Omul Chip Si Asemanare

Omul – chip și asemănare

În cele trei confesiuni creștine

C u p r i n s

Argument

Căutăm mereu calea adevărată pentru soluționarea acestor probleme fundamentale ale gândirii umane: adevăr și realitate, natura spațiului și a templului, materie și energie, originea și natura vieții, originea și natura sufletului, problema liberului arbitru, a valorilor, a originilor și viitorului speciei umane.

Toate aceste întrebări au rolul de a-l conduce pe om la cunoaștere căci: “Nimic nu-i mai prețios decât cunoașterea: cunoașterea este lumina sufletului rațional. Contrariul ei ignoranța este întuneric. După cum lipsa luminii este întuneric, tot așa și lipsa cunoașterii înseamnă întunericul rațiunii. Ignoranța este nota ființelor, lipsite de rațiuni” Sfântul Iustin Martirul și Filosoful. Actul cunoașterii –semn al aristrocației umane este în același timp o consumare și o depășire a realului, un asalt în sine și prin aceasta către supranatural.

Cunoașterea nu trebuie însă să posede un caracter autonom deoarece “limitele speculației omului de știință monetiste nu depășesc metapsihologia, metalogica, limbajul mișcându-se între intuiție și metodă nedepășind utilul, comodul și gratuitul existând un singur mod de acces la adevăr revelația” Petre Țuțea. “Țara Dumnezeule, fără credință omul devine un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri. Adevărul nu se caută ci se primește pentru că omul la scara lui ca și natura , nu sunt surse ale adevărului ci îl reflectă în măsura în care vrea Dumnezeu. Acolo unde nu are revelația, adică unde Dumnezeu nu-ți acordă favoarea de a ști cine ești și în ce scop ești nu vei afla niciodată” Petre Țuțea.

Printre revelație – acțiunea directă a divinității asupra subiectului gânditor – omul a putut ajunge la cunoașterea propriei valori “aceea de a fi creat după “chipul lui Dumnezeu” în vederea ajungerii la “asemănarea cu Acesta prin har”.

Microcosmos – manifestare prin natură a lumii sensibile prin corp “rațiune plasticizată” și inteligentă prin suflet omul spune Sfântul Grigore de Nyssa nu datorează importanța sa acestei numiri ci faptul de a fi creat după chipul lui Dumnezeu. Acest privilegiu al omului îl obligă la actualizarea chipului, chip indefinibil datorită Creatorului său ce-i servește drept model.

Crearea omului “după chipul lui Dumnezeu reprezintă în istoria umanității cea mai înaltă perspectivă ce i s-a oferit vreodată. Chipul nu obligă la cunoaștere în vederea progresului spre “resemnare” – scopul omului.

Fără cunoștință de sine ne-o ***1*** chiar și imperfecta metodală nu vom putea afla niciodată ce vom putea deveni și în ce scop trăim.

Prin cunoașterea calității de chip al omului vom observa având ca suport revelația divină, aristrocația umană și demnitatea acesteia chemată să ajungă Dumnezeu prin har la asemănarea cu Dumnezeu prin actualizarea chipului.

Capitolul I

CHIPURI ASEMĂNĂTOARE LA SFINȚII PĂRINȚI

“Căci chipul e chip numai câtă vreme nu-i lipsește nici o însușire din câte se pot atribui originalului, iar în clipa în care dimpotrivă se îndepărtează de original din acel moment el nu mai este chip. Dacă așadar una din caracteristicile privitoare la Ființa dumnezeiască este aceea de a nu putea fi înțeleasă cu mintea atunci neapărat că și în această privință chipul trebuie să fie asemănător modelului. Căci dacă firea acestui chip ar putea fi cuprinsă de minte pe când dimpotrivă modelul sau prototipul ar rămâne cu mult mai presus de puterea noastră de cunoaștere, atunci contradicția dintre însușire ar fi o mărturie limpede că ele nu se aseamănă. Dacă însă firea cugetului nostru întrece puterea noastră de cunoaștere întrucât el e tocmai chipul Celui ce ne-a zidit, urmează că el are deplina asemănare cu Cel desăvârșit, neputința de a-l cunoaște fiind și ea o mărturie sigură că ființa dumnezeirii este de nepătruns.

Din analogia făcută de Sf. Grigore de Nyssa deducem incapacitatea noastră de a defini noțiunea de “chip” de a găsi termenul ce ar putea numi semnificația și corespondența a ceea ce reprezintă chipul li Dumnezeu în om. Subiectul este ed haustiv nimeni nu și-a rugat vreodată dreptul de a fi spus că el a dat o definiție completă a chipului lui Dumnezeu din om. Înscrierile Sfinților Părinți noțiunea de chip cunoaște o mare bogăție de sensuri ce nu se exclud reciproc și care vin să ateste nemărginirea numelui chip. Referindu-se la diferitele sensuri pe care “chipul” îl ia în scrierile Sfinților Părinți V. Lossky făcând o sinteză a acestora spune că: “uneori se atribuie caracterul de chip al lui Dumnezeu demnității împărătești a omului, superiorității sale în lumea sensibilă, alteori se vrea închipuit în partea sa duhovnicească, în suflet sau în partea principală, conducătoare a ființei sale, în minte în facilitățile superioare ca inteligența rațiunea sau în libertatea proprie omului, facilitatea de a se determina din interior în virtutea căreia omul este adevăratul principiu al actelor sale. Câteodată chipul lui Dumnezeu este asimilat cu vreo calitate a sufletului, cu simplitatea lui, cu nemărginirea lui sau cu facultatea de a-l cunoaște pe Dumnezeu, de a trăi în legătură cu El, cu posibilitatea de participare la Dumnezeu cu satisfacerea Duhului Sfânt din suflet”. Tot V. Lossly amintește despre dublul aspect al chipului înscrierile Sf. Macarie Egipteanul și de participarea trupului la “chip” aspect întâlnit în operele Sfântului Irineu, Sf. Grigore de Nyssa și ale Sfântului Grigorie Palama

Plecând de la exegeza textelor scripturistice Sfinții Părinți au arătat superioritatea omului prin raportarea sa la celelalte creaturi terestre Superioritate dată de poziția verticală a omului, omul ființă ce contemplă cerul, superioritate ca urmare a actului creației, prin implicarea directă a lui Dumnezeu și Sfatul persoanelor Treimice, precum și prin limbajul articulat și superioritatea facilităților sufletului uman față de cel animal căci “Sângele este sufletul oricărui animal”sufletul animal fiind pământesc nu cunoaște nemurirea și “nu are darul vorbirii”.

1.Omul stăpân

“Și a zis Dumnezeu să face om după chipul nostru și după asemănare fi să stăpânească peste mări și păsările cerului și peste toate târâtoarele care se târăsc pe pământ”. Plecând de la acest citat biblic Sfântul Ioan Gură de Aur, reduce noțiunea de chip doar la calitatea de stăpân al omului asupra întregii creaturi pământene. “Deci prin cuvântul “chip” trebuie înțeles “stăpânire” și nimic altceva, că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie stăpân peste toate cele de pe pământ, și nimic nu este pe pământ mai mare decât el, ci toate sunt sub stăpânirea lui” referindu-se la o predică anterioară același Sfânt Părinte spune” Ați aflat atunci ce înțeles cuvântul chip, că el nu înseamnă asemănarea omului Cu Dumnezeu după ființă, ci asemănarea cu El în ce privește stăpânirea, nu în ce privește chipul formei ci în ce privește stăpânirea de aceea a și adaptat “să stăpânească…”. Comentând pasajul scriptic în care se descrie venirea tuturor animalelor terestre la Adam pentru a le pune fiecăreia un nume ”propriu și potrivit”. Sf. Ioan Ihristostom amintește din nou calitatea de “stăpân” ce-i corespunde “chipului” “Gândește-te cât de mare îi era înțelepciunea lui Adam ca să poate pune nume … într-un cuvânt tuturor animalelor… Ai văzut putere desăvârșită? Ai văzut autoritate de stăpân? Pe lângă toate celălalt gândește și la aceea că au venit la Adam cu toată supunerea, ca la un stăpân… Și omul nu s-a temut de nici una din ele”. În Omilia a XXI-a Facere Sf. Ioan Gură de Aur insistă încă o dată pe calitatea de stăpânitor al chipului. ”În ziua în care l-a făcut pe Adam; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el”. Aceste cuvinte sunt în loc de: “l-a pus stăpân pe toate cele văzute”; că acest lucru înseamnă: “după chipul lui Dumnezeu. După chipul lui Dumnezeu în ce privește conducerea, în ce privește stăpânirea. După cum Dumnezeul universului are stăpânire peste toate cele văzute și cele nevăzute, fiind creatorul tuturor tot așa a voit Dumnezeu ca și această ființă cugetătoare pe care a creat-o, să aibă stăpânire peste toate cele văzute”. Această calitate de stăpân al omului asupra întregii creații este prezență și în scrierile Sf. Grigore de Nyssa astfel el spune: “Încă nu-și făcuse apariția între viețuitoarele lumii acea falnică și grațioasă ființă care e omul. Căci nu era firesc să apară stăpânul înainte de supuși ci întâi trebuia pregătită împărăția și abia după aceea urma să aibă loc primirea sumarului – după ce amintește minunățiile cu care a fost împodobit palatul pentru a-l putea primi pe “suveran” Sf. Grigore continuă – …abia atunci a rânduit Dumnezeu să vină omul pe lume, mai întâi ca privitor al atâtor minunății, iar în al doilea rând ca stăpân al lor, pentru ca folosindu-le să –și dea seama cine este Cel ce i le-a dăruit iar prin frumusețea și măreția întregii acestei priveliști să fie îndrumat a păși pe urmele puterii cele nenumite și nedescrise care i le-a făcut. Iată de ce omul a fost introdus ultimul între creaturi: nu pentru că ar fi fost aruncat la urma ca un disprețuit, ci ca unul care în clipa nașterii se cădea să fie împărat peste supușii săi”Amintind de unele însușiri de care se bucură omul .Sf. Grigore spune că virtuțile sunt acelea ce caracterizează cel mai bine calitatea de rege al omului, apoi spune că “Dealtfel și faptul că omul poartă în el chipul Celui care stăpânește peste toate făpturile nu vrea să însemneze altceva decât că de la început firea omului a fost destinată s fie regină”. Prin analogia dintre un rege și partritul acestuia Sf. Grigore arată legătura dintre om și Dumnezeu. “… tot așa și firea omenească, a fost creată să aibă rol de conducător peste altele pentru că se aseamănă cu împăratul tuturor făpturilor, fiind astfel ca un tablou viu, dar care are comun cu modulul său veșnic atât vrednicia cât și numele”

