caracterul ONU . Formula " toate celelalte state " indică universalitatea organizației.
Aprecierea îndeplinirii condițiilor prevăzute în Cartă se face în cadrul unei proceduri cu caracter electiv , la care participă Consiliul de Securitate și Adunarea Generală . Hotărârea de admitere a unui stat ca mambru în organizație revine Adunării Generale . în prealabil trebuie să existe însă o recomandare de partea Consiliului de Securitate. Spre a îndeplinii această procedură , cererea unui stat de e deveni membru al ONU , cuprinzând declarația că acceptă obligațiile cuprinse în Carta, este transcrisă de secretarul general Consiliului de Securitate și , în copie, Adunării Generale sau, dacă aceasta nu este în sesiune , tuturor statelor membre spre informare.
După examinarea cererii de către Comitetul pentru admiterea de noi membrii, organ subsidiar al Consiliului de Securitate , având aceeași compunere cu acesta, cererea, însoțită de raportul acestui organ, este supusă spre examinarea Consiliului, care după dezbatere va vota asuprea ei cu o majoritate incluzând votul celor cinci membrii permanenți . În cazul când cererea a fost admisă, Adunarea Generală o discută și o votează la rândul ei, pentru aprobare fiind necesară o majoritate de două treimi .
Subliniem că distincția dintre membrii fondatori și noii membrii nu are nici un fel de repercusiuni asupra drepturilor și obligațiilor, egale pentru toți membrii, ci marchează în fond doar mementul constituirii organizației. Orice membru poate și suspendat din exercițiul drepturilor și privilegiilor decurgând din calitate de membru dacă Consiliul de Securitate întreprinde împotriva să o acțiune preventivă sau de constrângere. Sancțiunea se aplică de Adunarea Generală , la recomandarea Consiliului de Securitate. La restabilirea în drepturi se folosește aceeași procedură.
S-a pus și întrebarea dacă un stat se poate retrage din organizație. Tăcerea Cartei în acest caz nu poate fi considerată ca interzicând unui stat de a părăsi organizația , deoarece acest drept decurge din suveranitatea statului respectiv . În acest sens la San Francisco s-a adoptat o declarație în comitetul respectiv , recunoscând dreptul suveran al statelor de a pune capăt calității de membru.
În practică un singur stat a declarat că se retrage din organizație, reluandu-și, totuși după scurtă vreme locul sau.
În Cartă s-a prevăzut însă posibilitatea de a exclude un stat care încalcă în pernanenta principiile sale, punându-se astfel în lumina și cu acest prilej valoarea acestora. Procedura de excludere comportă o hotărâre a Adunării Generale , la recomandarea Consiliului de Securitate.
Dreptul unui stat de a se retrage, ca și dreptul organizației de a-l exclude, situații limită, excepționale, nu pot fi considerate ca excepții de la principiul universalității.
Realizarea principiului universalității s-a izbit și se izbește de piedici. În primul deceniu de existența, sub influența nociva a războiului rece, unele puteri occidentale membre permanente în Consiliul de Securitate au blocat accesul în organizație a unui număr de state, printre care și următoarele țări socialiste : Albania, Bulgaria, R.P. Mongolă, România, Ungaria.
Atitudinea acestor puteri față de Bulgaria, România și Ungaria, a căror admitere în ONU se angajaseră să o sprijine, atât prin declarațiile făcute la Conferința de la Potsdam din august 194, cât și prin prevederile tartatelor de pace de la Paris, intrate în vigoare în 1947, exprimă vădit o poziție dictată de interese unilaterale, puse cooperării internaționale. Făcând parte din arsenalul politicii " de pe poziții de forță " și de " război rece ", piedicile ridicate în admiterea acestor țări socialiste se traduceau, în esența, în violarea principiilor fundamentale ale organizației. În cele din urmă în sesiunea a X-a a Adunării Ganerale, la 14 decembrie 1955, au fost primite deodată în ONU 16 state, printre care și statele socialiste europene menționate mai sus.
După 1955, pe măsură cuceririi independenței de către zeci și zeci de state noi, ele au fost admise în ONU, în general fără întârziere sau dificultăți, ceea ce a ridicat numărul statelor membre la sfârșitul anului 1969 la 126. Masiva admitere a satelor noi a avut repercusiuni profunde de ordin calitativ asupra ONU. Politica statelor noi, îndreptată, în general, spre promovarea unor relații de pace și cooperare, de apărare a dreptului fiecărui popor de a-și decide soarta, a contribuit și contribuie substanțial la orientarea organizației într-o direcție corespunzătoare principiilor și scopurilor Cartei. Dacă în primul deceniu, organizația a fost deseori abătuta din drumul trasat de Cartă, explicația se găsește în posibilitatea unor puteri sau ale unui grup de puteri de a-și impune interesele unilaterale, contrare scopurilor și principiilor, profitând și de compunerea organizației și folosind ceea ce s-a denumit " mașină de vot ".
Cadrul asigurat prin admiterea noilor state, ca urmare a accelerării procesului de abolire a colonialismului, a modificat radical situația. Rolul statelor mici și mijlocii în organizație să făcut simțit și crește în permanență, influențând pozitiv asupra relațiilor internaționale. ONU a ajuns astfel să reflecte mai fidel structura comunității internationalecontemporane, tendințele ei de dezvoltare, orientările principale.
Este de semnalat în treacăt că în ultima vreme se discută – în unele organe ale ONU – despre regimul așa-ziselor " ministate " sau " microstate ", cu un teritoriu foarte redus și cu o populație puțin numeroasă. S-a pus întrebarea dacă astfel de state, primite an de an, pe măsură ce noi popoare acced la independența, nu ar rebui să aibă un statut diferit sub aspectul volumului drepturilor și obligațiilor lor de cel al restului de state membre. Carta după cum am văzut nu stabilește categorii de membrii, ca alte acte constitutive ale unor organizații internaționale, în care pe lângă membrii " plini " există și membrii " asociați ". Potrivit Cartei, dacă o entitate are caracteristicile unui stat, ea poate fi primită în organizație cu drepturi și obligații egale cu ale tuturor celorlalte state membre ale ONU.
Înfăptuirea universalității reprezintă un obiectiv primordial și de prima urgență pentru viitorul organizației, pentru sporirea ponderei ei în viața internațională.
1.3. Structura O.N.U. , organele principale ale O.N.U.
Nucleul sistemului Națiunilor Unite îl constituie cele șase organe principale : Adunarea Generală, Consiliul de Secritate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul, pe lângă ele funcționând numeroase organe subsidiare.
Cele șase organe enumerate, deși calificate toate ca principale, se află totuși, din punct de vedere al independenței și puterii pe care o exercită, în situații diferite.
* Adunarea Generala a Natiunilor Unite
Adunarea Generala ocupă o poziție centrală în cadrul Organizației, nu numai datorită funcțiilor și puterilor sale politice, dar și pentru competențele sale administrativ-financiare și rolul în stabilirea structurării altor organe.
Singurul organ principal al Națiunilor Unite, care, așa cum spune Carta, se compune din toți membrii organizației, Adunarea Generală este caracterizată, din punct de vedere tehnic, ca o conferință dimplomatica permanentă
Schema Nr.1. – Componenta Adunarii Generale
Sursa : www.onuinfo.ro
La San Francisco, în cuvintele președintelui comitetului însărcinat cu redactarea textelor privitoare la Adunarea Generală, aceasta este caracterizată ca " organul creator…fortăreața în care aspirațiile umane vor fi apărate. Nu va avea armată la dispoziția sa, nu va avea tunuri și închisori, va avea în schimb ceva care, deși imaterial, s-a dovedit, în cursul istoriei, mai puternic și mai invincibil decât forța brută : puterea gândirii ".
O asemenea caracterizare conduce la un concept deosebit de cel clasic de conferință internațională, menită să concilieze divergențele dintre state prin realizarea de compromisuri. Un astefl de concept cu privire la ONU , deci și la organele sale principale, a fost formulat de unui din secretarii generali, Dag Hammarskjold, într-o introducere la un raport anual. El consideră că, în lumina cartei ONU rerezinta un instrument și o expresie a unei comunități internaționale în care "tendințele arhaice ale vieții internaționale să fie înfrânte, introducandu-se un sistem de drepturi politice egale, posibilități economice egale și supremația dreptului ". Sarcina organizației este de a stimula statele membre de a adera mai strâns la exigențele Cartei, "de a traduce în realități practice principiile democratice constituind esența Cartei ", să le traducă în acțiuni care, prin autodeterminare, să asigure o viață liberă și independența popoarelor în cadrul unor state suverane. Organizația este destinată să seveasca de protector al drepturilor statelor, ce nu au ele însele putere să asigure respectul lor.
Adunarea Generală, datorită caracterului ei reprezentativ, mai este comparată cu un parlament, vorbindu-se și despre puterea legislativă a ei.
Dacă Adunarea Generală este o conferință diplomatică permanentă, care are un rol și răspunderi specifice, depășind pe cele tradiționale ale conferințelor, ea nu este un organ legislativ căci nu e competentă să dicteze legi. Este un for de deliberare, în care orice stat, mare sau mic, poate să-și formuleze ideile, să discute o problemă, sa propună o rezoluție. Dând activității sale o amploare tot mai mare și bucurându-se de încredere sporită din partea statelor membre, Adunarea Generală aduce, poate, cea mai importantă contribuție în a conferi ONU calitatea de centru de armonizare a acțiunilor națiunilor pentru distrugerea scopurilor comune proclamate în Cartă. Totodată, Adunarea a dobândit, din ce în ce mai mult, o poziție de supraveghere generală asupra activităților organizației.
Carta a legat caracterul Adunării Generale ca cel mai reprezentativ organ al Națiunilor Unite, de conferirea unor funcții corespunzătoare, esențiale pentru activitatea organizației. Astfel Adunarea Generală poate discuta orice probleme sau chestiuni care intră în cadrul Cartei sau care se referă la puterile și funcțiile oricăruia din organele prevăzute în ea și poate face recomandări membrilor organizației și Consiliului de Securitate în toate aceste probleme.
Celelalte prevederi ale Crtei referitoare la puterile și funcțiile Adunării constituie o concretizare, în diverse domenii, a competenței generale atribuite acestui organ principal. Asemenea puteri și funcții ar putea fi împărțite, fără a da clasificării un caracter rigid, în :
• cele legate de colaborarea statelor membre pentru realizarea scopurilor Cartei
• cele privind buna funcționare a organizației și compunerea diverselor organe.
