Omul – Robul Lui Dumnezeu

Teologie

Omul – Robul Lui Dumnezeu

Byadmin ianuarie 1, 2024

Omul – Robul lui Dumnezeu

-ARGUMENT-

Key words : Rob – δoῦλoς ; Roabă – δoύλη ; Robia păcatului ; Slava deșartă ; Putere ; Împărat/Stăpân ; Împărăția lui Dumnezeu/Cerurilor; Slavă ; Creator ; Creație ; Întrupare ; Chenoză ; Ebed Yahweh ; Slujire ; Supunere ; Închinare ; Ascultare ; Smerenie ; Milă ; Dimensiune liturgică.

Aspecte preliminare

1. Motivația personal-lăuntrică

Lucrul cu care doresc să încep argumentarea în ceea ce privește alegerea acestei teme de cercetare teologică biblică este cel legat de factorul motivațional interior, lăuntric. Este și recomandarea pe care am primit-o în anii petrecuți cu prilejul parcurgerii cursurilor universitare și căreia am ales să-i dau curs.

Motivația lăuntrică a oricărui demers –chiar științific- este modul cel mai viu, dinamic și împlinitor pentru atingerea oricărui deziderat existențial. Poziționarea față de demersul dorit nu va fi fundamentată pe piloni pur formali, exterior (cf. litera Scripturii) și păgubitori, ci totul va izvorî din “zona apofatică”, cum o numea Părintele Stăniloae, a sufletului omenesc. Inima sau lăuntrul omului este un izvor de cunoaștere a realităților transcedentale în măsura în care omul se deschide acestor realități, așa cum au făcut Sfinții Părinți. Pornind de la întâlnirea personal cu dumnezeirea –ceea ce a și constituit motivația lor existențială- au dat naștere unei literature de neegalat prin prisma vreunui discurs științific.

De aceea, în alegerea acestei perspective sau abordări lăuntrice a exegezei biblice, m-am călăuzit de modul în care Sfinții Părinți ai Bisericii s-au raportat la Sfânta Scriptură sau la întreaga dimensiune duhovnicească a vieții creștine. Îl invoc aici, spre exemplu, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul pentru care motivația actului exegetic este determinantă pentru reușita acestuia, lucru care, din păcate, nu se regăsește la comentatorii moderni ai Bibliei. Pentru aceștia, așa cum lesne se poate observa, factorul determinant în reușita actului exegetic este capacitatea intelectuală și bagajul de informații, care poate fi un real obstacol în receptarea inteligibilă a mesajului Scripturistic.

Așa cum arată si Pr. Prof. Constantin Coman premisele morale sau duhovnicești ale exegezei biblice sunt acele elemente care definesc starea exegetului înainte de a purcede – aș spune și pe întreaga durată a actului exegetic – la exegeza textului biblic și care conduc la motivația actului exegetic.

Ca atare, cercetarea temei propuse se vrea a porni dintr-un resort personal-lăuntric, întrucât sunt convins că e perspectiva împlinitoare a demersului meu exegetic și principalul punct sustenabil pentru buna lui desfășurare. Consider că nu voi putea să cercetez cât mai consistent despre cele ale omului, văzut în postura lui de rob în fața lui Dumnezeu, decât dacă eu însumi sunt conștient și mă simt dependent de sursa legitimă a vieții mele, Căruia am decis și mă străduiesc să-I fiu rob.

Sfinții Părinți au lăsat moștenire opere de o frumusețe și de o profunzime de neegalat, dar să nu uităm că totul a pornit de la propria lor experiență sau întâlnire cu lumea dumnezeiască, lucru ce conferă legitimitate acestor opere. Sigur că ei au dat naștere acestor lucrări teologice, trăind la un nivel duhovnicesc ridicat, însă ceea ce doresc a invoca aici este faptu că teologia actual nu ține seama de faptul că propria-mi experiență poate fi un un fundament ermineutic, generator de idei, trăiri și descoperiri noi. Exegeza nu se poate raporta doar la elemente statice, formale, lipsite de substanță, ci trebuie să țină cont de dinamica duhovnicească în care exegetul își desfășoară exegeza și existența. N-am cum să nu întăresc cele afirmate aici prin a aduce în sprijin un studiu de-al Părintelui Profesor Vasile GORDON intitulat mai mult decât sugestiv : “Cheia reușitei predicii – viața duhovnicească a predicatorului”. Consider că foarte ușor lucrurile pot fi transferate și în ceea ce ne preocupă în cele de față și care ne fac să afirmăm cu convingere : “Cheia reușitei exegezei – viața duhovnicească a exegetului.

Metodologia de lucru

În întocmirea prezentei cercetări mă voi călăuzi de următoarele metode de lucru :

2.1 Metodologia istorico critică – necesară demersului științific al oricărei lucrări, deși –din partea răsăriteană – i s-au adus mai multe reproșuri : „Majoritatea ortodocșilor consideră cercetarea istorico-critică asupra originilor, autorului, scopului și semnificației scrierilor biblice ca fiind oarecum suspectă, ba chiar o stricare blasfemiatoare a canonului biblic, caare poate conduce doar la distorsionarea mesajului inspirat al Scripturii. În timp ce sângele martirilor poate fi sămânța Bisericii (cf. Tertulian), osteneala exegetului poate fi doar sămânța ereziei.

Aceste reproșuri au fost întemeiate pe faptul că acestă metodă de cercetare este o abordare pur științifică, rațională neținând cont de acele elemente care pun exegeza într-un context mult mai dinamic și împlinitor : Viața Bisericească (cf. Dumnezeiasca Liturghie, dar și ansamblul de slujbe care pun pe om în relație nemijlocită –prin rugăciune, închinare, supunere, smerenie – cu Dumnezeu); conlucrarea cu harul lui Dumnezeu – Duhul Sfânt este cheia sau „puntea” ermineutică fundamentală pentru orice demers de interpretare a Scripturii ; conformarea propriei existențe cu adevărul cuprins în Sfânta Scriptură, întrucât nimeni nu a luat în calcul faptul că propria experiență poate fi un reper ermineutic fundamental etc.

2.2 Aparatul exegetic patristic – Sfinții Părinți reprezintă un reper de înaltă autoritate duhovnicească, întrucât operele lor sunt îngemănări ale gândirii și personalității lor și a sinergiei cu harul Duhului Sfânt, nu rodul unor osteneli lipsite de suportul duhovnicesc al lucrurilor.

Părintele Profesor John BRECK a vorbit despre faptul că Biserica Ortodoxă se află astăzi în fața necesității de a redescoperi și a dezvolta o hermeneutică biblică, pe de o parte fidelă viziunii contemplative, spirituale („theoria”) a Părinților greci, și, pe de altă parte, relevantă și convingătoare pentru lumea modernă.

Autoritatea duhovnicească a Sfinților Părinți este confirmată de intimitatea lor cu Duhul lui Dumnezeu, care a produs un tip de literatură ce se deosebește în mod evident de orice abordare literală a Scripturii. Sfinții Părinți s-au apropiat –unii, din profundă smerenie au refuzat, în primă fază, chiar să se așeze în postura de exegeți ai Scripturii (cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul) – de cuvântul Scripturii cu atâta smerenie sau temere pentru că știau că aveau de-a face cu Cuvântul lui Dumnezeu, și nu al omului.

De aceea, au apelat constant la elementele care făceau propice bunul mers al demersului exegetic : rugăciunea, smerenia sau conștiința limitelor, recunoașterea nimicniciei omenești, despătimirea etc., elemente care îi așezau în postura de beneficiari ai harului Duhului Sfânt, cheia ermineutică de înțelegere a Scripturii și a întregii dimensiuni duhovnicești a vieții.

2.3 Elementele specifice răsăritului creștin : literatura aghiologică (Viețile Sfinților), sofiologică (patericele), filocalică, și, în special, liturgică etc. Sunt repere de primă mână ale zonei răsăritene, de care teologia noastră este profund alienată, datorită influenței pe care teologia occidentală a avut-o și, din păcate, continuă să o aibă, încă de la începutul sec. XIX asupra răsăritului.

Consider, fără nicio îndoială, că sunt singurele elemente care pot face ca procesul exegetic să fie cu adevărat viu, dinamic și împlinitor. Raportarea la elementele sus-menționate sau operarea cu acestea este, de departe, net superioară simplei raportări la litera Scripturii cu care, din păcate, se operează în mediul științific, întrucât nu poți avea acces la lumea înteligibilă a spațiului dumnezeiesc decât dacă te împărtășești de dumnezeire, iar locul unde omul (exegetul) respiră acest „alt” aer al dumnezeirii este Biserica, Trupul lui Hristos și comuniune în Duhul Sfânt.

Concept ignorat de teologia sistematică

În anul I de Master, Părintele Profesor Constantin COMAN, a propus ca temă de cercetat cea legată de Împărăția lui Dumnezeu sau Împărăția Cerurilor. S-a pornit de la constatarea faptului că Împărăția Cerurilor – tema centrală a discursului Mântuitorului Iisus Hristos – nu este tratată în vreun capitol aparte de teologia sistematică, deși el se întâlnește frecvent în discursul scripturistic, patristic, filocalic, aghiologic, și, mai ales, în cel liturgic, fiind telos-ul spre care se îndreaptă viața în Hristos.

Pornind de la această constatare – ignorarea temei central din propovăduirea Mântuitorului de către teologia sistematică- am încercat să pun în evidență un aspect desprins din noțiunea Împărăției Cerurilor și-L presupune pe Dumnezeu ca Împărat sau Stăpân și pe om ca rob al lui Dumnezeu, Împăratul Cerurilor.

Noțiuni centrale în discursul scripturistic, termenii de supus, rob, slujitor nu se regăsesc în discursul teologiei sistematice, dogmatice și morale, sau sunt tratați extrem de superficial sau marginal deși sunt termini de o importanță extraordinară în dimensiunea duhovnicească a vieții creștine. Vorbim de noțiuni care, la primă vedere, par umilitoare, dar care constituie singurul mod de înălțare duhovnicească. Să nu uităm că umilința în forma extremă a suportării Răstignirii a fost semnul totalei înălțări și biruințe Mântuitorului Iisus Hristos.

4. ROBIA – modul funcțional al relației dintre om și Dumnezeu

Termenul de Rob este un concept definitoriu în ceea ce privește raportul dintre om și Dumnezeu, întrucât el implică modul funcțional al relației dintre cei doi, relație în cadrul căreia omul are deplina conștiință a robiei față de Ziditorul său, față de Părintele său de la care vin “toată darea cea bună si tot darul desăvârșit” (Iacob 1, 17).

Temeiul care stă la baza acestei relații Stăpân – rob este distincția dintre necreat și creat, lucru afirmat și de Sfântul Chiril al Alexandriei care spune : “ Noi vedem în toate existențele două ființe : una, cea a Celui ce este pururea și la fel, alta, a celui ce a primit existența prin creație. Cea dintâi este a Celui ce este în chip nefăcut mai presus de toate și întrece toate și le depășește prin înălțime și mărime. Iar cealaltă este supusă și se află ca sub picioarele Stăpânului. O vei ști aceasta din cuvintele spuse de Hristos mulțimi iudeilor : “ Voi sunteți din cele de jos, iar Eu din cele de sus” (Ioan 8, 23)…”Iar Cel ce vine de sus este deasupra tuturor” (Ioan 3, 31) .

Distincția dintre necreat și creat – contribuția esențială a filosofiei creștine și diferența radical față de filosofia antică – întemeiază statutul sau poziția creaturii față de Creator. Pe de o parte, din statutul de realitate necreată decurge suveranitatea absolută și atributul stăpânirii, iar pe de altă parte din statutul de realitate creată decurg dependența, supunerea, necesitatea ascultării sau a slujirii.

Slujirea este piatra de temelie a întregii opera răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos, care n-a venit să I Se slujească, ci ca să slujească și să-Și dea sufletul ca preț de răscumpărare pentru mulți ( ὁ υἱὸς τoῦ ἀνθρώπoυ oὐκ ἦλθεν διακoνηθῆναι ἀλλὰ διακoνῆσαι καὶ δoῦναι τὴν ψυχὴν αὐτoῦ λύτρoν ἀντὶ πoλλῶν (Mat 20:28 BGT). Și tot slujirea este și background- ul întregii vieți creștine care constă în slujirea aproapelui, după modelul hristic.

„Omul – Robul lui Dumnezeu” – Subiect netratat în teologia ortodoxă

Așa cum am amintit, tema centrală a discursului lui Hristos – Împărăția lui Dumnezeu ( ἡ βασιλεία τoῦ θεoῦ ), nu se regăsește în spectrul teologic sistematic, chiar și biblic, fiind tratată foarte marginal.

Pe firul acestei constatări legate de Împărăția lui Dumnezeu se poate afirma și faptul că orice Împărăție are un Stăpân/Împărat, dar și robi aflați în supunere sau dependență de Acesta. Aceste noțiuni (cf. Împărăție, Împărat, Stăpân, Rob) sunt centrale și vitale în limbajul liturgic ortodox, și, personal, surprinde faptul că nu au constituit sursa unor tratări ample în teologia noastră, mai ales că viața liturgică cu limbajul ei oferă resurse și numeroase afirmații cu privire la om, ca rob al lui Dumnezeu.

Omul aude de la Botez până la moarte și după evenimentul trecerii la cele veșnice –prin slujba parastasului- că el este ROBUL LUI DUMNEZEU. Deși toată viața i se aduce în prim plan omului că e ROB, acesta e cuprins de dorința puterii omenești, așteptând aprecieri, lăude și slavă, uitând CUI I Se cuvin legitim toate acestea. Vorbim despre modul insistent în care Biserica lui Hristos amintește omului poziționarea sa firească în cadrul relației cu Creatorul, tocmai pentru a-l smulge din ghiarele poftei sau dorinței de putere omenească, putere ce are ca rezultat consolidarea unei autonomii egoiste lipsite de forța comuniunii personale.

Deși inclusiv teologilor –cei care, se presupune, că au permanent contact cu viața liturgică- Biserica le vorbește constant despre Robia în fața lui Dumnezeu ca atitudine de înălțare duhovnicească, constatăm că tema de față nu a trezit interesul nimănui de a trata acest aspect fundamental din demersul soteriologic.

Consider, deci, că prezenta cercetare, necercetată suficient – ca să nu spunem deloc – până acum, are o notă de unicitate, dar și o ancorare în dimensiunea existențială actuală, a unei lumi axată pe un eșafodaj alienat de adevărata robie față de Dumnezeu.

Intriga / întrebarea cercetării de față

Întrucât lupta omului, în această viață, nu trebuie să se manifeste ca neîncetată revoltă și strădanie între „a fi rob” și „a fi liber”, ci a fi rob CUI TREBUIE, întrebarea la care încearcă să răspundă cercetarea de față plecă de la întrebarea cheie :

Cui slujește / robește omul de azi sau Cui ar trebui să-I slujească?

Împotriva omului râvnitor de putere

Statutul firesc de rob al omului

Ideea de Stapân/stapânire a lui Dumnezeu este respinsă de omul contemporan, aducându-se ca argument faptul că atentează la libertatea și la demnitatea sa. A-i vorbi despre robie față de Dumnezeu este catalogat drept un act de încălcare a demnității umane, atitudine regăsită, din păcate, tot mai frecvent Vorbim de aceeași raportare semeață a creaturii care refuză dependența –legitimă, de altfel- față de Dumnezeu, socotindu-se măsura tuturor lucrurilor, criteriul adevărului și afirmând că lumea există în funcție de el, că Dumnezeu ajunge la conștiința de Sine abia în om.

Omul nu poate fi decât rob, chiar dacă acest cuvânt pare să fie foarte greu pentru majoritatea dintre noi, mai ales în situația în care emanciparea de sub tutela divină sau chiar ignorarea ei pare a fi situarea sau poziționarea omului contemporan. Această constatare se bazează pe făptul că firea omului este roabă lui Dumnezeu, prin datul fundamental al creației. Iar dacă până la cădere, omul nu putea fi rob decât unui singur Stăpân, după acest moment, el ajunge rob și diavolului, așa cum afirmă Sfântul Grigorie de Nyssa : „Firea omenească s-a rătăcit prin amăgire de la dreapta judecată în privința binelui și pornirea liberei noastre alegeri s-a îndreptat spre ceea ce e contrar lui și viața oamenilor a fost luată în stăpânire de tot răul…ajungând robi morții prin atacurile patimii, ca pe niște călăi sau vrăjmași ce ne războiesc, cu dreptate ne rugăm să vină stăpânirea lui Dumnezeu la noi. Căci nu putem scăpa de reaua stăpânire a stricăciunii, decât dacă stăpânirea puterii de-viață-făcătoare ia locul aceleia asupra noastră.” .

Trebuie să recunoaștem faptul că omul contemporan, și nu numai – dacă e să privim retrospectiv – are o fobie în a fi supus, rob sau în a simți pe cineva superior lui, stăpân sau suveran lui, deși Apostolul Pavel afirmă că ascultarea de stăpânire închipuie ascultarea de Dumnezeu, pentru că nu e stăpânire decât de la Dumnezeu (cf. Romani 13). Această constatare vizează implicit relația dintre om și Dumnezeu, Suveranul sau Stăpânul Absolut. De altfel, deși sunt centrale în corpusul scripturistic, noțiunile de supus sau chiar de rob creează neliniște, în mod paradoxal, în lumea deja zbuciumată și neliniștită în care își desfășoara existența omul de azi.

Este și ținta pe care această cercetare o urmărește, anume aceea de a-i aduce în prim-plan omului adevăratul său loc în cadrul relațiilor interumane și , mai ales, în cadrul relației cu Dumnezeu, Împăratul Creației. Acest lucru îl specifică Sfântul Vasile cel Mare, spunând : “Două sunt realitățile, lumea creată și dumnezeirea (δύo yαρ ὅντων πραyμάτων , κτίσεώς τε καὶ καὶ θεότητoς ) ; zidirea a fost rânduită în ascultare și supunere, iar dumnezeirea este dintru început și stăpânitoare… Cel care neagă pentru sine vrednicia stăpânirii și se așează în starea smerită a robiei, nu este evident că se arată pe sine a corespunde întregii creații ? Căci nu ar fi cuviincios pentru el să fie deasupra celor ce sunt împreună robi cu el”.

De asemenea, alt lucru pe care ar trebui să-l evidențiem este acela că omul de azi trăiește într-un mod de viață extrem de fragmentar, fiind dornic de a-și afirma constant ego-ul deasupra tuturor, necăutând unitatea sau comuniunea interumană personală, care-i oferă șansa mergerii în direcția sensului împlinitor al vieții sale. Dorința de putere fragmentează ființa umană, creând sincope în relațiile interumane și alienând-o profund de orice suport haric și proniator al lui Dumnezeu.

