Omuciderile din Romania Si din Alte State ale Lumii

CUPRINS

LISTĂ DE ABREVIERI

Introducere

I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CRIMA ȘI CRIMINALUL ÎN SERIE

1.1. CONSIDERAȚII TERMINOLOGICE PRIVIND NOȚIUNEA DE CRIMĂ

1.2. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CRIMA ÎN SERIE

1.3. SPECIFICITATEA CRIMELOR ÎN SERIE

1.4. FENOMENUL CRIMINOGEN COMPLEX PRIVIND CRIMINALUL ÎN SERIE

1.4.1. Elementele subiective caracteristice criminalului în serie

1.4.2. Elementele obiective caracteristice criminalului în serie

1.5. PROFILING – PORTRETUL PSIHOLOGIC AL CRIMINALULUI DUPA MODUL DE OPERARE ȘI URMELE LASATE LA FAȚA LOCULUI

II. SPECIFICITATEA PSIHOPATOLOGIEI CRIMINALILOR ÎN SERIE

2.1. PERSONALITATEA CRIMINALĂ ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ

2.2. TIPURI DE PERSONALITATE CRIMINALĂ

2.3. PARTICULARITĂȚILE PSIHOLOGICE ALE CRIMINALILOR ÎN SERIE

2.3.1. Instabilitatea emotiv- acțională

2.3.2. Inadaptarea socială

2.3.3. Complexul de inferioritate

2.3.4. Imaturitatea afectivă

2.3.5. Imaturitatea intelectuală

2.3.6. Duplicitatea comportamentului

2.4. CRIMINALUL ÎN SERIE – ANALIZA PSIHOPATOLOGICĂ

2.4.1. Înțelegerea motivației criminale și specificitatea personalității psihopatice

2.4.2. Conceptul de normalitate- semnificație

2.4.3. Agresivitatea și violența

2.4.4. Parafrenia- trăsătură a criminalului în serie

2.5. CONCLUZII PRIVIND PSIHOPATOLOGIA CRIMINALULUI ÎN SERIE

III. ”SEMNĂTURA” – MOD DE OPERARE, TIPOLOGIE ȘI CARACTERISTICI SPECIFICE CRIMINALULUI ÎN SERIE

3.1. TEORIA APLICABILĂ CRIMELOR ȘI CRIMINALULUI ÎN SERIE “MODUS OPERANDI”

3.2. ELEMENTELE ACȚIUNII INFRACȚIONALE

3.2.1. Iter criminis

3.2.2. Modul de operare, caracteristică a acțiunii criminale

3.2.3. Modul de operare – marcă a personalității infractorilor

3.2.4. Punctum saliens

3.3. “Modus operandi” versus “Semnătura”

3.4. TRECEREA LA ACTUL CRIMINAL

3.4.1. Fazele specifice trecerii la actul criminal

3.4.2. Etapele procesului de trecere la actul criminal

3.5. CRIMINALUL ÎN SERIE – TIPOLOGIE

3.5.1. Caracteristicile de specificitate privind criminalul în serie psihopat și cel psihotic

3.5.2. Aspecte distinctive între criminalului în serie organizat și cel dezorganizat

3.5.3. Exigențe privind descoperirea urmelor criminalilor în serie la perchezițiile efectuate suspecților.

3.6. STUDIU VIZÂND CRIMINALII ÎN SERIE AUTOHTONI

3.6.1. Obiective

3.6.2. Analiză

3.7. CONCLUZII REFERITOARE LA CARACTERISTICILE SPECIFICE CRIMINALULUI ÎN SERIE

IV. OMUCIDERILE DIN ROMANIA ȘI DIN ALTE STATE ALE LUMII – COMPARAȚIE PRIVIND REFERINȚELE LEGISLATIVE

4.1. OMUCIDERILE ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNĂ – INCRIMINAREA JURIDICĂ

4.2. OMUCIDERILE IN LEGISLATIA ALTOR STATE – INCRIMINAREA JURIDICĂ

4.2.1. Particularitățile Codului penal francez

4.2.2. Considerații privind doctrina penală în Italia, Spania și Germania circumscrise omuciderilor

4.2.3. Incriminarea penală în Statele Unite ale Americii

4.2.4. Comparație între elementele legii penale române și cele din legislația străină

4.2.5. Concluzii vis-à-vis de studiul comparativ al doctrinei din România și alte state

V. ANALIZA MODELELOR MOTIVAȚIONALE REFERITOARE LA CRIMA ÎN SERIE

5.1. MODELE EXPLICATIVE ALE CONDUITEI AGRESIVE

5.1.1. Modelul socio- cultural al comportamentului agresiv

5.1.2. Modelul psihologic al fenomenului de frustrare

5.1.3. Modelul biologic al instinctului

5.2. FACTORII PSIHOSOCIALI CARE FAVORIZEAZĂ MANIFESTAREA AGRESIVITĂȚII

5.3. CONCLUZII PRIVIND ANALIZA METODELOR MOTIVAȚIONALE

VI. ANEXE

6.1. Studiu de caz: ACTIVITATEA INFRACȚIONALĂ A CRIMINALULUI ÎN SERIE RÎMARU ION

6.1.1. Istoricul crimelor

6.1.2. Modul de operare folosit

6.1.3. Profilul psiho – social al criminalului Rîmaru Ion

6.1.4. Procesul și sentința penală în cazul inculpatului Rîmaru Ion – Ședința de judecată din 3 septembrie 1971. Ultimul cuvânt al inculpatului.