Printre funcțiile Adunării Generale legate de realizarea scopurilor ONU, Carta le definește mai întâi pe cele referitoare la menținerea păcii și securității internaționale și la colaborarea politică în general. În rezumat aceste funcții comportă : examinarea principiilor generale de colaborare pentru menținerea păcii și securității internaționale, inclusiv principiile care cârmuiesc dezarmarea și reglementarea înarmărilor ; discutarea oricăror probleme privitoare la aceste domenii ; sesizarea Consiliului de Securitate asupra situațiilor care ar putea pune în primejdie pacea și securitatea internațională ; inițierea de studii și formularea de recomandări în scopul de a promova colaborarea internațională în domeniul plitic ; soluționarea pașnică a divergențelor internaționale.
În privința divergențelor internaționale, Carta stabilește o delimitare funcțională între Consiliul de Securitate și Adunarea Generală. Adunarea Generală, sesizată de orice membru al ONU , de Consiliul de Securitate sau de un stat nemembru parte la un diferend pe care îl supune organizației, acceptând obligațiile prevăzute în Cartă în rezolvarea pașnică a divergențelor, poate să-l discute, dar nu are dreptul să facă recomandări dacă problema necesită o acțiune, în acest scop urmând că Adunarea să o transmită Consiliului de Securitate înainte sau după discuție ; în privința ei, Adunarea își indeplineste funcțiile și puterile prevarute în Cartă, afară de cazurile când Consiliul i-ar cere să facă o recomandare.
Adunării Generale îi revine, în al doile rând funcția de cooperarea internațională în domeniul economic, social, cultural, educativ și al sănătății și de a contribui la înfăptuirea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. În realizarea acestei funcții, Adunarea Generală beneficiază de contribuția esențială a ECOSOC, aflat sub autoritatea ei, organul specializat și cu competență exclusivă în domeniul cooperării economice și sociale .
Pe lângă funcțiile privitoare le pacea și cooperarea internațională, Adunarea Generală îndeplinește toate atribuțiile stabilite de Cartă în legătură cu sistemul de tutelă, fiind ajutată de Consiliul de Tutelă .
Printre atribuțiile Adunării Generale în legătură cu structura și funcționarea organizației, obligația Consiliului de Securitate și a celorlalte organe principale de a-și prezenat rapoarte subliniază rolul ei de supraveghere generală a activităților Națiunilor Unite . Este important pentru functionarea organizației ca toți membrii să primească informații referitare la felul cum își îndeplinesc atribuțiile toate organele și să-și expună punctul lor de vedere. Evident, cadrul cel mai adecvat îl oferă Adunarea Generală, unde fiecare stat reprezentat și poate discuta orice problemă.
Dintre rapoartele primite de Adunarea Generală, cel mai cuprinzător este raportul anual al secretarului general, care trece în revistă toate activitățile organizației și problemele de interes general, prezentat Adunării înainte de începerea fiecărei sesiuni . Consiliul de Securitate supune Adunării Generale rapoarte anuale și speciale, care trebuie să cuprindă o dare de seamă cu privire la măsurile hotărâte sau luate de acesta în vederea menținerii păcii și securității internaționale .
Discutând rapoartele Adunarea Generală poate face recomandări, exprimându-și indirect, când e cazul, așa cum s-a întâmplat în diverse rânduri în practică, nemulțumirea față de felul cum un organ a acționat într-o anumită problemă, propunând unele măsuri noi sau atrăgând atenția asupra modului în care problema a fost tratată de Adunare.
Un loc de prim ordin are Adunarea Generală în ceea ce privește atribuțiile financiare. Carta arată că Adunarea Generală va exprima și aproba bugetul organizației, membrii suportând cheltuielile acesteia prin contribuțiile lor, potrivit repartiției stabilite de ea. În afară de aceasta Adunarea Generală examinează și aprobă acordurile financiare și bugetare cu instituțiile specializate și examinează bugetele lor administrative, în scopul de a le face recomandări .
O altă categorie de atribuții ale adunării Generale privind funcționarea Organizației sunt cele în legătură cu admiterea de noi membrii, la recomandarea Consilului de Securitate, și alegerea statelor intrând în compunerea altor organe principale. Adunarea Generală alege astfel membrii nepermanenți în Consiliul de Securitate, statele care alcătuiesc ECOSOC și o parte din membrii Consiliului de Tutelă .
Pentru realizarea funcțiilor sale Adunarea Generală a creat numeroase organe subsidiare, al căror număr a variat între 44 și 100 . Printre care se numără comisii de studiu, comisii politice, organe de asistentă administrativă permanente, organe de execuție, judiciare și alte organe cu atribuții specifice largi și de studiu, cum este UNCTAD, Comisia de drept internațional și Comisia pentru dretul comercial internațional UNCITAC.
* Consiliul de Securitate al Natiunilor Unite
Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul instituțional al organizației, ca organ cu compunere restrânsă, investit cu răspunderea principală în menținerea păcii și securității internaționale (art. 24).
Pentru realizarea acestei răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de decizie și de acțiune în prevenirea și rezolvarea conflictelor internaționale, iar statele membre ONU „acceptă să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, luate în conformitate cu dispozițiile Cartei (art.25).
Poziția și rolul deosebit rezervate acestui organ în structura organizației mondiale sunt relevate de compunerea acestuia, funcționarea, sistemul decizional și competențele ce le exercită.
Destinat să facă față, prin „acțiuni rapide și eficace”, unor situații conflictuale, alcătuirea acestui organ, în viziunea fondatorilor ONU trebuia să răspundă unei duble cerințe: pe de o parte, să se limiteze la un număr restrâns
de membri, iar pe de altă parte, să aibă în compunerea sa, obligatoriu și permanent, marile puteri aliate în cel de-al doilea război mondial, cooperarea acestora fiind considerată o principală garanție a menținerii păcii și securității în perioada postbelică.
Ca atare, conform Cartei, Consiliul de Securitate cuprinde două categorii de membrii: permanenți și nepermanenți.
Inițial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci membri permanenți, numiți prin Cartă – Republica China, Franța, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii – și șase membri nepermanenți. Ca urmare a unui amendament adus Cartei în 1963 (intrat în vigoare la sfârșitul anului 1965), numărul membrilor nepermanenți a fost sporit la zece , Consiliul fiind compus, după 1965, din cincisprezece membri.
Competențele Consiliului de Securitate a Națiunilor Unite sunt exprimate în temeiul art. 24 al Cartei, care conferă acestuia răspunderea principală în menținerea păcii și securității internaționale, competențele în cauză urmărind prevenirea izbucnirii unor conflicte, intervenția, dacă este cazul, pentru a le pune capăt și, în general, dezamorsarea crizelor internaționale.
În acest cadru, atribuțiile Consiliului sunt grupate, de Carta ONU, în trei capitole distincte :
• Capitolul VI – atribuții în soluționarea în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale;
• Capitolul VII – atribuții în cazul unor „amenințări împotriva păcii”, „încălcări ale păcii” și „acte de opresiune”, care impun măsuri de constrângere, fără folosirea forței urmate, dacă este cazul, de folosirea acesteia;
• Capitolul VIII – atribuții în raporturile dintre ONU și organizații ori acorduri regionale, având ca obiect menținerea păcii și securității într-o anumită zonă geografică.
În domeniul soluționării pașnice a diferendelor, Consiliul poate :
• să invite părțile la un diferend să îl soluționeze printr-unul din mijloacele menționate la art. 33 („tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgere la organisme sau acorduri regionale);
• să dispună o anchetă asupra unui diferend sau a unei situații, care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend;
concluziile anchetei, întreprinsă de un organ subsidiar al Consiliului, de o comisie formată din reprezentanți ai statelor ori personalități independente, constituie o primă etapă în stabilirea poziției Consiliului asupra diferendului a cărui natură urmează să o determine;
În cazurile în care Consiliul constată existența unor situații calificate drept amenințare împotriva păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul Cartei, este autorizat să adopte rezoluții cu valoare obligatorie, prin care dispune măsuri, mergând uneori până la utilizarea forței armate.
* Consiliul Economic și Social
Consiliul Economic și Social este împreună cu Adunarea Generală responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor rezumate la Capitolul IX al Cartei ONU. Conform Articolului 63, ECOSOC poate activa în următoarele domenii: economie, social, sănătate, educație, cultură și domenii conexe. ECOSOC este organul de coordonare pe probleme economice și sociale. Acest lucru explică și felul în care este compus acest Consiliu, reprezentat supra-proporțional de țări în curs de dezvoltare, așa cum se poate vedea și din schema de mai jos.
Schema Nr. 2. – Componenta ECOSOC
Sursa : www.onuinfo.ro
In calitate de forum central de discutie a subiectelor economice si sociale internationale si formulare de recomandari de politici, Consiliul joaca un rol cheie in cooperarea internationala pentru dezvoltare. Se poate consulta cu organizatiile neguvernamentale, dezvoltand astfel o veriga vitala intre Natiunile
Unite si societatea civila.
Consiliul are 54 de membri, alesi de Adunarea Generala pentru mandate de cate 3 ani. ECOSOC se întrunește o dată pe an, timp de patru săptămâni. Mare parte din activitățile sale se petrec în cadrul organelor conexe, al căror număr extrem de crescut a atras permanent criticile privind eficiența Consiliului. Aceste organe conexe pot fi împărțite în șase categorii:
Organe speciale: Programul de Control al Drogurilor (INDCB)
Comitete Permanente: Comisia pentru Locuințe și Așezări Umane, Comitetul pentru Organizațiile Neguvernamentale, Comitetul de Negociere cu Organizațiile Interstatale, Comisia pentru Întreprinderi Transnaționale
Comitete Speciale: Comitetul pentru Programe și Coordonare (CPC, împreună cu Adunarea Generală), Comitetul Administrativ de Coordonare
Foruri de experți
•foruri de experți independenți: Comitetul de Planificare a Dezvoltarii, Conferinta cu privire la Programul Natiunilor Unite pentru Administratie si Finante Publice, Grupul Ad-hoc de Experti pentru Cooperarea Internationala pe Probleme de Taxe si Impozite
•foruri de experți guvernamentali: Comitetul de Dezvoltare pentru Resurse Noi de Energie, Comitetul pentru Resurse Naturale, Comitetul pentru Prelucrarea Bunurilor Periculoase, Grupul de Experți ONU pentru Toponimie, Grupul de Lucru Interstatal privind Normele Contabile Internationale .
5) Comisii regionale: Comisia Economică pentru Africa (ECA), Comisia Economică pentru Europa (ECE), Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (ECLAC), Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (ESCAP), Comisia Economică și Socială pentru Vestul Asiei (ESCWA)
6) Comisii de specialitate: Comisia pentru o Dezvoltare de Durată, Comisia pentru Populație, Comisia pentru Dezvoltare Socială, Comisia Statistică, Comisia pentru Drepturile Omului, Comisia pentru Drepturile Femeii, Comisia pentru substanțele ce provoacă dependență, Comisia pentru Drept Penal și Combaterea Crimei.
