Omul este, pur si simplu, cea mai formidabilă fiară de pradă și, realmente, singura [612775]

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR:
Stănilă Laura
ABSOLVENT: [anonimizat]
2019

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE DREPT

INFRACȚIUNEA DE HĂRȚUIRE.
ABORDARE SOCIOLOGICĂ ȘI
JURIDICĂ

COORDONATOR:
Laura Stănilă
ABSOLVENT: [anonimizat]
2019

“Omul este, pur si simplu, cea mai formidabilă fiară de pradă și, realmente, singura
care își pradă sistematic propria specie.” – William James

CUPRINS :

Introducere
Capitolul I : Ilicitul penal
1.1 Ce este Ilicitul penal
1.2 Formele fenomenului infracțional
1.3 Politica anti -criminală
Capitolul I I : Considerații generale privi nd ocrotirea libertății
persoanelor in dreptul penal român
2.1 Despre libertatea persoanei
2.2 Evoluția conceptu lui de libertate in dreptul româ n
Capitolul III – Evoluția reglementării incriminării infracțiunilor contra
libertății
3.1 Codul penal din 1968
3.2 Prima incriminare a infracțiunii de hărțuire (Instituți e nouă in dreptul româ n)
3.3 Necesitatea incriminării infracțiunii de hărțuire
Capitolul IV – Incriminarea infracțiunii de hărțuire
4.1 Reglementarea juridică a infracțiunii de hărț uire
4.2 Subiecții infracțiunii
4.3 Obiectul juridic
4.4 Obiectu l material
4.5 Latura subiectivă
4.6 Latura obiectivă
4.7 Tentativa
4.8 Consumarea infracț iunii
Capitolul V – Abordare comparativă a infracțiunii de hărțuire și a altor
infracțiuni
5.1 Hărțuirea și hărțuirea sexuală
5.2 Hărțuirea și fenomenul de Mobb ing
Capitolul VI – Abordare sociologică a infracțiunii de hărțuire
6.1 Conceptul de victimă

6.2 Rolul victimei în comiterea infracțiunii
6.3 Impactul infracțiunii as upra victimei
6.4 Analiza psihologică a hărțuitorului
6.5 Relația victimă -infractor
Capitolul VII – Studiu de caz
Capitolul VIII – Concluzii
Bibli ografie

Capitolul I : CONSIDERAȚII GENERALE INTRODUCTIVE
1.1 CE ESTE ILICITUL PENAL ?

Denumirea de ilicit, prin ea însăși, denotă o conduită interzi să, contrară unei norme
juridice, care atrage răspunderea juridică a făptuitorului, dacă nu a intervenit vreunul din
cazurile ce înlătură răspunderea penală sau caracterul penal al faptei.
Ilicitul penal, prin natura lui, îmbracă forma unor fapte juridice care se materializează
prin acțiuni sau inacțiuni ale unor persoane, care fac parte din societatea de drept, de așa
natura încât să producă efecte pe care societatea le va resimți. Precizez faptul că
persoanele fac parte din societate, deoarece înafara societății nu e xistă infracțiune sau
infractor. Prin fapt juridic înțelegem orice împrejurare sau eveniment ce are ca efect
nașterea , modificarea sau stingerea raporturilor juridice.
Ilicitul penal mai are denumirea de infracțiune, cuvânt ce provine din latinescul infractio –
onis și care ilustra o fapt a ce prezintă un pericol social car e constă în săvârșirea cu
vinovăț ie a unei abateri de la legea penala și care este sancț ionata de aceasta.
1Ilicitul reprezintă de multe ori un fapt anti -juridic, adică o contradicție a faptei cu
întreaga ordine de drept, excluzând existent unor fapte justificative (e.g omorul in
legitima apărare). Anti -juridicitatea faptei nu trebuie confundata cu caracterul ilicit al
acesteia, deo arece un fapt anti -juridic este î ntotdeauna ilicit, dar nu orice fapt ilicit este ș i
anti-juridic.
Ilicitul penal aduce cea mai grava atingere, sau perturbare a o ridnii juridice, iar de aceea
măsurile pen tru a î mpiedica astfel de fapte sunt mai aspre decât in alte ramuri de drept.
Statul are rolul de a suprima faptele ilicite penale î n cadrul rap ortului juridic penal.
Acesta, î n cadr ul rapo rtului juridic de conformare im pune prin norma juridică, fie o
obligație de abstențiune de la a face ceva (norma prohibitivă ), fie o obligație de a face
ceva (onerativă ). Prin aces t raport juridic destinatarii cărora le este adresată norma penală
trebuie sa se conformeze acesteia.
Raport ul juridic penal de conflict se naște in momentul in care se săvârșește o infracțiune
și se stinge doar prin execut area pedepsei ori considerarea ei ca executată ca urmare a
grațierii, amnistiei, prescripț iei ră spunderii penale sau prin decesul condamnatul ui.

