Onu – Ca Organizatie Internationala de Securitate

CUPRINS

Preambul

Elemente de identitate instituțională

Contextul apariției

Rol și misiuni ale ONU

Statutul postbelic

Structuri și organizare politică

ONU – ca organizație internațională de securitate

Motto,

,,Organizația Națiunilor Unite nu a fost creată pentru a duce omenirea în rai, ci mai degrabă pentru a o salva din iadul în care se

afla"

1954, Fostul Secretar General al ONU, Dag Hammarskjold

Preambul

Demersul de față încearcă să evidențieze o dată în plus, indentitatea Organizației Națiunilor Unite ca cea mai pregnantă organizație în asigurarea climatului de pace și securitate mondială; de asemenea locul și rolul acesteia, precum și atribuțiile și misiunile aferente forțelor ONU în monitorizarea crizelor apărute în orice parte a lumii – acolo unde este cazul – implicarea acestora în soluționarea pe cât se poate pe cale pașnică a diverselor conflicte apărute de cele mai multe ori din motive etnice, religioase, iredentiste, xenofobe ș.a.

Elemente de identitate instituțională

Organizația Națiunilor Unite este o organizație internațională care regrupează, cu câteva excepții, toate statele planetei. Distincția de statele care o compun, organizația, are ca finalitate pacea mondială, misiunea și activitatea acesteia, regăsindu-se în obiectivele și principiile enunțate în Carta fondatoare.

Astfel, organizația este abilitată să ia măsuri pentru a soluționa un număr mare de probleme pe care îl întâmpină umanitatea în secolul XXI: pacea, și securitatea, schimbarea climatică, dezvoltarea durabilă, drepturile omului, dezarmarea, terorismul, crizele umanitare, egalitatea între bărbați și femei, calitatea guvernării, producția alimentară și multe altele.

De asemenea, grație rolului deținut în dialogul și negocierea politică, Organizația Națiunilor Unite a devenit un mecanism care permite guvernelor să identifice posibilități de înțelegere și soluționare comună a problemelor apărute.

Organizația este facil reconoscibilă în întreaga lume, mai ales în zonele de conflict, datorită emblemei și drapelului său – simboluri ale speranței, acestea evocând aspirațiile popoarelor la pace și unitate.

Drapelul ONU este de culoare bleu, iar în centru se află o emblemă de culoare albă. Emblema conține harta lumii înconjurată de ramuri de măslin care semnifică pacea în lume.

Caracterul mondial și cooperant al Organizației este pus în valoare nu doar de structura internă și mecanismele decizionale, dar și de mozaicul lingvistic din interioul ONU.

Organizația Națiunilor Unite folosește în paralel șase limbi oficiale: engleza, araba, chineza, spaniola, franceza și rusa. Corecta interpretare și traducere a acestor șase limbi, atât în formă vorbită și scrisă, este foarte importantă pentru activitatea organizației, deoarece acest lucru permite o comunicare clară și concisă pe probleme de importanță mondială. Factorul esențial al unei comunicări armonioase între statele membre, ale căror limbi și culturi sunt foarte diverse, multilingvismul dobândește o importanță cu totul specială în cadrul ONU; favorizând toleranța, asigurând o participare efectivă și crescută tuturor participanților la misiunile Organizației, precum și o eficiență sporită, rezultate mai bune și o mai mare implicare din partea tuturor statelor.

Organizația Națiunilor Unite (organizație politică universală) este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după al Doilea Război Mondial Mondial, are în prezent 193 de state membre. ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional. Sediul central al organizației este la New York.

Contextul apariției

Întemeiată de statele unei lumi devastate de războaie, Organizația Națiunilor Unite era îndrituită de a promova pacea, sprijinul, precum și progresul social și economic pentru toate statele membre.

Istoria omenirii era adânc marcată de neînțelegeri și nedreptăți. Toate posibilitățile de oprire a lor au avut un rezultat moderat atât în secolul XX, cât și în etapele anterioare.

Dezvoltarea armelor de ucidere în masă la scară modernă, referindu-ne aici la începutul secolului XX și în speță la Primul Război Mondial, care a lăsat în urmă mii de morți, răniți și oameni disperați și flămânzi, au condus la impunerea unor alianțe prin care să se poată garanta pacea mondială devenind astfel un subiect mult mai presant decât în anii premergători primei conflagrații mondiale.