Funcțiile ECOSOC prevăzute în Cartă pot fi inpartite în mai multe categorii :
a) în cadrul Consiliului : studii rapoarte și recomandări în problemele cooperării economice, sociale, culturale, educative, sanitare și în alte domenii asemănătoare ; recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți ; elaborarea de proiecte de convenții în domenii de competența lui, spre a fi supuse Adunării Generale ; convocarea de conferințe internaționale în acele domenii ;
b) privind instituțiile specializate : încheierea de acorduri în care să se prevadă condițiile prin care acestea vor fi legate de organizație, acordurile urmând să fie supuse aprobării Adunării Generale ; coordonarea activității acestor instituții, folosind în acest scop consultări ori recomandări, adresate lor, Adunării Generale și statelor membre ;
c) în raport cu alte organe principale, și anume : informații și sprijin date la cererea Consiliului de Securitate ; acordarea de sprijin Consiliului de Tutelă în problemele de competența ECOSOC ;
d) îndeplinirea de servicii cu aprobarea Adunării Generale, la cererea membrilor organizației sau a instituțiilor specializate, funcție care s-a concretizat în variate programe de asistentă tehnică în numeroase domenii, destinate, în primul rând, țărilor în curs de dezvoltare.
În pofida numărului masiv de organe conexe, importanța ECOSOC a scăzut considerabil. Gareis și Varwick semnalează următoarele: "Conform scopurilor definite în Carta ONU, Art. 1, alin. 3, și în obiectivele de la Art. 55, ECOSOC se îndeletnicește în principal cu problemele de dezvoltare din țările sărace (…). Competențele sale sunt însă limitate și se supun autorității Adunării Generale, ECOSOC devenind din ce în ce mai mult un 'organ ajutător' al acesteia(…).
În plus, Adunarea Generală a sustras ECOSOC, prin crearea unor organe speciale precum Programul de Dezvoltare (UNDP) sau Conferința privind Comerțul și Dezvoltarea (UNCTAD), alte competențe în domeniul dezvoltării, astfel încât acestui Consiliu nu îi mai rămân, în afara domeniului drepturilor omului, aproape nici un alt domeniu operativ în care își poate duce activitatea."
* Consiliul de Tutela al Națiunilor Unite
Consiliul de Tutela a fost infiintat pentru a asigura supravegherea internationala a unui numar de 11 teritorii aflate sub tutela si administrate de sapte state membre; de asemenea, s-au asigurat toate masurile necesare pregatirii teritoriilor respective pentru auto-guvernare si independenta. Pana in 1994, toate teritoriile isi obtinusera auto-guvernarea sau independenta, fie ca state separate, fie prin alaturarea la state vecine independente. Ultimul care a facut acest lucru a fost Teritoriul sub Tutela al Insulele Pacifice – Palau – care era administrat de SUA si a devenit al 185-lea membru ONU.
Indeplinindu-si astfel misiunea, Consiliul de Tutela este alcatuit astazi din cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate. Si-a amendat regulile de procedura astfel incat sa se poata intruni doar cand ocazia ar cere-o.
* Curtea Internaționala de Justiție a Natiunilor Unite
Curtea Internaționala de Justiție ( CIJ ), cunoscuta si sub numele de Curtea Mondiala, este singurul organ principal care nu-și are sediul la New York, ci la Haga. Curtea Internationala de Justitie este organul juridic al Națiunilor Unite și este compus din 15 judecători independenți.
Cei 15 judecatori ai sai sunt alesi de Adunarea Generala si de Consiliul de Securitate. Ei iau decizii prin vot independent si simultan. Curtea dezbate disputele dintre state in baza participarii voluntare a statelor aflate in litigiu. Daca un stat alege sa participe la procedurile curtii, atunci este obligat sa se supuna rezolutiilor acesteia.
Competențele Curții de Justiție sunt rezumate în Capitolul XIV al Cartei ONU. Ele sunt însă ancorate și într-un statut propriu, parte integrantă din Carta sus-numită. Acest lucru înseamnă că toate statele care aderă la Organizația Națiunilor Unite devin și părți membre ale Curtii Internationale de Justitie.
Schema Nr.3. – componenta Curtii Internationale de Justitie
Sursa : www.onuinfo.ro
Curtea Internationala de Justitie este foarte diferita de celelalte tribunale "normale". Acest lucru reiese mai ales din faptul că doar statele pot compărea în fața Curtii de Justitie. Important este și faptul că statele trebuie să se supună jurisdictiei Curtii :
"Caracterul comunitar al dreptului popoarelor (cere), ca părțile să se înțeleagă cu privire la supunerea față de un tribunal internațional. Dacă un singur stat nu este de acord cu acest lucru, Curtea Internationala de Justitie nu poate interveni în cazul unui conflict. În plus, sentințele Curtii au caracter obligatoriu doar în ceea ce privește părțile implicate în cauza judecată, ele nu au efecte generale."
Aceste condiții dificile au făcut ca, Curtea Internationala de Justitie să nu poată juca un rol important în ceea ce privește misiunea primordială a Națiunilor Unite, și anume garantarea păcii și a securității internaționale. Ideea conform căreia conflictele dintre state ar trebuie soluționate în fața unui tribunal internațional, și nu pe câmpul de luptă, nu a putut fi impusă de Curtea Internationala de Justitie , la fel cum s-a întâmplat și în cazul predecesorului direct al acestei instituții, Curtea Permanenta Internationala de Justitie a Uniunii Popoarelor .
Concluzia lui Gareis și Varwick: "Cu 65 de sentințe pronunțate în peste cinci decenii, Curtea Internationala de Justitie nu a deținut un rol prea activ în politica internațională. Prin deciziile și cele 23 de raporturi juridice, Curtea Internationala de Justitie a repurtat însă succese remarcabile în domeniile în care s-a implicat și la dezvoltarea dreptului popoarelor."
* Secretariatul și Secretarul General al Națiunilor Unite
În vreme ce celelalte organe principale ale Națiunilor Unite – cu excepția Curții Internaționale de Justiție – sunt compuse din delegații ale guvernelor statelor membre, în Secretariat lucrează angajații proprii ai ONU .
Secretariatul este organul administrativ principal al Organizației. El este compus dintr-un Secretar General, ales pe cinci ani la propunerea Consiliului de Securitate de către Adunarea Generală, și dintr-un aparat ierarhic alcătuit din branches, respectiv divisions (birouri) și departments (departamente principale).
In 1998 a fost introdusa functia de vice-Secretar General.
Sediul principal este la New York. Mai există însă și alte trei sedii, la Geneva, la Viena și la Nairobi. În anul 2000, în cadrul Secretariatului lucrau 8.900 de persoane din 170 de state. Acești angajați ai ONU nu răspund decât în fața Organizație și nu au voie să urmeze indicații din nici o altă parte.
Sarcinile Secretariatului :
"Printre sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească Secretarul General împreună cu Secretariatul se numără sarcini clasice de natură administrativă și politică. Secretarul General coordonează și activitatea celorlalte organe principale, cu excepția Curtii Internationale de Justitie, el răspunde de elaborarea planului bugetar și … a administrării finanțelor, el înregistrează și publică tratatele privind dreptul popoarelor depuse de membrii ONU… și reprezintă Organizația în sfera Internationala , precum si in fata statelor membre.
Una dintre sarcinile sale politice originale este, conform articolului 99, să atragă atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care, după parerea sa, ar putea pune in primejdie mentinerea pacii . "
Astfel, el acționează în dificilul "câmp de tensiuni creat între diversele sale roluri ca funcționar administrativ suprem și ca moderator, respectiv catalizator în cadrul politicii internaționale" .
Printre funcțiile tehnice ale secretarului general, repertoriul practicii ONU inventariază operațiile pentru culegerea de informații și elaborarea de studii, asistentă în chestiuni procedurale data la ședintele organelor ONU, precum și la redactarea documentelor, asistentă juridică.
Secretarul general are atribuții întinse și în domeniul financiar. El pregătește prevederile bugetare, pe care le supune statelor membre și Comitetului consultativ pentru programe administrative și bugetare, face expuneri în fața Comitetului V al Adunării Generale. După adoptarea bugetului controlează utilizarea fondurilor, îl administrează, ordonă plăti, primește contribuții voluntare și este depozitarul fondurilor organizației.
Secretarul general îndeplinește și atribuții de reprezentare a ONU în raporturile cu statele membre, cu misiunile permanente ale acestora, cu instituțiile specializate și alte organizații și conferințe internaționale .
Fostul Secretar General Kurt Waldheim a spus odată că misiunea Secretarului General este "cel mai dificil job din lume". Trygve Lie, primul Secretar General al ONU a vorbit chiar despre o "misiune imposibilă".
CAPITOLUL II
O.N.U. ȘI ROLUL SĂU ÎN PREVENIREA ȘI MONITORIZAREA CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE
Mai conștienți decât la sfârșitul primului război mondial de riscul major al unei noi confruntări și mai distrugătoare, aliații de la încheierea celei mai mari conflagrații din istoria omenirii au hotărât – încă înainte de terminarea ostilităților – să creeze un instrument internațional menit să asigure menținerea păcii în viitor. Artizanul acestei inițiative a fost președintele american Roosevelt. Departamentul de stat american a pregătit Declarația Națiunilor Unite în ianuarie 1942. În 1944, reprezentanții SUA, URSS, Marii Britanii și Chinei – statele învingătoare – s-au reunit la Washington și au convenit principalele prevederi ale Cartei Organizației Națiunilor Unite. S-a stabilit ca toate statele să fie membre cu drepturi egale. Răspunderea pentru menținerea păcii a fost încredințată Consiliului de Securitate, dar cu consfințirea dreptului de veto al celor cinci membrii permanenți – SUA, URSS, Marea Britanie, Franța și China. În cele din urmă, negocierile s-au finalizat cu nașterea ONU, la San Francisco, în perioada 25 aprilie – 25 iunie 1945.
2.1. Obiectivele ONU și necesitatea redefinirii rolului său
De la crearea sa, mandatul Națiunilor Unite a rămas, în esență, neschimbat. Cu toate acestea, natura acțiunilor de prevenire a conflictelor s-a schimbat, cu precădere după încheierea Războiului Rece. Spre deosebire de situația înregistrată în anul 1960, când Secretarul General de atunci al Națiunilor Unite a apelat la sprijinul statelor membre în favoarea eforturilor diplomației preventive, în ultima vreme, statele membre au fost acelea care au apelat la Secretarul General pentru a sugera modalități de consolidare a acestei activități.
