O.n.u. Organizare Si Functionare
O.N.U.
Organizare si functionare
Cuprins
INTRODUCERE
CAPITOLUL I ORGANIZAREA ORGANIZATIEI NATIUNILOR UNITE
1.1 Istoria Națiunilor Unite
1.2 Organizarea și funcționarea ONU
1.3 Organele ONU și instituțiile specializate care fac parte din sistemul ONU
1.4 Principalele organisme ale Organizației Națiunilor Unite
CAPITOLULII ROLUL ORGANIZATIEI NATIUNILOR UNITE
2.1. Moduri în care ONU a schimbat lumea
2.2 Rolul Organizației Națiunilor Unite în protecția drepturilor omului
2.3 Participarea României la operațiuni ONU de menținere a păcii
CAPITOLUL III SCOPURILE SI PRINCIPIILE ONU
3.1 Scopurile Organizației Națiunilor Unite
3.2 Principiile Organizației Națiunilor Unite
CAPITOLUL IV ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE ÎN ROMÂNIA
4.1 Centrul de informare al ONU (UNIC)
4.2 Programul Națiunilor Unite (PNUD)
4.3 Fondul ONU pentru Populație (UNFPA)
4.4 Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR)
4.5 Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF)
4.6 Programul Comun al Națiunilor Unite pentru HIV/ SIDA (UNAIDS)
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Fondată de guvernele unei lumi măcinate de războaie, ONU era menită să apere pacea și să sprijine progresul social si economic. Chiar daca nu are autoritate globală, ea a făcut progrese importante.
Tema se referă la o serie de aspecte privind importanța și complexitatea realizării unei Organizații a Națiunilor Unite pentru menținerea păcii si securității internaționale și ,în acest scop luarea de masuri colective efective pentru prevenirea si respingerea amenințărilor la adresa păcii si pentru respingerea amenințărilor la adresa păcii si pentru respingerea agresiunilor sau a altor violări ale păcii, rezolvarea pe cale pașnică si în conformitate cu principiile justiției și ale dreptului internațional a oricăror dispute reglementarea conflictelor internaționale sau a situațiilor care pot duce la breșe ale păcii, dezvoltarea relațiilor de prietenie dintre națiuni bazate pe respectarea principiilor egalității în drepturi si autodeterminării popoarelor, adoptarea masurilor necesare consolidării păcii universale obținerea cooperării internaționale în rezolvarea problemelor internaționale economice, sociale, culturale sau umanitare, încurajarea și promovarea respectării drepturilor omului si a libertăților fundamentale pentru toți fără nici o distincție de rasa, sex, limba ori religie centralizarea și armonizarea acțiunilor națiunilor in vederea atingerii acestor scopuri.
La început se arată că în perioada Războiului Rece, divergențele dintre membrii permanenți ai Consiliului de Securitate au condus la blocarea luării deciziilor necesare pentru soluționarea unor conflicte izbucnite între state sau în interiorul acestora. Pentru a salvgarda cel puțin în parte această funcție primordială a ONU, a fost identificată o formula sui generis de intervenție în gestionarea conflictelor, prin desfășurarea de forțe militare, inițial, apoi și de personal civil sub egida Națiunilor Unite. Această tehnică specială, care nu a fost prevăzută expres în Cartă, a primit denumirea de misiune de menținere a păcii. În esență, prin desfășurarea misiunilor de menținere a păcii, ONU urmărește împiedicarea reluarea ostilităților și crearea condițiilor de natură să determine părțile să soluționeze conflictului prin mijloace politice, pașnice.
Într-o primă fază, operațiunile de menținere a păcii au fost desfășurate aproape exclusiv în scopul gestionării unor conflicte internaționale, prin desfășurarea în zonele de conflict de forțe militare cu misiuni de observare, patrulare și raportare. Ulterior, mai ales după încheierea Războiului Rece, a sporit implicarea Națiunilor Unite în gestionarea unor conflicte interne, cu cauze multiple, iar operațiunile au devenit mai complexe, ele dobândind sarcini noi, pe linia acordării de asistență umanitară, promovării și apărării drepturilor omului, organizării de alegeri, asigurării ordinii publice ș.a.
Îndeplinirea acestor sarcini s-a dovedit a fi o întreprindere dificilă și a impus revizuirea mandatelor misiunilor și atribuirea de responsabilități mai ample în scopul asigurării propriei securități și a securității populației civile, precum și pentru desfășurarea de activități de natură să remedieze cauzele profunde ale conflictului.
Activitatea de menținere a păcii de către ONU continuă să evolueze, atât sub
aspect conceptual, cât și operațional, pentru a corespunde realităților politice aflate în
permanentă schimbare. Provocările cărora ONU a trebuit să le facă față mai cu seama în ultimele două decenii au impus atât întărirea capacității de conducere și organizare a
operațiunilor pe teren, cât și alocarea unor resurse financiare mai importante. În cadrul
procesului de reflecție antamat la nivelul organizației s-a subliniat, totodată, importanța menținerii sprijinului politic necesar din partea statelor membre, pentru misiunile
ONU de menținere a păcii. ONU este finanțat prin contribuții evaluate și voluntare de la statele membre. Adunarea Generală acceptă bugetul regulat și determină evaluarea fiecărui membru. Aceasta este bazată în mod principal pe capacitatea de plătire a statului, măsurată prin venitul național brut (VNB), cu ajustări pentru datoriile externe și pentru veniturile pe cap de locuitor scăzute
Lucrarea este structura pe 4 capitole primul capitol poarta numele de organizarea ONU si începe cu istoria constituirii acestei organizații si necesitatea ei fiind tratate apoi principalele organisme ale Organizației Națiunilor Unite
Capitolul II se numește Rolul O.N.U și tratează o problema foarte importanta vorbind despre modul în care Organizația Națiunilor Unite a schimbat lumea. Deși creată ca o măsură de siguranță în vederea evitării unor noi amenințări la adresa păcii la finele celui de-al doilea război mondial, iar activitățile de menținere a păcii în lume sunt printre cele mai vizibile acțiuni ale sale, Organizația Națiunilor Unite, prin intermediul diverselor sale agenții este implicată într-un vast proces de îmbunătățire a condițiilor de viață la nivel mondial
Capitolul III tratează scopurile principiile. Intre scopurile O.N.U. se constata o legătură logica si o interdependenta. Cea mai buna garanție a păcii și securității internaționale este existenta si dezvoltarea de relații prietenești între toate statele și popoarele, relații întemeiate pe respectul deplin al principiilor fundamentale ale dreptului internațional si ale Cartei O.N.U. Pentru a exista astfel de relații internaționale se cere dezvoltarea unei cooperări cat mai cuprinzătoare intre toate statele si popoarele, care sa contribuie la soluționarea problemelor globale ale omenirii, inclusiv la promovarea si garantarea drepturilor fundamentale ale omului, așa cum sunt ele consacrate în actele internaționale.
Principiile pe baza cărora este organizată și funcționează ONU, amintite în parte și ele în preambulul Cartei, sunt: egala suveranitate a tuturor membrilor, îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate de către toți membrii, în conformitate cu Carta ONU, rezolvarea pașnică a tuturor disputelor dintre statele membre, astfel încât pacea și securitatea internațională, ca și justiția, să nu fie periclitate, abținerea tuturor membrilor de la amenințarea cu forța sau utilizarea forței în relațiile internaționale împotriva integrității teritoriale și a independenței politice a oricărui stat sau într-o altă manieră nepotrivită cu scopurile organizației, acordarea oricărui tip de asistență ONU de către statele membre în orice acțiune angajată în concordanță cu Carta, abținerea membrilor de la acordarea de asistență oricărei țări contra căreia ONU a decis acțiuni preventive sau de forță, impunerea de către ONU a respectării acestor principii și de către statele care nu sunt membre atât cât este necesar pentru menținerea păcii și securității internaționale, neautorizarea intervenției ONU în chestiunile specifice jurisdicției interne a oricărui stat, nici măcar sub forma supunerii unor astfel de probleme membrilor ONU pentru a le reglementa conform prevederilor Cartei.
Capitolul IV tratează un aspect important care ne interesează în mod direct fiind prezentate programe ale ONU in România
Pentru întocmirea lucrării s-au utilizat manuale universitare elaborate de profesorii de la Facultatea Drept si Administrație Publica din Craiova, dar și cărți și articole de specialitate, precum și informații culese din presă și din diverse site-uri.
CAPITOLUL I. ORGANIZAREA ORGANIZATIEI NATIUNILOR UNITE
1.1 Istoria Națiunilor Unite
După declanșarea celui de-al doilea război mondial, s-a pus problema creării unei organizații mondiale complet noua, profitând de experiența Societății Națiunilor, care a eșuat in misiunea sa interbelica. In Charta Atlanticului (14 august 1941), președintele F.D. Roosevelt a trasat principiile fundamentale ale unei noi ordini internaționale. Aceasta prevedea „instituirea unui sistem de securitate generala stabilit pe baze mai largi”.
La 1 ianuarie 1942, mai mulți conducători, intre care si Churchill si Roosevelt, au adoptat o Declarație a Națiunilor Unite, prin care acestea se angajau să pună în scenă, imediat după sfârșitul războiului împotriva Axei, un sistem de pace si securitate. In cadrul conferințelor din timpul războiului – de la Moscova (19-30 oct. 1943- s-a afirmat principiul „egalei suveranități a tuturor statelor pașnice”), Teheran (8 nov. – 2 decembrie 1943, unde au convenit sa pună pe picioare aceasta organizație), Dumbarton Oaks (sept.-oct. 1944) si Yalta (4-11 februarie), s-au pus bazele viitoarei organizații. Cei trei mari (SUA, URSS, Anglia) au decis sa tina o conferința constitutiva in aprilie-iunie 1945.
Conferințele de la Dumbarton Oaks (21 septembrie-7 octombrie 1944) care s-a desfășurat in etape, intre anglo-saxoni și ruși si intre anglo-saxoni si chinezi, puneau bazele viitoarei organizații. Părțile s-au pus de acord asupra unui număr de chestiuni:
– Organizația Națiunilor Unite urma sa fie compusa dintr-o Adunare Generala, un Consiliu de Securitate, un Secretariat, o Curte Internaționala de Justiție si un Consiliul Economic si Social.
– Au rămas în suspensie doua probleme: cea a votului si cea a admiterii celor 15 republici componente ale URSS ca entități separate.
Hotărârile de la Yalta : erau admise Ucraina si Bielorusia, ca membre ale Organizației, iar votul tarilor membre in Consiliul de Securitate urma să aibă efect in toate cazurile. La Yalta, cei trei mari au introdus, in proiectul lor, dispoziții care garantau menținerea preeminentei lor. Societatea Națiunilor a fost paralizata de principiul unanimității. Noua organizație era condusa de un directorat al marilor puteri, membre permanente ale Consiliului de Securitate care aveau drept de veto. Cei trei mari au căzut de acord ca sa convoace o conferința la San Francisco pe 25 aprilie 1945, pentru pregătirea Cartei acestei organizații.
Günther Unser și Michaela Wimmer schițează în fragmentul de mai jos cele întâmplate în faza de înființare a Națiunilor Unite din timpul celui de-al Doilea Război Mondial:
"Cele două războaie mondiale aruncaseră omenirea într-o prăpastie a deznădejdii și făcuseră într-o jumătate de secol peste 100 de milioane de victime. Părinții Națiunilor Unite și ai Cartei doreau să împlinească dorința profundă a omenirii de pace și convingerea că, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, statele înfrățite vor putea realiza o ordine mondială pacifistă de durată (…).
În august 1941 …, președintele american Franklin D. Roosevelt și premierul britanic Winston Churchill s-au întâlnit în Insulele Bermude pentru a-și stabili obiectivele postbelice. Cu toate că, în urma atacării, de către Germania, a Uniunii Sovietice – în iunie 1941 – Moscova și Londra încheiaseră un acord de aliere, la această întrunire nu a participat și conducerea sovietică.
Rezultatele discuțiilor au fost fixate într-o declarație comună – 'Carta Atlanartei acestei organizații.
Günther Unser și Michaela Wimmer schițează în fragmentul de mai jos cele întâmplate în faza de înființare a Națiunilor Unite din timpul celui de-al Doilea Război Mondial:
"Cele două războaie mondiale aruncaseră omenirea într-o prăpastie a deznădejdii și făcuseră într-o jumătate de secol peste 100 de milioane de victime. Părinții Națiunilor Unite și ai Cartei doreau să împlinească dorința profundă a omenirii de pace și convingerea că, după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, statele înfrățite vor putea realiza o ordine mondială pacifistă de durată (…).
În august 1941 …, președintele american Franklin D. Roosevelt și premierul britanic Winston Churchill s-au întâlnit în Insulele Bermude pentru a-și stabili obiectivele postbelice. Cu toate că, în urma atacării, de către Germania, a Uniunii Sovietice – în iunie 1941 – Moscova și Londra încheiaseră un acord de aliere, la această întrunire nu a participat și conducerea sovietică.
Rezultatele discuțiilor au fost fixate într-o declarație comună – 'Carta Atlantică'. Cele două state au recunoscut, printre altele, și dreptul la autodeterminare a popoarelor, precum și libertatea comerțului mondial și cooperarea economică, renunțarea la uzul de violență și crearea unui sistem de securitate comun.
Ei au subliniat la sfârșit că până la crearea unui alt sistem de durată de securitate internațională' este necesară dezarmarea statelor atacatoare, fapt ce părea să anunțe deja înființarea unei noi organizații internaționale. Atât Roosevelt cât și Churchill s-au arătat inițial puțin interesați să implice și alte state în problema principală de asigurare a păcii internaționale. Acest lucru s-a schimbat doar după atacul japonez asupra Pearl Harbour și intrarea în război a SUA. Oamenii politici au înțeles că o pace de durată nu putea fi realizată decât prin implicarea unei coaliții de state pe bază largă și mai ales prin implicarea Uniunii Sovietice.
La 1 ianuarie 1942, sub conducerea SUA, URSS, a Marii Britanii și Chinei, 26 de state aliate au semnat 'Declarația Națiunilor Unite', prin care se obligau să continue, cu toate mijloacele, lupta împotriva Axei – și mai ales împotriva Reich-ului German, Italiei și Japoniei – până la victoria totală. Totodată, ele au aderat și la principiile Cartei Atlantice americano-britanice cu privire la ordinea postbelică și, prin acestea, la constituirea unui 'sistem de securitate internațională de durată'. Până la sfârșitul războiului, alte 21 de state au semnat această Declarație.
La inițiativa americanilor, planurile pentru constituirea unei organizații internaționale au început să se contureze rapid. Astfel, SUA au prezentat încă din 1943 un prim proiect de statut. În octombrie 1943, miniștri de externe ai SUA, URSS, ai Marii Britanii și ai Chinei au căzut de acord la Conferința de la Moscova să creeze cât mai curând posibil o organizație internațională pace și securitate.
Puteau deveni membri ai acestei organizații (în spiritul universalității) toate statele suverane și pașnice (fapt care excludea la început 'statele dușmane' din al Doilea Război Mondial). Cele patru puteri și-au rezervat însă încă de la forma de concept o putere de decizie importantă: acestea doreau să participe la menținerea păcii ca 'polițiști mondiali', cu trupe proprii, în vreme ce toate celelalte state – supravegheate de o Comisie neutră – urmau a se dezarma. La Conferința de la Teheran din noiembrie 1943, acest concept a fost reiterat. Experții din rândul celor patru mari puteri au preluat încă o dată procesul de elaborare a principiilor și structurii viitoarei organizații mondiale, având grijă să repare deficitele Uniunii Popoarelor.