6.2. CONCLUZII CARE VIZEAZA CRIMA ȘI CRIMINALUL ÎN SERIE

BIBLIOGRAFIE

LISTĂ DE ABREVIERI

Art. – Articol

Alin. – Aliniat

C.pen. – Cod penal

Op.cit. – Operă citată

p.- pagina

S.U.A. – Statele Unite ale Americii

ș.a. – și altele

ș.a.m.d.- și așa mai departe

etc. – et caetera

nr. – numărul

Introducere

Prezenta lucrare este structurată în șase capitole; în cel dintâi capitol am înțeles să am vedere aspectele generale privitoare la crimă și la criminalul în serie, abordând fiecare instituție relevantă a acestora, și anume: considerații terminologice și generale privind acestea, specifictatea crimei în serie, profilig; în cel de-al doilea capitol am avut în vedere specificitatea psihopatologiei criminalului în serie, de asemenea evidențiind noțiunea conceptuală privind personalitatea criminală, tipurile de personalitate criminală, particularități, analiză și concluzii referitoare la acest capitol; pentru cel de-al treilea capitol am ales să abordez ”semnătura” ca mod de operare și tipologia de organizat sau dezorganizat a criminalului în serie, analizând în detaliu teoria ” modus operandi” aplicabilă crimei și criminalului în serie, elementele acțiunii infracționale (iter criminis, mod de operare, punctum saliens), ”semnătura” vis-a-vis de ”modus operandi”, tipologia criminalului în serie, studiu privind criminalii în serie autohtoni și concluziile de rigoare; ulterior, în cel de-al patrulea capitol vorbesc despre referințele legislative privind omuciderile în România aduse în comparație cu cele din alte state ale lumii, relevanță având: incriminarea juridică a omuciderilor atât în legislația română cât și în legislația altor state, analiză comparativă între elementele circumstanțiale din legea penală română și legislațiile străine și concluziile privind aceste studii comparative; în cel de-al cincilea capitol am în vedere modelele motivaționale referitoare la crima în serie, detaliind ca instituții: incidența conduitei deviante asupra manifestărilor agresive, modelele explicative ale acesteia, factorii psiho-sociali care favorizează agresivitatea și în cele din urmă concluziile referitoare la ceea ce rezulta din analiza acestor modele; iar în cel din urmă capitol, studiu de caz privind activitatea infracțională a criminalului în serie Rîmaru Ion (istoric, mod de operare, profil, proces și sentință). În finalul lucrării am înteles sa trag concluziile ce se impun, să anexez o listă a abrevierilor și bibliografie. Teoreticienii, dar și practicienii din România până în urmă cu câțiva ani nu au tratat această temă, însă în prezent există studii și cercetări științifice care vorbesc despre crimă, cine este ” serial killer”, care este cauza apariției acestora, modul său de gandire, acționare comportament, etc.. În urma aprofundărilor făcute, putem spune că acești criminali gândesc și acționează diferit față de ceilalți criminali obișnuiți, fapt care ne determină să aducem în discuție aceea ”semnătură” ca aspect specific criminalului în serie și în baza căruia putem spune că exista un singur autor în cazul mai multor crime repetate.

Referitor la crimele și criminalii în serie din România, majoritatea teoreticienilor dar și practicienilor au afirmat că nu au existat, însă, ulterior s-a demonstrat că astfel de fapte există, iar numărul lor va crește. În actualitate, se dorește a avea un mod de investigare cât mai eficient prin care să se poată stabili modul corect de pătrundere în mintea criminalului și, desigur, cum trebuie să fie descoperit ca ultimă instanță.

În România, au existat criminali în serie veritabili, prin urmare vom purcede în enumerarea acestora: Rîmaru Ion (1971- 1972), Toma Gheorghe (1973- 2002), Rotaru Vasile (1993- 2001), Benjamin Jian (1995), Chiper Remus- Ștefan (2000), Purcel Ionuț (2003), Brânză Maricel (2007- 2008), ș.a..

O chestiune care prezintă de asemenea o importanță deosebită în studiile efectuate pe această temă, au avut ca obiectiv formarea unor concluzii interesante referitoare la implicațiile produse de criminalul în serie asupra securității ordinii publice și a populației.

Ceea ce m-a determinat să optez pentru această temă este faptul că, rezultatele studiilor și a expertizelor efectuate de-a lungul timpului în domeniu, nu au făcut decât să ajute la optimizarea investigațiilor în vederea identificării criminalului în serie. Analizele și cercetările efectuate ne permit să observăm că, avem deja stabilite contururi bine determinate și direcții de perspectivă în ceea ce vizează investigarea. Ca bază a acestei lucrări fiind studiile și cercetările efectuate de români, europeni și americani care au aprofundat aspectele psihologice și de investigație a crimei în serie și a autorului acesteia.

Importanța temei este datorată riscului social pe care aceste fapte îl crează, în fond, o degenerare a unor tulburări comportamentale care duc la infracțiuni grave iar, scopul cunoașterii acestora este dat de necesitatea prevenirii unor astfel de infracțiuni. Elaborarea acestei lucrări presupune și implicarea altor domenii teoretice, prioritate având perspectiva penală, criminologică, psihologică, dar și aspecte din dreptul internațional, procesual penal și sociologie.

I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

CRIMA ȘI CRIMINALUL ÎN SERIE

CONSIDERAȚII TERMINOLOGICE PRIVIND NOȚIUNEA DE CRIMĂ

Noțiunea de ”crimă” are mai multe înțelesuri fapt ce generează confuzie. Când analizăm crima nu trebuie ignorat factorul uman inerent, respectiv criminalul. Pentru înlăturarea oricăror confuzii posibile pe această temă este necesară analiza în detaliu al tuturor semnificațiilor noțiunii de crimă.

Se disting trei înțelesuri ale noțiunii de crimă: sensul comun, sensul penal și sensul criminologic.

În sens comun, crima reprezintă o infracțiune intenționată împotriva vieții persoanei, fie că este vorba de omor (art.188 Noul Cod penal), de omor calificat (art.189 Noul Cod penal) sau de uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă (art.200 Noul Cod penal). Prin extensie, regăsim aceeași denumire utilizată de multe ori în cazul unor infracțiuni care au un alt obiect juridic principal, dar care au ca rezultat moartea unei persoane: tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei (art.236 Noul Cod penal), viol urmat de moartea victimei (art.218 alin.4 Noul Cod penal) ș.a. (utilizari regăsite în limbajul curent, în presă, în opere literare etc.).

