Omul Centrul Creației

=== l ===

Capitolul I

Omul centrul creației

1. Omul ființă vie

Dumnezeu, Ființa Vie prin excelență, sau mai bine zis Viața însăși nu a vrut să păstreze doar pentru sine această viață, ci a împărtășit-o și capodoperelor mâinilor sale. El, creând prin Cuvântul său, pe unele dintre „operele” sale le-a înzestrat cu viață, prin însuși actul creativ. Creatorul, după cum apare în primul capitol al Genezei, în momentul creației când a zis ca pământul să producă verdeață, pomii să dea rod, apele mării să fie traversate de diferite specii de pești și să zboare diferite păsări deasupra pământului a dat acestor ființe și capacitatea de a se mișca, le-a dăruit viață. De asemenea și omul când a fost creat i-a fost dăruită viața.

La prima vedere, așa cum reiese din primul capitol al Genezei, făcând abstracție de faptul că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și i s-a dat în stăpânire toată creația, omul din punct de vedere al vieții fizice nu se deosebește de celelalte ființe. Însă Sfânta Scriptură nu poate lăsa capodopera extraordinară a lui Dumnezeu pe același plan cu celelalte viețuitoare. Capitolul al II-lea al Genezei vine să cizeleze portretul capodoperei extraordinare trasându-i unele caracteristici care o înalță deasupra celorlalte capodopere. Numai despre om Sfânta Scriptură spune că i s-a suflat suflare de viață și omul a devenit ființă vie: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Gen 2,7). Vrednic de luat în seamă în această relatare a autorului inspirat este și mențiunea materialității omului.

Autorul inspirat găsește oportun a conserva această idee a țărânii din care a fost format omul și în aceasta îl reprezintă asemenea animalelor (2,19). Dar este un element care îl face pe om divers de animale, nu un sânge divin amestecat cu argilă, ca vreun text babilonez, dar totuși ceva provenind de la Dumnezeu. Autorul inspirat vorbește de o suflare care provine de la Dumnezeu și îl face viu pe om.

Tocmai acest aspect esențial care îl caracterizează pe om voi încerca să-l prezint, ajutat fiind de capitolul al doilea al Genezei și în special de Gen 2,7.

Relatarea creației din Gen 2 în comparație cu relatarea sacerdotală a primului capitol al Genezei, care are un caracter solemn, este mai plină de viață, mai aproape de cotidian. În acest capitol lui Dumnezeu i se dau însușiri omenești. Dar dacă se intră în profunzimea acestei povestiri se poate descoperi că și autorului jahwist alege termeni și formulări pline de profunzime și formulează textele sale în vederea unui scop. Dacă la prima citire se poate spune că această relatare a creației este o povestire concretă, nu tot așa se poate spune de substratul acestei povestiri care este plin de profunditate. Dintre ideile profunde ale acestui cuvânt inspirat merită o atenție deosebită consemnarea autorul jahwist asupra modului cum a fost creat omul. Acesta ne spune că omul a fost plămădit din țărâna pământului și că Dumnezeu a suflat asupra lui suflare de viață. Aceste două caracteristici sunt fundamentale pentru a defini ființa umană.

1.1. Suflarea de viață, un dar divin

După cum am semnalat anterior în relatarea creației omului din capitolul al II-lea al Genezei, lui Dumnezeu i se dă caracteristici omenești. Aici Creatorul apare ca un meșteșugar care făurește o capodoperă. Această capodoperă este formată în parte din țărâna pământului în parte din suflare divină. Acestea însă sunt într-o armonie deplină, nu se contrapun, ci amândouă la un loc dau naștere acestei ființe sublime care este omul. „Unul și celălalt ca atare, adică corpul și viața omului derivă imediat, nemijlocit de la Dumnezeu; din unirea lor substanțială se naște omul care primește puterea sa vitală de la Dumnezeu ca dar permanent (cf. Ps 104,29 ș.u.; Iob 34,14 ș.u.)”. Această unire substanțială care se găsește în om nu trebuie privită din prisma filozofiei grecești și nu trebuie explicată după modul de înțelegere al filozofiei grecești. Unirea substanțială despre care vorbește autorul jahwist nu este o anticipare sau o confirmare a antropologiei platonice sau aristotelice. În relatarea biblică a uniunii substanțiale nu se poate vorbi nicidecum de tricotomia întâlnită la Platon sau de dualismul întâlnit la Aristotel. „În Sfânta Scriptură omul apare ca o creatură concretă, una în sine însăși, diferită fie de animale, fie de îngeri. Unitatea sa nu este afirmată în opoziție la condițiile dicotomice sau tricotomice, dar provine din percepția spontană a omului concret”. Atât în cartea Genezei, cât și în întreg Vechiul Testament omul nu este privit din prisma filozofiei grecești, chiar dacă această filozofie a influențat în diferite aspecte traducerea LXX-ei. Această influență se poate observa într-o oarecare măsură în cartea Înțelepciunii. În unele texte ale acestei cărți corpul și sufletul (Înț 1,4) sau corpul și spiritul nu sunt în armonie (Înț 2,3). De asemenea și în alte texte omul nu este privit în totalitatea sa: corp și suflet, ci apar unele discrepanțe. Astfel, în Înț 2,22; 3,1; 4,14 apare mențiunea că sufletul celor drepți va primi de la Dumnezeu recompensă. În textul din Înț 9,15 trupul este văzut ca o realitate care îngreunează sufletul. Ideea influxului antropologiei pur grecești asupra cărții Înțelepciunii nu este acceptată în totalitate. Se pune întrebarea dacă această influență se reduce doar la vocabular sau pătrunde în profunzimea concepției antropologice a acestei cărți. „Asupra acestui punct nu este o totală unanimitate. În orice caz se poate afirma că schema greacă nu ar fi fost acceptată în manieră pură și simplă fără modificări”. Chiar dacă sunt aceste asemănări între antropologia cărții Înțelepciunii și antropologia grecească, care se pare că sunt mai mult de formă decât de fond, totuși antropologia Vechiului Testament este complet diferită de cea grecească.

1.2. Ființa vie în viziunea antropologiei ebraice

Antropologia Vechiului Testament nu cunoaște dualismul ontologic între suflet și trup. Omul în viziunea evreului nu are suflet, corp și spirit, dar omul este suflet, corp și spirit. „Omul este privit ca unitate de spirit (raport cu Dumnezeu), suflet (subiectivitate deschisă sau relațională) și corp (relație cu proprii semeni și cu natura). Corpul, sufletul și spiritul exprimă relații constitutive ale existenței și a experienței umane”. Pentru o înțelegere mai bună a relațiilor corp – suflet – spirit voi intra succint în profunzimea acestor termeni pentru a vedea cum au fost ei înțeleși în ambientul ebraic.

Un prim termen care merită și trebuie aprofundat este nefes. Acest termen este tradus prin grecescul psyke și cu latinescul anima, dar adevăratul său sens este altul. La origine cuvântul nefes are înțelesul de gât, beregată, dar care duce la semnificația de „respirație”, „suflu vital” și „de viață”. „Dar cuvântul nu denotă viața în genere, ci viața legată de corp sau același individ care trăiește. Prin urmare nu se poate spune că omul are nefes, cât mai curând că omul însuși este nefes”. Nefes este centrul vital al persoanei în individualitatea sa. Această suflare de viață primită de la Cel care este însuși Viața nu intră în conflict cu țărâna pe care Făuritorul a ales-o pentru a fi însuflețită.

Un alt cuvânt de o însemnătate deosebită în înțelegerea antropologiei ebraice și a modului de percepere a omului este basar. Semnificatul originar al acestui termen este cel de „carne”. Atunci când se aplică concret pentru om poate semnifica corpul întreg, mai mult toată persoana. „Precum nefes nu exprimă ceva ce omul are, dar și condiția de a fi a omului, tot așa basar nu este înțeles ca ceva ce omul are, dar ceva ce omul este. Cuvântul semnifică de aceea în sens amplu și toată persoana și tot omul și poate de asemenea substitui și un pronume personal”. De o însemnătate deosebită este și o altă semnificație a cuvântului basar. Acesta poate avea semnificatul de „rudenie”, „familie”. Prin acest termen autorii Vechiului Testament explică comuniunea, fraternitatea care trebuie să existe între oameni, deoarece sunt creaturi ale lui Dumnezeu și frați între ei. „Este destul de important folosirea termenului pentru a desemna rudenia (noi vorbim în acest sens de aceea de „sânge”); ‚carnea este acea dimensiune care arată solidaritatea omului cu alți membri ai familiei sale (Gen 37,27; 2914) ”. Termenul este folosit și pentru a desemna întreaga umanitate. Prin aceasta se evidențiază legătura care există între toți oamenii, o legătură fraternă universală. 

Un al treilea cuvânt semnificativ pentru Vechiul Testament pe care vreau să-l analizez este ruah. Semnificația principală a acestui cuvânt este „suflu”. În sens metaforic acest termen este înțeles pe de o parte ca și „respirație”, „vânt”, pe de altă parte „spirit” și „minte”. Acest termen în diferitele aspecte ale semnificației sale se întâlnește împreună cu nefes. Chiar dacă se întâlnesc în circumstanțe identice, totuși au semnificații deosebite. Ruah este folosit uneori pentru a exprima și o carismă deosebită care îl face pe cel care o primește capabil de a îndeplini o operă extraordinară în serviciul istoriei mântuirii.

Aceste trei concepte ebraice care se întâlnesc deseori în Vechiul Testament atunci când sunt folosite pentru a-l defini pe om nu se referă doar la o parte a ființei umane deasupra celeilalte sau alături de ea, dar sunt în armonie. Unitatea integrală a omului este rodul unirii acestora. „Între diversele sensuri metaforice se pot pune în evidență următoarele: nefes este omul, întrucât tinde spre ceva, ruah este omul, întrucât sub conducerea carismatică a lui Dumnezeu trăiește în serviciul promisiunii salvifice, basar este omul, întrucât stă în fața lui Dumnezeu, inserat în rudenie și comunitate civilă”.

Omul, ca și ființă unitară, dar și pluridimensională este deschis relației cu Dumnezeu, cu frații săi și cu lumea înconjurătoare. Privit într-o astfel de perspectivă este văzut ca o realitate relațională, capabilă de dialog, dar este și capabil de a transcende lumea materială pentru a se înălța cu sufletul către Dumnezeu.

Din cele relatate anterior putem evidenția încărcătura semantică a termenilor ebraici care îl definesc pe om. Toată această preocupare a evreului de a vedea cine este omul depășește nivelul științific al definiției. Dacă pentru grec este văzut ca un microcosmos în care se unesc două lumi, idee preluată de Grigore de Nyssa, dar înnobilată, pentru evreu omul este o ființă capabilă de a se relaționa cu Dumnezeu, cu semenul său și cu lumea. „Diferit de omul grec care se auto-percepe ca „microcosmos”, ca oglindă conștientă de ordinea imanentă a lumii și care, de aceea se pune în fața lumii într-o atitudine contemplativă, omul biblic nu ignoră ordinea cosmică, dar concepe această ordine, nu ca un principiu în sine imanent, ci ca rodul lui dabar, al Cuvântului (voință, proiect) lui Dumnezeu și se concepe pe sine ca ocrotitor activ al acestei ordini, ca și colaborator al Creatorului”. Această putere de a fi colaborator al Creatorului nu este un favor pe care omul îl primește datorită meritelor sale, ci Dumnezeu l-a ales pe om ca și colaborator al său deoarece l-a înzestrat cu chipul și asemănarea Sa. Această investitură divină îl face pe om ființă superioară și îl face capabil de a fi deasupra celorlalte viețuitoare.

Din primul capitol al Genezei aflăm că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dar cum poate fi explicat chipul și asemănarea lui Dumnezeu într-o creatură plămădită din pământ și care este mereu supusă greșelii?

2. Omul după chipul și asemănare lui Dumnezeu

Omul, singura ființă asupra căreia Dumnezeu a suflat suflare de viță (cf. Gen 2,7) este pus ca și stăpân peste lucrarea mâinilor lui Dumnezeu (cf. Gen 1,28). Stăpânirea sa nu este un merit câștigat de sine, ci se datorează puterii pe care Dumnezeu i-a dăruit-o.

„Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peste peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul»!” (Gen 1,26).

Omul cu toate că este în centrul cercetărilor științifice rămâne și astăzi un mister. Psalmistul în fața misterului omului se întreba: „Ce este omul că-ți amintești de el? Cu mărire și cu cinste l-ai încununat pe el” (Ps 8,4 ș.u.). Această întrebare nu și-a pus-o numai psalmistul ci este o întrebare care poate apărea în mintea oricărei ființe raționale. Teologii, ajutați fiind de însuși cuvântul lui Dumnezeu, au încercat să penetreze puțin din acest mister și au reliefat că tocmai chipului și asemănarea lui Dumnezeu în om îi conferă acestuia atâta cinste și putere. Antropologia veterotestamentară are în centrul nucleului său tocmai acest mister: omul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Cu toate că se găsește de puține ori în Vechiul Testament, în primele capitole ale scrierilor sacerdote (Gen 1,26 ș.u.; 5,1.3; 9,6) și în două versete din textele sapiențiale (Înț 2,23; Sir 1,3), dar ca pasaj esențial Gen 1,26 ș.u., totuși această temă este centrul antropologiei, în jurul ei învârtindu-se și clarificându-se și celelalte teme antropologice. Plecând de la acest mister se poate înțelege mai bine întreaga istorie salvifică a omului. „În interiorul acestui vast context istoric salvific, omul, a cărui formare este precedată de un particular plan al lui Dumnezeu, apare ca sfârșit și moment culminant al creației; ca «vârful unei piramide cosmologice» într-adevăr determinat, el stă într-un raport incomparabil cu Dumnezeu”. Dar pentru a înțelege mai bine de ce această doctrină a chipului și a asemănării este în centrul antropologiei veterotestamentare voi încerca să intru puțin în profunzimea acestor termeni, de chip și asemănare, pentru a vedea cum au fost ei înțeleși în gândirea ebraică și ce conotație au pentru om.

2.1. Chip și asemănare

Pentru a clarifica doctrina omului chip al lui Dumnezeu este fundamentală o analiză a ceea ce ne spune primul capitol al Genezei la versetul 26. Din cauza pluralității semnificațiilor propozițiilor ebraice nu se știe dacă expresia după chipul lui Dumnezeu trebuia să se traducă „după chipul nostru”  sau „ca și chipul nostru”. Autorul sacerdotal fiind conștient de acest pericol și deci de o interpretare greșită a termenului chip a folosit și un alt termen, asemănare. „Pentru a formula gândul despre om ca portret a lui Dumnezeu, autorul se servește de o dublă expresie: aceea de chip (selem) și acea de asemănare (demut)”. Selem, în limba ebraică, are de obicei semnificatul de o copie exactă sau o reproducere. Dacă autorul sapiențial ar fi lăsat numai expresia: după chipul lui Dumnezeu a fost creat omul, aceasta ar fi dus imediat la ideea că omul este ca Dumnezeu, este el însuși Dumnezeu. Dar această expresie este atenuată prin conceptul demut, care în mod normal este tradus prin asemănare. Prin acest termen autorul vrea să ne transmită că omul este asemenea lui Dumnezeu, dar nu este el însuși Dumnezeu. În ce sens este omul asemenea lui Dumnezeu? Un prim răspuns la această întrebare ni-l dă chiar Vechiul Testament prin psalmul 8. Acesta este cel mai important comentariu veterotestamentar al Gen 1,26 ș.u., deoarece dezvoltă o perifrază a celor două concepte păstrând același semnificat. „Totuși l-ai făcut cu puțin inferior lui Dumnezeu (= demût), l-ai încoronat cu slavă și măreție (=selem): omul este înrudit lumii divine a îngerilor și a puterilor”. Formula „l-ai creat asemenea unui dumnezeu” poate spune foarte mult, deoarece se poate deduce din aceasta că, omul se bucură de caracteristici divine, chiar dacă nu în măsura în care sunt în Dumnezeu. „Dacă se privește pe sine însuși se vede cu puțin inferior unui Dumnezeu. El discerne într-adevăr în sine reflectarea imaginii Lui, nu Dumnezeu însuși în toată strălucirea gloriei sale directe”.