În general, se apreciază că Națiunile Unite au jucat un rol important în modelarea unei noi ordini mondiale, concentrată în primul rând asupra menținerii păcii și garantării respectării dreptului internațional, care să promoveze libertățile fundamentale și drepturile omului, destinată înlăturării sărăciei și a altor probleme sociale. Climatul politic internațional, specific perioadei Războiului Rece, a împiedecat în largă măsură punerea în practică a obiectivelor sale esențiale. Încheierea confruntării ideologice a readus organizația mondială în prim-planul arenei internaționale, oferindu-i prilejul să-și dovedească eficiența și capacitatea operațională. Analizând realizările și eșecurile organizației mondiale și mai ales eforturile sale de adaptare rapidă la dinamica geopoliticii din ultimii ani, se conturează clar destinul istoric al Organizației Națiunilor Unite.
După prăbușirea comunismului, a devenit tot mai limpede faptul că activitatea ONU trebuie reformată, că rolul organizației trebuie redefinit. Astfel, a apărut tot mai evidentă necesitatea ca, Consiliul de Securitate să fie lărgit, astfel încât el să reflecte marile modificări intervenite în distribuția mondială a puterii pe parcursul celor mai bine de cinci decenii de activitate. În perioada Războiului Rece, ONU a menținut echilibrul între tabere.
Între timp, situația internațională s-a schimbat substanțial. Marii învinși în cel de al doilea război mondial, Germania și Japonia, intenționează să devină membri permanenți ai Consiliului de Securitate și să se alăture celor cinci, care, prin dreptul lor de veto pot adopta sau bloca orice rezoluție. Discuțiile nu au doar un caracter diplomatic, ci sunt abordate din punct de vedere principial.
Pe drept cuvânt, Națiunilor Unite li se atribuie astăzi un rol esențial în modelarea unei noi ordini mondiale, concentrată, în primul rând, asupra menținerii păcii și garantării respectării dreptului internațional, care să promoveze libertățile fundamentale și drepturile omului, destinată înlăturării sărăciei și altor racile sociale, la care doresc să aibă un cuvânt de spus și Germania și Japonia. Cert este că ONU va fi apreciată prin prisma rezultatelor de adaptare la noile realități internaționale. Procesul de regândire a modului de acțiune al ONU, început de secretariatul general, continuat prin remodelarea structurilor organizației și a documentelor adoptate sau care vor fi adoptate de către Conferințele internaționale pe diverse domenii, precum și raportul Agenda pentru Dezvoltare, conferă sistemului ONU posibilitatea afirmării sale și creează premisele unei funcționări eficace pentru cooperarea internațională.
Până la sfârșitul anilor ’80, principalele organisme ale Națiunilor Unite dispuneau de un spațiu limitat de manevră. Cu toate că mandatul Națiunilor Unite are o aplicabilitate universală și orice conflict care amenință pacea și securitatea internațională poate fi introdus pe ordinea de zi, modalitatea în care au fost abordate conflictele a depins adesea de interesele marilor puteri din rândul celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Deși procedurile declarative explicite de prevenire pot avea un impact redus în sensul descrierii și prezentării prealabile a anumitor tipuri de comportament, considerate inacceptabile, ele constituie totuși cadrul unui mandat, de tipul Declarației Universale a Drepturilor Omului, din 1948. Există, fără îndoială, proceduri clare de luare a deciziilor. Carta ONU prevede în mod limpede că, în conformitate cu Articolul 34 al Cartei, Consiliul de Securitate și, grație Articolului 35, oricare stat membru poate aduce în atenția Consiliului de Securitate orice conflict care amenință pacea și securitatea internațională. În temeiul Articolului 11.3, Adunarea Generală sau Secretarul General, conform Articolului 99, sunt chemați să medieze în situațiile care ar periclita pacea și securitatea internațională. Cu toate acestea, au existat situații în care luarea în timp util a unor decizii eficiente a fost prejudiciată sau a lipsit complet, din pricina diferențelor de vederi înregistrate între statele membre, în perioada Războiului Rece.
Analizând realizările și eșecurile Organizației mondiale din existența sa de aproape șapte decenii și mai ales eforturile sale de adaptare rapidă la dinamica geopoliticii ultimilor ani, putem avea încredere în destinul istoric al ONU de participant activ la gestionarea crizelor.
În scopul implicării sale în prevenirea conflictelor, efectivele de intervenție de care dispun Națiunile Unite au cunoscut o consolidare semnificativă încă de la sfârșitul anilor 1980. În 1987, Secretarul General a dispus înființarea oficială a unui dispozitiv de alertă rapidă sub forma Biroului pentru Cercetare și Culegere de Informații (ORCI- Office for Research and Collection of Information), care, cu numai câțiva ani în urmă, ar fi reprezentat o realizare de neimaginat. Un sistem inter-departamental de alertă rapidă a fost creat în 1991 de către Comisia de Coordonare Administrativă a ONU.
Tehnologiile avansate din domeniul comunicațiilor asigură transmisiuni rapide prin radio, E-mail, satelit, între sediile din New York și din lumea întreagă, permițând transmiterea rapidă a informațiilor și analizelor către Secretarul General. Conform secretarului general, astăzi există două tipuri de operațiuni cărora le sunt încredințate misiunile de menținere a păcii: cele clasice, folosite pentru a “crea condițiile de continuare a negocierilor”, și cele de tip mai nou, folosite în Namibia, El Salvador și Cambodgia, care au reprezentat parte dintr-un acord politic negociat deja, dar care implica o terță parte care să supravegheze, imparțial, aplicarea acordului.
Cele peste 30 de operațiuni de menținere a păcii întreprinse între anii 1948 si 2003 au costat în total de peste 10 miliarde de dolari. În dreptul internațional abundă instrumentele de reglementare pașnică a conflictelor. Rezultatele practice în materie sunt, însă, mai puțin spectaculoase. În majoritatea cazurilor, eforturile de realizare a păcii nu încep decât după declanșarea conflictului.
Experiența Națiunilor Unite arată că aplicarea unor metode combinate, cum ar fi, de exemplu, bunele oficii, misiuni de informare și negocierile, dau rezultate bune. În puține cazuri, Consiliul de Securitate a aplicat sancțiuni pentru a impune pacea (articolul 41). Cu toate acestea, ele s-au dovedit ineficiente. Irakul a oferit un scenariu în care acțiunea pe baza consensului s-a dovedit posibilă după invazia acestuia în Kuwait, dar dificilă de realizat în prezentul război. Secretarul General însuși definea edificarea păcii ca fiind dezvoltarea economică și socială și asistența tehnică acordată protagoniștilor unui conflict.
Desfășurarea primului și actualului conflict din Irak, confirmă aprecierile sale de acum și de mai bine de un deceniu. O evaluare, pe baza celor de mai sus, a eficienței activității Națiunilor Unite în domeniul eforturilor de prevenire a conflictelor indică obținerea multor realizări, în ciuda numeroaselor obstacole existente. Fără îndoială, rezultatele ar fi putut fi mai bune. Trebuie avut în vedere, însă, că ele ar fi putut fi mai proaste. Presiunea evenimentelor viitoare va avea un efect determinant asupra măsurilor luate de statele membre. Măsurile colective de prevenire a conflictelor trebuie luate de ONU și în unele cazuri, la nivel regional, ca, de exemplu Organizația Unității Africane în Congo, Africa de Vest, Sudan, Burundi, căci aceste din urmă situații sunt considerate prea complexe pentru a fi abordate de unul sau mai multe state membre.
Evoluțiile din fosta Iugoslavie, care au scăpat controlului ONU, au diminuat mult prestigiul organizației, care s-a limitat în special la organizarea de ajutoare medicale și alimentare în zonele de conflict. Desigur la aceasta a contribuit și faptul că SUA, principalul contributor la bugetul ONU, nu a mai vărsat banii promiși, aducând organizația într-o situație financiară deosebit de grea. Rolul politic a fost și el subminat : bombardarea Iugoslaviei de către NATO, în 1990, fără acordul ONU și invadarea Irakului în 2003 de către SUA și aliații săi, în pofida obiecțiilor ONU, au adus organizația la rolul de martor mut al evenimentelor internaționale, după cum corect caracteriza un analist politic român. Este semnificativă în acest sens – și din păcate descurajată pentru cooperarea ce trebuie să prevaleze în abordarea stărilor conflictuale – polemica dintre administrația americană și Secretarul General ONU, care, la mai bine de un an de la declanșarea conflictului în Irak, consideră intervenția SUA ilegală, neavând aprobarea Consiliului de Securitate. Replica americană nu s-a lăsat așteptată, reamintind că Rezoluția Consiliului de Securitate prevedea un ultimatum pentru fostul președinte irakian de a preda armele, în caz contrar urmând să fie inițiată folosirea forței.
Depășind experiențele negative, care i-au subminat autoritatea și prestigiul, ONU a început recent să își exercite rolul său cu mai multă putere pe arena politică internațională. Marile puteri constată că rolul istoric al ONU nu s-a terminat. După dificultățile întâmpinate de SUA în stabilizarea situației din Irak, ONU începe să fie căutat, pentru a oferi egida sa țărilor europene care nu au fost alături de SUA, astfel încât să poată participa, dar în condiții de legalitate deplină și incontestabilă, internațională. În acest context, preocupările privind o abordare novatoare a noilor provocări de către ONU, care să se adauge la practicile existente, l-au condus pe analistul L. Druke la elaborarea unui set de sugestii concrete ca material de studiu pentru funcționarea secretariatului, dintre care semnalăm următoarele:
– Identificarea și gestionarea timpurie a zonelor potențiale de conflict, prin intermediul unor antene, cum ar fi ambasadorii la ONU și/sau ofițerii politici din teritoriu;
– Legături operaționale între organismele însărcinate cu probleme politice și umanitare și operațiunile de menținere a păcii, alerta rapidă la sediul ONU și prin intermediul unui nucleu de birouri și agenții specializate ale ONU, cu responsabilități în domeniu;
– Elaborarea unui inventar al unităților militare disponibile și al nivelului de pregătire și dotare a acestora;
– Consolidarea conducerii colective a Consiliului de Securitate prin eforturi de includere a monitorizării, și după caz, a aplicării instrumentelor existente în domeniul dezarmării, controlului armamentelor și neproliferării prin folosirea avertizării urmate, la nevoie, de sancțiuni;
– O mai bună coordonare între operațiunile de realizare și cele de menținere a păcii și celelalte eforturi depuse în cadrul sistemului, ca și cu elementele exterioare de contact din domenii relevante, ONG-uri și alte entități de interes public;
– Integrarea protecției refugiaților și a repatrierii voluntare, în cadrul eforturilor de menținere a păcii și de realizare a păcii;
– Pregătirea unei liste de experți pentru misiunile ad-hoc în domeniul asistenței electorale, al administrației publice și al drepturilor omului;
– Sporirea resurselor bugetare în concordanță cu extinderea activităților de menținere a păcii și de realizare a păcii;
2.2. Experiența ONU în prevenirea conflictelor
Evaluarea situațiilor de conflict în care ONU s-a implicat arată că, în multe cazuri, acestea s-au dovedit prea dificile pentru forța și resursele Consiliului de Securitate în perioada Războiului Rece. Totuși, a fost posibilă limitarea sau restrângerea sferei de acțiune a multor conflicte regionale care ar fi putut degenera în confruntări între superputeri. In decursul anilor, Organizația a lansat diferite noi concepte și mecanisme privind pacea și securitatea internațională, dar și dezvoltarea economică și socială. Astfel, conceptul prevenirii conflictelor nu este nou. Fostul Secretar General, Dag Hammarskjold a folosit, pentru prima data, la finele anilor ’50 termenul “diplomație preventivă”. În materie de menținere a păcii, Națiunile Unite este organizația cu cea mai vastă experiența din lume, acest lucru fiind recunoscut pretutindeni. Decernarea Premiului Nobel pentru Menținerea Păcii in 1988, nu este decât o mărturie a recunoașterii împlinirilor sale.