În sens penal, crima desemnează o infracțiune gravă, pentru care legiuitorul stabilește pedepse diferite și proceduri speciale, în raport cu celelalte infracțiuni (delicte, contravenții).

În sens criminologic noțiunea de crimă are o accepțiune largă, referindu-se la infracțiune în general. După cum vom constata însă, este inexact a pune semnul de egalitate între infracțiune și noțiunea de crimă utilizată în criminologie. Noțiunea de crimă trebuie să pornească de la conceptul de infracțiune din dreptul penal, însă trebuie să meargă dincolo de acesta, așa cum se întâmplă în realitate, în cercetare criminologică.

În vederea stabilirii limitelor în care operează noțiunea de crimă, vom pleca așadar, de la definiția dată infracțiunii în legea penală. Conform dispozițiilor din Noul Cod penal, art.15 alin.1, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, condiții:

Să fie prevăzută de legea penală, condiție ce se referă la necesitatea existenței unei dispoziții legale de incriminare, în vigoare la data comiterii faptei;

Să fie comisă cu vinovăție (necesitatea existenței unei dispoziții legale de incriminare, în vigoare la data comiterii faptei);

Iar condiția existentă în vechiul Cod penal, să prezinte pericol social (necesitatea ca fapta să prezinte un anumit grad de pericol social), în actuala reglementare nu o mai regăsim. Ca trăsătură a infracțiunii, existau două forme de pericol social: pericol social generic sau abstract și pericolul social concret. În conformitate cu doctrina penală ”pericolul social generic sau abstract era apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei periculoase în legea penală ca infracțiune (…). Pericolul social concret era pericolul ce-l prezinta o faptă concretă săvârșită de o persoană și era apreciat destabilite contururi bine determinate și direcții de perspectivă în ceea ce vizează investigarea. Ca bază a acestei lucrări fiind studiile și cercetările efectuate de români, europeni și americani care au aprofundat aspectele psihologice și de investigație a crimei în serie și a autorului acesteia.

Importanța temei este datorată riscului social pe care aceste fapte îl crează, în fond, o degenerare a unor tulburări comportamentale care duc la infracțiuni grave iar, scopul cunoașterii acestora este dat de necesitatea prevenirii unor astfel de infracțiuni. Elaborarea acestei lucrări presupune și implicarea altor domenii teoretice, prioritate având perspectiva penală, criminologică, psihologică, dar și aspecte din dreptul internațional, procesual penal și sociologie.

I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND

CRIMA ȘI CRIMINALUL ÎN SERIE

CONSIDERAȚII TERMINOLOGICE PRIVIND NOȚIUNEA DE CRIMĂ

Noțiunea de ”crimă” are mai multe înțelesuri fapt ce generează confuzie. Când analizăm crima nu trebuie ignorat factorul uman inerent, respectiv criminalul. Pentru înlăturarea oricăror confuzii posibile pe această temă este necesară analiza în detaliu al tuturor semnificațiilor noțiunii de crimă.

Se disting trei înțelesuri ale noțiunii de crimă: sensul comun, sensul penal și sensul criminologic.

În sens comun, crima reprezintă o infracțiune intenționată împotriva vieții persoanei, fie că este vorba de omor (art.188 Noul Cod penal), de omor calificat (art.189 Noul Cod penal) sau de uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă (art.200 Noul Cod penal). Prin extensie, regăsim aceeași denumire utilizată de multe ori în cazul unor infracțiuni care au un alt obiect juridic principal, dar care au ca rezultat moartea unei persoane: tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei (art.236 Noul Cod penal), viol urmat de moartea victimei (art.218 alin.4 Noul Cod penal) ș.a. (utilizari regăsite în limbajul curent, în presă, în opere literare etc.).

În sens penal, crima desemnează o infracțiune gravă, pentru care legiuitorul stabilește pedepse diferite și proceduri speciale, în raport cu celelalte infracțiuni (delicte, contravenții).

În sens criminologic noțiunea de crimă are o accepțiune largă, referindu-se la infracțiune în general. După cum vom constata însă, este inexact a pune semnul de egalitate între infracțiune și noțiunea de crimă utilizată în criminologie. Noțiunea de crimă trebuie să pornească de la conceptul de infracțiune din dreptul penal, însă trebuie să meargă dincolo de acesta, așa cum se întâmplă în realitate, în cercetare criminologică.

În vederea stabilirii limitelor în care operează noțiunea de crimă, vom pleca așadar, de la definiția dată infracțiunii în legea penală. Conform dispozițiilor din Noul Cod penal, art.15 alin.1, infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, condiții:

Să fie prevăzută de legea penală, condiție ce se referă la necesitatea existenței unei dispoziții legale de incriminare, în vigoare la data comiterii faptei;

Să fie comisă cu vinovăție (necesitatea existenței unei dispoziții legale de incriminare, în vigoare la data comiterii faptei);

Iar condiția existentă în vechiul Cod penal, să prezinte pericol social (necesitatea ca fapta să prezinte un anumit grad de pericol social), în actuala reglementare nu o mai regăsim. Ca trăsătură a infracțiunii, existau două forme de pericol social: pericol social generic sau abstract și pericolul social concret. În conformitate cu doctrina penală ”pericolul social generic sau abstract era apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei periculoase în legea penală ca infracțiune (…). Pericolul social concret era pericolul ce-l prezinta o faptă concretă săvârșită de o persoană și era apreciat de instanța judecătorească cu prilejul judecării faptei.”

Rezultă că, în limbaj criminologic echivalarea noțiunilor de crimă și infracțiune nu este riguros exactă, pentru că noțiunea de crimă, deși o include pe cea de infracțiune, cuprinde în plus și alte fapte cărora este posibil să le lipsească unul din cele două elemnte definitorii ale infracțiunii, dar care păstrează o ”justificată” aparență penală prin existența celorlalte două elemente. Așadar, în sens criminologic, noțiunea de crimă desemnează acea faptă penală sau faptă cu justificată aparență penală, ceea ce reprezintă un prim element al fenomenului criminal.