1.2 Organizarea si funcționarea ONU (prevederile Cartei ONU referitoare la Consiliul de Securitate)
Conform Cartei Națiunilor Unite, intrată în vigoare la 24 octombrie 1945 după ratificarea sa de către cele cinci mari puteri și de majoritatea celorlalți semnatari (veziart.110 alin.3 din capitolul XIX), scopurile organizației internaționale, menționate și în preambulul documentului internațional, sunt: menținerea păcii și securității internaționale și, în acest scop, luarea de măsuri colective efective pentru prevenirea și respingerea amenințărilor la adresa păcii și pentru respingerea agresiunilor sau a altor violări ale păcii, rezolvarea pe cale pașnică și în conformitate cu principiile justiției și ale dreptului internațional a oricăror dispute, reglementarea conflictelor internaționale sau a situațiilor care pot duce la breșe ale păcii, dezvoltarea relațiilor de prietenie dintre națiuni, bazate pe respectarea principiilor egalității în drepturi și autodeterminării popoarelor, adoptarea măsurilor necesare consolidării păcii universale, obținerea cooperării internaționale în rezolvarea problemelor internaționale economice, sociale, culturale sau umanitare, încurajarea și promovarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți fără nici o distincție de rasă, sex, limbă ori religie, centralizarea și armonizarea acțiunilor națiunilor în vederea atingerii acestor scopuri (art.1).
Sediul ONU din New York
Principiile pe baza cărora este organizată și funcționează ONU, amintite în parte și ele în preambulul Cartei, sunt: egala suveranitate a tuturor membrilor, îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate de către toți membrii, în conformitate cu Carta ONU, rezolvarea pașnică a tuturor disputelor dintre statele membre, astfel încât pacea și securitatea internațională, ca și justiția, să nu fie periclitate, abținerea tuturor membrilor de la amenințarea cu forța sau utilizarea forței în relațiile internaționale împotriva integrității teritoriale și a independenței politice a oricărui stat sau într-o altă manieră nepotrivită cu scopurile organizației, acordarea oricărui tip de asistență ONU de către statele membre în orice acțiune angajată în concordanță cu Carta, abținerea membrilor de la acordarea de asistență oricărei țări contra căreia ONU a decis acțiuni preventive sau de forță, impunerea de către ONU a respectării acestor principii și de către statele care nu sunt membre atât cât este necesar pentru menținerea păcii și securității internaționale, neautorizarea intervenției ONU în chestiunile specifice jurisdicției interne a oricărui stat, nici măcar sub forma supunerii unor astfel de probleme membrilor ONU pentru a le reglementa conform prevederilor Cartei, cu precizarea extrem de importantă că sunt excluse cazurile în care se aplică măsurile de forță prevăzute în capitolul VII
Cele șase organe principale ale ONU sunt: Consiliul de Securitate, Secretariatul, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă și Curtea Internațională de Justiție.
Lor li se mai adaugă unele organe subsidiare (Forțele de urgență sau de observație pentru menținerea păcii, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare etc.), organizații inter-guvernamentale și instituții specializate (Organizația Internațională a Muncii, Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură, Organizația Mondială a Comerțului, Organizația Meteorologică Mondială, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Cultură și Știință, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional ș.a.), diverse comitete (permanente, administrative, interimare, consultative, de experți și de procedură), comisii tehnice, departamente (Departamentul Afacerilor Politice și ale Consiliului de Securitate, Departamentul Afacerilor Economice și Sociale etc.), birouri (Biroul Informării Publice, de pildă) și agenții (Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați, Agenția Internațională pentru Energie Atomică, de exemplu) – vezi art.7 alin.2 Carta ONU.
Carta stabilește atribuțiile fiecărui organ sau organism ONU. Dintre organele principale, cele mai importante sunt Consiliul de Securitate, Secretariatul și Adunarea Generală, puterea reală practic aflându-se (în cea mai mare măsură) în mâinile celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, unicul organ care are cu adevărat suficient de largi și eficiente atribuții decizionale.
În Adunarea Generală toate statele membre sunt egale, având fiecare un singur vot, deși pot avea un număr maxim de 5 reprezentanți (cf. art.9 și 18 din Carta ONU), astfel formându-se „un fel de parlament mondial care deliberează asupra tuturor problemelor mari ce țin de ordinea internațională”, dar care „nu exprimă decât recomandări fără influență obligatorie asupra statelor membre”, deși rezoluțiile și recomandările sau celelalte decizii în problemele importante se adoptă cu o majoritate de 2/3 din numărul total al voturilor exprimate (art.18 alin.2 din Carta ONU), în vreme ce în materie de procedură hotărârile sunt adoptate cu o majoritate simplă. Membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate (6 inițial, 10 în prezent) sunt aleși pentru un mandat de 2 ani de către Adunarea Generală dintre țările membre cu o contribuție importantă la menținerea păcii și securității internaționale și la atingerea scopurilor ONU, cu respectarea criteriului unei echitabile distribuții geografice (art.23 alin.1 din Carta ONU).
„Cu toate că are o foarte largă competență: menținerea păcii, cooperarea, dezvoltarea, decolonizarea, drepturile omului… Adunarea generală nu poate totuși să se amestece în afacerile interne, iar intervențiile pentru menținerea păcii sunt rezervate Consiliului de Securitate.”
Secretarul General ocupă cel mai important post de funcționar al ONU, administrând personalul și bugetul instituției, realizând misiunile de bune oficii și de mediere între statele membre, atenționând Consiliul de Securitate asupra oricărei probleme care amenință pacea și girând operațiunile de menținere a păcii, însă numai sub controlul Consiliului de Securitate (art.97-101 Carta ONU). Acesta este însărcinat cu întreținerea bunei comunicări dintre Consiliul de Securitate și Adunarea Generală (cf.art.12 alin.2 din Carta ONU). El este numit de Adunarea Generală, însă doar la recomandarea Consiliului de Securitate (art.97 Carta ONU), deci depinde direct de avizul favorabil al membrilor permanenți.
În ce privește funcționarea Consiliului de Securitate, „Carta stabilește principiul unanimității marilor puteri, membri permanenți ai Consiliului de Securitate în cazul în care acest organ principal dezbate probleme de fond”, atribuind acestui nucleu de forță al ONU conducerea, controlul și coordonarea măsurilor și mijloacelor esențiale și eficiente privind prevenirea și reprimarea agresiunii, menținerea păcii și securității mondiale.
Fiecare membru al Consiliului de Securitate, fie permanent (SUA, URSS/Rusia, Marea Britanie, Franța și China – vezi art.23 alin.1 din Carta ONU), fie nepermanent, are doar un singur reprezentant (art.23 alin.3 din Carta ONU) și un singur vot (art.27alin.1 din Carta ONU).
Cu toate că trebuie să trimită rapoarte anuale și speciale spre informare Adunării Generale (art.15 alin.1 și art.24 alin.3 al Cartei ONU) și, bineînțeles, „să acționeze în concordanță cu scopurile și principiile Națiunilor Unite”, Consiliului de Securitate îi este conferită, „în vederea asigurării unei acțiuni prompte și eficiente”, de către membrii ONU responsabilitatea primară pentru menținerea păcii și securității internaționale, toți membrii ONU obligându-se să accepte și să aplice întocmai deciziile Consiliului de Securitate, în acord cu Carta ONU (art.24 și 25), în timp ce alte organe ale ONU, în special Adunarea Generală, pot face doar simple recomandări guvernelor țărilor membre (vezi art.10, 11 alin.1 și 2, 13, 14, 18 alin.2 și 3 din Carta ONU).
Importanța primordială a Consiliului de Securitate se vădește și în aplicarea procedurilor de admitere, suspendare sau excludere (procedură care nu s-a aplicat niciodată până acum) din ONU, pentru aceasta fiind necesară în mod obligatoriu recomandarea Consiliului de Securitate, deci implicit acordul tuturor celor cinci membri permanenți (art.4 alin.2, art.5 și 6 din Carta ONU).
De asemenea, aceeași concluzie reiese și din citirea cu atenție a prevederilor privitoare la procedura de intrare în vigoare a Cartei ONU (condiționată de ratificarea acesteia de către cele cinci mari puteri cu drept de veto în Consiliul de Securitate și de majoritatea celorlalte state semnatare – vezi art.110 alin.3) și la cea de amendare a Cartei ONU, caz în care se cere imperativ votul favorabil a 2/3 din membrii Adunării Generale și ratificarea modificărilor adoptate, în conformitate cu procesele constituționale specifice fiecărui stat, tot de 2/3 din membri, dar cu observația că printre aceștia trebuie să fie în mod obligatoriu toți membrii permanenți ai Consiliului de Securitate (art.108 din capitolul XVIII al Cartei ONU).
Pentru ca orice schimbare a Cartei ONU, recomandată prin votul pozitiv a 2/3 din membrii Adunării Generale întruniți într-o conferință generală organizată special pentru a dezbate revizuirea Cartei ONU, să intre în vigoare, este necesară neapărat ratificarea formei modificate a Cartei, cu respectarea prevederilor constituționale proprii fiecărui stat, de către 2/3 din membrii Adunării Generale, incluzându-i pe toți cei cinci membrii permanenți ai Consiliului de Securitate (art.109 alin.2 din capitolul XVIII al Cartei ONU).
Un indiciu deloc neglijabil în același sens este acela al limbilor oficiale ale ONU, folosite chiar începând cu redactarea versiunilor Cartei ONU adoptate la 26 iunie1945 la San Francisco (California/SUA): chineza, franceza, rusa, engleza și spaniola (veziart.111, final, din capitolul XIX al Cartei ONU). Ulterior, a fost adăugată și araba ca o limbă oficială a Adunării Generale, a Consiliului de Securitate și a Consiliului Economic și Social. După cum se poate observa, cu excepția limbilor spaniolă și, mai târziu, arabă, limbile oficiale ale ONU sunt și limbile oficiale ale marilor puteri cu drept de veto în Consiliul de Securitate.
Din punct de vedere procedural, Consiliul de Securitate are prerogative mai largi decât Adunarea Generală (cf. art.20-22 Carta ONU), prerogative care sunt menite a asigura o funcționare continuă, prin întâlniri periodice desfășurate la sediul ONU sau în orice alte locuri unde se consideră că este util pentru a-i fi ușurată munca (art.28 Carta ONU; de exemplu, în 1972 la Addis Abeba și în 1973 în Ciudad de Panama, precum și prin posibilitatea de a stabili organele subsidiare considerate necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale (art.29 Carta ONU), ca și propriile reguli procedurale, inclusiv metoda alegerii Președintelui Consiliului de Securitate (art.30 Carta ONU).
De asemenea, este relevantă puterea Consiliului de Securitate de a stabili participarea (invitarea, precum și condițiile participării) sau absența unui stat membru sau nemembru al ONU la dezbaterile sale, desigur, fără drept de vot (art.31-32 Carta ONU).
Adoptarea deciziilor Consiliului de Securitate în problemele procedurale necesită în prezent votul afirmativ a cel puțin 9 din cei 15 membri (inițial era nevoie de minim 7 voturi pro, în total Consiliul de Securitate având doar 11 membri) – vezi art.27 alin.2 din Carta ONU.
Dar adoptarea hotărârilor luate în celelalte probleme, neprocedurale, substanțiale, de către Consiliul de Securitate necesită nu doar 9 voturi pentru ale oricărora din cei 15 membri, ci neapărat votul pozitiv al fiecăruia din cei 5 membri permanenți (art.27alin.3), această prevedere fiind una dintre acelea care subliniază rolul cheie deținut de membri permanenți pe baza regulii „unanimității marilor puteri” sau, altfel spus, a puterii dreptului de „veto”.
Dacă un stat membru al Consiliului de Securitate este parte într-o dispută, totuși, el ar trebui să se abțină de la vot; în practică o abținere a unui stat membru permanent nu este interpretată ca un veto, astfel încât atunci când unul din cei 5 mari nu vrea să susțină o decizie, dar nici nu dorește să o blocheze prin veto-ul său, poate să se abțină.
Orice națiune, indiferent că este sau nu membră a ONU, poate să aducă în atenția Adunării Generale ori a Consiliului de Securitate orice dispută care riscă să conducă la o violare a păcii (art.35 Carta ONU). Ambele organe principale mai sus amintite au atribuții conferite de Carta ONU (art.33-38 = capitolul VI și art.11 alin.2) pentru a face recomandări și a iniția implementarea de metode pașnice în vederea reglementării și stingerii conflictului/amenințării potențiale la adresa păcii, înainte ca să decidă folosirea forței sau recomandarea acesteia în cazul eșuării tentativelor pașnice de rezolvare a crizei (incipiente).
Mijloacele pașnice la care pot apela părțile aflate în orice conflict pentru a-l dezamorsa sau pe care le recomandă insistent și le aplică Consiliul de Securitate (și doar în subsidiar, prin colaborare, Secretarul General sau Adunarea Generală) pentru a nu se ajunge la amenințări la adresa păcii și securității internaționale sunt prevăzute în art.33al Cartei ONU: negocieri, investigații, medieri, concilieri, arbitraje, soluționări judiciare, apelul la tratatele, agențiile și acordurile regionale sau la Consiliul de Tutelă până la momentul decolonizării (vezi art.52-54 = capitolul VIII și art.83-84 din capitolul XII al Cartei ONU, coroborate cu art.102-103 din capitolul XVI), ori alte mijloace pașnice alese în mod liber.
În acest context trebuie să amintim și atribuțiile privilegiate pe care le deține Consiliul de Securitate în raporturile sale cu principalul organ judecătoresc al ONU, Curtea Internațională de Justiție, la al cărui Statut (parte integrantă din Carta ONU, căreia îi este anexat, conform art.92 din Carta ONU) poate deveni parte un stat nemembru al ONU doar în condițiile stabilite de Adunarea Generală pentru fiecare caz în parte, sub rezerva recomandării prealabile a Consiliului de Securitate (art.93 alin.2 Carta ONU).
Totodată, Consiliul de Securitate și Adunarea Generală, ca și alte organe ale ONU sau agenții specializate, care pot fi autorizate oricând de Adunarea Generală, pot cere Curții Internaționale de Justiție să-și exprime opinia consultativă asupra oricărei chestiuni legale (art.96 Carta ONU).
Mai mult, Consiliul de Securitate este organul însărcinat legal cu impunerea prin recomandări sau orice alte măsuri pe care le consideră necesare a deciziilor Curții Internaționale de Justiție astfel încât acestea să-și producă efectele în situația în care o parte (un stat) într-un caz judiciar soluționat de Curte refuză direct sau tacit să recunoască și să se conformeze respectivelor decizii, în ciuda obligațiilor asumate în acest sens (vezi art.94 din Carta ONU).
Atunci când disputa nu se rezolvă pe cale pașnică și atinge pragul confruntării armate, tot Consiliul de Securitate deține rolul major. El are mai întâi grija de a-i pune capăt cât mai curând posibil, iar apoi să păstreze încetarea focului prin instrumente și directive care să prevină ostilitățile și mai ales prin trimiterea în zonă a forțelor de menținere a păcii, care să ajute la reducerea tensiunilor din regiune, să acționeze ca o barieră între părțile aflate în conflict și să asigure condițiile de calm absolut necesare pentru o rezolvare pașnică a disputei.
De remarcat faptul că, în timpul cât Consiliul de Securitate își exercită prerogativele în privința unei dispute sau situații care-i reclamă intervenția, Adunarea Generală nu trebuie să facă nici o recomandare cu privire la această dispută sau situație, cu excepția cazului în care i se cere acest lucru de către însuși Consiliul de Securitate (vezi art.12 alin.1 din Carta ONU).
Cele mai puternice, eficiente și convingătoare atribuții ale organului suprem al ONU sunt prevăzute în capitolul VII din Cartă dedicat acțiunilor referitoare la încălcări ale păcii, violări ale păcii și acte de agresiune.
Astfel, Consiliul de Securitate trebuie să analizeze, să stabilească orice încălcare a păcii sau act de agresiune și să facă recomandări ori să decidă măsurile pe care le consideră necesare pentru a menține sau a restaura pacea și securitatea internațională (art.39), iar anterior acestor pași poate cere părților aflate în conflict să se supună anumitor măsuri provizorii ce i se par necesare sau de dorit pentru a preveni agravarea situației (art.40).
