Omul , sticla și mediul [623285]

1
Omul , sticla și mediul
Oamenii au privit dintotdeauna sticla ca pe un element plin de mister: un lichid
solidificat, care straluceste in lumina, desi e facut din nisip .
Cea mai ve che sticla este sticla vulcanică, rezultată prin răcirea rapidă a lavei.
Diferite obiecte ca vârfuri de suliț e, topoare, oglinzi, se pastrează î n diferite muzee. Cel
mai vechi obiect din sticlă propriu -zisă se consideră o amuletă albastră ce a fost găsită în
Egipt și este datată în anul 7000 î.e.n. În Egipt ș i Liban au f ost descoperite perle din
sticlă, vechi de 5500 -3400 ani.
Într-o localitate din apropierea Bagdadului s -a găsit un cilindru din sticlă
albastru -deschis, f ără incluziuni sau defecte, datată la circa 2700 ani î.e.n. Calitatea
deosebită a sticlei atestă existența unei îndelungate experiențe și ca atare se presupune că
în Asia , sticla era cunoscută î naintea Egiptului. Se estimează că producerea unor vase în
întregime din sticlă a început cu 700 de ani î .e.n. Atunci , modelul era confecționat din
argilă nisipoasă, care era î nmuiat ă în topitură de sticlă. Sticla ce adera la model era
încalzită în flacară, pentru a se distribui uniform și a se netezi. După ră cire, miezul er a
îndepărtat treptat.
Pe la î nceputul erei noastre a fost descoperit procedeul de fasonare a obiectelor
din sticlă goale in in terior, prin suflare. Se pare că faptul a avut loc în Siria, dar
meștesugul s -a răspândit repede î n tot Imperiul roman . Unele su rse atribuie romanilor
această descoperire. Prin anul 200 , Alexandria (Egipt) er a un important centru de
producție a obiectelor din sticlă. Meș tesugul a fost preluat de Roma, unde un sfert din
locuitori tră iau de pe urma lui.
O altă dovadă privin d arta meștesugarilor romani este așa zisa ,,vază de Portland”
găsită în sec. XVI lângă Roma, în mormâ ntul un ui patrician. Sticla de bază este albastră,
iar peste ea este de pus un al doilea strat de sticlă alb -lăptoasă , modela t artistic cu semne
mitologice în relief. Acest obiect a avut o soartă ieșită din comun. După ce s -a păstrat
intactă în mormântul în care s -a găsit, timp de 14 sec., a fost cumpărată de ducele de
Portland și expusă apoi in Br itish Museum din Londra. Aici, în 1845, a fost spartă cu un
baston de un vi zitator nebun. Vasul a fost reconstituit din cioburi , iar specialiș tii au
executat două copii foarte asemănă toare. Una din aceste copii este expusă și în prezent î n
muzeu.