Această calitate a omului de stăpân asupra creației implică și responsabilitatea omului neavând dreptul să se comporte ca un tiran. Astăzi datorită unei proaste uzări a forței sale împotriva creației se observă o creație a naturii împotriva omului. Dispariția speciilor faunei și florei și distrugerea habitatelor naturale, au efect nociv și asupra omului. Echilibrul natural ține de conservarea și ***3*** tot ceea ce înseamnă natură înconjurătoare. Fără respect față de creație omul riscă să rămână stăpânul unei lumi moarte și artificiale.

2. Libertatea

Libertatea umană a constituit și continuă să o facă în istoria umană un subiect ce a determinat numeroase dispute. Liberul arbitru a fost pe rând contestat și aprobat. Libertatea a fost contestată prin raportarea la Creator a Cărui libertate absolută ar anula-o pe cea umană ce a determinat și apariția conceptului de predestinație în protestanți și prin observarea interfecțiunii naturii umane prin apariția determinismului. Fără îndoială relația dintre ordinea comună și libertatea personală va rămâne pentru totdeauna problema esențială a vieții noastre.

Prezenta libertății absolute devine poate conduce la o negare a libertății umane sau a divinității. “Dacă Dumnezeu există libertatea omului nu mai există, omul este un sclav. Dar omul poate și trebuie să fie liber deci Dumnezeu nu există.”același mod de a privi lucrurile îl întâlnim și la Emil Cioran “Atâta vreme cât există ne asimilăm lui nu existăm, iar când i ne opunem n-are rost să mai existăm” Toate acestea provin poate dintr-o prea mare dragoste de viață căci spune A. Camus “nu poți iubi viața fără să fi deznădăjduit în fața vieții”. “Una din primele caracteristici ale libertății este aceea de a fi nelimitată .. fiecare limitare a libertății, oricât de mică ar fi, este resimțită ca o ofensă adusă persoanei. Omul dorește să aleagă în mod liber fie cp e vorba de bine sau de rău”. Alegerea răului poate conduce omul la ablațiune la dispariție” nu una totală. Ca urmare a acestui fapt suntem forțați să impunem limite libertății pentru a nu produce o diminuare a persoanei. În acest sens L. Blaga spune:” Toți oamenii aspiră la libertatea în chip necondiționart, nimeni nu vrea să știe că avem un drept doar la libertatea pentru care ne putem lua răspunderea” tot despre libertate.

Creat “după chipul” lui Dumnezeu omul este o ființă liberă, căci dacă Dumnezeu nu l-ar fi creat pe om liber, S-ar fi negat pe Sine ca libertate absolută. Dacă omul nu ar fi creat liber atunci acesta ar fi disculpat de răul săvârșit, iadul și raiul fiind în acest caz lipsite de sine. Omul este însă liber având posibilitatea să o leagă: binele și răul această formă a libertății fiind cel mai simplu mode de a rezolva problema libertății. “Iată ți-am pus înainte binecuvântarea și blestemul… moartea și viața, alege deci viața” Omul trebuie să aleagă viața pe Dumnezeu aducându-și aminte că “acolo unde este Dumnezeu e prezentă și libertatea.

LA Sf. Ioan Ihrisastom libertatea e un dat al puterii voluționale a sufletului “-Ce înseamnă “sufletul viu” – “Înseamnă lucrător .. care urmează voința lui”. În concepția Sf. Clement Alexandrinul libertatea este strâns legată de redempțiune. Voința persoanei umane anulează orice determinism acesta fiind superioară celorlalte facilități raționale. Libertatea reprezintă pentru Sf. Clement cea mai înaltă distincție ea stabilind legătura cu Dumnezeu. “Cuvântul “dacă voiești” i-a arătat dumnezeiește liberul arbitru. Căci al omului era să aleagă, liber fiind iar al lui Dumnezeu să dea ca un stăpân. Dă celor ce voiesc și stăruiesc și cer pentru ca astfel mântuirea să fie lucrarea lor proprie. Căci Dumnezeu nu constrânge îi e urâtă forța ci arată cale celor ce caută, dă celor ce cer, deschid celor ce bat. Dacă voiești, dacă voiești cu adevărat și nu te îndoiești, silește-te să obții ce-ți lipsește”

Comentând modul în care Sf. Maxim Mărturisitorul vede libertatea V. Lossky spune: …”după Sf. Maxim această libertate de alegere este deja o nedesăvârșire o mărginire a adevăratei libertăți. O fire desăvârșită n-are nevoie să aleagă pentru că ea cunoaște în chip firesc binele, libertatea sa este întemeiată pe această cunoaștere. Liberul nostru arbitru dăinuiește nedesăvârșirea firii omenești căzute, pierderea asemănării cu Dumnezeu…ceea ce este înapoi chipul lui Dumnezeu este târât în prăpastie, rămânând totuși liber să aleagă să se întoarcă din nou spre Dumnezeu. Pentru Sf. Maxim moartea este o cauză a libertății noastre de care omul a uzat greșit. Rolul este mișcarea funcțiunilor sufletești spre altceva decât ținta finală, în baza unei gândiri greșite”. Sf. Maxim consideră că supunerea este metoda prin care “vrășmașul cel de pe urmă care va birui este moartea” (1 Cor., 15,26). “Aceasta pentru că voința noastră de a fi stăpân pe noi înșine adică libertatea prin care făcându-și moartea intrarea în noi a întărit asupra noastră stăpânirea stricăciunii, a cedat lor cu totul lui Dumnezeu” comentând versul” Căci nu mai trăise eu, ci Hristos trăiește în mine (Gal 2,20) Sf. Maxim afirmă: “Dar să nu ne vadă tulbure ceea ce am spus eu căci nu spun că se va produce o suprimare a libertății, ci mai degrabă întărirea ei în fixitate și neclinitirea cea după fire sau o cedare liberă că de unde eram existență, de acolo să dorim a primi și a ne mișca”interpretând acest pasaj Părintele Dumitru Stăniloaie spune. “Libertatea ne dată ca să alegem ceea ce promovează firea noastră ceea ce e conform ei. Ceea ce promovează cu adevărat firea noastră e acordarea ei cu Dumnezeu, arhetipul ei, și cu voia lui Dumnezeu, care urmărește împlinirea conformă cu rațiunea după care a fost creată și ajungerea ei la veșnica durată fericire. Astfel a voi ceea ce voiește Dumnezeu pentru noi înseamnă a ne voi pe noi înșine a voi conform cu firea noastră, a voi întărirea firii noastre în vederea eternității ei fericite în Dumnezeu nelucrând contrar ei nelucrând la slujire și coruperea ei. Libertatea adevărată constă în a deschide acțiunii definită dătătoare a lui Dumnezeu în om. Libertatea se manifestă în mișcare. Deci precum libertatea poate să vrea binele sau răul propriu ființei, așa mișcarea poate să ne ducă fie la unirea cu Dumnezeu ca veșnică existență fericită fie la coruperea și moartea ființei și la încetarea mișcării ba chiar la robirea libertății. Libertatea este un prerogativ al persoanei și la Sf. Ioan Damaschin ea fiind cea care alege. Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire, fire de păcat, iar prin voință liber. Spun fără de păcat nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui căci numai Dumnezeirea este incapabilă de păcat ci pentru că nu are în firea sa facultatea de a păcătui, ci mai mult în libertatea voinței libertatea este parte a chipului căci : spune același Sf. Părinte” Aceasta numim chip dumnezeiesc, căci cuvintele “după chip” indică rațiunea și liberul arbitru”. Sfântul Ioan Damaschim demonstra existența liberului arbitru prin negarea noțiunii determinante ale lucrurilor el respinge implicarea lui Dumnezeu cu excepția ***3***, a sorții a naturii a sporului sau a întâmplării. Plecând de la existența acțiunii umane și a facultății deliberatoare Sf. Ioan Damaschin va confirma existența libertății “Rămâne deci ca omul care acționează și lucrează să fie principiul faptelor sale și să aibă liberul arbitru. Mai mult dacă omul cu nici un chip nu este principiul acțiunilor sale este zadarnic să aibă facultatea de a delibera. Căci la ce îi va folosi deliberarea, dacă nu este deloc stăpânul acțiunii sale? Orice deliberare se face în vederea acțiunii”.