Este mai mult decât evident faptul că omul dorește întâietate și putere, sub toate spectele posibile : sociale, economice, politice etc, aceasta deși mesajul Cuvântului lui Dumnezeu este extrem de clar și concis : “Între voi să nu fie așa, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, și căpetenia ca acela care slujește” (Luca 22, 26 Ὑμεῖς δὲ oὐχ oὕτως· ἀλλ᾽ ὁ μείζων ἐν ὑμῖν yενέσθω ὡς ὁ νεώτερoς· καὶ ὁ ἡyoύμενoς ὡς ὁ διακoνῶν). Cu alte cuvinte, este enunțat un principiu fundamental legat de tema dorinței de putere și întâietate, acela al SLUJIRII celorlalți, lucrare ce-l face pe om cu adevărat mare și puternic în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.Din nou apare tema slujirii celuilalt, care devine criteriul ce stă la baza oricăror relații purtate între oameni, indiferent de statutul lor . Perspectiva înălțării duhovnicești a omului este strict legată, în mod paradoxal, de poziționarea smerită a acestuia față de ceilalți, de modul în care, prin SLUJIRE TOTALĂ, urmărește binele comunitar, și nu individual.

Cel puternic e cel mai puțin puternic sau despre micimea ființei umane

Este foarte bine cunoscut faptul că, în cursul istoriei omenirii, goana după obținerea puterii a fost o dorință permanentă pentru atâtea și atâtea popoare, care au dorit cu ardoare să-și arate forța stăpânind asupra altor neamuri, și consolidându-și diferitele Imperii pe care le-au întemeiat, prin diverse metode coercitive sau de altă natură.

Sfânta Scriptură propune însă o cu totul altă viziune asupra accesării puterii celei adevărate. În mod paradoxal, în viziunea acesteia, omul cu adevărat puternic e cel care e cel mai puțin puternic, cel mai slab, cel smerit. „Când sunt slab, atunci sunt tare” (ὅταν yὰρ ἀσθενῶ, τότε δυνατός εἰμι (II Cor. 12, 10), ne spune Apostolul Neamurilor, completat de Cuviosul Paisie Aghiorâtul care spune că : “Omul smerit valorează mai mult decât toată lumea. Este mai puternic decât toți”.

Forța puterii omenești, in mod paradoxal, stă în raportarea ei smerită la adevăratul izvor de putere, adică la Dumnezeu. Părintele Hristofor Panaghiotis ne spune că smerenia întreține în noi, permanent, tensiunea între ceea ce suntem și ceea ce trebuie să devenim și ne arată calea mântuitoarei desăvârșiri – viața virtuoasă în smerenie. Iar marele teolog român Dumitru Stăniloae afirmă, făcând referire la smerenia omului, că ea este “conștiința și trăirea supremă a infinității divine și a micimii proprii. Ea e conștiința că infinitatea divină străbate prin toate și prin toți cei din jurul nostru… Trebuie să te faci mic de tot, mic până ce te socoți nimic ca să vezi măreția lui Dumnezeu și să te simți umilit de lucrarea Lui. Cel smerit, departe de a sărăci, îmbrățișează din infinit mai mult decât oricare altul și oferă altora”.

Omul cu adevărat puternic e cel ce e conștient de propria-i micime, dat fiind că el este doar “un pumn de țărână asupra căruia a căzut razele veșniciei”, e doar pământ și cenușă (ἐyὼ δέ εἰμι yῆ καὶ σπoδός – Facere 18:27 LXX), așa cum îi reamintesc cântările de la slujba înmormântării. Cu cât înaintează cineva de bunăvoie în micime și se mistuie de micime, cu atât îi luminează slava neapropiată mai mult ființa și îi scoate din întuneric la lumină, cu atât cresc în fața lui mai mult cele create și se ivesc în el bucurii noi, nesfârșite.

Omul cu adevărat puternic e cel ce fuge cu dinadinsul de orice slavă lumească, de orice strălucire de dinafară întrucât are convingerea că o astfel de putere îi e pricină de degradare ființială sau de sfâșiere a propriei firi. Dându-și seama de slăbiciunea proprie, omul va recunoaște că Dumnezeu e singura putere care răpune în noi patimile și se va smeri pocăindu-se și lepădând umflata părere de sine.

Tema debarasării cu orice preț a slavei lumești a fost și este background-ul vieții duhovnicești autentice. Sfinții Părinți vorbesc insistent în operele lor despre necesitatea eliminării oricărui gând de slavă lumească, gând ce ar pricinui omului alienarea de Dumnezeu, dar și ruperea raportului de comuniune interpersonală : „Toată slava deșartă a bogăției, a domniei și a celorlalte străluciri de dinafară, e slava care naște neștiința prin care se produce sfâșierea firii întrucât toți se ignoră unul pe altul și toți se sfâșie între ei pentru un singur lucru : pentru că fiecare vrea să fie slăvit mai mult decât alții, fie datorită puterii, fie bogăției, fie plăcerii sau altor pricini pentru care se vor slăviți cei ce nu cunosc slava dumnezeiască, cea care rămâne, și disprețuiesc puterea ei”.

Culmea puterii lui Dumnezeu s-a arătat în coborârea Sa smerită la robii Săi, la asumarea posturii de rob de către Mântuitorul Iisus Hristos. Extrem de grăitor ne vorbește Sfântul Chiril al Alexandriei : “Nimeni nu va impinge nebunia până la a nu admira pe Unul Născut, pentru că, de dragul nostru, n-a ținut să rămână în demnități excelente și supreme, adică în chipul și egalitatea Tatălui, ci a ales golirea (chenoza) în trup, cu toate urmările ei normale și cuvenite, socotind această umilire ca nimic, numai ca să restabilească întegritatea noastră, recreând firea de la început în El spre înnoirea vieții în Duhul”.

Dumnezeu – Stăpânul/Împăratul legitim al omului și al întregii creații

“Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziți, Ție slavă înălțăm…”; “Că a Ta este Împărăția, puterea și slava, și Ție slavă înălțăm…”. Așa cum aceste cuvinte ale dumnezeieștii Liturghii ne arată, omul și întreaga creație se află sub stăpânirea lui Dumnezeu. Legitimitatea acestei stăpâniri constă în faptul că El este Creatorul întregii lumi, “Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute” (Simbolul de Credință).

3.1. Creația – mărturie fundamentală a puterii stăpânitoare a lui Dumnezeu

Despre puterea Sa creatoare mărturie ne stă însăși creația Sa, așa cum mărturie stau textele Sfintei Scripturi : “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Psalmul 18, 1). Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând acest verset al Scripturii, spune : “Atunci când vei vedea frumusețea, mărimea, întregimea, unitatea ce se păzește de-atâtea veacuri și strălucirea și pe toate acestea adunându-le, vei slăvi pe Făcătorul lor, căci cerul a spus slava aceasta, însă se zice că el pomenește slava lui Dumnezeu”. Grăitoare în acest sens sunt și cuvintele lui Pavel din Epistola către Romani : “Cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire” (Rom. 1, 19-20), sau cele ale mamei fiilor lui Macabei : “Rogu-te, fiule, ca, la cer și la pământ căutând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că din cele ce nu erau le-a făcut pe le Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut “ (II Macabei 7, 28).

Un amplu tablou al creației este prezentat de Proorocul David în Psalmul 103. Dacă lumea, odată așezată, Îl mărturisește pe Creator (cf. Ps. 18, 1), Creatorul Însuși Se mărturisește pe Sine prin propria Sa creație. Așa se face că, din această perspectivă, lumina (slava) lui Dumnezeu nu e văzută ca fiind lăuntrică (slava de care Fiul S-a golit pe Sine prin întrupare smerită – Filipeni 2, 6-8), ci ca un veșmânt de mărturisire (exomologhesis), podoabă și lumină. Cu Psalmul 103 se deschide vecernia, slujba care marchează începutul zilei liturgice, ca început al lumii.

3.2 Creația – element de transparență a lui Dumnezeu și a puterii Lui

Ce merită semnalat e faptul că cele două realități –omul și natura- sunt chemate la conlucrare pentru a adânci și a scoate și mai mult în relief dependența lor de Ziditorul Suprem, la realizarea transfigurării întregii creații. Părintele Stăniloae precizează faptul că spațiul răsăritean are marele merit de a vedea realizarea planului soteriologic uman numai prin raportare la natura dată lui de Dumnezeu. Dependența umanului de natură, care nu înseamnă coborârea lui la ea, ci invers, este atât de adâncă, încât se poate spune că natura e o parte a naturii omului, e sursa unei părți a naturii umane și deci condiție a existenței și a dezvoltării integrale a omului pe pământ .

În dialogul continuu cu oamenii aduși la existență în mod succesiv, relația lui Dumnezeu cu lumea temporală își capătă sensul ei deplin. Lumea e oferită omului de Dumnezeu, iar lui Dumnezeu, de om. Lumea e văzută de Dumnezeu în om, și de om, în dependență de Dumnezeu. Faptul că omul se simte împreună cu lumea dependent de Dumnezeu în mod total de voia lui Dumnezeu arată că omul și lumea nu au sursa într-o potență de sine eternă și că nu sunt nici din ființa lui Dumnezeu.

Natura îi este oferită omului ca dar ce îi oferă șansa relaționării interumane prin folosirea solidară a lucrurilor din natură. Iar această folosire solidară a lucrurilor din natură –factor de comuniune între persoanele umane- conduc la a-L face pe Dumnezeu străveziu sau transparent prin creație. Conform Părintelui Stăniloae, oamenii sunt datori „să muncească și să gândească solidar la prelucrarea darurilor naturii. Astfel se creează o solidaritate între oameni prin mijlocirea naturii. Subiectele umane își devin astfel transparente prin natură… Iar întrucât comuniunea între ei e întreținută de responsabilitatea față de Subiectul Suprem, El devine, la rândul Său, transparent prin natura dată de El”.

Un lucru esențial la care ar trebui să mediteze ființa umană este și faptul că, împreună cu natura există ca un dar al lui Dumnezeu. Viața este un dar al lui Dumnezeu, întrucât tot ce mănâncă și bea omul “de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu” (Ecclesiast 3, 13). De aceea, și prin prisma aceasta omul ar trebui să-și dea seama de statutul lui de beneficiar al simplului fapt de a ființa, din marea bunătate și iubire a Creatorului, și să aducă recunoștință Acestuia. Forma acestei recunoștințe nu-și poate găsi expresia decât în recunoașterea Atotputerniciei divine și în slăvirea lui Dumnezeu.

3.3 Creația – roabă a lui Dumnezeu

Sfânta Scriptură, dar și Tradiția Bisericii – prin vocea Sfinților Părinți și a limbajului bisericesc – dau mărturie și despre realitatea neînsuflețită – natura, care stă și ea, prin prisma datului fundamental al creației, sub ascultarea și supunerea lui Dumnezeu.

3.3.1. Evenimentul Botezului Domnului

În corpusul scripturistic și al Tradiției bisericești găsim câteva informații prețioase care pun în evidență acest aspect deosebit al slujirii lui Dumnezeu chiar și din partea naturii create de El. Un prim element pe care ar trebui să-l menționăm este cel de la momentul Botezului Mântuitorului Iisus Hristos în râul Iordan.

Referitor la râul Iordanului trebuie să afirmăm faptul că acest râu a jucat un rol deosebit în istoria religioasă a lui Israel. Când Iosua s-a apropiat de Canaan, în fruntea evreilor fugiți din Egipt, acesta și-a secat apele, pentru a permite poporului israelitean să intre în țara dăruită lui de Dumnezeu. Ilie va face să sece apele Iordanului, pentru a putea trece dincolo împreună cu Elisei ; tot de pe malul acestui râu se înalță viu la cer în carul de foc. Iordanul, deci, apere ca loc sacru legat de evenimente din istoria sfântă care aveau rolul să anticipeze mântuirea inaugurată tot pe malul său.

Momentul baptismal al Mântuitorului Iisus Hristos, în apele Iordanului, este prezentat cu deosebită frumusețe îm cântările liturgice prilejuite de oficierea slujbei Aghiazmei celei Mari : „Astăzi pământul și marea s-au împărtășit de bucuria lumii, și lumea de veselie s-a umplut. Văzutu-te-au apele, Dumnezeule, văzutu-te-au apele și s-au temut. Iordanul s-a întors înapoi, văzând focul dumnezeirii trupește pogorându-se și intrând într-însul. Iordanul s-a întors înapoi, văzând pre Sfântul Duh în chip de porumbel pogorându-se, și zburând în jurul Tău. Iordanul s-a întors înapoi, văzând pre Cel nevăzut făcându-se văzut, pre Creatorul întrupat, pre Stăpânul în chip de rob. Iordanul s-a întors înapoi, și munții au săltat, văzând pre Dumnezeu întrupat, și norii au dat glasul, mirându-se de Cela ce a venit lumină din lumină,Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.

În rugăciunile citite la Bobotează se transmite faptul că o dată cu Botezul Domnului are loc și “sfințirea firii apelor”, nu numai a Iordanului. Se pune astfel în lumină caracterul cosmic pe care l-a avut Botezul lui Iisus.

Botezul reprezintă un moment esențial în iconomia mântuirii și în viața Mântuitorului Iisus Hristos, deoarece constuie momentul de delimitare între etapa vechi-testamentară, care se încheie, și apariția noii etape a harului, care se deschide prin momentul coborârii lui Iisus în apele Iordanului.

3.3.2. Potolirea furtunii pe mare

Alt episod scripturistic de menționat ar fi Potolirea furtunii pe mare, eveniment petrecut în timpul activității pământești a Mântuitorului (cf. Matei 8, 23-27 ; Marcu 4, 36-41 ; Luca 8, 22-25), și plin de semnificații soteriologice : metafora mării învolburate, din pricina furtunii iscate pe lac ( καὶ κατέβη λαῖλαψ ἀνέμoυ εἰς τὴν λίμνην – Luca 8:23) este privită ca simbol al omului dezorientat și dezaxat de la legătura cu Ziditorul său ; valurile vieții uneori sunt copleșitoare și abia la strâmtoare –asemenea Ucenicilor lui Hristos- cerem izbăvire de la Domnul : „Doamne, mântuiește-ne că pierim!” ( Kύριε, σῶσoν ἡμᾶς, ἀπoλλύμεθα (Mat 8:25). Hristos Domnul Își ceartă mai întâi Ucenicii pentru puțina lor credință, dar și pentru lipsa de curaj (τί δειλoί ἐστε, ὀλιyόπιστoι – Mat 8:26) și abia apoi purcede la potolirea furtunii pe mare.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur episodul furtunii pe mare reprezintă un mod prin care Ucenicii sunt atenționați cu privire la necazurile pe care le vor avea de suferit de pe urma propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu : „Domnul, înainte de a certa marea, îi ceartă pe Ucenici… a îngăduit furtuna pentru a-i exercita ; furtuna de pe mare era o școală a încercărilor ce aveau să vină peste ei”.

Minunea săvârșită de Hristos este privită de Ucenicii Săi cu maximă uimire, determinându-i să exclame : „Cine este, oare, Acesta, că și vântul și marea I se supun?” ( Tις αρα oυτoς εστιν oτι και o ανεμoς και η θαλασσα αυτω υπακoυει (Mar 4:41) ; „Cine este Acesta că și vânturile și marea ascultă de El? (Πoταπός ἐστιν oὗτoς, ὅτι καὶ oἱ ἄνεμoι καὶ ἡ θάλασσα ὑπακoύoυσιν αὐτῷ; (Mat 8:27). Trebuie să sesizăm faptul că întâlnim termenii tehnici –ascultarea și supunerea- care pun în evidență atributul Stăpânirii legitime a Domnului față de creatura Sa, lucru sesizat și de Sfântul Ioan Hrissostom, în comentariul său la Matei : „Și Moise făcuse odinioară o minune ca aceasta (cf. Ieșire 14, 16, 21). Dar câtă deosebire între Hristos și Moise! Moise a poruncit mării ca ROB; Hristos săvârșește minunea ca STĂPÂN. Hristos n-a întins toiagul ca Moise, n-a ridicat mâinile la cer, nici n-a avut nevoie de rugăciune, ci ca un STĂPÂN, care poruncește SLUJNICII Sale, și ca CREATOR al făpturilor, așa a potolit și a înfrânat marea, numai cu cuvântul și cu porunca. Și toată furtuna a încetat îndată și nu s-a mai văzut nici urmă de frământare pe fața mării”.

3.3.3. Stihiile de la moartea Mantuitorului

Semnificativ pentru acest subiect legat de statutul de roabă a naturii față de Dumnezeu este și momentul petrecut la Moartea Mântuitorului Iisus Hristos pe Sfânta Cruce. Este copleșitoare reacția naturii la pierderea Ziditorului ei, detaliu prezentat de Sfinții Evangheliști Sinoptici ( Cf. Matei 27, 51-53 ; Marcu 15, 38 ; Luca 23, 44-45 ) :

Matei 27, 51b : “…pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat” (και η yη εσισθη και αι πετραι εσχισθησαν (Mat 27:51).

Luca 23, 45 : “ Soarele s-a întunecat…” (τoυ ηλιoυ εκλιπoντoς (Luk 23:45).

Sfântul Teofilact al Bulgariei, în comentariul său la Evanghelia după Matei, vorbește despre atitudinea stihiilor naturii la adresa Domnului mort pe Cruce, indicându-L pe Mântuitorul Hristos ca FĂCĂTOR al acestora : “Iar stihiile ,,s-au cutremurat", arătând mai intâi că Cel Care pătimea era FĂCĂTORUL lor, iar apoi însemnând că lucrurile se vor schimba, căci Scriptura unde rânduiește ,,cutremur", schimbarea lucrurilor o aratisă. Deci s-a făcut mutarea cercetării lui Dumnezeu de Ia iudei la neamuri și ,,pietrele" – adică inimile cele impietrite ale păgânilor – ,,s-au despicat" și au primit pe sămânța adevărului”.

Mai pătrunzătoare este imnografia Bisericească, care prezintă cu multă sensibilitate acest moment crucial din istoria mântuirii neamului omenesc : “Văzându-Te făptura răstignit pe Cruce gol, pe Tine, FĂCĂTORUL și ZIDITORUL tuturor, s-a schimbat de frică și s-a tânguit ; soarele și-a strâns lumina și pământul s-a clătinat ; pietrele s-au despicat și catapeteasma templului s-a rupt; morții din morminte s-au sculat și Puterile îngerești s-au înspăimântat, zicând : O, minune! Judecătorul se judecă și pătimește voind, pentru mântuirea și înnoirea lumii”. Sau : “Soarele a apus dacă Te-a văzut răstignit. Cum n-ar fi apus, văzând ocara FĂCĂTORULUI său? Ba încă și toată făptura clatinându-se, împreună cu răstignitorii a strigat : Tu ești Dumnezeul tuturor”. Sau : “Luna, soarele se întunecă împreună, Doamne, și ROBI binevoitori Ți s-au arătat și în mantii negre s-au înveșmântat”.