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CRIMA ÎN SERIE

Fascinația crimei și criminalilor în serie nu este valabilă numai în cazul asasinilor reali, ea aplicându-se și moștenitorilor născuți din ficțiune (dr.Hannibal Lecter, imaginar multiucigaș și canibal ce se bucură de o celebritate internațională datorită filmului ”Tăcerea mieilor”).

S-a pus intrebarea dacă mijloacele de informare în masă au vreo implicație în apariția criminalilor în serie. Toți experții (psihiatri, polițiști, profilers, avocați, judecători) sunt unanimi în a afirma că mass-media nu poartă nicio răspundere în ”nașterea” unui serial killer și nici în trecerea acestuia la acțiune. Publicitatea mediatică făcută violențelor, fizice și psihologice, poate interveni în ceea ce privește modul de operare – televiziunea nu-l creează pe ucigaș, ea îl inspiră.

În cazul crimelor se obișnuiește ca victima să fie clasificată în funcție de un mobil clar identificabil cum ar fi: deține ceva râvnit de asasin, se află în conflict cu el, îi este necredincioasă etc.. Pentru asasinul în serie ”motivul” se află atât de bine și adânc înrădăcinat în psihicul său, încât victima trebuie să aparțină unui anumit gen sau să poată fi inclusă într-o categorie largă de persoane, ori să se afle în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.

Unii criminali în serie își selectează cu precizie victimele (Joseph Mendely ucidea femeile roșcate, Ramiro Artieda omora femei care semănau cu logodnica ce îl părăsise). Complicațiile apar atunci când, datorită incapacității unui criminal de a-i identifica pe membri grupului său de ținte, acesta ajunge la atacuri cvasi-întâmplătoare (Peter Sutcliffe primejduia viața femeilor care se aflau întâmplător afară, noaptea, atacând și omorând chiar dacă acestea nu erau prostituate).

În concluzie, fiecare ființă umană poate deveni victima potențială a unui asasin, împotriva căreia nu există nicio armă de protecție, întrucât și mijloacele de investigare tradiționale, bazate pe motive bine determinate, sunt lipsite de eficacitate.

SPECIFICITATEA CRIMELOR ÎN SERIE

Având în vedere că ucigașul în serie are câteva trăsături aparte, pentru a putea înțelege frecvența crimelor în serie trebuie să observăm câteva caracteristici:

crimele se repetă și continuă până când asasinul este prins, sau până când moare ori, la rândul său, este ucis (frecvență mai mare sau mai mică după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile). Nu există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine criminal ”în serie” și nici vreo frecvență stabilită a acestei activități macabre. De exemplu, cazul Ronald Cooper, care deși a ucis o singură dată înainte de a fi arestat, a dezvăluit în jurnalul său un program extensiv și planificat cu grijă de ucidere a copiilor.

Pentru cei mai mulți criminali în serie, actul crimei, dublat adeseori de abuz sexual și mutilare, constituie un motiv în sine, ”doza” fiind din ce în ce mai mare, criminalul în serie continuând cu crimele sale până ce fie va muri, fie va fi omorât, fie va fi prins și înlăturat din societatea pe care o afectează.

La fel ca în cazul omuciderilor ”normale”, crimele tind să se petreacă în relație de unu-la-unu.

Forma cea mai comună de omucidere este aceea prin care o persoană omoară o altă persoană. În acest sens există două categorii de omoruri: crima pasională (comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare) și crima înfăptuită ”cu sânge rece” (se distinge printr-o premeditare atentă, motivată adeseori de speranța unui câștig personal iar, odată atins obiectivul propus, nu există niciun motiv că acesta va mai ucide din nou).

Concluzia formulată în baza studierii personalității criminalilor în serie condamnați este că, foarte probabil, ei duc o viață paralelă sub chipul unor scelerați demni de încredere, onorabile persoane (”criminalul de pe Săsar”, cum l-au denumit mass-media pe Bota Grigore, – doi colegi de muncă și vecinii l-au caracterizat ca fiind un angajat model și un om pașnic, el devenind însă foarte agresiv când era refuzat în propunerile sale homosexuale).

nu există sau este foarte redusă, o conexiune între ucigași și victime, persoanele implicate având foarte rar relații directe de rudenie.

Acest atribut al criminalului în serie este, într-un sens, un fenomen de dată recentă; există victime care au fost alese tocmai pentru că aparțin familiei asasinului, așa cum se întâmplă în cazul crimelor premeditate care urmăresc un câștig financiar (Mary Ann Cotton a putut să-și ucidă câțiva soți și toți copiii vitregi și să obțină ca în dosare cauza morții să fie trecută ”febră gastrică”). Oricum, pe măsură ce tehnica de cercetare criminalistică și comunicațiile între polițiști, ca și înțelegerea gândirii criminale au avansat, astfel de tipare clare, victimă sau motiv, au devenit tot mai dificil de mascat.

Din cele ce se cunosc, în România, nu există un criminal în serie care să-și fi ucis membrii familiei sale, decât în mod accidental.

cu toate că ar putea exista un ”tipar”, sau un anume ”tratament administrat victimei”, crimele individuale din cadrul unei serii dezvăluie rareori un motiv rațional sau clar definit.

În acest sens avem de-a face, în principal, cu ceea ce se numește ”explicație psihologică” a unei crime în serie (imposibilitatea de a distinge binele de rău, incapacitatea de a lua o decizie, ș.a.m.d.). În mod frecvent, criminalul în serie are o personalitate foarte bine organizată și rațională adeseori, planificându-și crimele cu mult timp înainte (este considerat responsabil de comportamentul său și nu poate fi absolvit pe motiv că este un psihopat a cărui violență este pusă pe seama devierii comportamentale).

Astfel de trăsături ies în evidență și după ce criminalii sunt prinși, în cadrul anchetei. După ce în prima parte urmăresc aspecte minore, fără importanță, în momentul în care sunt puși în fața mijloacelor de probă evidente, ei își găsesc cele mai fanteziste tipuri de apărări (Rîmaru Ion a afirmat că autorul faptelor sale este ”arabul Ahmad”, un celebru ”criminal în serie”). Aparentele lipse de legătură între asasinul în serie și victime fac ca acest gen de omucideri să fie greu de cercetat.

creșterea vertiginoasă a mobilității în spațiu, de la inventarea automobilului încoace, dă posibilitatea criminalului ca, la dorința lui, să se mute repede dintr-un loc în altul, adeseori înainte chiar de a i se fi descoperită crima.