Sf. Grigore de Nyssa consideră libertatea ca fiind o podoabă a “chipului”, “Căci pe de o parte sufletul lui îi spune chemarea lui împărătească că îi spune că el trebuie să se ridice mai mult asupra (principilor/minciunilor de toate zilele, iar pe de altă parte el are o superioritate vizibilă prin libertatea sa mângâietoarea potrivit căreia el se poate hotărî și conduce singur în mod liber după voia sa””Cel ce a creat pe om cu scopul să guste din toate (nu putea/darurile Lui, desigur că nu-l putea lipsi de tot ce era mi scump de a fi independent și liber”. Pr. V. Răducă vorbim despre libertatea la Sf. Grigore de Nyssa spune despre aceasta că este ontologică și rezultantă mai multor virtuți, libertatea fiind o facultate a persoanei. Virtuțile ce contribuie la libertatea persoanei sunt: “nepătimirea, libertatea de gândire și cuvânt și libertatea de alegere și cea ontologică”Toate acestea fac din om o ființă liberă .

A (nepătimirea) “Ea este un fel de prezență în om a revărsării nepătimirii divine. Omul neîmpătimit este cu adevărat oglindă în care se oglindește dumnezeirea. Dacă la Dumnezeu nepătimirea este dinamismul curat al persoanei absolute, la om ea trebuie să exprime același lucru, dar la nivel creat anume, mișcarea sufletului în direcția firească a naturii sale adică spre modelul său” pe care trebuie să îl reflecte “ Razele acestei virtuți adevărate și dumnezeiești, reflectându-se în viața curățită prin împărțirea care se revarsă din ea, nu face nivelul pe cel nevăzut de înțeles pe cel inaccesibil, zugrăvind soarele în inimile noastre”.

(libera exprimare) este a doua virtute ce contribuie la libertatea persoane. Dreptul de a spune orice, de a vorbi fără disimilare, franchețe în limbaj, o libertate de exprimare ce nu implică ***4***, o adaptare ce este lipsită de tendențiune de îndrăzneală și nerușinare “În calitate de copia a frumuseții arhetipale omul nu are vreo patimă: chip al celui fără de patimă desfătându-se de fericirea vederii lui Dumnezeu”

E (libertatea ontologică) și (libertatea existențială sau de comportament), ultima desemnează funcționalitatea celeilalte existența primei condiționări corectitudinea celei de-a doua Libertatea comportă astfel două dimensiuni una direcționată spre Dumnezeu prin participarea la acesta în acest caz libertatea apologică fiind sinonimă cu “procesul de asemănare cu Dumnezeu” “E este asemănarea cu Cel care este independent și suveran asemănarea care ne-a fost dată de Dumnezeu de la început (…) Iar libertatea este una prin natura sa și constă în armonia cu ea însăși. Așadar oricine este liber spre armonie cu Cel asemenea lui. Virtutea este supremă. Așadar tot cel ce este liber este suprem. Și desigur că natura dumnezeiască este izvorul oricărei virtuți” și alta de a afirma demnitatea de împărat al chipului libertate bazată pe puterea cognitivă și activă a sufletului. “Cel care dispune în mod liber de toate a permis, în mare a lui considerație pentru om, ca și noi să avem împărăția noastră, al cărei stăpân va fi fiecare ins. În cazul nostru este vorba de autodeterminare, facilitate lipsită de orice servitute și libertate, fondată pe independența puterii de judecată”

Libertatea este privită de către unii teologi moderni ca fiind “riscul asumat de către Dumnezeu” O Clement “ Pe culmea atotputernicie creatoare căci numai Iubirea dătătoare de viață poate face viu și liber – se înscrie astfel riscul. Atotputernicia (este iată) se împlinește limitându-se. În actul creator însuți. Dumnezeu se limitează într-un fel se retrage pentru a da omului spațiul libertății. Culmea atotputerniciei tăinuiește astfel o neputință paradoxală. Și aceasta este posibilă deoarece culmea atotputerniciei este iubirea iar Dumnezeu poate totul mai puțin să-l constrângă pe om să-l iubească. Iubirea luzi Dumnezeu este spațiul libertății mele”N. Lossky vede libertatea umană ca pe capacitatea omului de a respinge pe Dumnezeu și ca expresie a măreției. “Acest ființe (oamenii) pot decide însă și împotriva lui Dumnezeu. Oare aceasta nu presupune riscul de a fi vedea creația distrusă? Acest risc este necesar s-a spunem, trebuie, în mod paradoxal, să se manifest chiar în culmea atotputerniciei. Creația pentru a înnoi cu adevărat creează “un altul adică o ființă personală capabilă de a-l respinge pe Cel Care a creat-o. Persoana este cea mai înaltă creația a lui Dumnezeu, doar pentru faptul că Dumnezeu îi dă puterea de a iubi și prin urmare de a respinge. Dumnezeu riscă neîncetat prăbușirea celei mai înalte făpturi a Sa tocmai pentru ca ea să poată fi cea mai înaltă”

3. Omul ființă spirituală cugetătoare

Omul apare ultimul în creație cu o natură ce înglobează în ea spirit și materie – spirit nu în formă absolută căci numai Dumnezeu e spirit absolut în definitiv prin raportarea la Dumnezeu toate sunt materie. “În sfârșit la urmă de tot apare omul sud întreitul lui context ca o unire sublimă i sinteză fericită dintre substanța dotată cu putere de cugetare i elementul sensibil al firi. Acest lucru îl deducem din cele spuse de Apostol în epistola către Efeseni (1 Tesal 5,23cărora le dorește să li se “sfințească în întregime, fără de prihană, trupul sufletul i duhul și să se păzească întru venirea Domnului Iisus Hristos prin trup, înțelegând partea vegetativă, prin suflet pe cea afectivă și prin duh pe cea cugetătoare.

Despre suflet Chr. Tommars spune că este unul din termeni a cărui explicare și înțelegere este dintre cea mai dificilă atât în Sfânta scriptură cât și în literatura creștină datorită bogăției sale de sensuri. “Sufletul spune Sf. Ioan Damaschin – este substanța vie simplă necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupești, nemuritoare rațională, spirituală, fără de formă. Se servește de un corp organic și ți dă acestuia puterea de viață de creștere, de simetrie și de naște. Nu are un spirit deosebit de el ci spiritul său este partea cea mai curată a lui. Căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber voliționar, activ schimbător adică schimbător prin voință pentru că este zidit. PE toate acestea le-o primit în chip natural prin harul celui care l-a creat prin care a primit și există părea cum și de a exista prin fire în acest chip”. Într-un mod asemănător se exprimă și Sf. Grigorie de Nyssa: “Sufletul este o natură creată, natură vie și inteligibilă, care transmite prin sine trupului organic și palpabil puterea virtuală și a organelor de simț, atâta vreme cât natura trupului s-a arătat vrednică de aceasta”.

Pentru Sf. Grigorie de Nyssa nu doar sufletul este chip al lui Dumnezeu ci și trupul; astfel el spune:” După chipul Său l-a făcut Dumnezeu pe om, ceea ce e la fel ca și cum ar fi spus că firea omenească a fost făcută părtașă la toate bunătățile” se poate observa că Sfântul Părinte nu atribuie calitatea de cheie sufletului singur, ci întregii ființe umane – trup și suflet același lucru îl afirmă și Sf. Grigorie Palama Căci nu numai sufletul este, ci și trupul omului este creat după chipul lui Dumnezeu împreună au fost create după chipul lui Dumnezeu” Și Sf. Irineu consideră omul ca chip în întreaga sa ființă chip aparținând omului desăvârșit “omul desăvârșit este acela care deține Duhul lui Dumnezeu se arată fără vină în suflet în Trup, adică cel care păstrează credința în Dumnezeu și dreptatea față de aproapele”. Sufletul omului cu toate calitățile pe care le posedă prin bunătatea lui Dumnezeu nu este o parte din Dumnezeu așa cum cred unii ce pleacă de la “suflarea de viață” din Dumnezeu o dă omului. Sf. Ioan Gură de Aur pune apariția sufletului în crearea omului după crearea trupului “-Ce înseamnă “ a suflat suflare de viață?” – Dumnezeu a voit și a poruncit ca trup creat de el să aibă putere de viață, care s-a făcut în el suflet viu, adică activ, care poate prin mișcarea mădularelor să-și arate măiestria sa. Tot așa și la crearea omului, mai întâi i-a făcut trupul și apoi sufletul”.