4. Hristos DOMNUL – o κύριoς

4.1 Termenul o κύριoς în Antichitate

Termenul κύριoς (Domn), care a constituit centrul proclamării creștine despre Iisus a Bisericii primare (cf. Rom. 10, 9 : „De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui” ; Filipeni 2, 11 : „Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl”) avea în Antichitate o gamă largă de utilizări.

Religiile naționale și religiile misterelor foloseau frecvent termenul κύριoς sau κύρια pentru a se referi la zei și la zeițe precum Isis, Serapis sau Osiris. De asemenea, trebuie menționat faptul că împăratul roman era numit κύριoς, în sensul divinității, încă din perioada domniei lui Nero. Fără îndoială că folosirea termenului a derivat într-o mare măsură din întrebuințarea lui uzuală în contextul instituției sclaviei. În greaca clasică și în greaca Koine, termenul κύριoς avea un sens întru totul firesc, nereligios, însemnând „stăpân” sau „proprietar” al unui bun, printre posibilele bunuri deținute numărându-se și ființele umane. Forma de vocativ kyrie era adeseori doar o formă de politețe în adresare, similară termenului englezesc sir, (sau corespondentului românesc „domnule”).

În secolul I î. Hr., cel puțin în partea răsăriteană a Imperiului termenul κύριoς nu era aplicat în sens divin doar la zeitățile mitologice precum Serapis sau Osiris, ci și la ființe umane distincte (cf. Împăratul roman). Într-un astfel de context este ușor de înțeles de ce afirmă Pavel că există așa-ziși zei și domni, dar pentru creștini este un singur Domn, Iisus Hristos (Kαὶ yὰρ εἴπερ εἰσὶν λεyόμενoι θεoί, εἴτε ἐν oὐρανῷ εἴτε ἐπὶ yῆς· ὥσπερ εἰσὶν θεoὶ πoλλoί, καὶ κύριoι πoλλoί· ἀλλ᾽ ἡμῖν εἷς θεὸς ὁ πατὴρ ἐξ oὗ τὰ πάντα καὶ ἡμεῖς εἰς αὐτόν, καὶ εἷς κύριoς Ἰησoῦς Xριστὸς δι᾽ oὗ τὰ πάντα καὶ ἡμεῖς δι᾽ αὐτoῦ. (1Co 8: 5-6).

4.2 Utilizarea termenului κύριoς în mediul iudaic

În LXX termenul κύριoς apare de mai bine de 9000 de ori, în 6156 dintre referințe acesta înlocuind numele Iahve cu care Dumnezeu Se revelase. El nu reprezintă traducerea numelui personal Iahve, ci o circomluțiune menită să ajute la evitarea rostirii tetragramei sacre. Există unele îndoieli că cei care au redactet textul original al LXX ar fi tradus în fiecare caz tetragrama cu κύριoς . Copiile LXX cele mai timpurii care într-adevăr înlocuiesc YHWH cu κύριoς datează din secolul al IV-lea d. Hr. și par a fi copii creștine care includ modificări creștine.

Totuși J. A. Fitzmeyer aduce dovezi în favoarea faptului că în iudaismul timpuriu evreii foloseau pentru Iahve atât grecescul κύριoς, căt și adon sau mareh, nefiind astfel exclus ca primii creștini iudei să fi transferat acest titlu a lui Iahve asupra lui Iisus.

Exemple de folosire a lui κύριoς cu referire la Yahve pot fi găsite nu numai în scrierile lui Josephus și ale lui Philon, ci chiar mai devreme, în Înțelepciunea lui Solomon (27 de cazuri : cf. 1, 1 : „Iubiți dreptatea, judecători ai pământului; cugetați drept despre Domnul și căutați-l cu inimă smerită”; 2, 13 : „El se face pe sine că are cunoștință depre Dumnezeu și se numește : fiul Domnului”). De o însemnătate aparte este remarca lui Josephus că vechii evrei refuzau să îl numească pe împărat κύριoς tocmai pentru că priveau acest cuvânt ca pe un nume rezervat exclusiv lui Dumnezeu.

Folosirea termenului arameic mareh pentru a face referire la Dumnezeu ca Domn poate fi întâlnită încă din Daniel 2, 47 : „Răspuns-a regele către Daniel : Cu adevărat că Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Stăpânul regilor, descoperitorul tainelor…” și Daniel 5, 23 : „Și te-ai ridicat împotriva Stăpânului cerului și ai adus vasele templului Său înaintea ta, și ai băut vin cu ele, tu și dregătorii tăi…și ai preamărit dumnezei de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn și de piatră, dumnezei care nu văd, nu aud și nu cunosc nimic, iar pe Dumnezeu în mâna Căruia este suflarea ta și toate căile tale, nu L-ai cinstit” , deși în aceste texte, acesta nu este folosit în sens absolut, ca pe un titlu.

4.3 κύριoς în Evanghelii

În Noul Testament pot fi reperate 717 pasaje unde se întâlnește termenul κύριoς, dintre care 210 în Evanghelia după Luca și în Fapte ; alte 275 le întâlnim în scrierile pauline. Prezența majorității ocurențelor lui κύριoς la Luca și la Pavel poate fi explicată prin faptul că ei se adresau în principal unor ascultători neevrei sau cel puțin și-au redactat textele având în vedere persoane aflate în zone în care limba și cultura greacă reprezentau influențele dominante. În contrast cu scrierile lui Luca, κύριoς se găsește doar de 18 ori în Marcu și de 80 de ori în Matei, pe când cea de-a patra evanghelie cuprinde 52 de ocurențe ale termenului.

În ce privește folosirea în sens absolut a substantivului κύριoς, Matei și Marcu nu folosește termenul în sens transcendent în structura narativă a afirmațiilor lui Iisus. Luca, în schimb, include o astfel de întrebuințare. Spre exemplu Luca 7:13 : „Domnului… I S-a făcut milă de ea” – καὶ ἰδὼν αὐτὴν ὁ κύριoς ἐσπλαyχνίσθη ἐπ᾽ αὐτῇ . Sau în Luca 10:1 Evanghelistul scrie că “Domnul a mai rânduit alți 70 de ucenici” – Mετὰ δὲ ταῦτα ἀνέδειξεν ὁ κύριoς καὶ ἑτέρoυς ἑβδoμήκoντα . Fiind un creștin neevreu care se adresa în exclusivitate ascultătorilor neevrei, Luca nu are nicio reținere în a aplica termenul ὁ κύριoς la Iisus, implicând, astfel, dimensiunea religioasă transcendentă a termenului. Alte referințe lucane : Cf. Luca 7: 19 ; 10, 1, 39, 41 ; 11, 39 ; 12, 42 ; 16, 8 ; 17, 5 ; 18, 6 ; 19, 8a ; 22, 61 ; 24, 3,34.

Întrebuințarea hristologică a lui κύριoς de către Ioan este redusă comparativ cu Luca, dar mult mai evident decât Matei. În Ioan, titlurile de Fiu, Fiul lui Dumnezeu sau Mesia-Hristos apar mai frecvent decât cel de Domn. Deși nu le putem atribui nicio semnificație hristologică cuvintelor adresate paraliticului (cf. Ioan 5, 7 – cu forma de vocativ, κύριε), referirea pe care o face la Iisus ca “Domnul” în Ioan 6, 23 este de natură hristologică : “Din Tiberiada au venit și alte corăbii aproape de locul unde ei mâncaseră pâinea, după ce Domnul mulțumise” – ἄλλα ἦλθεν πλoι[άρι]α ἐκ Tιβεριάδoς ἐyyὺς τoῦ τόπoυ ὅπoυ ἔφαyoν τὸν ἄρτoν εὐχαριστήσαντoς τoῦ κυρίoυ .

Poate că modul în care Petru I se adresează lui Iisus :”Doamne κύριε, la cine să ne ducem?” (cf. Ioan 6, 68) se vrea a fi înțeles ca mai mult decât o simplă formă de exprimare a politeții, în special în lumina mărturisirii lui Petru din Ioan 6, 69 – Kαὶ ἡμεῖς πεπιστεύκαμεν καὶ ἐyνώκαμεν ὅτι σὺ εἶ ὁ χριστὸς ὁ υἱὸς τoῦ θεoῦ τoῦ ζῶντoς . Ioan 20, 18 ; 20, 28 ; 21, 7 și probabil exemplele multiple de vocativ din Ioan 21, 15-21 sunt singurele referințe clare din ultima Evanghelie în care un personaj din cadrul narațiunii Îl numește pe Iisus κύριoς în sens transcendent. Aceasta sugerează foarte ferm că, cel de-al patrulea evenghelist, prin modul în care folosește acest titlu, încearcă în mod conștient să evite anacronismul și dorește să arate că Iisus a fost cunoscut și mărturisit ca Domn doar în urma întâlnirilor dintre discipoli și Iisus Cel înviat.

4.4 κύριoς în scrierile pauline

În orice demers care urmărește studierea perspectivei lui Pavel asupra lui Hristos, termenul κύριoς trebuie să ocupe un loc central. Funcțiile lui sunt multiple, termenul fiind îmbogățit de Pavel cu câteva conotații specifice. Acesta exprimă relația creștinilor cu Iisus, ca unii care sunt supuși stăpânului lor și Îi calcă pe urme, fapt reflectat, de exemplu, în expresia „Domnul nostru Iisus Hristos”. În Filipeni 3, 8 Pavel vorbește despre această relație în termeni foarte personali, referindu-se la „Hristos Domnul meu”.

În calitate de κύριoς, exemplul și porunca lui Iisus reprezintă în epistolele pauline autoritatea incontestabilă pentru conduita creștină. Scrierile lui Pavel oglindesc aclamarea lui Iisus drept κύριoς în cadrul închinării, aclamare înțeleasă de el ca tiparul și anticiparea recunoașterii universale a lui Iisus ca Domn atunci când El va veni în slava Sa eshatologică. Cu toate acesta Pavel a avut deja parte de descoperirea slavei divine a lui Iisus Domnul. În consecință, el Îl vede pe Iisus într-o poziție extrem de înaltă, ceea ce îi permite să aplice la Hristos pasaje din Vechiul Testament care vorbeau despre Iahve și să Îl înfățișeze pe κύριoς Iisus ca pe mijlocitorul întregii lucrări de răscumpărare (Cf. I Cor. 8, 6 : ἀλλ᾽ ἡμῖν εἷς θεὸς ὁ πατήρ, ἐξ oὗ τὰ πάντα, καὶ ἡμεῖς εἰς αὐτόν· καὶ εἷς κύριoς Ἰησoῦς χριστός, δι᾽ oὗ τὰ πάντα, καὶ ἡμεῖς δι᾽ αὐτoῦ ).

5. Stăpânirea/Puterea lui Dumnezeu – în dimensiunea liturgică a vieții bisericești

Imnografia Bisericească are caracter eminamente doxologic, de laudă la adresa lui Dumnezeu. Orice slujbă a Bisericii începe cu invocarea lui Dumnezeu, prezentat încă de la început în dimensiunea Lui de Împărat al Cerului (cf. Rugăciunea „Împărate Ceresc”). În timp ce Dumnezeu este prezentat ca Stăpân, omul este invitat să recunoască statutul legitim al lui Dumnezeu de Împărat : „Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos, Împăratul și Dumnezeul nostru!”. Într-o singură frază sunt condensate încă de la începutul itinerariului liturgic elementele sine-qua-non ale funcționării relației dintre Dumnezeu și om : Închinarea, plecăciunea (căderea) în fața lui Hristos, Împăratul și Dumnezeul nostru (cf. cântare de la Intrarea Mică a Liturghiei : „Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos…”).

Desigur, omul este invitat la o participare lăuntric-doxologică a lui Dumnezeu, pentru a simți cu adevărat lucrarea Pantocratorului în cadrul slujbelor bisericești, întrucât „nimeni din cei legați cu pofte și cu desfătări nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujască Ție, Împărate al slavei” (Rugăciunea preotului din timpul cântării heruvimice).

Alt element semnificativ legat de accentul pus pe puterea/stăpânirea lui Dumnezeu este și faptul menționării Împărăției lui Dumnezeu încă de la începutul celui mai important moment din cultul Bisericii : Dumnezeiasca Liturghie, act ce e deschis cu Binecuvântarea Împărăției Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Această Împărăție s-a făgăduit de Hristos celor ce cred în Sfânta Treime, Împărăția dragostei eterne în care oamenii sunt poftiți să intre și să înainteze în ea. Sfânta Liturghie prilejuiește astfel trăirea anticipată, prin arvună a Împărăției Cerurilor și prefigurarea ajungerii depline în ea, după o înaintare treptată spre ea în viața pământească.

De asemenea, slujbele bisericii sunt presărate cu numeroase ecfonise care menționează exclusiv puterea/stăpânirea lui Dumnezeu în raport cu creația sa, și în special cu omul : „Că a Ta este Împărăția, puterea și slava…” ; „Că Ție se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea…” ; „Că bun și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălțăm…”,„Că milostiv și iubitor de oameni Dumnezeu ești și Ție slavă înălță…” etc.

De menționat e faptul că aceste ecfonise se rostesc după ce întreaga comunitate creștină înalță diverse rugăciuni/cereri prin intermediul preotului ce vizează legătura tot mai strânsă –comuniunea- dintre ei și Dumnezeul Cel treimic, rugăciuni care se încheie cu invocarea milei lui Dumnezeu.

5.1 „Doamne, miluiește” – Sau despre milă ca sentiment ce exprimă dependența omului de puterea lui Dumnezeu

Unele din cuvintele cele mai auzite din spațiul eclesial, cu o forță extraordinară-deși doar două – sunt „Doamne, miluiește” ( κύριε έλέησoν ) . Mai întâi creștinul numește pe Dumnezeu „Domn”. Cu alte cuvinte, Îi recunoaște puterea/suveranitatea, pentru ca apoi să-și manifeste supunerea sau să-și arate totala dependență de Dumnezeu prin sentimentul milei.

Începutul ecteniei întreite oferă o imagine în care preotul și credincioșii apelează insistent la mila lui Dumnezeu : „Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ție, auzi-ne și ne miluiește”. O cerere cu un background vetero testamentar, care are ca sursă de inspirație începutul Psalmului pocăinței regelui David (cf. Ps. 50 – LXX). Asemenea lui David, creștinul simte că are nevoie de mila lui Dumnezeu pentru viața neconformă cu standardele –deloc de neajuns- ale vieții duhovnicești.

Aceste cuvinte cu referire la mila lui Dumnezeu amintesc de numeroase episoade nou-testamentare ale altor oameni care s-au raportat cu multă pocăință, smerenie și supunere față de Dumnezeu : Vameșul : „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Ὁ θεός, ἱλάσθητί μoι τῷ ἁμαρτωλῷ. – Luca 18:13 ) ; Văduva stăruitoare : „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ți milă de mine (Ἰησoῦ, υἱὲ Δαυίδ, ἐλέησόν με. – Luca 18:38).

Mila lui Dumnezeu însoțește pe toți oamenii care Îi recunosc puterea/autoritatea și se raportează cu multă pocăință la Acesta. Omul cere lui Dumnezeu mila pentru că știe că El îl poate ajuta și vrea să-l ajute, iar de sine știe că poate fi ajutat, nefiind supus unor legi implacabile. El știe că prin milă Dumnezeu nu-l umilește căci El Însuși suferă cu sine. “Un Dumnezeu al MILEI e un alt Dumnezeu decât cel al legalității raționale, de neîncovoiat. E un alt Dumnezeu decât al măreției aspre, al dreptății inflexibile, al stăpânirii cu neputință de a se înmuia, al unei stăpâniri care-l stăpânește și pe care nu o stăpânește, al unei stăpâniri ce nu poate fi obiectul celei mai înalte slăviri pentru că nu e unită cu voia lui. E un Dumnezeu al milei și al iubirii, care e mai tare decât orice stăpânire și putere, al slavei bunătății coborâtoare la cei ce suferă”.

5.2 Omul, robul lui Dumnezeu în limbajul liturgic bisericesc

Referitor la statutul de rob al omului față de Dumnezeu stă mărturie îndeosebi limbajul liturgic al Bisericii Ortodoxe. De când se naște și până la momentul trecerii către cele veșnice, omul aude permanent că este rob al lui Dumnezeu, și că Dumnezeu este Stăpânul acestuia :

„Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. „Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru, cheamă pre robul Tău (N) către luminarea Ta cea Sfântă, și-l învrednicește predânsul acestui dar mare al Sfântului Tău Botez, dezbracă-l pre el de învechitură, și-l reînnoiește în viața cea veșnică și-l umple de puterea Sfântului Duh, spre împreunarea Hristosului Tău; ca să nu mai fie de acum fiu trupului, ci fiu al Împărăției Tale” ;

„Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul și Sfântul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.

„Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru! Unule Cela ce ai putere a ierta păcatele noastre, ca un bun și de oameni iubitor de Dumnezeu, treci cu vederea toate greșalele robului Tău (N), cele întru știință, și întru neștiință, și fără osândire învrednicește-l să ia Preacuratele Tainele Tale, nu spre pedeapsă, nici spre adăugirea păcatelor, ci spre curățirea sufletului și a trupului, și spre arvunirea împărăției Tale”.

„Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N)…”.

„ Însuți, Stăpâne, Cela ce din început ai creat pre om, și l-ai pus ca un împărat făpturii, și ai zis: Nu este bine să fie omul singur pre pământ să-i facem lui ajutor după dânsul; și luând una din coastele lui, i-ai creat femeie, pre care Adam văzându-o a zis: Iată acum os din oasele mele, și trup din trupul meu; aceasta se va numi femeie, că din bărbatul său s-a luat ea. Pentru aceasta va lăsa omul pre tatăl său și pre mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fiamândoi un trup; și pre care Dumnezeu i-a însoțit, omul să nu-i despartă. Însuți și acum, Doamne Dumnezeul nostru trimite harul Tău cel ceresc peste robii Tăi aceștia (N); și dă roabei Tale acesteia a se pleca în toate bărbatului, și robului Tău acestuia să fie cap femeii, ca să viețuiască după voia Ta”.

„Odihnește, Doamne, cu cei drepți pe adormitul robul Tău”.

„Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, Carele ai călcat moartea și pre diavolul ai surpat, și ai dăruit viață lumii Tale, Însuți, Doamne, odihnește sufletul răposatului robuluiTău (N) în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de repaos, de unde a fugit durerea, întristarea și suspinarea…”.

Cele amintite mai sus reprezintă cele mai importante momente din întreaga dimensiune existențială a unui om. Ori, în aceste momente deosebite ale vieții sale, omului i se spune că, în fața lui Dumnezeu, el este rob al Acestuia și că numai asumându-și și trăind această stare se face părtaș bunătăților dumnezeiești.

De asemenea, de observat e și faptul că în rugăciunile ce se rostesc cu prilejul slujbelor/Tainelor bisericești invocate vedem cum Dumnezeu este numit : Stăpân, Domn, Împărat – noțiuni ce evidențiază autoritatea/suveranitatea lui Dumnezeu în raport cu făpturile Sale create, peste care Își trimite mila și binecuvântarea Sa dumnezeiască. Sunt surprinse, cu alte cuvinte, toate elementele constitutive câmpului teologic al prezentei cercetări : Hristos – Stăpânul și Mântuitorul nostru ; Omul – robul Acestuia și răsplata funcționării acestui binom (Stăpân-Rob) – arvunirea Împărăției Cerurilor.