Urmările dezastrului au produs adevărate drame, au condus la hotărârea unanimă a populației afectate de acest flagel uriaș nemaiîntâlnit până atunci, de a nu mai avea niciodată parte de asemenea orori. De aici, ideea Statelor Unite care implicate în conflict au dovedit tact și diplomație și s-au gândit prin persoana președintelui Woodrow Wilson la înființarea unei ,,Asociații generale a Națiunilor”.

După deschiderea Conferinței de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), a fost alcătuită o comisie, condusă de președintele american Wilson, cu sarcina elaborării Actului constitutiv al Ligii Națiunilor, ca parte integrantă a Tratatului de Pace. Rezultatul final al acestui document, denumit Pactul Societății Națiunilor, a fost aprobat în unanimitate, în sesiunea plenară a Conferinței de pace din 28 aprilie 1919. Întrucât Pactul era inclus în tratatul de la Versailles, ca parte a acestuia, data oficială de constituire a Societății Națiunilor coincide cu intrarea în vigoare a Tratatului de pace după ratificările necesare și anume – 10 ianuarie 1920.

ONU face acest lucru pentru a preveni conflictele, ajutând părțile aflate în conflict facă pace, și să mențină acest climat și de asemenea să creeze condițiile necesare pentru prevenirea oricăror crize care pot genera stari conflictuale și care pot împiedica prosperitatea în domeniul politic, social și economic. Aceste activități se suprapun adesea și ar trebui să se consolideaze reciproc, pentru a fi eficiente. Consiliul de Securitate al ONU are responsabilitatea principală pentru pacea și securitatea internațională. Adunarea Generală și Secretarul General joacă un rol major, important, și complementar, împreună cu alte birouri și organisme ale ONU.

Scopul esențial de a alcătui un nou sistem de securitate colectivă al Cartei ONU, care stipulează în preambulul său trei caracteristici fundamentale: respectul drepturilor fundamentale ale persoanei umane, respectul dreptului internațional, și al dreptății de promovare, a progresului social general într-un climat de libertate.

În anul 1915 lua ființă în Statele Unite, mai precis în Philadelphia – ,,Liga pentru impunerea păcii”, organizație privată ale cărei principale idei acceptate de președintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale “14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârșitul războiului.

Cele mai importante scopuri ale Societății Națiunilor nou înființate sunt adresate ca un un mesaj de promovare a păcii și prevenire a războiului.

Sintagma ,,Națiunilor Unite” îi aparține președintelui SUA din acea vreme, respectiv Franklin D. Roosvelt.și a fost uzitată mai întâi în ,,Declarația Națiunilor Unite” din ianuarie 1942 prin care reprezentații a 26 de state instituiau guvernelor lor să meargă mai departe împotriva Puterilor Axei.

Ideea înființării Organizației Națiunilor Unite este fondată de miniștrii de externe: SUA, (Cordell Hull), URSS (Vladimir Molotov) și Marii Britanii (Anthony Eden) și ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).

În acest fel, putem afirma că Organizația Națiunilor Unite poate fi caracterizată ca o organizație universală, atât în ceea ce privește statele care aparțin acestei organizații, cât și sferele în care se implică, ținta sa principală fiind asigurarea păcii și securității internaționale.

Rol și misiuni ale ONU

Misiunile pentru care a fost înființată Organizația Națiunilor Unite și pentru înfăptuirea cărora acționează statele asociate și organizația în sine, sunt inserate în primul articol al Cartei.

Primul și cel mai însemnat articol este asigurarea păcii și securității colective. Alineatul 1 precizează și modalitățile aplicării acestui scop; prin dimensiuni colective pentru prevenția și anularea amenințărilor împotriva păcii și prin stoparea actelor de agresiune sau alte încălcări ale păcii; prin dezamorsarea și soluționarea eficientă a situațiilor cu caracter potențial conflictual care pot ajunge la o încălcare a păcii.

În al doilea rând, Carta subliniază ca efect final al ONU, crearea unei cooperări internaționale în domeniul social și economic.

Cel de-al treilea obiectiv al Organizației Națiunilor Unite prevăzut în art. 1 al Cartei, reprezintă înfăptuirea cooperării internaționale pentru promovarea drepturilor omului și libertăților fundametale fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Nu în ultimul rând, un alt obiectiv al ONU se bazează pe extinderea și aprofundarea relațiilor de bună înțelegere între statele.

Carta stabilește o serie de principii, pe baza cărora statele membre vor acționa pentru îndeplinirea scopurilor pe care Organizația cât și statele care fac parte din ea le au consfințite.