Psalmul 8 afirmă de asemenea, chiar dacă indirect, că omul este stăpân peste «opera mâinilor Sale». Caspari se întreba dacă prin această frază trebuie să se înțeleagă că realitatea omului, chip a lui Dumnezeu, se rezumă doar la dominarea sa asupra creației, sau folosind termeni mai tehnici ea este numai o „funcțiune”. Trebuie să ne punem de asemenea întrebarea, în ce mod această asemănare cu Dumnezeu se reflectă în om, dacă după chipul lui Dumnezeu trebuie să fie înțeles „mai cu seamă în sens fizic” (V. Rad) sau pe „plan moral” (Heinisch și alții). O primă remarcă ce trebuie făcută este că, autorul primului capitol al Genezei contemplă omul în integritatea sa, astfel în ideea omului ca și chip al lui Dumnezeu nu se poate exclude corpul omului. „Și aceasta ar putea găsi o confirmare în Ps 8 deoarece gloria cu care Dumnezeu l-a încoronat pe om trebuie să fie văzută în cadrul complex al acestui concept, care – pentru a cita numai aceasta – cuprinde și «cerurile» (Ps 18, 2), care ca iradiații ale gloriei lui dau mărturie de el și pentru el”. Martor al gloriei, măreției lui Dumnezeu nu este doar sufletul ci întreaga creație (cf. Ps 18, 1ss). Când se afirmă că și corpul este imagine a creatorului, corpul nu este considerat din punct de vedere anatomic, dar prin această realitate materială se înțelege acea manifestare totală a omului. Plecând de la ideea că autorul sacerdotal se mișcă în jurul unei concepții spiritualizate despre Dumnezeu, se poate deduce că pentru el realitatea chipului este înțeleasă numai ca o „traducere”, și nu ca o realitate care se realizează pe același plan al originalului. Chiar dacă această idee de chip al lui Dumnezeu este destul de greu de înțeles, totuși din cele relatate anterior putem deduce că autorul sacerdotal nu a vrut să spună că omul este egal cu Dumnezeu sau este un alt Dumnezeu, ci se aseamănă cu Dumnezeu. Făcându-ne o imagine sumară asupra a ceea ce a vrut autorul sacerdotal să spună prin faptul că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu această imagine asupra omului se îmbogățește mai mult prin scrutarea mai atentă a termenului asemănare.

Prin asemănarea cu Dumnezeu nu se poate înțelege numai o asemănare exterioară, corporală în sensul de „purtare dreaptă” (L. Köhler) și de „același aspect al divinității” (Humbert), nici un raport pur spiritual al sufletului și nici diferența sexuală dintre bărbat și femeie (K. Barth). O rază de lumină asupra a ceea ce vrea să însemne asemănarea omului cu Dumnezeu ne-o dă chiar Sfânta Scriptură în Gen 1,26; Ps 8,6. În aceste pasaje Dumnezeu apare ca cel care acționează în mod automat și cu suveranitate. Tot din aceste pasaje reiese și demnitatea la care a fost ridicat omul prin faptul că el este chemat să participe la stăpânirea și la drepturile de suveranitate pe care Dumnezeu le are asupra lumii. „El este «s-ar putea spune executorul puterii lui Dumnezeu», «vicarul» său și «semn de suveranitate» și ca atare, persoană liberă și spirituală”. Aceste pasaje biblice nu ne explică în ce constă asemănarea pentru om, ci se pare că doar evidențiază efectele asemănării. Prin faptul că omul este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu îi oferă capacitatea și dreptul de a fi stăpân peste creație.

Sfinții Părinți și teologii, în deosebi teologii moderni s-au întrebat ce este acest chip și această asemănare în om. Opiniile acestora variază de la caz la caz, de la o perioadă la alta. În toate aceste păreri ale acelora care au ca fundament Sfânta Scriptură există un adevăr, dar nu total. Poate că, doar printr-o sinteză a „iubitorilor de adevăr” care au încercat să mediteze asupra misterelor divine s-ar putea înțelege mai bine, dar nu în totalitate, acest mister extraordinar al omului, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

2.2. Omul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu îl lumina Vechiului

Testament

Tema chipului și asemănării omului cu Dumnezeu, chiar dacă nu este întâlnită de multe ori în Vechiul Testament, totuși este o temă centrală pentru Vechiul Testament, deoarece plecând de la acest mister se înțelege predilecția lui Dumnezeu față de om. După cum am făcut-o și anterior mă voi ghida de însuși Cuvântul lui Dumnezeu pentru a reliefa unele aspecte din acest mister. Dacă însăși textele din Gen 1,26 și Ps 8,6 ne-au trasat linii coordonatoare pentru a înțelege la ce demnitate a fost ridicat omul, înțeleptul Vechiului Testament, Isus Sirah în cartea sa numită și Ecleziasticul la capitolul 17 intră mai în profunzimea acestui mister și evidențiază unele particularități ale celui creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. „Asemănarea cu Dumnezeu în cartea Ecleziasticului se revelează ca o comunicare de «forțe» ca iradiere a unei «frici» a numinosului, dar mai cu seamă ca dar personal al rațiunii și al libertății, al intelectului și al voinței”. Chiar dacă autorul în această relatare din capitolul 17 a măreției omului pune mai mult accentul pe partea spirituală a omului, totuși nu exclude corpul (cf. Sir 17,1-5). Din această prezentare reiese că ființa umană este în întregime după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ca un răspuns la această demnitate cu care omul a fost înnobilat se cere din partea acestuia să aibă o conduită dreaptă atât în relație cu Dumnezeu cât și în relație cu semenii săi.

Din cartea Înțelepciunii se poate sustrage un alt gând despre chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om. Ideea centrală a acestei cărți estre nemurirea omului, nemurire care este o consecință a chipului și asemănării lui Dumnezeu în om. După cum ne relatează Gen 3 prin păcatul primilor oameni nemurirea a fost pierdută. Autorul cărții Genezei cât și al cărții Înțelepciunii nu ne face să înțelegem dacă prin păcat s-a pierdut și chipul lui Dumnezeu din om în totalitate sau doar unele caracteristici ale sale. Conform opiniei autorului cărții Înțelepciunii, chipul și asemănarea lui Dumnezeu din om nu a fost ștearsă, dar păcatul a umbrit această comoară a omului. Omului îi rămâne datoria, conform autorului cărții Înțelepciunii de a înlătura „umbra” care învăluie peste „zestrea” care i-a fost dăruită și aceasta o poate face prin dobândirea înțelepciunii. Înțelepciunea cum reiese din cartea Înțelepciunii nu este o proprietate a lui Dumnezeu, ci este personificată, este de aceiași natură cu Dumnezeu, identică lui. Ideea autorului cărții Înțelepciunii este că prin dobândirea înțelepciunii se poate redobândi frumusețea chipului pierdut.

Din cele prezentate anterior putem evidenția că această temă a chipului și a asemănării omului cu Dumnezeu este un mister care a suscitat atenția autorilor Vechiului Testament, a Noului Testament, îndeosebi sfântul Paul, precum și atenția Magisteriului Bisericii, ajutat fiind de către teologi. Interesul crescând pentru această problemă se datorează centralității acestui mister, care poate explica predilecția deosebită a lui Dumnezeu față de om. Acest nucleu al antropologiei a fost însă interpretat în mod diferit de la o epocă la alta, aducându-se noi viziuni asupra acestui mare mister, opinii care au pus în lumină demnitatea la care a fost ridicat omul. „Asemănarea cu Dumnezeu conferă omului demnitate și inviolabilitate, îl îmbracă de măreție divină și îl înalță deasupra întregului creat. Prin ea omul devine manifestarea lui Dumnezeu pe pământ”.

Chiar dacă în ambientul în care fost așezat face parte dintre ființele fragile, totuși este superior celorlalte creaturi, oricât de mari și puternice ar fi ele, prin măreția spirituală.

Din cele prezentate anterior se poate face doar o idee vagă a ceea ce este chipul lui Dumnezeu în om. Dacă am văzut succint ce este chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om, o altă întrebare poate apărea: cum poate fi sesizat chipul lui Dumnezeu în noi și în alții dacă Dumnezeu este invizibil, spirit pur și nu poate fi încadrat în unele scheme mintale? Când vorbim de chipul lui Dumnezeu în om trebuie să ne gândim la reflexul ființei sale divine în om. Prin această reflectare în om a gloriei divine, omul nu devine Dumnezeu, își păstrează forma și materia sa, rămâne tot creatură, dar în plus este îmbogățită cu o „rază” din strălucirea Creatorului. Dacă, însă, vrem cu exactitate să vedem în care parte a omului iradiază această „rază divină” nu putem ști cu exactitate, deoarece nici relatarea din Geneză nu ne dă un răspuns precis. „Biblia contemplă omul în complexitatea sa și afirmă că el este tot reflectat de Dumnezeu. Chipul divin strălucește în primul loc în spirit, dar într-un oarecare mod și în corp, în materie, întrucât Dumnezeu, cu spiritul a creat de asemenea întreaga ființă umană după imaginea Sa”. Strălucirea gloriei lui Dumnezeu se poate manifesta și prin corp, îndeosebi la persoanele care trăiesc în Dumnezeu și Dumnezeu locuiește în templul ființei lor. Luminozitatea chipului, strălucirea ochilor unei persoane nu este altceva decât o manifestare a gloriei divine care se realizează în sufletul celui care este în armonie cu Dumnezeu, dar și pe fața sa, ca o mărturie, un impuls pentru semenii săi. Toate acestea îi dau omului o demnitate personală, o demnitate care îi dă dreptul și posibilitatea de a fi stăpân peste celelalte creaturi. Această putere de a fi stăpân peste creație nu și-a cucerit-o singur, ci i-a dăruit-o Creatorul, după ce l-a creat (cf. Gen 1,28).

3. Omul stăpân al creației

Omul, după cum am menționat în prezentarea anterioară, a fost înzestrat cu daruri supranaturale, daruri provenite din însăși esența divină. Aceste daruri fac din el nu un alt Dumnezeu, ci reprezentantul, ‚vicarul’ lui Dumnezeu pe pământ. Această funcție de stăpân, omul nu și-a luat-o singur, ci i-a fost dăruită de însuși creatorul său, după cum ne relatează cartea Genezei în primul capitol. „Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: « Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți, și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul»” (Gen 1,28). Din acest pasaj biblic putem evidenția că Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu puterea de a supune pământul și a stăpâni peste ființele vii de pe pământ și din mare.

La o primă citire a versetului 28, al primului capitol al Genezei, s-ar părea că omul are putere să se folosească de creație după bunul său plac, deoarece lui i s-a dat în stăpânire pământul. Însă la o analiză mai aprofundată a termenilor, îndeosebi supuneți și stăpâniți, ne putem da seama că această putere este limitată și trebuie exercitată cu responsabilitate. „Verbul «supuneți» înseamnă adesea «a lua posesie de» (cf. 2Sam 8,11; Ier 34,11.16 ; Neh 5,5 ; 2Cr 28,10 ; Ios 18,1). Textele citate vorbesc în marea lor majoritate de sclavi. Dar Ier 34,11.16 arată că, totuși puterea asupra sclavilor este limitată”.

Din cartea lui Iosua, îndeosebi 18,1 putem afla că pământul promis era în întregime supus israeliților. Dar dacă se face o panoramă a întregii cărți a lui Iosua reiese că israeliții nu aveau toate drepturile asupra țării pe care Dumnezeu le-a dat-o în stăpânire. Dacă astfel stau lucrurile putem concluziona că „supuneți” nu înseamnă a avea o putere ilimitată.

„Al doilea verb «stăpâniți» descrie des puterea regelui (cf. 1Rg 5,4; Is 14,6; Ez 34,4; Ps 72,8; 110,2). Pentru anumiți exegeți semnifică totuși «a însoți», «a paște», «a conduce» și corespunde funcției păstorului”. Omul, așadar, asemenea unui păstor are misiunea de a se îngriji de creație. Chiar dacă misiunea de a stăpâni este caracteristică unui rege și omul, așa cum reiese din Gen 1,28, apare ca un stăpân peste creație, totuși și puterea regelui, îndeosebi în Israel era limitată. „Puterea omului nu este, deci, absolută; după imaginea biblică a păstorului și a regelui puterea înseamnă înainte de toate responsabilitate”.

Omul, datorită dreptului care i s-a dat din partea lui Dumnezeu, se poate folosi de creație, dar în același timp trebuie să se îngrijească de ea, să o ocrotească, să fie pentru ea asemenea unui „păstor bun” și să nu devină pentru ea un „tiran”. „Omul la rândul său dă nume animalelor și femeii, ceea ce înseamnă că este inteligent și știe să penetreze natura ființelor și că pe lângă aceasta are asupra lor o stăpânire, dar, notăm, nu o exercită prin intermediul magiei”. „Păstorul” este înzestrat de către Stăpânul său cu capacități deosebite pentru a putea discerne ceea ce se întâmplă în jurul său și a folosi bine ceea ce-i stă alături. Frumusețea regatului care i-a fost dăruit pentru a duce o viață fericită, îi poate oferi „regelui”, dacă știe să observe frumusețea care-l înconjoară, posibilitatea de a-l descoperi mai bine pe Creatorul său și să se înalțe către El și în același timp îi dă bucuria interioară. „Pământul a fost creat pentru om (Is 45,1); trebuie să producă cât îi este necesar pentru bunăstarea sa materială și să reveleze spiritului său gloria lui Dumnezeu. Omul trebuie să primească această revelație și să împrumute vocea sa celor ce sunt create pentru a cânta imnul lor de laudă”. Omul are capacitatea și trebuie să recunoască operele minunate care au ieșit din mâinile Creatorului și să se bucure de ele, dar mai mult să-l laude pe Cel care le-a creat.

Dumnezeu creându-l pe om ca stăpân peste creație nu a vrut să facă din acesta un „rege” care știe doar să poruncească și așteaptă să fie servit, ci a vrut să facă din el un colaborator al Său. Un prim aport al omului la planul lui Dumnezeu este momentul când omul trebuie să pună nume tuturor fiarelor câmpului și păsărilor cerului. De asemenea omul devine colaborator al Creatorului, chiar dacă nu reiese din primul capitol al Genezei, prin cultivarea și îngrijirea pământului. Cultivarea pământului este presupusă din înmulțirea populației. Munca nu trebuie văzută ca o înjosire pentru om, ci ca pe o colaborare la planul lui Dumnezeu. „Trebuie să muncească pământul pentru a-și putea mări producția; cultivarea solului este presupusă multiplicării neamului omenesc pe care Dumnezeu, însuși, a ordonat-o. În acest mod pământul va putea să dea ceea ce este necesar la susținerea umanității, crescută în număr”. Omul este pe pământ ca un econom al lui Dumnezeu și nu ca un patron absolut. Numai Dumnezeu poate fi considerat stăpânul absolut. Omul, așadar, nu poate face pe pământ ceea ce vrea, dar ceea ce este bun și vrednic de Cel care i-a dat în stăpânire un astfel de regat.

