Onisifor Ghibu Personalitate a Secolului al Xx Lea

Onisifor Ghibu (născut la 31 mai 1883 în comuna Săliște, județul Sibiu, decedat la 31 octombrie 1972, la Cluj) este personalitate remarcabilă a secolului al XX-lea, unul dintre întemeietorii pedagogiei românești. Fără contribuția sa pedagogică, teologică, filosofică, publicistică, memorialistică, cultura și spiritualitatea românească ar fi fost cu mult mai sărace. Opera marelui cărturar numără peste 100 de lucrări dintre care menționez: ”Limba nouălor cărți bisericești” (1905), ”O călătorie prin Alsacia și Lorena, Țara și școlile ei” (1909), ”Cercetări privitoare la situația învățământului primar și la educația poporală”, ”Despre educație” (1911), ”Școala românească din Ungaria” (1912), ”Din istoria literaturii didactice românești”, ”Universitatea din Cluj și institutele ei de educație” (1922), ”Universitatea românească a Daciei superioare” (1924), ”Portrete pedagogice” (1927), ”Contribuțiuni la istoria poeziei noastre populare și culte” (1934), ”Picu Pătruț din Săliște”, ”Prolegomenă la o educație românească” (1941) ș.a. În această bibliografie antumă Onisifor Ghibu abordează o tematică vastă: de la problematica învățământului românesc sub aspect didactic și pedagogic, la unirea celor două biserici românești, la politica religioasă și minoritară a statului român în raport cu politica agresivă și revizionistă a unor organizații laice și călugărești, până la problemele legate de Basarabia. Între anii 1974 și 2010, sub atenta îngrijire a fiilor autorului, Mihai și Octavian Ghibu, au fost publicate postum o serie de volume, din manuscrisele lăsate de acesta: ”Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut” (Dacia, 1974), ”Pentru o pedagogie românească” (EDP, 1975), ”Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură” (Dacia, 1981), ”Oameni între oameni I” (Eminescu, 1990), ”Ziar de lagăr. Caracal 1945” (Albatros, 1991), ”Pe baricadele vieții. În Basarbia revoluționară 1917-1918” (Universitas Chișinău, 1992), ”Chemare la judecata istoriei” (2 volume – Albatros, 1992-1993), ”În vâltoarea Revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917” (FCR, 1993), ”Pagini de jurnal” (3 volume – Albatros, 1996-2000), ”Onisifor Ghibu în corespondență” (2 volume – Semne, 1998), ”De la Răscoala lui Horia la Dictatul de la Viena” (Albatros, 2001), ”Amintirile unui pedagog militant” (ICR, 2004), ”Oameni între oameni II” (Albatros, 2006), ”Din scrisorile primite de Onisifor Ghibu” (3 volume – Semne, 2007), ”Octavian Goga. Prietenie și luptă de o viață” (Semne, 2010). Mi-am oprit atenția asupra lucrării publicate postum, ”Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură” (1981) din care se desprind etapele formării personalității lui O. Ghibu pe parcursul celor aproape 27 de ani de viață, de copilărie și de tinerețe ( 1889-1909 ), o perioadă elocventă pentru educația și caracterul său. Această lucrare are caracter confesiv, cu nuanță memorialistică și impresionează printr-o abordare caldă și sensibilă, tulburătoare uneori, legată de casa părintească, de pedagogii care l-au format, de respectul față de credință, de limba sa maternă, de satul natal și naționalitatea sa: ”În casa părintească am avut parte de o creștere simplă, dar solidă și sănătoasă sub toate raporturile. Am umblat până la vârsta de 11 ani în portul de la țară, încălțat cu <<păpuci>> (ghete), cu cizme sau mai adeseori cu opinci și, pe lângă învățătura din școală, dădeam și eu mână de ajutor atât la meserie, cât și la câmp. Ba mai eram și cărturarul <<familiei>>. Tata […] era totuși un mare iubitor de carte. Aveam în casa noastră mai întâi toate cărțile sfinte necesare unui creștin, acestea fiind mult întrebuințate de amândoi părinții […], apoi cărțile de literatură populară […]”.(1) Atmosfera trăită în familie, viața socială a satului și școala l-au format pe tânărul pe atunci Onisifor Ghibu în mod decisiv și remarcabil. Poporul în mijlocul căruia a trăit era ”harnic, credincios, mândru și gospodar” cu ” obiceiuri străvechi păstrate cu sfințenie: slujbe religioase zilnice […]- duminici și sărbători cinstite cu cea mai deplină rigoare […] respect pentru tradițiile din trecut, pentru bătrâni, pentru săraci, pentru străini; petreceri populare senine, cu jocuri (dansuri) și cântece frumoase și de bun simț ș.a.m.d.” .(2) În casa părintească micul școlar a citit familiei, cu glas tare și cu emoție, din gazeta Foaia Poporului , articole cu caracter politic, care mai târziu îl vor face să aștearnă pe hârtie cuvintele : ”binecuvântată fie amintirea tatălui meu, care mi-a pus de mic în mână această gazetă, care mi-a întărit în inimă iubirea pentru popor și credința în biruința ideilor mari, trezindu-mi și mie din fragedă pruncie dorul de a lupta pentru astfel de ținte mari ale vieții” .