Printre măsurile cele mai dure la care poate apela Consiliul de Securitate se numără cele non-armate: completa sau parțiala întrerupere a relațiilor economice, a legăturilor feroviare, navale, aeriene, poștale, telegrafice, radio și a altor mijloace de comunicație, precum și a relațiilor diplomatice (art.41), dar și, după caz, acțiunile militare ale forțelor aeriene, navale sau terestre menite a păstra sau restabili pacea și securitatea internațională: demonstrațiile de forță, blocada și alte operații militare desfășurate în aer, pe apă și pe uscat de forțele membrilor ONU (art.42).
În aplicarea acestor măsuri militare preventive sau de forță, Consiliul de Securitate se bucură de exclusivitatea luării deciziilor, dar și de o serie de facilități și instrumente de sprijin (drept de tranzit, sprijin militar aerian imediat) din partea tuturor statelor membre, care se obligă să asiste, să ușureze și să participe, direct sau prin intermediul agențiilor internaționale din care fac parte, în cazul în care doresc ori li se solicită de către Consiliul de Securitate, la desfășurarea acțiunilor respective conform deciziilor stabilite de Consiliu, în acest scop încheind individual sau colectiv înțelegeri și acorduri negociate foarte rapid cu Consiliul de Securitate (vezi art.43-45, 48-49).
Consiliului de Securitate trebuie să se adreseze statele, membre sau nu ale ONU, care se confruntă cu probleme economice speciale în urma aplicării măsurilor preventive sau de forță adoptate și aplicate de Consiliu, acesta din urmă hotărând soluția problemelor respective (art.50).
În plus, deși se recunoaște dreptul inerent, individual sau colectiv, la autoapărare a fiecărui membru ONU supus unui atac armat, se specifică faptul că această reacție defensivă este acceptată doar dacă se petrece înainte ca să fie luate de Consiliul de Securitate măsurile necesare menținerii păcii și securității internaționale, dacă este raportată imediat Consiliului de Securitate și dacă nu afectează în nici un fel autoritatea și responsabilitatea Consiliului bazată pe Carta ONU de a angaja în orice moment asemenea acțiuni pe care le consideră necesare în vederea menținerii sau restaurării păcii și securității internaționale (art.51).
În realizarea măsurilor militare de orice tip pe care le ia (investigații militare pentru menținerea păcii și securității internaționale, angajarea și comanda forțelor puse la dispoziția sa, reglementarea situației armamentelor și posibila dezarmare), Consiliul de Securitate este asistat și sfătuit de Comitetul Militar de Stat Major, care este format din șefii de Stat Major ai fiecărui membru permanent, este responsabil cu comanda și direcția strategică a oricăror forțe militare aflate sub egida ONU, poate invita orice membru al ONU nereprezentat permanent în Comitet să i se asocieze la lucru într-o anumită chestiune în care se impune participarea sa pentru eficientizarea muncii, poate stabili subcomitete regionale cu autorizația Consiliului de Securitate și după consultarea agențiilor regionale și elaborează planurile pentru aplicarea forței armate, dar și cele menite a fi supuse membrilor ONU pentru stabilirea unui sistem de controlare a armamentelor (art.47, 46 și 26 din Carta ONU)
În art. 1 al Convenției din 1975 privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter universal, organizația internațională interguvernamentală este definită ca fiind o asociere de state constituită printr-un tratat, cu o „constituție” proprie și organe comune, cu personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun, iar art. 2 al Convenției din 1969 cu privire la dreptul tratatelor definește organizația internațională ca fiind „o organizație interguvernamentală”, scoțând în evidență calitatea membrilor.
În lucrările Comisiei de Drept Internațional a ONU s-a propus următoarea definiție a organizațiilor internaționale: „O asociere de state constituită prin tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune și posedând personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre”.
După unii autori, constituirea organizațiilor internaționale ar decurge din necesitatea organizării politice a societății internaționale, ca „reacție la anarhia care rezultă din conflictele internaționale și la insuficiența doctrinei echilibrului”, și ar fi legată de transpunerea în plan internațional a conceptului și practicii federalismului, ca proces de asociere de state, într-un scop comun, cu respectarea autonomiei fiecăruia.Organizația internațională este calificată ca subiect derivat al dreptului internațional, în măsura în care statele membre îi conferă această calitate și o investesc cu capacitatea de a exercita drepturi și asuma obligații internaționale, fiind „produsul” acordului de voință al statelor care au constituit-o.
Personalitatea juridică internațională a unei organizații interguvernamentale este exprimată prin capacitatea sa de a deveni parte la tratate internaționale, de a-și exercita drepturile și a-și asuma obligații în raporturile cu alte organizații, cu statele membre și nemembre, în conformitate cu normele dreptului internațional.
Această personalitate internațională a organizațiilor are caracter derivat, rezultând din actul constitutiv și este limitată la domeniul său de activitate și funcționalitate, exercitându-se în vederea îndeplinirii atribuțiilor prevăzute în actul de înființare.
Elementele constitutive ale organizației internaționale interguvernamentale:este o asociere se state, care se face pe baza unui tratat constitutiv (statut, cartă, constituție, pact etc.);prezintă o structură proprie de organe: adunare generală, consiliu, secretariat etc.;are personalitate juridică proprie (internațională), distinctă de cea a statelor membre, care-i conferă autonomie funcțională, ce o transformă în subiect aparte al dreptului internațional public.
Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale, spre deosebire de cea a statelor este:derivată, conferită de statele membre prin actul constitutiv;specializată, conform domeniului de activitate;limitată, potrivit funcțiilor și obiectivelor stabilite.
În baza personalității lor juridice internaționale derivate, organizațiile internaționale au dreptul: să încheie tratate cu statele membre terțe sau alte organizații, exceptând cazurile în care actul constitutiv interzice asemenea activități;să întrețină legături cu misiunile permanente ale statelor membre;să prezinte reclamații internaționale pentru pagube suferite de organizație, ca entitate distinctă, sau de agenții săi;să-și constituie și administreze resursele financiare.
Personalitatea juridică internațională incumbă organizațiilor și obligații, a căror nerespectare atrage răspunderea lor internațională.
Clasificarea organizațiilor internaționale interguvernamentale se realizează după mai multe criterii.
După aria de acțiune sunt: organizații internaționale cu vocație universală (Organizația Națiunilor Unite), organizații internaționale cu vocație regională (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Consiliul Europei); organizații internaționale cu vocație subregională (Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră, Comisia Dunării);
După posibilitatea de a primi noi membri organizațiile internaționale interguvernamentale sunt: deschise sau închise;
După obiectul lor de activitate, organizațiile internaționale interguvernamentale au caracter: general sau special;
După modul de afectare a exercițiului suveranității statelor membre, organizațiile internaționale interguvernamentale sunt: de cooperare sau de integrare.
În plus, deși se recunoaște dreptul inerent, individual sau colectiv, la autoapărare a fiecărui membru ONU supus unui atac armat, se specifică faptul că această reacție defensivă este acceptată doar dacă se petrece înainte ca să fie luate de Consiliul de Securitate măsurile necesare menținerii păcii și securității internaționale, dacă este raportată imediat Consiliului de Securitate și dacă nu afectează în nici un fel autoritatea și responsabilitatea Consiliului bazată pe Carta ONU de a angaja în orice moment asemenea acțiuni pe care le consideră necesare în vederea menținerii sau restaurării păcii și securității internaționale (art.51)
1.3 Organele ONU și instituțiile specializate care fac parte din sistemul Organizației Națiunilor Unite
Organizația Națiunilor Unite este principala organizație internațională interguvernamentală, cu caracter universal, tratatul constitutiv al acesteia fiind Carta Națiunilor Unite. În preambulul tratatului se arată că statele părți sunt hotărâte să proclame credința în drepturile fundamentale ale omului, egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, să favorizeze progresul social și instaurarea unor condiții mai bune de viață.
Potrivit Cartei, ONU are ca țel realizarea cooperării dintre state, dezvoltând și încurajând respectul drepturilor omului și al libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. De asemenea, se preocupă, în principal, de consacrarea drepturilor omului, realizând un volum mare de texte internaționale (convenționale și declaratorii) în materie, însă a reușit să reglementeze și numeroase mecanisme de protecție a drepturilor în cadrul organelor sale.Structurile instituționale în cadrul cărora se desfășoară aceste activități sunt: organele interne ale ONU, organele convenționale și instituțiile specializate din sistemul ONU.
Organele interne ale ONU care au competențe în domeniul drepturilor omului, pot fi clasificate după mai multe criterii. Acestea sunt: organele interne principale ale ONU, care au competențe și în materia drepturilor omului, fără ca acestea să fie exclusive, sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul General;
organele interne subsidiare ale ONU, specializate în materia drepturilor omului, sunt: Consiliul Drepturilor Omului; Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale; Comisia privind Condiția Femeii; Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului; Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați; Comisia pentru Prevenirea Crimelor și Justiție Penală.
Organele convenționale care au competențe în domeniul drepturilor omului sunt structuri specializate, create prin tratate internaționale multilaterale cu vocație universală în materia drepturilor omului, adoptate în cadrul ONU. Există șase organe convenționale specializate în domeniul drepturilor omului: Comitetul Drepturilor Omului; Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale; Comitetul pentru Eliminarea Discriminării față de Femei; Comitetul Drepturilor Copilului; Comitetul împotriva Torturii; Comitetul pentru Protecția Drepturilor Muncitorilor Migranți și a Membrilor Familiilor acestora. Din punct de vedere al competenței materiale, fiecare comitet asigură protecția drepturilor prevăzute în tratatul internațional care l-a constituit; singurul tratat care nu a creat un organ însărcinat cu supravegherea drepturilor pe care le consacră este Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale, ceea ce a determinat Consiliul Economic și Social să înființare Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale, ca organ subsidiar al său.
Instituțiile specializate din sistemul ONU care au în competență protecția drepturilor omului prezintă câteva caracteristici comune: au atribuții internaționale în domenii specifice; sunt legate de Națiunile Unite prin acorduri, au personalitate juridică ce decurge din dreptul internațional public; sunt create prin acorduri interguvernamentale. În sistemul ONU funcționează mai multe instituții specializate, însă dintre acestea numai cinci dispun de mecanisme proprii pentru protecția drepturilor omului, în legătură cu domeniul lor de activitate: Organizația Internațională a Muncii (OIM), Organizația Națiunilor Unite pentru educație, Știință și Cultură (UNESCO), Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație
1.4 Principalele organisme ale Organizației Națiunilor Unite
1 Adunarea Generală
Dintre cele șase organe principale ale ONU,Adunarea Generala,prin competentele și funcțiile atribuite de Carta, coroborate cu practica materializării acestora, apare ca fiind organul care si-a adus cea mai importanta contribuție in a conferi ONU calitatea de ”centru de armonizare””a acțiunilor statelor pentru atingerea scopurilor comune proclamate de Carta. Cu timpul, Adunarea Generală a dobândit, din ce in ce mai mult, o poziție de supraveghere generala a activităților Organizației.
Potrivit art.9 al Cartei, Adunarea Generala se compune din toți membrii Națiunilor Unite. Carta limitează la cel mult cinci numărul reprezentaților statelor din cadrul Adunării. Limitarea la cinci persoane a numărului reprezentanților statelor in Adunarea Generala are puține urmări asupra capacității unor delegații mai numeroase ale statelor membre de a participa la lucrările Adunării sau de a urmări desfășurarea acestuia. Dar ONU suportă cheltuielile privind transportul internațional doar pentru cei cinci membri ai fiecărei delegații. Numai aceștia și supleanții lor pot fi aleși in organele subsidiare ale Adunării, in calitate de președinte, vicepreședinte sau raportor. Votul unei delegații poate fi însa exprimat si de către consilieri sau experți.
Deplinele puteri ale reprezentanților, emanate de la seful statului, seful guvernului sau ministrul afacerilor externe, împreuna cu lista tuturor membrilor delegației trebuie comunicate Secretarului General al ONU, iar o Comisie de verificare a deplinelor puteri, formata din 9 membri, procedează la stabilirea conformității deplinelor puteri ale fiecărei delegații cu regulile stipulate in Regulamentul interior al Adunării Generale. Deși competentele acestei Comisii sunt doar de natura procedurala, in perioada „războiului rece”, prin intermediul verificării deplinelor puteri, s-a pus in discuție atât prezenta unor tari in cadrul Adunării Generale, cat si reprezentativitatea anumitor delegații la sesiunile acesteia. Prezenta unui stat la lucrările Generale s-a pus in discuție pentru prima data in 1950, după constituirea Republicii Populare Chineze, si a trebuit sa teaca 21 de ani pana când, prin Rezoluția nr.(XXVI), in 1971, s-a hotărât recunoașterea participării reprezentanților Republicii Taiwan. Probleme privind reprezentativitatea delegațiilor au fost ridicate si in legătură cu alte state ( Africa de Sud, Ungaria, Congo, Nigeria, chile,Afganistan, Grenada, Israel) dar, in anumite cazuri, Adunarea Generala a refuzat pur si simplu sa se pronunțe asupra conformității deplinelor puteri ale reprezentanților statelor in cauza.
Destinat să facă fata, prin „acțiuni rapide si eficace”,unor situații conflictuale, alcătuirea acestui organ, in viziunea fondatorilor ONU, trebuie să răspundă unui duble cerințe: pe de o parte, sa se limiteze la un număr restrâns de membri, iar, pe de alta parte, să aibă în compunerea sa, obligatoriu si permanent, marile puteri aliate in cel de al doilea război mondial, cooperarea acestora fiind considerata ca principala garanție a menținerii păcii si securității in perioada postbelica.Ca atare, conform Cartei Consiliul de Securitate cuprinde doua categorii de membrii: permanenți si nepermanenti.Ca urmare a unui amendament adus Cartei in 1963(intrat in vigoare la sfârșitul anului 1965), numărul membrilor nepermanenți a fost sporit de la șase la zece, Consiliul fiind compus, după 1965, din cincisprezece membri.
Membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, stabiliți prin art.23 al Cartei-SUA,Marea Britanie, Franța, Rusia, China, dispun deci de cinci locuri.
Membrii nepermanenții ai Consiliului sunt aleși de Adunarea Generala pe perioade de cate doi ani, in fiecare an fiind aleși cate cinci dintre ei. Potrivit dispozițiilor Cartei, doua criterii stau la baza alegerii membrilor nepermanenți:
1) contribuția statelor respective la menținerea păcii si securității internaționale si a celorlalte obiective ale organizației
2) o reparație geografica echitabilă .Pentru îndeplinirea acestui al doilea criteriu statele membre ONU sunt împărțite in cinci grupe: statele din Asia si Africa, cărora le revin 5 locuri; statele din Europa răsăriteana, care primesc un loc;
Statele latino-americane, cărora le revin doua locuri; statele Europei occidentale si alte state, cărora le revin doua locuri .Potrivit art. 31 al Cartei, Consiliu poate invita sa participe la lucrările sale, fără drept de vot, alte state membre ONU, când apreciază ca interesele acestor state „sunt afectate in mod special” de problema ce formează obiectul dezbaterilor.
Toate statele membre ONU sunt reprezentate în Adunarea Generală – „un parlament al națiunilor” care se întrunește în sesiuni ordinare sau extraordinare pentru a discuta cele mai presante probleme mondiale. Fiecare stat membru are drept de vot. Decizii în probleme-cheie precum pacea și securitatea internaționale, admiterea de noi membri și bugetul ONU sunt aprobate cu o majoritate de două treimi. Alte decizii sunt votate prin majoritate simplă. În ultimii ani, s-au depus eforturi spre a se lua decizii mai degrabă prin consens, decât prin vot formal. Adunarea nu poate forța statele să acționeze, dar recomandările ei sunt indicatorul opiniei internaționale generale și reprezintă autoritatea morală a comunității națiunilor.