1 Viorel Pașca, Drept Penal: Partea Generală, Ediția a 4 -a, revizuită și adăugită, București,
Universul Juridic, 2015, pagina 55 -65.

1.2 FORMELE FENOMENULUI INFRACȚIONAL

2Fenomenul infracțional este unul din subiectele care a preocupat și încă preocupă
întreaga omenire. Motivul preocupă rii es te clar, avâ nd in vedere ca acest fenomen aduce
o atingere deosebit de grava umanității, afectând buna funcționare a societăț ii. Denumirea
de ilicit penal, la un moment dat poartă denumi rea de criminalitate sau infracț ionalitate.
Conceptul de criminalitate a apărut la finalul secolului al XVIII -lea, odată cu primele
statistici criminale. Aceas ta noțiune reprezintă ansamblul de fapte penale comise intr -un
spațiu si perioadă de timp determinată .
Criminalitatea poa te fi clasificată obiectiv, după gradul de cunoaș tere a faptelor penale de
către organele ce participă la î nfăptuirea actului de justiț ie. Criminalitatea se clasifica
după cum urmează : 1) Criminalitatea reală; 2) Cifra neagra a criminalității;
3)Criminalitatea aparenta; 4) Criminalitatea legală
Criminalitatea re ala reprezintă ansamblul faptelor penale săvârș ite efectiv , chiar daca ele
sunt ori nu sunt aduse la cunoștinț a organelor justiției penale. Din totdeauna
criminalitatea reala a fost greu de descoperit din diferite motive. De cele mai multe ori,
un factor d eterminant îl au abilitățile de mascare a urmelor infracțiunii de către fă ptuitor
si deficienta gradului de competenta a organelor judiciare .
Criminalitatea aparentă (d escoperita de organele de justiț ie penala) reflecta totalitatea
faptelor penale ce ajung la cunoștința organelor de justiț ie, indifer ent daca sunt din oficiu,
la plângerea persoanei vătămate sau ca urmare a denunț ului.
Cifra neagra a criminali tății reprezintă faptele penal e comise , ce nu ajung niciodată la
cunoștința organelor de justiți e penala.
In sfârș it, criminalitatea legala reprezintă faptele penale pentru c are s -a pronunțat o
hotărâre judecă toreasca definitiva.
Odată cu evoluția societăț ii, car acterul periculos al criminalităț ii nu mai putea fi ignorat si
cercetarea si înț elegerea acestuia a devenit inevitabila pentru omenire.

2 Valerian Cioclei, Manual de criminologie, ediția a 6 -a,revizuită, București: Editura C. H. Beck, 2016,
pagina 7 -54

1.3 POLITICA ANTI -CRIMINALĂ

Încă din cele mai vechi timpuri în so cietate a fost nevoie de o reacție represiva î mpot riva
actelor cu caracter infracț ional pentru a proteja valorile sociale.
Conceptul de politica 3anti-criminală apare pentru prima data in Germania, în secolul al
XVIII -lea, iar fondatorii acestui concept se numesc Kleinshrod și Freuer bach. Aceste
persoane, specialiș ti in drept penal au pus fundațiile ansamblului de masuri pentru
combaterea fenomenului infracțional. Christin e Lazerges a definit aceasta noț iune ca –
anali za și înțelegerea unei afaceri particulare a cetăț ii, fenomenul criminal, și punerea in
aplicare a unei strateg ii pentru a ră spunde situaț iilor de delicvență sau devianță .
Principalul modalitate prin care se poate implementa politica anti -criminala este
activitatea de legiferare. Doar in acest mod pot fi folosite instrumentele statului pentru a
combate si diminua criminalitatea. Aceasta politica trebuie sa fie dură si precisa, dar
corecta pentru toți subiecții că rora li se adresează. Printre ideile centrale ale lui Beccaria
se gă sea si codifi carea riguro asă a delictelor, pedepselor și necesitatea elaboră rii unui
corp de legi scrise, clare s i accesibile. Fă ră un rol retributiv, nu ar mai exista pedeapsa,
deci persoa nele predispuse a face o infracț iune nu ar m ai fi descurajate de urmă rile legale
ale acesteia.
În lupta anti -criminală sunt utilizate doua categorii de mijloace :
1. Mijloacele juridice – in această catego rie intră totalitatea normelo r de drept ce au
o contribuție în a combate ș i preveni fenomenul infr acțional. Normele penale
joacă cel mai impo rtant rol, din moment ce această ramură de drept îi pedepseș te
mult mai aspru pe cei ce le încalcă.
2. Mijloacele empiri ce – reprezintă ansamblul practicilor instituț ionale care au ca
scop principal combaterea si pr even irea fenomenului infracț ional (e.g
poliție,parchet, instanțele judecătoreș ti etc).