2
În secolele I -II e.n. , prelucrarea sticlei s -a dezvoltat și pe ță rmurile portului
Euxin. La Tomis (actuala Constanța) au fost gă site urmele unor cuptoare de topit sticla și
la muzeul Arheologic Constanț a sunt expuse multe vase de sticlă, și în acea perioadă,
variate ca formă ș i dimensiuni.
În aceași perioadă existau ate liere de prelucrat stic la și în Germania, la Trier ș i
Köln.
Prin anul 1000 au apărut asemenea cuptoare în Boemia și î n Polonia. Dar cea mai
mare faimă o aveau produsele de sticlă din Veneția. Aici au fost aduși meșterii iscusiți
din Bizant și instalați pe insula -fortăreață Muran o. Folosind nisip cuarț os, fin înbibat cu
diferite săruri aduse din cetăț ile feniciene Sidon (Liban), acești meșteri au reușit să
obțină produse ce nu aveau rival î n lume.
La începutul sec olului I al erei noastre, un meșter roman a i nventat ț eava de suflat
sticla: o țeavă de fier lungă și subțire, prevă zută la un capăt cu o mică unflătură, iar la
celălalt capă t cu o prelu ngire de lemn prin care se suflă aerul. La capătul ț evii de fier se
prinde un ghem de sticlă lichidă și se suflă în țeavă. Se formează un b alon de sticlă,
căruia, înainte de a se ră ci, i se poate da orice formă . Aproape 2000 de ani , toate
obiectele de sticlă s-au fabricat astfel.
Sticlarii romani făceau vase obișnuite din sticlă opacă, verzuie, dar și sticlă
incoloră ș i slab transparentă, din nisipuri albe.
Sticla colorată era cunoscută încă de egipteni , dar romanii au inițiat o artă a sticlei
colorate. Acum 1500 de ani , în urma ei știau să lucreze pocale parcă tăiate din pietre
prețioase: smarald, safir, opal, rubin; f ăceau flacoane asemănă toare ca formă ș i culoare
cu lotusul, curmalele, strugurii etc. Dar nici un asemenea obiect nu se putea compara cu
renumitele cupe murrhine, care erau mai scumpe ca aurul. Aceste cupe erau mici, fără
ornamente , dar frumuseț ea lor se datora col oritului viu ș i bogat. P ereții murr hinei aveau
o sclipire deosebită, aruncând parcă lumini de curcubeu. A cest efect se datora faptului
că, în sticla transparentă din care erau făcute, erau presărate grăunțe multicolore din
sticlă. Neron a plătit pe o murhhină 70 de talanți, sumă cu care se puteau cumpă ra 300 de
robi.
Foarte scumpe erau și ceștile de sticlă pentru spă latul mainilor (trull a), vase
folosite de meseni după fiecare fel de mancare (nu se cunoșteau tacâ murile).

3
La fel de scumpe erau și d iatretele, niș te pocale introduse în suporturi dantelate
de sticlă, în formă de inele. Suportul nu se lipea de pocal și nici nu se încă lzea pre a mult
dacă se beau lichide fierbinț i.
Până în zilele noastre nu s -au păstrat decâ t apr oximativ zece diatrete, nu mai
cîteva întregi. Se presupune că au fost făcute de un singur meș ter artist, care a pă strat
secretul artei sale.
Asadar, romanii au fost primii care au utilizat sticla ca element de inchidere
pentru ferestre inca de acum 3000 de ani, preluand de la egipteni reteta p roducerii sticlei,
dar perfectionand -o pana la o face utilizabila si in constructii. Sticla romana folosita
pentru asigurarea iluminarii naturale in locuinte nu era transparenta, ci translucida si
incolora. Ea se obtinea din nisipuri albe, foarte pure – de aceea era si foarte scumpa, iar
putini si -o permiteau.
Aceasta sticla alba era diferita de alte tipuri de sticla romana: cea verde, opaca, se
producea si se folosea pentru diverse obiecte utile sau de decor, care se suflau direct in
forme. Casele celor ma i putini bogati inca foloseau obloane pentru inchiderea ferestrelor,
pentru a izola locuinta, noaptea, de zgomotul si praful de afara.

Se crede ca ferestrele mari, cu vitralii transparente sau colorate, au aparut
in Europa Medievala, la Venetia, pe insul a Murano, atunci cand sticla a inceput sa fie
prelucrata in mod industrial. Secole de -a rândul, Veneția a deținut monopolul sticlei de
bună calitate ș i prelucr ate artistic. Dar pentru această supremaț ie, insul a Murano era o
adevărată î nchisoare în care divulgarea secretelor sau tentativa de evadare erau pedepsite
cu moartea. Calugarul Teophilus descria tehnica vitraliilor prin anul 1100, dar aceasta nu
era nici pe departe legata de pictura sticlei, ci de imbinarea mai multor piese de sticla,
divers col orate, cu ajutorul unei armaturi de fire de plumb. Desigur, cu mijloacele de pe
atunci era nevoie de multa munca de detaliu, iar in vitraliul astfel realizat firele de plumb
ramaneau la vedere. Ulterior, faptul ca vitraliile erau folosite in biserici, a fa cut ca acele
fire de plumb sa imprime un anumit stil imaginilor realizate, inspirat si din tehnicile de
creare a icoanelor. Si astazi contururuile aurite sau argintate ce se pot zari pe sticla dau o
senzatie mai mare de autenticitate unui vitraliu, chiar d aca tehnic exista posibilitaea
ascundereii acestei armaturi. Vitraliile originale chiar sunt facute din piese de sticla
distincte, cu margini imbracate, dar contururile apar si pe un simplu autocolant care isi
doreste sa imite vitraliile.