Statutul postbelic

Ideea de drepturi ale omului s-a impus cu multă pregnanță după ce-a de-a doua conflagrație mondială, ca un răspuns la atrocitățile săvârșite. Asasinarea a milioane de oameni de multe etnii (evrei, țigani, prizonieri politici, etc). După terminarea acestui cumplit dezastru din anii “40 al secolului XX, statele afectate au simțit nevoia elaborării unui document care să apere și să împiedice atentarea la drepturile lor fundamentale, care să stabilească principiile pe baza cărora ar trebui să se comporte toate țările în general toți oamenii.

Pentru realizarea acestui obiectiv Organizația Națiunilor Unite înființată în 1945 a numit și a însărcinat o comisie a drepturilor omului condusă de Eleonor Roosvelt.

La Conferința tripartită la nivel înalt de la Yalta, din februarie 1945, conducătorii celor trei mari puteri – Sua, Anglia, URSS – au exprimat punctual de vedere potrivit căruia constituirea unei organizații internațioanle generale pentru menținerea păcii și securității este esențială. Cele trei s-au pus de acord asupra unei formule de vot în cadrul Consiliului de Securitate și au stabilit data începerii Conferinței Națiunilor Unite (25 aprilie 1945), consacrată redactării Cartei Organizației Mondiale precum și locul desfășurării acesteia, respectiv – San Francisco, SUA.

Conferința de la San Francisco denumită oficial Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională și-a început lucrările, așa cum am mai menționat în data de 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanților din 50 de țări; toate deciziile conferinței care au durat peste două luni au fost consacrate redactării Cartei ONU; ele fundamentându-se pe propunerile dezbătute la Conferința Dumbarton Oaks și pe înțelegerile statelor participante care au inițiat amendamente și de asemenea noi propuneri.

Textul Cartei, structurat în 19 capitole și cuprinzând 111 articole, a fost aprobat în unanimitate în sesiunea plenară a Conferinței, la 25 iunie 1945. A doua zi a avut loc, ceremonia semnării ei, Carta a intrat în vigoare 4 luni mai târziu – la 24 octombrie 1945, atunci când membrii permanenți ai Consiliului de Securitate și majoritatea statelor semnatare au depus instrumentele de ratificare.

Ziua de 24 octombrie a fost proclamată Ziua Națiunilor Unite.

Fundamentarea teoriei drepturilor omului, dar mai ales punerea ei în aplicare, reprezintă una din marile cuceriri ale civilizației umane. Astfel, viața a fost definită drept o valoare esențială și a ajuns din ce în ce mai certă. Unul din cele mai importante documente ale Organizației Națiunilor Unite a fost adoptat imediat după înființarea acesteia, începând cu observația că marile tragedii ale celui de-al doilea Război Mondial ar fi putut fi împiedicate dacă în toate statele s-ar fi respectat drepturile și libertățile omului. Având în vedere toate acestea, salvgardarea acestora a devenit o problemă indispensabilă pentru toată umanitatea, astfel că Adunarea Generală a ONU a adoptat în data de 10 decembrie 1948, Declarația Universală a Drepturilor Omului; ea stând la originea altor documente adoptate de organismele internaționale.

Declarația Universală a Drepturilor Omului are trei părți structurale: Preambulul, Procalmația adunării generale care afirmă importanța și așteptările declarației și Lista celor 30 de articole care reprezintă obiectul Declarației.

Organizația Națiunilor Unite, și diferitele entități ale sale, dețin un rol important în implementarea și garantarea principiilor care se regăsesc în Declarația Universala a Drepturilor Omului. Un exemplu în acest sens îl constituie suportul oferit de ONU țărilor care se află în drumul lor de la tranziție spre democrație.

Declarația, proclamată și adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 10 decembrie 1948, este primul document cu vocație universală în acest domeniu și stabilește o concepție unitară a comunității internaționale, despre drepturile și libertățile omului, deschizând calea spre un sistem de protecție internațională a drepturilor omului. După cum enunță prima propoziție a Declarației, respectarea drepturilor omului și a demnității umane reprezintă fundamentul libertății, justiției și păcii în lume și a fost proclamată ca un ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și națiunile în ceea ce privește respectul față de drepturile omului.

Structuri și organizare politică

Nucleul sistemului Națiunilor Unite, îl constituie cele șase organisme principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul General, cărora li se adaugă o serie de ale organisme subsidiare care completează autoritatea structurilor centrale.