3 Valerian Cioclei, Manual de criminologie, ediția a 6 -a,revizuită, București: Editura C. H. Beck, 2016,
pagina 7 -54

CAPITOLUL II : CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND
OCROTIREA LIBERTĂȚII PERSOANELOR ÎN DREPTUL ROMÂN
2.1 DESPRE LIBERTATEA PERSOANEI

Omul, prin însuși felul său de a fi, mereu a căutat să fie liber atât fizic, cât si în gândire.
J.J. Rousseau a scris : „A renunța la libertate înseamnă a renunța la calitatea de a fi om .”
Libertatea nu a fost î ntotdeauna garantată prin lege. În epoca romană libertatea exista, dar
nu pentru toată lumea. Imperiul R oman funcționa optim datorită sclavilor pe care ii
folosea pentru a face o bună parte din munca ( e.g. : munca la câmp, mină, construcții etc).
Sclavii erau vă zuți ca niște bunuri și nu aveau foarte multe drepturi. Din punct de vedere
istoric, sclavia reprezintă negarea egalității dintre oameni.
Unul din cele mai cunoscute cazuri de sclavie din lume, și de asemenea cel mai recent
este sclavia afro -americanilor din S.U.A , care a luat sfâ rșit in secolul al XIX -lea, odată
cu scri erea oficială a constituției. Cu toate acestea, deși nu mai erau subjugați, ei tot nu
aveau drepturi depline, cum ar fi dreptul la vot.
În sfârșit, încă din antichitate lupta pentru obținerea libertății a fost esențială pentru om.
Libertatea a fost obținuta, de cele mai multe ori, prin opoziție și câteodată chiar prin lupta
cu puterea publică.
Cuvâ ntul libertate provine din cuvâ ntul la tinesc libertas, care reflectă posibilitatea
persoanei de a acționa după propria sa voință . Libertatea reprezi ntă una din cele mai
importante, daca nu chiar cea mai importanta valoare socia lă a persoanei, d eoarece ea
împiedic ă orice constrângeri î mpotriva înde plinirii orică rei dorințe pe care aceasta o are,
în limitele prevăzute de lege, bineînțeles.
Libertatea trebuie aplicată în mai multe domenii care permit persoanei sa se dezvolte
personal, intelectual, profesional e tc. Deci, putem vorbi de libertă ți, nu numai de libertate,
iar fiecare dintre acestea sunt aplicabile in diferitele raporturi și activități ale vieții de zi
cu zi.
Conceptul de libertate poate fi privit atâ t ca un drept, cât ș i ca o obligație. Ceea ce doresc
sa subliniez este faptul că persoana ce se bucură de dreptul la libertate are in același timp
o obligație de a respecta libertatea altora.
In cele ce urmează voi exemplif ica anumite categorii de libertăț i atribuite persoanei:

1. 4Libertatea la exprimare este un drept fundamental recunoscut cetă țenilor statului
român prin Constituție la art.30 si de art.10 al Convenției pentru apărarea
drepturilor omu lui și drepturilor fundamentale . Articolul 30 ne co nferă dreptul de
ne-a exprima gâ ndurile, opiniile si credințele prin orice fel, cenzurarea acestora
fiind inviolabile. Cu toate acestea este interzis ca dreptul la libera exprimare sa
provoace prejudicii altor persoane în ceea ce privește onoarea, demnitatea, dreptul
la imagine sau viața privată a acestora.
Acest drept este conex libertății pres ei, care presupune desfășurarea activității de
difuzare și strângere de informații de interes public prin intermediul televiziunii,
ziarelor, posturilor de radio,(canalele media, in general) fără intervenția
guvernului. Libertatea presei este un drept rec unoscut în majoritatea statelor
moderne din ziua de azi, iar acest drept recunoaște cetățenilor accesul neîngrădit
la informații în așa fel încât aceștia sa își formeze singuri opinia realistă și critică
in ceea ce privește societatea în care aceștia trăie sc sau cu privire la anumite
evenimente ce au loc în diverse părți ale lumii.