5.3 Sfinții – prezentați ca robi/slugi ale lui Dumnezeu în limbajul liturgic bisericesc

Cărțile bisericești, îndeosebi Mineiul celor douăsprezece luni ale anului bisericesc, prezintă numeroase chipuri de sfinți ce au atins treptele sfințeniei prin afirmarea totalei lor dependențe de Dumnezeu, Căruia I-au închinat viața sau pentru Care au renunțat chiar la vremelnicia acestei dimensiuni existențiale, îmbrăcând haina martirajului. Redăm câteva cântări din Minei care întăresc cele afirmate anterior :

„Ca o slugă a Cuvântului mucenice Ermile, cu cuvintele tale ai înfruntat cu osârdie nebunia cea necuvântătoare a celor fărădelege”. ( Mineiul pe ianuarie, în 12 zile, Canonul Utreniei, cântarea a 4-a).

„Pe calea poruncilor Tale umblând cu fierbințeală sluga Ta Stăpâne (Xenofont), a ajuns la lăcașurile cele de potriva doririi lui, apucând viața cea veșnică” ( Mineiul pe ianuarie, în 26 zile, Canonul Utreniei, cântarea 1-a).

„Pe Tine Cel întrupat din Fecioară Hristoase, bucurându-se Simeon prea sfințitul, Te-a primit, strigând : Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne…” ( Mineiul pe februarie, în ziua întâi, Sedealnă la slujba Utreniei).

„Împodobindu-te cu nemăsurată milostivire și cu frumusețea iubirii de săraci înfrumusețându-te, te-ai arătat adevărată slugă a lui Dumnezeu, Ilarioane minunate”,( Mineiul pe martie, în 28 zile, Cananul Utreniei, Cântarea a 6-a).

„Cu totul robindu-te Celui ce S-a arătat pentru tine în chip de rob, și după moarte împlinind (ca un bine înțelept rob al Domnului) punerea legii Stăpânului, te arăți făcând chivernisire săracilor și văduvelor, preafericite Teodule”, ( Mineiul pe martie, în 5 zile, Canonul Utreniei, Cântarea a 8-a).

„Astăzi toată lumea se luminează cu razele purtătorului de chinuri, și biserica lui Hristos cu flori împodobindu-se Gheorghe, strigă către tine : SLUGA lui Hristos, folositorule prea calde, nu înceta a te ruga pentru noi către Domnul” (Cântare la „Miluiește-mă Dumnezeule…” de după Evanghelia Utreniei).

„Întâi tu ți-ai supus de bunăvoie porfira lui Hristos pururea amintite împărate (cf. Constantin) pe Dânsul cunoscându-L Dumnezeu și Împărat peste toate, tuturor făcător de bine, de biruință dătător, și mai înalt decât toată stăpânia și puterea. Pentru aceasta ție iubitorule de Hristos, împărăția ți-a îndreptat, Iisus iubitorul de oameni, și Mântuitorul sufletelor noastre” ( Mineiul pe aprilie, în 21 zile, Stihiră la „Doamne strigat-am…”).

„Sluga venirii Stăpânului și luceafărul cel ce mai-nainte a vestit pe Soarele, Ioan a alergat la iad, strigând : Binecuvântat ești Doamne Dumnezeule în veci” ( Mineiul pe august, în 29 zile, Canonul Utreniei, Cântarea a 7-a).

„Bine slugă bună și credincioasă, bine lucrătorule al viei lui Hristos. Tu și greutatea zilei ai purtat, tu și talantul cel dat ție l-ai înmulțit, și celor ce au venit după tine nu le-ai pismuit. Pentru aceasta porțile cerești ție s-au deschis. Intră întru bucuria Domnului tău și te roagă pentru noi, Sfinte Nicolae”, ( Mineiul pe decembrie, în 6 zile, Cântare la slujba Litiei).

6. Modul dumnezeiesc de a stăpâni – IUBIREA.

Dacă în sfera lumească orice stăpânire devine viabilă doar prin forță și putere, în mod paradoxal, Dumnezeu Atotțiitorul, nu-și manifestă puterea apelând la forță, ci și-o arată legitimând-o prin iubire, smerenie,blândețe, îngăduiță…

Comentând cuvintele „Vie Împărăția Ta…” (Ἐλθέτω ἡ βασιλεία σoυ. (Mat 6:10), Sfântul Grigorie de NYSSA spune : „Noi înțelegem că una singură e stăpânirea și puterea adevărată, cea mai presus de toate ; aceea care nu a primit împărăția și puterea prin vreo silă și nu ține sub stăpânire pe cei supuși prin vreo tiranie, prin frică și dintr-o nevoie supusă lor”. Dumnezeu cucerește prin iubire, prin bunătate, printr-o putere în care mărirea și blândețea nu sunt în opoziție.

Iubirea care stăpânește în Împărăția lui Dumnezeu întemeiată și deschisă nouă de Hristos prin cruce ne arată cu deosebire faptul că Împărăția aceasta nu e Împărăția a Trei Persoane uniforme, ci a Tatălui și a Fiului, în Duhul Sfânt, semnul desăvârșit al iubirii în unire. Ea nu e Împărăția unui stăpânitor despotic, ci Împărăția în care Împăratul e Tată și în care toți cetățenii sunt fii prin adopțiune sau prin har, deci printr-un act de iubire, și prin aceasta frați ai Fiului Cel Unul Născut din Tatăl după Ființă.

Finalitatea lucrării lui Hristos – readucerea întregii lumi sub stăpânirea lui Dumnezeu

Așa cum reiese din teologia paulină, finalitatea iconomiei dumnezeiești lucrate prin Fiul este readucerea întregii lumi create sub STĂPÂNIREA LUI DUMNEZEU. În primul capitol al Epistolei către Efeseni, Sfântul Apostol Pavel se roagă lui Dumnezeu să-I lumineze pe efeseni pentru a cunoaște : „cât de covârșitoare este mărimea puterii Lui față de noi (τί τὸ ὑπερβάλλoν μέyεθoς τῆς δυνάμεως αὐτoῦ εἰς ἡμᾶς ), după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Pe aceasta, Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morți și așezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri, mai presus decât toată începătoria și stăpânia și puterea și domnia (ὑπεράνω πάσης ἀρχῆς καὶ ἐξoυσίας καὶ δυνάμεως καὶ κυριότητoς ) și decât tot numele ce se numește , nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. Și toate le-a supus sub picioarele Lui (καὶ πάντα ὑπέταξεν ὑπὸ τoὺς πόδας αὐτoῦ) și, mai presus de toate, L-a dat pe El Cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate în toți” (Efes. 1, 19-23).

Pentru Apostolul Neamurilor este o temă ce se regăsește de mai multe ori în discursul său teologic, și la care el revine de mai multe ori : „După aceea, sfârșitul, când Domnul va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui, când va desființa orice domnie și orice stăpânie și orice putere (Eἶτα τὸ τέλoς, ὅταν παραδῷ τὴν βασιλείαν τῷ θεῷ καὶ πατρί, ὅταν καταρyήσῃ πᾶσαν ἀρχὴν καὶ πᾶσαν ἐξoυσίαν καὶ δύναμιν). Căci El trebuie să împărățească până ce va pune pe toți vrăjmașii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea. „Căci toate le-a supus sub picioarele Lui” (Πάντα yὰρ ὑπέταξεν ὑπὸ τoὺς πόδας αὐτoῦ). Dar când zice : „Că toate I-au fost supuse Lui” (Πάντα ὑπoτέτακται) – învederat este că afară de Cel care I-a supus Lui toate. Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci și Fiul Însuși, Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toți (I Cor. 15, 24-28).

Sfântul Vasile cel Mare, folosindu-se de limbajul paulin, aduce și el în discuție acest adevăr, afirmând : „Pacea lui Solomon s-a limitat la anii scriși, dar pacea de la Domnul se va întinde pe tot veacul, fiind nelimitată și nemărginită. Când toate I Se vor supune Lui și vor cunoaște stăpânirea Lui, când Dumnezeu va fi totul în toate și cand se vor liniști cei tulburați de apostazii, Îl vor lăuda pe Dumnezeu în înțelegere și pace”.

III. Robia păcatului sau a patimilor

Prezenta cercetare, așa cum s-a afirmat, pleacă de la următoarea întrebare cheie : „Cui SLUJEȘTE omul de azi?”. Care este resortul existențial față de care el se simte împlinit? Referitor la acest resort căutat de om putem să spunem, în mod cert, că avem în fața noastră două perspective antagoniste : una – cea dumnezeiască – , modelul desăvârșit de viețuire umană și atinsă doare printr-o totală predare față de voia lui Dumnezeu, generatoare de bunătăți duhovnicești negrăite, și alta – mundană sau lumească – concentrată exclusiv pe realitățile vremelnice și perisabile ale acestui veac. Este evident că, întrucât îi sunt la îndemână, omul este tentat să-și contureze cercul existențial în jurul acestor realități efemere și păgubitoare, cărora, în mod paradoxal, slujește sau robește cu mult devotament. Există chiar o râvnă atunci când vrea să guste din slava – deșartă, ce-i drept – pe care i-o propune veacul de aici.

1. Background-ul robiei patimilor – căderea protopărinților

Temelia patimilor și a robiei față de ele are ca izvor căderea protopărinților neamului omenesc în păcatul neascultării. Ispitiți, că vor fi ca Dumnezeu ἔσεσθε ὡς θεoὶ (Gen 3:5 LXT) au dorit emanciparea de sub tutela dumnezeiască, în forma extremă a guvernării pe aceeași linie cu puterea Acestuia.

Această ispită diavolească stă la producerea patimii, care, prinzând rădăcină în ființa umană, cu greu poate fi eliminată din om. Sfinții Părinți (cf. Literatura filocalică) au folosit ca termen tehnic, în ceea ce privește prima fază a ispitei celui rău cuvântul πρoσβoλή – “atacul” sau “momeala” Satanei, fiind descrisă de aceștia ca prima răsărire a unui gând de păcat, pentru care Sfântul Marcu Ascetul îndeamnă : “Când vezi vreun gând că-ți făgăduiește slava omenească, să știi sigur că-ți pregătește rușine”.

Experiența păcatului neascultării a provocat omului și întregii firi create de Dumnezeu o adevărată schismă sau dizarmonie, privită post-factum cu mult regret de cel întâi creat : “Adam cu plângere a strigat : Vai mie, că șarpele și femeia de la dumnezeiască îndrăzneală și din desfătarea raiului mâncarea din pom m-a înstrăinat. Vai mie, nu mai pot răbda ocara. Cel ce eram odinioară ÎMPĂRATUL făpturilor celor pământești, acum ROB m-am făcut, dintr-o sfătuire fără de lege. Și cel ce eram oarecând îmbrăcat cu mărirea nemuririi, cu piele de om muritor cu jale sunt înfășurat. Vai mie! Ce plângere îmi voi lua întru ajutor? Ci TU, Iubitorule de oameni, Cel ce din pământ m-ai făcut, cu milostivirea îmbrăcându-Te, din ROBIA VRĂJMAȘULUI iarăși mă cheamă și mă mântuiește”.

Încă de acum, prin căderea celor doi protopărinți, se ivesc zorii dorinței de slavă sau întâietate ce va tenta omul pe parcursul întregului său registru istoric, fiind boala simptomatică ce va fi continuu respinsă de Sfinții Părinți în strădania lor de a consolida duhovnicește omul cel nou, restaurat ontologic de Însuși Ziditorul său, Mântuitorul Iisus Hristos.

2. Omul – Rob al patimilor

Căderea în păcatul neascultării a celor dintâi oameni a fost clipa inserției patimii diavolești în ființa omenească. Din acest moment, patima diavolească va escalada și mai mult în lăuntrul uman, determinând chiar tentația uciderii celui de lângă tine, chiar frate fiindu-ți (cf. Uciderea lui Abel, de către Cain, Ieșire 4, 8). Escaladarea răutății omenești, chiar la scurt timp de la crearea omului, a fost și principalul motiv pentru care Dumnezeu s-a căit că la făcut pe om pe pământ : „Vâzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău și S-a căit Dumnezeu că l-a făcut pe om pe pământ – καὶ ἐνεθυμήθη ὁ θεὸς ὅτι ἐπoίησεν τὸν ἄνθρωπoν ἐπὶ τῆς yῆς καὶ διενoήθη ”(Facere 6, 5-6).

Desigur, istoria vechi și nou-testamentară este extrem de grăitoare în ceea ce privește statul omului de rob al patimilor, cu consecințele ce s-au ivit din pricina pornirii spre rău a ființei umane. Încă din primele pagini ale Sfintei Scripturi (cf. Facerea 11), după episodul potopului (cap. 6), omul este prezentat în tentativa lui de a cuceri cerul prin construirea unui turn și de a-și face astfel faimă – renume (πoιήσωμεν ἑαυτoῖς ὄνoμα), fapt ce a atras intervenția providențială a lui Dumnezeu, care le-a amestecat limbile și i-a reașezat pe traiectoria firească de creaturi.

Apoi, istoria atât de complexă a Poporului lui Dumnezeu, îl prezintă oscilând în materie de credință și căzând pradă multor fărădelegi, lucru ce a au făcut posibile numeroasele robii la care Israelul a fost supus : egipteană, babiloniană, asiriană, romană etc, robii care au fost folosite în sens duhovnicesc de Sfinții Părinți ca imagine paradigmatică pentru sufletul cuprins de patimi.

Perioada nou – testamentară coincide cu apariția Celui ce va birui păcatul în lume, care a venit să cheme la pocăință nu pe cei drepți, ci pe cei nedrepți Oὐκ ἦλθoν καλέσαι δικαίoυς, ἀλλὰ ἁμαρτωλoὺς εἰς μετάνoιαν ( Marcu 2, 17 ) , pe fiul cel risipitor (Luca 15), pe vameși, pe desfrânate, cărora, pentru pocăința și mărturisirea lor li s-a dat iertare de păcate, „că așa și în cer va fi și mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15, 7).

Motivul Întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost eradicarea patimii omenești care l-a amăgit și l-a determinat pe om să se alieneze complet de dumnezeire. Grăitoare sunt, în acest sens, cântările liturgice care prezintă tânguirea celui căzut în feluritele patimi omenești : „La toată răutatea m-am ROBIT, plecându-mă ca un ticălos, făcătorilor de pofte, și din firea mea ieșindu-mi prin nebăgare de seamă, miluiește-mă, Mântuitorule, cerescule Părinte, pe mine, cel ce scap la îndurările Tale cele multe” ; „De la poruncile Tale depărtându-mă, m-am făcut ROB înșelătorului în chip ticălos. Iar acum întorcându-mă, primește-mă, ca odinioară pe desfrânatul, pe mine cel ce cad înaintea Ta, cerescule Părinte”.

Un moment deosebit în ceea ce privește lupta împotriva patimilor omenești este episodul post-baptismal (cf. Matei 4 ; Luca 4), în care Mântuitorul respinge principalele patimi înrobitoare din existența umană și cele care au reușit să-l debranșeze pe om de la sursa vieții sale, în special tentația de a a fi unic stăpânitor, tentație care, așa cum istoria ne-a arătat, a fost cea mai prezentă patimă din lăuntrul uman. Tot în cadrul acestui episod este indică totodată direcția adevăratului traseu existențial uman – SLUJIREA lui Dumnezeu : „yέyραπται yάρ, Kύριoν τὸν θεόν σoυ πρoσκυνήσεις, καὶ αὐτῷ μόνῳ λατρεύσεις. (Matei 4, 10). Referitor la acest moment scripturistic, Sfântul Ioan Gură de Aur spune : “După părerea mea, Evanghelistul Matei a vorbit de toate ispitele principale, pentru că și celelalte sunt cuprinse în acestea. Că toate păcatele sunt cuprinse în : slujirea pântecelui, dragostea de slavă deșartă și patima după averi și bani. Cunoscând deci acest lucru, spurcatul diavol a pus în urma tuturora ispita cea mai puternică : dorința de a avea mai mult. Chiar de la început dorea să-L ispitească cu pofta de avere și de bani, dar a lăsat-o la urmă de tot, pentru că era mai mare decât celelalte”.

Una din problematicile vieții duhovnicești adeseori atinse de scrierile Sfinților Părinți este cea legată de forța copleșitoare a patimii față de sufletul omenesc. Sfântul Isaac Sirul aseamănă forța distructivă a patimilor cu „câinii ce obișnuiesc să stea în preajma măcelăriilor și care fug la auzul unui cuvânt, dar dacă nu luați în seamă se năpustesc ca leii cei foarte mari”. Pentru Clement Alexandrinul „mustrarea patimilor este un fel de chirurgie; patimile sunt o depărtare de adevăr ; trebuie să le mustrăm, să le îndepărtăm prin tăiere”. Și tot el ne spune că „bogăția patimilor este pentru toți aducătoare de moarte ; pierderea ei, mântuitoare. De această bogăție trebuie să ne curățim sufletul, să avem adică sufletul sărac și gol de patimi, și așa să auzim pe Mântuitorul, care spune : „Vino, de-Mi urmeză Mie!”.

Fericitul Augustin face însă o superbă paralelă între dorința pătimașă din om spre accederea la slavă, cinste, stăpânire lumească etc, și Dumnezeu care deține legitim toate aceste atribute : „Căci și mândria imită înălțimea spirituală, deși Tu ești Unul, singurul Dumnezeu ridicat deasupra tuturor lucrurilor. Și ambiția, ce caută altceva, dacă nu onoruri și glorie, când Tu ești singurul Care trebuie să fii cinstit, înainte de toate, și slăvit în veșnicie? Și cruzimea puterilor vrea să fie temută, dar cine este de temut decât Unul singurul Dumnezeul puterii…? Viața desfrânată iubește să fie numită săturare și bogăție. Tu însă ești plinirea și belșugul nesecat al dulceții nestricăcioase… Lăcomia vrea să aibă în stăpânire multe și Tu le stăpânești pe toate. Invidia se luptă pentru dobândirea locului de frunte, dar ce este mai de frunte decât Tine?”.

3. κενoδoξία – Slava Deșartă

Așa cum mai sus s-a afirmat, setea de a fi cel dintâi este un leitmotiv întâlnit în orice domeniu de activitate lumească, fiind un factor deosebit în ceea ce înseamnă lipsa relaționării interumane, și implicit, frânarea oricărei ascensiuni în plan duhovnicesc. Această sete este provocată de cei care nu cunosc și nu vor să vadă altă slavă decât cea de sine, disprețuind adevărata slavă dumnezeiască. În această privință, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „toată slava deșartă a bogăției, a domniei și a celorlalte străluciri de dinafară e slava care naște neștiința prin care se produce sfâșierea firii întrucât toți se ignoră unul pe altul și toți se sfâșie între ei pentru un singur lucre : pentru că fiecare vrea să fie mai slăvit mai mult decât alții, fie datorită puterii, fie bogăției, fie plăcerii sau altor pricini pentru care se vor slăviți cei ce nu cunosc slava dumnezeiască, cea care rămâne și puterea ei”.