Din cele relatate anterior putem concluziona, că omul este în același timp „homo faber” și „homo orans”. Nu pot exista una fără cealaltă, însă caracteristica „orans” trebuie să-și păstreze întâietatea. Dar din nefericire omul prin păcat după cum ne relatează capitolul al III-lea al Genezei, s-a îndepărtat de Dumnezeu și și-a pierdut libertatea de care se bucura. A devenit, dacă putem spune așa, „stăpân întemnițat”, stăpân al creației, dar sclav al păcatului. „Când omul în consecința primei greșeli s-a despărțit de Dumnezeu și s-a transformat în homo faber, fără a rămâne homo orans, ar fi început o dezvoltare care tinde mereu mai mult a fi supus pământului, căruia, el, în schimb, ar trebui să-i rămână stăpân”. Omul a ales de unul singur să-și schimbe demnitatea de stăpân în cea de sclav, prin propria voință pierzându-și libertatea. Dumnezeu, însă, nu putea să lase capodopera mâinilor sale să ducă o viață nefericită, fără un scop în sine. Dacă în această stare omul a intrat singur, nu putea tot singur să iasă. Prin Cristos, după cum vom vedea în viziunea sfântului Paul, care tratează despre om ca și chip și asemănare a lui Dumnezeu, omul își va recăpăta demnitatea sa de la început, demnitate care a pierdut-o prin intermediul păcatului.

Capitolul II

Omul creat după chipul lui Dumnezeu, în viziunea sfântului Paul

1. Aspecte generice

Omul, chip și asemănare a lui Dumnezeu, temă centrală a antropologiei Vechiului Testament nu este ignorată nici în Noul Testament. Sfântul Paul, într-un mod deosebit este cel care preia tema din Gen 1,26 ș.u., ca temă centrală a antropologiei sale, însă nu rămâne la același plan al Vechiului Testament, ci pune acest mister al omului în legătură cu misterul lui Cristos. Cristos, chipul desăvârșit al Tatălui este cel care poate reda strălucirea „chipului”, strălucire pierdută prin păcat. Cristos, fiind adevăratul chip al lui Dumnezeu, el poate restaura chipul și asemănarea lui Dumnezeu din om umbritre de către păcat și în același timp le desăvârșește. Asemănarea cu Dumnezeu, de care vorbește Geneza, acum este asemănarea cu Cristos. „Indicându-l pe Cristos ca și adevarată imagine a lui Dumnezeu, una dintre tezele centraleale a teologiei pauline (Col 1,15 ș.u.; 2 Cor 4,4; Evr 1,3) reia clar și interpretează cristologic textul din Gen 1,26 ș.u.. Pentru că perfecta imagine a lui Dumnezeu, Cristos este mediatorul creației; și întrucât om perfect este împlinirea ei”.

Sfântul Paul, în explicarea misterului omului, chip al lui Dumnezeu, știe să se folosească, atunci când este cazul, de interpretările rabinice și filoniene despre cei doi Adami. Exegeza iudaică în explicarea acestui mister ține cont de ambele texte ale creării omului, Gen 1,26 ș.u. și Gen 2,7. Filon servindu-se de ideile platonice considera că în Gen 1,27 avem doar idea omului, creată înainte de existența propriu-zisă a omului concret și în Gen 2,7 avem omul real, modelat după această idee preexistentă.

În teologia paulină apare omul desăvârșit, Cristos, care este prrexistent omului material plămădit din pământ, dar viziunea sa despre om este diferită de cea a lui Filone. În viziunile antropologice a celor doi se poate spune că este o asemănare de formă, dar nu de fond, chiar dacă în 1 Cor 15,45-49 se poate semnala o influență a interpretării rabinice și filoniene de care vorbeam anterior. ”Paul în 1Cor 15,45- 49 se situează într-o tradiție a genului, totuși modificând-o. El explică că primul om, Adam în Gen 2,7 este scos din pământ și dotat cu viață fizică, în timp ce Adamul final din Gen 1,27 este Cristosul ceresc și Spiritul datător de viață”.

În teologia sfântului Paul, doctrina biblică conform căreia omul în Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu rămâne de o însemnătate foarte mare. Dar noutatea sa reiese din doctrina conform căreia în Cristos, omul este recreat, imaginea Creatorului care a fost umbrită își recapată strălucirea sa.

Cristos fiind chip al Tatălui, prin filiație (cf. Rom 8,29), are capacitatea și misiunea din partea Tatălui de a prezida in calitate de chip crearea omului nou (Col 3,10). Conform gândirii pauline, numai Cristos, fiind fiiu al Tatălui, având aceeași natură cu Tatăl, îi poate da omului capacitatea de a depăși păcatul și să trăiască în plinătatea vieții. „Trebuie să punem în evidență că nu există un aspect sau element al ființei omului care să fie în sine însuși bun sau izvor de mântuire. Aceasta vine numai de la Dumnezeu; de la El și nu de la un principiu uman, immanent omului, primește forța sa”.

Asemănarea cu Dumnezeu restaurată de către Cristos prin moartea și învierea Sa o depășește pe cea din Gen 1,26 ș.u., în măsura în care Cristos îi este superior lui Adam. Restaurarea adusă de Cristos înseamnă înălțarea din starea în care se situa omul, dar și desăvârșirea sa. „Asemănarea divină a omului este ca atare participare la asemănarea divină a lui Cristos în har și în credință. Urmându-l pe Cristos, el devine participant prin intermediul Spiritului la asemănarea manifestată în Cristos (2Cor 3,18) și «conform chipului Fiului» (Rom 8,29)”. Numai în această unire cu Cristos, omul își poate recăpăta demnitatea pierdută prin intermediul păcatului. Pentru a păstra această demnitate, omul trbuie să ducă o viață în care să transpară învățătura lui Cristos și să lupte continu împotriva patimilor, care încercă să pună stăpânire și pe omul cel nou. Acestea nu ar fi fost posibile dacă nu ar fi fost adus de către Cristos la viața cea nouă. Acum, pentru noi, Cristos este modelul, formatorul, dar și garantul asemănării noastre cu Dumnezeu.

Înainte de întruparea lui Cristos, exegeții Vechiului Testament au dat diferite interpretări, destul de adevărate, dar nu complete a ceea ce este chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om, deoarece nu se știa cu exactitate ce vrea să spună acest „chip”. Dar, când Cuvântul s-a făcut trup (cf. In 1,14), El ne-a arătat adevărata față a lui Dumnezeu Tatăl. Slava lui Dumnezeu s-a manifestat, prin Cristos, celui care aderă la Cristos și face parte din noul său popor (cf. 2Cor 3,15-4,6). „În timp ce slava lui Dumnezeu rămâne ascunsă comunității fiilor lui Israel (2Cor 3,15), vălul este îndepărtat comunității creștinilor. Alianța stipulată în Vechiul Testament găsește realizarea sa în comunitatea creștină, în care strălucește chipul Tatălui”

Ca și imagine vizibilă a Tatălui invizibil, Cristos s-a înserat în dimensiunea istorică umană în așa măsură încât și-a asumat natura servului. Devenind asemenea omului, afară de păcat, El nu a renunțat la natura sa divină, dar rămâne fiu și revelator al Tatălui. Fiind fiu al Tatălui, El este singurul în măsură să-l facă cunoscut pe Tatăl și să restaureze chipul divin din om.

În centrul doctrinei pauline asupra chipului lui Dumnezeu în om este pasajul din 2Cor 3,18. Acest pasaj ne spune că, comunitatea credincioșilor se transformă din slavă în slavă într-o mai mare asemănare cu Dumnezeu. Prin păcat oamenii au înlocuit slava lui Dumnezeului nepieritor cu chipul unei creaturi și din această cauză au pierdut slava lui Dumnezeu (cf. Rom 1,23). Totuși, din marea milostivire a Tatălui față de capodopera mâinilor sale, această slavă este restabilită prin intermediul jertfei fiului Său. În comunitatea creștină, însă, poate străluci „Evanghelia gloriei lui Cristos”, cel care este chipul lui Dumnezeu (2Cor 4,4). Cei care au aderat la comunitatea creștină sunt justificați de către Cristos și prin Cristos recapătă gloria Tatălui (cf. Rom 8,29.30).

Din prezentarea anterioară putem evidenția trei termeni: glorie, justificare, chip. Toți acești trei termeni sunt într-o strânsă legătură când fac referință la om, reprezentând caracteristicile noii creaturi. Această glorie și asemănare cu Dumnezeu va fi însă în plinătatea sa în escatologie. Până la momentul în care omul îl va vedea pe Dumnezeu „față în față”, acesta făcând parte din noul popor al lui Dumnezeu va trebui să creadă în Cristos, Fiul născut din Tatăl și să adere la învățătura sa.

Din cele prezentate anterior putem evidenția că tema chipului și asemănării din Gen 1,26 ș.u. nu este străină de teologia paulină. Sfântul Paul este conștient de demnitatea pe care a primit-o omul, dar din nefericire a pierdut-o prin păcat. Aceasta, însă, nu trebuie să ducă omul la descurajare, deoarece Tatăl din marea sa iubire față de „stăpânul creației” a trimis pe Fiul său preaiubit pentru a-l readuce pe om la demnitatea pierdută. Paul, apostolul care l-a „întâlnit” pe Cristos, a vestit tuturor că prin Cristos omul devine o nouă creatură capabilă de a fi din nou un „rege liber” și nu un „rege întemnițat” de către păcat.

În teologia paulină, Cristos este centrul omului, prin Cristos chipul și asemănarea lui Dumnezeu rămâne în om la demnitatea sa inițială, mai mult este dusă la desăvârșire.

Vechiul Testament, cât și Noul Testament au conștiința dramei introduse in creație prin păcat. Omul, prin păcat, a introdus dezordine în natură, în sine însuși și în relație cu fratele său, mai mult a rupt legătutra cu Dumnezeu. Întrucât nu putea ieși singur din această stare de moarte era nevoie de intervenția lui Dumnezeu pentru a recrea pe cel pe care l-a creat după chipul și asemănarea sa. Prin Cristos, chipul perfect al Tatălui, omul își redobândește demnitatea care a piuerdut-o prin păcat. Jertfa mântuitoare a lui Cristos a rupt lanțurile care îl țineau legat pe omul care s-a îndepărtat de Creatorul său și la reașezat pe tronul regesc care i-a fost încredințat de însuși cel care l-a creat (cf. Gen 1,28).

„Cu întruparea și învierea lui Cristos a început timpul noii creații în care discordanțele antice se dizolvă într-un nou acord: «Nici circumcizia, nici necircumcizia nu valorează ceva, ci numai noua creatură»”. Cristos în calitate de creator al noii creaturi nu trebuie văzut doar ca un restaurator, dar mai mult ca un perfecționator, în sensul că noua creatură va fi superioară celei dintâi. La începutul creației, Dumnezeu l-a creat pe Adam și i-a dat putere de a stăpâni peste creație. Dar, după cum ne spune autorul cărții Genezei, omul nu s-a menținut la această treaptă pe care a fost ridicat. La împlinirea timpurilor, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, intrând în istorie ca și noul Adam (1Cor 15,21-45 ; Rom 5,12-18). Dumnezeu a făcut din El capul umanității răscumpărate, care este corpul său și i-a dat puterea de a sfinți întrg corpul. Fiind el însuși Dumnezeu și având în sine plinătatea Duhului, pe cei care cred în El îi readuce la o nouă viță. Această transformare care va ajunge la desăvârșire în escatologie este opera Duhului Sfânt pe care cel care a intrat în baia botezului îl primește în dar.

2. Viața nouă în Cristos

Omul, fiind recreat după chipul lui Cristos, este chemat să participe la viața cea nouă adusă de Cristos. La această viață sunt chemați toți oamenii, deoarece toți au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. La această chemare, însă, nu răspund toți afirmativ, rămânând astfel necunoscători ai „izvorului” noii vieți. Cel care dobândește viața cea nouă se împărtășește de bogăția izvorâtă din Izvorul vieții. Pentru a se bucura de plinătatea darurilor lui Cristos, creștinul trebuie să treacă de la omul cel vechi la omul cel nou, de la Adamul pământesc la Adamul ceresc. „De aceea creștinul, fiind ca om «imagine a lui Adam pământesc», trebuie să fie transformat în totalitate pentru a ajunge «imagine a celui de-al doilea Adam», a lui Cristos ceresc și glorificat care este la rândul său imagine a lui Dumnezeu (2Cor 4,4; Col 1,15)”. Numai prin Cristos omul își poate redobândi demnitatea pe care a pierdut-o prin păcat. Această transformare reală de la omul cel vechi la omul cel nou, de la moarte la viață, se realizează datorită jertfei lui Cristos. „Cu moartea lui Cristos nu este conclus numai evul antic, dar a avut început o nouă creație (Gal 6,15), mai minunată decât prima. Cristos îi este primul născut (Rom 8,29), început (In 8,25)”. Prin intermediul Lui, creștinii sunt sfințiți, mai mult, devin fii ai Tatălui ceresc.

„Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea. Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile voastre, care strigă: Abba, Tată!” (Gal 4,4-7). Cel care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu poate să-l numească acum pe Creatorul său cu numele de Tată și să-și dobândească intimitatea și armonia care o avusese cu Tatăl său înainte de căderea în păcat. Această demnitate la care a fost ridicat omul se datorează morții mântuitoare a lui Cristos. „Dacă comunitatea lui Cristos, în orice circumstanță a vieții, chiar și sub opresiune și vină, ca și el (Mc 14,36), poate cu buzele sale să-l invoce pe Tatăl, se datorează morții mântuitoare a Domnului său (Gal 4,4 ș.u; cf. de asemenea Gal 2,20; Ef 2,18; Rom 5,5)”. Prin Cristos, omul devine o nouă creatură, care intră în făgașul său firesc de creatură care este în legătură și armonie cu creatorul său și în comuniune cu frații săi.

Cel care aderă la Cristos, prin intermediul Botezului intră cu Cristos în moarte pentru a învia cu Cristos. Această înviere este o înviere reală, nu doar din punct de vedere spiritual, ci a întregii persoane. Cel care este în unire cu Cristos va învia și cu trupul la învierea de apoi, când trupul omului va fi asemenea cu al lui Cristos răscumpărat. „Și după cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta și chipul celui ceresc” (1Cor 15,49).

Din cele relatate anterior putem reliefa că pentru Sfântul Paul renașterea la o viață nouă nu este doar o renaștere spirituală, dar este o renaștere a întregii persoane. Omul, așa cum am menționat în primul capitol al acestei lucrări, în Vechiul Testament este privit ca și persoană, deci întreaga persoană a fost creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tot astfel pentru Sfântul Paul persoana a fost răscumpărată și poartă chipul lui Cristos, care este „chipul perfect” al Tatălui. În fața acestui dar gratuit omului i se cere să răspundă printr-o atitudine de credință. Neputându-și reda el însuși viața este chemat să creadă în Cristos, „om perfect” și Dumnezeu în același timp, care prin moartea și învierea sa i-a redat omului o nouă viață. Numai cel care intră cu Cristos în moartea sa și învie cu el prin „baia botezului” se poate bucura de rodul noii vieți. Această transformare nu este rodul eforturilor omului, dar este rodul operei mântuitoare a lui Cristos, care din iubire s-a jertfit pentru cei care au fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

„De fapt toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificați în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus” (Rom 3,23-24). Credința, care este tot un dar, poate fi considerată punct de plecare în trecerea de la omul cel vechi la cel nou. Cel care aderă la învățătura lui Cristos acceptă să treacă prin moarte cu Cristos și să învie la o nouă viață. Prin sacramentul Botezului, omul, ajutat fiind tot de către Dumnezeu, prin credința care i-o dăruiește, intră cu Cristos în moarte pentru a învia cu El la o nouă viață. „Botezul este semnul și momentul participării personale a oricărui om la misterul morții și învierii lui Cristos și la mântuirea care este izvorâtă din ea. Ceea ce Dumnezeu a dăruit și a realizat în Cristos, prin intermediul botezului obține orice om și devine actual pentru el. Botezul spune creștinului ceea ce el este în Cristos”. Prin botez, așadar, făptura rănită de păcat devine o nouă creatură, chiar dacă îi rămân limitele specifice unei creaturi. Omul eliberat de Cristos nu devine imun în fața plăcerilor lumești, dar, acum, el nu mai „luptă” singur împotriva poftelor cărnii, ci este însoțit de către Cristos și de către Duhul Sfânt.