(3) De-a lungul celor 25 de capitole O.Ghibu a surprins anii de școală care îi vor lăsa uneori și un gust amar, raportat la constrângerile suportate de societatea românească , la mentalitățile și la politica de maghiarizare, începută în secolul al XIX-lea și continuată în secolul al XX-lea. Marele pedagog a rămas fidel satului său natal căruia consideră că îi datorează tot ceea ce a realizat, devenind baza cunoștințelor acumulate mai târziu și care a contribuit la păstrarea viziunii sale asupra idealurilor de libertate și unitate românească: ”Datorez, astfel, satului meu natal tot ce este solid în ființa mea fizică și spirituală. El mi-a pus baza întregii mele vieți.[…] Toate formele vieții și carierei mele de mai târziu își au rădăcinile în strămoșii mei, care s-au jertfit pentru idei îndrăznețe și scopuri altruiste […].” (4) Dacă la Săliște deprinsese ”respectul pentru străini”, cei șapte ani petrecuți în școlile din Sibiu au reprezentat pentru el contactul cu o realitate dură, care a contribuit la schimbarea atitudinii îngăduitoare, fiind înlocuită de aceea de militant al drepturilor românilor de pretutindeni; procesul de maghiarizare a românilor din Transilvania își pune amprenta atât asupra înregistrării numelor copiilor de altă naționalitate sub formă maghiarizată, până la interzicerea agresivă a limbii materne și a portului național în instituțiile școlare. Un eveniment relevant pentru atitudinea intransigentă a lui O. Ghibu a fost legat de transferarea de la Sibiu la un liceu de prestigiu din Brașov, a doi prieteni ai acestuia, Octavian Goga și I.Lupaș, din cauza unei ieșiri șovin-huliganice a unui profesor. Ca atare , tânărul O.Ghibu le urmează exemplul și face același lucru transferându-se și el la liceul românesc din Brașov, unde simte că ”s-a întors la matcă”, cum însuși afirma, raportându-se la atmosfera academică dar caldă, destinsă, apropiată a profesorilor față de elevi, nu numai în viața școlară cât și în cea extrașcolară. În anul 1902, după examenul de bacalaureat susținut la liceul din Brașov, se înscrie la Institutul teologic din Sibiu, considerând mediul universitar impropriu spiritului său autentic românesc: ”Or, școala din Săliște, mai întâi, apoi cea din Brașov, mă legaseră atât de strâns de poporul meu, încât orice contact cu viața și cultura străină mi se părea că ar fi egal cu o dezertare de mine însumi”.(5) Cei trei ani de studii teologice au stat sub auspiciile patronului spiritual al școlii, Andrei Șaguna, pe care tânărul seminarist îl numește ”Mentor atotprezent” și care a exercitat asupra formării sale o influență deosebită încă de când era copil; O. Ghibu îi conturează un portret cu o nuanță adulatorie, care însă nu ar putea fi interpretat dintr-o perspectivă exagerată, căci meritele lui Andrei Șaguna nu pot fi diminuate de stilul militant-pasional al unui tânăr format în acest spirit ”șagunist”, ci accentuate doar : ”În personalitatea lui găseam întrunite în chipul cel mai fericit toate calitățile alese ale unui om superior: minte ageră, energie, dinamism creator, noblețe, bunătate, caracter, dragoste pentru tot ce-i bun, frumos și adevărat, devotament pentru toate cauzele drepte, spirit de sacrificiu până la uitarea de sine însuși, – erou de dimensiuni epice, filozof pătruns de adevărata înțelepciune, creștin ca în epoca de aur, vrednic de a fi așezat în rând cu mucenicii și cu sfinții Bisericii, ai Neamului și ai Umanității”.(6) În iunie 1905, O. Ghibu își încheie studiile teologice , aflându-se într-un moment crucial, ”La răspântie”, cum își intitulează dealtfel capitolul VI. Ar fi putut să urmeze cursurile oricărei facultăți din București, dar diplomele obținute nu ar fi fost recunoscute în Transilvania asuprită. Hotărăște să-și facă studiile în Germania, dar împrejurări neprielnice îl obligă să meargă mai întâi la Universitatea din București. Aici ”la vârsta de 22 de ani și jumătate” ia contact cu viața academică, unde își îndreaptă atenția cu precădere spre cursurile de filosofie unde ”pontificau ” profesorii: Titu Maiorescu, Constantin Dumitrescu-Iași, Ioan Crăciunescu, Constantin Rădulescu-Motru și Dumitru Drăghicescu. Între anii 1906-1907, O.Ghibu se află la Universitatea din Budapesta; prin intermediul lui N.Iorga și al Ligii Culturale i se acordă o bursă pentru Germania și după scurte popasuri la Zürich și Basel, se va opri la Universitatea din Strasburg, capitală a Alsaciei care aparținea la acea vreme Germaniei. Aflat în Germania, O.Ghibu a luat contact direct nu doar cu marea cultură și filosofie germană, cât mai ales cu elemente sau urme ale