Contrar acestei opinii avem scrierile Sf. Maxim mărturisitorul care spune “legat de suflet și trup cp: “trupul și sufletul sunt părți ale omului și părțile au cu necesitare o referire una la alta pentru că ele constituie întregul ce le caracterizează, iar cele referitoare una la alta sunt din cele ce totdeauna și oriunde au venit la existența deodată constituind ca părți prin întâlnirea lor specia întreagă și nefiind despărțire între ele decât prin cugetarea spre cunoaștere a ceea ce este după ființa fiecăruia – e cu neputință ca sufletul și trupul, ca părți ale omului să se anticipeze sau să-și urmeze pentru cp altfel numită rațiune a uneia la alta va dispărea”Despre suflarea de viațp Alexandros Talomiros spune:” Suflarea de viață pe care Dumnezeu a suflat în fața omului era aceiași energie a Duhului lui Sfânt care a vitalizat ele în prima zi a creației …Suflarea de viață de care vorbește aici Sfânta Scriptură nu este suflarea unei vieți vremelnice ci suflarea unei vieți adevărate și veșnice . Suflarea de viață pe care Dumnezeu a insuflat-o în fața omului nu a dat omului un suflet, ci a făcut din suflet, adică din viața lui un suflet viu. Din energia Duhului lui Sfânt pe care Dumnezeu a suflat-p în fața lui, omul a dobândit Viață adevărată, un suflet viu, o existență veșnică”.Referitor la faptul de a fi “parte” din Dumnezeu Sf. Maxim Mărturisitorul spune :”Deci suntem și ni se zice “parte “ a lui Dumnezeu, pentru faptul că rațiunile existenței noastre preexistă în Dumnezeu”

În finalul disertației despre om ființă spirituală voi reproduce două citate din Christos Yonnarus: locul lor putea fi și unul inițial” Astăzi, cei mai mulți oameni înțeleg sufletul ca fiind…ceva asemănător cu aerul, nedefinit, care atunci când murim iese din noi împreună cu ultima noastră suflare și merge “altundeva” Nu este însă acesta sensul biblic al cuvântului. 8traducătroi V.T. în greacă)…au tradus în grecește prin psihi termenului ebraic sephesch care este un cuvânt cu multiple sensuri. Psihi este numit tot cea ce este viața viu chiar și animalele, dac cel mai adesea în Sfânt Scriptură prin acest termen este numit omul. El arată modul în care viața se manifestă în om. Nu se referă numai la o anumită parte a existenței noastre – pare spirituală în contrast cu cea materială de exemplu – ci indică pe omul întreg ca ipostar unitar viu. Sufletul nu sălășuiește numai în trup ci se exprimă prin trup. Sufletul este un om,e ste cinema, deoarece acesta (psihi) constituie semnul vieții…acesta nu înseamnă că el este sursa vieții…atât ca manifestare interioară cât și ca interioritate și sbiectivitate .. el este mai curând suportul sau purtătorul vieții”.Există expresii la Sf. Părinți în care natura umană este reportată la două “esențe” esența netrupească a sufletului și “esența lipsită de rațiune a trupului”. Dar sufletul nu reprezintă în exclusivitate partea “gânditoare” și rațională a naturii umane, cu reprezintă și partea “sensibilă” “sufletul” este “amestecat, plămădit cu natura materială prin simțuri” unt unii Părinți care nu **5**despre “sufletul trupesc” sau vii, alții care disting părți ale sufletului “partea rațională” cea “pătimașă” și cea “ a dorințelor”. sufletul “ceresc” și “dumnezeiesc”, principiu contemplativ și rațional al lor există însă și o parte “pasivă și irațională” a sufletului; sufletul este liber să se conducă pe sine, dar și “iubitor de materii”, “iubitor al patimilor care îl stăpânesc”… se poate formula părerea emițând orice fel de definiția că în terminologia biblică cât și în cea patristică distincția dintre suflet și trup pare să indice și să înfățișeze deseori distincția ontologică dintre persoană și natură”. ”Sufletul este cu asemănări în Duh. “după chipul și după dumnezeiască asemănare fiind una în minți, în cuvânt și în duh Grigorie Palama “ sufletul este zidirea cugetătoare și frumoasă și mare și minunată și lumea și asemănare și chip a lui Dumnezeu”.

Legată d suflet indisolubil se găsește calitatea de cugetător a ființei umane. Dea lungul timpului, omul a recunoscut importanța cunoașterii” nimeni nu-i mai prețios decât cunoașterea, cunoașterea este lumina sufletului rațional. Contrariul ei ignoranța este întuneric. După cum lipsa luminii este întuneric tot așa și lipsa cunoașterii este lipsa rațiunii. Ignoranța este nota specifică ființelor lipsite de rațiune”a recunoaște faptul că” Știu că nu știu nimic” și și-a impus singur limite le cunoașterii. “Odată pentru totdeauna există multe lucruri pe care refuz să le știu. Înțelepciunea pune și limitele cunoașterii”Fr. Nietzsche.

Faptul că omul este unanimul rațional o putem observa și din următoarele texte patristice: ”Această ființă cugetătoare care e omul se rezumă la elementele tuturor celorlalte categorii de viețuitoare”. “Forța cugetătoare nu ocupă vreun spațiu în locurile goale ale corpului omenesc”. “***6*** e prezentă în tot și puterea cugetului în întreg organismul omului”, “…sufletul este adevărat și desăvârșit este ceva unic, capabil să cugete…”, “vrednicia acestui “chip” stă în legătură cu întreaga omenire. Iar drept mărturisire stă faptul că toți oamenii sunt dotați cu putere de judecată li de hotărâre”, “Dar vine pogorându-se cu iubirea Sa de oameni și cu arătarea Sa Căci văzând neamul rațional”… Făcându-și oameni neraționali și amăgirea diabolească umbrindu-i de preatutindeni și ascunzându-le cunoștință Dumnezeului adevărat “așa a voit Dumnezeu ca și această ființă cugetătoare pe care a creat-o să aibă stăpânire”. “Când vom uni această facultate deinformă și dumnezeiască adică mintea și rațiunea noastră, cu ceea ce e propriu ei atunci chipul se va fi vrut la modelul său după care tinde acum” “Omul a fost făcut din bunătatea Lui, din suflet și trup, pentru ca sufletul rațional și mintal dat lui, fiind după chipul Celui ce l-a făcut pe El””Acesta numim “chip dumnezeiesc”, “Căci cuvintele după chipul indică rațiunea și liberul arbitru…”În sufletul este o substanță vie…rațională”

“Deci după cum sufletul își regăsește desăvârșirea în faptul că e inteligent și e dotat cu putere de judecată””Omul e obligat să se cunoască și să cunoască. Corp, suflet, spirit, gândire, instincte, sentimente, idei, pasiuni, interese, idealuri, judecăți, virtuți, nișe, univers, moral și fizic și câte altele nu trebuie transformate în modele comode, căci în cest caz judecăm pe loc””Microcosmosul psihic este mai greu de cunoscut, de cucerit și de condus decât universul fizic. Omul este o individualitate, o umanitate, nerepetată și inimitabilă”.Aducerea sa în existența nu coincide cu ființa căci “cea dintâi arată când, unde și în spre ce este un lucru, a doua arată că este, ce este și cum este” amândouă sunt puse în valoare de persoana umană, persoana ce va face subiectul următorului capitol.