2.1. Viața nouă începută prin Botez

Trecând de la omul cel vechi la omul cel nou, creștinul este chemat să creadă în Cristos și să se asemene cât mai mult cu El în viața de zi cu zi. Numai prin Cristos, noul Adam, omul își poate redobândi demnitatea de la început, demnitate pierdută de primul Adam.

Prin cufundarea în apă, făptura, care este ținută de lanțurile morții, este eliberată și devine o nouă făptură. Făcând referință și la scrisorile pauline, Catehismul Bisericii Catolice la numărul 1214 sintetizează foarte bine doctrina sfântului Paul, despre trecerea de la omul cel vechi la cel nou, prin moartea lui Cristos. „Cufundarea în apă simbolizează înmormântarea catehumenului în moartea lui Cristos, de unde iese prin înviere împreună cu El, ca «făptură nouă» (2Cor 5,17, Gal 6,15)”. Aceste pasaje pe care le evidențiază Catehismul Bisericii Catolice nu sunt singurele pasaje în care Paul prezintă acest mister al unei noi vieți începute de cel care aderă la Cristos. De exemplu, în Scrisoarea către romani, sfântul Paul evidențiază foarte bine modalitatea prin care se dobândește viața cea nouă. “Sau nu știți că noi toți, care am fost botezați în Cristos Isus, am fost botezați în moartea lui? Așadar, am fost înmormântați împreună cu El prin botez în moartea [lui] pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți prin gloria Tatălui, la fel și noi să umblăm într-o viață nouă. Căci dacă am fost împreună sădiți într-o moarte asemănătoare cu a lui, la fel vom fi și în înviere” (Rom 6,3-5).

Botezul, sigiliul omului nou, îl unește pe acesta cu persoana lui Cristos, dar și cu misterul morții sale. Cristos a murit pentru om pe cruce și apoi a fost înmormântat. Creștinul prin intermediul botezului este integrat morții sale și asociat înmormântării sale.

Prin moartea lui Cristos, omul cel vechi a fost răsticnit cu Cristos. Ceea ce s-a întâmplat pe Calvar cu Cristos, se reînnoiește spiritual și mistic în orice om când primește botezul.

De moartea omului vechi, Paul vorbește în mai multe scrisori ale sale. Pentru sfântul Paul, botezul nu este numai un simbol sau un semn prin care se poate intra în comunitatea creștină, ci acesta produce viața cea nouă.

„Ce s-a întâmplat atunci pe cruce, când a murit Isus Cristos, are loc la botez. Omul cel vechi moare (cf. In 11,25; 1Cor 15,31; 2Cor 4; 10; 2Cor 5,14; 6,9; Gal 2,19; Col 3,3; 2Tim 2,11). Moartea lui Isus a fost o moarte adevărată; El a fost îngropat după ce moartea lui a fost constatată «legal» (cf. Mc 15,44-45; In 19,33-35). In botez, la începutul vieții noi, omul cel vechi, care a murit, este îngropat”.

Prin botez este crucificat omul cel vechi, care poartă amprenta păcatului strămoșesc urmat de consecințele sale, precum și modul de a trăi în căutarea plăcerilor carnale, în egoism, în avariție, în amorul propriu, în resentimente, ură, sentimente de răzbunare. Cel care este botezat în Cristos este o „nouă creatură”. Fiind o nouă creatură „cele vechi au trecut, iată au devenit noi” (2Cor 5,17).

Creștinul devine o nouă creatură, dar urmările păcatului și concupiscența rămân. Ceea ce-i rămâne creștinului de făcut, ajutat fiind de harul oferit de Cristos, este să ducă o luptă continuă împotriva omului celui vechi care încearcă să iasă din mormânt și să se asemene mai mult cu Cristos. Creștinul va putea duce lupta cea bună, deoarece după botez poartă chipul lui Cristos. Pe cei care au îmbrăcat chipul lui Cristos, sfântul Paul îi îndeamnă să umble în noutatea vieții.

„Nu vă mințiți unii pe alții întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi împreună cu faptele lui și v-ați îmbrăcat cu cel nou care se înnoiește după chipul Creatorului său pentru a ajunge la cunoaștere, unde nu mai este nici grec, nici iudeu, nici circumcis, nici necircumcis, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos care este totul în toate” (Col 3,9-11).

Creștinul care a fost răscumpărat de Cristos, fără aportul lui, nu mai face parte din omenirea decăzută de la Adam încoace, ci trăiește într-o nouă creație. El trăiește tot în lume, dar nu mai acționează ca unul al lumii, chiar dacă, uneori datorită fluxului de ispite care se abat asupra lui săvârșește aceleași fapte pe care le săvârșea când aparținea lumii acesteea. Dar acum având un răscumpărător, care a murit o dată pentru totdeauna pentru păcatele sale, cu sufletul căit se poate apropia de Tatăl pentru a-i cere iertare. Creștinul aderând la Cristos trebuie zi de zi să moară omului celui vechi și să se străduiască să mențină omul cel nou în strălucirea cu care a fost îmbrăcat de Cristos. “Scopul vieții trebuie să fie o continuă reînnoire interioară pentru a se conforma mereu mai mult modelului lui Cristos, omul nou”. Venirea lui Cristos în mijlocul nostru, pentru sfântul Paul este tocmai reînnoirea omului. Această reînnoire nu se datorează meritelor omului, dar cere din partea acestuia o participare activă. Sfântul Paul, în Scrisoarea către efeseni, pe cei care au fost reînnoiți de către Cristos îi îndeamnă: „Înnoiți-vă spiritul minții voastre și îmbrăcați-vă cu omul cel nou, cel creat după [asemănarea lui] Dumnezeu în dreptate și în sfințenia adevărului” (Ef 4,23-24).

Omul, prin botez, a devenit o făptură nouă, dar această stare și demnitate nu trebuie să o primească cu pasivitate, ci trebuie să se angajeze mereu, ajutat de către Duhul Sfânt, să devină tot mai asemănător cu Cristos. Tinzând la această asemănare, omul își poate recăpăta asemănarea care a pierdut-o sau a obscurat-o prin intermediul păcatului. Trăind în Cristos și Cristos trăind în el, creștinul reușește să se mențină în demnitatea la care a fost readus de către Cristos.

„În această comuniune cu Cristos, el redobândește demnitatea sa originară, care prin păcat a fost pierdută sau cel puțin desfigurată și obscurată (Rom 1,23; 3,23) și devine acum într-adevăr «chip a lui Dumnezeu»; aceasta se întâmplă în a doua creație, în care prima vine împlinită și desăvârșită (2Cor 4,4-6; Col 3,9 ș.u.; Ef 4,23 ș.u.)”.

Pentru sfântul Paul asemănarea cu Dumnezeu, restaurată prin Cristos, o depășește pe cea din Gen 1,26 ș.u., datorită lui Cristos care este superior lui Adam (cf. 1Cor 15,45-49).

Asemănarea omului cu Cristos, însă, nu este deplină în această lume, ci într-o creștere continuă până ce ajunge în plinătatea sa la a doua venire a lui Cristos. Îndemnul sfântului Paul din Ef 4,24 de a ne îmbrăca cu omul cel nou, cu toate că omul a devenit o făptură nouă prin botez poate fi înțeles numai în optica paulină asupra omului. Pentru Sfântul Paul omul este deja mântuit și nu încă.

Creștinul este deja acum justificat (Rom 5,1), însă în același timp el așteaptă încă justificarea la judecata viitoare a lui Dumnezeu ( Gal 5,5). El este deja acum un cetățean al cerului (Fil 3,20), în același timp este încă cetățean al acestui pământ (2Cor 5,6). El are deja acum viața veșnică (2Cor 2,16), dar în acelaș timp el mai așteaptă încă mântuirea trupului său (Rom 8,23). Deja acum a înviat împreună cu Cristos (Ef 2,6), însă în același timp, el mai așteaptă învierea din morți (1Cor 15,23).

2.2. Viața cea nouă desăvârșită prin Mir

Datorită faptului că omul cel nou nu este, încă, ajuns la desăvârșire trebuie să poarte stindardul în lupta contra cărnii și a poftelor ei, împotriva mentalității acestei lumi și să se reînnoiască mereu în lăuntrul său, să devină asemenea lui Cristos. Însă această „luptă” de debarasare de omul cel vechi și de îmbrăcare a omului nou, creștinul nu o duce singur. Cristos fiind conștient de slăbiciunea omului, care a fost rănit de către păcat ne-a trimis un mângâietor pentru a ne veni în ajutor. El l-a trimis pe Duhul Sfânt, dătătorul viții, care să dea putere creștinului de a se asemăna mai mult cu Cristos și de a deveni fiu adoptiv a lui Dumnezeu.

„Renașterea în Cristos realizată la botez prin intermediul Duhului Dfânt, care atestă că suntem fii lui Dumnezeu și ne oferă privilegiul de a-l numi ‚Abba, Tată’, vine perfecționată la Mir cu darul Duhului Sfânt, care ajută și conduce omul nou în creșterea în Cristos până la «starea omului perfect»”. Duhul Sfânt care este prezent în făptura nouă atestă că această făptură este fiu al lui Dumnezeu. „Căci toți cei care sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu” (Rom 8,14). Fiul lui Dumnezeu născut la o nouă viață trebuie să nu mai trăiască după „carne”, ceea ce înseamnă a merge din nou către moarte, dar călăuziți și ajutați de Duhul Sfânt să rămână în noutatea vieții. Duhul Sfânt este cel care atestă celui care a aderat la Cristos că el nu mai este sclav, ci fiu al lui Dumnezeu și dacă este fiu este și moștenitor împreună cu Cristos al împărăției Tatălui.

Prin Duhul putem să ne confirmăm ascultarea. El ne «mână» sau ad litteram: cei care sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu, – Duhul lui Dumnezeu ne călăuzește însă nu ne duce de lanțul robiei, ci de funia dragostei. El conduce, eu pot să-l urmez (cf. Ps 5,8; 32,8; In 16,13; Rom 2,4; Gal 5,18). Nu este mâncarea silită a robilor, ci călăuzirea plină de dragoste de care au parte copiii, căci aceasta este afirmația următoare: suntem fii lui Dumnezeu.

Fiind fiu, ajutat de Duhul Sfânt, poate să-și îndrepte privirea din nou către cer cu încrederea unui copil și să se adreseze lui Dumnezeu cu numele de Tată. Prin Duhul Sfânt omul reușește să i se adreseze Creatorului său cu numele de Tată, dar mai mult reușește să îl descopere pe acest Tată, să-i cunoască iubirea. Numai Duhul care cunoaște profunzimea lui Dumnezeu poate să-l descopere omului, cât poate acesta înțelege, cine este cu adevărat Cel care l-a creat după chipul și asemănarea Sa. „Acum, sub influxul Duhului Sfânt se maturizează și se consolidează acest om interior, adică «spiritual». Datorită divinei comuniuni, spiritul uman, care cunoaște secretele omului, se întâlnește cu «Duhul care penetrează profunzimile lui Dumnezeu». În acest Duh, care este dar etern, Dumnezeu unul și întreit se dezvăluie omului, spiritului uman”. Prin Cristos și Duhul Sfânt, omul își recapătă demnitatea care a pierdut-o prin păcat, mai mult, între om și Dumnezeu se restabilește armonia de la început. Filiația și cunoașterea lui Dumnezeu care se realizează prin Cristos și Duhul Sfânt va ajunge, în om, la desăvârșire în împărăția Tatălui. Acum îl cunoaștem pe Dumnezeu doar prin revelație și dintr-o trăire personală cu El, dar în împărăția Sa, celui care s-a comportat ca un adevărat fiu i se va revela plinătatea filiației. Dar pentru a trăi în această lume și în cealaltă ca și fiu al lui Dumnezeu, cel care a primit viața cea nouă are încă de „luptat” împotriva faptelor omului celui vechi. Viața lui, însă, nu trebuie să se oprească doar la luptă, ci trebuie să fie învingător în această luptă și să trăiască după faptele Spiritului. Fiind o făptură nouă trebuie să se comporte ca atare și prin faptele sale, el și frații din jurul său să-l poată lăuda pe Dumnezeu. Ajutat fiind de Duhul Sfânt va trăi după învățătura lui Cristos, învățătură care îl va susține în făgașul omului liber și în demnitatea care i-a dăruit-o Creatorul său.

3. Efectele noii vieți

Omul, prin Cristos, și-a redobândit strălucirea chipului și a asemănării sale cu Dumnezeu, care și-a pierdut-o prin păcat. Această strălucire, după cum susține sfântul Paul în scrisorile sale, este mult mai mare decât cea inițială și este într-o continuă creștere. Această demnitate la care a fost readus nu este rodul eforturilor sale ci este primită în dar. Dumnezeu, însă, pune această demnitate în mâinile sale, lăsându-i libertatea de a o pune la loc sigur și a o păzi sau de a o pierde. Avându-l alături de sine pe Cristos și pe Duhul Sfânt, omul, chiar dacă a rămas cu rana păcatului, are putere să-și păstreze comoara care i-a fost dăruită și să se mențină în viața cea nouă. Starea nouă care i-a fost dăruită, creștinul trebuie să o primească cu responsabilitate. În fața „comorii” care i-a fost dăruită, el nu trebuie să rămână pasiv, dar trebuie să-și aducă contribuția la păstrarea acestui patrimoniu și la îmbogățirea lui. Păstrarea și îmbogățirea „tezaurului” se concretizează prin viața trăită după învățătura lui Cristos, călăuziți fiind de către Duhul Sfânt. Cel care trăiește în această nouă viață adusă de Cristos și de Duhul Sfânt își redobândește libertatea.

„Voi, însă, fraților, ați fost chemați la libertate; numai ca această libertate să nu fie ocazie pentru a sluji trupului, ci slujiți-vă prin iubire unii pe alții. Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. (Gal 5,13-14). Cristos ne invită să trăim în această libertate compatibilă cu demnitatea de fiu a lui Dumnezeu. „Libertatea la care Cristos «ne-a chemat» să nu fie totuși înțeleasă greșit, după cum au înțeles-o și corintenii (1Cor 6,12 ș.u.). Ea este libertatea spiritului, nu dorința «cărnii», care ar sufoca într-o clipă adevărata libertate, reducând-o la degradantă sclavie”. Libertatea este un prim efect al celui care l-a întâlnit pe Cristos. Fiind un dar, cel care îl posedă poate cădea în pericolul de a abuza de el într-o direcție opusă celei voite de Cristos sau poate să-l folosească împotriva Celui care i l-a dăruit.