4

Ideea ca sticla poate fi pictata pentru a imita vitraliile a aparut abia in perioada gotica si a
fost perfectionata in Renastere. Tot atunci, vitraliile au inceput sa fie folosite si in
locuintele cu pretentii, in diverse cladiri publice, la ferestrele calestilor etc. Da ca inainte
vitraliile fromau reprezentari iconografice, religioase, din acea perioada au inceput sa se
creeze si vitralii cu simboluri heraldice, sau chiar cu modele decorative specifice unei
anumite zone culturale. Dar pictura pe sticla a facut ca, trepta t, tehnica originala a
realizarii vitraliilor sa se piarda.
In secolul al XIX -lea mai multi producatori si artizani au incercat sa redescopere
aceasta arta. Beneficiind de o serie de noi descoperiri tehnologice si de posibilitati
diverse de prelucrare a sticlei, putand crea si sticla de culori variate (lucru limitat in
trecut), putand lucra chiar cu straturi de geam suprapuse, acestia au reinventat, practic,
arta decorarii sticlei, montand intre ele piesele turnate separat.

La ora actuala ferestrele sun t alcatuite din partea vitrata, sticla, materiale plastice
transparente, semitransparente sau opace si ramele de sustinere ale acestora, tocuri si
cercevele care sa sustina vitrajul. Exista o serie de tehnici distincte pentru vitralii, cu
denumiri inspirat e de artizanii secolului 19 (de exemplu, tehnica plumbului, tiffany etc.).
Dar vitraliile pot orna si diverse alte accesorii de prin casa, de la abajururui de lampi si
oglinzi, pana la pereti separatori, usi de interior sau luminatoare din tavane

În secolele XIV -XVII apar în Europa numeroas e ateliere care produceau sticlă ce
începea să o concureze pe cea de Murano.
Primul document scris des pre sticlă apare pe cele peste 20 de t ăblițe de argilă arsă
care constituiau biblioteca l ui Assurlanipal (circa 650 ani î.e.n.), găsite în micile cetăți
asiriene Ninive (în Irak). Informații interesante despre sticlă a lăsat în scrierile sale și
Pliniu cel Bătrâ n.
Prima ,,tehnologie”a sticlei apare î n 1540 , în lucrarea ,,Pirotehnia” , scrisă se pare
la Veneț ia, de Vanaccio Biringuccio.
Treptat, lucrările despre sticlă s -au înmulțit î n ritm accelerat.
Ochiurile de sticlă de la ferestre au fost folosite și apreciate de oameni începâ nd
de acum 2000 de ani. Ele au devenit însă accesibile abia la sfârș itul secolului trecut.