Situație similară cu a polițistului, care în absența mobilului îngreunează efectuarea unei liste de suspecți și natura unei crime cu autor necunoscut face ca schimbul de informații între forțele de poliție să fie dificil. Aceste lucruri sunt valabile în țări precum S.U.A., unde există, pe lângă marea întindere a teritoriului, și o atitudine păgubitoare a multor poliții statale care își păzesc teritoriul. În România, unde poliția este națională, sunt mai greu de întâlnit astfel de situații, dar dorința de a arăta că una județeană este mai bună decât alta duce la inexistența unui schimb real și eficient de informații.

existența unui grad înalt de violență inutilă sau ”exces de crimă”, în cadrul cărora victima e supusă unor brutalități exagerate. Motivul acestor brutalități are legătură cu mobilul crimei.

Există situații în care victima este torturată încet, uneori timp de căteva zile, întârzierea având drept scop mărirea duratei de plăcere a asasinului. Apar legături strânse între fanteziile sado-sexuale și crima în serie. De cele mai multe ori, acestea sunt asociate cu dorința de a domina. Toate aceste motive presupun folosirea cu plăcere a violenței, mergând până la excese.

FENOMENUL CRIMINOGEN COMPLEX PRIVIND CRIMINALUL ÎN SERIE

Uciderea a reprezentat întotdeauna un tabu pe care indivizii din specia umană au avut tentația de al transgresa. Uneori această tentație capătă o formă aberantă, în sensul că la unii indivizi dorința de a ucide devine o obsesie. Mulți oameni cred că apariția de criminali în serie este un fenomen recent. Eronat, criminalul în serie a apărut odata cu violența, invidia, frustrarea, furia și ura.

1.4.1. Elementele subiective caracteristice criminalului în serie

Trebuie arătat, în primul rând, că acest tip de criminal acționează în baza unor impulsuri specifice, diferite de acelea care îl conduc, de regulă, pe un individ la comiterea unui omor.

Ucigașul în serie nu omoară într-un moment de furie oarbă pe fondul unui conflict cu victima sau împins de pasiuni puternice și nestăpânite (ură, gelozie, răzbunare) și, rareori, din lăcomie, din interes material (exemplu: criminalii în serie, Țigănilă Iulian și Barbu Ion) sau din alt interes (social, profesional, politic etc.), așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în cazul infracțiunilor contra vieții. De altfel, această lipsă a unui mobil, aparent din categoria celor comune, clasice, a făcut ca inițial faptele comise de ucigașii în serie să fie catalogate drept crime fără mobil. Această etichetă este total greșită, deoarece tocmai mobilul, în sensul curent al noțiunii, acela de impuls intern, de regulă inconștient și incontrolabil, reprezintă factorul care declanșează trecerea la act în cazul ucigașului în serie. Numai că acest mobil este unul specific, atipic în raport cu omorurile clasice. Sensul profund al termenului ucigaș în serie, din punct de vedere motivațional, a fost foarte bine surprins de Robert Ressler, unul dintre primii investigatori ai comportamentului acestui tip criminal, un pioner al profilingului, care constata: ”ei sunt obsedați de propriile fantasme și tentativele lor de a trece de la fantasmă la realitate, printr-un act neterminat, s-ar putea spune, se traduce prin obligația de a reproduce același act până când acesta se suprapune perfect fantasmei.”

Cercetările efectuate au scos, într-adevăr, în evidență faptul că în majoritatea cazurilor ucigașul în serie are ca mobil obținerea unor senzații extreme, izvorâte din fantasme senzuale cu caracter pervers. Traducerea în fapt a acestor fantasme se îmbină sau se completează de cele mai multe ori cu căutarea unor senzații extreme de dominare, manipulare și stăpânire a victimei.

1.4.2. Elementele obiective caracteristice criminalului în serie

Elementul obiectiv principal este reprezentat de pluralitatea de victime. Din acest punct de vedere, în literatura de specialitate se consideră că putem califica un subiect drept, ucigaș în serie începând cu cel de-al treilea omor comis de acesta. Această condiție ”cantitativă” este justificată doar dacă o însoțim de precizarea că putem considera, din punct de vedere criminologic, că un individ se încadrează în această categorie chiar în cazul în care acesta a comis doar unul sau doua omoruri, după care a fost identificat și reținut, dacă din maniera în care a reacționat rezultă suficiente indicii că ar fi comis și alte omoruri, în ipoteza în care nu ar fi fost neutralizat la timp.

Un alt element obiectiv este legat de momentul/momentele comiterii faptelor, pentru că pluralitatea de victime nu este suficientă pentru a indica existența unui ucigaș în serie. În categoria mai largă a ucigașului cu multiple victime, doctrina criminologică face distinție între ucigașul în masă (mass murder/tueur de masse) și ucigasul în serie.

Ucigașul în masă este acel tip de criminal care ucide mai multe persoane cu aceeași ocazie sau în baza unei rezoluții infracționale unice, pusă în aplicarea într-un interval de timp foarte scurt (exemple: omoruri comise de angajați la locurile de muncă împotriva colegilor și/sau superiorilor, omoruri comise de elevi în școli sau în licee asupra colegilor și/sau profesorilor, omoruri comise asupra membrilor unei familii, etc.). Tipic pentru ucigașul în masă este pluralitatea simultană de victime și irepetabilitatea actului (de cele mai multe ori momentul comiterii actului coincide cu momentul final al carierei criminale sau chiar al vieții subiectului). Caracterul voit irepetabil, caracteristic uciderilor în masă, face ca autorul unor astfel de fapte să fie, de regulă, total nepăsător, el nefiind interesat de ascunderea sau disimularea faptei, de ștergerea sau falsificarea urmelor, de eventualele posibilități de a se sustrage urmăririi sau executării pedepsei. Chiar și atunci când comiterea faptei presupune un anumit grad de pregătire sau organizare, la ucigașul în masă momentul comiterii faptei, fiind perceput ca un ,,punct terminus”, coincide, de regulă, cu sfârșitul planului.