În cadrul sesiunii din 2004, Adunarea a discutat peste 150 de subiecte, inclusiv reforma ONU, restabilirea respectului pentru statul de drept, nevoile micilor state insulare aflate în curs de dezvoltare, schimbările climatice și pericolele umanitare inerente acestora, precum și participarea tuturor statelor în sistemul de comerț internațional. S-au dezbătut situații specifice din mai multe țări, inclusiv cea din Irak și Sudan (regiunea Darfur).
Punctul central al sesiunii aniversare din 2005 a Adunării Generale, ce a marcat 60 de ani de la înființarea Organizației, a fost Raportul de 5 ani privitor la Declarația Mileniului din 2000, care includea propuneri de măsuri necesare atingerii unor obiective recomandate de Secretarul General ONU, în domenii precum reducerea sărăciei, rezolvarea amenințărilor legate de securitate, oprirea abuzurilor împotriva drepturilor omului și întărirea funcționarii ONU.
Sesiunea anuală a Adunării Generale începe în luna septembrie și durează până în luna decembrie a fiecărui an. Dacă este necesar, sesiunea poate fi reluată sau se organizează o sesiune specială ori de urgență pe teme de interes specific. Adunarea Generală își îndeplinește mandatul și prin intermediul a șase Comitete Principale, organisme subsidiare și prin Secretariatul ONU
2 Consiliul de Securitate
Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de securitate au un loc aparte in sistemul instituțional al organizației, ca un organ cu compunere restrânsă, investit cu răspunderea principala în menținerea păcii și securității internaționala( art 24). Pentru realizarea acestei răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de decizie si acțiune in prevenirea si rezolvarea conflictelor internaționale, iar statele membre ONU „accepta sa execute hotărârile Consiliului de Securitate”,luate in conformitate cu dispozițiile Cartei( art.25). Poziția si rolul deosebit rezervate acestui organ in structura organizației mondiale sunt relevante de compunerea sa, funcționarea, sistemul decizional si competente ce le exercita.
Destinat să facă fața prin „acțiuni rapide si eficace”, unor situații conflictuale, alcătuirea acestui organ, in viziunea fondatorilor ONU, trebuie sa răspundă unei duble cerințe: pe de o parte, sa se limiteze la un număr restrâns de membri, iar, pe de alta parte, să aibă compunerea sa, obligatoriu si permanent, marile puteri aliate in cel de-al doilea război mondial, cooperarea acestora fiind considerata ca principala garanție a menținerii păcii si securității in perioada postbelica. Ca atare, conform Cartei, Consiliul de Securitate cuprinde doua categorii de membri: permanenți si nepermanenți. Ca urmare a unui amendament adus Cartei in 963 (intrat in vigoare la sfârșitul anului 1965), numărul membrilor nepermanenți a fost sporit de la șase la zece, Consiliul fiind compus, după 1965, din cincisprezece membri.
Membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, stabiliți prin art. 23 al Cartei sunt: SUA, Marea Britanie, Franța, Rusia, China dispun deci de cinci locuri.
Membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate sunt aleși de Adunarea Generala pe perioade de cate doi ani, in fiecare an fiind aleși cate cinci dintre ei. Potrivit dispozițiilor Cartei, doua criterii stau la baza alegerii membrilor nepermanenți
Potrivit dispozițiilor Cartei, doua criterii stau la baza alegerii membrilor nepermanenți:
1) contribuția statelor respective la menținerea păcii și securității internaționale și a celorlalte obiective ale organizației
2) o reparație geografică echitabila .Pentru îndeplinirea acestui al doilea criteriu statele membre ONU sunt împărțite in cinci grupe: statele din Asia si Africa, cărora le revin 5 locuri; statele din Europa răsăriteana, care primesc un loc;
Statele latino-americane, cărora le revin doua locuri; statele Europei occidentale si alte state, cărora le revin doua locuri. Potrivit art. 31 al Cartei, Consiliu poate invita sa participe la lucrările sale, fără drept de vot, alte state membre ONU, când apreciază ca interesele acestor state „sunt afectate in mod special” de problema ce formează obiectul dezbaterilor
Carta Națiunilor Unite acordă Consiliului de Securitate principală responsabilitate în menținerea păcii și securității internaționale. Consiliul se poate reuni oricând, de fiecare dată când există amenințări la adresa păcii mondiale. Conform Cartei, toate statele membre ONU sunt obligate să respecte și să aplice deciziile Consiliului.
Consiliul are 15 membri. Cinci dintre aceștia – China, Franța, Federația Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii – sunt membri permanenți. Ceilalți 10 (Africa de Sud, Belgia, Congo, Ghana, Indonezia, Italia, Panama, Peru, Qatar, Slovacia) sunt aleși de către Adunarea Generală pentru un mandat de doi ani.
Statele membre continuă să discute propuneri de reformă în componență Consiliului de Securitate, pentru o mai bună reflectare a realităților politice și economice actuale. Deciziile Consiliului trebuie luate cu 9 voturi. Cu excepția votului în chestiuni procedurale, nu poate fi luată o decizie în cazul unui vot negativ sau al exercitării drepturilor de din partea unui membru permanent.
Când Consiliul consideră că există o amenințare la adresa păcii mondiale, acesta discută mai întâi modalitățile de rezolvare pașnică a unei dispute, poate sugera principiile unui acord de pace sau poate media conflictul. În cazul unor conflicte armate, Consiliul încearcă să asigure mai întâi încetarea focului. Poate trimite o misiune pentru menținerea păcii cu scopul de a ajuta părțile aflate în conflict să mențină armistițiul și să împiedice reluarea violențelor.
Consiliul poate lua măsuri de implementare a deciziilor sale. Poate impune sancțiuni economice sau poate impune un embargo asupra armelor. Rareori Consiliul a autorizat statele membre să adopte “orice mijloace necesare”, inclusiv acțiunea militară colectivă, pentru a asigura ducerea la bun sfârșit a deciziilor sale.Consiliul face de asemenea recomandări Adunării Generale pentru numirea unui nou Secretar General și pentru admiterea de noi membri.
Particularitatea cea mai încărcată de consecințe, asupra rolului Consiliului de Securitate in menținerea păcii si securității internaționale, decurge din modul de desfășurare a procesului decizional in cadrul acestui organ. Potrivit Cartei, fiecare membru al Consiliului dispune de un vot. Toate hotărârile se adopta cu o majoritate calificata de noua voturi. Carta introduce însă o importanta distincție intre „problemele de procedura” si „toate celelalte probleme”. In cazul problemelor de procedura, majoritatea de noua voturi poate sa rezulte din voturile favorabile ale oricăror state membre ale Consiliului membrii permanenți sau nepermanenți, in toate celelalte probleme( probleme de fond ), Carta prevede ca votul afirmativ a minimum noua membri trebuie sa cuprindă si „voturile concordante ale tuturor membrilor permanenți” ai Consiliului. Rezulta astfel ca, in problemele de fond, oricare dintre cinci membri permanenți poate, printr0un vot negativ, sa împiedice adoptarea unei hotărâri. Aceasta prerogativă acordata membrilor permanenți așa numitul”veto”, pe care fiecare dintre ei îl poate utiliza-le da acestora posibilitatea sa blocheze, atunci când interesele lor sunt împiedicate, orice hotărâre a Consiliului, inclusiv acțiuni privind menținerea păcii si securității internaționale.
Carta ONU si Regulamentul”provizoriu” de procedura al Consiliului de Securitate nu conțin precizări cu privire la criteriile de a distinge si califica cele doua categorii de probleme: procedurale si de fond. In cazul in care nu se poate stabili acordul de procedura a unei anumite probleme, se procedează la vot. Calificarea unei asemenea probleme va fi decisa de majoritatea de minimum noua voturi, care trebuie sa includă, si de aceasta data, voturile concordante ale celor cinci membri permanenți situație cunoscuta sub numele de „dublul veto”, de care aceștia dispun in cadrul Consiliului de Securitate.
Încă din primii ani de funcționare a Consiliului de Securitate s-a simțit nevoia atenuării rigorilor sistemului de luare a deciziilor in cadrul acestui organ, stabilit la Conferința de la Yalta. Astfel, abținerea de la vot a unui stat membru permanent, nu a fost interpretata ca un vot negativ. Aceasta practica, care datează din 1946, a dat naștere unei norme cutumiare, consacrata si de Curtea internațională de Justiție intr-unul dintre avizele sale consultative.De asemenea, absenta reprezentantului unui membru permanent de la vot, a fost asimilata cu abținerea acestuia, ceea ce, prin interpretare, echivalează cu neexercitarea dreptului de veto.
In practica proceselor decizionale ale consiliului de Securitate din ultimul deceniu, tot mai multe dintre rezoluțiile aceștia sunt adoptate, ca si in adunarea Generala, prin consens. Existenta consensului este înregistrată de președintele în exercițiu care, constatând lipsa oricărei opoziții formale fata de o anumita propunere, nu o mai supune la vot, ci o declara adoptata prin consens.
3 Consiliul Economic și Social
Consiliul Economic și Social este al treilea organism principal al O.N.U.. El a fost instituit prin Chartă pentru îndeplinirea funcțiilor în domeniul cooperării economice si sociale, cuprinzând și cooperarea în domeniul sanitar. De asemenea coordonează activitatea instituțiilor sale specializate și a altor organisme din sistemul O.N.U.. Cele mai importante sunt : Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare însărcinate în principal să favorizeze cooperarea economică și monetară între state. 35 F.A.O. trebuie printre altele să ajute statele membre să ridice nivelul de trai al locuitorilor. La rândul său U.N.E.S.C.O. înțelege să contribuie la menținerea păcii și securității, consolidând prin educație, știință și cultură colaborarea între națiuni cu scopul de a asigura respectul universal al justiției, al drepturilor omului și libertăților fundamentale ale tuturor ³.
Consiliul Economic și Social este compus, la început de mileniu III din 61 de state membre, dintre care o treime este aleasă de Adunarea Generală pe o durată de trei ani, cu dreptul ca fiecare stat al cărui mandat a expirat să fie reales după aceasta. Deciziile sunt adoptate prin majoritatea simplă a membrilor votanți, sesiunile fiind organizate în fiecare an în luna iulie la Geneva și New York.
Funcțiile E.C.O.S.O.C. sunt stabilite în art.62-66 din Charta O.N.U. Aceste funcții pot fi împărțite în mai multe categorii. O primă categorie este reprezentată de funcțiile îndeplinite în cadrul Consiliului : studii, rapoarte și recomandări în problemele cooperării economice, sociale, culturale, educative și sanitare. Face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Elaborează proiecte de convenții în domenii de competență ș a, spre a fi supuse Adunării Generale și convoacă conferințe internaționale în acele domenii.
O a doua categorie de funcții se referă la instituțiile specializate : încheierea de acorduri în care să se prevadă condițiile prin care acestea vor fi legate de organizație, acordurile urmând a fi supuse aprobării Adunării Generale. De asemenea coordonează activitatea acestor instituții, folosind în acest scop consultări ori recomandări adresate lor, Adunării Generale și statelor membre.
A treia categorie de funcții se referă la activitatea organelor principale ale O.N.U. : informații și sprijin acordate la cererea 36Consiliului de Securitate, acordarea de sprijin Consiliului de Tutelă în probleme de competența E.C.O.S.O.C. Ultima categorie de funcții se referă la îndeplinirea de servicii , cu aprobarea Adunării Generale și la cererea membrilor organizației sau a instituțiilor specializate. Această funcție se concretizează în variate programe de asistență tehnică în domenii diverse, destinate în primul rând țărilor în curs de dezvoltare.
Consiliul Economic și Social (ECOSOC), aflat în subordinea Adunării Generale, coordonează activitatea economică și socială a Națiunilor Unite și a organizațiilor din sistemul ONU. În calitate de forum central de discuție a subiectelor economice și sociale internaționale și formulare de recomandări de politici, Consiliul joacă un rol-cheie în cooperarea internațională pentru dezvoltare. Se poate consulta cu organizațiile neguvernamentale, dezvoltând astfel o verigă vitală între Națiunile Unite și societatea civilă.
Consiliul are 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru mandate de câte 3 ani. Se întrunește pe tot parcursul anului și are o sesiune principală în cursul lunii iulie, perioadă în care miniștrii statelor membre discută, în cadrul unei reuniuni la nivel înalt, problemele economice, sociale și umanitare majore.
Organismele subsidiare ECOSOC se întrunesc regulat și emit rapoarte către Consiliu. Spre exemplu, Comisia pentru Drepturile Omului monitorizează respectarea drepturilor omului în întreaga lume. Alte organisme se concentrează pe probleme cum ar fi dezvoltarea socială, statutul femeilor, prevenirea criminalității, combaterea traficului de droguri și dezvoltarea durabilă. Cinci comisii regionale promovează dezvoltarea economică și cooperarea pe regiuni.
Consiliul de Tutela este un organism care ajută la îndeplinirea funcțiilor O.N.U. în privința sistemului de tutelă. Acesta păstrează în esență ideea de a da teritorii în administrarea unor state membre având anumite trăsături pozitive în comparație cu mandatele încredințate de Societatea Națiunilor.
Charta dă atribuții largi organizației în ceea ce privește controlul asupra sistemului și subliniază că finalitatea sa este de a 37favoriza ,, progresul politic, economic și social al populațiilor din teritoriile puse sub tutelă și evoluția lor progresivă spre autoguvernare sau independență ¹°. Consiliul de Tutelă are în compunerea sa state indicate expres de Chartă și anume : membrii organizației care administrează teritorii sub tutelă și membrii permanenți ai Consiliului de Securitate, ce nu administrează asemenea teritorii. La acestea se adaugă un număr de state alese pe o perioadă de trei ani de Adunarea Generală, în așa fel ca în Consiliu sa fie reprezentate în mod egal statele membre administrate și cele neadministrate. Fiecare membru al Consiliului de Tutelă are un singur reprezentat și un singur vot. Funcția de supraveghere a aplicării sistemului de tutelă, conform obiectivelor stabilite în Chartă, revine Adunării Generale și sub supravegherea acesteia, Consiliului de Tutelă.
Acesta este împuternicit să : examineze rapoartele prezentate de autoritatea administrativă, să primească petiții de la persoane și organizații din teritoriile sub tutelă și să le examineze. De asemenea se consultă cu autoritatea administrativă și organizează vizite periodice în teritoriile sub tutelă, la date fixate de acord cu autoritatea administrativă.
Întrucât începând cu anul 1960 a avut loc o reducere drastică a numărului teritoriilor sub tutelă, Consiliul de Tutelă este singurul organism principal prevăzut în Chartă a cărui existență a devenit în cea mai mare măsura un anacronism. De aceea în anul 1994, Secretarul General O.N.U., Boutros Boutros Ghali a recomandat în raportul său anual asupra activității organizației ca Adunarea Generală să treacă la eliminarea treptată a acestui organism.
Consiliul de Tutelă a fost înființat pentru a asigura supravegherea internațională a unui număr de 11 teritorii aflate sub tutelă și administrate de șapte state membre; de asemenea, s-au asigurat toate măsurile necesare pregătirii teritoriilor respective pentru auto-guvernare și independentă. Până în 1994, toate teritoriile își obținuseră auto-guvernarea sau independența, fie ca state separate, fie prin alăturarea la state vecine independente. Ultimul care a făcut acest lucru a fost Teritoriul sub Tutelă al Insulelor Pacifice – Palau – care era administrat de SUA și a devenit al 185-lea membru ONU.
Îndeplinindu-și astfel misiunea, Consiliul de Tutelă este alcătuit astăzi din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Și-a amendat regulile de procedură astfel încât să se poată întruni doar când ocazia ar cere-o.