Menținerea păcii, împreună cu acțiunile de reconciliere politică și diplomatică, mediere și arbitraj, bune oficii și misiuni de informare, au înregistrat unele progrese, mai ales de când a încetat confruntarea dintre superputeri. Cu toate acestea, eficiența acestor acțiuni depinde, încă, în totalitate de voința politică a statelor implicate. Procesele de edificare a păcii, care ar trebui fie să preceadă, fie să urmeze eforturilor de prevenire a conflictelor, au fost confruntate cu numeroase obstacole. De aproape 70 de ani, scopul principal al Națiunilor Unite a rămas același: să mențină pacea și securitatea internațională. Specificul eforturilor de prevenire a conflictelor este cel care s-a schimbat, cu precădere după 1989. Astăzi, nu mai există modele care să orienteze acțiunea politică. Maniera de abordare nu-și mai găsește aplicabilitatea, ceea ce reprezintă deopotrivă o provocare și o șansă pentru ONU și obiectivele sale de prevenire a conflictelor. Reprezentanții țărilor membre în Consiliul de Securitate și funcționarii noului Secretariat General, recunoscând provocările și șansele pe care le oferă perspectiva domeniului, au dat un nou impuls explorării posibilităților de consolidare a capacității Națiunilor Unite de a acționa în domeniul diplomației preventive. Este de un real interes examinarea bazelor mandatului Națiunilor Unite de menținere a păcii și securității, și, pe cale de consecință, de prevenire a conflictelor.
Desigur că analiza eforturilor depuse de ONU este semnificativă în raport de maniera în care a precizat explicit și a comunicat, în avans, țărilor membre sau implicate, tipul de comportament internațional considerat inacceptabil în raport cu prevederile pertinente ale organizației. Astfel, de exemplu, prin Declarația Președintelui Consiliului de Securitate din 31 ianuarie 1992, membrii Consiliului și-au reiterat preocuparea privind situația umanitară a victimelor din rândul populației civile din Irak. În vederea asumării de către ONU a unui rol mai eficient în zonă, prin declarația Consiliului de Securitate, Secretarul General al Națiunilor Unite este invitat să pregătească propria sa analiză și să prezinte recomandări privind consolidarea și îmbunătățirea capacității de acțiune a ONU în conformitate cu prevederile Cartei. Raportul Secretarului General privind diplomația preventivă, realizarea păcii și menținerea păcii, publicat la mijlocul anului 1992, oferă detalii relevante pentru analiză.
Înfruntarea din perioada Războiului Rece a frânat însă mult acțiunea secretarilor generali ai ONU, începând din anii 1960. Sfârșitul acestuia ar fi putut permite ca aceste principii explicite, referitoare la prevenirea conflictelor, sa fie invocate cu rezultate mai bune decât până acum. După cum afirmă L.Druke, ar mai fi de adăugat un element important: protecția internațională a drepturilor omului, acordurile de dezarmare și activitatea de reglementare a conflictelor regionale desfășurată de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, adaugă o serie de noi dimensiuni activității ONU în domeniul prevenirii conflictelor. Este tot mai evident că, în ultimii ani, intenția de a acționa în anticiparea unui conflict, a devenit un concept mult mai larg acceptat în cadrul ONU și al statelor membre. Deși procedurile declarative explicite nu au fost, poate, atât de eficiente pe cât ar fi fost de dorit în trecut, dat fiind climatul politic internațional mult mai favorabil din prezent, este de așteptat că ele vor deveni parte integrantă a activității ONU în prevenirea conflictelor. Este de remarcat, în acest sens, preocuparea reprezentanților români de a asigura o constantă și activă participare a României la activitățile și acțiunile menite să întărească rolul ONU. Un exemplu recent ilustrează tocmai această preocupare: în iulie 2004, primul ministru român, Adrian Năstase, a susținut, la ONU, o dezbatere tematică ,,Cooperarea ONU – organizații regionale în procesele de stabilizare”. Este în mod evident o contribuție concretă la diplomația preventivă promovată de ONU și, mai ales, la sporirea rolului acesteia în gestionarea stărilor conflictuale.
2.3. Adoptarea deciziilor în vederea prevenirii conflictelor
Pe baza Articolului 34 al Cartei ONU, Consiliul de Securitate poate investiga orice stare conflictuală sau orice situație care poate conduce la fricțiuni între state ori care pot da naștere unei stări conflictuale, pentru a determina în ce măsură continuarea acesteia este de natură să pună în pericol menținerea păcii și securității internaționale. O acțiune în acest sens poate fi inițiată de Consiliul de Securitate și ca urmare a unei solicitări formulate de unul dintre statele membre. În cazurile în care inițiativa aparține Consiliului de Securitate, diversele state membre se consultă pentru a cădea de acord în legătură cu oportunitatea includerii unui anume conflict pe ordinea de zi. Dacă unul dintre statele membre dorește includerea unui punct pe ordinea de zi, el se adresează Președintelui Consiliului de Securitate solicitând convocarea unei reuniuni sau, în situații urgente, organizarea imediată a unei întruniri. Pe baza Articolului 35 al Cartei ONU, oricare dintre statele membre sau nemembre ONU poate supune orice situație conflictuală sau situație care ar putea antrena fricțiuni între state sau poate da naștere la un conflict atenției Consiliului de Securitate sau Adunării Generale. Mai mult decât atât, oricare dintre membrii Adunării Generale poate propune introducerea unui punct pe ordinea de zi. Secretarul General poate fi solicitat să joace rolul de mediator și consultant a numeroase guverne în domeniul prevenirii conflictelor. În exercitarea atribuției de prim-administrator al Națiunilor Unite, el adoptă hotărâri care pot fi considerate decizii politice.
În ce măsură însă efectivele de prevenire a conflictelor pot asigura prevenirea rapidă în domeniul gestionarii crizelor, al prevenirii conflictelor și pentru acțiuni umanitare? Înființarea în martie 1987 a Centrului de Cercetare și Colectare de Informații (ORCI) este unul dintre rezultatele directe ale recomandărilor formulate de statele membre. Pentru a asigura Alerta rapidă în domeniul gestionarii prevenirii conflictelor. După cinci ani de funcționare, și odată cu sosirea noului Secretar General, în ianuarie 1992, o nouă serie de efective de alertare rapidă a intrat în funcțiune. La 1 martie 1992, ORCI a fost dizolvat, iar diversele sale structuri componente au fost integrate în nou înființatele Departamente ale Problemelor Politice, și, respectiv, Problemelor Umanitare pentru că nu fusese capabil să-și îndeplinească mandatul .
2.4. Metode de gestionare a conflictelor: menținerea păcii, realizarea păcii, impunerea păcii
Menținerea păcii este un concept pe care nu îl regăsim , ca atare, în Carta ONU, dar a cărui evoluție din ultimii ani l-a transformat într-o modalitate acceptată pe plan internațional de ținere sub control a conflictelor și de promovare a reglementării pașnice a conflictelor. El introduce principiul nonviolenței în sfera militară. Astfel, pentru prima dată în istorie, forțele militare sunt folosite nu pentru a participa într-un război, ci pentru a controla și a pune capăt conflictelor dintre popoare și comunități. Este esențial ca ONU să păstreze legătura strânsă între menținerea păcii și construirea păcii. Dezbaterile și eforturile practice de a revigora acțiunile de menținere a păcii și cooperarea dintre ONU și organizațiile regionale au avut, până în prezent, doar un succes limitat. În acest context, a demarat, în Somalia, o nouă operațiune de protecție militară și ajutor umanitar. Adunarea Generală a solicitat Națiunilor Unite să ”acorde acel tip de asistență care s-ar dovedi util Organizației Unității Africane, în eventualitatea în care aceasta ar dori să lanseze o operațiune de menținere a păcii”. Secretarul general-adjunct al ONU, însărcinat cu menținerea păcii aprecia că, în această zonă atât de afectată de conflicte, este absolut necesară adoptarea unor operațiuni de menținere a păcii. Operațiunea clasică este aceea de a sprijini “crearea condițiilor de continuare a negocierilor”, îndeobște prin menținerea încetării focului la sfârșitul unui război. Care sunt căile și mijloacele prevenirii conflictelor? Există două probleme extrem de importante în absența cărora ONU, ar putea fi mult mai eficientă în gestionarea crizelor:
– Prima dintre ele este de natură financiară. Așa cum afirmam, chiar înainte de izbucnirea războiului din Iugoslavia, Secretarul General a fost confruntat cu grave probleme financiare. De aceea s-au manifestat disensiuni marcante între Secretariatul ONU și cei cinci membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, care au întârziat punerea la dispoziție a fondurilor solicitate. Absența finanțării poate avea – așa cum s-a văzut – consecințe grave. Este evident faptul că problemele globale majore abordate de Națiunile Unite nu pot fi rezolvate fără mijloace financiare corespunzătoare. Creșterea fără precedent a numărului problemelor majore, aflate în atenția ONU, nu a fost însoțită de creșterea cuvenită a resurselor financiare. Ca urmare a acestui lucru, Organizația se confruntă cu o criză financiară acută. Operațiunile de menținerea păcii merită o atenție specială. Multitudinea evenimentelor cu risc de conflict necesită o implicare mai activă a Organizației mondiale în gestionarea crizelor și în diplomația preventivă. Toate acestea, noua tendință de implicare tot mai masivă în acțiuni de menținerea păcii, au determinat o creștere a volumului de resurse necesare. Dacă luăm în considerare că marea majoritate a conflictelor actuale, care implică operațiuni ONU de menținere a păcii, sunt de natură internă, se ajunge la concluzia că, deocamdată, comunitatea internațională dispune de mijloace de presiune limitate. Este clar că desfășurarea unor operațiuni ineficiente nu folosește scopurilor ONU și, în consecință, afectează credibilitatea sa.