5
Cele mai vechi procede e se bazau pe turnarea sticlei într -o ramă ce delimita și
dădea formă plăcii de sticlă. Se obțineau astfel plăci groa se cu suprafețe nu prea netede,
ceea ce fă cea ca ș i vizib ilitatea prin aceste ferestre să fie destul de redusă . Din acest
motiv nu se puteau obține bucați mari de sticlă pentru ferestrele mai mari de la palate de
exemplu. Imposibilitatea de a obține plăci mari de sticlă a dus probabil la inventarea
tehnic ii vitraliilor, care au permis închiderea cu sticlă a marilor ferestre ogivale. Î n acest
scop se sufla sticla topită sub forma unui balon de dimensiuni convenabile , la care se
atașa o vergea de fier în part ea opusă țevii de suflare. După desprinderea acesteia se rotea
rapid vergeaua și sticla capă ta forma unui di sc. Din aceste discuri sau bucăți tăiate de
discuri se confecț ionau vitraliile.
Procede ele de fabricare a sticlei s -au perfecționat continuu. Dorinț a de a obț ine
oglinzi de dimensiuni mari a făcut să fie puse la punct proced ee de laminare a sticlei –
adică turnarea sticlei în plăci subț iri, ca la tabla de metal. Sticla obținută prin laminare
trebuie șlefuită și lustruită pentru ca suprafețele să fie n etede și paralele. Ș lefuirea se face
cu un amestec de nisp în apă ș i folosind discuri grele de fontă, care se rotesc. Lustruirea
se face în mod asemănă tor, dar cu discuri acoperite cu pâslă și o pulbere fină. Pentru a
asigura în locuințe accesul luminii so arelui ș i confortul maxim, sticla trebuie să fie termo
și fonoizolată. Proprietățile izolante termic și fonic se realizează de obicei închizând între
două plăci de sticlă un strat de aer – adică ferestrele duble.
Sticla, în lunga evoluție a arhitecturii a parcurs un drum lung de la ele mentele de
închidere aproape opace până la aceleași elemente de închi dere… aproape opace, trecând
prin stadii diferite de transparență… dar în prezent, mai mult ca oricând, ea se definește
dincolo de calitatea ma terialulu i, fiind piele, corp al arhitecturii (Hays 1998). Devansând
toate celelalte materiale, sticla a fost determinant de mediu, afirmând poziția omului față
de lumea înconjurătoare, relația cu lumina și temperatura, un amplificator de mediu prin
favorizarea per cepției sau o barieră.
Proiectarea eco -compatibilă presupune abordarea unei modalități particulare de
concepție a spațiilor arhitecturale, care conduce la asigurarea acelor condiții de confort
ce valorifică relaționarea dintre om și mediu. Spațiul din prox imitatea individului conține
multitudinea de condiții care determină confortul său. Ființa umană este în permanență
legată de modul său străvechi de relaționare cu mediul. Pierderea aptitudinilor sale
instinctive în confruntare cu natura i -a deformat însă percepția, generând artificializarea

6
mediului său prin extinderea spațiului construit și implicit ruperea de natural. Omul din
vechime avea capacitatea de a recunoaște semnalele date de mediul său, de a se orienta
în natură folosindu -se de capacitățile sal e senzoriale directe, dar și cele intuitive. În mod
inconștient, prin artificializarea continuă a mediului său, omul se rupe de natură iar
capacitățile sale senzorial -intuitive în relația cu mediul natural se diminuează. Odată cu
modernitatea, evoluția teh nologică a produs mutații culturale asupra modului de
raportare la mediul construit, perceput în extenso ca locuire, și implicit asupra
modalităților de raportare la cel natural. În timp ce arhitectura vernaculară s -a extins pe
modelul adaptării la context dovedindu -și valabilitatea, modernitatea a promovat ideile
mașinii de locuit, accentuând prăpastia dintre om și mediul natural.

Sticla , între tradiție și contemporaneitate
Materie transparentă condensată, adesea insesizabilă, sticla are capacitatea de a
conferi spațiului valențe care să supra -tehnologizeze o construcți e, sau să o apropie de
natural. Este cu siguranță unul dintre materialele cele mai larg răspândite în industria
generală, cu precădere în cea alimentară și cea a construcțiilor. Pentru arhitect,
provocarea lansată de proprietățile sticlei constituie o vastă sursă de creativitate. Pentru
creatorul de spațiu este un prilej de exprimare compozițional – artistică, prin elemente de
plastică, limbaj și sintaxă arhitecturală, ori de acuzare a l aturii funcționale prin
componente tehnice, cuantificabile.
Pe fundalul pasajului dintre tradiție și contemporaneitate, utilizarea sticlei
cunoaște o perpetua modificare , dată fiind dezvoltarea tehnologică în acest domeniu.
Trecerea de la mici suprafețe ma nufacturate, la dimensiuni limitate mai degrabă din
rațiuni de gabarit de transport, a revoluționat abordarea în concepția tipologică a
spațiilor.
A vorbi despre confortul uman ca o formă a stării generale de bine, incluzând
confortul psihologic, emoțional , acustic etc., implică o multitudine de aspecte care în
faza de proiectare sunt dificil de conside rat. Confortul individului este relaționat cu o
serie de aspecte de naturi diferite care, coroborate, conferă percepția sa ca stare gen erală .