Cele șase entități enunțate mai sus deși autorizate ca fiind decisive, se află totuși din punct de vedere al independenței și puterii pe care o îndeplinesc în circumstanțe diferite.

Adunarea Generală în care apar toate statele membre, este organul care dispune de cele mari competențe. Aceasta ocupă o poziție cheie în cadrul Organizației, nu numai datorită atribuțiilor politice, dar și pentru capacitățile sale administrativ financiare și rolul în stabilirea organizării altor autorități.

Consiliul Economic și Social ,,ECOSOC” și Consiliul de Tutelă, sunt puse sub autoritatea Adunării Generale. Potrivit Cartei, Consiliul Economic și Social este un organ principal al ONU care coordonează activitățile economice și sociale defășurate în sistemul Națiunilor Unite; referindu-ne și la sistemul de tutelă care potrivit Cartei are un caracter tranzitoriu, scopul fundamental al acestuia fiind sprijinirea popoarelor colonii spre autoguvernare și independență.

Curtea Internațională de Justiție (CIJ). Potrivit art.92 al Cartei, Curtea Internațională de Justiție reprezintă ,,organul judiciar principal al ONU”. Stautul său este parte integrantă a Cartei Națiunilor Unite. Toții membrii ONU sunt ipso facto în statutul Curții Internaționale de Justiție.

Secretariatul General al ONU, este unul din organele principale ale Organizației Mondiale și este format de Secretarul General și un corp de funcționari internaționali numit de acesta după o procedură fixată de Adunarea Generală. Secretariatul are ca principale obiective: centralizează activitățile națiunilor în domeniul drepturilor omului, întreprinde cercetări și studii în domeniul său de activitate, administrează programe de servicii consultative și de asistență tehnică, asigură legătura cu organizațiile neguvernamentale, cu mass-media, difuzează informații și pregătește publicații.

– O activitate efectivă în domeniul drepturilor omului o desfășoară și Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați creat de Adunarea Generală la 01 ianuarie 1951, precum și patru instituții specializate ale ONU. Organizația Internațională a Muncii (OIM) – 1919; Organizația Națiunilor Unite pentru Educație Știință și Cultură (UNESCO) -1946; Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) -1945; Organizația Mondială a Sănătății (OMS) – 1946.

– Principalul organ al Organizației Națiunilor Unite îl reprezintă Consiliul de Securitate căruia, potrivit Cartei Națiunilor Unite (articolul 24), îi revine responsabilitatea esențială pentru menținerea păcii și securității internaționale. Consiliul are ca scop să răspundă cerințelor enunțate în Cartă, cum sunt cele din articolul 1 paragraful 3: ,,Să realizeze cooperarea internațională rezolvând probleme internaționale de ordin economic, social, intelectual asau umanitar, dezvoltând și încurajând respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

Acesta are 15 membri (5 permanenți și 10 membri nepermanenți). Fiecare membru dispune de un vot. Conform Cartei, toate statele membre sunt obligate să se conformeze deciziilor Consiliului.

Consiliul de Securitate ia conducerea în determinarea existenței unei amenințări pentru pacea sau actul de agresiune. Acesta invită părțile în litigiu să-l soluționeze prin mijloace pașnice și recomandă metodele de ajustare sau termenii de soluționare. În unele cazuri, Consiliul de Securitate poate recurge la sancțiuni care impun sau chiar să autorizeze folosirea forței pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale. Consiliul de Securitate are o președinție, care se rotește, și se modifică, în fiecare lună.

În exercitarea acestui rol, în ultimii ani Consiliul de Securitate a decis că violările grave, masive și reptate ale drepturilor omului ale anumitor state membre, pot constitui o amenințare contra păcii, care să implice intervenția sa, potrivit dispozițieiilor Cartei ONU.

De asemenea, trupelor ONU de păstrare a păcii, având ca punct de plecare deciziile Consiliului de Securitate presupune o valență referitoare la drepturile omului. Bazându-se pe capacitățile sale Consiliul a hotărât constituirea unor organisme auxiliare ale acestuia, respectiv a tribunalelor internaționale create ad-hoc pentru fosta Iugoslavie și pentru Rwanda, referindu-ne aici la anii ’90, ele fiind inființate pentru penalizarea șiocondamnarea genocidului și în același timp a crimelor îndreptate împotrtiva umanității, dar și a celor de război; tot în acest sens Consiliul de Securitate a instituit și comisii de anchetă formate din specialiști, abilitate în acest caz – referitor la situația drepturilor omului.