Capitolul III PERSOANA

DISTINCȚIE ÎNTRE NATURĂ ȘI PERSOANĂ

Calitatea de persană nu se atribuie decât ființelor înzestrate cu rațiune, nu se poate vorbi despre persoane în cadrul lumii animale. Persoana umană, e un mister de neatins e exprimarea ființei noastre. “Ființele personale constituie culmea creației deoarece ele pot deveni Dumnezeu prin liberă alegere și prin har. Persoana este cea mai înaltă creație a lui Dumnezeu pentru faptul că Dumnezeu îi dă putință de a iubi lui prin urmare de a respinge. Omul este o ființă personală a lui Dumnezeu și nu o natură oarbă”, “Persoana este un absolut pe care nimeni, nici chiar Dumnezeu nu o poate asuma și transforma” Plecând de la etimologia cuvântului C. Zonnaros definește persoana ca fiind o “realitate amorfică acea a raportării. Caracterul amorfic e indicat în principal de folosire inițială a termenului. Prepoziția s (“Către spre în direcția) împreună cu substantivul care înseamnă “Primire” (o, ochi (os) înfățișare, chip și față (s) formează conceptul compus s “om privirea, față ațintită spre cineva sau ceva mă aflu față în față cu cineva sau cu ceva”. Persoana și definește ca rapoartare și ca relație și definirea o raportare și o relațieAceastă putere de alteritate a fost dată omului de către Dumnezeu: “ Omul a fost înzestrat de Dumenzeu cu darul de a fi persoană personalitate, adică de a exista în același mod în care există și Dumnezeu”. Dumnezeu este Dumnezeu pentru că este Persoană, adică pentru că existența lui Dumnezeu nu depinde de nimic nici măcar de Ființa sau Noțiunea Sa. Dumnezeu ca Persoană, adică în mod liber, constituie Ființa sau Natura Sa și nu Ființa sau Natura fac Obligatorie Existența Sa” Acest raport între ființă și persoană se găsește și la om sub raportul manifestării ființei prin intermediul persoane însă la om natura este un dat și nu o manifestare a persoanei. U. Losky face deosebire și între ipostasa și persoană (nu este singurul). Într-un anumit sens însă individ și persoană au un înțeles contrar individul exprimând un oarecare amestec al persoanei cu elemente care tinde firea obștească – persoana înseamnă dimpotrivă ceea ce deosebește de fire” Pentru a arăta diferența dintre natură și persoană voi recurge la operele câtorva Teologi moderni care s-a u ocupat de acest subiect: “Substanța și persoana comportă diferența care există între general și particular, de exemplu “situația în care se află o ființă vie față de un om” Dacă “ genta este un lucru care mișcă în sine și nu are nevoie de altul pentru existența sa” ea se manifestă prin intermediul persoanei – O persoană este cea care prin rațiunile propriile sale fapte și calități ne înfățișează o personalitate distinctă și aparte față de cele de aceiași natură cu a sa. Persoana este aceea care prin rațiunea actelor sare proprii și a calității personale ne înfățișează un chip care este aparte de cel al celor având aceiași natură cu a sa precum Gavril … și Paul”, “Persoana nu e o matură … libertatea raționalitatea, nemurirea, capacitatea de a primi energia Duhului Sfânt posibilitatea creativității și cele asemănătoare. Acestea nu sunt caracteristicile unei maturi, ci ale unei persoane””Ceea ce corespunde în noi chipului lui Dumnezeu nu este deci o parte din firea noastră ci persoana care cuprinde în ea firea”, “Ideea de persoană implică libertatea de fire persoana este liberă de firea sa nu este determinantă de ea. Firea este conținutul persoanei, persoana este existența firii” Tomas Spidlik făcând comparație între “Boetiu și urmași săi” și gânditorii ruși spune despre cei din urmă că în gândirea lor “Prioritatea absolută este dată aici persoanei nu ea este cea care se realizează într-o natură determinantă” și nu persoana creată “ natură privilegiată” ca la primii “Natura este prima denumire a ființei…Orice persoană reprezintă posibilitatea manifestării universale a logosului Ființei”Persoana Adică chipul lui Dumenzeu în omeste libertatea omului față de propria sa natură “Faptul de a fi eliberat de necesitatea și de a nu supus stăpânirii naturii ca capabil de a hotărî liber” (Sf. Grigore de Nyssa) Persoana este amoforică spune Yannoras, există ca element al alterației e comunicabilă și transmite se manifestă există prin ceilalți și pentru ceilalți are nevoie de comunicare pentru că omul este “ființă socială”

2. Persoana și semenii

Omul e comunicare, are nevoie de alți oameni pentru a trăi. Se spune că indiferența ucide „acest fapt la remarcat și Netzasche când a spus „Și nu față de cel pe care-l detestăm, suntem cel mai nedrepți, ci față de cel care ne este indiferent”. Fără comunicare omul se anulează ca persoană tinde către o diminuare a ființei sale. Manifestarea e cea care îl aduce la existența pe om. Solitudinea „represiunea în memori” nu va putea niciodată să-l facă pe om fericit. „Viața spirituală a celui ce are pe Dumnezeu și semenii săi…sporește mereu”.Părintele Stăniloaie vorbește despre transcederea (persoanei).

Persoanele umane reprezintă o altă lume. „Fiecare suflet are o lume a lui. Pentru fiecare sufletul celuilalt e o lume transedentă”(l. Blaga).

Setea de cunoaștere a omului e imprețuită de semenii săi, semeni ce-i îmbogățesc cunoașterea relevându-i noi valori asupra propriei persoane și asupra lumii. Omul se folosește de nume pentru a se defini pe sunt și pe alții însă fără ca numele să epuizeze omul ca ființă – numele se găsește doar ca mijloc de recunoaștere, distrugere față de un altul. Cunoașterea se realizează la nivelul personal. „..eu sunt subiect și primul obiect al cunoașterii și toate le cunosc prin mine”Eu sunt cel ce raționează și prelucrează informația reunită de la un alt cu alt ce prin adunarea de lumină, eul devine și iradiant, doar dacă există un altul „Iar dacă nu ești tu și el, nu pot aduna lumină, n-am cei ce comunic, și nu știu de adunarea și de răspândirea ei de către tine și de către el adică de ceilalți”Ceilalți sunt pentru mine centre și periferii „Eu știu că nu mă realizez decât răspunzând solicitărilor conștiente ale lor și nevoii mele de a mă comunica lor”. Relațiile cu ceilalți sunt veșnice fiecare rămâne întipărit în viața celuilalt și astfel sunt veșnice fiecare rămâne întipărit în viața celuilalt și astfel rămâne în existența ca dorul de nemurire sau veșnicie la Platon” „Suntem legați pentru veci unii de lații și fiecare e imprimat în ființa spirituală a altora” Nimeni nu se poate gândi la sine și nimeni nu se poate bucura fără să se gândească la cei pe care i-a cunoscut ca persoane distincte”Prin relațiile cu alții omul capătă noi valențe de putere „Simt nevoia ca altul să mi se comunice, pentru că ***7*** a aceasta *** cerea pentru acele, pentru că-i pot aduce aceluia i întărire și aceasta mă întărește pe mine în existență” Omul e doar o parte a cuvântului o jumătate „omul ca și cuvântul ipostatic sau ontologic, trebuie să întregească un alt cuvânt ipostatic sau ontologic” În comunicarea sa omul arată o dorință exteriorizată, de împărțire a experienței sale și de a acumula experiența liberă fără a exista vreun moment în care ar dori încetarea relațiilor de comunicare. Omul intervine în lume modificând-o pentru alții”…persoana lucrează asupra lumii nu mai pentru a și-o acomoda sieși, ci și pentru a se arăta altor persoane, în unicitatea sa și în interesul ei pentru acelea. Ea vrea să le influențeze și pe acelea ca să se dezvolte în sensul adevărat”

„Pentru Maxim a și pentru Nemesius din Emesa, omul micro-cosmos este chemat să fie și meditator. El trebuie să face ceva mai mult decât să reflecte pur și simplu structura universului. Sarcina lui este de a conduce multiplicitatea și dualitatea acestuia din urmă spre unirea finală, a ceastă unire nu implică însă schimbarea naturilor sau speciilor diferențiate, ci mai degrabă desăvârșirea lor”Această mediere s-a realizat Tatăl prin Iisus Hristros, însă fiecare om trebuie să lucreze la dualizarea universului, desăvârșire care nu se poate realiza fără Dumnezeu.

3. Persoana umană în relația cu Dumnezeu

Omul nu se poate mulțumi să rămână în relații cu realități finite, clare nevoie de relație ci realitatea infinită în care se include în același timp noutatea continuă. Care nu se identifică numai cu interesul mereu noi, al omului, ci și cu interesul mereu nou al persoanelor, față de el”Omul animal care a primit poruncă să devină dumnezeu este într-o continuă legătură cu Creatorul său: prin energiile cu ajutorul cărora Dumnezeu menține totul în existență: „Fiindcă nu ajunge Bunătății să se miște prin autocomplare. Ei. Ci trebuia ca binele să se reverse și să fie răspândească pentru ca să fie mai mult celor cărora să le facă bine” Sf. Grigore Teologul Dumnezeu ne-a creat ca parteneri de dialog din dragoste pentru a ne bucura de darurile Sale. Dacă omul își câștigă libertatea doar atunci când voința se este conformă cu chipul și tinde spre Dumnezeu despre nemurire omul trebuie să știe că ea se realizează tot prin perioada prorocilor și culminând cu Întrupare lui Iisus Hristos – a doua Persoană a Sfintei Treimi, omul n-a avut nici un moment existențial fără Dumnezeu căci în fond „Nu există decât Dumnezeu și cu mine” E. Cioran. Imposibilitatea Omuluis-L cunoaște pe Dumnezeu este înlăturarea de calitatea personală a Dumnezeului cretin – străin de termenul finitate despre care Pr. D. Stăniloae spune că-i lipsește personalitatea. Omul, prin capacitățile sale intelectuale este incapabil să-l cunoască pe Dumnezeu – incognos în ceea ce privește Ființa Sa pentru aceasta este nevoie de a serie mare a tot ceea ce înseamnă cu o curățire de patimi o rugăciune intensă prin care mintea noastră (sufletul mintal) să fie scos afară din el și să primească cunoașterea din partea lui Dumnezeu. ”Această cunoaștere poate di directă după Sf. Grigorie Palama – „este posibilă deoarece omul întrucât nu este ființa autonomă, ci chip al lui Dumnezeu, „Deschis spre înălțime – dispune de însușirea firească de a transcede pe sine și de a atinge dumnezeiescu. Aceasta însușire nu este dor intelectuală; ea implică purificarea întregii ființe detașare excetică și progres moral.” Este imposibil să-l posedăm pe Dumenzeu în noi sau să-l trăim pe Dumnezeu în pluritate, sau să fim uniți cu lumina cea neamestecată, dacă nu ne curățim prin virtute dacă nu ieșim în afară , sau mai degrabă mai presus de noi(Sf. Grigorie Palama )”

În relația omului cu Dumnezeu harul este deasemenea un factor ce-l conduce pe primul la îndumnezeirea căci harul care este parte din natura lui îl face pe om deplin” Harul divin mântuitor este energia puterea sau lucrarea dumnezeiască necreat, care izvorăște din Ființa divină a celor trei ipostasuri, fiind nedespărțită de Acesta și care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor în scopul mântuirii și sfinții lor”. „Omul e în genere o unitate personală și în același timp nespus de complexă. Omul este o unitate omnilaterală de competențe contreastante în continuă întărire dar care o poate deveni o unitate de contrarii. Unitatea persoanei umane și în același timp complexitatea ei se arată în faptul că un sine unitar se manifestă într-o multiplicare nesfârșită de gânduri de simțire de acte, prin care vrea să ajungă la exprimarea sa integrală, dar niciodată nu ajunge la capăt. El tinde spre aceasta, spre o plinitudine, dar vede că nu este în puterea lui să ajungă prin sine la ea, că pentru ai are nevoie de tot ce există și de Absolutul de care depinde toate”. Omul estre după cuvintele Sf. Vasile cel Mare special pentru sufletul său se deosebește de cel al animalelor prin faptul că este cugetător. Omul este cuvântător deoarece „Cuvântul dumnezeiesc ș-ia impregnat chiar prun creație chipul Său în om, ca Cuvânt în acțiune. Cuvânt cuvântător aici și-a suflat grăirea în om, pentru că acesta, pe de o parte să grăiască și el altuia în numele Domnului și pentru ca să poate auzi spiritual” cu „Cuvântul” omul are o relație specială.