5 Curtea Internațională de Justiție
Curtea Internațională de Justiție, cunoscută și sub numele de Curtea Mondială, este principalul organism judiciar al ONU. Cei 15 judecători ai săi sunt aleși de Adunarea Generală și de Consiliul de Securitate. Ei iau decizii prin vot independent și simultan. Curtea dezbate disputele dintre state în baza participării voluntare a statelor aflate în litigiu. Dacă un stat alege să participe la procedurile curții, atunci este obligat să se supună rezoluțiilor acesteia. Curtea emite de asemenea opinii consultative către ONU și agențiile specializate ale acesteia. Curtea Internațională de Justiție este compusă din 15 judecători aleși indiferent de naționalitate, dintre persoanele cu înalte calități morale. De asemenea ei îndeplinesc condițiile cerute în țările lor spre a fi numiți în funcțiile cele mai înalte sau au o competență recunoscută în dreptul internațional. În componența Curții nu pot intra doi cetățeni ai aceluiași stat. Judecătorii sunt aleși atât de Adunarea Generală cât și de Consiliul de Securitate. Sunt aleși cei care întrunesc : majoritatea absolută de votare, fără a se aplica ca în Consiliul de Securitate, principiul unanimității.
Curtea este competentă să judece litigiile dintre state pe care acestea cad de acord să i le supună. Spre deosebire de justiția internă, justiția internațională are un caracter facultativ sau voluntar, neexistând deocamdată un mecanism de urmărire a aplicării hotărârilor Curții.
Totuși Consiliul de Securitate poate lua unele măsuri coercitive, dacă consideră că în cazurile în speță sunt aplicabile prevederile cap. VII sau VIII din Chartă. Respectiv, este vorba de acțiuni în caz de amenințări împotriva păcii, de violări ale păcii și de acte de agresiune și acorduri regionale.
În statutul Curții există o prevedere în temeiul căreia statele pot declara ca acceptă să supună Curții orice diferende cu caracter juridic, recunoscând jurisdicția obligatorie a Curții pentru asemenea diferende. În afară de această funcție, care se îndeplinește după o procedură judiciară similară cu cea a tribunalelor interne, Curtea dă avize consultative, în care își exprimă opinia într-o problemă de drept privind aplicare Chartei și funcționarea organismelor O.N.U.. Privind retrospectiv activitatea Curții Internaționale de Justiție, se constată că acesta nu a jucat rolul intenționat de Chartă în sistemul organismelor principale ale O.N.U.. Încă nu s-a ajuns ca acest organism să dobândească caracterul de universalitate dorit de autorii Chartei.
6 Secretariatul
Secretariatul se ocupă de partea administrativă a Națiunilor Unite, una esențiala, pe baza mandatului aprobat de către Adunarea Generală, dar și a deciziilor Consiliul de Securitate și ale altor organisme ONU. În fruntea Secretariatului se află Secretarul General, care are drept sarcină asigurarea managementului general.
Secretariatul este alcătuit din departamente și oficii și are aproximativ 7500 de angajați plătiți din bugetul obișnuit. Aceștia provin dintr-un număr de 170 de țări. Printre sediile principale ale Secretariatului se număra Cartierul General din New York, dar și birourile ONU din Geneva, Viena sau Nairob.
Secretarul General al ONU este ales de Adunarea Generala, la propunerea Consiliului de Securitate. Durata mandatului sau nu a fost precizata in Carta. Practica a impus mandatul pentru o perioada de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii, o singura data. S-a impus, de asemenea, practica abținerii statelor cu statut de membri permanenți ai Consiliului de securitate de a prezenta candidați pentru acest post. Potrivit Cartei, atribuțiile Secretarului General al ONU acoperă doua laturi ale activității acestei organizații: administrativa si politica.
Pe plan administrativ, Secretarul General este „cel mai înalt funcționar administrativ al Organizației”.Secretarul General va acționa, in aceasta calitate, la toate ședințele Adunării Generale si ale celorlalte organe principale ale ONU(cu excepția CIJ) si va îndeplini orice alte funcții care ii vor fi încredințate de aceste organe. El va întocmi și va prezenta, la fiecare sesiune a Adunării Generale, Raportul anual privind activitatea Organizației. In materie administrativa, rolul Secretarului general consta, in principal, in conducerea Secretarului ONU, al cărui personal se găsește sub autoritatea sa exclusiva.
Întinderea și ramificarea funcțiilor administrative ale Secretarului General sunt sistematizate, în Repertoriul practicii ONU, in mai multe categorii. O prima categorie o constituie funcțiile administrative si executive de ordin general, legate de organizarea sesiunilor organelor Națiunilor Unite( redactarea ordinii de zi, convocarea sesiunilor, examinarea deplinelor puteri, asigurarea cu personal si mijloace tehnice), ori de coordonare a activităților organelor si instituțiilor din sistemul ONU. Punctul de contact, la nivelul conducerii administrative, este Comitetul consultativ pentru coordonare(CAC-ACC), înființat in 1947, al cărui președinte este Secretarul General al ONU. Prin intermediul acestui comitet, in componenta căruia intra conducătorii instituțiilor specializate sau asimilate acestora, se asigura schimbul necesar de informații si opinii in probleme de interes comun, în vederea creșterii eficientei activității ONU.O alta categorie de atribuții administrative ale secretarului General rezulta din aplicarea art.98 al cartei care atribuie acestuia îndeplinirea oricăror alte funcții ce ii sunt încredințate de către celelalte șase organe principale ale ONU. Lui ii revine astfel pregătirea lucrărilor acestor organe si executarea rezoluțiilor acestora. In acest cadru, prin membrii secretariatului, el asigura elaborarea de studii si proiecte, informează ONU asupra modului de aplicare a rezoluțiilor adoptate, ori colaborează la executarea anumitor rezoluții.
Rolul politic al Secretarului general al ONU se întemeiază, in primul rând pe competentele ce i-au fost expres atribuite in aceasta direcție prin Carta. El este astfel abilitat sa sesizeze Consiliul de Securitate asupra oricăror chestiuni care, dup aparerea sa, ar pune in primejdie menținerea păcii si securității internaționale ori să întreprindă masurile concrete pe care le socotește potrivite pentru executarea deciziilor principalelor organe ale Organizației. In decursul timpului, valentele politice ale funcției de Secretar General al ONU au evoluat in permanenta, in funcție de cerințele politice ale diferitelor etape in dezvoltarea organizației si, nu in ultimul rând, de personalitatea politica a titularului acestei înalte funcții. Ocupanții funcției de Secretar General al ONU, in calitatea de reprezentanți ai Organizației, au jucat un important rol politic si diplomatic in soluționarea unor diferende, pe linie de bune oficii, mediere si conciliere, si, nu in ultimul rând, prin punerea in aplicare a deciziilor si mecanismelor ONU privind menținerea păcii și securității internaționale.
Activitatea curenta a ONU este desfășurata printr-un corp de funcționari internaționali numiți de Secretarul General care, așa cum s-a arătat, are competenta exclusivă in acea materie. Secretariatul ONU include funcționari internaționali lucrând la sediul central al Organizației(New York), ca si angajați la organele subordonate ale ONU, inclusiv comisiile economice regionale.
Problemele in soluționarea cărora Secretariatul ONU este chemat sa-și aducă contribuția sunt cele ce intra in competenta Națiunilor Unite, de la administrarea operațiunilor de menținere a păcii pana la medierea disputelor internaționale. Secretariatul pregătește studii asupra celor mai variate teme, organizează conferințe internaționale asupra unor probleme de interes mondial ori urmărește măsura in care deciziile organelor ONU sunt puse in aplicare. In plus, Secretariatul asigura toate operațiunile tehnice legate de desfășurarea activității ONU.
In calitate de funcționari internaționali, atât membrii Secretarului ONU, cat si Secretarul General, în îndeplinirea îndatoririlor lor,””nu vor solicita si nu vor primi instrucțiuni de la vreun guvern sau de la o alta autoritate exterioara Organizației”. Ei sunt răspunzători numai fața de ONU. In exercitare atribuțiilor lor, merii Secretariatului ONU se bucura de o protecție corespunzătoare. Prin Convenția cu privire la intimitățile si privilegiile ONU, li se acordă un statut apropiat de cel al personalului diplomatic.
Printre funcțiile tehnice ale secretarului general sunt incluse operațiile pentru culegerea de informații și elaborarea de studii, asistență în chestiuni procedurale date la ședințele organismelor O.N.U., precum și redactarea documentelor și asistență juridică. Secretarul general are și atribuții în domeniul financiar. El pregătește prevederile bugetare pe care le supune statelor membre și Comitetului consultativ pentru programe administrative și bugetare. El face expuneri în fața Comitetului Adunării Generale pentru probleme administrative și bugetare. După adoptarea bugetului, controlează utilizarea fondurilor, administrează bugetul, ordonă plăți, primește contribuții voluntare și este depozitarul fond urilor organizației.
Personalul Secretariatului este numit de secretarul general, conform regulilor stabilite de Adunarea Generală, pe baza criteriilor de competență și integritate, precum și pe baza unei repartiții geografice echitabile. Membrii Secretariatului împuterniciți în acest scop îndeplinesc atribuții de reprezentare a O.N.U. în raporturile cu statele membre, cu instituțiile specializate și alte organizații și conferințe internaționale.Pe lângă cele șase organisme principale există numeroase organizații internaționale care au atribuții în domeniul politic, social, economic, educativ, sanitar, cultural, precum și în alte domenii. Ele formează sistemul și structura Națiunilor Unite și au rolul de a eficientiza activitatea O.N.U. pentru a rezolva cât mai rapid orice criză apărută în relațiile internaționale.
Secretari Generali ai Organizației Națiunilor Unite
Capitolul II Rolul ONU
2.1 Moduri în care ONU a schimbat lumea
Deși creată ca o măsură de siguranță în vederea evitării unor noi amenințări la adresa păcii la finele celui de-al doilea război mondial, iar activitățile de menținere a păcii în lume sunt printre cele mai vizibile acțiuni ale sale, Organizația Națiunilor Unite, prin intermediul diverselor sale agenții este implicată într-un vast proces de îmbunătățire a condițiilor de viață la nivel mondial. Între activitățile sale pot fi distinse:
Promovarea dezvoltării – În total, agențiile specializate ale ONU cheltuiesc anual peste 10 miliarde dolari în vederea îmbunătățirii standardelor economice, sanitare și administrative. În plus, Banca Mondială acordă statelor în curs de dezvoltare împrumuturi anuale între 18 și 20 miliarde dolari, finanțând din 1947 până în prezent 9500 de proiecte de dezvoltare.
Promovarea democrației – ONU a făcut posibilă participarea cetățenilor din multe state la procesul electoral în cadrul unor alegeri libere și corecte, în unele cazuri în momente cruciale din istoria statelor în cauză (Afghanistan, Irak).
Promovarea drepturilor omului – Nu numai că ONU nu s-a limitat la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului în 1948, dar se implică activ prin agențiile sale în investigarea plângerilor individuale și în atragerea atenției asupra principalelor încălcări ale acestor drepturi. Nu în ultimul rând, ONU exercită presiuni asupra statelor în care standardele de respectare a acestor drepturi sunt scăzute.
Menținerea păcii și securității – Misiunile de menținere a păcii și de observare sub egida Națiunilor Unite au făcut posibilă inițierea de negocieri, evitându-se astfel creșterea numărului victimelor conflictelor armate. În prezent, ONU coordonează 16 misiuni de menținere a păcii pe glob.
Pace – Până în prezent, Națiunile Unite au acordat asistentă în încheierea a 170 de acorduri de pace, un astfel de exemplu fiind cel în urma căruia a încetat războiul dintre Iran și Irak.
Protecția mediului – Națiunile Unite depun eforturi pentru găsirea de soluții la cele mai importante probleme ecologice ale prezentului, conștiente de faptul că o dezvoltare economică pe termen lung nu este durabilă dacă acestea nu sunt rezolvate.
Prevenirea proliferării nucleare – Prin intermediul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, Națiunile Unite se asigură că statele nu își folosesc potențialul nuclear în vederea dezvoltării unui astfel de arsenal.
Promovarea independenței – Națiunile Unite au jucat un rol important în obținerea, din 1945 până în prezent, a independenței de către mai mult de 80 de state.
Încetarea apartheidului în Africa de Sud – Ca urmare a măsurilor luate, variind de la embargo asupra livrărilor de arme până la o convenție împotriva segregației în sport, Națiunile Unite au jucat un rol important în căderea regimului de apartheid.
Întărirea dreptului internațional – Ca urmare a eforturilor depuse în cadrul Națiunilor Unite, de-a lungul timpului au intrat în vigoare peste 500 de tratate multilaterale în diferite domenii: drepturile omului, terorism, criminalitate transfrontalieră, refugiați, oceane, etc.
Oferirea de soluții judiciare în dispute internaționale majore – Prin intermediul opiniilor sale consultative sau ale verdictelor date, Curtea Internațională de Justiție a contribuit la soluționarea a numeroase dispute internaționale.
Oferirea de ajutor umanitar victimelor conflictelor – Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați a oferit din 1951 ajutor la peste 50 de milioane de refugiați. Se pune accent pe găsirea de soluții durabile, adică înlesnirea repatrierii refugiaților dacă acest lucru le este permis de îmbunătățirea condițiilor din țara de origine, pe integrarea acestora în statele în care au dobândit o formă de protecție juridică sau pe relocarea lor în state terțe. În prezent, mai mult de 19 milioane refugiați, solicitanți de azil și persoane strămutate, în mare parte femei și copii, primesc ajutoare în hrană, adăpost, ajutor medical, educație și asistentă la repatriere din partea Națiunilor Unite.
Ajutorarea refugiaților palestinieni – în prezent, Națiunile Unite, prin intermediul UNRWA, acordă asistență la mai mult de 4 milioane de refugiați palestinieni în țări arabe.
Atenuarea foametei cronice și a sărăciei rurale în țările în curs de dezvoltare – Fondul Internațional pentru Dezvoltare Agricolă (IFAD) a creat un sistem ce pune la dispoziție credite în vederea ajutorării locuitorilor din zonele rurale ce trăiesc în condiții de sărăcie.
Accent pe dezvoltarea continentului african – Africa este beneficiară a 33% din cheltuielile efectuate de către Națiunile Unite pentru promovarea dezvoltării, cel mai mare procent destinat unei regiuni. În plus, toate agențiile ONU au programe speciale pentru Africa.
Promovarea drepturilor femeii – ONU a organizat prima Conferința Mondială a Femeilor (1975, Mexic), iar în 1979 a fost semnată Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor.
Promovarea unui condiții mai bune de viață pentru femei – S-a insistat, prin intermediul agențiilor specializate, pentru asigurarea respectării drepturilor femeilor și pentru asigurarea egalității acestora în raport cu bărbații.
Asigurarea accesului la o sursă de apă sigură – Între 1981 și 1990, primul deceniu ONU al apei, peste 1 miliard de persoane au dobândit acces pentru prima oară în viața la o sursă sigură de apă, peste un miliard dobândind acces între 1990 și 2002. Al doilea deceniu internațional al apei, 2005-2015, își propune să reducă la jumătate numărul persoanelor care nu au acces la o sursă sigură de apă.
Atitudinea față de HIV/SIDA – Programul comun al Națiunilor Unite pentru HIV/SIDA funcționează în peste 130 de state, acordând acces la servicii de prevenire și tratament al epidemiei care afectează în prezent aproximativ 40 de milioane de persoane.
Eradicarea rubeolei – În urma efortului susținut al Organizației Mondiale a Sănătății și ca urmare a unui program întins pe 13 ani, rubeolă a fost complet eradicată în 1980.
Eliminarea poliomielitei – Ca urmare a inițiativei globale de eliminare a poliomielitei, aceasta a dispărut complet, cu excepția a 6 state (Afghanistan, Egipt, India, Niger, Nigeria și Pakistan).
Eforturi pentru imunizare universală – Față de anii ’70, rata de imunizare pentru principalele 6 boli vaccinabile a crescut de la 5% la 76% în prezent, în ultimele două decenii imunizarea salvând peste 20 de milioane de vieți.
Reducerea mortalității infantile – Dacă în anii ’60 mortalitatea infantilă era de 1 la 5 (20%) în statele în curs de dezvoltare, în 2002 ea era de 1 la 12, până în 2005 urmărindu-se să fie micșorata cu două treimi.