– A doua problemă este capacitatea de gestionare a Secretariatului însuși. Acesta se află, adesea, intr-o “stare tensionată până la extrem”. În aceste condiții, este clar că eficiența intervenției este, în cel mai bun caz, întârziată. Cum se poate obține totuși pacea în aceste situații ? Evidențierea metodelor sau modalităților uzuale în gestionarea conflictelor este semnificativă. Teoretic, dar și practic, atunci când se decide pentru rațiuni explicite ele pot fi pot fi împărțite în șase categorii:
a) negocierea;
b) bunele oficii;
c) ancheta și misiunea de strângere de informații;
d) medierea și concilierea ;
e) arbitrajul;
f) reglementarea pe cale juridică.
Impunerea păcii. În măsura în care statele membre acceptă sa îndeplinească hotărârile Consiliului de Securitate (Articolul 25), anumite aspecte ale mandatelor formulate în termenii Cartei ONU pot fi impuse. Pentru a preveni agravarea unui conflict, Consiliul de Securitate poate hotărî asupra măsurilor (altele decât folosirea forței) care trebuie luate pentru aplicarea deciziilor sale. Măsurile aplicate în vederea impunerii păcii pot sa includă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice sau a comunicațiilor rutiere, navale, aeriene, poștale, prin radio și a altor modalități de comunicare, ca și întreruperea relațiilor diplomatice. Dacă măsurile preventive sau de impunere a păcii sunt luate de către Consiliul de Securitate împotriva altui stat, membru sau nemembru al ONU, care are dificultăți în punerea în aplicare a acestor măsuri, statul în cauză are dreptul de a se consulta cu Consiliul de Securitate în vederea găsirii unei soluții. Mecanismul impunerii păcii în Golf a intrat în acțiune în urma refuzului Irakului de a accepta 12 rezoluții ale ONU.
Fără a intra în detalii privind acțiunile Consiliului de Securitate în acest domeniu, analiza rezoluțiilor indică faptul că procesul și eforturile prin care s-a încercat găsirea unei soluții pentru Irak, după invadarea Kuweitului, au condus la următoarele măsuri concrete:
– Înființarea unui comitet de impunere a sancțiunilor care să examineze problema;
– Nerecunoașterea nici unui regim impus de forțele invadatoare;
– Declararea anexării Kuwait-ului de către Irak ca ilegală.
Acesta este un exemplu în plus că ONU a devenit, fără îndoială, organizația cu cea mai vastă experiență în domeniul menținerii păcii. Cu toate acestea, solicitările în domeniu au sunt atât de copleșitoare, încât a venit vremea împărțirii acestor responsabilități. Descentralizarea măsurilor de menținere a păcii și de realizare a păcii ar corespunde coordonatelor complet noi ale mediului internațional caracterizat de multipolaritate și care ar trebui condus de o serie de noi instituții. Este și motivul pentru care organizațiile regionale sunt, în mod evident, cele chemate să-și asume responsabilități mai importante.
În timpul Războiului Rece, ONU s-a aflat adesea în imposibilitatea desfășurării unei acțiuni preventive eficiente. Începând de la sfârșitul anilor ’50, Secretarul General de atunci al ONU, Dag Hammarskjold, a impus, așa cum arătam, conceptul “diplomației preventive”. În mod progresiv, au fost propuse, dezbătute și chiar au fost întreprinse în cadrul sau în afara cadrului ONU, acțiuni cu scop sau conținut preventiv. Oficialități ale ONU sau cercetători independenți au catalizat reflecția în acest domeniu și au sprijinit conceptualizarea unor idei noi în materie. Eforturile de a delimita tipurile de comportament considerate intolerabile de către ONU, se regăsesc aici. Perioada de după Războiul Rece poate oferi în prezent mai multe posibilități prin care declarațiile preventive de intenție pot avea un impact real. De la sfârșitul Războiului Rece, au apărut, în acest domeniu, posibilități nemaiîntâlnite și s-a manifestat o voință de cooperare aproape globală, în domeniul prevenirii conflictelor. Având în vedere faptul că sfârșitul Războiului Rece a atras după sine renașterea ONU și a diferitelor sale servicii și organisme, eforturile ONU de prevenire a conflictelor au, acum, perspective noi. Procesul de adoptare a deciziilor a fost, în pofida complexității sale, expresia dorinței de cooperare a statelor.
Nu încape îndoială asupra faptului că facilitățile de prevenire a conflictelor de care dispune ONU sunt cele mai avansate din câte există. Eficiența măsurilor de alertare timpurie și prevenire este greu de cuantificat, căci conflictele, în cazul prevenirii sau al reducerii impactului lor, nu fac obiectul unei prea mari publicități, dimpotrivă chiar. Cu toate acestea, există un larg consens cu privire la utilitatea metodelor ONU de gestionare a conflictelor. Numeroasele solicitări în domeniul menținerii, realizării și edificării păcii sunt o dovadă în acest sens. Urmare a unei noi abordări, în curs de evoluție, care combină eforturile umanitare, politice și de menținere a păcii în tratarea situațiilor conflictuale potențiale și existente, ONU a devenit cel mai important dintre factorii de soluționare a diferendelor din lumea întreagă. Este dovada unui imens credit, pe care nici o altă organizație nu l-a înregistrat până acum și care conferă Națiunilor Unite o foarte grea responsabilitate.
În timpul Războiului Rece cele două superputeri își mențineau sferele de influență prin politici de îngrădire. Voința politică a statelor este și va rămâne elementul decisiv, atât în declanșarea cât și în prevenirea conflictelor. Urmare a unei rezoluții a Adunării Generale, adoptate la sfârșitul anului 1991, Secretarul General a decis înființarea unui Departament pentru probleme umanitare care să întreprindă misiuni de mediere, de la care se așteaptă efecte de prevenire sau, cel puțin de atenuare a conflictelor. Este încă prea devreme să apreciem eficiența acestui nou departament. Firește, războiul există încă. În fosta Iugoslavie, în Irak și în conflictele de pe alte continente.
Important pentru omenire este să-și afle calea spre pace. Acest proces pare a fi în desfășurare, deși puțini dintre noi percep această realitate. Condițiile evoluează spre punctul în care guvernele, popoarele și ONU își vor uni eforturile, acum când o cooperare la scară aproape globală face ca pacea să fie o opțiune mai realistă decât conflictul. În acest context, se impune realizarea procesului de regândire a modului de acțiune al ONU, început prin prezentarea “Agendei pentru Pace”, în urmă cu câțiva ani de către Secretarul General al organizației, continuat prin remodelarea structurilor și a documentelor adoptate de către Conferințele internaționale pe diverse domenii, special convocate, precum și raportul “Agenda pentru Dezvoltare”, conferă sistemului Națiunilor Unite posibilitatea intensificării acțiunilor sale cu mai multă eficiență și crează premisele unei funcționări coerente în domeniul cooperării internaționale pe multiple planuri. Stringența, gravitatea și complexitatea problematicii internaționale au lărgit sfera de acțiune a ONU și necesitatea consensului internațional asupra programelor mondiale, asupra mediului înconjurător, populației, dezvoltării sociale, drepturilor omului, condiției femeii. Așa cum arătam, în mod just i s-a atribuit Națiunilor Unite un rol principal în modelarea unei noi ordini mondiale, capabilă să răspundă speranțelor și aspirațiilor popoarelor. Pentru a atinge acest obiectiv, este necesar însă, ca ONU să își adapteze structurile la cerințele dezvoltării și prosperității economice și să acorde o atenție crescută armonizării practicilor comerciale și politicilor financiare ale statelor membre, cooperării tehnologice, precum și dialogului mai strâns cu instituțiile internaționale, financiare și monetare.
În concluzie, ONU își va putea continua contribuția la eforturile de prevenire a conflictelor, numai dacă statele își vor menține sprijinul și își vor păstra voința politică. Nu numai prin folosirea mandatului și a procedurii de adoptare a deciziilor și prin metodele de gestionare a acestora, pe care le-au creat în cadrul sistemului. În plus, ONU va continua să joace un rol important în prevenirea conflictelor internaționale și a securității colective, în funcție de atitudinea statelor în cadrul Consiliului de Securitate care, o dată cu încheierea Războiului Rece, a început să fie mai eficientă.
STUDIU DE CAZ
ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE ÎN ROMÂNIA
România beneficiază de un volum important de asistentă tehnică și financiară în sectoare de interes pentru țară: protecția mediului, demografie, drepturile omului, sănătate, agricultură, industrie, consolidarea instituțiilor democratice, etc.
Asistenta financiară oferită de către Sistemul ONU este atent armonizată cu strategiile și programele naționale ale României pentru a asigura un răspuns eficient la prioritățile de dezvoltare ale României. Sistemul ONU din România răspunde cererilor guvernamentale de asistentă în formularea și implementarea strategiilor naționale. Națiunile Unite pun la dispoziția guvernului experiența și capacitatea de analiză pe baza cărora propun și încurajează implementarea unor politici publice importante ale guvernului. ONU este reprezentată în România de 11 fonduri, programe și agenții specializate, fiecare cu propriile responsabilități, dar toate colaborând pentru a rezolva o mare varietate de probleme.
Centrul de informare al ONU (UNIC)
Prima instituție a Națiunilor Unite care și-a deschis un birou în România a fost Centrul de Informare al ONU (UNIC) – iunie 1970. UNIC oferă publicului român materiale informative actualizate cu privire la obiectivele și activitățile Națiunilor Unite în sectoarele politic, economic, social și umanitar. Centrul reprezintă atât legătura activă dintre Organizație și mass media, instituțiile de învățământ sau organizațiile neguvernamentale locale, cât și principala surs locală de informații publice despre sistemul Națiunilor Unite. Dintre activitățile derulate de UNIC fac parte:
– dezbateri organizate în colaborare cu Asociația Română a Profesioniștilor în Relații Publice din România (ARRP) și Consiliul Național al Audiovizualului (CNA); Transparency International; Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor;
– campania de promovare a Zilei Internaționale a Femeilor (în cooperare cu agenții ONU, organizații neguvernamentale, Poliția Rutieră și media);
– sărbătorirea Zilei Mondiale a Sănătății (in colaborare cu agenții ONU);
– campanii media pentru Ziua Internațională a Libertății Presei, luptă împotriva consumului de droguri sau a traficului de ființe umane;
– lansări oficiale ale Rapoartelor Mondiale ale Investițiilor sau ale Rapoartelor Dezvoltării Umane;
– tipărirea de cărți poștale și plicuri aniversare pentru Anul Internațional și Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice;
– training pentru jurnaliști pe subiecte legate de drepturile omului.