7
Confortul este în esență influențat de câteva condiții particulare, fiecare dintre
acestea deținând la rândul lor trăsături direct corelate cu ambientul în care se regăsește
corpul uman.
Din acest punct de vedere, condițiile fizice sunt direct influ ențate de câțiva
parametri precum sunt cei: termici, acustici, vizuali, olfactivi sau alții precum presiunea
aerului, încărcarea statică a aerului interior etc..
În cele ce urmează se vor prezenta o serie de aspecte corelate instrumentelor pe
care arhitect ul le are la îndemână pentru a contura proiectarea spațiilor din perspectiva
confortului individului, prin folosirea sticlei.
Transparența este cu siguranță una din cele mai la îndemână caracteristici ale
sticlei. În esență, aces ta este și motivul pentru care concepția de arhitectură speculează la
maximum discursul percepției vizuale. Ne referim astfel cu precădere la componenta
estetică, lăsând transparența să își manifeste retorica prin efecte vizuale. Arhitectura
modernă a expl oatat posibilitățile de realizare a unor mari suprafețe vitrate, permițând
gesturi compoziționale originale
A vorbi de materialitate presupune desigur a include component a tactilă, textura.
Parcurg erea spațiului presupune experimentarea unei serii de dialoguri pe care individul
le descoperă etapizat. Odată vizualizat, un punct de interes urmează a receptat prin simțul
tactil. Datorită procesului de fabricare, sticla suportă o gamă extrem de largă de
prelucrare și texturare. Din perspectiva relației cumediul,exceptând posibilitatea de
reciclare și reprocesare în fabricare, arhitectura de sticlă poate constitui un semnal
peisagistic. Inserarea în context devine astfel un aspect cultural.
În sensul unei bune înțelegeri a tipologiilor de configurare spațială, găsim
necesară enunțarea câtorva dintre posibilitățile de acces ale luminii în interiorul unui
edificiu. Așa cum este cunoscut de către specialiști, modalitatea de concepere a spațiilor
joacă un rol important pentru atingerea parametrilor de confort, printr -un dialog corect cu
sursa de lumină naturală.
Dezvoltarea industriei sticlei pentru construcții a condus odată cu revoluția
industrială la abordarea unui nou tip d e discurs. Ne poziționăm astfel în fața unui
material deosebit, caracterizat prin transparență și duritate, claritate vizuală și
impe netrabilitate .

8
O mare modificare a concepției arhitecturale a survenit pornind de la mișcarea
„arhitecturii inginerilor”, încă de la începuturile epocii moderne. Sunt demne de
menționat pavilioanele expoziționale, adevărate „sere” care introduc lumina în mod
uniform în edificiu, dominând conceptul de structură. Eclec tismul introducea lumina ,
prin folosirea cupolelor vitrate, în cazul tradiționalelor programe de arhitectură cu rol de
reprezenta re (primării, bănci, teatre etc.). Evoluând de la acest tip de muta ții, ne aflăm
astăzi în fa ța unei varietă ți de solu ții, ale căror limite se găsesc doar în capacitatea
creativă a arhitectului. Sticla, materialul cel mai des utilizat pentru accesul luminii, î și
dovede ște eficien ța dacă este folosită în condi ții corespunzătoare.
“Oamenii sunt precum ferestrele cu vitralii. Strălucesc atunci când soarele este sus pe
cer, dar, când se instalează întunericul, adevărata lor frumusețe se dezvăluie numai
dacă există o lumină din interior”. Elisabeth Kubler – Ross