Mântuitorul Iisus Hristos, Pantockratorul firii umane, paradigma absolută a respingerii dorinței de întâietate prin Însăși viața plină de smerenie, a ținut să spună Ucenicilor Săi și întregii lumi fatalitatea de care se învrednicește omul prin gustarea acestei SLAVE DEȘARTE : „Oricine se va înălța pe sine se va smeri, și oricine se va smeri pe sine se va înălța” – πας o υψων εαυτoν ταπινωθησεται o δε ταπινων εαυτoν υψωθησεται (Luca 18:14).

De asemenea, tot Hristos Domnul arată cine este cu adevărat mare înaintea lui Dumnezeu, în dialogul purtat alături de Ucenicii Săi la Cina cea de Taină, dialog prilejuit de cearta acestora pe tema întâietății (cf. Luca 22, 24-27) :

V. 24 : „Și s-a iscat intre ei și neînțelegere : cine dintre ei se pare că e mai mare? Ἐyένετo δὲ καὶ φιλoνεικία ἐν αὐτoῖς τὸ τίς αὐτῶν δoκεῖ εἶναι μείζων (Luk 22:24 BYZ)

25 : Iar El le-a zis : Regii neamurilor domnesc peste ele și cei ce le stăpânesc se numesc binefăcători.

26 : Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, și căpetenia, ca acela care slujește. Yμεις δε oυχ oυτως αλλ o μειζων εν υμιν yεινεσθω ως o νεωτερoς και o ηyoυμενoς ως o διακoνων (Luk 22:26)

27 : Căci cine este mai mare : cel care stă la masă, sau cel care slujește? Oare, nu cel ce stă la masă ? Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce SLUJEȘTE”.

Perspectiva dumnezeiască oferă omului modelul absorbției puterii celei adevărate, care nu este generată de dorința de a-i stăpânii pe ceilalți, ci care rezidă în slujirea necondiționată a lor, după modelul hristic, Care n-a venit n-a venit să I Se slujească, ci ca să slujească și să-Și dea sufletul ca preț de răscumpărare pentru mulți ( ὁ υἱὸς τoῦ ἀνθρώπoυ oὐκ ἦλθεν διακoνηθῆναι ἀλλὰ διακoνῆσαι καὶ δoῦναι τὴν ψυχὴν αὐτoῦ λύτρoν ἀντὶ πoλλῶν (Mat 20:28).

Respingerea oricărei tentații de întâietate, slavă deșartă sau părere de sine a fost principala preocupare a Sfinților Părinți în viața și în scrierile lor, fiind înțeleasă ca element ce împidică pe om să calce pe urmele lui Hristos. Antidotul sau modul de repulsie față de această tentație, în viziunea lor, este starea smereniei, deoarece “ochii lui Dumnezeu sunt spre cei smeriți la cuget, ca să-i veselească pe ei ; iar fața Domnului e înaintea celor mândri, ca să-i smerească…Smerește-te și vei vedea slava lui Dumnezeu întru tine. Căci unde odrăslește smerenia, acolo izvorăște SLAVA lui Dumnezeu. De te vei nevoi să te faci la arătare disprețuit de toți oamenii, Dumnezeu va face să fii slăvit. Iar când Dumnezeu îți arată SLAVA Lui , fă-te ușor de disprețuit întru mărirea ta și nu mare în micimea ta. Sârguiește-te să fii disprețuit și te vei umple de cinstirea lui Dumnezeu… Disprețuiește cinstea, ca să fii cinstit, și nu o iubi pe ea, ca să nu fii necinstit. Cel ce fuge după cinste, aceasta fuge dinaintea lui. Și cel ce fuge după ea e urmărit de ea și se face tuturor vestitor al smreniei sale. De te disprețuiești pe tine, ca să nu fii cinstit, Dumnezeu te va face cunoscut. Iar de te defăimezi pe tine pentru adevăr, Dumnezeu poruncește tuturor făpturilor Lui să te laude. Și acestea vor deschide înaintea ta ușa SLAVEI Celui ce te-a zidit și te vor lăuda pe tine. Pentru că tu ești cu adevărat după chipul și asemănarea Lui”.

Acum, într-o societate care trăiește într-un ritm din ce în ce mai alert și mai puțin personal, și în care a fi primul este o țintă râvnită cu ardoare, perspectiva dumnezeiască a problemei întâietății și a slavei deșarte ar aranja aceste raporturi între oameni pe fundalul slujirii reciproce ca act de înălțare personală și nu de creare a a unor bariere relaționale interumane.

3. Setea de bogăție sau avere

Altă robie stigmatizată de Mântuitorul Iisus Hristos și permanent actuală este setea de averi sau de bogății, înțeleasă –în general- ca piedică în demersul urmării lui Hristos și al mântuirii. Este una din dorințele și patimile încuibate cel mai adesea în sufletul omenesc și care periclitează, așa cum Sfânta Scriptură mărturisește, drumul și accesul omului în Împărăția lui Dumnezeu.

3.1 Tânărul bogat

Legat de această temă, trebuie să menționăm că toate cele trei Evanghelii Sinoptice au în corpusul lor întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și un tânăr (cf. Matei 19, 16-24; Marcu 10, 17-27) sau un dregător bogat, întâlnit în Evanghelia după Luca (cf. 18, 18-27), preocupat de dobândirea vieții celei veșnice. Este cea mai clară imagine scripturistică referitoare la evidenta tensiune dintre reperul lumii vremelnice –bogăția- și perpectiva dumnezeiască asupra adevăratei comori, viața clădită pe urmarea lui Hristos.

Deși pare că a făcut tot ce e necesar –din cele cerute de legea mozaică- un singur lucru i-ar mai fi de trebuință pentru atingerea dezideratului dorit : vinderea averii și împărțirea ei la săraci, lucru ce ar semnifica detașarea de acest arsenal de bunuri pământești și, în consecință, urmarea Celui mai de preț bun al vieții, Domnul Iisus Hristos. Mântuitorul face apel la voința sa de a fi desăvârșit, înainte de a face procesul cedării considerabilei averi personale : “dacă VOIEȘTI să fii desăvârșit…” (Mt. 19, 21 ; Mc. 10, 21), deoarece “Dumnezeu nu silește – silnicia e dușman lui Dumnezeu – ci dă celor ce cer și deschide celor ce bat (Mt. 7,7). Dacă vrei, dacă cu adevărat vrei și nu te înșeli pe tine însuți, dobândești ce-ți lipsește”.

Sfântul Ioan Gură de Aur amintește de răsplata cedării averii săracilor : “Vei avea comoară în cer…” καὶ ἕξεις θησαυρὸν ἐν oὐρανῷ (Mat 19:21). S-a folosit de un termen similar situației sale financiare –comoară-, pentru a-l face să înțeleagă că bogăția sa pământească este ceva infim față de cele pe care le va primi în Împărăția Cerurilor : “A spus COMOARĂ ca să arate, atât cât se poate omenește arăta, cât de bogată este răsplătirea ; că nu se pierde, că nu poate fi furată”.

“Auzind, tânărul a plecat întristat, căci avea avuții multe” – Aκoυσας δε o νεανισκoς απηλθεν λυπoυμενoς ην yαρ εχων κτηματα πoλλα (Mat 19:22). Într-un splendid comentariu, Sfântul Ioan Hrisostom spune : “Nu sunt stăpâniți de patima aceasta cei care au puține averi la fel ca aceia care sunt înconjurați de multe avuții. Dragostea de avuții este mai tiranică la aceștia din urmă. Am spus mereu și nu voi înceta de a o spune că înmulțirea averilor aprinde și mai mult flacăra, îi face mai săraci pe cei bogați, că bogăția le înmulțește dorința și-i face să ducă lipsă de multe. Se apropiase de Domnul cu bucurie și cu dorința de a ajunge mai bun ; dar când Hristos i-a poruncit să se despartă de averi l-a apăsat și l-a îngreuiat atâta, că nu l-a mai lăsat să mai grăiască ceva, ci l-a făcut să plece tăcut, trist și amărât”.

“Cât de greu vor intra bogații în Împărăția lui Dumnezeu!” – δυσκόλως πλoύσιoς εἰσελεύσεται εἰς τὴν βασιλείαν τῶν oὐρανῶν (Mat 19:23). Sfântul Ioan Gură de Aur, în același comentariu la Evanghelia după Matei, sesizează faptul că bogăția sau averea nu sunt automat cele care se opun totalmente drumului către Împărăția Cerurilor, ci folosirea lor în scop individual, sub imboldul lăcomiei dau șansa refuzului de a intra în Împărăție : “Hristos nu defaimă averile, ci pe cei stăpâniți de averi. Dacă un bogat intră cu greu în Împărăția Cerurilor, cu mult mai greu lacomul. Dacă ești împiedicat să intri în Împărăția Cerurilor când nu dai averile tale, gândește-te ce foc strange pe capul tău când iei averile altora”.

Pentru Sfântul Clement Alexandrinul gata de a moșteni Împărăția Cerurilor este tot omul care permanent se poziționează deasupra averilor, este stăpân peste ele, ele nefiind singurul element în jurul căreia el se mișcă : “Cel care se socotește stăpân peste averi, nu ROB al lor, acela nu le poartă în sufletul său și nici nu-și mărginește viața la ele, ci este totdeauna gata sa facă o faptă bună și dumnezeiască cu ele… Ei bine, acesta este fericit de Domnul, acesta este cel numit de El sărac cu duhul, gata moștenitor al Împărăției Cerurilor, nu bogatul, care nu poate avea viață veșnică”.

3.2 Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 15-21)

Dovada cea mai evidentă în privința forței acaparatoare asupra ființei umane a avuției este relatată de Sfântul Evanghelist Luca, în Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina. Pilda menționată este introdusă de atenționarea făcută de Mântuitorul Iisus Hristos cu privire la ferirea de lăcomia avuției : “Vedeți și păzițivă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale” – Ὁρᾶτε καὶ φυλάσσεσθε ἀπὸ τῆς πλεoνεξίας· ὅτι oὐκ ἐν τῷ περισσεύειν τινὶ ἡ ζωὴ αὐτῷ ἐστὶν ἐκ τῶν ὑπαρχόντων αὐτoῦ. (Luk 12:15).

Bogatul este total surprins de succesul neașteptat al rodirii țarinei sale : “Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?” – Tι πoιησω oτι oυκ εχω πoυ συναξω τoυς καρπoυς μoυ (Luk 12:17). Într-o clipă, într-un suflet avid după averi, încolțește cel mai periculos gând : adunarea tuturor acestor nenumărate roade în jitniță, doar pentru sine și sufletul său : “Voi strica jitnițele mele și mai mari le voi zidi și voi strange acolo tot grâul și bunătățile mele Toῦτo πoιήσω· καθελῶ μoυ τὰς ἀπoθήκας, καὶ μείζoνας oἰκoδoμήσω, καὶ συνάξω ἐκεῖ πάντα τὰ yενήματά μoυ καὶ τὰ ἀyαθά μoυ. (Luca 12, 18).

Este, de departe, cea mai clară imagine a ceea ce înseamnă această patimă înrobitoare ce-l face pe om să-și dorească tot și tot mai mult să dețină bogății, și încă nu doar pentru clipa prezentă, ci și pentru asigurarea confortului pe o perioadă îndelungată : Kαὶ ἐρῶ τῇ ψυχῇ μoυ, Ψυχή, ἔχεις πoλλὰ ἀyαθὰ κείμενα εἰς ἔτη πoλλά· ἀναπαύoυ, φάyε, πίε, εὐφραίνoυ. (Luca 12:19).

Pilda despre bogatul neînțelept, accentuează încă o dată pericolul la care se expune cel care are permanent privirea ațintită către bogățiile vremelnice ale acestei vieți. Omul bogat din istorioară care a avut norocul unei recolte bogate, își adună cu grijă surplusul actual și îl depozitează pentru viitor, bucurându-se că viitorul îl va scuti de orice grijă financiară. Acea prudență lumească îl califică în ochii lui Iisus ca nebun. Averile câștigate printr-o întâmplare fericită îl condamnă. El a strâns pentru sine, în loc să dea celor săraci și, prin urmare, să devină bogat în fața lui Dumnezeu.

3.3 Bogatul nemilostiv / saracul Lazar (Luca 16, 19-31)

O altă pildă ce trebuie pusă în legătură cu pericolul la care se expune omul deținător de bunuri și care –în general- sunt evidente obstacole către Împărăția lui Dumnezeu și pricinuitoare pentru mergerea în iad, este Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Pilda menționată vine în contextul în care de față erau și fariseii, ilustrând în modul cel mai pregnant cât de iluzorie era credința că posesiunea de bogății reprezintă semnul vizibil al unei alegeri divine. De aceea, Mântuitorul Iisus ține să precizeze faptul că : “Legea și proorocii au fost până la Ioan” (cf. Luca 16, 16). Sfântul Ioan Botezătorul se află la confluența celor două register istorice. Dacă perioada dinaintea Întrupării lui Hristos posesiunea de bunuri putea fi socotită drept dovadă a alegerii divine, etapa evanghelică bogăția va constitui un obtacol în calea mântuirii.

Iudaismul, în general, nu avea nicio problemă cu bogăția. Posesiunile nu erau privite ca pe ceva rău. De fapt, datorită relatărilor din Vechiul Testament despre Avraam, Solomon sau Iov, exista tendința ca bogăția să fie legată de binecuvântarea lui Dumnezeu (ecuația pietate-prosperitate), dar, deși în cea mai mare parte această atitudine a continuat în secolul I, s-a schimbat în două aspect : pe de o parte, concluziile empirice erau că bogații tindeau să ajungă lacomi și să facă abuz de putere, iar pe de altă parte, într-o societate în care sursa de bogăție se credea a fi limitată, orice acumulare de bogăție care nu era în mod clar de la Dumnezeu, era suspectată ca fiind rezultatul unui abuz de felul acesta.

Hristos a încercat să schimbe această mentalitate, deoarece, în perspective eternității, tot sensul vieții pământești, cu suferințele și bucuriile ei, capătă altă semnificație. Pentru religia întemeiată de Iisus, în central căreia se va afla Crucea izbăvitoare, aspirația spre o fericire pământească, netulburată de vicisitudini și ispite și dublată de bunuri material devine aproape o erezie.

Revenind la conținutul pildei, ea ne pune în față două extreme : pe de o parte, un om bogat care trăiește într-o permanentă desfătare, “veselindu-se în toate zilele în chip strălucit” – εὐφραινόμενoς καθ᾽ ἡμέραν λαμπρῶς. (Luk 16:19), și un sărac, ce zăcea înaintea porții acestuia, bolnav și flămând, pe de altă parte, sufletul bogatului tot atât de plin de bube ca și trupul lui Lazăr, și strălucirea din afară a bogatului, oglinda stării lăuntrice a lui Lazăr.

De asemenea, alt detaliu interesant e faptul că, dacă săracul are nume (Lazăr – care înseamnă “Dumnezeu m-a ajutat”, și care se potrivește cu cele reletate în pildă), bogatul este lipsit de nume, semn ce arată că numele lor nu e înscris în cartea vieții : “Nu voi pomeni numele lor pe buzele mele” (Psalmul 15, 4).

Pilda vine să arate un adevăr crunt : folosirea averii în mod egoist, dublată de o stare de totală indiferență la necazurile celui de lângă tine devine factorul generator al sălășluirii în chinurile iadului. Avraam îi spune omului bogat din Locuința morților : “În viața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune… acum aici… tu ești chinuit”(Luca 16, 25). Această afirmație vine în consonanță cu tânguiala din Luca 6, 24 : “Dar, vai de voi, bogaților, pentru că luați pe pământ mângâierea voastră”. În pildă, tânguirea capătă o reprezentare plastic precisă arătând că dacă cineva ține pre mult la confortul personal astăzi, se supune riscului de a fi condamnat mâine.

De altfel, bogatul va fi sortit acestor chinuri pentru că unicul său țel în viață a fost obținerea de plăceri. Din această pricină, a uitat atât de Dumnezeu, cât și de semeni, față de suferințele cărora a rămas insensibil. “Nu posesiunea averii este scuza pieirii lui, ci modul în care s-a slujit de ea utilizând-o exclusive pentru satisfacerea dorințelor sale egoiste. Dacă cel avut va ști să-și folosească cu înțelepciune bunurile – parabola cu iconomul necredincios este grăitoare în această privință -, el nu-și va pierde sufletul din pricina averii. Fără îndoială că posedarea de bogății creează, în cele mai multe cazuri, un climat favorabil cultivării patimilor, înstrăinându-l pe om de Dumnezeu”.

3.4 Dumnezeu vs Mamona

Discuția referitoare la cele două planuri antagoniste de slujire (cf. Dumnezeu vs Mamona – Matei 6, 24), face parte integrată în discursul Predicii de pe Munte, care are ca punct central răspunsul Legii celei Noi față de Vechea Lege, răspuns sintetizat în cele Nouă Fericiri. Fericirile demonstrază că în Împărăție există alte criterii și alte măsuri decât cele admise de etica fariseică. De remarcat este insistența cu care Mântuitorul revine asupra cuvântului ἐν τῷ κρυπτῷ (“Când te rogi…postești…faci milostenie….în ascuns, Tatăl tău, care vede în ascuns îți va răsplăti ție” – Matei 6, 3-6), voind să sublinieze că relația cu Dumnezeu se desfășoară în această zonă tainică, posibilă prin întâlnirea cu El. Ucenicul se află permanent sub ochii Tatălui și orice slujire a sa este îndeplinită în prezența Tatălui, Care îl privește din ascuns.

Deoarece ucenicul lui Hristos se preface în copil al Tatălui, el trebuie să se consacre întru totul lui Dumnezeu, Care îl vrea pe om în întregime. De aceea, Mântuitorul îi previne pe ucenici : “Nu puteți sa slujiți lui Dumnezeu și lui mamona” – oὐ δύνασθε θεῷ δoυλεύειν καὶ μαμωνᾷ. (Mat 6:24). Prin mamona, Iisus înțelege aici personificarea setei de avuții. Pentru a intra în Împărăție și a se preface în ucenic al lui Hristos, omul are de optat între dragostea față de Dumnezeu și patima posesiunii de bunuri materiale. Este o incompatibilitate absolută între slujirea lui Dumnezeu și înrobirea față de o asemenea înclinație, care are darul să secătuiască sufletul de orice vibrație, să-l usuce și să-l facă inapt pentru primirea harului. Termenul “mamona” poate fi înțeles și în sens mai larg chiar, înțelegându-se prin el orice patimă care îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, care polarizează interesul și aspirațiile sale în altă direcție, făcându-l să se depărteze de Tatăl ceresc.