Participarea României la operațiunile de menținere a păcii ale ONU

În cele ce urmează putem observa situația participării României la operațiuni de menținere a păcii în cursul anului 2014.

Astfel, în noiembrie 2014, România a ocupat locul 77 din 115 state membre contributoare cu trupe și poliție la operațiunile ONU de menținere a păcii

În cele ce urmează putem puncta câteva aspecte referitoare la reprezentanții României aflați în misiuni internaționale din cadrul ONU.

Reprezentanții României (în total 69) se aflau în 2014 în următoarele misiuni:

Misiunea ONU de Stabilizare în RD Congo (MONUSCO)
 

Misiunea ONU Interimară de Administrare în Kosovo (UNMIK);
 

Misiunea ONU din Coasta de Fildeș (ONUCI)
 

Misiunea ONU din Haiti (MINUSTAH)
 

Misiunea ONU din Liberia (UNMIL)
 

Misiunea ONU din Sudanul de Sud (UNMISS)

Misiunea de asistență a ONU din Afganistan  (UNAMA)
 

Misiunea ONU de Menținere a păcii din Cipru (UNFYCIP)
 

Misiunea multidimensională integrată de stabilizare din Mali (MINUSMA)
 

Misiunea ONU Integrată de Stabilizare in Republica Centrafricană (MINUSCA)

În februarie 2015, România avea în cele 10 misiuni de menținere a păcii desfășurate pe patru continente.

Țara noastră a aderat cu 10 ani mai târziu de la ființarea ONU, la data de 14 decembrie 1955.

ONU a întreprins misiuni de menținere a păcii în mai multe regiuni și state ale globului.

În martie 2015, existau 16 operațiuni de menținere a păcii conduse de Departamentul de operațiuni de menținere a păcii al Organizației Națiunilor Unite.

Organizația Națiunilor Unite a întreprins o serie de misiuni din 1948 fiind în număr 68 până în prezent ale ONU.

Iar din 1988 au existat 56 de misiuni trimiste de către ONU. De-a lungul anilor, sute de mii de personal militar, precum și zeci de mii de polițiști și alți civili din peste 120 de țări, au participat la operațiuni de menținere a păcii ale Națiunilor Unite.

Partea tragică în acest context o reperzintă faptul că mai mult de 3326 de persoane care făceau parte din forțele de menținere a menținere a păcii ale ONU din 120 de țari au murit în timp ce serveau sub drapelul ONU.

FORȚELE DE MENȚINERE A PĂCII ALE ONU ''CĂȘTILE ALBASTRE"

Căștile Albastre ale ONU au fost înființate ca o modalitate de rezolvare a diferendelor dintre state. Trupele de menținere a păcii, aflate sub mandat și comanda Organizației Națiunilor unite,  erau neînarmate, sau purtau doar arme ușoare și interveneau între două forțe armate, pentru încetarea conflictului care amenința stabilitatea regională, pacea și securitatea internațională.

Forțele ONU de menținere a păcii denumite “Căștile albastre”, Împlinesc anul acesta 67 de ani de ființare pe data de 29 mai. Încă din acea zi – 29 mai 1948, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a fixat întâia misiune de păstrare și apărare a păcii în orientul mijlociu având atribuția de a supraveghea punerea în practică a Acordului de Armistițiu încheiat între Israel și lumea arabă.

,,Căștile Albastre” aveau rolul bine stabilit de a nu replica la agresiune cu o altă agresiune, ele trebuind să intervină numai în momentul când înceta focul și când cele două părți beligerante admiteau prezența acestora în zonă.

Până în prezent Organizația Națiunilor Unite a derulat 69 de misiuni de menținere a climatului de pace în diverse zone ale globului, la care au luat parte sute de mii de militari, zeci de mii de polițiști ONU și civili din peste 120 de țări.

În cei 67 de ani, misiunile de menținere a păcii au crescut în plurivalență, acestea au trecut de la monitorizarea încetării focului la revigorarea statelor aflate în conflict. Căștile albastre și misiunile de civili au colaborat și colaborează la organizarea alegerilor din diferite țări ne dezvoltate, și la înființarea forțelor de poliție și a sistemului judiciar, promovează și protejează drepturile omului, curăță câmpurile de mine antipersonal, negociază dezarmarea voluntară a foștilor combatanți oferind sprijin la la reîntoarcerea refugiațior.