4. Raportul cu Arhetipul

„Punctul de plecare și centrul teologiei CHIPULUI” ESTE PENTRU Părinți învățătura Sf. Paul. Este un dat hermeneutic al științei biblice actuale faptul că pentru Panol „chip al lui Dumnezeu I-a zi „Să facem om? Cine altul decât Îngerul de mare Sf. Sfetnic minunat. Domn puternic, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care s-a adus toate la ființa? Lui I-a spus: „ Să facem om după chipul nostru și dup asemănare””Să facem om! Ascultă, tu care lupți împotriva lui Hristos ascultă că Dumnezeu vorbește cu Cel Care a luat aparte cu el la facerea lumii, cu Cel prin care a făcut și veacurile”. Care ține pe toate cu cuvântul puterii Sale. Cui îi spune Dumnezei: „După chipul nostru) Cui altcuiva decât „Celui Care este strălucirea sclavei și chipul ipostasului. Care este chipul Dumnezeiescului celui nevăzut”? Deci propriei Sale icoane vii Celui Care a spus: „Eu și tatăl una suntem și „Cel Care M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”Și la Clement Alexandrinul omul este legat de Hristos căci „Scopul nostru este asemănarea pe cât cu putință cu Logosul cel drept și restabilirea în desăvârșita împlinire prin FiulDin iubire față de oameni Dumnezeu Care este bun, mai bine zis, izvorul a toată bunătatea. Iar cel bun nu pizmuiește pe mine. De aceea, nepizmuind existența primăverii, a făcut (toate cele ce suport) din cele ce nu sunt, prin Cuvântul Său. Domnul nostru Iisus Hristos, Dintre ele înainte de toate S-a milostivit de neamul oamenilor de pe pământ Căci știind că datorită faptului că e făcut nu se poate menține pururea le-a dăruit lor ceva mai mult adică nu i-a (Uitat, creat, pe oameni pur și simplu, ci i-a făcut după chipul Lui, împărtășindu-le și din puterea Cuvântului Său, pentru ca, fiind ca un fel de umbre ale Cuvântului și fiind cuvântători să se poată menține în fericire. După chipul tatălui Iisus Hristos face mijlocirea spre cunoașterea lui Dumnezeu „Și de ce i-ar mai fi făcut Dumnezeu pe aceștia dacă n-ar fi voit să fie cunoscut de ei? Deci ca să nu se întâmple aceasta. Dumnezeu fiind bun îi face părtași de chipul Domnului nostru Iisus Hristos și-i zidește după chipul și asemănarea ca, printr-un astfel de har, cunoscând chipul. Adică pe Cuvântul Tatălui să poată să dobândească prin El înțelegerea Tatălui și cunoscând pe Făcătorul să trăiască viața mulțumită și cu adevărat fericită”

Ființa umană poate fi numită nu numai „după chipul lui Dumnezeu ci și „chip al lui Dumnezeu. Expresia „după chipul lui Dumnezeu arată ființa umană având pe Fiul Absolut ca chipul de model al Tatălui, Expresia „chipul lui Dumnezeu” arată acel lucru dar și mai mult în relief ceea ce are ființa umană comun cu Fiul mai ales după întrupare: relația filială cu Tatăl absolut Dacă n-ar fi existat Fiul etern în cer „ca chip al Tatălui” n-ar fi fost creată după chipul lui Dumnezeu, nu s-ar fi întrupat omul m-ar fi realizat însușirea de a fi după chipul lui Dumnezeu în mod deplin și într-un anumit sens ”chipul lui Dumnezeu” .

Iisus Hristos este cel care a realizat scopul pe care omul îl are de îndeplinit. El a dat putere omului de viețuire unind în Persoana Sa toate medierile pe care omul le avea de făcut El e „Calea Adevărului și Viața” și fără de le nu putem realiza nimic. Venind în maxima apropiere de noi el a făcut posibilă îndeumnezeirea noastră căci: „Dumnezeu sa făcut om pentru că omul să-și facă dumnezeu”.

Capitolul IV

ASEMĂNAREA

Plecând de la chip omul trebuie printr-o alegere personală să ajungă la asemănare. La aceasta cei mai mulți Sfinți Părinți spun că se poate ajunge prin calea virtuții căci după cum „Dup chipul înseamnă, așadar mintea și liberul arbitru, iar „după asemănarea” asemănarea în virtute pe cât e cu putință. Această dorință se face pornind de la chip deoarece „Tendința după chipul lui e aceea de a se actualiza în asemănare cu Dumnezeu ca virtute” Despre asemănarea datorată virtuților vorbesc și alții” Sf. Părinți astfel Sf. Grigorie de Nyssa spune: „curățirea, nepătimirea, fericirea, înstrăinare de orice rău și multe altele de acest fel sunt cele prin care se exprimă asemănarea omului cu Dumnezeu Sf. Grigorie de Nyssa spune că „Firea omenească a fost făcută părtașă la toate bunătățile” și ca o asemănare a noastră cu Arhetipul se va face cu ajutorul bunurilor inserate de Dumnezeu în chipul său ”Tot raiul de bunătăți, orice virtute, toată înțelepciunea și tot ceea ce se poate concepte ca mai bun. Frumusețea chipului nu constă într-anumite celor ci în locul acestora condiție la puritate de nepătimirea la fericire la înstrăinarea de orice rău și la toate celălalte prin care se configurează în oameni asemănarea cu Dumnezeu” . Folosirea puterilor naturale pe calea virtuții este prezentă și la Sf. Maxim Mărturisitorul: „Căci trebuia ca odată ce Dumnezeu ne-a făcut asemănători Lui prin aceea că vrem prin împărtășire trăsăturile exacte ale bunătății Lui și a plănuit înainte de veacuri să fim în El”, E tot așa spune Sf. Ioan Ihrisistom cuvântul „asemănare” înseamnă ca noi să ajungem, atât cât ne stă în putința noastră omenească, asemenea lui în ce privește bunătatea, blândețea, virtutea”.

Pentru Sf. Atanasie cel Mare asemănarea se raportează la cugetarea lui Dumnezeu – „Omul …pentru asemănarea lui cu Cel ce este .. ar fi putut-o păstra în gândirea la El” Pentru Clement Alexandrinul asemănarea cu Dumnezeu cu realizarea prin libertate „Cuvântul „dacă voiești” ia arătat dumnezeiești liberul arbitru… Dă celor ce voiesc și stăruiesc și cer, pentru ca astfel mântuirea să fie lucrarea proprie lor” și har „a mântui pe cei ce voiesc e har”.

Sf. Atanasie al Alexandrei **6**legată asemănătoare de Duh „Dumnezeu S-a făcut purtător de trup pentru ca omul să poată deveni purtător de Duh”. Numai unirea dintre libertatea noastră și Duh prin nevoințele iubirii, poate și ne permite să împlinim chipul în asemănare” Hristos îi dă omului puterea să lucreze iar lumina dumnezeiască restabilește asemănarea”. Asemănarea nu trebuie înțeleasă ca un proces static și ca unul dinamic mântuirea nu se poate oprește la nici un nivel al existenței. Desăvârșirea constă de fapt, tocmai în 7***7 din creșterea întru bine și în a nu opri procesul de desăvârșire la vreo limită”

Capitolul v

"Chip" și "asemănare" îndoctrina romano – catolică

Omul a fost creat „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. Această manifestă dinamica ființei umane opt atestat prin interpretarea cuvintelor ebraice ce amintesc crearea omului drept „chip” și „asemănare”, „Betalmenu Kedemutenu” Trelem (chip) tradus în greacă prin următorul – înseamnă exact apariție, arătare, reprezentare, înlocuitor, echivalență. Chipul este întreg dintr-o singură bucată și nu poate suferi nici o modificare, nici o alterare. Trema mai înseamnă – sămânță, germene. „Dacă analizăm conținutul cuvântului tot în spirit pozitivist ebraic atunci temah înseamnă creare, dinamică și izbucnirea vieții căci temah este germenele care se dezvoltă, evoluează, rodește și apoi transformă timpul de epuizare și îmbătrânire, adică timpul de fabricație, în timpul nașterii. Revenirile timpului cosmic, ciclic, devin progres, creșteri este înalta tensiune spre împlinire. În acest impuls și în această mișcare progresivă, nu există creație din nou, ci totul este determinat de germene, de ceea ce era la început, de destinarea inițială, iar Părinții subliniază puternic că Hristos reia ceea ce devenise și se întrerupsese din cauza căderii” Chipul este legat de Hristos deoarece „Scopul nu ar fi atins decât dacă în cele din urmă ar exista ceea ce teoretic ar fi trebuit să existe la început o umanitate dumnezeiască” Berson „Termenul ebraic Telem de la tel = umbră reflexie, desemnează o imagine plastică, cum ar fi o statuie sau o elegie. În vechiul Orient „telem” era manifestarea unei încarnări a celui care era astfel reprezentat. În contextul acestui termen omul este o reflectare a chipului lui Dumnezeu sau mai corect spus Dumnezeu este realitatea absolută a cărei imagine se reflectă în sufletul uman.