Pentru Sfântul Paul libertatea este înțeleasă ca o eliberare de sub sclăvia legii, dar și de sub omul cel vechi. Făptura nouă nu mai este sclavă legii, dar în același timp nu trebuie să mai fie sclavă poftelor trupului. „Dacă Paul elimină legea vrea totuși să afirme că, creștinul nu se poate abandona la o purtare pământească, materială și rea, libertatea sa trebuie să fie o libertate de slujire, motivată de iubire, o libertate pentru alții”. Libertatea creștină se concretizează prin îndepărtarea de propriul eu și apropierea de altul pentru a-l sluji. Numai cel care este eliberat de Cristos și se menține în această libertate, ajutat fiind și de Duhul Sfânt va putea sluji pe aproapele său din iubire. Iubirea este cea care îl împinge pe ucenicul lui Cristos să se apropie de fratele său, care este și el un om eliberat, un dar din partea lui Dumnezeu, pentru a-l sluji. ”Libertatea creștină nu este niciodată independentă ci legătură în dragoste, în slujire unii față de alții și împreună față de Domnul (cf. Mt 20,25 ș.u.). În aceasta se manifestă și se trăiește libertatea creștină, să ne slujim unii altora în dragoste, acolo unde există ocazia”. Dragostea, caracteristica fundamentală a celui eliberat, este cea care îl apropie pe creștin mai mult de Dumnezeu, de semenul său și de sine, nu pentru a se iubi egoistic, ci iubindu-se pe sine să poată iubi și pe alții. Pentru Sfântul Paul această iubire, care iese din sine și se îndreaptă spre aproapele pentru a-l sluji este o certitudine a împlinirii poruncii divine.

Creștinul fiind liber, dar mai mult înzestrat de Duhul Sfânt cu capacitatea de a iubi își redobândește armonia de la început, armonia cu Dumnezeu, cu sine, cu aproapele și cu natura care îl înconjoară. Însă, cum am amintit și anterior, omului îi rămâne rana provocată de păcat, rană care, dacă este atinsă de faptele trupului îl doboară la pământ. Dumnezeu a fost conștient de acest pericol și pentru a-i veni în ajutor omului, i l-a dăruit pe Duhul Sfânt. Acesta cu roadele sale ajută pe cel înălțat să se mențină în starea care a primit-o sau să se ridice în caz de a căzut. Sfântul Paul în același capitol al Scrisorii către Galateni dă și o listă a acestor roade, care sunt ca și contra-ofensivă pentru faptele trupului.

„În schimb, rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, cumpătarea. Împotriva faptelor de acest gen nu există Lege. Căci cei care sunt ai lui Cristos Isus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și poftele” (Gal 5,22-24). În prezentarea acestei liste de virtuți nu este vorba de niște efecte diferite, fără legătură între ele, dar de acest singur Duh care se manifestă în viața omului. Aceste virtuți trebuie să le întâlnim în viața oricărei ființe eliberate și umplute de Duhul Sfânt, dar cum se verifică în viața zilnică, atât în noi cât și în alții, nu se concretizează acest fapt. Această minimalizare a roadelor Duhului în viața creștinului nu este consecința neputinței Duhului de a se mai manifesta, ci închiderea din partea omului la acțiunile Duhului și la ascultarea învățăturii lui Cristos. Cum se explică această închidere a oamenilor în fața harului, a acțiunii Duhului? „Explicația constă în aceea că norul păcatelor lor se interpune în fața razelor harului ceresc, sau pentru că, orientați fiind afectiv spre lucrurile pământești și spre plăcerile josnice, nu-și deschid nici mintea, nici inima pentru a primi roadele carității. Cu alte cuvinte, sunt dispuși foarte puțini să primească razele harului divin”.

Din cele prezentate anterior putem evidenția, încă o dată, consecințele păcatului care a introdus atâta dezordine în creație, în relația dintre Creator și creatură, între frați, care au același Tată și în ființa celui care îl comite. Păcatul și consecințele sale negative asupra omului pot obstacula acțiunea Duhului Sfânt, pe care făptura cea nouă l-a primit în dar. Omul a fost eliberat, a început o viață nouă, dar se poate întâmpla să cadă din nou în faptele omului celui vechi. Această experiență tragică nu trebuie trăită cu descurajare, ci cu încredere în milostivirea Tatălui, care din iubire față de om, ori de câte ori este nevoie, vine în întâmpinarea lui și îl ajută să înceapă o viață nouă. Această iubire nemărginită a lui Dumnezeu față de om nu se datorează oare chipului și asemănării omului cu Dumnezeu? Un răspuns la această întrebare și la predilecția deosebită a lui Dumnezeu față de om voi încerca să-l aflu făcând referință la părintele Capadociei, Grigore de Nyssa și la teologul român ortodox, Dumitru Stăniloae.

Capitolul III

Omul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu în gândirea sfântului Grigore de Nissa

1. Ambientul formării umane și teologice a lui Grigore de Nissa

În primele decenii ale dezvoltării religiei creștine ca și religie licită, Orientul se confrunta cu diferite probleme în ceea ce privește cristalizarea „doctrinei ortodoxe”. Apariția ereziilor, îndeosebi arianismul, care lovea Biserica în doctrinele sale fundamentale, divinitatea Fiului și a Duhului Sfânt, i-a determinat pe „iubitorii Înțelepciunii” să-și adune forțele în jurul Cuvântului inspirat și sub tutela Duhului Sfânt și să cristalizeze doctrina Bisericii, care abia își obținuse libertatea.

În a doua jumătate a secolului al IV-lea, în Capadocia, în această perioadă în care se puneau bazele creștinismului, se ridică trei bărbați virtuoși, cunoscuți și sub numele de „cei trei capadocieni”. Datorită calităților lor cei trei capadocieni au mai fost numiți: Grigore se Nissa – „bărbat al cugetării”, Grigore de Nazians – „bărbat al cuvîntului”, Vasile cel Mare – „bărbat al faptei”, deoarece cugetarea speculativă era calitatea principală a celui dintâi, elocvența era a celui de-al doilea și acțiunea practică era a celui de-al treilea”.

În acest spațiu de tensiune religioasă și corupție morală se naște, se formează și își desfășoară activitatea Grigore de Nissa. Această nebuloasă în domeniul religios și viața morală l-au impulsionat pe acest iubitor de înțelepciune și adevăr să studieze, să-și formeze o cultură vastă și să contribuie la cristalizarea unei doctrine ortodoxe și la trăirea mai intensă a valorilor creștine.

Întâlnindu-l pe Cristos, care este calea, adevărul și viața, l-a mărturisit prin viața și opera sa. Această mărturisire a făcut-o din iubire față de Cristos și din iubire față de cel care este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

1.1. Date biografice

În a doua jumătate a secolului al IV-lea în Capadocia, în acea perioadă vestită pentru corupția morală a locuitorilor se ridică trei bărbați virtuoși, supranumiți „cei trei capadocieni”: Vasile, numit, cel Mare, fratele său, Grigore de Nissa și Grigore din Nazians, prietenul lui Vasile. Aceștia prin faptele și îndeosebi prin scrierile lor au contribuit la aprofundarea teologiei și a unei vieți creștine mai autentice atât în Orient cât și în Occident.

Grigore de Nissa s-a născut în jurul anului 335 dintr-o familie creștină. A primit cunoștințele esențiale de la sora sa Macrina, pe care o numește învățătoarea mea și cunoștințele fundamentale de la Vasile cel Mare pe care îl numește părintele meu. Încă din tinerețe își însușește o bună cunoaștere a filozofiei grecești, aceasta evidențiindu-se și în scrierile sale.

Ales episcop de Nissa de către Vasile cel Mare, care devenise episcop de Cezarea, mai mult la insistența acestuia, duce o luptă acerbă împotriva arianismului pentru apărarea unei credințe ortodoxe. Dacă în viața pastorală a avut unele eșecuri, acestea datorându-se și arianismului, totuși a completat aceste eșecuri prin remarcabile scrieri dogmatice, exegetice, ascetice, omilii, discursuri și învățături.

Ca o încununare a activității și contribuției sale teologice Grigore participă la Conciliul ecumenic din 381 de la Constantinopol. La acest conciliu evidențiindu-se printr-o contribuție remarcabilă a fost numit „Părintele Părinților”. Împăratul Teodosie, cel care a convocat conciliul, l-a numit pe Grigore „stâlp al ortodoxiei” datorită aportului deosebit adus. La acest conciliu susține cu vehemență dumnezeirea Fiului și a Duhului Sfânt. După o activitate atât de bogată și diversificată, în anul 395 trece în împărăția Fiului, pe care l-a slujit cu atâta ardoare.

Ca o dovadă a activității sale rodnice nu doar pe plan teoretic, ci și practic, în viața sa personală, este recunoașterea lui din partea Bisericii ca Sfânt și învățător al Bisericii.

1.2. Grigore din Nissa – părinte al Capadociei

„Cei trei capadocieni”, prin activitatea lor intensă, au contribuit la dezvoltarea teologiei creștine, dându-și aportul îndeosebi la dezvoltarea și apărarea credinței ortodoxe, a unui creștinism în floare, care era lovit din toate părțile de flagelul ereziilor.

Cercetarea în domeniul teologiei nu putea lăsa deoparte un alt domeniu destul de important, care este într-o strânsă legătură cu teologia și îl are în vedere pe cel care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Acest mister îi fascinează pe părinții din Capadocia și încearcă, în limita posibilităților, să intre în profunzimea lui. Grigore de Nissa este cel mai interesat în aprofundarea acestui mister al omului, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și îi dedică un loc important în scrierile sale, îndeosebi în scrierea, „Despre facerea omului”.

Capadocienii, îndeosebi Grigore de Nissa, sunt ultimii mari continuatori ai școlii alexandrine, care la rândul ei merge pe linie platonică. Această tendință platonică se poate evidenția din faptul că părinții Capadociei scot în evidență importanța sufletului în determinarea conceptului de om. Sufletul dă specificitatea omului, fără el nu se poate vorbi de om.

„Atenționarea este îndreptată către suflet, care fiind imaginea lui Dumnezeu este un bine în mod real al omului; corpul, instrumentul sufletului, bine care se utilizează în referință la senzații și care se va deteriora cu moartea biologică”.

Conceptul platonic de reminescență îl putem găsi și în gândirea antropologului Grigore din Nissa. Acesta pune în lumină faptul că sufletul se cunoaște pe sine și pe Dumnezeu în mod natural, deoarece aparține lumii imateriale și intelectuale. „Sufletul într-adevăr abandonând locuința sa corporală reajunge la locuința sa naturală”.

Conform gândirii lui Grigore din Nissa sufletul are implantat în el caracteristici divine, aceasta îl ajută pe om să-l cunoască, să-l iubească și să dorească să se reîntoarcă la Creatorul său, pentru a fi fericit împreună cu El. „Și în această viață, dată fiind asemănarea sufletului cu Dumnezeu, omul deși limitat de capacitatea rațiunii, este capabil de a-l iubi pe Dumnezeu și de a-l exprima în arete adică în virtute, sau în sforțarea sa etică de a se asemăna cu Dumnezeu”. Sufletul, conform gândirii lui Grigore de Nissa este puntea de legătură între lumea divină și lumea materială în care trăiește omul.

Asemănarea creaturii cu Creatorul său permite acestea de a dialoga, de a intra în comuniune cu Cel care a creat-o. Omul, care în viața sa, practică virtutea dreptății, sfințeniei, bunătății, și celelalte virtuți reușește să depășească terestrul, materialul și să intre în relație cu divinul, imaterialul. Această comuniune cu Dumnezeu este posibilă deoarece omul a fost înzestrat de Creatorul său cu caracteristici divine, care trebuie să le scoată din cufărul comorii sale interioare pentru a deveni mai strălucitoare. Cel care, ajutat fiind de Dumnezeu, se străduiește să devină mai bun, mai sfânt, mai drept pune mai bine în lumină asemănarea sa cu Dumnezeu. Prezentând clar în sine amprentele acestor virtuți, el va trece imediat și fără prea mult efort de la această viață pământească la viața cerului, cu toate că distanța dintre divin și uman este așa de mare și se vorbește de două realități distincte. Microcosmosul, după cum îl numește Grigore de Nissa pe om, reușește, datorită însușirilor divine care sunt semănate în el, să treacă dincolo de lumea materială, peste care este pus ca „rege” și să intre în comuniune cu Regele Universului.

Omului îi este lăsată posibilitatea de a alege. El poate alege de a fi cu Dumnezeu și de a practica virtuțile sau poate alege să facă răul, păcatul, care împiedică sufletul să „zboare” liber către Cel lângă care se simte bine. Specificul omului, conform bogăției interioare, este de a fi cu Dumnezeu, de a se „urca” la El. Această înălțare către transcendent nu se realizează numai după moarte, ci omul stând în trup, cu sufletul se poate înălța la Dumnezeu, poate intra în comuniune cu El și a se simți „ca la el acasă”.

„Dacă după Ecleziast (5,1) «Dumnezeu este în cer» și dacă, după cum spune psalmistul (Ps 72,28) voi «aderați la Dumnezeu» rezultă necesar că trebuie să fiți acolo unde Dumnezeu se găsește, din momentul ce sunteți uniți cu El”. La această unire cu El se ajunge încă din această viață, dacă omul se străduiește să ajungă la desăvârșire. “Fiți desăvârșiți precum desăvârșit este Tatăl vostru ceresc” (Mt 5,48).

Imaginea lui Dumnezeu în om, nu doar îl înnobilează pe om și-l face stăpân al universului, dar iată este puntea pe care omul trece spre Dumnezeu și El vine spre om.

Prin acest tablou generic, asupra gândirii „celor trei capadocieni”, îndeosebi a lui Grigore de Nissa, se poate evidenția interesul acestora pentru om, mai mult, pentru omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În fața acestui mister sfântul Grigore de Nissa rămâne fascinat. Fiind un iubitor al înțelepciunii care nu s-a oprit doar la ceea ce apare în exterior și la ceea ce poate înțelege rațiunea umană, dar lăsându-se ghidat de Cuvântul lui Dumnezeu, merge dincolo de aparențe. Pentru el omul nu este doar un microcosmos, dar este un microcosmos care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

2. Omul microcosmos îndumnezit

Complexitatea omului, care a ajuns până la nivelul misterului, a stârnit interes și fascinație, încă din cele mai vechi timpuri. Filosofii, îndeosebi cei greci, reflectând asupra lumii ce-i înconjoară și-au dat seama că această realitate este bine ordonată și guvernată de legi precise, care nu sunt supuse hazardului, ci sunt guvernate de către o divinitate. Făcând o introspecție asupra lor înșiși au putut observa aceeași ordine și legi bine stabilite care le întâlnesc și în univers. Aceasta i-a determinat să-l asemene pe om cu întreg universul, numindu-l microcosmos.

Această idee a omului ca și microcosmos a fost împărtășită și de Grigore de Nissa, dar pentru el măreția omului nu reiese din faptul că este comparat cu universul, ci din faptul că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

2.1. Microcosmosul în gândirea filozofilor greci

Unii filosofi greci, plecând de la realitatea întregului univers și reflectând asupra lor înșiși, au concluzionat că între întreg universul și ființa umană există unele afinități, chiar dacă diferințele dimensionale sunt enorme.

Omul, ființa creată dintr-un pumn de țărână, dar asupra căruia Dumnezeu a suflat suflare de viață, iată este pus în aceeași balanță cu întreg cosmosul. Ordinea și armonia care se găsesc în cosmos o putem găsi concentrată în ființa umană. Iată ce i-a determinat pe filosofii greci să-i atribuie omului o demnitate așa de mare, să-l pună pe aceeași treaptă cu întreg cosmosul.