Programul Natiunilor Unite (PNUD)
UNIC a fost urmat de Programul Națiunilor Unite (PNUD), care și-a deschis biroul din România în 1971. În primii săi ani de activitate, PNUD a oferit asistență tehnică, a organizat programe de pregătire in străinătate pentru experții români sau a achiziționat echipament occidental. După revoluția din 1989, PNUD si-a putut asuma un rol mult mai dinamic si a devenit un partener real al Guvernului României în noile sale programe de dezvoltare. Pentru a face față provocărilor tranziției, in 1991 a fost semnat un nou acord între Guvernul României și PNUD. Noile priorități ale României și ariile de acțiune ale PNUD se reflectă acum într-un nou Program de Țară (2005-2009), cu o înclinație mai atentă către sectorul social. Activitățile PNUD au început sa fie implementate in cooperare cu noi parteneri din societatea romană, inclusiv administrația locală, sectorul privat sau organizațiile neguvernamentale. Din 1997, activitatea PNUD în România s-a bazat pe Programul Național de Cooperare, dezvoltat prin dialog cu Guvernul, agențiile ONU si donatorii străini. Programul Național de Cooperare actual acoperă perioada 2005-2009 si se concentrează pe trei arii de programe: guvernare democratică si dezvoltare descentralizată; dezvoltare economică si socială si crearea unui mediu sănătos pentru a susține dezvoltarea durabilă.
Centrul European UNESCO pentru Educație Superioară ( UNESCO-CEPES )
UNESCO-CEPES(Centrul European UNESCO pentru Educație Superioară) și-a început activitatea la 21 septembrie 1972 și este găzduit de Palatul Kretzulescu din centrul Bucureștiului. Crearea unei instituții pentru consolidarea cooperării europene in domeniul educației superioare fusese recomandată in timpul celei de-a XVI-a sesiuni a Conferinței Generale UNESCO din toamnă anului 1970. In același an, Guvernul României a invitat UNESCO să deschidă la București un centru care să promoveze cooperarea internaționale în domeniul educației superioare, în special colaborarea dintre Europa de Vest și cea de Est. UNESCO-CEPES a organizat o serie de activități care au implicat toate statele din regiune și a dezvoltat legături strânse cu alte organizații guvernamentale și neguvernamentale active în aceeași zona a lumii. Din 1990, pentru a susține procesele de reformă și de dezvoltare a educației superioare din Europa Centrală și de Est, UNESCO-CEPES și-a concentrat activitățile pe:
– formularea și implementarea de politici în domeniul educației superioare;
– reforme legislative în educație; asigurarea calității si acreditării academice;
– recunoașterea calificărilor academice si profesionale; noi abordări ale managementului instituțional si guvernamental;
– autonomie universitara si libertate academica;
– statutul și pregătirea profesorilor;
– relații între universități și patronate;
– folosirea noilor tehnologii informatice;
– educație transnațională.
Fondul ONU pentru Populație (UNFPA)
Fondul ONU pentru Populație (UNFPA) este o agenție internațională de dezvoltare care promovează dreptul fiecărui om – femeie, bărbat, copil – la o viață sănătoasă și cu șanse egale in societate. UNFPA ajută țările în care activează să folosească informațiile despre populație pentru a elabora politici și programe de reducere a sărăciei. In 2005, Guvernul României și Fondul ONU pentru Populație au semnat Planul de acțiune al Programului pentru România, prin care s-au pus bazele colaborării pe următorii cinci ani (2005-2009). Ariile principale de acțiune sunt: populație și dezvoltare; sănătatea reproducerii si egalitatea de șanse între bărbați și femei. Principalele obiective vizează îmbunătățirea capacității instituțiilor guvernamentale de a elabora și implementa eficient politici privind populația, violentă în familie și traficul de ființe umane. De asemenea, se urmărește în continuare creșterea accesului populației la servicii de calitate de planificare familială.
Pentru îndeplinirea obiectivelor Programului pentru România, UNFPA colaborează cu o serie de parteneri guvernamentali: Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerul Sănătății Publice, Ministerul Educației și Cercetării și trei ONG-uri: Fundația Tineri pentru Tineri, Institutul Est-European de Sănătate a Reproducerii și Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală.
Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR)
Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR) este prezent în România din anul 1991. In mod constant, UNHCR a susținut eforturile depuse de către guvernul României pentru a face din sistemul de azil din România o componentă importantă pentru viitoarea aderare la Uniunea Europeană. Obiectivele UNHCR în România sunt:
– dezvoltarea sistemului național de azil și a regimului protecției refugiaților conform standardelor europene si internaționale;
– asistenta solicitanților de azil și a refugiaților; promovarea unor soluții durabile la problemele cu care se confrunta refugiații;
– prevenirea si reducerea cazurilor de apatridie.
Domenii de cooperare ale UNHCR sunt:
– Accesul la procedura de azil și la teritoriu, precum și respectarea principiului nereturnării;
– Permanenta îmbunătățire a calității procedurii de determinare a statutului de refugiat in România;
– Îmbunătățirea condițiilor de primire a solicitanților de azil si de cazare a refugiaților;
– Reunificarea familiei;
– Integrarea refugiaților în societatea romanească și accesul acestora la cetățenia română.
Alte soluții durabile: repatrierea voluntară (atunci când condițiile din țara de origine permit acest lucru) și stabilirea intr-o terța țara (dacă nici o altă soluție durabilă nu este posibilă, și doar în anumite situații)
Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați acordă un interes deosebit următoarelor aspecte în asistență solicitanților de azil și a refugiaților: condiții de primire/cazare, acces la educație, locuri de muncă, acces la serviciile de sănătate și asistență socială, condiții de subzistență, consiliere juridică. Biroul de legătură pentru România al Organuizației Mondile a Sănătății (WHO) a fost înființat in 1990. De atunci, acesta a implementat programul WHO Eurohealth. Sprijin consultativ a fost oferit și pentru reforma sănătății, dezvoltarea politicilor de sănătate, organizarea și management-ul sistemului de sănătate, descentralizare, dezvoltarea serviciilor primare de asistență medicală sau a instituțiilor de învățământ pentru sănătate publică; în ultimul timp, experții OMS au colaborat cu Guvernul României în luarea masurilor de combatere a gripei aviare.
Fondul Natiunilor Unite pentru Copii (UNICEF)
Fondul Natiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) și-a deschis biroul din România în 1991. UNICEF a derulat inițial două programe bianuale de urgență. Programul de Țară ulterior (1995-1999) a avut drept scop ajutarea familiilor pentru a face față dificultăților cauzate de tranziție și, de atunci, a contribuit la construcția unei baze solide pentru reforma sistemului național de protecție a copilului.
In momentul de fata, biroul UNICEF din România are patru priorități de acțiune:
– sa se asigure ca fiecare copil, băiat sau fata, duce la bun sfârșit un curs primar de educație;
– promovarea dezvoltării potențialului oricărui copil, asigurându-se de faptul că fiecare copil are cel mai bun start in viață;
– protejarea copiilor de boli si deficiente, un accent deosebit punându-se pe imunizare;
– protejarea fiecărui copil astfel încât toți copiii sa poată crește într-un climat lipsit de violenta, exploatare, abuz si discriminare
Programul de acțiune al UNICEF in România are patru componente.
– cea de monitorizare a drepturilor copilului;
– cea de protecție a drepturilor copilului;
– cea de sănătate (politici si servicii de nutriție si sănătate);
– cea educațională.
Programul Comun al Națiunilor Unite pentru HIV/ SIDA (UNAIDS)
Programul Comun al Națiunilor Unite pentru HIV/ SIDA (UNAIDS) si-a deschis biroul din România în august 1997. Obiectivul activității sale este de a ajuta Guvernul României în implementarea strategiei naționale de contracarare a răspândirii HIV/ SIDA si de a dezvolta capacități locale de prevenire a infecției cu HIV. Parteneri sunt atât agențiile guvernamentale, cat organizațiile neguvernamentale. UNAIDS derulează de asemenea si activități de cercetare și încearcă să înființeze rețele de comunicare și schimb de informații pentru a facilita eforturile comune de combatere a epidemiei si de a-i reduce efectele. Activitățile actuale ale UNAIDS în România se concentrează pe sprijinirea consensului asupra planificării strategice in domeniul HIV/ SIDA si pe împiedicarea răspândirii virusului HIV in cadrul categoriilor vulnerabile.
CONCLUZII
Geneza Organizației Națiunilor Unite a fost un proces îndelungat și complex, influențat de o multitudine de factori, rezultanta confruntãrii unor interese de putere. Carta O.N.U. apare ca un produs al experienței trecute în crearea și funcționarea unei organizații internaționale, al studiilor și evaluãrilor fãcute de experți chiar în anii rãzboiului, al influenței decisive a marilor puteri, a Statelor Unite în special, asupra negocierilor desfãșurate și sub presiunea opiniei publice mondiale, care cerea cu insistențã realizarea nobilei aspirații spre o pace justã și durabilã. O scurtã reconsiderare a factorilor care au influențat geneza O.N.U. va evidenția complexitatea fenomenului analizat.
Este foarte clarã, în primul rând, influența evoluției anterioare a organizației internaționale, a sistemului Societãții Națiunilor în special. Oarecum simplist, se poate afirma cã O.N.U. este o versiune revizuitã a Societãții Națiunilor. S-au depus eforturi vizibile pentru a se evita deficiențele organizației create în 1919, pentru a întãri punctele slabe pe care mecanismele Societãții Națiunilor le-a relevat în existența sa. În același timp, aspectele pozitive au fost preluate, dupã cum direcțiile noi de acțiune inițiate, cu bune rezultate, au fost continuate dupã 1945. Putem, așadar, fi de acord cu Innis L. Claude, când afirmã cã, în maniera pozitivã, ca și în cea negativã, vechiul sistem l-a influențat pe cel nou.
Sistemul O.N.U. este legat de trecut și prin adoptarea, fãrã modificãri fundamentale, a unor segmente semnificative ale mecanismului internațional antebelic. Astfel, dupã 1945 și-au continuat existența, fiind pe deplin încadrate în sistemul agențiilor specializate, organisme ca Uniunea Poștalã Universalã, Organizația Internaționalã a Muncii, Comisia de Control Internațional al Drogurilor etc. Curtea Permanentã de Justiție a fost formal înlocuitã cu una nouã, dar, așa cum am subliniat, s-a schimbat numai denumirea și unele aspecte secundare din Statut, continuitatea instituționalã fiind evidentã. Cum Societatea Națiunilor era ea însãși produsul unei lungi evoluții în materie, fãrã îndoialã cã O.N.U. a beneficiat de multe idei vechi, de o întreagã colecție de realizãri și de un grup de organisme specializate, suficient de durabile și necesare pentru a-și continua activitatea și dupã 1945.