Căștile Albastre s-au dovedit a fi foarte importante încă de la fondarea lor ajutând statele care sunt aflate în dificultate să readucă pacea și armonia care a fost în trecut tulburată.

În mod cert, Organizația Națiunilor Unite dorește o lume mai bună lipsită de dispute, fie vorba de crize sau războaie. Libertatea, democrația, protecția drepturilor omului care a fost consfințită de Carta Națiunilor Unite din 1945, acestea reprezintă principalele valori ale Națiunilor Unite, iar acestea trebuie respectate.

TENDINȚE ȘI REFORME INTERNE

După finalizarea Războiului Rece și căderea ultimei bariere a comunismului, au existat multe cereri de reformare a Organizației Națiunilor Unite, care trebuiau fi adaptate noilor cerințe impuse de instituirea sistemului democratic.

Încă de la începutul anilor 2000, Națiunile Unite a inițiat un exercițiu relevant de a analiza sistemul de susținere a păcii și să inducă o serie de reforme de a statornici competența de a gestiona și a menține operațiunile ,,Căștilor albastre”.

Această problemă a fost impusă de majorarea cererii pentru asigurarea și menținerea liniștii și păcii, iar Organizația prin vestitele sale forțe, care prin prezența lor garantau siguranță și încredere în toate colțurile lumii. Forțele ONU de asigurarea a păcii s-au confruntat în aceiași măsură cu o gamă diversă de provocări care au înglobat efectuarea operațiunilor sale mai ample, mai costisitoare și mai complexe; preconizarea și aplicarea de strategii de tranziție pentru operațiunile în care stabilitatea a fost deja îndeplinită; dotarea comunităților umane în măsura posibilităților cu un potențial de garantare a păcii și stabilității pentru un timp îndelungat.

Acesta lucru a fost urmat în martie 2005 de emiterea unui raport și mai amplu al secretarul general al ONU de atunci, Kofi Annan, Intitulat ,,O mai mare libertate Securității și drepturile omului pentru toți”. Valența termenului de securitate actualizat la anii 2000, se întemeiează pe propunerile Grupului la nivel înalt și în același timp se confruntă cu o serie de probleme economice și sociale care decurg de la începutul mileniului 3, respectiv de la Summit-ul din luna septembrie denumit Millennium ONU.

Secretarul general, Kofi Annan, a structurat dezbaterile prin documentul însumând 87 de pagini, emis în luna martie a anului 2005, intitulat ,,Larger Freedom”. Aici sunt inițiate 4 domenii de acțiune pentru reformarea sistemului internațional care sunt totodata dezbătute la masa tratativelor, la care iau parte deobicei statele membre ale Organizației având o serie de opțiuni și acțiuni colective în ceea ce privește, securitatea si amenințarile teroriste manifestate la adresa libertății, siguranței, precum și respectarea drepturilor omului.

Sigur că ONU, ca orice altă organizație internațională, trebuie să dispună de o reformă minoră sau majoră care să ofere tuturor membrilor săi mai multe beneficii; orice entiate după o anumită perioadă de timp trebuie să se redescopere. să indentifice punctele slabe și vulerabilitățile pentru a-și maximiza reușită.

Din alt punct de vedere, tot ca principiu determinant al reformei ONU în domeniul securității, este vizată și reforma Consiliului de Securitate a ONU.

Vorbind despre Consiliul de Securitate al ONU, o discuție frecventă privind schimbarea structurii Organizației Națiunilor Unite este acceea de a schimba componența Consiului care reflectă structura de putere a lumii așa cum a fost în 1945 încă de la fondarea Organizației. Există mai multe planuri propuse, în special prin națiunile G4 prin unirea pentru grupul consens, și de către fostul secretar general al ONU, Kofi Annan. DE MUTAT?

La 21 martie 2005, Secretarul General al Națiunilor Unite, Kofi Annan a cerut ca ONU să ajungă la un consens privind extinderea Consiliul de Securitate la 24 de membri, într-un plan numit "O mai mare libertate". El a dat două alternative în acest sens, dar nu a specificat care propunere ar fi dorit-o mai mult. De asemenea s-a dezbătut și chestiunea reprezentării în Africa, Asia și America Latină pentru a reflecta mai bine geopolitica și economia, precum și completările propuse ca Germania și Japonia să devină membri permanenți dar eliminarea dreptului de veto să fie pentru toți membrii.