Există și unele cazuri în care seria criminală conține una sau mai multe ucideri în masă, putându-se vorbi în această situație despre „ucigași în serie de masă”. Aceste cazuri mixte (atipice) sunt însă extrem de rare și nu schimbă cu nimic cadrul elementelor obiective necesare pentru includerea unui criminal în categoria ucigașului în serie, respectiv o pluralitate de victime constituită prin acte de ucidere succesiv comise la intervale mari de timp, sau pe scurt pluralitate succesivă de victime.

În concluzie, spre deosebire de ucigașul în masă, la ucigașul în serie este vorba despre pluralitate succesivă de victime și, în consecință, despre acte cu caracter repetabil. Victimele ucigașului în serie sunt omorâte la intervale relativ mai mari de timp, iar cariera criminală a acestuia se întinde uneori pe perioade lungi, chiar zeci de ani. Pentru a avea posibilitatea de a comite noi fapte, spre deosebire de ucigașul în masă, ucigașul în serie este preocupat să nu lase urme și să se sustragă urmării, planul său mergând dincolo de uciderea victimei.

PROFILING – PORTRETUL PSIHOLOGIC AL CRIMINALULUI DUPA MODUL DE OPERARE SI URMELE LASATE LA FAȚA LOCULUI

În anul 1979, o femeie dintr-un oraș suburban de pe Coasta de Est a Americii de Nord a raportat poliției că a fost violată. După ce a studiat faptele din acel caz, ofițerul de investigație a ajuns la concluzia că acesta era al șaptelea viol din ultimii doi ani cu același modus operandi. Nu erau piste de investigație rămase în vreunul din aceste incidente. Investigația, deși ajunsă departe, nu a reușit furnizarea unui suspect. Raportul incidentului, împreună cu transcrierile interviurilor cu victimele, au fost înaintate – Federal Bureau of Investigation, cu o cerere din partea departamentului de poliție să fie furnizat profilul suspectului sau suspecților.

După examinarea atentă a materialelor supuse, de către Behavioral Science Unit din academia F.B.I., a fost construit un profil psihologic și furnizat agenției care l-a cerut. B.S.U. a afirmat că aceste violuri erau probabil comise de aceeași persoană și l-a descris ca fiind un bărbat alb de 25-30 de ani (trecut de 20 de ani, până în 30 de ani) divorțat sau despărțit, având o slujbă marginală (necalificat), studii superioare, imagine proastă despre sine, locuind în imediata apropiere a locurilor unde au avut loc violurile și fiind implicat în infracțiuni de voyorism. Era posibil ca poliția să fi vorbit cu violatorul în trecutul recent, datorită prezenței sale pe stradă la ore matinale.

La trei zile după ce au primit profilul furnizat, agenția respectivă a alcătuit o listă cu 40 de suspecți din cartier care îndeplineau criteriul de vârstă. Folosind informații suplimentare, pe lângă profil, și-au canalizat investigația asupra unui individ. A fost arestat într-o săptămână. Acest caz a demonstrat că profilul psihologic poate fi de ajutor.

Așa a luat naștere procesul de profiling, definit ca o tehnică investigativă prin care se identifică caracteristici importante ale personalității și comportamentului unui infractor pe baza analizei crimei pe care el sau ea le-a comis.

În acet sens ”profilul psihologic este o încercare elevată de a furniza anchetatorilor informații specifice despre autor necunoscut ce a comis infracțiunea dată, proces bazat pe cercetarea atentă a locului faptei, victimologie și teoriile psihologice cunoscute.”

Omorul, violul și tâlhăriile în serie sunt, în general, infracțiunile pretabile în folosirea profilului psihologic. În special, profilul de personalitate a avut rezultate uimitoare în investigațiile omurului în serie și a violurilor în serie, violuri urmate sau nu de moartea victimei. Profiling-ul contribuie la investigația criminală, este o opinie, un punct de vedere obiectiv din partea unui specialist neimplicat inițial.

Sintetizând, putem spune că profiling-ul are în vedere faptul că: comportamentul reflectă personalitatea, uciderea este un act de comportament, infractorii transmit mesaje în timpul comiterii crimei, mesajele criminalilor sunt bazate și dezvoltate pe fantezie, investigatorul utilizează dovezi ale comporta-mentului verbal, fizic și sexual pentru a descifra mesajele criminalului, ochiul antrenant al investigatorului va descoperi toate aceste dovezi lasate la fața locului.

Procesul de profiling cuprinde: evaluarea actului criminal în sine, evaluarea multilateral a caracteristicilor scenei crimei, analiza multilaterală a victimei, evaluarea raporturilor preliminare ale poliției, evaluarea raportului de expertiză a autopsiei, dezvoltarea unui profil care să cuprindă caracteristicile critice ale unui criminal, propuneri de investigație în alcătuirea unui profil.

Victima reprezintă cel mai important aspect în schițarea unui profil psihologic. În cazuri care implică supraviețuirea victimei, în principal victima unui viol, conversația exactă a acesteia cu infractorul este cea mai importantă și poate juca un rol determinant în alcătuirea unui profil exact. Acest profil, care nu furnizează întotdeauna aceleași informații de la un caz la altul, se bazează pe ce a fost lăsat sau nu în urmă, la locul crimei. Informațiile profilului pot include: rasa infractorului, sexul, vârsta, starea civilă, ocupația generală, reacția la interogarea poliției, gradul maturității sexuale, dacă individul poate fi capabil să atace din nou, dacă există posibilitatea că el/ea să fi comis fapte similiare în trecut, existeța cazierului juridic.