Lupta împotriva bolilor produse de paraziți
Prevenirea extinderii epidemiilor – Organizația Mondială a Sănătății a ajutat la oprirea extinderii Sindromului Respiratoriu Acut Sever (SARS) înainte de a fi responsabil de moartea a zeci de mii de victime.
Crearea condițiilor propice pentru afaceri – ONU se implică în conturarea mediului de afaceri, punând bazele infrastructurii soft (legislație internațională în domeniu, standarde de calitate), promovând stabilitatea politică, bună guvernare, luptând împotriva corupției, etc.
Sprijinirea industriei în statele în curs de dezvoltare – Prin intermediul Organizației pentru Dezvoltare Industrială, ONU ajută statele să reducă în mod sistematic sărăcia și să facă față procesului de globalizare.
Reducerea efectelor dezastrelor naturale – Ca urmare a strategiilor Organizației Meteorologice Mondiale, a sistemelor de avertizare coordonate de aceasta, a fost posibilă evitarea unor consecințe dramatice ale acestor dezastre.
Asistarea victimelor dezastrelor – Apelurile ONU duc la strângerea a peste 2 miliarde dolari anual pentru ajutorarea victimelor dezastrelor.
Asigurarea de ajutor pentru persoanele afectate de tsunami – În 24 de ore de la trecerea tsunami-ului care a lovit Oceanul Indian pe 26 decembrie 2004, primele echipe ONU au ajuns la fața locului. Mai mult, s-au distribuit alimente la peste 1,7 milioane persoane afectate, s-au asigurat adăposturi pentru mai mult de 1,1 milioane persoane rămase sub cerul liber și apă potabilă pentru mai mult de 1 milion de persoane și toate acestea numai în primele 6 luni de la debutul operațiunilor.
Asigurarea de hrană pentru nevoiași – De Programul Mondial pentru Alimentație, cel mai de anvergură proiect de acest tip, beneficiază anual aproximativ 90 de milioane de persoane din peste 80 de țări. În decursul ultimilor 40 de ani, Programul a pus 78,3 milioane de tone de hrană la dispoziția a 1,4 miliarde persoane din cele mai sărace state ale lumii, totalizând o investiție de 33,5 miliarde dolari.
Eliminarea minelor antipersonal – ONU nu are în vedere numai curățirea câmpurilor de mine în statele recent implicate în conflicte, dar se implică și în asistarea victimelor acestora.
Protejarea stratului de ozon – Ca urmare a conștientizării generalizate a impactului activității antropice asupra stratului de ozon, Protocolul de la Montreal conține angajamentul statelor lumii de a elimina din uzul industrial substanțele chimice responsabile pentru deteriorarea acestuia și înlocuirea lor cu alternative mai sigure.
Combaterea schimbărilor climaterice – Cu începere din 1991, ONU a acordat, prin intermediul Global Environment Facility, finanțări de peste 5,7 miliarde dolari pentru proiecte vizând prevenirea deteriorării calității mediului.
Lupta împotriva foametei – Organizația pentru Agricultură și Alimentație a ONU (FAO) funcționează atât ca forum de dezbateri între statele cu dezvoltare economică diferită, cât și pentru acordarea de asistență țărilor în curs de dezvoltare în vederea modernizării și eficientizării agriculturii, silviculturii și pescuitului în vederea asigurării unei mai bune nutriții la nivel mondial.
Prevenirea pescuitului excesiv – Funcție cu atât mai importantă cu cât peste 60% din stocurile de pește la nivel mondial sunt supra-exploatate, 8% dintre acestea fiind epuizate sau în curs de regenerare ca urmare a epuizării.
Interzicerea substanțelor toxice – Sub egida ONU s-au semnat convenții care au drept scop eliminarea unor substanțe periculoase atât pentru viață și dezvoltarea armonioasă a omului (Convenția de la Stockholm asupra substanțelor poluante organice persistente), cât și pentru calitatea mediului.
Protejarea sănătății consumatorului – Alături de statele membre, Organizația Mondială a Sănătății și Organizația pentru Agricultură și Alimentație au stabilit standarde pentru mai mult de 200 de produse nutritive, ca și reguli de procesare, transport și depozitare a acestora.
Promovarea sănătății reproducerii și a celei maternale – Fondul Națiunilor Unite pentru Populație a depus eforturi pentru implementarea de programe de planificare voluntară. Ca rezultat, femeile din țările în curs de dezvoltare au în medie mai puțini copii, 3 față de 6 în anii ’60, încetinind astfel creșterea populației pe glob. Față de 1969 când numai 20% din cupluri practicau planificarea familială, în prezent aceasta este practicată de aproximativ 61% din cupluri.
Lupta împotriva terorismului – Până în prezent, sub egida ONU s-au semnat 13 acte relative la terorism, 63 de state ratificându-le pe toate până în iunie 2005.
Punerea sub acuzare a criminalilor de război – Tribunale internaționale create pentru fosta Iugoslavie și Rwanda au condamnat și închis criminali de război.
Problema drogurilor ilegale – Oficiul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate depune eforturi pentru diminuarea cererii și a ofertei de substanțe stupefiante ilegale, dar și pentru eliminarea consecințelor consumului de astfel de substanțe.
Lupta împotriva criminalității internaționale – Oficiul pentru Droguri și Criminalitate oferă asistență legală și tehnică în lupta împotriva corupției, spălării banilor, traficului de droguri, traficului de persoane și migrației ilegale.
Îmbunătățirea relațiilor comerciale internaționale – Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare a asistat statele în curs de dezvoltare în negocierea de acorduri comerciale și în obținerea de tratamente preferențiale pentru exporturile lor. În plus, au fost asistate în eficientizarea comerțului și adecvarea producției la cererile pieței internaționale.
Promovarea reformei economice – Prin intermediul Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internațional, statele au fost asistate în îmbunătățirea managementului economic, în echilibrarea temporară a balanței de plăți, precum și în instruirea oficialilor din domeniul financiar.
Promovarea unui mediu de muncă decent – Preocupări ale Organizației Internaționale a Muncii includ asigurarea libertății de asociere, dreptul la negocieri colective, eliminarea muncii forțate, a muncii depuse de copii, precum și a discriminărilor la locul de muncă.
Introducerea de tehnici agricole îmbunătățite și reducerea costurilor
Promovarea stabilității și ordinii în oceanele lumii – Prin Convenția ONU asupra dreptului marii (1982) s-a asigurat un cadru universal acceptat pentru desfășurarea de activități ce implică folosirea spațiilor marine.
Îmbunătățirea transportului aerian și maritim – Eforturi încununate de succes au fost depuse pentru că transportul aerian să devină cel mai sigur mijloc de transport. În mod similar, transportul maritim a devenit mai sigur, numărul accidentelor scăzând pe fondul creșterii tonajului transportat pe mare.
Protejarea proprietății intelectuale – Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale asigură protecția drepturilor de autor, oferind astfel un stimulent pentru progres și dezvoltare prin cointeresarea creatorilor.
Promovarea libertății presei și a celei de expresie – UNESCO acționează în direcția creării unei mass-media puternice și independente, în același timp monitorizând gradul de libertate al acesteia.
Îmbunătățirea serviciilor poștale globale – Uniunea Poștală Universală, principalul forum de cooperare al serviciilor poștale naționale, asigură adoptarea de reguli, produse și standarde unitare în domeniu.
Îmbunătățirea sistemului de telecomunicație la nivel global – Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor are drept scop dezvoltarea unui sistem unitar de telecomunicații între statele globului, aducând la aceeași masă reprezentanți ai guvernelor și ai industriei.
Generarea unui consens internațional în sprijinul copiilor – În prezent, 192 de state au ratificat Convenția asupra Drepturilor Copilului, iar ca urmare a Sesiunii speciale a Adunării Generale pentru problematică copiilor din 2002, 190 de guverne s-au obligat la o serie de măsuri eșalonate în timp în domeniile sănătății, educației, protecției împotriva abuzurilor, exploatării și violenței și luptei împotriva HIV/SIDA.
Îmbunătățirea nivelului de educație în statele în curs de dezvoltare – Ca urmare a eforturilor agențiilor ONU, în prezent 76% din adulți știu să scrie și să citească și 84% dintre copii urmează cursurile școlilor primare. Până în 2015 se speră că toți copiii să urmeze cel puțin cursurile școlii primare.
Sporirea gradului de alfabetizare la femei – Programele derulate în acest domeniu între 1970 și 2000 au avut ca rezultat o creștere a nivelului de alfabetizare în rândul femeilor de la 36% la 70%. Până în 2015 se speră ca toate fetele să urmeze atât cursurile școlii primare, cât și a acelei secundare.
Conservarea siturilor istorice, culturale și arhitecturale – UNESCO a asistat 137 de state pentru a proteja monumente străvechi și situri istorice, culturale și naturale și a negociat convenții internaționale pentru protejarea proprietății culturale și a siturilor naturale excepționale.
Facilitarea schimburilor academice și culturale – Prin intermediul UNESCO și al Universității Națiunilor Unite, ONU a promovat cooperarea academică și științifică, precum și promovarea valorilor culturale, inclusiv a celor ale minorităților și populațiilor indigene.
Promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități – ONU s-a situat în primele rânduri ale luptei pentru deplină egalitate pentru persoanele cu dizabilități , promovând participarea acestora la viața socială, economică și politică.
Îmbunătățirea situației populațiilor indigene – ONU a făcut cunoscute nedreptățile suferite de 370 de milioane de indigeni din 70 de state de pe cuprinsul globului, indigenii reprezentând unul dintre cele mai vulnerabile grupuri sociale.
2.2 Rolul Organizației Națiunilor Unite în protecția drepturilor omului
Organizația Națiunilor Unite reprezintă o structură deosebit de complexă, cu atribuții importante în domeniul protecției drepturilor omului, sistemul său cuprinzând organisme cu structuri și competențe variate, înființate prin convențiile adoptate în domeniu, care prevăd și numeroase proceduri de realizare, evaluare și control a modului în care statele părți își îndeplinesc obligațiile referitoare la respectarea drepturilor reglementate, limitând acțiunile acestora care nu respectă drepturile omului.
Procedurile realizate de organismele din cadrul Organizației Națiunilor Unite pentru apărarea drepturilor omului, înscrise în convențiile internaționale, formează un sistem de protecție cu vocație de universalitate, chiar dacă acesta nu este suficient structurat, unitar și omogen și nu acoperă întreaga populație a Planetei, unele state fiind reticente datorită gradului redus al democrației și diversității culturale, la care apreciem că se adaugă unele mentalități retrograde, tradiții și chiar influențe ale anumitor culturi religioase.
După modul lor de formare, la nivelul ONU există două categorii de proceduri de protecție a drepturilor omului: o primă categorie o reprezintă sistemul creat în baza Cartei ONU, iar cea de-a doua reunește o serie de proceduri stabilite prin tratate ce garantează drepturile fundamentale ale oricărei ființe umane sau numai drepturile anumitor categorii de persoane, care, datorită situației lor, necesită o protecție specială, cum sunt: femeile, copii, refugiații etc.
Cercetând realitatea practică și instrumentele internaționale în domeniu, constatăm că sistemul Națiunilor Unite prin organele sale principale sau subsidiare, comitetele create prin convenții internaționale adoptate sub egida ONU și instituțiile specializate din sistemul organizației utilizează o diversitate de proceduri de protecție a drepturilor omului.
Organele principale ale ONU au o gamă largă de atribuții pentru realizarea scopului organizației și, deși obiectul lor de activitate nu se referă preponderent la apărarea drepturilor omului, ele au sarcini deosebite în acest domeniu, mai ales prin contribuția adusă la reglementarea drepturilor, promovarea și verificarea modului de respectare a lor, activitate care se realizează în principal prin organele subsidiare specializate pe care le-au creat.
Rolul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite în domeniul protecției drepturilor omului.
Adunarea Generală este principalul organ reprezentativ al ONU, cu importante atribuții în domeniul consacrării, promovării și respectării drepturilor omului; astfel, poate discuta orice chestiune care intră sub incidența Cartei Națiunilor Unite și să facă recomandări în legătură cu aceasta membrilor organizației (art. 1 din Cartă). Totodată, Adunarea Generală a ONU inițiază studii și face recomandări pentru dezvoltarea procesului de reglementare și codificare a dreptului internațional, având un rol hotărâtor și în ce privește stabilirea normelor dreptului internațional al drepturilor omului, întrucât, în fapt, tratatele care cuprind asemenea drepturi, adoptate în sistemul Națiunilor Unite, au fost inițiate prin rezoluțiile sale. De asemenea, promovează cooperarea internațională în vederea garantării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, examinează rapoartele primite de la celelalte organe ale ONU, cu atribuții în domeniul drepturilor omului.
Potrivit art. 22 din Carta ONU, pentru înfăptuirea funcțiilor sale, Adunarea Generală a creat organe subsidiare care au atribuții și în domeniul drepturilor omului, cum ar fi: Comitetul Special pentru Studierea Situației cu privire la Aplicarea Declarației asupra Acordării Independenței Țărilor și Popoarelor Coloniale; Consiliul Națiunilor Unite pentru Namibia;
Special asupra Apartheidului; Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului; Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați etc.
Rolul Consiliului de Securitate al ONU în domeniul protecției drepturilor omului.
Ca organ principal al ONU în menținerea păcii și securității internaționale, Consiliul de Securitate are incidență cu apărarea drepturilor omului când se înregistrează violări grave, sistematice și masive ale acestor drepturi, punându-se în pericol pacea și securitatea internațională, ceea ce face necesară intervenția sa pentru încetarea încălcărilor. Totodată, acțiunea trupelor ONU pentru menținerea păcii, în baza rezoluțiilor Consiliului de Securitate, comportă și o dimensiune privind protecția drepturilor omului în zonele de acțiune.
Potrivit competențelor sale, Consiliul de Securitate a decis crearea, ca organe subsidiare, a Tribunalului Militar Internațional de la Nürenberg, a Tribunalului Militar Internațional de la Tokyo, a tribunalelor penale internaționale ad hoc pentru fosta Iugoslavie, Rwanda, Cambogia, a Tribunalului Indonezian ad-hoc pentru Drepturile Omului ș.a., în vederea sancționării genocidului, crimelor contra umanității și crimelor de război.
Față de înmulțirea actelor de încălcare gravă, repetată și masivă a drepturilor omului, mai ales prin politicile regimurilor dictatoriale care există încă în numeroase țări, dar și prin acțiunile teroriste care se desfășoară cu o violență fără precedent, apreciem că se impune sporirea atribuțiilor Consiliului de Securitate și cu privire la alte fapte grave, cum sunt cele de terorism, cât și în sensul stabilirii de interdicții și obligații, chiar și cu caracter preventiv, pentru anumite regimuri ori grupări, care încalcă grav drepturile omului, creându-se, totodată, posibilitatea de a aplica sancțiuni celor care nu respectă aceste măsuri.
Rolul Consiliului Economic și Social (ECOSOC) în domeniul protecției drepturilor omului.
Înființat sub autoritatea Adunării Generale, pentru îndeplinirea funcțiilor ONU în domeniul cooperării internaționale, inclusiv pentru respectarea universală și efectivă a drepturilor omului, poate să facă recomandări în scopul promovării și respectării drepturilor și libertăților fundamentale, când este cazul.
Potrivit art. 62-66 din Carta Națiunilor Unite, ECOSOC a fost investit cu anumite funcții și puteri în domeniul drepturilor omului, cum ar fi:pregătirea unor proiecte de convenții care se pot referi și la aspecte privind drepturile omului, pe care le înaintează Adunării Generale;convocarea de conferințe internaționale, inclusiv pe probleme privind drepturile omului;îndeplinirea, cu aprobarea Adunării Generale, a serviciilor pe care i le cer membrii ONU sau instituțiile specializate, inclusiv în legătură cu drepturile omului.