Discuțiile de la San Francisco au relevat cu pregnanțã și confruntarea dintre interesele naționale și cele internaționale. S-a evidențiat cu claritate tendința de creare a unei noi ordini mondiale efective, chiar dacã o parte din argumentele invocate în acest sens au fost ipocrite mascãri ale unor interese naționale. Este cert faptul cã în 1945 nu erau condiții pentru negocierea și adoptarea unei structuri instituționale adecvatã idealului mondial. Scopurile naționale și cele globale nu au fost clar precizate în atitudinea delegațiilor de la San Francisco, deși instinctiv s-au manifestat la mulți din cei prezenți.
Statele mici au adus o contribuție constructivã, realistã la elaborarea Cartei, deși, în absența unor mari personalitãți care sã le reprezinte, precum și datoritã conjuncturii, nu au reușit sã modifice principiul conducerii de cãtre marile puteri. Mai mult chiar, au acceptat acest principiu, deși au încercat sã-l modifice, sã-i impunã limite tolerabile. În acest sens, se poate afirma cu toatã certitudinea cã statele mici au fãcut tot ceea ce era posibil în condițiile date. Ca urmare a eforturilor depuse, s-a înregistrat oricum cea mai largã dezbatere multilateralã în problema schițãrii unei noi forme a sistemului politic mondial, care îngloba cele mai bune idei din acel moment privind organizarea internaționalã, dar și cele mai acceptabile formule de compromis pe care le-au putut negocia politicienii a 50 de state.
La San Francisco s-a fãcut simțitã și influența opiniei publice mondiale, prin intermediul poziției, stãrii psihologice și a aspirațiilor pacifice a milioane de oameni. În acest sens, fraza de început a Cartei, ,,Noi popoarele Națiunilor Unite", nu este o formulare demagogicã, ci reflectã o stare de spirit. Opinia publicã mondialã cerea modificarea vechii ordini internaționale, care nu era în mãsurã sã asigure pacea; și a urmãrit realizarea acestui obiectiv prin analiza atentã, grație publicitãții deosebite a lucrãrilor de la San Francisco. Influența opiniei publice este cel mai bine sesizabilã în cazul Statelor Unite. Administrația Roosevelt a urmãrit mereu sã cunoascã poziția americanilor și a Congresului, a realizat consultãri multiple, a încercat educarea acestora și, în bunã mãsurã, a ținut seama de opinia lor. Americanii nu mai doreau izolaționismul, dar nici antrenarea într-o aventurã, așa încât, mai ales prin activitatea unor senatori, au urmãrit pas cu pas pregãtirile pentru crearea noii organizații internaționale. În pofida influenței opiniei publice, trebuie spus cã unele idei larg împãrtãșite au gãsit doar exprimarea sub forma unor decorațiuni verbale din Cartã și nu s-au concretizat în forme practice care puteau consolida organizația. Așa de pildã, presiunea opiniei publice pentru extinderea activitãții organizației în sfera drepturilor omului a dus doar la dese mențiuni ale chestiunii în Cartã, dar nu și la adoptarea unor mijloace efective de control în domeniu, la acordarea unor garanții internaționale în acest sens. Alte idei populare nu au putut fi luate în considerare, fiind chiar foarte numeroase și ducând la o ,,inflație ideologicã", deoarece era mult mai facil a elabora principii generale, decât a adopta propuneri concrete, de aplicare.
Un rol decisiv în geneza Organizației Națiunilor Unite l-au avut marile puteri, respectiv S.U.A., Rusia. și Marea Britanie, secondate pe planul doi de China și Franța. Ideea de bazã a pregãtirilor postbelice era prelungirea colaborãrii din timpul rãzboiului a liderilor Națiunilor Unite, deoarece fãrã aportul acestora nu se putea asigura pacea și securitatea lumii. Pe de altã parte, se acumulase deja o experiențã în ce privea aceastã cooperare, mai ales la nivelul anglo-american, așa încât ea putea fi fructificatã în cadrul viitoarei organizații. Marile puteri au fost foarte conștiente de rolul lor și au fãcut totul pentru a-l accentua și a-l impune. Ele au fãcut singure toate pregãtirile, pânã în faza finalã, și au condus efectiv și lucrãrile de la San Francisco. Deși procedura conferinței cerea votul a 2/3 din delegați pentru adoptarea deciziilor, Grupul consultativ al celor cinci a acționat din culise și a influențat decisiv opinia majoritãții.
Unitatea marilor puteri a dus la impunerea esenței Propunerilor de la Dumbarton Oaks, dupã cum dezacordul lor a dus la confuzie și la soluții de moment, dar numai în chestiuni secundare. Marile puteri au negociat numai între ele prevederi importante, ca cea a sistemului de vot din Consiliul de securitate sau a tutelei, și apoi și-au impus punctul de vedere comun. Iar în acest context, fãrã îndoialã cã, influența S.U.A. a fost decisivã, fiind determinatã atât de potențialul militar și economic, cât și de uriașul prestigiu al lui Roosevelt, considerat a fi tatãl spiritual al O.N.U., dupã cum Wilson a avut același rol în crearea Societãții Națiunilor.
Diversele propuneri americane, rezultat al interacțiunii mai multor izvoare de idei și al unor studii îndelungate și competente, au exprimat logic interesele naționale, dar și concepția asupra principiilor fundamentale ale organizãrii internaționale. Toate acestea erau concepute într-o manierã susceptibilã de a fi acceptatã de opinia publicã americanã și de Senat, mai ales, pentru a evita eșecul lui Wilson. Principalele idei americane în sfera organizației postbelice au devenit idei fundamentale, adoptate de marile puteri, de celelalte state aliate: evitarea unui nou izolaționism al S.U.A. și al Rusia; separarea acțiunii de creare a noii organizații de cea a reglementãrii pãcii; necesitatea antrenãrii tuturor marilor puteri care, prin poziția lor unanimã, sã facã viabil mecanismul de securitate; pregãtirea drumului spre independențã al popoarelor coloniale, prin crearea unui sistem de tutelã internaționalã ca un prim pas; adoptarea unui mecanism care sã promoveze prosperitatea generalã a omenirii; crearea unui sistem elastic și eficace de soluționare pacificã a disputelor; elaborarea unui mecanism de securitate în care marile puteri sã aibã rolul decisiv.
Tocmai acest mecanism de securitate reprezintã inima organizației create în 1945. În unele privințe, prevederile din Cartã sunt mai satisfãcãtoare, în ce privește necesitãțile securitãții colective, decât cele ale Pactului Societãții Națiunilor. Astfel, Carta nu are atâtea lipsuri în ce privește prevenirea agresiunii; înlocuiește prohibirea limitatã a rãzboiului cu interzicerea amenințãrii sau utilizãrii forței; acoperã golul dintre obligațiile defensive și mãsurile de sancționare prin subordonarea întregului proces de sancționare unui organ unic, Consiliul de securitate; cuprinde prevederi mai clare în materie de sancțiuni; sistemul sancțiunilor economice este abolit, Consiliul de securitate având sarcina de a identifica agresorul, de a decide mãsurile de coerciție și statele care participã la aplicarea lor. Cu toate acestea, nici Carta nu creazã ceea ce specialiștii apreciazã a fi un sistem ideal de securitate colectivã. Așa de pildã, Carta nu soluționeazã problema contingentelor militare internaționale, nu oferã garanții mai multe decât Pactul în ce privește dezarmarea și revizuiri pacifice, apreciate a fi elemente de bazã ale sistemului de securitate colectivã. Dincolo de toate acestea, a fost adoptatã regula unanimitãții marilor puteri în deciziile importante ale Consiliului, aceasta însemnând excluderea marilor puteri de la acțiunea colectivã. Cu alte cuvinte, s-a optat pentru un sistem de securitate colectivã care nu se aplica marilor puteri.
La aceastã caracteristicã a sistemului de securitate se adaugã altele, care conferã specificul Organizației Națiunilor Unite, specific determinat în chip decisiv de acțiunea combinatã a factorilor de influențã schițați mai sus. O.N.U. are un caracter general atât din punctul de vedere al componenței, în principiu universalã, cât și din acela al gamei problemelor abordate: politice, economice, sociale, culturale și umanitare. Datã fiind varietatea de obiective, era inevitabil sã se creeze un adevãrat sistem, care însã nu este ultra-centralizat. Se poate afirma cã Organizația Națiunilor Unite este un fel de confederație de agenții internaționale, raporturile dintre O.N.U. și agențiile specializate fiind reglementate în baza unor acorduri speciale ce sunt fundamentate pe principiul autonomiei. Chiar în cadrul O.N.U. s-a realizat, prin prevederile Cartei, o foarte netã delimitare a sarcinilor principalelor organe: Adunarea generalã, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelã.
Analizând caracteristicile generale ale O.N.U., Inis L. Claude apreciazã cã organizația are un specific esențial conservator, în sensul cã autorii ei nu au încercat a depãși faza de organizare internaționalã din etapa datã pentru a anticipa un guvern mondial, ci au adoptat ca principiu de bazã egalitatea suveranã a statelor membre. O.N.U. are și un caracter retrospectiv, deoarece a fost conceput într-o manierã menitã a preveni declanșarea unei noi conflagrații, pornind tocmai de la analiza cauzelor și a condițiilor declanșãrii celui de-al doilea rãzboi mondial. Caracterul retrospectiv derivã și din constatarea cã unele prevederi din Cartã sunt menite a preveni, în primul rând, noi agresiuni ale Germaniei și Japoniei. În același timp, Carta oferã o mare perspectivã asupra viitorului, sugerând intenția de prevenire a unui nou rãzboi, anticipeazã creșterea rolului popoarelor non-europene în soluționarea problemelor umanitãții. Carta reflectã, prin urmare, o concepție lãrgitã asupra rolului organizației internaționale în afacerile mondiale, preconizând pentru O.N.U. și agențiile sale specializate o sferã funcționalã mult mai ambițioasã decât cea a Societãții Națiunilor. Delegațiile de la San Francisco au apreciat cã organizația își va putea îndeplini menirea numai dacã va explora și structura economicã, socialã și ideologicã a rãzboiului.
Dupã cum rolul guvernelor în istoria modernã a înregistrat o evoluție, tot așa organizația internaționalã a fãcut progrese de la Societatea Națiunilor la O.N.U. În acest sens, pot fi larg interpretate diferențele dintre Pact și Cartã, ele marcând trecerea de la concepția minimã la una evoluatã asupra funcției unei organizații internaționale multilaterale.
Conjunctura în care a fost elaboratã Carta, ca și influența diverșilor factori de influențã, și-au pus pecetea asupra specificului Organizației Națiunilor Unite. Cu plusuri și minusuri inerente unui document de amploarea și importanța Cartei, aceasta a fost supusã confruntãrii decisive cu realitãțile concrete de dupã 1946.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: O.n.u. Organizatie cu Caracter Universal (ID: 107467)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.