Când investigatorul furnizează unui profiler informații referitoare la victimă, datele pe care ofițerul trebuie să le prezinte sunt: ocupația (trecută și prezentă), domiciliul (trecut și prezent), reputația la muncă și în cartier, descriere fizică (inclusiv îmbrăcămintea ce o purta la momentul incidentului), statut civil (inclusiv copii), membrii apropiați familiei, nivel de educație, statut financiar (trecut și prezent), informații despre trecutul familiei victimei și al părinților (inclusiv relația victimei cu părinții), trecut medical, fizic și mental, temeri, obiceiuri personale, obiceiuri sociale, folosirea drogurilor și a alcoolului, hobby-uri, prieteni și dușmani, recente schimbări în stilul de viață, recente acțiuni în justiție.

Datele despre autor ce mai pot fi determinate prin profiling sunt: nivelul de inteligență, a studiilor efectuate, stilul de viață, mediul din care provine, nivelul adaptabilității sociale, tipul de personalitate, comportamentul, înfățișarea generală, nivelul adaptabilității emoționale, caracteristiciile personalității dizarmonice, locul de muncă (istoric), adaptabilitatea la locul de muncă, obiceiurile la locul de muncă, domiciliul în raport cu locul faptei, statutul social-economic, nivelul adaptabilității sexuale, tipul de perversiune sexuală (dacă este cazul), motivul faptei.

În procesul folosit de către o persoană în alcătuirea profilului psihologic al criminalului, informațiile sunt culese și evaluate, situația reconstituită, ipotezele sunt formulate, apoi este alcătuit un profil, testat și sunt așteptate rezultatele. Profiling-ul nu furnizează identitatea unui criminal, dar indică tipul de persoană cel mai probabil care ar fi putut comite crima, datorită caracteristicilor unice, certe, și nu încearcă să explice acțiunile unui infractor violent. Nu va lua locul niciodată unei minuțioase și bine planificate investigații, nici nu va elimina investigatorii experimentați, bine pregătiți și inteligenți. Desigur, în funcție de fiecare caz în parte, complexitatea raportului poate crește, datele furnizate de specialist putând fi mult mai variate. Se pot previziona, de asemenea, comportamentele ulterioare ale agresorului, se pot stabili direcțiile de atac ale anchetatorului, eventuale capcane ce se pot întinde autorului, date false ce pot fi communicate presei pentru provocarea și capturarea acestuia etc..

II. SPECIFICITATEA PSIHOPATOLOGIEI CRIMINALILOR ÎN SERIE

2.1. PERSONALITATEA CRIMINALĂ ÎN PSIHOLOGIA JUDICIARĂ

Cercetările consacrate psihologiei actului infracțional sunt în mod constant pluridisciplinare și nu bidisciplinare, așa cum s-ar putea crede din enunțurile unor lucrări cu această tematică, care utilizează termenul de psihosociologie a comportamentului deviant. În realitate există mai degrabă o tendință de cercetare de „tip sinergie" a crimei, atunci când se pune în discuție geneza ei sau, altfel spus, când se determină „criminogeneza".

Analiză strict psihologică a actului criminal, fundamentată doar pe cerințele determinării conținutului juridic al infracțiunii, constă în analiza modului în care în pregătirea, săvârșirea și atitudinea post-infracțională se manifestă psihicul autorului: inteligența, afectivitatea și voința.

Personalitatea este conceptul esențial pentru o justiție ce se fundamentează pe adevăr, știință și dreptate, în care prevalează ideea de recuperare socială a infractorului. Fapt pentru care, justiția își conectează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

Factorii psihologici nu acționează nemijlocit, univoc și direct asupra individului, ci prin intermediul particularităților sale individuale, particularități ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală.

Criminalul se prezintă ca o personalitate denaturată, ceea ce îi permite comiterea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. El se evidențiază ca un individ imatur social, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidență atât personalitatea criminalului, cât și mecanismele interne (mobiluri, motivații, scopuri) care declanșează trecerea la actul infracțional ca atare.

O amplă teorie asupra personalității criminale a creat Jean Pinatel, care consideră că în comportamentul criminal „trecerea la act" constituie elementul decisiv. Condițiile trecerii la act sunt comandate, la delincvenții care comit acte grave, de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă.

Autorul subliniază, că ceea ce numește el „personalitate criminală" nu este un tip antropologic, vreo variantă a speciei umane. Departe de a avea vreo legătură cu criminalul înnăscut al pozitiviștilor italieni din secolul al XlX-lea, „personalitatea criminală pinateliană este un model de care analiza criminologică se servește în cercetările sale. Este un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operațional. Este un sistem de referință, o construcție abstractă care se substituie unei realități subiective".

Diferența dintre nedelincvenți și delincvenți trebuie căutată în „pragul delincvențiar”, în sensul că unii dintre nedelincvenți au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacție delincvențială, alții trec la act dintr-o incitație exterioară foarte ușoară. Spre deosebire de aceștia, delincventul format – în opoziție cu nedelincventul – nu așteaptă ivirea unei ocazii propice, unei incitații exterioare, ci provoacă el însuși ocaziile în care apoi operează.

„În ultimă analiză, ceea ce permite cert distingerea nedelincventului de delincvent, dar chiar și a delincvenților între ei, este aptitudinea mai mult sau mai puțin pronunțată de trecere la act”.

Subliniind că personalitatea este inseparabilă atât de organism, cât și de mediu, în criminologie este esențial să se studieze personalitatea în situație. Există situații specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie să fie căutată. Actul criminal care rezultă dintr-o situație specifică constituie răspunsul (reacția) unei personalități la această situație. Dar există situații nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie să fie căutată. În asemenea cazuri, personalitatea este aceea care domină situația, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecință directă a activității personalității respective. Din această scurtă analiză rezultă că factorii de mediu influențează atât formarea personalităților, cât și a situațiilor. Aceasta înseamnă că mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime ci, în egală măsură, și prin faptul că ușurează structurarea personalităților criminale.

Criminalul nu este reținut în săvârșirea actului său de oprobiul social, deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot așa cum este în stare să depășească obstacolele care apar în calea acțiunii lui criminale, întrucât el este dinamic și eminamente agresiv. În același timp, el reușește să depășească și aversiunea față de acte odioase, căci indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutrește sentimente de simpatie față de nimeni și în consecință, poate comite orice crima.