românității, poposind și în alte orașe decât la Strasbourg sau Jena: Baden-Baden ( în 1907 și 1908), Heidelberg, Göttingen, München, Viena. Perioada petrecută la Jena este prezentată detaliat în capitolele XVII (” Marea piatră de încercare: Jena”), XVIII ( ”Jena, nu numai piatră de încrecare, ci și arsenal pedagogic”), XIX ( “A doua etapă de formație de la Jena. Preocupări pe linia unei <<Pedagogii românești>>”), XX ( ”A treia etapă de formație la Jena: inițiere mai adâncă în politica școlară ardeleană-românească”) și XXI ( ” Un pandant al Jenei: Weimarul”). În toamna anului 1908, tânărul O.Ghibu ajunge ”în micul orășel de pe malurile Saalei din Thuringia”, la Jena, care în ochii contemporanilor săi, era considerată ” ca metropolă mondială a pedagogiei”, sub al cărei ”baldachin” dorește să fie ”hirotonisit pedagog”, elaborându-și teza de doctorat în filosofie și pedagogie.(7) Tot aici O. Ghibu își va lua doctoratul în 1909, teza sa fiind intitulată :” Utraquismul modern. O cercetare în lumina pedagogiei și a politicii școlare, cu deosebită considerare la Ungaria” ( forma publicată în editura specializată din Germania de la Langensalza, în colecția ” Pädagogisches Magazin” s-a numit”Utraquismul modern sau bilingvismul în școala populară”) în care a abordat politica școlară, demonstrând că utracvismul care se practicase față de naționalitățile din Ungaria, până în secolul al XIX-lea, era nelegitim, nedemocratic, contraindicat, deoarece dăuna grav și naționalităților și statului, împiedicând însușirea limbii și culturii materne. Lucrarea sa de doctorat, structurată în cele 128 de pagini, conține următoarele capitole: A. Utraquismul modern ( 1. Ce este utraquismul modern; 2. Utraquismul și politica; 3. Utraquismul și pedagogia; 4. Utraquismul în școala populară; 5. Rezultatele utraquismului ); B. Utraquismul în Ungaria ; C. Concluziuni; Limba statului și limba poporului; Bibliografia. În cele din urmă adevăratul sens al tezei de doctorat este precizat de către autor printr-o atitudine evident patriotică și cu un nerv specific: ”teza mea era o declarație categorică de război adresată simultan regimului politic feudal maghiar și regimului bisericesc bipartit, ortodox și greco-catolic, din Transilvania, care capitulase în fața legislației ungurești maghiarizate, din motive josnice de oportunism”. (8) În ciuda tuturor reacțiilor ( recenzii favorabile și nefavorabile) și a pedicilor care i s-au pus, atât de către autoritățile ungurești cât și de către cele românești, ”ideile cuprinse în această lucrare s-au impus într-o formă și într-o măsură impresionantă pe aproape întreg teritoriul Transilvaniei” (9) și astfel a fost însărcinat să redacteze un nou Plan de învățământ și să elaboreze un Îndreptar metodic, ca mai apoi să fie chemat la conducerea învățământului din arhidieceza ortodoxă a Transilvaniei, unde va impune spiritul de care a fost animat când a redactat teza de doctorat. Adept convins al moralității, O. Ghibu a considerat că trebuie educați toți oamenii prin toate mijloacele posibile, iar școala și învățământul nu trebuie să fie doar instituții prin intermediul cărora să se transmită experiențe și cultură de la o generație la alta, ci creatoare de cultură, instrumente de progres moral, cultural și social-economic. În postfața lucrării ”Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură” exegetul Mircea Zaciu concluziona referitor la imaginea impunătoarea a lui O. Ghibu astfel: ”Structura vocii evocatoare rămâne a unui cronicar, mai aproape de Neculce decât de Lovinescu[…].Rectiliniu, mereu convins de propria lui viziune, nici o clipă ispitit de dubiu sau de un demon al erorii, Onisifor Ghibu e din familia profeților biblici: o dată ce s-au încredințat Dumnezeului lor, nimic nu-i mai poate clinti din urmărirea stâlpului de foc al Ideii.[…] Între dezastre, iluzii, victorii și rătăciri, acest om sever cu alții și nu mai puțin aspru cu sine, și-a urmat drumul pustniciei. Personaj macedonskian, străbătând mistuitorul deșert al idealului”. (10) Voi încheia această scurtă prezentare a unei lucrări atât de importante pentru cunoașterea anilor de formare ai unui corifeu al pedagogiei și didacticii românești, Onisifor Ghibu, nu înainte de a fi subliniat contribuția acestuia la dezvoltarea unui învățământului românesc autentic, într-o perioadă de mari frământări politice, sociale și culturale.

Bibliografie:

1. Ghibu O. – ”Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură”, Ed. Dacia, 1981, p.56

2. idem, ibidem, p.58

3. idem, ibidem, p.57

4. idem, ibidem, p.66

5. idem, ibidem, p.98

6. idem, ibidem, p.105

7. idem, ibidem, p.221

8. idem, ibidem, p.248

9. idem, ibidem, p.265

10. idem, ibidem,p.375