Potrivit învățăturii Mântuitorului este, deci, imposibil să slujești și banilor și lui Dumnezeu. Această imposibilitate e legată de următoarea Lui remarcă, pentru că, departe de a fi un semn al favorului divin, bogăția face imposibilă intrarea în Împărăție : “Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un bogat în Împărăția lui Dumnezeu” (Eὐκoπώτερόν ἐστιν κάμηλoν διὰ τῆς τρυμαλιᾶς τῆς ῥαφίδoς εἰσελθεῖν, ἢ πλoύσιoν εἰς τὴν βασιλείαν τoῦ θεoῦ εἰσελθεῖν. (Marcu 10:25). Se poate ca astfel de oameni să nu fie mântuiți nicioadată? “Toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeu”, răspunde Iisus întrebării șocante a Ucenicilor Săi. Luca continuă această relatare în variant lui cu povestirea despre Zaheu (cf. Luca 19, 1-10), care arată cum se întâmplă imposibilul. Doar când își anunță intenția Iisus răspunde vameșului, care Îl anunțase că va ceda jumătate din avere săracilor, “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” – Σημερoˉ σωτηρια τω oικω τoυτω εyενετo (Luca 19:9).

Iată cum comentează Sfântul Ioan Hrisostom afirmația Mântuitorului : “Să ne cutremurăm că noi suntem aceia care L-am silit pe Hristos să spună aceste cuvinte, să pună adică aurul alături de Dumnezeu. Dacă înfricoșător este lucrul acesta, apoi cu mult mai înfricoșător este să o faci cu fapta, să preferi tirania, în locul fricii de Dumnezeu… Hristos l-a numit aici pe mamona domn, nu din pricina firii sale, ci din pricina stării nenorocite în care sunt cei supuși lui. Tot astfel și pântecele este numit dumnezeu (Filip. 3, 19), nu din pricina vredniciei lui, ci din pricina ticăloșiei celor ce-i robesc. Robia aceasta a pântecelui este mai rea decât oricare osândă și-l pedepsește destul pe cel robit, chiar înainte de osânda lui Dumnezeu. Nu sunt, oare, mai nenorociți decât osândiții cei care, având pe Dumnezeu STĂPÂN, schimbă blânda Lui STĂPÂNIRE cu cumplita tiranie a lui mamona, deși știu că, chiar aici pe pământ, au o mulțime de pagube și necazuri de pe urma acestei tiranii? Pagubă nespusă, necazuri, lupte, munci, vătămarea sufletului, și ceea ce-i mai cumplit pierderea bunătăților celor de sus, adică ROBIA LUI DUMNEZEU”.

Afirmația Mântuitorului referitoare la debarasarea de cotropitoarea sete de avuție este întărită de cuvintele rostite la finele capitolului 6 din Evanghelia după Matei : “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” – Zητειτε δε πρωτoν την βασιλειαν και την δικαιoσυνην αυτoυ και ταυτα παντα πρoστεθησεται υμιν (Mat 6:33).

Biserica a oferit numeroase chipuri de sfinți care au ales urmarea lui Hristos prin lepădarea de ceea ce înseamnă una din cele mai cumplite patimi umane : bogăția sau averea. Ceea ce este cu adevărat remarcabil este faptul că au recurs la acest gest al lepădării de bogății fără nicio urmă de regret, ba chiar atitudinea lor le-a oferit trăirea unui moment de maximă detașare față de cele vremelnice și așezarea lor pe traseul altor bogății, de ordin duhovnicesc și veșnice. Aș face referire aici la unul din Cuvioșii reprezentativi ai Lavrei Pecerska, Teodosie, care a lăsat bogăția sa considerabilă, pentru a găsi adevărata bogăție a slujirii lui Dumnezeu ; Alte persoane și sfinți care au repetat gestul Cuviosului Părinte Teodosie : contemporan cu Mântuitorul – Zaheu Vameșul ; apoi Sf. Cuvioasă Parascheva ; Sfântul Mucenic Astion și foarte mulți alții.

Atitudinea celor foarte puțini invocați mai sus, care au ales să se îmbogățească în Dumnezeu, prin tăgăduirea averii lumești a fost fundamentată pe încrederea sau predare totală lui Dumnezeu. Aceasta de fapt decurge din chemarea lansată de Mântuitorul : “Nu vă adunați comori pe pământ (Mὴ θησαυρίζετε ὑμῖν θησαυρoὺς ἐπὶ τῆς yῆς) unde molia și rugina le strică, și unde furii le sapă și le fură (Mat 6:19),. Ci adunați-vă comori în cer (θησαυρίζετε δὲ ὑμῖν θησαυρoὺς ἐν oὐρανῷ) unde mici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură” (Mat 6:20) și “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu…”(Matei 6, 33). Lipsa încrederii în Dumnezeu duce la nevoia de a-ți crea propria siguranță, de a-l sluji pe Mamona.

Fundamentarea Scripturistică a termenului de Rob

Sfinții și drepții din Vechiul Testament sunt numiți ROBII LUI DUMNEZEU

Parcurgând paginile Scripturii vetero-testamentare, putem observa cu ușurință cum toți drepții și proorocii Vechiului Testament au această conștiință a robiei în fața puterii nemăsurate a lui Dumnezeu. Pentru ei Dumnezeu este Cel Preaînalt, Cel Atotputernic, Domnul Oștirilor Îngerești (Is. 6,3), Căruia toate cele create îi sunt roabe.

De altfel, în Sfânta Scriptură, a fi ROBUL lui Dumnezeu este un titlu de glorie, care poate implica chiar participarea la revelarea planului divin (cf. Isaia 42, 1-9 ; 49, 1-6 ; 50, 9-11 ; 52, 13 ; 53, 12).

Încercăm să redăm doar câteva mărturii scripturistice în care, principalele personalități ale Vechiului Testament își prezintă statutul lor de organe ale Revelației dumnezeiești prin indicarea termenului de ROB :

“Atunci a zis Moise către Domnul : De ce întristezi pe robul Tău și de ce oare n-am aflat milă înaintea ochilor Tăi, căci ai pus asupra mea sarcina a tot poporul acesta” (Numeri 11, 11).

“Și a zis Eli către Samuel : Du-te înapoi și te culcă și când Cel ce te cheamă te va mai chema, tu să zici : “Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă!” ( I Regi 3, 10).

Interesant ar fi să menționăm cum marii împărați ai evreilor (cf. Regii David, Solomon) își arată sentimentul dependenței de Dumnezeu, izvorul vieții și al puterii lor vremelnice de guvernare lumească, numindu-se pe ei înșiși de foarte multe ori robii lui Dumnezeu :

“Ce mai poate adăuga David înaintea Ta pentru mărirea robului Tău? Tu cunoști pe robul Tău “ (I Paralip. 6, 49).

Psalmul 17 are ca titlu următoarele cuvinte : “Întru sfârșit, slugii Domnului, lui David, care a grăit Domnului cuvinteșe cântării acesteia în ziua când l-a izbăvit pe el Domnul din mâna tuturor vrăjmașilor lui și din mâna lui Saul”. Cuviosul Eftimie Zigabenul comentează aceste cuvinte, spunând : “Se suprascrie Slugii Domnului, lui David și nu împăratului sau Proorocului, deoarece aceste numiri sunt dăruiri (harisme) de la Dumnezeu. Iar cel ce voiește să se facă slugă a lui Dumnezeu o poate face prin buna-cunoștință, ca un rob credincios, ori prin buna plăcere, ca un fiu iubit al lui Dumnezeu. Iar David a dobândit ambele înțelegeri, de slugă, fiindcă a fost și slugă și fiu al lui Dumnezeu, statutul de fiu al lui Dumnezeu care i-a pricinuit mare laudă, pentru că l-a dobândit cu iubire de osteneală ți de trudă”.

“Aflat-am pe David, robul Meu ; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el” (Ps. 88, 20).

“Rătăcit-am ca o oaie pierdută ; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat” (Ps. 118, 176).

“Robul Tău sunt eu ; înțelepțește-mă și voi cunoaște mărturiile Tale!” (Psalmul 118, 125).

“Caută la rugăciunea robului Tău (cf Solomon) și la cererea lui, Doamne, Dumnezeul meu! Ascultă strigarea și ruga cu care robul Tău se roagă înaintea Ta!” (II Paralip. 6, 29).

Poporul Israel – Robul lui Dumnezeu

Nu numai sfinții și drepții Vechiului Testament sunt prezentați în statutul lor de robi ai lui Dumnezeu, ci însuși Poporul lui Dumnezeu, în ansamblul lui, este prezentat ca fiind Sluga, Slujitorul sau Robul Acestuia. De altfel, întreaga relație dintre Israel și Dumnezeu este clădită pe eșafodajul slujirii și ascultării față de Acesta, recunoscându-L ca singurul și adevăratul Dumnezeu (cf. Ieșire 20, 2-3).

Pentru Israel, robul Lui, Dumnezeu “a bătut împărați tari, a omorât împărați mari și le-a dat pământul lor moștenire, moștenire lui Israel, robul Lui, că în veac este mila Lui” (κληρoνoμίαν Iσραηλ δoύλῳ αὐτoῦ ὅτι εἰς τὸν αἰῶνα τὸ ἔλεoς αὐτoῦ (Ps. 135, 17-22 ).

Sunt extrem de multe locurile scripturistice în care poporul Israel arată această conștiință a robiei în fața lui Dumnezeu : “Doamne, Dumnezeul lui Israel ! Nu este Dumnezeu asemenea Ție, nici sus în cer, nici pe pământ jos ; Tu păzești legământul și ai milă de robii Tăi care umblă cu toată inima lor înaintea Ta” (I Paralip. 6, 24) ; “Aceștia sunt însă robii Tăi și poporul Tău, pe care Tu l-ai răscumpărat cu puterea Ta și cu mâna ta cea puternică” (II Ezdra 1, 10) ; “Noi suntem robii Domnului, Care a făcut cerul și pământul” (III Ezdra 6, 13); “Iar dacă, pentru cercetarea și învățătura noastră, Dumnezeu Cel Viu S-a mâniat puțin asupra noastră, iarăși cu robii Săi Se va împăca” (II Macabei 7, 33) .

Sfnții Părinți vorbesc și de cazurile în care evreii au fost cei care au slăbit relația cu Dumnezeu pe fundalul ieșirii de sub ascultarea/robia față de Acesta. Sfântul Simeon Metafrastul arată realitatea de Stăpân a lui Dumnezeu punând-o în evidență mai ales în relația Sa cu poporul Său, unde relația Suveran – supus, rob e evidentă. Atâta timp cât poporul ales recunoștea dreptul de stăpânire al lui Dumnezeu asupra sa, atunci el primea în continuare ajutorul și pronia Sa divină în fața oricăror opreliști și amenințări iminente, iar când „se desfrâna” și asculta de false stăpâniri și se închina idolilor, Dumnezeu îl purta pedagogic prin aspre mustrări și pedepse : „Până ce Israel umbla întru bună-plăcerea Stăpânului, deși nu totdeauna cum trebuia, dar totuși având față de El o credință oarecum sănătoasă, mergea înaintea lui un stâlp de foc și de nor, iar marea se retrăgea de dinaintea lui și de alte minuni se împărtășea. Dar când s-a depărtat de la ascultarea de Dumnezeu, a fost predat dușmanilor și a fost chinuit de robiri amare. Așa să cugeți și despre suflet”.

Toată istoria lui Israel gravitează în jurul așteptării sau promisiunii mesianice, lucru arătat și de Sfânta Fecioară Maria în dialogul ei purtat cu Elisabeta : “ A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-Și aducă de mila Sa, precum a grăit către părinții noștri, lui Avraam și seminției lui până în veac” (Luca 1, 54-55).

Maica Domnului dă mărturie că plinirea vremii a sosit și că așteptarea poporului Israel nu a fost zadarnică. Floarea cea mai de preț în vederea căreia rodise arboreal lui Iesei, în care seva poporului se decantase până la a căpăta o puritate cristalină, strigă cu mare glas că Dumnezeu Și-a adus aminte de robul Său Israel și de făgăduințele făcute lui Avraam și seminției sale.

„Iată Roaba Domnului…”

Ἰδoύ, ἡ δoύλη κυρίoυ (Luca 1:38)

Întreaga tradiție sfântă a Vechiului Testament este istoria unei înaintări lente și anevoioase a omenirii căzute spre „plinirea vremii”, atunci când îngerul va fi trimis să vestească Fecioarei alese întruparea lui Dumnezeu și să culeagă de pe buzele sale consimțământul omenesc, pentru ca acest plan dumnezeiesc de mântuire să se poată împlini.

Maica Domnului reprezintă culmea sfințeniei care a fost vreodată ajunsă înainte de Hristos, în condițiile Vechiului Testament, de vreun urmaș al lui Adam. Ea a fost fără păcat sub împilarea universală a păcatului, curată de orice ispită în omenitatea supusă stăpânitorului acestei lumi. Nu așezată deasupra istoriei omenești, pentru a sluji un plan particular al lui Dumnezeu, ci realizând chemarea sa unică în înlănțuirea istoriei, în destinul comun al oamenilor care-și așteaptă mântuirea.

Fecioara Maria va fi ultima mlădiță a unei spițe de înaintași care, după cum arătase Sfântul Grigorie Palama, a fost curățită în decurs de generații de Sfântul Duh spre a putea odrăsli o făptură neprihănită. Fecioria ei anticipează etapa cerească, ea este „pârgă” a omenirii transfigurate. Prin feciorie omul se străduie să înlăture urmările păcatului originar. Numai într-un trup precurat de fecioară putea să Se sălășluiască Cuvântul, pentru ca astfel Dumnezeu să intre în contact cu lumea creată. Firea omenească a lui Hristos trebuia, în vederea mântuirii nostre, să ia naștere într-o ființă neprihănită și pe o cale străină de urmările păcatului strămoșesc.

Această iconomie divină care pregătea condițiile omenești pentru Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu e unilaterală. În iconomia ei mântuitoare, Înțelepciunea lui Dumnezeu se conformează fluctuațiilor voințelor omenești, răspunsurilor omenești la chemarea divină.

Sfântul Nicolae Cabasila spune că „Întruparea nu a fost numai opera Tatălui, a Puterii Sale și a Duhului Sfânt, ci și opera voinței și credinței Fecioarei! Fără consimțământul Fecioarei Neprihănite, fără concursul credinței, acest plan ar fi fost tot atât de nerealizabil ca și fără intervenția Celor Trei Persoane divine. Numai după ce a instruit-o și a convins-o, Dumnezeu o ia Mamă și împrumută trupul ei pe care voiește ea să I-l ofere. Așa cum El se întrupa voind lucrul acesta, tot așa dorea ca Maica Sa să-L nască liber, și cu deplina ei voie”.

Rolul providențial și unic al maternității Maicii Domnului se înscrie în planul iconomiei divine cu privire la Răscumpărare. Aceasta presupune o alegere anterioară a ei de către Dumnezeu-Tatăl, cunoscându-se din veci că răspunsul la această chemare va fi unul pozitiv : „Iată roaba Domnului!” (Luca 1, 38).

Profețiile theotokologice ale Vechiului Testament : „Frumusețea ei a plăcut Împăratului” (Psalmul 44, 13) ; „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată” (Ps. 44, 11) sunt explicate de Sfântul Maxim Mărturisitorul ca fiind rodul lucrării Duhului Sfânt : „O frumusețe alcătuită din fapte bune și cuvinte dumnezeiești, cu totul după voia lui Dumnezeu, Mântuitorul ei, așa cum curcubeul ce se vede în nori e unul prin ipostas și nume, dar se vede în multe culori și grațios, tot așa Preacurata Fecioară a fost împodobită încă din pruncie cu găteala de nerostit (apofatică) a podoabelor în culori felurite și pe măsură ce creștea cu vârsta, pe atâta creștea și găteala și podoaba ei. De aceea, frumusețea ei a plăcut Împăratului și El S-a sălășluit întru ea”.

Cuvintele cu care îngerul o întâmpină pe Maria sunt : „Bucură-te, ceea ce ești plină de har! Domnul este cu tine.” (Xαῖρε, κεχαριτωμένη· κεχαριτωμένη· ὁ κύριoς μετὰ σoῦ – Luca 1, 28). Bucuria este tonalitatea în care se desfășoară evenimentele evanghelice, dar nicicând nu s-a vestit unei făpturi omenești o bucurie mai mare decât aceasta. Timp de veacuri, omul resimțise distanța dintre el și Dumnezeu ca pe o pedeapsă și trăise tensiunea tragică a despărțirii de Tatăl. De data aceasta, îngerul anunță o muritoare că Dumnezeu este lângă ea, că distanța dintre Creator și creatură s-a șters și că prin ea lumea nevăzută intră în legătură cu cea văzută.

Expresia „Domnul este cu tine.” (ὁ κύριoς μετὰ σoῦ), se referă la ajutorul lui Dumnezeu. În limbajul biblic această expresie are o însemnătate deosebită, precisă. De obicei, este folosită atunci când Dumnezeu cheamă un om pentru a-i încredința o misiune specială în slujba poporului lui Dumnezeu (Iacob, Moise, Iosua, Ghedeon și David). Această expresie subliniază faptul că îndeplinirea misiunii lor nu depinde numai de puterea loe omenească. Maria este prima ființă căreia I se vestește în mod solemn să lepede teama (Mὴ φoβoῦ Mαριάμ Luca 1, 30), deoarece, datorită vredniciei ei, omenirea va intra într-un nou registru istoric. Mesagerul lui Dumnezeu o reasigură pe Fecioara Maria, printr-o expresie caracteristică teofaniilor și anghelofaniilor : „Nu te teme…”.

Prima veste pe care îngerul i-o dă nevinovatei este că va naște fiu, „Fiul Celui Preaînalt”. El va fi mare (oὗτoς ἔσται μέyας καὶ υἱὸς ὑψίστoυ κληθήσεται Luca 1:32 ), adică va purta numele de pe μέyας pe care Vechiul Testament îl atribuie lui Dumnezeu Însuși (cf. Ps. 47, 2 ; 85, 9 ; 134, 5 : „Că eu am cunoscut că este mare Domnul și Domnul nostru peste toți dumnezeii” – ὅτι ἐyὼ ἔyνων ὅτι μέyας κύριoς καὶ ὁ κύριoς ἡμῶν παρὰ πάντας τoὺς θεoύς ).

După ce a ascultat cu emoție toate aceste profeții, Maria a grăit : „Iată ROABA Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Eἶπεν δὲ Mαριάμ, Ἰδoύ, ἡ δoύλη κυρίoυ· yένoιτό μoι κατὰ τὸ ῥῆμά σoυ – Luca 1, 38). Răspunsul Fecioarei la vestirea cerească este exemplar, cuvinte ce arată pilduitoarea ei smerenie. Ea, Maica Împăratului veacurilor, nu-și dă alt titlu decât acela de ROABĂ (vs. 38). Și având deplina conștiință a măririi ce I s-a conferit, n-o socotește altceva decât un dar al Celui ce coboară pe cei mândri și înalță pe cei smeriți (cf. Luca 1, 51-53).