Asemănarea este tot un proces dinamic cerut de chip „Chipul fundamentat obiectiv, prin însăși structura sa dinamică cere asemănarea subiectivă personală. Germenele „ a fi fost creat după chip – duce la aceasta deschidere „A exista după chip” asemănarea ca proces dinamic este remarcat și e Sf. Grigore Palama „ În ființa noastră după chip, omul este superior îngerilor, ar prin asemănare le este inferior, pentru că este nestatornic”.Asemănarea presupune o evoluție continuă are Dumnezeu căci mântuirea nu e un proces static cine nu urcă coboară – este concluzia Sfinților Părinți Actualizarea chipului cu un prerogativ al ființei umane este legat de persoană prin care omul își manifestă întreaga ființă direcționând-o spre Dumnezeu sau împotriva lui conducându-l pe om către mântuire sau diminuarea personală către incapacitatea de a se bucura de aducerea sa la existență.

CHIP ȘI ASEMĂNARE ÎN BISERICA

ROMANO-CATOLICĂ

Pornind de la calitatea omului de a fi creat „după chipul lui Dumnezeu doctrina romano-catolică ca și cea ortodoxă a încercat să ofere explicații suficiente și **8***legate de originea, scopul, natura, poziția și omul omului în univers „Esența antropologiei paradisiace a romano-catolismului o constituie faptul că Dumnezeu l-a creat pe o după chipul său și le-a statornicit în prietenia sa Făptură spirituală omul nu poate trăim această prieteni decât sub forma supunerii de lumină față de Dumnezeu. Dreptatea fiind templul care reglementează raportul omului cu Creatorul. Dreptatea fiind privită ca fiind o sfințenie adonomă a omului și nu un act dinamic de comunicare, de iubire dintre om și Dumnezeu. Libertatea fiind reglementată pentru ca omul să ajungă la sfințenie. Un factor important ce asigură omului farul de sfințenie îl constituie harul un dat supranatural, extrinsec ființei umane un dat supranatural extrinsec ființei umane fără acesta omul era în paradis prin fire – „după chipul” Creatorului, După chipul „lui Dumnezeu omul definea calitatea de stăpân asupra pământului Această suveranitate a omului asupra creației terestre se datorează Creatorului.

Raționalitatea este de asemenea calitate a chipului deoarece „Ceea ce dă superioritate omului este că Dumnezeu l-a creat după chipul Său, dându-i un suflet rațional care-l ridică deasupra animalelor această raționalitate a omului îl face să fie după chipul lui Dumnezeu „Creaturile inteligente, având în ele o trăsătură de asemenea cu inteligența și înțelepciunea lui Dumnezeu sunt singurele la propriu vorbind alcătuite după chipul său” Întunericul reprezintă sediul chipului deoarece acesta ca parte mobilă, oferă dominație asupra creaturilor. Fer. Augustin face deosebire și între „chipul originii – capacitatea sufletului de a-L simți și caută pe Dumnezeu și chipul în împlinirii care este posesia lui Dumnezeu sau comunitatea cu El în vedere”. Calitatea de chip poate fi atribuită doar omului ca ființă inteligentă căci: în toate creaturile trebuie o anumită asemănare cu Dumnezeu, totuși numai în creatura inteligentă poate fi numită chip”. Trupul participă la calitatea de chip doar într-un mod indirect, sufletul fiind sediul chipului, asemănarea fiind doar un apanos al spiritului, omul poartă asemănarea divină în el nu pentru că și în măsura în care este un corp ci pentru că și în măsura în care este spirit”. O altă trăsătură a chipului o constituie liberul arbitru sau capacitatea de autodeterminare cu care Dumnezeu a înzestrat ființa umană. Eliberarea prin Hristos de păcat, lege și moarte este o descărcare de jurisdisme iar libertatea față de moarte se înțelege ca suprimarea atât cât este posibil a fricii de moarte. În ultimul timp calitatea de chip trece de la natura rațională sau puterea dominatoare, voința sau libertatea la faptul că omul a fost creat ca parte de dialog a lui Dumnezeu prin urmare el este o ființă în relație cu Dumnezeu legat în profunzimea sa cu Dumnezeu afirmându-se astfel capacitatea ontologică a omului de a răspunde Creatorului capacitate existentă și în omul păcătos. Cu toate acestea se mai face totuși diferența între „Chipul natural” și „ chipul supranatural”. Astfel prin „chipul natural” se înțelege putința naturală de a da răspuns apelului divin, în timp ce „chipul supranatural” reprezintă orientarea omului natural spre omului Dumnezeu și spre asemănarea grației. Asemănarea îndoctrina romano-catolică este legată de har „chipul supranatural fiind harul înțeles ca asemănare. Prin acesta omul capătă calitatea de sfințenie. L’etat de grace de mos premierr parents etait, par la ginerosite divine, accompagne de dens exceexcellente qui ****9**et emlasossement la mature numaine”comentând versul de la Facere1,26 părintele L Grimal spune „Elle pourroient siomeier simplement la ressemblance divine qui at dans la mature humaine. Nois elle peuvent aussi noir un sens plus pleinet indique la similitude par la grace La ressemblance dans l-etat de glorie este prepare par la ressemblance dans la grance La Sainte Ecriture a ffirme la rectitude de l’etat primitif dupremier homme: et cette rectitude doit etre entondue au sens sutr naturel de l’etat de grace” Doctrina romano catolică comportă două direcții ale asemănării una provine din scopul natural care este perfecționarea în cunoaștere și moralitate și scopul supranatural care este vederea haotică. Asemănarea pare astfel redusă doar la o manifestare a omului în vederea unei perfecționări în vederea unei fericiri egoiste și nu o comuniune de iubire ca în Teologia ortodoxă. Prin naționalizarea excesiv doctrina romano-catolică a ridicat un zid insurmontal între om și Dumnezeu. Sensul creat de Dumnezeu după chipul său ajunge la Dumnezeu prin har mai mult decât printr-o putere voluționară proprie persoanei umane fapt ce a creat în catolicism o răcire a relațiilor dintre Dumnezeu și om, omul fiind văzut ca o creatură rece în legăturile sale cu Dumnezeu.

Capitolul IV

Chipul și asemănarea la protestanți

Ca reacție la perspectiva doctrinei romano-catolice ce atribuie omului o perfectabilitate prin har protectantismul atribuie omului primordial o perfecțiune ontologică ființială. Încercând să argumenteze căderea protopărinților protestanților nu au remarcat faptul că probleme reală o constituie ideea de perfecțiune statică și impersonală și au fost trecerea de la perfecțiunea prin har la aceea existentă prin fire. Acest lucru a dus la considerarea omului ca fiind alcătuit încă de la început „după chip și asemănare” atribuindu-i astfel omului perfecțiunea ființială prin confundarea acestora contrar doctrinei romano-catolice care separă cumplit chipul de asemănare. Pentru protestanți dispare astfel teoria despre natural și supranatural omul cunoscând un om prin creație natural. „Chipul și asemănarea” devin calificative ale vieții umane ce nu cunoaște un adaos haric primul terme caracterizând perfecțiunea antologică, iar al doilea perfecțiunea morală. „Afirmațiile despre natura omului existente în catolicism au puțin întors în teologia protestantă important fiind dacă el își primește viața din mâna lui Dumnezeu sau dacă el se menține într-un mode oarecare în autonomia sa”Astăzi teologii protestanți încearcă o reconciliere între har și fire plecând de la starea paradisiacă „Iurgin Moltamannn vorbește despre o dimensiune teologică a omului adică de o prezență a lui Dumnezeu în om și de o dinamică a chipului El presupune traducerea lui „după chip” cu „să fie chip” Dumnezeul e prezent în om pentru ca omul să devină asemenea lui în relație cu el „Chipul” înseamnă că omul îl reprezintă pe Dumnezeu pe pământ, că (2) e partener de dialog cu Dumnezeu li cp (3) e manifestare a **4*** lui Dumnezeu” acest act este relațional cu Dumnezeu este prezent și în „Confesiunea Augustantă” despre natura putându-se vorbi decât că „intenția Creatorului cu el-omul. O viață în credință și ascult de Dumnezeu, cu renunțarea la afirmarea de sine și informa stării de dreptate” depășirea dintre har și fire prin interioritate se poate observa la Juragen Moiltmann din **6***Dumnezeu care vrea să fie reprezentat pe pământ prin imaginea sa apare de altfel în această imagine și imaginea de sine o revelație indirectă a Ființei divine în forma pământească”Legat de asemănare același teolog protestant spune aceasta „ mai întâi înseamnă relația lui Dumnezeu cu ființele umane și că numai apoi ca o consecință a acestui fapt, (înseamnă) și relația oamenilor cu Dumnezeu (…). Această relație definește firea umană și nu unele caracteristici sau alte care disting ființele umane de celelalte făpturi” „Asemănarea cu Dumnezeu nu se rezumă la relația cu Acesta, ea implică și o transcindere personală către ceilalți oameni precum și relația omului cu restul creației „asemănarea cu Dumnezeu nu poate fi trăită (realizată) în izolare. Poate fi trăită doar comuniunea umană (…) ( pentru că numai ) relația socială deschisă între oameni e forma vieții care îi corespunde lui Dumnezeu”. ”Același teolog protestant dă numele de chip întregii persoane umane „ întreaga persoană omenească, nu doar sufletul său; adevărata comunitate umană, nu doar individul; omenirea care se dezvoltă împreună cu natura, nu doar ființele umane în confruntarea lor cu natura – acestea sunt chipul lui Dumnezeu” Unii teologi au privit asemănarea cu Dumnezeu și ca un aspect ce implică fizicalitate. Acordin to rome interpreters human being in their upreight stature have a phzsical resemblance to God Some passags of the Bibnle are strikinatig anthropomorphi in their depiction of Goof Howerer with its more characteristic emphasis little suport tu the nation of a psihsical ressemblance. Between God and humanitz and ndeed explicitlz forbids the marking af ali images ……