În anul 1946 au fost create, ca organisme de protecție a drepturilor omului sub egida ECOSOC: Comisia pentru Drepturile Omului, Comisia privind Condiția Femeii, iar în anul 1985 Comitetul Drepturilor Economice, Sociale și Culturale.
Rolul Consiliului de Tutelă al Organizației Națiunilor Unite în domeniul protecției drepturilor omului.
Consiliul de Tutelă este plasat sub autoritatea Adunării Generale, a fost înființat prin Carta Națiunilor Unite, având, printre obiectivele fundamentale, și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în teritoriile puse sub tutelă.
Consiliul, care și-a suspendat activitatea întrucât nu mai există teritorii sub tutelă, are în competență, potrivit Cartei ONU, îndeplinirea următoarelor funcții (care se pot referi și la drepturile omului):examinarea rapoartelor prezentate de autoritățile însărcinate cu administrarea teritoriilor aflate sub tutelă;primirea petițiilor și examinarea lor, cu consultarea autorităților arătate;efectuarea de vizite periodice în teritoriile aflate sub tutelă;elaborarea de chestionare referitoare la progresele realizate de locuitori din teritoriile aflate sub tutelă (din punct de vedere economic, social și al educației), în baza cărora întocmește rapoarte pentru a fi înaintate Adunării Generale.
Rolul Curții Internaționale de Justiție în domeniul protecției drepturilor omului.
Curtea este organ principal al ONU, cu caracter judiciar, competențele sale contencioase referindu-se la cauzele pe care statele părți le supun jurisdicției și la chestiunile prevăzute în mod special în tratatele în vigoare.
Curtea dă avize consultative pe orice problemă juridică la solicitarea Adunării Generale a ONU și a Consiliului de Securitate, ori a organelor și instituțiilor specializate, referitor la probleme care rezultă din activitățile lor. De asemenea, ea poate fi sesizată cu diferende internaționale ale statelor părți, referitoare la aplicarea sau interpretarea anumitor reglementări cuprinse în instrumentele internaționale, în cadrul acestor activități, interpretând și unele probleme referitoare la drepturile omului.
Din cercetările efectuate se constată că diferendele referitoare la drepturile omului soluționate de Curtea Internațională de Justiție sunt relativ reduse, ele referindu-se în special la dreptul de azil, la drepturile particularilor care nu sunt cetățeni ai statelor în care trăiesc, la drepturile copilului etc.
Pentru o mai bună protecție a drepturilor omului în regiunile în care nu există instanțe regionale, considerăm că ar fi benefică extinderea competenței Curții Internaționale de Justiție pentru soluționarea unor cazuri concrete de încălcare a drepturilor persoanelor fizice.
Contribuția Secretariatului General al Organizației Națiunilor Unite la protecția drepturilor omului.
Secretariatul General, ca organ principal al ONU, este condus de Secretarul General și este compus din funcționari internaționali.
În domeniul drepturilor omului, Secretarul General al ONU poate utiliza, confidențial, bunele sale oficii între statele membre, cu privire la eliberarea de prizonieri, comutarea unor pedepse capitale ș.a.. Totodată, i se pot încredința mandate, la nivelul Consiliului Drepturilor Omului ori la nivelul subcomisiilor acestuia, pe teme privind drepturile omului, cum ar fi spre exemplu: drepturile omului și terorismul, drepturile omului și exodurile masive de imigranți.
În anul 1987 Secretarul General al ONU a înființat Fondul de Contribuții Voluntare pentru Serviciile Consultative și Asistență Tehnică în Domeniul Drepturilor Omului, care are un rol important în promovarea și asigurarea respectării acestor drepturi.
2.3 Participarea României la operațiuni ONU de menținere a păcii
Deși dorința României de a face parte din Organizația Națiunilor Unite a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea țării noastre a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a ONU a decis, prin rezoluția A/RES/995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state.
România a fost membru nepermanent al Consiliului de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005, precum și în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1974-1976, 1978-1980, 1982-1987, 1990-1998, 2001-2003 și 2007-2009.
România a deținut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru nepermanent, ales, al Consiliului de Securitate. Din această poziție a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Carta ONU referitoare la organizațiile regionale, prin promovarea unui proiect de rezoluție privind cooperarea ONU cu organizațiile regionale în menținerea păcii și securității internaționale, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005 (RCS/1631/2005). Concretizarea proiectului inițiat de România are o dublă importanță: este, deopotrivă, prima rezoluție românească adoptată în Consiliul de Securitate și, totodată, prima din istoria acestui organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU și organizațiile regionale.
În ceea ce privește raportarea la prioritățile de maximă actualitate ale ONU, România se alătură eforturilor generale de identificare, negociere și aplicare a unor formule eficiente de reformare a sistemului Națiunilor Unite.
România, prin prezența sa în diferite organe ale ONU, are posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul Organizației mondiale, cu influențe asupra situației internaționale la nivel global și în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României la operațiuni ONU de menținere a păcii a evidențiat eficiența armatei române și disponibilitatea politică a României de a se implica în activități militare multinaționale pentru menținerea stabilității internaționale. În acest sens, România urmărește cu atenție evoluțiile conceptuale ale operațiunilor de menținere a păcii, în vederea intensificării și diversificării implicării ei în aceste operațiuni.
România susține eforturile vizând eficientizarea și asigurarea credibilității Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, care a fost înființat în 2006. În mai 2011, România a fost aleasă pentru a doua oară membru al Consiliului Drepturilor Omului (CDO), pentru mandatul iunie 2011- decembrie 2014.
În noua calitate a României de țară donatoare de asistență pentru dezvoltare, începând cu anul 2007 este implicată într-o nouă formă de cooperare cu ONU, prin parteneriatul dezvoltat de țara noastră cu un număr important de instituții ale ONU, cu activitate în domeniul dezvoltării.
În prezent, România ocupă locul 70 din 115 state membre contribuitoare cu trupe și poliție la operațiunile ONU de menținere a păcii
Misiunea ONU de Stabilizare în RD Congo (MONUSCO) – 22 experți militari și 15 ofițeri de poliție (bărbați);
Misiunea ONU Interimară de Administrare în Kosovo (UNMIK) – 1 expert militar (bărbat);
Misiunea ONU din Coasta de Fildeș (ONUCI) – 6 experți militari (bărbați);
Misiunea ONU din Haiti (MINUSTAH) – 24 ofițeri de poliție (4 femei, 20 bărbați), dintre care un ofițer de poliție (femeie) este șeful Departamentului de Resurse Umane al MINUNSTAH;
Misiunea ONU din Liberia (UNMIL) – 2 experți militari (bărbați);
Misiunea ONU din Sudanul de Sud (UNMIS) – 6 experți militari (bărbați);
Capitolul III. Scopurile si principiile O.N.U
In termeni generali, Organizația Națiunilor Unite poate fi definita ca o organizație cu vocație universala, atât în ceea ce privește entitățile sale-state suverane-cat si domeniile in care se implica,scopul sau principal fiind menținerea păcii și securității internaționale. ONU nu este o organizație supranaționala,nu are competentele unui guvern mondial,reprezintă o organizație de state suverane,funcționând ca „”un centru in care sa se armonizeze eforturile națiunilor”pentru atingerea unor scopuri comune
3.1 Scopurile O.N.U
Scopurile pentru care a fost creata Organizația Națiunilor Unite, pentru realizarea cărora acționează statele membre și organizația ca atare,sunt înscrise in primul articol al Cartei:
a) să mențină pacea și securitatea internaționala și, în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, să aplaneze ori să soluționeze diferendele internaționale sau situațiile cu caracter internațional, care pot duce la încălcarea păcii;
b) să dezvolte între națiuni relații prietenești, întemeiate pe respectarea principiului egalității in drepturi a popoarelor si a dreptului lor de a dispune de ele însele;
c) să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar si sa promoveze respectul fata de drepturile omului si libertățile fundamentale pentru toți oamenii, fără vreo deosebire de rasa, sex, limba sau religie;
d) să fie centrul in care sa se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri.
Primul și cel mai important dintre aceste scopuri este menținerea păcii și securității internaționale. Alineatul(1)al aceluiași articol indica și căile de implementare a acestui obiectiv:masuri colective pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii si pentru reprimarea actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii;aplanarea și soluționarea diferendelor sau a situațiilor cu caracter internațional care pot duce la o încălcare a păcii,prin mijloace pașnice si in conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional
În alte capitole ale Cartei sunt arătate instrumentele și metodele realizării obiectivului menținerii păcii și securității internaționale,competentele in aceasta materie revenind principalelor organe ale ONU,cat si obligațiile ce incumba statelor in acest domeniu.
În acest sistem de scopuri al O.N.U., locul central îl ocupa menținerea păcii si securității internaționale. Prevederile Cartei O.N.U. au pus bazele unui sistem nou de securitate internaționala întemeiat pe masuri colective si eficace de prevenire și înlăturare a amenințărilor la adresa păcii si de reprimare a actelor de agresiune sau a altor încălcări ale păcii. La baza noului sistem de securitate internațională se afla principiul soluționării numai prin mijloace pașnice a tuturor diferendelor care se pot ivi intre state, in conformitate cu principiile justiției si dreptului internațional.
Intre scopurile O.N.U. se constata o legătură logică și o interdependență. Cea mai buna garanție a păcii și securității internaționale este existenta și dezvoltarea de relații prietenești între toate statele și popoarele, relații întemeiate pe respectul deplin al principiilor fundamentale ale dreptului internațional si ale Cartei O.N.U. Pentru a exista astfel de relații internaționale se cere dezvoltarea unei cooperări cât mai cuprinzătoare intre toate statele si popoarele, care sa contribuie la soluționarea problemelor globale ale omenirii, inclusiv la promovarea si garantarea drepturilor fundamentale ale omului, așa cum sunt ele consacrate in actele internaționale.
Astfel potrivit prevederilor articolelor incluse in Capitolul X,rezulta ca principalul organ desemnat de Carta pentru înfăptuirea cooperării internaționale în domeniul economic și social este Consiliul Economic si Social(ECOSOC).In promovarea cooperării economice si sociale la scara internațională,ECOSOC acționează sub îndrumarea Adunării Generale,prin consultații și recomandări, coordonează activitatea instituțiilor specializate din sistemul ONU,poate înființa organe subsidiare proprii,poate intra in raporturi de consultanta cu organizații internaționale guvernamentale de profil
Menținerea păcii și securității internaționale este scopul principal al organizației. Toate organele O.N.U. sunt chemate sa contribuie la asigurarea păcii și securității internaționale. Dintre ele, in special doua au un rol deosebit in acest domeniu: Adunarea Generala si Consiliul de Securitate.
3.2 Principiile O.N.U
Carta O.N.U. consacra si principiile de baza ale activității organizației, care sunt principiile fundamentale ale dreptului internațional public recunoscute la data adoptării ei si pe care trebuie sa le respecte toți membrii organizației. Conform art. 2 si altor prevederi ale Cartei, aceste principii sunt:
a) Principiul egalității suverane a statelor, care reunește de fapt doua principii fundamentale ale dreptului internațional public: principiul suveranității statelor si principiul egalității lor in drepturi. Din așezarea acestor principii la temelia O.N.U. rezulta ca ea este o organizație interstatala, iar nu o organizație suprastatala. Ca atare, nici un stat membru al organizației sau un grup de state membre nu-si poate subordona organizația intereselor proprii. Egalitatea statelor membre trebuie respectata atât în ce privește reprezentarea lor in organele organizației, cât și în mecanismul de vot din cadrul acestor organe. O abatere de la aceasta egalitate în domeniul mecanismului de vot o constituie situația speciala a celor cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, a căror voturi au o pondere superioara voturilor celorlalți membri ai acestui organ.
b) Principiul îndeplinirii cu bună credință a obligațiilor asumate de statele membre, în conformitate cu Carta O.N.U. Este un principiu cu o semnificație deosebita pentru asigurarea stabilității relațiilor internaționale și a legalității internaționale.
c) Principiul soluționării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale, în așa fel încât pacea și securitatea internațională precum și justiția să nu fie puse în primejdie.
d) Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța în relațiile internaționale, fie împotriva integrității teritoriale a statelor sau a independentei lor politice, fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.
e) Principiul neamestecului in chestiunile care țin, în mod esențial, de competenta statelor. Carta O.N.U. prevede ca statele membre ale organizației nu au obligația să supună astfel de chestiuni organizației și ca acest principiu nu limitează competenta organizației în ce privește aplicarea masurilor de constrângere, prevăzute in capitolul VII.
f) Carta O.N.U. mai prevede si principiul dreptului popoarelor de a dispune de ele înșele(dreptul la autodeterminare). Este un principiu nou al dreptului internațional public, la care Carta face referire expresa in art. 1, § 2, dar si in art. 55 privind obiectivele O.N.U. in
domeniul cooperării economice și sociale internaționale.
Fără a-l formula in mod expres, Carta O.N.U. subînțelege și principiul cooperării între state, de vreme ce face din cooperarea internaționala unul din scopurile principale ale organizației și îi consacra în întregime capitolul IX.
Carta O.N.U., in art. 2 referitor la principiile organizației, stipulează încă două reguli importante pentru activitatea ei si a membrilor ei. Prima regula este ca statele membre ale organizației au obligația de a da acesteia un ajutor deplin în orice acțiune întreprinsă de ea în conformitate cu Carta și să se abțină de a ajuta vreun stat împotriva căruia organizația întreprinde o acțiune preventiva sau de constrângere (§5).
A doua regula se constituie într-o obligație care revine O.N.U. Se prevede datoria organizației de a acționa ca și statele care nu fac parte din ea să se conformeze acestor principii în măsura necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale (§ 6).
Dincolo de principiile înscrise in Carta O.N.U., in doctrina mai recenta se afirma ca activitatea O.N.U. si toate eforturile sale ar trebui sa se desfășoare sub incidenta a doua principii: a) principiul universalității O.N.U., care trebuie înțeles în sensul admiterii tuturor statelor lumii și asigurării aplicării universale a principiilor Cartei; si b) principiul democratizării, în sensul asigurării, pentru toate statele, a dreptului de inițiativă și a dreptului de a contribui la examinarea, elaborarea si punerea în aplicare a rezoluțiilor referitoare la problemele majore ale comunității internaționale.
Finanțarea ONU O.N.U este finanțat prin contribuții evaluate și voluntare de la statele membre. Adunarea Generală acceptă bugetul regulat și determină evaluarea fiecărui membru. Aceasta este bazată în mod principal pe capacitatea de plătire a statului, măsurată prin venitul național brut (VNB), cu ajustări pentru datoriile externe și pentru veniturile pe cap de locuitor scăzute. Bugetul pentru doi ani în 2012-2013 a fost de 5.512.000.000 dolari americani $.
CAPITOLUL IV ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE ÎN ROMÂNIA
România beneficiază de un volum important de asistentă tehnică și financiară în sectoare de interes pentru țară: protecția mediului, demografie, drepturile omului, sănătate, agricultură, industrie, consolidarea instituțiilor democratice, etc.
Asistenta financiară oferită de către Sistemul ONU este atent armonizată cu strategiile și programele naționale ale României pentru a asigura un răspuns eficient la prioritățile de dezvoltare ale României. Sistemul ONU din România răspunde cererilor guvernamentale de asistentă în formularea și implementarea strategiilor naționale. Națiunile Unite îți pun la dispoziția guvernului experiența și capacitatea de analiză pe baza cărora propun și încurajează implementarea unor politici publice importante ale guvernului. ONU este reprezentată în România de 11 fonduri, programe și agenții specializate, fiecare cu propriile responsabilități, dar toate colaborând pentru a rezolva o mare varietate de probleme.