„Cosmos pentru greci este realitatea înțeleasă ca împreună ordonată și finalizată de un «logos» imanent divin. Acest dat ontologic (ființa concepută ca ordine) se exprimă în om chiar și la cognitiv (mintea umană este «logică» întrucât este oglinda care reflectează și poate înțelege ordinea și sensul realității) și etic (astfel «logosul» norma rațională a vieții)”.

Grigore de Nissa împărtășind această idee a microcosmosului, prin diferite metafore evidențiază armonia care există în univers și în ființa umană. Încoronarea operei creatoare a lui Dumnezeu este văzută de către antropologul Capadociei ca un microcosmos, în care există aceeași ordine și armonie care apar în macrocosmos.

Dacă întregul univers este o armonie muzicală al cărui artist și autor este Dumnezeu după cum zice apostolul, omul este un mic univers, deoarece a fost făcut după imitarea Celui care a făcut universul. Ceea ce rațiunea cunoaște din marele univers îl descoperă după orice evidență în micul, întrucât partea din întreg are aceeași origine ca și întregul… Pentru aceea în microcosmos, adică în natura umană se regăsește toată muzica care se simte în întreg, corespondent al totului, în raport cu parțialul, pentru că întregul este produsul parțialului.

Omul poate fi numit microcosmos în virtutea acestei organizări perfecte și a armoniei care există în trupul său. Dezvoltarea Geneticii și a altor științe, care au ca obiect de studiu pe om, au demonstrat științific că în trupul uman totul este bine organizat, celulele, nervii, țesuturile și celelalte organe sunt într-o armonie impresionantă, dacă nu intervin alți factori care să perturbeze buna funcționare a acestora.

Asemănarea omului, care este una dintre ființele cele mai fragile de pe pământ, cu tot universul, desigur îl înnobilează pe om. Partea este pusă pe aceeași treaptă cu întregul. Termenul microcosmos, atribuit omului, privit din această perspectivă îi dă acestuia demnitate.

Această idee filosofică a fost, însă, depășită prin revelația primită de la Dumnezeu. Prin revelație Dumnezeu ne spune că omul a fost creat bine, deci se poate vorbi de armonia de care au vorbit filosofii greci, dar Dumnezeu ne mai spune că omul a fost creat după chipul și asemănarea Sa.

Grigore de Nissa, un adept al filozofiei grecești, dar în același timp un iubitor și cugetător al Cuvântului inspirat consideră că, folosirea termenului microcosmos pentru a-l defini pe om este un termen necompatibil pentru o ființă așa măreață. Limitarea omului doar la asemănarea cu cosmosul, așa cum o făceau unii filosofi greci, este o minimalizare a acestuia. Grigore de Nissa numește omul, de asemenea microcosmos, dar acest microcosmos este îndumnezeit, deoarece poartă în sine pecetea chipului lui Dumnezeu. Omul nu este doar o ființă bine creată, în organismul căreia există o armonie, dar este o ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27).

2.2. Microcosmosul creat după chiul și asemănarea lui Dumnezeu

Omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, temă centrală a antropologiei veterotestamentare, temă nelipsită în Noul Testament, îndeosebi la sfântul Paul, dar privită dintr-o altă perspectivă, este o preocupare a antropologului capadocian, Grigore de Nissa. Această caracteristică care-l poate defini într-adevăr pe om, îi dă acestuia demnitate și măreție. Din primul capitol al cărții Genezei, îndeosebi din versetul 26 ș.u. putem deduce că omul are „semănat” în el unele caracteristici divine. Această idee a fost înpărtășită și dezvoltată de către antropologul Capadociei, Grigore de Nissa, cu toate că în ambientul filozofiei grecești era de neconceput locuirea materialului cu imaterialul, divinul cu umanul. Ar putea apărea întrebarea: cum se poate amesteca imaterialul, veșnicul cu materialul cu ceea ce este perisabil? Chiar Grigore de Nissa se întreabă: „Cătă vreme dumnezeirea se scaldă în fericire iar omenirea zace în nenorocire, cum poate Scriptura să afirme că una a fost făcută, după chipul Celeilalte”. La această întrebare cât și la întrebarea care ar putea apărea din partea filozofiei, Grigore de Nissa dă un răspuns plecând de la ce ne spune Sfânta Scriptură despre om în primul capitol al Genezei (cf. Gen 1,27a). Dar Grigore de Nissa nu se oprește aici, ci aprofundează versetul din Gen 1,26 ș.u. și evidențiază modul în care l-a creat Dumnezeu pe om, dăruindu-i atât caracteristici divine dar și umane. Scriptura spune că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său. Așadar crearea celui care a fost făcut ‚după chip’ și-a atins desăvârșirea. Dar Scriptura se întoarce din nou la această relatare și completează: „bărbat și femeie i-a făcut” (Gen 1,27b). Această afirmație, consideră Grigore de Nissa, nu s-a spus despre Dumnezeu ca model originar; deoarece Dumnezeu nu este nici bărbat și nici femeie. Prin aceste cuvinte din urmă a versetului 27 din primul capitol al Genezei se afirmă ceva străin de însușirile lui Dumnezeu. Din Gen 1,27 putem scoate în evidență, că firea omenească stă la mijlocul a două extreme, opuse una alteia, între ființele dumnezeiești pe de o parte și viața dobitoacelor și a vietăților necugetătoare pe de altă parte. De la Dumnezeu el a primit cugetul și puterea de judecată, care este comun pentru bărbat și femeie, iar din lumea necugetătoarelor omul are alcătuirea trupească și toate cele trupești.

Din această aprofundare a sfântului Grigore de Nissa și a orientării sale platonice putem deduce că pentru el doar sufletul omului este creat după chipul lui Dumnezeu, trupul însă se aseamănă necugetătoarelor, este materie.

O altă întrebare care poate apărea: de ce Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său? Sfântul Grigore de Nissa consideră că Dumnezeu, care este pentru noi cel mai mare bine, aducându-ne la viață face aceasta din marea sa bunătate. Creându-l pe om după chipul său i-a dăruit acestuia din bunătățile sale. „Mulțimea tuturor acestor bunătăți e atât de mare încât nu știm dacă s-ar putea număra ușor. De aceea, rezumându-le, Scriptura le-a descris în felul următor: «după chipul Său l-a făcut Dumnezeu pe om» ceea ce e la fel ca și cum ar fi spus că firea omenescă a fost făcută părtașă la toate bunătățile. Așadar, în noi sunt ascunse tot soiul de bunătăți, orice virtute, toată înțelepciunea și tot ce se poate concepe mai bun”. Aceste bunuri divine au fost „ascunse” în sufletul omului, pentru ca el descoperindu-le să le scoată din visteria sa și să le folosească atât pentru a realiza comuniunea cu Dumnezeu cât și armonia cu toți oamenii. Toată această „zestre”, care este adăpostită în sufletul omului conferă acestuia, conform viziunii lui Grigore de Nissa, adevărata măreție. „Superioritatea și măreția sa se fondează «nu pe asemănarea sa cu universul creat, dar pe faptul că a fost creat după imaginea naturii creatorului» (De hom. Opif., c. 16; MG 44, 180 A). Este mai presus de toate pentru sufletul său prin care omul este chip fidel al autorului său și mai precis pentru că acesta este dotat cu rațiune, cu voință liberă și cu har supranatural”.

Problema chipului lui Dumnezeu în om a fost studiată îndelung de Sfinții Părinți și a fost înțeleasă în mod diferit. Astfel Clement Alexandrinul și Origene identificau chipul lui Dumnezeu în om prin partea rațională a omului iar Irineu prin voința liberă. Însă, Grigore de Nissa consideră că, atât partea rațională cât și voința liberă dar în plus și virtutea sunt caracteristici ale sufletului, care îi oferă omului demnitatea de a fi creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Din cele relatate anterior putem evidenția că opiniile sunt diverse, atât de la un părinte la altul, cât și de o epocă la alta.

Aceste-i probleme a diferențierii îi dă însuși Grigore de Nissa o anumită explicație. „Explicând de ce anume «natura omului este atheoretos», adică se sustrage considerației teoretice, Sfântul Grigore al Nissa scrie că, din moment ce Dumnezeu este de necuprins este cu neputință ca «chipul» Lui din om să nu fie și el de necuprins”.

Antropologul Capadociei pune în lumină îndeosebi virtuțile implantate in sufletul omului de Creator. În cartea sa „Despre facerea omului” folosește o imagine plastică a așezării virtuților în sufletul nostru. Dumnezeu este asemănat cu un pictor care transpune prin nuanțe potrivite și corespunzătoare ceea ce voiește să exprime. După cum un pictor îmbină culorile pentru a realiza un tablou, tot la fel Dumnezeu, Pictorul nostru, a „îmbinat” în noi, ca niște nuanțe multicolore, virtuțile inspirându-se în această operă din modelul propriei Sale frumuseți. Dacă pictorul îmbină culorile stridente cu cele mai luminoase printr-o tehnică numai de el știută pentru a-i rezulta fidelitatea cu originalul, iată că și Pictorul nostru îmbină, nu nuanța culorilor ci curăția cu nepărtinirea, cu fericirea, cu posibilitatea de a ne îndepărta de orice rău, precum și multe altele de acest fel pentru a realiza „tabloul” după însuși chipul Său. De asemenea consideră ca și caracteristici ale dumnezeirii și înțelegerea și cuvântul, deoarece „La început Cuvântul era Dumnezeu” (In 1,1) și se bazează pe ceia ce spune Paul (1Cor 2,16) că mintea lui Cristos este cea care grăiește în el. Dar ca o caracteristică fundamentală, ca o piatră din vârful piramidei este însuși dragostea. „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii mei, dacă veți avea dragoste între voi” (In 13,35). Dumnezeu, care este iubire, imprimă iubirea în sufletul omului, aceasta devenind elementul de legătură care reușește să susțină celelalte virtuți în starea lor trează cel puțin, dacă nu le poate readuce în starea lor naturală care au pierdut-o prin păcatul original.

Un alt dar care i-a fost dăruit omului și poate fi considerat al doilea după dragoste este libertatea, adică posibilitatea de alege ceea ce crede de bună cuviință. Omul poate alege binele, dar poate alege și răul. Dar cum se poate explica faptul că omul, care este creat după chipul lui Dumnezeu, poate alege răul, deoarece știm că Dumnezeu niciodată nu voiește și nu săvârșește răul. În rezolvarea acestei probleme ne ajută tot Grigore din Nissa. El consideră că omul poate alege răul deoarece este o creatură și fiind creatură nu poate rămâne mereu aceeași. Numai Creatorul rămâne mereu același, neschimbat, infinit, în schimb ceea ce este creat este și finit, supus schimbării.

Omul fiind o creatură este mereu supusă schimbării, dar în schimb este înzestrată cu diferite daruri, printre care și libertatea. Această posibilitate de alegere îl înnobilează pe om, deoarece Dumnezeu i-a oferit posibilitatea de a gândi, de a face orice și dacă va face binele se va bucura împreună cu Dumnezeu în împărăția Sa.

Toate aceste daruri, cu care a fost înzestrat omul, trebuie să fie pentru el motiv de bucurie, de speranță și în același timp o grijă continuă de a nu acoperi acest „patrimoniu” cu praful păcatului. Grigore din Nissa în opera, „Comentariu la Cântarea Cântărilor” invită la această bucurie și la meditație asupra faptului că omul este singur în univers care este creat după chipul lui Dumnezeu. „Nu cerul a fost creat după imaginea lui Dumnezeu; nu luna, nu soarele, nu frumusețea stelelor, nici un altul dintre lucruri care se observă în natură. Tu singur ai fost creat după chipul acelei esențe care transcende intelectul, după asemănarea acelei frumuseți în care nu există defect, reprezentare a adevăratei divinități, refugiul vieții fericite, simulacru autenticei lumini”. Dar Grigore merge mai departe cu această exaltare a omului și invită mereu la o reflectare a acestui extraordinar act de iubire din partea lui Dumnezeu. „Cel care este atât de mare astfel încât să conțină toată creația într-o palmă este în întregime conținut de tine”.

3. Misiunea omului

Omul, după cum am menționat anterior, a fost înzestrat de Creator, în comparație cu celelalte viețuitoare, cu unele calități deosebite. Comorile ascunse în sufletul său, cât și însușirile exterioare ale trupului i-au fost oferite cu scopul de a trăi în comuniune cu creatorul său, dar și pentru a se îngriji de restul creației. Superioritatea sa față de celelalte creaturi reiese din cuvintele Sfintei Sripturi. În primul rând din faptul că a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar în al doilea rând, după cum consideră Grigore de Nissa, după modul în care a fost creat. Atunci când a fost vorba de crearea omului a avut loc o sfătuire (Să facem om…Gen 1,26 ). A avut loc ceea ce face de obicei un artist, atunci când își face un proiect pentru ceea ce vrea să realizeze, modul în care va acționa pentru ca ceea ce realizează să se asemene cu originalul și scopul pentru care este rânduit ceea ce vrea să facă. Toate acestea s-au petrecut, după cum ne spune Cuvântul inspirat, înainte ca omul să-și ia în primire chemarea sa de stăpân peste creație.

Scriptura spune despre om „Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul»” (Gen 1,26).

Din relatarea creației a primului capitol al Genezei uimitor este că, atunci când a creat soarele, luna în toată strălucirea ei nu a fost o discuție premergătoare creării lor. Toate aceste făpturi minunate au fost create printr-un singur cuvânt: „să fie”. Numai când a fost vorba despre crearea omului a procedat cu circumspecție și l-a rânduit pe acesta ca stăpân peste creație. Tot din primul capitol al Genezei reiese că omul a fost creat ultimul dintre creaturi. De ce a fost lăsat omul la urmă? El este, oare, cel mai neînsemnat dintre creaturi? La aceste întrebări ne răspunde încă o dată antropologul Capadociei. El consideră că, crearea omului la urmă este tocmai recunoașterea supremației acestuia, a seminției sale regești. „Căci nu era firesc să apară stăpânul înainte de supuși, ci întâi trebuia pregătită împărăția și abia după aceea urma să aibă loc primirea suveranului”. Numai după ce au fost pregătite toate cu minuțiozitate a venit și împăratul pentru a sălășlui în împărăția sa. Această stăpânire, după cum am prezentat-o în primul capitol al acestei lucrări, nu trebuie să fie tiranică, dar o stăpânire responsabilă și protectoare. Omul se poate folosi de creație pentru a se putea bucura de ceea ce Dumnezeu a creat pentru el, dar acesta trebuie să rămână „păstor” al creației și nu „tiran” al ei.

„Puterea omului nu este deci absolută; după imaginea biblică a păstorului și a regelui puterea înseamnă înainte de toate responsabilitate”. Acest „păstor” este înzestrat de către Stăpânul său cu capacități deosebite pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul său și a folosi bine ceea ce îi stă alături. Aceste bogății, pământul cu tot ceea ce este pe el, au fost încredințate omului nu pentru a se simți stăpân, ci pentru a se simți fericit în mijlocul creației. Printr-o bună folosire a bunurilor cel înconjoară, omul poate să-l cunoască mai bine pe Creatorul său. Dumnezeu a avut încredere în buna guvernare a omului asupra creației Sale, deoarece știa cu ce daruri l-a înzestrat pe om. Dumnezeu a sădit în om chipul său, ceea ce îi dă superioritatea față de celelalte creaturi, dar l-a înzestrat pe acesta și cu caracteristici specifice omenești, care dovedesc materialitatea sa. A făcut aceasta pentru ca omul să se poată bucura atât de prezența și legătura directă cu divinitatea, cât și pentru a se bucura de bunurile acestei lumi. „De aceea El a sădit în firea sa un amestec de dumnezeire și de omenesc pentru ca să poată gusta din fericirea amândurora atât bucuria de a sta în legătură cu Dumnezeu, cât și din plăcerile pământești prin simțământul pe care-l are, că nu-i străin nici de bucurii”.