De asemenea au existat și dezbateri privind noi membri permanenți în Consiliu ca Brazilia și India acestea formâng grupul G4 împreună cu Germania și Japonia sprijină reciproc ofertelor pentru locurile permanente. Regatul Unit, Franța și Rusia susțin aderarea grupului G4 în Consiliul de Securitate al ONU.

Mărimea eficienței trebuie să fie suficientă pentru a permite o reprezentare mai mare, dar destul de mică pentru a păstra capacitatea de a acționa
Dimensiune propusă: 22-26 membri .

Reforma Consiliului de Securitate al ONU necesită amendarea Cartei care are un vot de două treimi din membrii Adunarea Generală și trebuie să fie ratificat în conformitate cu procesele lor constituționale respective de două treimi din membrii ONU, inclusiv membrii permanenți ai Consiliului de Securitate.

Cele două opțiuni menționate de Annan sunt denumite Planul A si Planul B:

– Planul A solicită crearea a șase noi membri permanenți, plus trei noi membri nepermanenți pentru un total de 24 de locuri în consiliul.

– Planul B solicită crearea de opt locuri noi într-o nouă clasă de membri, care ar servi pentru patru ani, cu posibilitatea de reînnoire, plus un loc nepermanent, de asemenea, pentru un total de 24.

În noiembrie 2004, Grupul la nivel înalt privind amenințările, provocările,
și schimbare a prezentat planul său cuprinzător pentru revizuirea ONU,
inclusiv 101 recomandări specifice.

Secretarul General Ban Ki-moon, a anunțat în 31 mai 2011, că a numit un înalt oficial ONU pentru a lansa eforturile de implementare a unui program de reformă care vizează simplificarea și îmbunătățirea eficienței pe plan mondial.

Predecesorul său, Kofi Annan, a atacat problema mai viguros. Reformele lui Annan 1997 și 2002, cuprind cu totul peste o sută cincizeci de măsuri specifice, mai ales ca scop îmbunătățirea eficienței ONU. DE MUTAT

Secretarul general adjunct Atul Khare conduce Echipa de Management al schimbării (CMT) în cadrul ONU, lucrând cu ambele departamente și birouri din cadrul Secretariatului și cu alte organisme din sistemul ONU și cele 192 de state membre. Trebuie menționat faptul că până în în 2011 au existat 192 de state membre ale Organizației Națiunilor Unite, dar din 17 iulie 2011, după scindarea Sudanului în două state complet separate, a aderat cel mai tânăr membru al ONU, Sudanul de Sud.

Referindu-ne la Comisia Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, putem menționa faptul că aceasta a intrat sub foc in timpul existenței sale pentru posturile de profil înalt a dat statelor membre care nu au garantează drepturile omului pentru proprii cetățeni.

Mai multe națiuni sunt cunoscute pentru încălcarea gravă a drepturilor omului, au devenit membri ai organizației precum, Coreea de Nord, Libia, Cuba, Sudan, Algeria, China, Azerbaidjan și Vietnam. Kofi Annan, în raportul Larger Freedom a sugerat înființarea unui nou Consiliu pentru drepturile omului ca un organism subsidiar al ONU.

După foarte mulți teoriticeni, ONU fost în mare parte o organizație ineficientă de-a lungul existenței sale, având în vedere că nu a reușit să gestioneze pacea și securitatea în mod eficace la nivel mondial. În perioada războiului Rece, au izbucnit două coflicte armate cu pierderea a foarte multor vieți omenești, și anume: Războiul din Coreea din 1950 și Războiul din Vietnam 1960. Obiectivul ONU, fiind îndeosebi menținerea păcii la nivel mondial prin mijloace diplomate și ne recurgerea la amenințarea forța, dezvoltarea de relații prietenșeti dintre state, ș.a. Totuși, ONU dacă privim și partea plină a paharului, întorcându-ne în timp, în perioada Războiului Rece, și culminând cu prezentul nu a existat o conflagrație majoră marcată de atrocități precum Al doilea Război Mondial.

Organizația Națiunilor Unite trebuie mai întâi de toate prin mijloace diplomatice să prevină orice agresiune și conflict, iar eficiența sa să fie maximă. De asemenea ONU are menirea de a reprima oricare acte de agresiune sau a altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor dintre națiuni.