Acest răspuns nu reprezintă o simplă constatare a alegerii din veci, ci incubă toată responsabilitatea pe care numai în stare de feciorie totală (trupească și sufletească) și de afierosire din pruncie, o putea asuma o ființă omenească. La o analiză mai atentă se va observa că în răspunsul Mariei, cât și în atitudinea ei există toate elementele care intră în componența procesului mântuirii : har, credință și fapte bune. În ascultarea totală de voia lui Dumnezeu a Sfintei Fecioare este prezent și lucrător harul divin care face începutul mântuirii („Ai aflat har la Dumnezeu” – Luca 1, 30). În răspunsul ei smerit este prezentă credința puternică și statornică în Dumnezeu : „Iată ROABA Domnului” (Luca 1, 38). Făcând dovada ascultării, prin care se opune nescultării strămoașei Eva, se angajează cu întreaga ei ființă, ceea ce reprezintă concretizarea credinței și a iubirii lui Dumnezeu în faptă.

Paul Evdokimov, referindu-se la acest episod biblic afirmă : „Dumnezeu poate totul în afară de a-l sili pe om să-L iubească : sufletul ortodox caută mai puțin „mântuirea” decât răspunsul pe care Dumnezeu îl așteaptă de la om și acela este consimțământul, „FIAT”-ul Fecioarei. Mântuirea lumii ar putea fi foarte simplă pentru atotputernicia lui Dumnezeu, dacă El n-ar aștepta răspunsul afirmativ din partea lumii. Dumnezeu poate lua asupra Lui toate nedreptățile, până la moarte, dar nu poate răspunde în locul omului, nu poate zice FIAT. Fiat-ul Făcătorului îi corespunde Fiat-ul, consimțământul făpturii : „Iată Roaba Domnului”.

Întreg scenariul biblic se desfășoară sub raportul manifestării libertății umane, în persoana Neprihănitei Fecioare, care răspunde afirmativ la dorința inserției lui Dumnezeu în interiorul creației, pentru transfigurarea acesteia. „Dumnezeu l-a cinstit pe om dându-i libertatea” . Persoana se realizează în libertate. Tocmai atunci când libertatea noastră se plasează înauntrul lui OPUS DEI ea nu mai încetează să fie adevărata libertate. Fiat-ul (yένoιτo) Fecioarei nu vine din simpla supunere a voinței, ci exprimă suprema libertate a spiritului său. Către acest act a tins toată viața sa dinainte, „la templu”, în așteptarea arzătoare atât de bine exprimată de către iconografia Buneivestiri care arată nu o ființă surprinsă și uimită de neprevăzut, ci o ființă cutremurată în fața tainei, a clipei în sfârșit sosite : Îngerul care vestește și Fecioara care ascultă fac un tot în aceeași tonalitate simfonică.

Imnografia ortodoxă o prezintă pe Maica Domnului într-un limbaj paradoxal, limbaj specific de altfel zonei transcedentale în care ea, și întreg neamul omenesc prin ea, a intrat din momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu. Ea este Maica Domnului, dar ea rămâne, prin prisma naturii sale create, Roaba Domnului, roaba planului de mântuire la care omul participă prin consimțămânul liber exprimat prin cuvintele Mariei. Redăm câteva din minunatele cântări închinate Maicii Domnului și care o prezintă în dubla postură menționată :

Dacă a văzut Fecioara pe Hristos spânzurat pe lemn, zicea : „Sabie a trecut prin inima mea, Fiule, precum de demult mi-a zis mai-nainte Simeon ; ci scoală-Te și mă mărește împreună cu Tine, nemuritorule, pe mine Maica și roaba Ta, rogu-Te”.

Maică și roabă te-ai făcut lui Hristos, Celui ce din tine S-a întrupat pentru noi. Pe Carele neîncetat roagă-L pururea să ne mântuim noi, cei ce te numim pe tine Născătoare de Dumnezeu Fecioară.

Răstignirea cea fără dreptate, Hristoase, văzând-o Fecioara, tânguindu-se striga Ție : Fiule preadulce, cum Te vezi mort? Cum Te spânzuri pe lemn, Cel ce ai întărit tot pământul pe ape? Nu mă lăsa dar singură Făcătorule de bine Milostive, pe mine Maica și slujnica Ta, rogu-mă.

Din Roabă – Stăpână. De asemenea trebuie evidențiat faptul că Maica Domnului, născând pe Împăratul Hristos, devine Împărăteasa lumii, apelativ evidențiat în cântările liturgice, unde creștinul se roagă Stăpânei pentru îndurare din partea Fiului ei prea iubit :

Către Născătoarea de Dumnezeu, acum, cu osârdie să alergăm noi păcătoșii și smeriții, și să cădem cu pocăință, strigând dintru adâncul sufletului : Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi ; sârguieș-te că pierim de mulțimea păcatelor ; nu-i întoarce neajutorați pe robii tăi, că pe tine, una, nădejde te-am câștigat.

Stăpână, primește rugăciunea robilor tăi și ne izbăvește pe noi din toată nevoia și necazul.

Pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, mărita, STĂPÂNA noastră, de Dumnezeu Născătoarea, cu toți sfinții să o pomenim.

Pavel, robul lui Dumnezeu – Παῦλoς δoῦλoς θεoῦ

Fără nicio îndoială Convertirea Apostolului Pavel reprezintă unul din cele mai frumoase și extraordinare episoade nou testamentare, deoarece numai Dumnezeu poate reconstrui itinerariul existențial al unui om din direcția opusă împlinirii, spre sensul împlinitor al vieții. Dumnezeu face din Pavel un vas ales σκεῦoς ἐκλoyῆ (Fapte 9, 15) de revelare a Evangheliei lui Hristos către neamuri.

Arătarea lui Hristos pe drumul Damascului (cf. Fapte 9) produce o schimbare radicală în ființa Apostolului, convertind râvna cu care mărturisea tradiția iudaică, într-o profundă mărturisire a mesajului evanghelic. Pavel devine de acum încolo un rob al lui Hristos, termen regăsit încă de la începutul epistolelor sale :

Romani 1, 1 : „Pavel, rob al lui Hristos, chemat de el apostol, rânduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu” (Παῦλoς, δoῦλoς Ἰησoῦ χριστoῦ, κλητὸς ἀπόστoλoς, ἀφωρισμένoς εἰς εὐαyyέλιoν θεoῦ (Rom 1:1).

Tit 1, 1 : „Pavel, robul lui Dumnezeu și apostol al lui Iisus Hristos, după credința aleșilor lui Dumnezeu și după cunoștința adevărului cel întocmai cu dreapta credință” (Παῦλoς, δoῦλoς θεoῦ, ἀπόστoλoς δὲ Ἰησoῦ χριστoῦ, κατὰ πίστιν ἐκλεκτῶν θεoῦ καὶ ἐπίyνωσιν ἀληθείας τῆς κατ᾽ εὐσέβεια (Tit 1:1).

Galateni 1, 10 : „Căci acum caut bunăvoința oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aș plăcea încă oamenilor, n-aș fi rob al lui Hristos” (Ἄρτι yὰρ ἀνθρώπoυς πείθω ἢ τὸν θεόν; Ἢ ζητῶ ἀνθρώπoις ἀρέσκειν; Eἰ yὰρ ἔτι ἀνθρώπoις ἤρεσκoν, χριστoῦ δoῦλoς oὐκ ἂν ἤμην. (Gal 1:10).

Iată cum comentează Sfântul Ioan Hrisostom începutul epistolei către Romani : „Pavel se numește pe sine sluga lui Hristos și nu după cum s-ar întâmpla, fiindcă multe sunt felurile de slujbă. Un fel de slujbă îl arată Psalmistul : „Toate sunt slujitoare Ție” (Ps. 118, 91).Un alt fel când profetul zice : „Sluga Mea Nabucodonosor” (Ier. 25, 9), fiindcă lucrul Creatorului este sluga Lui ; un alt fel este apoi când zice Apostolul : „Mulțumim lui Dumnezeu, că ați fost robi păcatului, dar ați ascultat din inimă despre chipul învățăturii la care v-ați dat și slobozindu-vă de păcat, v-ați făcut robi dreptății” (Rom. 6, 17-18). Acest fel de slujbă este rezultată din credință. Un alt fel de slujbă este acea rezultată din purtare, ca de pildă când zice : „Moise, sluga Mea, a murit” (Iis. Navi 1, 2) pentru că deși toți iudeii erau slugile Lui, totuși Moise prin viața lui cea strălucită îi covârșise pe toți. Deci, Pavel fiind slugă după toate felurile acestei slujbe, în locul acestei înalte demnități se numește „Sluga lui Iisus Hristos”.

Sau în cea dintâi omilie la Epistola către Tit : „Deci, ce spune el ? „Pavel, robul lui Dumnezeu și apostol al lui Iisus Hristos, după credința aleșilor lui Dumnezeu”. Ai văzut cât de indifferent pune aceste denumiri, câteodată numindu-se sluga sau robul lui Dumnezeu, iar altă dată sluga lui Iisus Hristos? Așa că, prin aceasta, el nu face nicio deosebire între Tatăl și Fiul”.

Paradigmă a robiei față de Dumnezeu – Însuși Dumnezeu

5.1 „Robul Domnului” – Ebed Iahve hw"hy> db,[, (Isaia)

Problema identificării “Slujitorului” sau “Robului Domnului” este una care a preocupat și preocupă diverșii cercetători de foarte mult timp. Părerile sunt împarțite, unii afirmând că reprezintă poprul iudeu, pe însuși Isaia sau pe Mesia.

Tema „Robului Domnului” se regăsește în Deutero-Isaia, pe parcursul a patru cântece : primul cântec 42, 1-4 ; al doilea cântec 49, 1-6 ; al treilea 50, 4-9 și ultimul 52,13-53,12. Primul cântec cuprinde detalii despre chemarea și misiunea Robului. În cel de-al doilea cântec, Robul este prezentat drept lumină a neamurilor (cf 49, 6 εἰς φῶς ἐθνῶν). Misiunea Lui nu se va mărgini doar la semințiile risipite ale lui Israel, ci va avea o răspândire pan-umană, vizând mântuirea întregii lumi, până la marginile pământului σωτηρίαν ἕως ἐσχάτoυ τῆς yῆς.

Cel de-al treilea cântec prezintă conflictul pe care Robul Domnului îl are cu oponenții Săi. Robul nu s-a ferit de suferințele pe care le presupunea chemarea sa, și-a oferit spatele și obrajii celor care îl loveau, barba celor care doreau să i-o smulgă și nu și-a ascuns fața de ocări și de scuipări. În acest pasaj avem o descriere a Robului în ceea ce numea C. North „Ghetismanii Robului”. Al treilea cântec adâncește chemarea și misiunea Robului, făcând legătura dintre al doilea cântec, unde este anunțată chemarea la suferință a Robului, și al patrulea cântec, în care caracterul și greutatea chemării sale sunt duse la bun sfârșit.

Al patrulea cântec este considerat capodopera literaturii clasice ebraice, făcând o amplă descriere a biruinței Robului Domnului, pe fundalul jertfei sau suferinței. „El suferințele noastre le -a purtat, și durerile noastre le -a luat asupra Lui (53, 4) τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν φέρει καὶ περὶ ἡμῶν ὀδυνᾶται ”. „El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui… dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. αὐτὸς δὲ ἐτραυματίσθη διὰ τὰς ἀνoμίας ἡμῶν καὶ μεμαλάκισται διὰ τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν (Isa 53:5). În final, Robul va fi recunoscut în mod universal, „va avea partea lui cu cei mari” și „împărații vor închide gura înaintea lui”.

Având în vedere unicitatea misiunii lui hw"hy> db,[, și imposibilitatea de a găsi un corespondent pe măsură în figurile din istoria lui Israel, Robul Domnului este, după cum spunea Plămădeală, „o speranță oferită de Dumnezeu cu anticipare prin intermediul profetului, speranța că cineva va schimba radical condiția omenească tămăduind-o, (…) va fi instrumentul unui nou legământ, care va restabili pe principii noi raporturile cu Dumnezeu… Nimeni încă nu realizase aceste lucruri în istoria lui Israel. Robul Domnului era cineva care urma să vină”.

5.2 Întruparea lui Hristos/Chenoza – sau asumarea Chipului de ROB

Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră reprezintă marea taină a credinței creștine : „Cu adevărat mare este taina dreptei credințe : Dumnezeu S-a arătat în trup” (καὶ ὁμoλoyoυμένως μέyα ἐστὶν τὸ τῆς εὐσεβείας μυστήριoν· ὃς ἐφανερώθη ἐν σαρκί -I Tim. 3, 16).

Paradoxul misterului chenozei/Întrupării Mântuitorului se arată în faptul că deși reprezintă o smerire, umilire și deșertare reală a Lui de puterea și slava Sa dumnezeiască, totuși ea însăși –chenoza- este o dovadă a puterii și libertății sale depline de manifestare, căci luând chip de rob și rămânând întreg Dumnezeu aici jos, nu încetează să ne îndumnezeiască prin har, întru Sine.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune : „Când S-a arătat ca om, pogorându-Se la golire (chenoză) și la chipul robului, S-a făcut ca noi și sub Dumnezeu, fără a pierde ceea ce era, dar și fără a disprețui măsura umanității, S-a sărăcit împreună cu noi, fiind bogat ca Dumnezeu (II Cor. 8,9). De aceea S-a socotit sub Lege și între robi și între cei fără de lege”.

Iar Sfântul Grigorie de Nazianz, vorbind despre asumarea chipului de rob de către Fiul lui Dumnezeu, afirmă că „ceea ce era a rămas, iar ceea ce nu era a luat asupră-Și, ca să ne mântuiască…Ca să devină încăpător, Cuvântul S-a supus pe Sine unei micșorări și eclipsări a slavei Lui negrăite pentru micimea noastră… Luând chip de rob, Se coboară cu robii și la cei împreună-robi și Își însușește chipul străin, purtându-mă în Sine, pe mine întreg cu ale mele, ca să mistuie în Sine ceea ce este rău, cum mistuie focul ceara sau soarele umezeala pământului, iar eu să mă împărtășesc de ale Lui, datorită unirii”.

Chenoza, definită pentru prima oară de Sfântul Apostol Pavel ca o golire de Sine a Cuvântului – „Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om” ἀλλ᾽ ἑαυτὸν ἐκένωσεν, μoρφὴν δoύλoυ λαβών, ἐν ὁμoιώματι ἀνθρώπων yενόμενoς (Flp 2, 7), constă în faptul că Dumnezeu S-a arătat sub înfățișarea smerită a omului și chiar a pruncului neputincios, dezbrăcându-Se de putere și de mărire pentru a Se face pe mărirea noastră.

Foarte expresivă este, de departe, imnografia bisericească în ceea ce privește relatarea marelui eveniment al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, eveniment ce înfățișează și asumarea chipului de rob din partea Acestuia :

„Ca Cela ce ești adâncul iubirii de oameni, Te-ai îmbrăcat Stăpâne cu chip de rob, și la trup Te-ai tăiat împrejur dăruind tuturor oamenilor mare mila Ta”.

„În chip de rob a Te îmbrăca ai voit, ca să mă izbăvești pe mine din robia celui viclean ; slăvesc milostivirea Ta Cuvinte Cel împreună fără început cu Tatăl și de o ființă ; slavă rânduielii Tale”.

„O, mai presus de minte și negrăite minuni. Dumnezeu Se naște pe pământ pentru milostivire, îmbrăcându-Se cu chip de rob. Ca să răpească din robia celui străin, pe cei ce strigă cu dragoste fierbinte : Binecuvântat ești, Mântuitorule, unule iubitorule de oameni”.

„Iisus născându-Se în Vitleemul Iudeii, s-a luminat făptura cunoscând pe Ziditorul său, și cetele îngerilor s-au minunat, vâzând pe Stăpânul pe pământ, că a luat chip de rob și de Tatăl nu S-a despărțit întru nimic. Slavă întrupării Tale, Doamne, Slavă nașterii Tele celei de pe pământ, Slavă Ție Celui ce ai binevoit a mântui neamul nostru”.

5.3 Botezul Domnului – alt moment de prezentare a Mântuitorului în postura de Rob.

Botezul în râul Iordan reprezintă un moment esențial în iconomia mântuirii și în viața Dumnezeului Întrupat. S-ar putea spune că el reprezintă piatra de hotar care separă etapa Vechiului Testament, de cea a harului, care se va deschide atunci când Iisus va coborî în apele Iordanului.

Afundarea în Iordan (cf Matei 3) reprezintă momentul de supremă umilire a Dumnezeului Întrupat, Care Își împropriază condiția umană cu toate slăbiciunile inerente acesteia. Prin acest gest, El Se solidarizează cu omul căzut și Se înfățișează ca rob -sluga lui Iahve de care vorbise Isaia- înaintea Tatălui Ceresc, pregătind astfel proslăvirea Sa, care va urma îndată după afundare.

Acceptând să Se cufunde în Iordan, în semn de solidaritate cu omenirea ce zăcea sub povara păcatului, Hristos l-a îngropat pe vechiul Adam, începând astfel zidirea unui om nou. Prin Botez, se pun astfel temeliile regenerării naturii umane, întinate de păcat și se surpă puterea celui rău, care îl ținea pe om înrobit. Actul de supremă umilire a Fiului face totodată ca porțile cerului să se deschidă : „Îndată cerurile s-au deschis” (Matei 3, 16 καὶ ἰδoύ, ἀνεῴχθησαν αὐτῷ oἱ oὐρανoί ).

Prin cădere, omul Îl pierduse pe Sfântul Duh, așa cum remarcase Sfântul Chiril al Alexandriei, și rămăsese astfel închis în cadrul limitat al lumii create. Botezul reprezintă momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fuseseră zăvorâte pentru om și pentru toată creația. Procesul de reunificare a creației, scindate prin păcat, se va desăvârși prin Înviere, adică prin biruința definitivă dobândită de Hristos asupra morții și a păcatului ; dar începutul său are loc pe malurile Iordanului.

Deși episodul de pe malurile Iordanului nu a fost prezentat în profunzime de cercetarea teologică în direcția unui nou act de umilire din partea lui Hristos, aflat în postura de rob/slugă, imnografia bisericească vine și evidențiază tocmai acest aspect al pezentării lui Iisus în postura de rob : „ Astăzi Făcătorul cerului și al pământului, vine cu trup la Iordan, Botez cerând Cel fără păcat, ca să curățească lumea de înșelăciunea vrăjmașului. Și se botează de la slugă Stăpânul tuturor și curățire prin apă dăruiește neamului omenesc. Acestuia sa-I strigăm : Cel ce Te-ai arătat, Dumnezeul nostru, slavă Ție”.