Omul prin dimensiunea sa spirituală în poate cunoaște pe Dumnezeu, poate intra mai ușor în comuniune cu El și prin corporalitatea sa, dar dirijată tot de partea spirituală, se poate bucura de ceea ce îl înconjoară, mai mult prin acestea îl poate cunoaște mai bine pe Ceatorul său. Despre cunoașterea lui Dumnezeu din minunățiile creației, Grigore de Nissa consideră că omul a venit în împărăția pregătită de Creator, mai întâi ca privitor al atâtor minunății și abia în al doilea rând ca stăpân al lor. Folosindu-se de aceste bogății să-și dea seama cine este Cel care i le-a dăruit și prin imboldul primit de la minunățiile creației să-l laude și să-l preamărească printr-o viață sfântă pe Creatorul său.

Din cele prezentate anterior putem concluziona că omul are misiunea de a recunoaște pe Cel care l-a creat și recunoscându-l să „stăpânească” cu vrednicie peste împărăția care i-a fost dăruită. Raportându-ne la faptul că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, misiunea sa, într-o primă fază, este de a intra în profunzimea visteriei sale și să descopere bogățiile pe care le are semănate în sufletul său, descoperindu-le să-i facă părtași și pe alții de ele. Această bogăție interioară, care este rază a reflectării chipului lui Dumnezeu în el, împărtășită cu altul, îl va apropia pe cel care o împărtășește, cât și pe semenul său, mai mult de Creatorul lor. În al doilea rând misiunea omului este de a fi „păstor” peste împărăția care i-a fost încredințată, dar trebuie să conștientizeze mereu că nu este el păstorul suprem, ci el este doar un servitor al Păstorului.

Chipul după care a fost creat îi dă omului demnitate, dar și dreptul de a „stăpâni” peste creație. Această demnitate însă a fost pătată de păcat, dar acesta în toată gravitatea sa nu a reușit să pună stăpânire în totalitate peste om, ci este învins de către Cristos. Prin Cristos demnitatea este recâștigată, mai mult, omul, așa cum ne spune și Dumitru Stăniloae, reușește să parcurgă drumul spre desăvârșire, mai exact, spre îndumnezeire.

Capitolul IV

Îndumnezeirea omului în optica teologului ortodox, Dumitru Stăniloae

1. Viața și opera

În secolul al XX-lea Biserica ortodoxă română, cât și întreaga ortodoxie s-a bucurat de contribuția remarcabilă, în domeniul teologic, a teologului român, Dumitru Stăniloae, a cărei viață și operă oglindesc istoria și destinul teologiei românești din secolul al XX-lea.

În 1903, în ziua a șaptesprezecea a lunii noiembrie, dintr-o familie de țărani, din comuna Văleni, județul Brașov, s-a născut cel care, prin viața și activitatea sa a ajutat poporul român, într-o perioadă dificilă din punct de vedere material, dar și spiritual, să-și mențină credința în Dumnezeu. După ce a absolvit școala primară și liceul, se înscrie la facultatea de Teologie ortodoxă de la Cernăuți. Întrucât studiul teologic de la această facultate nu i-a dat satisfacție, după un an se înscrie la facultatea de filozofie din București. Însă prin întâlnirea providențială cu mitropolitul Nicolae, la București, își schimbă obțiunea și între anii 1924-1927 își continuă studiile teologice la Cernăuți. În 1927 primește o bursă de studii, de un an, la facultatea de teologie ortodoxă din Atena, care în acel timp suferea de o puternică influență din partea teologiei protestante germane a secolului al XIX-lea. În inițierea sa mai profundă în tainele teologiei merge pe linia profesorului său de dogmatică de la facultatea din Atena, Christos Andrutsos, care încerca să înțeleagă și să explice rațional credința creștină. Dar, încă din anii 1930 abandonează această direcție și devine un promotor hotărât al teologiei neopalamite. Ulterioarele burse de studiu la facultățile din München și Berlin îi oferă posibilitatea de a intra în contact cu teologia dialectică protestantă. Pentru a-și aprofunda studiile teologice neopalamite merge la Paris unde se consacră studiului operelor lui Grigorie Palama, care va influiența mult și teologia sa. Venind în țară a desfășurat o activitate deosebită ca profesor și rector al Academiei Teologice din Sibiu. Datorită aportului său deosebit și originalității sale pe tărâm teologic i s-au decernat titluri de doctor honoris cauza de către mai multe facultăți internaționale și din țară.

Ceea ce trăia și credea nu a ținut doar pentru sine, dar din experiența sa a împărtășit atât studenților, cât și celor care sunt interesați de a-l întâlni pe Dumnezeu. Celor care doresc să trăiască mai intens alături de Dumnezeu le-a lăsat o comoară pe care a depozitat-o în cărțile sale. Dintre lucrările deosebite pe care le-a lăsat se pot evidenția: „Viața și activitatea patriarhului Dositei al Ierusalimului în relație cu Țările Române”, „Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama”, „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, „Teologia dogmatică ortodoxă”, „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, Reflexii despre spiritualitatea poporului român”, „Ascetică și mistică creștină sau Teologia vieții spirituale”, precum și alte lucrări. De o însemnătate deosebită este și traducerea Filocaliei, primele 12 volume, precum și alte lucrări ale sfinților părinți.

2. Omul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu

Dumitru Stăniloae, un teolog al zilelor noastre, un continuator al gândirii Sfinților Părinți, este fascinat în fața ființei creată din pământ, dar care este înnobilată de chipul lui Dumnezeu sădit în ea.

„Omul e după chipul lui Dumnezeu pentru că, având un suflet înrudit cu Dumnezeu, tinde spre Dumnezeu sau se află într-o relație vie cu Dumnezeu. Iar prin această relație menține neslăbită înrudirea cu Dumnezeu”.

Suflarea lui Dumnezeu de care vorbește Gen 2,7 sădește în om nu atât viața biologică, căci aceasta o au și animalele, care nu primesc o insuflare de la Dumnezeu, dar viața înțelegerii și a comuniunii cu sine, adică viața spirituală. Prin insuflare, sufletul, înțelegător și liber, e pus în om și tot în acest moment Dumnezeu intră în comuniune cu omul prin intermediul sufletului. În acest moment îi dă conștiința că Dumnezeu îi vorbește și el trebuie să-i răspundă. Omul este după chipul lui Dumnezeu, dar pentru a-și menține strălucirea chipului trebuie să fie într-o relație continuă cu Dumnezeu. Prin păcat această relație, comuniune clară, se întunecă, dar pentru că sufletul rațional rămâne în om, o anumită relație cu Dumnezeu mai există încă, chiar dacă Dumnezeu nu mai este recunoscut ca o persoană, ci doar ca un adevăr și bine impersonal. Ființa umană, conform gândirii lui Dumitru Stăniloae, datorită chipului lui Dumnezeu pe care îl are sădit în ea, rămâne mereu participantă la divin, la lumina dumnezeiască, chiar dacă nu o mai vede cu claritate.

După cum am văzut atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament într-o oarecare măsură și la Grigore de Nissa, omul este privit ca și persoană. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu întreaga persoană a fost creată după acest chip. Această idee este împărtășită și de către teologul român. „Trebuie subliniat însă, că afirmarea acestor structuri de comunicare nu înseamnă reducerea lor la o anumită parte a ființei umane, chipul ținând de fapt de manifestarea plenară a acesteia, de totalitatea ființei umane centrată pe viața spirituală cu aspirația ei funciară spre Dumnezeu”. Persoana umană fiind creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu are o forță interioară care o ajută să aspire, să intre în relație, în comuniune cu Cel care l-a creat. Omul, prin libera sa voință, a întrerupt, la un moment dat al istoriei, această relație. În urma acestui gest, omul rămâne creat după chipul lui Dumnezeu, dar relația între el și Dumnezeu se denaturează.

Întunecarea chipului dumnezeiesc în actul căderii, netransparența de care vorbesc Sfinții Părinți, este concepută ca înălțare a unui zid în calea înaintării spre statornicirea plenară a chipului, deci spre actualizarea mișcării de asemănare, fapt care are ca rezultat o pervertire a sensurilor pe care acest chip le conținea, proiectând mișcare ființei umane pe drumuri contradictorii, prin scindarea semnificațiilor pe care omul le introduce în lume, alăturându-le sau suprapunându-le celor care au fost sădite prin rațiunea creatoare.

Dumitru Stăniloae, inspirându-se din Sfinții Părinți, consideră că după căderea în păcat omul a mai păstrat o anumită aspirație spre bine și o anumită capacitate de a-l face, ca și o aspirație spre adevăr și o cunoaștere a unei frânturi din el, dar prin acestea nu a reușit să se mențină în mișcarea asemănării, deoarece chipul e condus la pasivitatea activării potențelor sale. Prin această ruptură, conform învățăturii ortodoxe și a lui Dumitru Stănioae, omul a rămas creat după chipul lui Dumnezeu și a păstrat înrudirea cu Dumnezeu, dar s-a oprit procesul de asemănare.

2.1. Chip și asemănare

Dumitru Stăniloae în tratarea problemei chipului și asemănării omului cu Dumnezeu face distincție între chip și asemănare. Chipul este cel care vorbește despre demnitatea omului, iar asemănarea despre datoria sa etică. „Dacă chipul implică potențialitatea omului de a trăi în Dumnezeu, spune Stăniloae, asemănarea înseamnă împlinirea acestei potențialități”.

Distincția pe care o face Dumitru Stăniloae între chip și asemănare este privită ca o călătorie în timp. Punctul de plecare al acestei călătorii este bunătatea dată omului prin actul creației și punctul de sosire este realizarea perfecțiunii care este imprimată în însăși această bunătate. Omul, fiind înzestrat de Dumnezeu cu dorința după El și fiind ajutat în îndeplinirea acestei dorințe tot de către El, are misiunea de a contribui la dezvoltarea elementului dinamic înnăscut al naturii umane. Acest element dinamic este tocmai dorința de a se asemăna cu Dumnezeu, dorință care i-a fost sădită de Creatorul său în suflet. Omul, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu, tinde să devină asemănare cu Dumnezeu.

Omul prin unire cu Dumnezeu, unire care duce la o imprimare în om a plinătății lui Dumnezeu, dar fără ca omul să devină Dumnezeu, conform gândirii lui Dumitru Srăniloae, se îndumnezeiește. În vederea acestei îndumnezeiri este dat chipul lui Dumnezeu în om, ca aspirație a acestuia spre modelul său absolut. În chipul care i-a fost dăruit este implantată, ca o poruncă dumnezeiască, tensiunea omului spre îndumnezeire. Asemănarea nu este numai starea finală de îndumnezeire, dar este întreg drumul de dezvoltare a chipului. În acest drum omul își aduce aportul său, aport care este întărit de harul lui Dumnezeu.

Dumitru Stăniloae consideră că prin păcat chipul omului și-a pierdut luminozitatea, claritatea, dar fără să-și piardă trăsăturile sale, chiar dacă și-a pierdut din vigoare. Fiind un chip slăbit, dar nu pierdut, este capabil încă să tindă spre asemănarea cu Dumnezeu, asemănare care se realizează cu ajutorul lui Dumnezeu, dar și prin angajamentul zilnic din partea omului de a fi asemenea Creatorului său. „Creația a presupus o singură voință, pentru a aduce în ființă chipul, dar pentru a transforma chipul în asemănare este nevoie atât de voința divină cât și de cea umană. Prin urmare, chipul devine imagine prin voința omului, asistată de harul divin”. Chiar dacă chipul este în obscuritate din cauza păcatului, Dumitru Stăniloae consideră că, omul poate încă să tindă spre Dumnezeu, ajutat fiind de harul divin poate să se îndumnezeiască.

2.2. Îndumnezeirea omului

Asemănarea cu Dumnezeu la care este invitat omul să ajungă, dar nu singur, ci ajutat de harul divin este un proces profund prin care omul este „pătruns de Dumnezeu”, se îndumnezeiește. „Îndumnezeirea este desăvârșirea și deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, dat fiind că în alt chip el nu poate ajunge la desăvârșire și la deplina spiritualizare”. Prin îndumnezeire omul nu devine Dumnezeu, ci își redobândește sănătatea naturii sale, care a avut-o înainte de păcat. La această stare nu poate ajunge singur, cu toate că își are și el aportul său, dar numai ajutat de harul divin. Prin acest proces de îndumnezeire se restabilește comuniunea originară între Creator și creaturi. Acest proces de îndumnezeire este destul de anevoios, începând prin primirea botezului, concretizându-se în viața zilnică prin trăirea unei vieți duhovnicești și ajunge la desăvârșire în escatologie. „Omul îndumnezeit experiază îndumnezeirea ca încununare a vieții sale duhovnicești, care începe în credință și a condus la depășirea de fiecare dată punctuală a fenomenului căderii în păcat și la restabilirea comuniunii de iubire întreolaltă și cu Dumnezeu”. Prin îndumnezeire se redobândește apropierea dintre Dumnezeu și om, care a fost denaturată prin păcat. Prin urmare îndumnezeirea nu este doar îndepărtarea păcatului din viața personală, implică și acest fapt, dar este trăirea credinței și a iubirii care atrag după sine curățirea de patimi. Trăind în iubire față de Dumnezeu, de aproapele și de sine ajunge la starea de armonie care a avut-o înainte de căderea în păcat.

Atunci când părintele Dumitru Stăniloae vede în permanență drept țel al tuturor eforturilor și al mântuirii creștinului pregătirea restabilirii comuniunii de iubire originare desăvârșite în comuniunea escatologică și a stabilit anticiparea ei concretă ca posibilitate în vederea luminii dumnezeiești a îndumnezeirii și aceasta la rândul ei are loc prin depășirea separației și înstrăinării de Dumnezeu și de aproapele atunci asceza tratează un fenomen eminamente etic .

Cum am menționat și anterior, în acest drum de asceză, care duce la îndumnezeire, cea mai importantă este credința și nu strădania miticuloasă a omului de a fi fără păcat. Credința este cea care conduce la o atitudine și conduită de viață duhovnicească. Asceza ca și primă treaptă a urcușului duhovnicesc până se ajunge la îndumnezeire eliberează de patimi printr-o trăire a unei vieți curate, eliberează rațiunea de orientările ei eronate și dă posibilitatea omului de a ajunge la cunoașterea clară a ceea ce este autentic, îl ajută să perceapă și să distingă creatura de Creator. Această stare nu este încă îndumnezeirea, căci este a doua treaptă spre îndumnezeire pe care Dumitru Stăniloae o numește iluminare. Această stare este atinsă, încă de pe pământ, de cei care printr-o asceză continuă ajung la o stare contemplativă.

Punctul de plecare în acest urcuș spiritual spre îndumnezeire este botezul. Prin botez omul devine o făptură nouă, i se oferă și potențialul de a se înălța spre Dumnezeu. Dar acest potențial începe să se dezvolte și prin contribuția omului în momentul în care are dezvoltate capacitățile raționale și îl întâlnește în viața sa pe Cristos și învățătura sa.

Îndumnezeirea în sens larg începe de la botez, întinzându-se de-a lungul urcușului spiritual al omului, în care sunt active și puterile lui, adică de-a lungul purificării de patimi, al dobândirii virtuților și al iluminării. Iar dacă în acest urcuș puterile naturale ale omului sunt în continuă creștere ca să-și atingă apogeul în clipa când au fost apte de a vedea lumina dumnezeiască, primind ca putere văzătoare lucrarea Duhului Sfânt am putea spune că îndumnezeirea prin care se realizează această dezmorțire și creștere coincide cu procesul dezvoltării umane până la limita lor, sau cu deplina realizarea naturii omenești, dar și cu depășirea lor desăvârșită prin har.