Pe parcursul evoluței sale, deși istoric vorbind, reprezintă o perioadă scurtă, Organizația Națiunilor Unite a inițiat o serie de colocvii internaționale având o tematică variată care au inclus pe agendele de lucru mai multe probleme esențiale: dezarmarea precum și eficientizarea politicilor controlului de armament în zonele care reprezintă un potențial pericol îndreptat către securitatea internațională, eforturi uriașe în domeniul interzicerii armelor chimice precum și proliferarea acestora, dezarmarea în sfera armamentului convențional, instituirea unor zone neangajate din punct de vedere militar și degajate de arme nucleare.

Obiectivele de dezvoltare ale Mileniului

Potrivit Declarației Mileniului adoptată în septembrie 2000 la Summit-ul Mileniului de la New York de 191 de țări, printre care și România stabilește Obiectivele de dezvoltare ale Mileniului (ODM).

La acest Summit, statele membe și-au fixat un număr de opt obiective primordiale – Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – cu scopuri exacte de finalizat până în anul 2015.

Acestea ar fi:

Reducerea sărăciei severe

Reducerea sărăciei severe

Realizarea accesului universal la educația primară

Promovarea egalității între sexe și afirmarea femeilor

Reducerea mortalității infantile

Îmbunătățirea sănătății materne

Combaterea HIV/SIDA, malariei și a altor boli

Asigurarea sustenabilității mediului

Crearea unui  parteneriat global pentru dezvoltare

La peste zece ani de la adoptarea Declarației Mileniului sunt evidente unele progrese în îndeplinirea ODM-urilor, principiile acestora fiind din ce în ce mai mult încorporate în strategiile de dezvoltare naționale, reformând politicile și creând instituții pentru a implementa aceste planuri în mod eficient. Progresele nu sunt echilibrat distribuite și sunt limitate de impactul  principalelor provocări globale, de la criza financiară și economică, creșterea prețurilor la produsele alimentare de bază, efectul schimbărilor climatice, până la persistența zonelor de instabilitate și conflict. Capacitatea instituțională scăzută a țărilor în situații de conflict sau recent angajate în procesul de stabilizare și reconstrucție influențează negativ îndeplinirea ODM-urilor.

Documentul care a fost adoptat cu prilejul Reuniunii la nivel înalt din septembrie 2010 oferă o evaluare asupra stadiului îndeplinirii ODM-urilor în plan global și se concentrează preponderent asupra  trasării liniilor directoare și a definirii unor modalități concrete de acțiune la nivel internațional.

Printr-un comunicat de presă (2 iulie 2012), ONU a anunțat faptul că trei ținte importante privind sărăcia, locuințele insalubre și apa au fost atinse – Raportul privind ODM-urile pe 2012. Totodată, se arată că pentru prima dată de la începutul monitorizării tendințelor sărăciei, atât numărul persoanelor care trăiesc în sărăcie extremă, cât și ratele sărăciei s-au redus în fiecare regiune în curs de dezvoltare, inclusiv Africa sub-sahariană, unde ratele se mențin ridicate.

La 25 septembrie 2013 a avut loc, la New York, Evenimentul special al președintelui Adunării Generale a ONU privind ODM-urile. În cadrul reuniunii a fost adoptat documentul de concluzii (outcome document).

Concluzii

Organizația Națiunilor Unite este o organizație internațională, care are drept obiective menținerea păcii și securității internaționale; promovarea dezvoltării durabile, protejarea drepturilor omului, susținerea dreptului internațional precum și furnizarea ajutorului umanitar.

Păstrarea unui ideal – pacea – s-a dorit a fi unul dintre cele mai favorabile căi de instrumentare a siguranței în cadrul Organizației Națiunilor Unite, pentru a ajuta țările mai puțin favorizate să treacă prin drumul sinuos al tranziției de la starea conflictuală până la instituirea climatului de pace.

Scopul final al Organizației Națiunilor Unite ar fi acela de a efectua o cooperație mondială pentru soluționarea subiectelor internaționale legat de un caracter, social, economic cultural sau umanitar”; multe entități sub egida ONU au fost înființate pentru a avea același scop, aproape toate fiind sub administrarea Adunării Generale sau ECOSOC.

Începutul secolului 21 frământat de nenumăratre conflicte apărute în întreaga lume în care cele trei deziderate primordiale – pacea, libertatea și stabilitatea ar trebui să redea cele mai concludente dimensiuni ale Organizației Națiunilor Unite.

Reiterând putem afirma că ONU constituie cea mai însemnată organizație cu vocație universală în abordarea tematicii privind securitatea și salvgardarea păcii pe întreg mapamondul.