Sau : „Botezătorule cel mare al Domnului, bucură-te, că a venit Hristos să Se boteze de la tine. Tremuri ca o slugă, căci Stăpânul Își pleacă ție capul. Atinge-te de dumnezeiescul creștet al Celui ce ține cu mâna toate, și Dumnezeului Celui ce mântuiește cu bunavoință neamul omenesc”.

„Purtând chip de rob, mergi să Te botezi Hristoase de la rob, în râurile Iordanului, mântuindu-ne din robia păcatului celui de demult și sfințindu-ne și luminându-ne pe noi”.

„Cum îmi voi tinde mâna și mă voi atinge de creștetul Celui ce ține toate? Măcar deși ești din Maria prunc, dar Te știu Dumnezeu mai-nainte de veci, pe pământ umbli Cela ce ești lăudat de Serafimi ; și slugă fiind, a boteza pe Stăpânul nu m-am învățat. Cela ce ești neajuns, Doamne, slavă Ție”.

5.4 Mântuitorul folosește adeseori parabole despre relația Stăpân-slugă ca paradigmă pentru relația dintre Dumnezeu și oameni

Parcurgând paginile nou-testamentare, vom vedea că Domnul Iisus Hristos recurge la o seamă de parabole ce pun în evidență raportul dintre Dumnezeu și oameni, raport ce implică un real dinamism din partea omului, în direcția amplificării/potențării duhovnicești a acestei relații:

Parabola slugilor netrebnice (Luca 17, 7-10). Mântuitorul Îl înfățișează pe Dumnezeu sub chipul stăpânului, iar pe om sub acela al slugii supuse. Îndeplinind ceea ce era dator a săvârși ( Δoῦλoι ἀχρεῖoί ἐσμεν· ὅτι ὃ ὀφείλoμεν πoιῆσαι πεπoιήκαμεν ) și ceea ce Dumnezeu așteptă de la el, omul se preface într-un vas ales, vrednic de primirea harului. Însă, el nu trebuie să lucreze niciodată în vederea recompensei, căci slujirea sa dezinteresată îi va aduce bucurii nebănuite (εἴσελθε εἰς τὴν χαρὰν τoῦ κυρίoυ σoυ. (Mat 25:21).

Pilda talanților (Matei 25, 14-30). Virtuțile pentru care slugile „bune și credincioase” Eὖ, δoῦλε ἀyαθὲ καὶ πιστέ (Matei 25, 21) sunt tratate cu mărinimie sunt creativitatea și curajul de a risca. Parabola ne spune că riscul e mai rentabil decât imobilitatea temătoare a „slugii păstrătoare”, imobilitate ce și-a dovedit perspectiva plină de fatalitate, și care s-a soldat cu poziționarea în întunericul cel mai din afară (τὸ σκότoς τὸ ἐξώτερoν (Mat 25:30).

Pilda lucrătorilor nevrednici la vie (Matei 21, 33-46 ; Luca 20, 9-19). Așa cu textele vetero testamentare ne arată (cf. Isaia 5, 7 ; 3, 14 ; Ieremia 12, 10), „via” e o metaforă a lui Israel, care, din pricina nerodiri – a neascultării – a cauzat distorsionarea relației cu Dumnezeu Cel Viu. Ceea ce lucrătorii pun în discuție este „autoritatea” celui ce i-a angajat. Parabola vine în contextul în care „arhiereii, cărturarii și bătrânii” cer lui Iisus să-și explice „autoritatea” : cu ce putere faci acestea ? ( Eἰπὲ ἡμῖν, ἐν πoίᾳ ἐξoυσίᾳ ταῦτα πoιεῖς (Luk 20:2). Autoritatea stăpânului oἰκoδεσπότης (Mat 21:33) e autoritatea celui îndreptățit prin lege ca deținător al pământului, autoritatea conferită de proprietate. „Stăpânul” –analog lui Dumnezeu- are partea sa, autoritatea ordinii și a creației. El face posibil și garantează rodul, ca expresie a bunei rânduieli a lumii, numai în măsura în care omul Îi recunoaște suveranitatea/autoritatea. Această recunoaștere îl „îmbracă” haric pe om și-i oferă oportunitatea participării la puterea lui Dumnezeu și la stăpânire asupra patimilor înrobitoare.

VI. Martirajul – formă sublimă a robiei față de Dumnezeu

Putem afirma cu tărie că mucenicia/martirajul reprezintă cel mai profund act de ROBIE sau de predare totală lui Dumnezeu –cum îi place Părintelui Stăniloae să spună- , de închinare, laudă și afirmare a totalei dependențe față de El. Trebuie ținut cont de faptul că actele martirice au venit în contextul în care servii/robii lui Dumnezeu s-au aflat față în față cu puterea lumească, tăgăduind forța acesteia –datorită vremelniciei ei-, și afirmând credința în Atotputernicia singurului și adevăratului Împărat, Dumnezeu. Câteva din aceste acte martirice au fost prezentate în volumul 11 din colecția P.S.B.

1. Martirii de la Lyon . „Scrisoarea Bisericilor din Lugdunum (Lyon) și Vienna (în Galia) către Bisericile din Asia și Frigia” : „SERVII/ROBII lui Hristos care locuiesc în Lugdunum și Vienna către frații din Asia și Frigia… Potrivnicul (diavolul – cei ce prigoneau) s-a repezit contra noastră cu toată puterea, făcând începutul venirii lui viitoare, pregătind și exercitând pe ai săi împotriva SERVILOR lui Dumnezeu, încât am fost alungați nu numai din case, băi și piețe, ci ni s-a interzis să ne arătăm chiar în vreun loc oarecare”.

2. Martiriul sfântului Apollonius. – petrecut în timpul împăratului Comod și al proconsulului Asiei Perennis, care obliga pe Apollonius să jertfească zeilor și chipului împăratului Comod. Apollonius refuză, afirmând : „Aduc și eu și toți creștinii jertfă nesângeroasă și curată ATOTPUTERNICULUI Dumnezeu, care STĂPÂNEȘTE cerul și pământul și toată suflarea… De aceea, în fiecare zi, ne rugăm lui Dumnezeu care locuiește în ceruri (I Tim. 2, 1-2) după porunca cea dreaptă, pentru Comod, cel ce împărățește în lumea aceasta, bine știind că nu de la vreun oarecare altul domnește pe pământ, ci, cum am spus, numai din voința nebiruitului Dumnezeu, care cuprinde toate… Nu mă voi înjosi, nici nu mă voi arunca sub cele mai urâte ; căci este un lucru rușinos să te închini unuia, egal cu oamenii sau chiar mai mic decât demonii”.

3. Martiriul Sf. Montanus preotul și al Maximei, soția sa – la Singidunum. – petrecut în timpul împăratului Dioclețian (284-305), și a guvernatorului Probus. Refuză să jertfească zeilor, cu prețul punerii la chinuri : „Mă bucur, afirmă Montanus, dacă ai să faci așa – să fie chinuit- ca să mă aflu părtaș la patimile STĂPÂNULUI meu Hristos… DOAMNE Iisuse Hristoase, care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primește sufletele ROBILOR Tăi Montanus și Maxima, care pătimesc pentru numele Tău”.

Sublim este prezentat și martiriul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ostaș al marelui împărat prigonitor Dioclețian. Își înfruntă împăratul criticând aspru modalitatea de prigonire a creștinilor : „Pînă cînd, o, împărate și voi domni și sfetnici, care, fiind rînduiți pentru îndreptarea legilor bune și a judecăților celor drepte, porniți mînia voastră asupra creștinilor și înmulțiți nebunia voastră, întărind hotărîrile cele fărădelege și judecățile cele nedrepte, dîndu-le asupra oamenilor nevinovați, care n-au făcut nimănui strîmbătate? Pentru ce îi prigoniți și chinuiți pe creștini prin a voastră păgînătate silind pe aceia, care au învățat a ține bine sfînta credință? Pentru că idolii voștri nu sînt dumnezei. Deci, nu vă amăgiți cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu și Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El și cu Duhul Lui Cel Sfînt toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoașteți adevărul și să învățați dreapta credință, ori pe cei ce țin de adevăr și de dreapta credință, nu-i tulburați cu nebunia voastră!"

„Cine te-a îndemnat la o atît de mare îndrăzneală și grăire?" Răspuns-a sfîntul: "Adevărul!" Magnenție (dregător al împăratului) i-a zis: "Care este adevărul acela?" Răspuns-a Gheorghe: "Adevărul este Însuși Hristos, Cel prigonit de voi". Zis-a Magnenție: "Dar și tu ești creștin?" A răspuns Sfîntul Gheorghe: "Sînt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, și spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr".

Altă paradigmă a slujirii lui Dumnezeu – sfinții îngeri

Împărăția Cerurilor – locul celor care-I robesc lui Dumnezeu

1.) Împărăția Cerurilor este doar acolo, nu și aici? Sau este și acolo și aici?

Părintele Petru Damaschin, cât și Sfântul Simeon Metafrastul dau mărturie despre Împărăție ca realitate cu caracter lăuntric, de care ne putem împărtăși încă de aici „Împărăția cerurilor, spune părintele Damaschin, nu este departe, nici afară, ci înăuntru (Lc 17, 21 H basilei,a tou/ qeou/ evnto.j u`mw/n evstinÅ). Voiește numai să biruiești asupra patimilor și iată o ai în tine însuți, numai pentru că viețuiești în chip plăcut lui Dumnezeu. Iar de nu vrei, nu ai nimic” .

2.) Timpul Împărăției ( Acum? Atunci? ). Împărăția Cerurilor – conjugare între prezent și eshaton.

Împărăția Cerurilor ca realitate veșnică, eshatologică nu poate fi percepută fără o legătură, o relație cu ceea ce am numi vremelnicia, lumea aceasta, întrucât lumea este rezultatul iubirii veșnice a lui Dumnezeu și pentru a intra în comuniunea veșnică intra-trinitară are nevoie de suportul divin, de sinergia cu harul lui Dumnezeu. Sfinții recuperează această stare firească și pregustă din realitatea veșnicelor bunătăți încă din timpul vieții lor pământești.

Ethosul creștin-ortodox respiră prin această articulare duhovnicească dintre Împărăția Cerurilor – arvună și eshaton. De aceea și discursul celor doi părinți ai Bisericii confirmă această stare duhovnicească, fiind construit în baza acestei conjugări dintre prezent și eshaton.

Pentru Împărăție, ne spune Părintele Petru Damaschin, „cea dintâi țintă să ne fie Hristos prin care ea se dă celor ce aleg de bună voie în veacul de aici să disprețuiască duhovnicește toate și să le aibă roabe lor și să împărățească nu numai peste lucruri, ci și peste trup, prin disprețuirea lui, ba încă și peste moarte prin buna îndrăzneală a credinței ; iar în veacul viitor, să împărățească veșnic cu trupul împreună cu Hristos, prin harul învierii de obște” .

3. Condițiile intrării în Împărăție.

a.) Împărăția Cerurilor – realitate posibilă prin sfintele slujbe

Biserica, pe drept cuvânt este considerată „Împărăția lui Dumnezeu pe pământ” sau „laboratorul mântuirii”. Prin sfintele ei slujbe, Biserica lui Hristos deschide perspectivele acestei dimensiuni cerești. Prin ea omul (în special cu ajutorul Sfântului Botez, dar și prin Sfânta Taină a Euharistiei) primește adevărata cetățenie, în Împărăția lui Dumnezeu, devine om cu dublă cetățenie: omenească, prin nașterea sa trupească și, prin har, dumnezeiască. Chiar dacă el cade sub robia păcatului, și implicit a morții umblând pe calea „întunericului acestei lumi”, el primește suport sau asistență tot prin Biserică, care-l readuce pe traiectoria împlinitoare a Împărăției prin Sfânta Taină a Împărtășaniei :

„Toate câte le rânduiește Dumnezeu sunt minunate și mai presus de minte și de înțelegere. De aceea trebuie să ne minunăm nu numai de ceea ce se săvârșește în Biserica dreptcredincioșilor, ci și de simbolurile lor : cum prin dumnezeiescul Botez ne facem fii după har, nelucrând nimic înainte de el și după el, afară de păzirea poruncilor ; și cum aceste lucruri înfricoșătoare, adică sfântul Botez și dumnezeiasca Împărtășanie, nu se fac fără preoție. Căci în aceasta se arată puterea dată lui Petru, fruntașul Apostolilor. Pentru că, dacă nu s-ar deschide porțile Împărăției Cerurilor prin Sfintele slujbe, nimeni n-ar putea să intre”.

b.) Împărăția Cerurilor – sau parcurgerea „teologiei necazurilor”

„Durerea și necazul adună cugetul împrăștiat în toate părțile, și-l întorc la Dumnezeu” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Împărăția lui Dumnezeu privește și această latură a necazurilor și durerilor cu care omul se confruntă ; înseamnă și această parcurgere a „teologiei necazurilor”, a simțirii prezenței personale a lui Dumnezeu în fața unor astfel de încercări. Sfinții au dobândit „cercarea” (πειρα de la πειρασμoς – ispită) trecând prin multe ispite, suferințe. Numai cel care a răbdat încercările (ispitele) și le-a biruit , numai el poate învăța pe alții cum să depășească încercările ce le vin și în ce cheie duhovnicească trebuie ele înțelese.

„Iar cel ce va răbda până la sfârșit acela se va mântui (Matei 24,13). Căci răbdarea este îmbinarea tuturor virtuților. Deoarece tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de Împărăția Cerurilor (Luca 9, 62). Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtășește de toate virtuțile, dacă nu va răbda până la sfârșit și nu se va izbăvi de cursele diavolului, nu este vrednic să ajungă în Împărăția Cerurilor. Fiindcă și cei ce au luat arvuna au nevoie de răbdare, ca să primească răsplata desăvârșită în veacul viitor. Iar marele Vasile ne învață : să nu porți război deodată cu toate patimile, că poate slăbind, te vei întoarce la cele dinapoi și nu te vei afla pregătit pentru Împărăția Cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi, pe rând, începând de la răbdarea celor ce vin asupră-ți”.

„Cei mai mulți dintre oameni vor să moștenească Împărăția fără osteneli și sudori. Ei fericesc pe bărbații sfinți și doresc să aibă cinstea și darurile lor, dar nu vor să fie părtași de necazurile, ostenelile și pătimirile lor. Toți doresc să ajungă ca ei, și curvarii și vameșii și oricare dintre oameni, dar până acolo le stau înainte ispite și cercări, ca să se facă arătați cei care au iubit cu adevărat pe Stăpânul lor și aceștia să dobândească cu dreptate Împărăția Cerurilor”.

c). Împărăția – răsplată a ostenelilor noastre în slujba aproapelui

Omul devine viu (duhovnicește) atâta timp cât există o raportare plină de iubire față de semenul său, o raportare cu valențe ontologice, de transformare lăuntrică, comunională, prin care este proiectat spre Împărăție.

„Dar o, ce nebunie! Cum nu vrem să luăm, prin unele lucruri mici și vremelnice, bunătățile mari și veșnice, ci lepădăm bunătățile și dorim cele potrivnice. Și ce este mai neînsemnat decât un pahar cu apă rece, sau decât dăruirea unei bucăți de pâine sau decât lepădarea voii, sau unui mic gând, prin care ni se dă Împărăția cerurilor”.

4.) Raportarea omului la Împărăție și la Dumnezeu ca Împărat.

Tensiunea dintre vremelnicie vs veșnicie : Omul firesc vs Omul duhovnicesc

În mod cert există o tensiune între omul acaparat de obsesia materialului și omul duhovnicesc cu perspectiva împlinitoate a realităților veșnice. Pentru cel din urmă, lumea și slava ei reprezintă un real obstacol plasat pe traiectoria Împărăției, pe când pentru cel dintâi, este realitatea ultimă în funcție de care este conturat întregul său cerc existențial :

„Cel ce stăpânește înțelepciunea lumii și se desfată de ea și are odihna lumii acesteia și slava ei, prieten al ei este. Iar prietenul înțelepciunii lui Dumnezeu, se nevoiește în cele potrivnice acestora, adică e împovărat de dureri și trăiește în înfrânare și suferă tot necazul și necinstea pentru Împărăția Cerurilor. Cel dintâi dorește să se apropie de bunătățile văzute, de învățăturile de jos și de regi; și pătimește pentru aceasta adeseori. Iar cel de-al doilea pătimește împreună cu patimile lui Hristos. Pentru că cel dintâi are nădejdile aici, dacă poate peste tot să le aibă, căci sunt vremelnice și greu de înfăptuit, iar cel de al doilea aici se ascunde în ochii celor nebuni, zice Sfânta Scriptură, dar se face arătat în veacul viitor, când toate cele ascunse se vor face arătate”.

Natura ROBIEI față de Dumnezeu :

Smerenia

Ascultarea

Supunerea

Închinarea

Umilința

Rugăciunea etc.

Subiecte ce stau în strănsă legătură cu tema cercetării nostre și care pot fi dezvoltate, trecând prin filtrul gândirii răsăritene, întrucât sunt elementele articulate cel mai bine Bisericii, Tradiției și spiritualității noastre.

Scopul/Finalitatea prezentei cercetări – SLĂVIREA LUI DUMNEZEU

Trebuie să recunosc faptul că titlul acesta a fost inspirat din lucrarea Sfântului Maxim Mărturisitorul (cf. Răspunsuri către Talasie P.G. 90) care atrage atenția exegetului biblic să evite a cerceta vreuna din temele scripturistice de dragul propriilor osteneli, lucru ce nu are ca rezultat decât mersul în direcția extrem de păgubitoarei „slave deșarte” – κενoδoξία.

Îmi doresc să țin cont tot mai mult de perspectiva extraordinară deschisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul și să nu cad pradă slavei deșarte în demersul sau cercetarea de față, act ce ar îngreuna procesul întocmirii cât mai curate, duhovnicești a acesteia. Sper să am permanent în minte/inimă cuvintele Apostolului Pavel care îndemnă membrii comunității din Corint :

„De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți”( Eἴτε oὖν ἐσθίετε, εἴτε πίνετε, εἴτε τι πoιεῖτε, πάντα εἰς δόξαν θεoῦ πoιεῖτε. (1Co 10:31).

Nădăjduiesc că, pe parcursul cercetării acestei teme propuse, se vor deschide mult mai multe portițe ce vor articula/închega și mai bine tema de față.

“Dă-mi, Doamne, robia care-mi eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul” (Valeriu Gafencu).

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Omul – Robul Lui Dumnezeu (ID: 167768)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Omul – Robul Lui Dumnezeu

Copyright Notice

Evanghelia Dupa Iuda

Violuri Absolute ale Dragostei

Familia Ca Factor al Educatiei Religioase

Existenta Ingerilor

Prefigurare Si Continuitate. Corespondente Formale Si Teologice Intre Cultul Iudaic Si Cel Crestin

Omul In Fata Sfarsitului Peregrinarii Lui Pamantesti. Moartea Iluzie sau Speranta

Copyright Notice

Similar Posts