Îndumnezeirea este așadar un proces dinamic care se desfășoară pe parcursul întregii vieți. Toți cei care au primit botezul sunt chemați la îndumnezeire, cel puțin la îndumnezeirea înțeleasă în sens larg. Dumitru Stăniloae distinge două tipuri de îndumnezeire: îndumnezeirea în sens larg, care înseamnă ridicarea omului până la nivelul cel mai înalt al puterilor sale naturale, sau până la realizarea sa deplină, ca om creat după chipul lui Dumnezeu; îndumnezeirea în sens strâns cuprinde progresul pe care îl face omul, ajutat de harul divin, dincolo de limita puterilor sale naturale, dincolo de marginile naturii sale, mai presus de fire.

Prin îndumnezeire, îndeosebi prin îndumnezeirea în sens strâns, omul trăiește în noua stare de „dumnezeu după har” fiind în același timp conștient că este creatură după fire. Gustă fericirea dumnezeiască, dar este conștient că este făptură, experimentează în sine puteri dumnezeiești, dar în același timp este convins că nu vin de la sine. Este dumnezeu prin lucrările pe care le înfăptuiește, prin funcțiile sale, dar este conștient că este dumnezeu prin mila unicului și marelui Dumnezeu. Acesta este ca Dumnezeu, mai mult este el dumnezeu. Cel îndumnezeit este „un dumnezeu prin participare”, care depinde de Dumnezeu.

În această gândire profundă despre om, a teologului Dumitru Stăniloae, trebuie exclus orice fel de panteism, deoarece el face distincție clară între Dumnezeu și om, chiar dacă omul este considerat dumnezeu.

Părintele Dumitru Stăniloae consideră de asemenea că în drumul spre îndumnezeire energiile divine sunt cele care ajută omul de a fi ceea ce trebuie să fie. Pe măsură ce omul se deschide energiilor divine, acestea i se descoperă într-o amploare și mai mare. Dar ce sunt aceste energii? Teologul român Dumitru Stăniloae referindu-se la aceste energii ne spune: „energiile divine nu sunt decât razele ființei divine, strălucind din cele trei Persoane divine, iar de când Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat, razele acestuia iradiază prin fața Lui umană”. O explicație mai clară a ceea ce sunt razele ființei divine ne-o dă Grigore Palama, un mistic profund a cărei teologie Dumitru Stăniloae a împărtășit-o. Grigore Palama spune că Dumnezeu este numit lumină, dar nu după esența sa ci după energia sa. Această lumină este percepută doar de cel care are o experiență mistică. Lumina divină de care vorbește Grigore Palama este tocmai energia divină de care vorbește Dumitru Stăniloae. „Această lumină necreeată, veșnică și îndumnezeitoare, este harul, căci numele harului (haris) se potrivește și energiilor divine, ca dăruite nouă și lucrând opera îndumnezeirii noastre”. Harul divin pentru Grigore Palama nu este esența, ci energia lui Dumnezeu. Harul nu este doar o acțiune sau un efect produs de Dumnezeu, ci este însuși Dumnezeu care se comunică și intră în unire de negrăit cu omul. Prin noțiunile de energii divine și de har putem înțelege mai bine în ce sens Dumitru Stăniloae l-a definit pe om ca fiind dumnezeu. Primind energiile divine omul intră mai ușor în relație cu Dumnezeu, își restabilește armonia dintre el și Dumnezeu, dintre el și semenii săi și armonia cu sine însuși. Restabilindu-și armonia tridimensională se poate deschide mai ușor celor din jurul său, este mai deschis la dialog.

3. Comuniunea, consecința chipului lui Dumnezeu în om

Dumnezeu sădind în om chipul său a vrut să facă din acesta o ființă relațională, capabilă de comuniune cu El și cu semenii săi. Această comuniune care a vrut-o Dumnezeu, omul a întrerupt-o prin refuzul de a mai asculta de creatorul său. Însă, prin Cristos această comuniune este redobândită. Ceea ce se cere, acum, din partea omului este ca primind harul să-i ofere un teren propice pentru a se dezvolta și să se străduiască ca drumul spre îndumnezeire să fie cât mai profund. Ființa celui care este penetrată până în profunzime de energiile divine va fi mai capabilă de comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. Pentru a ajunge la această comuniune, creștinul trebuie să moară zilnic omului celui vechi și să trăiască în noutatea vieții. „Dacă îndumnezeirea tratează vertical despre înnoirea comuniunii originare cu Dumnezeu perturbate, sădite în creație și voite de Acesta, sfințirea și transformarea omului își aduce roadele în plan orizontal pe pământ”. În ambele cazuri se poate vorbi de o înnoire a chipului lui Dumnezeu care este sădit în om, a iubirii și a comuniunii. Relațiile care se restabilesc între Dumnezeu și om și între oameni sunt concepute de Dumitru Stăniloae ca și evenimente ale iubirii. În lucrarea „Sfânta Treime” sau La început a fost iubirea”, părintele Stăniloae prezintă iubirea intratrinitară drept model și fundament al iubirii dintre Dumnezeu și om precum și cea dintre oameni. „Marea taină a iubirii este unirea pe care ea o realizează între cei ce se iubesc, fără desființarea lor ca subiecte libere. Legătura stabilită de iubire nu constă numai în faptul că cei ce se iubesc cugetă cu plăcere unul la altul, așadar în orientarea intenției fiecăruia spre celălalt, ci în faptul că fiecare îl primește pe celălalt în sine”. Această taină a iubirii privită în profunzimea ei se poate învăța doar de la Sfânta Treime, căci între persoanele Sfintei Treimi există o unire și o iubire perfectă. Numai din iubirea persoanelor divine poate iradia modul cum trebuie iubit și forța necesară iubirii interumane. Chipul lui Dumnezeu în om fiind un chip al Treimii se manifestă în comuniunea umană. „Transparența acestui chip în om este evidentă atunci când se află într-o relație de iubire cu alții, care își are modelul în același fel de relație din Sfânta Treime”.

Prin restaurarea omului de către Cristos și prin revelația sa, omul are posibilitatea de a cunoaște mai bine iubirea intratrinitară. Acum, cel care vrea să se asemene mai mult cu Creatorul său nu mai vede în poruncile divine și în drumul către dobândirea virtuților o trăire legalistă, ci o trăire a Evangheliei iubirii. Nepătimirea sau acea stare a sufletului în care acesta biruiește orice ispită nu este o apatie egocentrică dezinteresată de lumea din afară, ci este libertatea de egoism și interese înțeleasă ca și suveranitate și libertate pentru Dumnezeu. Poruncile pe care Dumnezeu le-a dat omului nu sunt altceva decât semnul iubirii lui Dumnezeu pentru om, deoarece prin acestea El îi arată omului calea cea adevărată, prin acestea îl vrea viu. Prin purificarea de patimi și dobândirea de virtuți omul se apropie mai mult de Dumnezeu, dar se apropie mai mult și de aproapele său pe care-l uitase din cauza egocentrismului. Această purificare este posibilă datorită acțiunii mântuitoare a lui Cristos și a Duhului Sfânt și duce la îndumnezeire sau la comuniunea cu Dumnezeu. Cel care aspiră la îndumnezeire aspiră în același timp la comuniunea care a fost perturbată de către păcat. „Impulsurile etice din îndumnezeirea și sfințirea omului vor privi modul în care trebuie înnoită această comuniune perturbată între om și Dumnezeu și între oameni, întrucât în această concepție păcatul nu e înțeles în mod cazuistic ca lezări ale rescripțiilor respective, ci ca atitudine de viață care distruge comuniunea, deși viața în comuniune e tocmai sensul vieții creștine”.

Din cele prezentate anterior putem evidenția că tot efortul pe care îl face omul este în vederea realizării comuniunii pe care a pierdut-o prin păcat, comuniune în care omul se simte bine, în care se realizează ca om. Această înclinație spre comuniune este înnăscută, deoarece după cum ne spune Dumitru Stăniloae, chipul pe care îl poartă în sine este chipul celor trei Persoane divine care sunt într-o perfectă comuniune.

4. Restaurarea omului în Cristos

Omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu are potențialitate și capacitate de a fi în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi. Dar după cum ne spune Sfânta Scriptură, omul la un moment dat al existenței sale a refuzat această comuniune. Prin păcatul său s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a închis în sine, ceea ce a atras după sine și nefericirea sa. Dar această înstrăinare, care nu era normală pentru o creatură care poartă chipul Creatorului, omul a depășit-o prin Isus Cristos. Doar El este cel care i-a dat omului forța și capacitatea de a ieși din egoismul păcatului și de a se ridica la starea lui de om cu fire sănătoasă. El devine pentru om noul început. Prin Cristos, omul își redobândește demnitatea inițială, mai mult își recapătă armonia și comuniunea cu Dumnezeu.

Omul devine prin Iisus Hristos fiu al lui Dumnezeu și semen al lui Iisus Hristos – Dumnezeu. E cea mai înaltă demnitate și stare la care e ridicat. Dar ce altceva înseamnă aceasta dacă nu ridicarea la cea mai intimă comuniune de eu – Tu cu Dumnezeu? Iar cine stă în comuniune cu Dumnezeu este veșnic, căci pe cine iubește Dumnezeu atât de mult încât îl primește în comuniune cu Sine, nu-l poate lăsa să piară, așa cum nici noi n-am lăsa să piară pe cei iubiți de noi, dacă ne-ar sta în putere.

Demnitatea la care este ridicat, precum și starea de supremă realitate și de supremă fericire nu sunt ceva care se adaugă, ceva artificial ființei omului, ci este restabilirea omului în starea sa normală în care a fost creat. Omul prin Cristos își restabilește starea sa normală, stare pe care o pierduse prin intermediul păcatului. Dumitru Stăniloae consideră că omul în care nu s-a născut subiectul comuniunii nu este în starea biologiei automate a animalelor, ci într-o stare de perversiune și răutate. Acest om trebuie doar să se deschidă acțiunii mântuitoare ale lui Cristos și acțiunii Duhului Sfânt, care vine în sufletul celui ce se deschide adevărului și comuniunii divine.

Numai prin Cristos care este omul perfect și Dumnezeu perfect, omul poate dobândi ceea ce a pierdut prin păcatul său. „Hristos e omul deplin pentru Dumnezeu și pentru oameni. El e în ambele aceste calități, ca Dumnezeu și om, deplin umanizat și deplin îndumnezeit: deplin umanizat ca Dumnezeu și deplin îndumnezeit ca om. Iar în relația cu El se pot umaniza și îndumnezei toți. În El vedem și realizăm umanitatea deplin transparentă pentru Dumnezeu și dumnezeirea deplin dăruită nouă.

Cristos a venit în lume pentru a restaura pe om. Fapta sa mântuitoare nu constă numai într-o satisfacție juridică pentru ofensa adusă lui Dumnezeu, de păcatul omului, ci moartea și Învierea Sa au un caracter sfințitor și transformator. „Sfinții Părinți au accentuat atât de mult efectul jertfei îndreptată spre restaurare, sfințire și îndumnezeirea firii omenești, în Hristos și prin ea în toți cei care cred în El, încât uneori câte un teolog ortodox s-a simțit ispitit să vadă în jertfă mai puțin o slujire îndreptată spre Dumnezeu, spre slăvirea Lui, accentuând mai mult pe cea îndreptată spre restaurarea firii omenești în Hristos și prin ea, în ceilalți oameni”. Dumitru Stăniloae consideră că această exagerare a venit ca o opoziție la teologia catolică, care afirmă că păcatul nu a slăbit și nu a strâmbat firea omenească, ci l-a jicnit numai pe Dumnezeu, și a celei protestante care recunoaște că prin păcat Dumnezeu a fost jicnit și firea omului este alterată așa de puternic încât nu mai poate fi vindecată.

Dumitru Stăniloae afirmă că înțelegerea jertfei lui Cristos este aceea care vede atât direcția ei îndreptată spre Dumnezeu, cât și direcția ei îndreptată spre firea omenească asumată de Cristos și, prin ea, spre ceilalți oameni. Pentru a evidenția jertfa lui Cristos, văzută ca restaurare și îndumnezeire a firii omenești, Dumitru Stăniloae se folosește de un exemplu: „Un părinte se bucură de copilul care se reîntoarce la respectul față de el, nu pentru că își vede prin aceasta onoarea restabilită, ci pentru că prin acest respect ce i-l acordă copilul din nou, vede restabilite resorturile morale și chiar ontologice în ființa copilului”.

Prin întruparea Fiului, Dumnezeu a vrut să înceapă drumul de restabilire a comuniunii cu omul. Dar, ca omul să fie și el în stare să se plaseze în acest raport, trebuia să se producă zguduirea sa stihială prin jertfa lui Cristos care avea să restabilească prestigiul originii morale în conștiința sa. Această jertfă a dus la restabilirea naturii în starea sa normală, adică în starea de comuniune. Dumnezeu a preferat moartea Fiului Său în schimbul distrugerii „creațiunii” desfigurate. „Moartea creațiunii a fost substituită de moartea Celui ce cuprinde în rezumat întreaga lume creată, dând însă acestei morți un ecou mai zguduitor decât putea da moartea lumii”. Cel care a creat odată omul, acum prin suferință, dar cu aceeași forță creatoare de la origini, îl recreează, sau mai bine zis pune bazele unei creeri noi la care este invitat să participe și omul pentru a o duce la împlinire. Părintele Dumitru Stăniloae plecând de la gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur consideră ca recrearea este, într-un sens, mai grea decât crearea primă, deoarece este mai greu să fie îndreptată o natură spirituală înclinată spre rău decât să fie creată una nouă. Chiar dacă crearea inițială a omului este mai ușoară decât recrearea, sau invers, Dumnezeu nu a privit la această dificultate, dar din imensa Sa iubire pe care o are față de cel care poartă chipul său i-a dat acestuia posibilitatea de a fi iarăși împreună cu El.

Omul recreat de Cristos nu primește doar iertarea păcatelor, ci și forță de la Cristos de a iubi prin Duhul Sfânt pe Dumnezeu, cât și pe semenii lor. Acestei iubiri i se mai adaugă eliberarea de patimile egoiste și o sfințire tot mai mare, la care omul își are partea sa de efort pentru a o atinge. „Iubirea față de om, pe care voia să-l refacă cu adevărat, nu să-i dea numai o iertare externă, neefectivă, a făcut pe Fiul lui Dumnezeu nu numai să se întrupeze, ci și să primească moartea pe cruce. Dacă se vădește aici și dreptatea divină, ea nu stă separată de iubire, ci se cuprinde în iubire, înțeleasă în sens larg, ca voie de-a restabili în mod efectiv ființa omului”. Prin Cristos persoana umană a fost restabilită la demnitatea sa inițială și normală. Această reîntoarcere la normal îi oferă omului posibilitatea de a fi iarăși în comuniune cu Creatorul său, dar în același timp lasă acestuia posibilitatea să aleagă. Cel care intră în comuniune cu El revine la făgașul său normal de creatură creată după chipul și asemănare lui Dumnezeu, capabilă de a se relaționa cu Creatorul său și cu fratele său. Numai cel care se păstrează în această comuniune, chiar dacă este uneori întreruptă de păcat, dar este restabilită de Cristos, se va putea simți împlinit, deoarece comuniunea cu Creatorul său face parte din natura sa.