2. Libertatea la religie reprezintă dreptul unei persoane sau a unei comunităț i de a
practica orice religie, credință, învățătura, atâta timp cat nu se încalcă legea.

3. Libertatea î ntrunirilor reflecta faptul ca persoanele sunt libere sa participe la
mitinguri, demonstrații sau orice alte î ntruniri, dar c u condiția ca acestea sa fie
pașnice. Acest drept este strâ ns legat de drep tul la asociere, care reprezintă
libertatea persoanelor de a se î nscrie in partide politice, sindicate sau alte forme de
asociere.

2.2 EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE LIBERTATE ÎN DREPTUL ROMÂN

Prin Constituția din 1866 cetățenilor romani le -au fost recunoscute oficial drepturile și
unele libertăți. Aceasta este prima Constituție a Statului Român și este făcută după
modelul Belgian,care a apă rut in 1831.
Titlul II din Constituția de la 1866 se referea la drepturile si libertățile cetățenilor, iar
aceste drepturi puteau fi exercitate exclusiv de cetăț enii români. Străinii puteau sa se
bucure de aceste drepturi doar daca dobândeau cetățenie română .

4 Constituția României, Editura ErcPress, Articolul 29 -33, pagina 18 -22

Constituția din 1866 prevedea reglementări destul de liberale privind drepturile
individuale ale cetățeanului, cum ar fi: libertatea la învățământ, libertate a de conștiință,
libertatea întrunirilor și libertatea presei .
Constituția din 1923 apare ca o necesitate pentru a asigura procesul de dezvoltare
generală a României din acea perioadă . Caracterul unitar și național al Statului Român a
fost consacrat prin apariția acestei îmbunătățiri aduse fostei constituții. In Constituția din
1923 au fost păstrate 76 de articole din Constituția anterioara, s-au modificat sau
completat 25 de articole , iar 7 articole noi au fost adă ugate. Tot în Titlul II sunt
consacrate drepturile și libertățile cetățenilor, dar de data aceasta sunt mai multe la
număr.
Constituția din 1938 avea Titlul II intitulat ca “Despre drepturile și datoriile Românilor”,
făcându -se clar faptul că există un raport în tre obligațiile cetățenilor si drepturile conferite
acestora.
Toate constituțiile adoptate î n perioada 1948 -1965 prezintă caracteristici tipice tuturor
sistemelor totalitare de guverna re cu origini marxist -leniniste și cuprind trăsături specifice
care se c oncretizează în: instituirea monopolului politic, restrângerea drepturilor și
libertăților cetățenești, abolirea principiului separației puterilor în stat.
Libertățile cetățenilor a u întâlnit suișuri și coborâșuri de -a lungul istoriei statului Român.
Cel m ai important lucru este că în prezent cetățenilor le sunt recunoscute o mulțime de
drepturi și libertăți, atât de către Statul Român, cât și de către Uniunea Europeană.

Capitolul III – ISTORIA INFRACTIUNII DE HARTUIRE
3.1 CODUL PENAL DIN 1968

Infracțiunile contra libertății persoanei au debutat pentru prima dată în codul penal din
1968 prin care au fost incriminate : lipsirea de libertate în mod ilegal, sclavia, supunerea
la munca forțata, violarea de domiciliu, amenințarea,șantajul, divulgarea secretului
profesional, violarea secretului corespondenței.
În acest cod penal nu a fost reglementată incriminarea infracțiunii de hărțuire, urmand a fi
incriminata mai târziu.

3.2 PRIMA REGLEMENTARE CARE INCRIMI NEAZĂ INFRACȚIUNIEA
DE HĂRȚUIRE

Infracțiunea de hărțuire nu are corespondent în codul penal din 1968 și nici în legile
speciale, fiind o instituție nouă in materia dreptului penal, reglementată pentru prima dată
în codul penal din 2009 la articolul 208.