Ca și în catolicism protestanții, exagerează o anumită parte ore care omul ajunge la asemănare astfel îi consideră ființa umană ca fiind perfectă prin creație (acest lucru nu explică căderea omului) obținând astfel o creatură autonomă ce nu mai are nevoie de Dumnezeu îndepărtându-l pe acesta din viața umană.

Concluzii

Omul cunoaște în religia creștină cea mai înaltă creație aceea de a fi creat după chipul lui Dumnezeu ce tinde către asemănarea cu Acesta Privit sub diferite forme omul perfect este fie prin lucrarea harului fapt susținut de doctrina romano-catolică fie prin firea sa ca în teologia protestantă aceste moduri de vedere conduc la o perfectabilitate umană datorată în primul caz lui Dumnezeu iar în cel de-al doilea omului. Teologia ortodoxă emițând aceste extreme vorbește despre o asemănare ce implică o conlucrare a omului prin exprimarea voinței libere de a se îndrept spre Dumnezeu și o apropiere a lui Dumnezeu către om pentru ca acesta din urmă să devină Dumnezeu. Conformarea voinței omenești cu ceea ce este specific firii sale îl conduce pe cel ce uzează de darurile oferite de Dumnezeu la asemănări. Incognocibil în ceea ce privește esența chipului lui Dumnezeu în el, omul rămâne un mister pentru el însuși, un mister ce poartă înșiși în el nostalgia paradisului pierdut „Regresia în memorie” fiind pentru E. Cioran dar și pentru L. Blaga o confundare în amintirea pe care omul o are cu privire la fericirea inițial paradisiacă. Dacă pentru unii păcatul original reprezintă o manifestare a umanului, o afirmare a ceea ce este omenesc Che. Vlădulescu o câștigare a umanității starea paradisiacă fiind subumană pentru alții Sf. Maxim Mărturisitorul această posibilitate a alegerii reprezintă un indiciu al perfecțiunii. Autonomia omului nu-l va conduce pe acesta niciodată la cunoaștere a adevărului: „omul la scara lui ca și natura nefiind duse ale adevărului”. P. Țuțea ci doar la o depărtare a sa față de sine. Adevărul nu poate fi cunoscut decât prin relație pe care am primit-o în mode deplin prin Iisus Hristos arhetipul nostru. Care vine să restaureze firea umană oferindu-se pe Sine jertfă și model de urmat în vederea ajungerii la asemănarea cu El. Dacă chipul din om și recapătă strălucirea prin Iisus Hristos asemănarea este un proces continuu, dinamic ce nu cunoaște la un moment dat creun punct static. Împlinirea omului se realizează prin mișcarea către Cel ce este „Calea Adevărului și Viața”

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura IBM al BOR, București, 1976

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere în PSB 21 trad de Pr. D. Fecioru, Editura IBM al BOR, București, 1987

Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ambigua, în PSB 80,trad de Pr. De. Stăniloaie Editura IBM al BOR, București, 1983

Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt despre întruparea Cuvântului, în PSB 15, trad de Pr Prof. D. Stăniloae, Editura IBM al BOR, București, 1987

Sfântul Grigore de Nyssa, Scrieri exegetice, dogmatico-polemice și morale, trad Pr. Prof. dr. Teodor Bodogade, Editura IBM al BOR, București, 1989 în PSB 30

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Ihenomerom, în PSB 17, trad de Pr. d. Fecioru

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad de D. Fecioru, Editura Scripta, București 1993

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura IBM al BOR, București, 1996

Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiovam 1987

Idem, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica și Mistica, Editura IBM al BOR, București, 19 Editura IBM al BOR, București, 1992

Valdimir Lossly – Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit, trad de Pr. D. Vasile Răducă, Editura Bonifaciu, 1998

Idem, Introducere în teologia Ortodoxă, trad, Lidia și Remus Rus,Editura Enciclopedică, București 1993

Oliver Clement, Întrebări asupra omului, trad de Ieron Iosif Pop și Pr. Ciprian Span, Alba Iulia 1997

Christos Yommorar, Abecedar al credinței, trad Pr. Dr Constantin Coma, Editura Bizantină, București, 1996

Idem, Persoani și eros, trad, Zenaida Luca, Editura Anastasia București 200

Tomas Psidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creștin vol IV, Omul și destinul său în filozofia religioasă rusă, trad Maria Cornelia Ică jr. editura Deisis Sibiu, 2002

Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu în tradiția Răsăriteană trad Pr. Lect. Univ. dr. Vasile Răducă, Editura Christana, București, 1995

Idem, Ortodoxia, trad. Dr. Irineu Ioan Popa, Editura IBM al BOR, București, 1996

Jogn Megendorff, Teologia Bizantină, trad, Pr. conf. Dr. Alexandru Stan, Editura IBM al BOR, București, 1996

Pamazotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Editura a III, trad Diac Ioan Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2002

Ihierotheos, Mitropolit de Nofpoktos, Perosana în tradiția ortodoxă, trad prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Bacău, 2002

Lars Thunberg, Omul și cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad Prof, dr. Remus Rus, Editura IBM al BOR, București, 1999

Pr. prof. Univ . dr. Dumitru Popescu, diacon Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra București 1997

Pr. dr. Vasile Kăducă, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura IBM al BOR, București, 1986

Pr. Ioan Ică dr Alexandros Kalomoros diac Andrei Kuraev pr Doru Costache, Sfinți Părinți despre originile și destinul cosmosului și a omului, Editura Deisis, Sibiu, 2003

L. Grimal J-Home, Son origine, sa conditionpresente sa vie future, Nedit Maison de la Bonne Press Paris 1922

Daniel L. Migliore Faith Seeking Understanding. An introduction to Christian Theoloz Wilia, B. Eerdmans Publishing Companz, Grand Rapidor Michigan, 1998

Pr. prod. Dr. Isdor Todoran, Arh, prof. Dr. Ioan Zăgren, Dogmatica Ortodoxă Manual pentru seminariile teologice, Editura Renașterea Cluj, 2000

Pr. Magistrand Marin M. Braniște, Concepția antropologică a lui Clement Alexandrinul în I.T. 9-10 seria a II-a, noiembrie – decembrie, anul X/1958

Pr. drd. Ioan Bude, Antropologia Vechiului Testament în Studii Teologice, Seria a II-a anul XLI, nr, 3, mai iunie, 1989, București

Pr. drd. Cristian Popescu, Chip și asemănare în teologia romano-catolică și în teologia ortodoxă în Studii Teologice seria a II-a anul XLIX nr. 1;2, ianuarie martie, București, 1997

Pr. magistrand Ioan Turcu, Conceptul de chip și implicațiile lui Soteriologice în Ortodoxia, Anul XI, nr, 3, iulie septembrie 1959

Pr. prof. D. Stăniloaie, Chipul lui Dumnezeu și responsabilitatea lui în lume în Ortodoxia anul XXV, nr, 3 iulie septembrie 1973, București

Lucian Blaga, Elanul Insulei, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1977

I.G. Coman, Problema de filosofie și literatură patristică, Editura IBM al BOR, București, 1995

Frederich Nierzsche, Amurgul idolilor sau cum se filozofează cu ciocanul

Teodor m. Popescu, meditații teologice

Petre Țuțea, Psihophia Perennis

Emil Cioran, Lacrimi și Sfinți, Editura Humanitas 1991

Albert Camus, Mitul lui Sisif, Editura Rao, 2000

Pr. Dr. Ștefan Buchiu„Concepția despre om și în mântuire în Confesiunea **4** în S.T. seria a II, anul XXVI, nr. 5-6,mai iunie 1984, București