4.1. Centrul de informare al ONU (UNIC)
Prima instituție a Națiunilor Unite care și-a deschis un birou în România a fost Centrul de Informare al ONU (UNIC) – iunie 1970. UNIC oferă publicului român materiale informative actualizate cu privire la obiectivele și activitățile Națiunilor Unite în sectoarele politic,economic, social și umanitar. Centrul reprezintă atât legătura activă dintre Organizație și mass media, instituțiile de învățământ sau organizațiile neguvernamentale locale, cât și principala sursă locală de informații publice despre sistemul Națiunilor Unite. Dintre activitățile derulate de UNIC fac parte:
– dezbateri organizate în colaborare cu Asociația Română a Profesioniștilor în Relații Publice din România (ARRP) și Consiliul Național al Audiovizualului (CNA); Transparency International; Ministerul Apărării Naționale și Ministerul Administrației și Internelor;
– campania de promovare a Zilei Internaționale a Femeilor (în cooperare cu agenții ONU, organizații neguvernamentale, Poliția Rutieră și media);
– sărbătorirea Zilei Mondiale a Sănătății (in colaborare cu agenții ONU);
– campanii media pentru Ziua Internațională a Libertății Presei, luptă împotriva consumului de droguri sau a traficului de ființe umane;
– lansări oficiale ale Rapoartelor Mondiale ale Investițiilor sau ale Rapoartelor Dezvoltării Umane;
– tipărirea de cărți poștale și plicuri aniversare pentru Anul Internațional și Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice;
– training pentru jurnaliști pe subiecte legate de drepturile omului.
4.2. Programul Națiunilor Unite (PNUD)
UNIC a fost urmat de Programul Națiunilor Unite (PNUD), care și-a deschis biroul din România în 1971. În primii săi ani de activitate, PNUD a oferit asistență tehnică, a organizat programe de pregătire in străinătate pentru experții români sau a achiziționat echipament occidental. După revoluția din 1989, PNUD si-a putut asuma un rol mult mai dinamic si a devenit un partener real al Guvernului României în noile sale programe de dezvoltare. Pentru a face față provocărilor tranziției, in 1991 a fost semnat un nou acord între Guvernul României și PNUD. Noile priorități ale României și ariile de acțiune ale PNUD se reflectă acum într-un nou Program de Țară (2005-2009), cu o înclinație mai atentă către sectorul social. Activitățile PNUD au început sa fie implementate in cooperare cu noi parteneri din societatea romană, inclusiv administrația locală, sectorul privat sau organizațiile neguvernamentale. Din 1997, activitatea PNUD în România s-a bazat pe Programul Național de Cooperare, dezvoltat prin dialog cu Guvernul, agențiile ONU si donatorii străini. Programul Național de Cooperare actual acoperă perioada 2005-2009 si se concentrează pe trei arii de programe: guvernare democratica si dezvoltare descentralizata; dezvoltare economica si sociala și crearea unui mediu sănătos pentru a susține dezvoltarea durabilă.
4.3Fondul ONU pentru Populație (UNFPA)
Fondul ONU pentru Populație (UNFPA) este o agenție internațională de dezvoltare care promovează dreptul fiecărui om – femeie, bărbat, copil – la o viață sănătoasă și cu șanse egale in societate. UNFPA ajută țările în care activează să folosească informațiile despre populație pentru a elabora politici și programe de reducere a sărăciei. In 2005, Guvernul României și Fondul ONU pentru Populație au semnat Planul de acțiune al Programului pentru România, prin care s-au pus bazele colaborării pe următorii cinci ani (2005-2009). Ariile principale de acțiune sunt: populație și dezvoltare; sănătatea reproducerii și egalitatea de șanse între bărbați și femei. Principalele obiective vizează îmbunătățirea capacității instituțiilor guvernamentale de a elabora și implementa eficient politici privind populația, violentă în familie și traficul de ființe umane. De asemenea, se urmărește în continuare creșterea accesului populației la servicii de calitate de planificare familială.
Pentru îndeplinirea obiectivelor Programului pentru România, UNFPA colaborează cu o serie de parteneri guvernamentali: Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerul Sănătății Publice, Ministerul Educației și Cercetării și trei ONG-uri: Fundația Tineri pentru Tineri, Institutul Est European de Sănătate a Reproducerii și Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală.
4.4. Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR)
Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați (UNHCR) este prezent în România din anul 1991. In mod constant, UNHCR a susținut eforturile depuse de către guvernul României pentru a face din sistemul de azil din România o componentă importantă pentru viitoarea aderare la Uniunea Europeană.
Obiectivele UNHCR în România sunt:
1. dezvoltarea sistemului național de azil și a regimului protecției refugiaților conform standardelor europene si internaționale;
2. asistenta solicitanților de azil și a refugiaților; promovarea unor soluții durabile la problemele cu care se confrunta refugiații;
3. prevenirea si reducerea cazurilor de apatridie.
Domenii de cooperare ale UNHCR sunt:
– Accesul la procedura de azil și la teritoriu, precum și respectarea principiului nereturnării;
– Permanenta îmbunătățire a calității procedurii de determinare a statutului de refugiat in România;
– Îmbunătățirea condițiilor de primire a solicitanților de azil si de cazare a refugiaților;
– Reunificarea familiei;
– Integrarea refugiaților în societatea românească și accesul acestora la cetățenia română.
Alte soluții durabile: repatrierea voluntară (atunci când condițiile din țara de origine permit acest lucru) și stabilirea intr-o terța țara (dacă nici o altă soluție durabilă nu este posibilă, și doar în anumite situații)
Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați acordă un interes deosebit următoarelor aspecte în asistență solicitanților de azil și a refugiaților: condiții de primire/cazare, acces la educație, locuri de muncă, acces la serviciile de sănătate și asistență socială, condiții de subzistență, consiliere juridică. Biroul de legătură pentru România al Organizației Mondiale a Sănătății (WHO) a fost înființat in 1990. De atunci, acesta a implementat programul WHO Eurohealth. Sprijin consultativ a fost oferit și pentru reforma sănătății, dezvoltarea politicilor de sănătate, organizarea și management-ul sistemului de sănătate, descentralizare, dezvoltarea serviciilor primare de asistență medicală sau a instituțiilor de învățământ pentru sănătate publică; în ultimul timp, experții OMS au colaborat cu Guvernul României în luarea masurilor de combatere a gripei aviare.
4.5 Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF)
Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) și-a deschis biroul din România în 1991. UNICEF a derulat inițial două programe bianuale de urgență. Programul de Țară ulterior (1995-1999) a avut drept scop ajutarea familiilor pentru a face față dificultăților cauzate de tranziție și, de atunci, a contribuit la construcția unei baze solide pentru reforma sistemului național de protecție a copilului. In momentul de fata, biroul UNICEF din România are patru priorități de acțiune
– sa se asigure ca fiecare copil, băiat sau fata, duce la bun sfârșit un curs primar de educație;
– promovarea dezvoltării potențialului oricărui copil, asigurându-se de faptul că fiecare copil are cel mai bun start in viață;
– protejarea copiilor de boli si deficiente, un accent deosebit punându-se pe imunizare;
– protejarea fiecărui copil astfel încât toți copiii sa poată crește într-un climat lipsit de violenta, exploatare, abuz si discriminare
Programul de acțiune al UNICEF in România are patru componente.
1)cea de monitorizare a drepturilor copilului;
2) cea de protecție a drepturilor copilului;
3) cea de sănătate (politici si servicii de nutriție si sănătate);
4) cea educațională
4.6 Programul Comun al Națiunilor Unite pentru HIV/ SIDA (UNAIDS)
Programul Comun al Națiunilor Unite pentru HIV/ SIDA (UNAIDS) si-a deschis biroul din România în august 1997. Obiectivul activității sale este de a ajuta Guvernul României în implementarea strategiei naționale de contracarare a răspândirii HIV/ SIDA si de a dezvolta capacități locale de prevenire a infecției cu HIV. Parteneri sunt atât agențiile guvernamentale, cat organizațiile neguvernamentale. UNAIDS derulează de asemenea si activități de cercetare și încearcă să înființeze rețele de comunicare și schimb de informații pentru a facilita eforturile comune de combatere a epidemiei si de a-i reduce efectele. Activitățile actuale ale UNAIDS în România se concentrează pe sprijinirea consensului asupra planificării strategice in domeniul HIV/ SIDA si pe împiedicarea răspândirii virusului HIV in cadrul categoriilor vulnerabile.
CONCLUZII
Pe lângă cele șase organisme principale există numeroase organizații internaționale care au atribuții în domeniul politic, social, economic, educativ, sanitar, cultural, precum și în alte domenii. Ele formează sistemul și structura Națiunilor Unite și au rolul de a eficientiza activitatea O.N.U. pentru a rezolva cât mai rapid orice criză apărută în relațiile internaționale.
Acestea fiind datele esențiale ale problemelor O.N.U. în contemporaneitate și în perspectivă, rezultate din documentarea noastră, viitorul Națiunilor Unite rămâne oarecum nesigur. Între membrii Adunării Generale se manifestă divergențe majore referitoare la modul în care este percepută reforma inițiată de Secretarul general și în general, schimbările ce trebuie să aibă loc cadrul organizației mondiale.
La toate acestea se adaugă împărțirea comunității internaționale cu prilejul celui de al doilea conflict din Irak soldat cu intervenția militară în această țară de către S.U.A și Anglia fapt neagreat de majoritatea statelor și neaprobat de O.N.U.. . Cea mai importantă ruptură a apărut în Consiliul de Securitate unde S.U.A. și Marii Britanii li s-au opus Franța, Rusia și China la care s-a adăugat Germania. Sfârșitul războiului din Irak nu a adus mult așteptata reconciliere internațională. Aceasta deoarece principala problemă o reprezintă procesul de reconstrucție și administrarea Irakului, care a divizat fosta alianță. Astfel Tony Blair primul ministru al Angliei a insistat, că ,,este nevoie de o rezoluție O.N.U. pentru reglementarea procesului de reconstrucție, însă rolul rezervat organizației este modest“. O ipotetică și totodată dramatică schimbare ar putea fi chiar îndepărtarea S.U.A. de N.A.T.O. și de Națiunile Unite, două instituții construite după al doilea război mondial cu influența covârșitoare a diplomației americane, ceea ce ar adânci criza existentă. Cele două instituții lasă deciziile ultime în seama suveranităților naționale ( prin regula consensului în N.A.T.O. și prin dreptul de veto în Consiliul de Securitate ), creând un sistem minim de condiționare.
În contextul internațional actual, majoritatea celor ce sprijină ideea continuării activității O.N.U. rămân optimiști, luând în considerare atât promisiunile de reformă făcute de Secretarul general Kofi Annan cât și experiența precedentelor crize prin care a trecut O.N.U. de la înființare până în prezent. Contribuția deosebit de importantă pe care Națiunile Unite le-a adus și continuă să o aducă la pacea și securitatea mondială, la dezvoltare și progresul global, rămân fapte de necontestat și tot atâtea argumente în favoarea supraviețuirii sale. Statele lumii au obligația morală de a continua să colaboreze pentru a asigura popoarelor și națiunilor lor, ca și umanității în întregul său un viitor lipsit de pericolul unei noi conflagrații, așa cum inițiatorii O.N.U. s-au gândit în momentul semnării Chartei.
Toate fondurile, programele si agențiile specializate ale ONU în România colaborează cu Coordonatorul Rezident ONU si pe biroul acestuia pentru a le asista în armonizarea programelor și în coordonarea activităților. Armonizarea operațională se bazează pe avantajele comparative oferite în arii specifice de expertiza de fiecare agenție sau program ONU și include schimbul de informații, planificarea comună a activităților, abordări comune asupra subiectelor de interes general, precum și armonizarea ciclurilor de program.
Organizația Națiunilor Unite reprezintă o structură deosebit de complexă, cu atribuții importante în domeniul protecției drepturilor omului, sistemul său cuprinzând organisme cu structuri și competențe variate, înființate prin convențiile adoptate în domeniu, care prevăd și numeroase proceduri de realizare, evaluare și control a modului în care statele părți își îndeplinesc obligațiile referitoare la respectarea drepturilor reglementate, limitând acțiunile acestora care nu respectă drepturile omului
Intre scopurile O.N.U. se constata o legătură logică și o interdependență. Cea mai buna garanție a păcii și securității internaționale este existenta și dezvoltarea de relații prietenești între toate statele și popoarele, relații întemeiate pe respectul deplin al principiilor fundamentale ale dreptului internațional si ale Cartei O.N.U. Pentru a exista astfel de relații internaționale se cere dezvoltarea unei cooperări cât mai cuprinzătoare intre toate statele si popoarele, care sa contribuie la soluționarea problemelor globale ale omenirii, inclusiv la promovarea si garantarea drepturilor fundamentale ale omului, așa cum sunt ele consacrate in actele internaționale.
BIBLIOGRAFIE
Alexandru BOLINTINEANU, Mircea MALIȚA, Carta O.N.U.- document al erei noastre, Ed. Politica, București, 1970
Gr. GEAMĂNU, Dreptul internațional contemporan, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1965
Raluca MIGA-BEȘTELIU, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Ediția a III-a, Ed. All Beck, București, 2003
A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan- curs universitar
A. Preda-Mătăsaru,Tratat de drept internațional public, Ed. Lumina Lex, București, 2002
G. Geamănu, Drept internațional public, vol. I, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981
Bălan O, Șerbenco E, Drept internațional public, Vol. I,Chișinău, Tipografia „Reclama”, 2001.
Geamănu G. „Drept internațional public”, vol.1, ediția didactică și pedagogică, București, 1981.
.Moca Gh. „Drept internațional public”, vol.1, București, 1989.
Andronovici C „Drept internațional public”, ed. „Graphix”,Iași, 1993.19
Duculescu V., Ecobescu N. „Drept internațional public”, ed.„Hiperion”, București, 1993.
Diaconu I. „Curs de drept internațional public”, ed. „Șansa”,București 1993.
Niciu M. „Drept internațional public”, ed. „Chemarea”, Iași,1993.
Popescu D., Coman F. „Drept internațional public”, ed.„Ministerului de Interne”, București, 1993.
Popescu D., Năstase A. „Drept internațional public”, ed.„Șansa”, București, 1997.
Miga- Beșteliu R. „Drept internațional, introducere în drept internațional public”, ed. „ALL Educațional”, București,1997
CONSTANTIN, Valentin, Drept internațional public, Editura Universității de Vest, Timișoara, 200
GUZZINI, Stefano, Realism și relații internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2000
19.http://ro.wikipedia.org
BIBLIOGRAFIE
Alexandru BOLINTINEANU, Mircea MALIȚA, Carta O.N.U.- document al erei noastre, Ed. Politica, București, 1970
Gr. GEAMĂNU, Dreptul internațional contemporan, Ed. Didactica si Pedagogica, București, 1965
Raluca MIGA-BEȘTELIU, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Ediția a III-a, Ed. All Beck, București, 2003
A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan- curs universitar
A. Preda-Mătăsaru,Tratat de drept internațional public, Ed. Lumina Lex, București, 2002
G. Geamănu, Drept internațional public, vol. I, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1981
Bălan O, Șerbenco E, Drept internațional public, Vol. I,Chișinău, Tipografia „Reclama”, 2001.
Geamănu G. „Drept internațional public”, vol.1, ediția didactică și pedagogică, București, 1981.
.Moca Gh. „Drept internațional public”, vol.1, București, 1989.
Andronovici C „Drept internațional public”, ed. „Graphix”,Iași, 1993.19
Duculescu V., Ecobescu N. „Drept internațional public”, ed.„Hiperion”, București, 1993.
Diaconu I. „Curs de drept internațional public”, ed. „Șansa”,București 1993.
Niciu M. „Drept internațional public”, ed. „Chemarea”, Iași,1993.
Popescu D., Coman F. „Drept internațional public”, ed.„Ministerului de Interne”, București, 1993.
Popescu D., Năstase A. „Drept internațional public”, ed.„Șansa”, București, 1997.
Miga- Beșteliu R. „Drept internațional, introducere în drept internațional public”, ed. „ALL Educațional”, București,1997
CONSTANTIN, Valentin, Drept internațional public, Editura Universității de Vest, Timișoara, 200
GUZZINI, Stefano, Realism și relații internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2000
19.http://ro.wikipedia.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: O.n.u. Organizare Si Functionare (ID: 128728)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.