3.3 NECESITATEA INCRIMINĂRII INFRACȚIUNII DE HĂRȚUIRE

Această nouă incriminare vine ca răspuns la anumite fapte apă rute î n viața modernă prin
care o anumita persoana dorește sa îi creeze o stare de temer e altei persoane, numită
victimă , prin diferite modalități. Această infracțiune se îndreaptă împotriva psih icului
victimei, fiind asemănătoare cu infracțiunea de amenințare.
În societatea moderna este bine cunoscut faptul ca mai nou tot mai multe persoane sunt
agresate prin apeluri sau mesaje electronice sau telefonice . În ziua de astăzi, prin
intermediul tehno logiei tot mai multe persoane sunt hărțuite în mediul online. Platforme
precum Facebook, Tweeter, Instagram si Reddit sunt mijloace la îndemâna persoanelor
de rea -credința pentru a se folosi de acestea și a provoca stări de temere. De cele mai
multe ori v ictimele acestei infracțiuni sunt femeile. Acestea pot fi victime atât ale
mediului online, cât și în viața de zi cu zi, fiind așteptate sau urmărite pe strada sau in
alte locuri publice.

Capitolul IV – INCRIMINAREA INFRACȚIUNII DE HĂȚUIRE
4.1 REGLEMENTAREA JURIDICA A INFRACȚIUNII DE HARȚUIRE

Infracțiunea de hățuire este reglementată la articolul 208 din actualul cod penal . Aceasta
este incriminata in doua variante: o variantă tip, prevăzută la alin.(1) și o variantă
specială, cea de la alin.(2 ).

„Art. 208 Hărțuirea
(1) Fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o
persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către
aceasta, cauzându -i astfel o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 6 luni
sau cu amendă.
(2) Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la
distanță, care, prin frecvență sau conținut, îi cauzează o temere unei persoane, se
pedepsește cu închisoare d e la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o
infracțiune mai gravă.
(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. ”

4.2 SUBIECȚII INFRACȚIUNII

Subiecții acestei infracțiuni nu sunt circumstanțiați, putând fi subiect activ sau pasiv chiar
și o persoana juridică.
Participația penala la această infracțiune este posibila sub toate formele .

4.3 OBIECTU L JURIDIC

Infracțiunea de hărțuire are ca obiect juridic libertatea psihică a persoanei, fiind
asemănătoare cu amenințarea.

4.4 OBIECTUL MATERIAL

Valoarea ocrotită de lege prin incriminarea acestei infracțiuni este libertatea psihică a
persoanei, iar din această cauză nu putem vorbi de existența unui obiect material.
Cele mai multe infracțiuni din cadrul celor împotriva libertății persoanei sunt lipsite de
obiect material. Exista și două excepții, spre exemplu: în cazul infracțiunii de lipsire de

libertate în mod ilegal sau în cazul șantajului, când obiectul material p oate fi corpul
persoanei, daca au fost exercitate violente asupra acestuia.
4.5 LATURA OBIECTIVĂ

Elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiunea de hărțuire a unei
persoane, numită victima, care se poate realiza prin două modalități di stincte: urmărire a
în mod repetat a acestei persoane, inclusiv supravegherea în mod repetat a locuinței,
locului de muncă sau a alor locuri frecventate de către aceasta.
La alin.(1) întâlnim două condiții negative atașate elementului material. Prima condiț ie
este ca fapta să fie realizată fără drept, adică sa nu existe vreo dispoziție legală care să
permită urmărirea sau supravegherea unei persoane, locuinței acesteia, locului de muncă
sau altor locuri frecventate de aceasta. În cazul în care se desfășoară activități operative
specifice de culegere de informații în scopul protecției securității naționale sau în cadrul
urmăririi penale, daca este dispusă supravegherea tehnică, prima condiție negativă de la
alin.(1) nu este îndeplinită. A doua condiție este ca fapta sa se realizeze fără un interes
legitim. În acest caz putem vorbi de părintele care își urmărește și supraveghează copilul
minor în exercitarea drepturilor sale părintești.
Mai mulți autori consideră faptul că alin.(2) este o variantă atenuantă a in fracțiunii. Eu
doresc sa achiesez la opinia domnului Valerian Cioclei care este de părere că alin.(2) este
o variantă specială și ca nu poate fi calificată drept variantă asimilată, deoarece aceasta
prevede o sancțiune diferita, mai mică față de varianta t ip, si nici nu poate fi variantă
atenuantă, deoarece nu se raportează la varianta tip, nefiind construită pe elementele
acesteia. La această variantă, elementul material este realizat tot printr -o acțiune, ce poate
fi realizată în două modalități: efectuar ea de apeluri telefonice sau de comunicări prin
mijloace de transmitere la distanță. Prin apeluri telefonice putem înțelege atât rețele fixe,
cât și rețelele de telefonie mobilă.