2.2. TIPURI DE PERSONALITATE CRIMINALĂ

S-a observat că există clase de indivizi care au unele caracteristici comune sau grupuri de astfel de caracteristici, fie pe latura intereselor, a modului de gândire, fie pe cea a temperamentului, a constituției lor fizice etc. Indivizii din respectiva clasă, în funcție de caracteristica aleasă, aparțin aceluiași tip.

Extravertitul tipic este sociabil, îi plac petrecerile, are mulți prieteni, mereu simte nevoia să aibă cu cine vorbi, nu-i place nici lectura solitară, nici studiul individual. Mereu tânjește după companie veselă, îi place să riște, acționează sub inspirația momentului, și, în general, în mod impulsiv. Ii plac glumele și păcălelile. Tot timpul este activ, tinde spre agresivitate și își pierde ușor cumpătul. Sentimentele sale nu sunt sub un control riguros, iar în genere extravertitul nu este întotdeauna o persoană demnă de încredere.

Introvertitul tipic este o persoană liniștită, retrasă, care prețuiește mai mult cărțile decât oamenii. Față de oameni, cu excepția prietenilor intimi, este foarte rezervat. Își face planuri de viitor și nu-i place să acționeze sub impulsul momentului. Tinde să ia totul în serios și duce o viață ordonată. Iși controlează foarte strâns sentimentele, rar se comportă în mod agresiv și nu-și pierde cumpătul ușor. Deși înclinat spre pesimism, introvertitul, în general, este un om de încredere care pune mare preț pe valorile etice.

Tipologiile la care am făcut referire, ca și alte feluri de tipologii care au fost elaborate de-a lungul vremii, au în comun faptul că nu reușesc să cuprindă toată varietatea personalităților umane.

Tipul intermediar, în orice sistem tipologic, ocupă un loc de frunte, ceea ce aparent ar invalida tipologiile în general.

Acest adevăr rezultă și din constatările lui H.J. Eysenck, care arată că: „practic, toți criminalii fac parte din categoria extravertiților” și că „acest tip de indivizi se caracterizează printr-un nivel slab de excitație a cortexului cerebral, fenomen care împiedică la ei formarea normală a reflexelor condiționate … deci extravertiții, în general, prin slăbiciunea înnăscută a aptitudinii lor de a fi condiționați (deci educați socialmente – n.a.J, au toate șansele să nu reziste la tentații și astfel să adopte, dacă nu neapărat un comportament criminal, cel puțin un comportament antisocial…”, „ există grupe de indivizi la care comportamentul criminal derivă din cauze totalmente diferite, așa se pare că ucigașii în serie – cel puțin cei din Europa, ar fi mai mult introvertiți; totuși, poate la asasinii profesioniști să fie altfel”.

2.3. PARTICULARITĂȚILE PSIHOLOGICE ALE CRIMINALILOR ÎN SERIE

Studiindu-se diferite categorii de criminali în serie, sub aspectul particula-rităților psihologice, s-a reușit să se stabilească anumite caracteristici comune.

2.3.1. Instabilitatea emotiv-acțională

Din cauza experienței negative, a educației dezechilibrate primite în familie, a obiceiurilor și practicilor antisociale însușite, criminalul în serie este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acțional, un element care în reacțiile sale trădează discontinuitatea, salturi nemotivate de la o extremă la alta, instabilitate în reacții față de stimuli. Oscilarea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivității criminalilor în serie care se caracterizează prin lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate duc la lipsa unei capacități de autoevaluare și de evaluare conformă, la lipsa de obiectivitate față de sine și față de alții.

2.3.2. Inadaptarea socială

Criminalul în serie este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptații, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianții, sunt elemente a căror educație s-a realizat în condiții necorespunzătoare și în mod nesatisfacător. Anamnezele făcute criminalilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceștia provin din familii dezorganizate (părinți decedați, divorțați, infractori, alcoolici), unde nu există preocupare, pricepere sau condiții necesare educării copiilor. Unde nivelul social și cultural al părinților este scăzut, astfel încât să se dea atenția cuvenită normelor regimului zilnic, punând bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influența necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile, pot fi actualizate, conducând la devianță și apoi la crima.

Acțiunea infracțională reprezintă, etiologic, un simptom de inadaptare, iar comportamentul este o reacție atipică.

2.3.3. Complexul de inferioritate

Este o stare pe care criminalul în serie o resimte ca un sentiment de insuficiență, de incapacitate personală. Complexul de inferioritate apare în urma unor deficiențe, infirmități reale sau imaginare fiind potențate și de către disprețul, dezaprobarea tacită sau experimentată a celorlalți. La majoritatea criminalilor în serie există un nucleu al personalității ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă.

Egocentrismul – apare ca acea tendință a individului de a raporta totul la el însuși, el și numai el se află în centrul tuturor lucrurilor și situațiilor. Când nu-și realizează scopurile propuse devine invidios și susceptibil, dominator și chiar despotic. Egocentricul nu are capacitatea să vadă dincolo de propriile dorințe, scopuri, interese. Este un individ care nu este capabil să recunoască superioritatea și succesele celorlalți, consideră persecutat șincă are întotdeauna și în toate situațiile dreptate. Își maximizează calitățile și succesele, își minimalizează defectele și insuccesele iar atunci când greșește, în loc să-și reconsidere poziția, atacă cu virulență.

Labilitatea – trăsătură a personalității care semnifică oscilarea emotivității, capriciozitate și, ca atare, o accentuată deschidere spre acțiuni imprevizibile. Instabilitatea emoțională presupune o insuficientă maturizare afectivă, criminalul fiind robul influențelor și sugestiilor, neputând să-și inhibe pornirile și dorințele în fața pericolului public și a sancțiunii penale.

Agresivitatea – apare în situațiile în care criminalul este împiedicat să-și satisfacă dorințele și se manifestă printr-un comportament violent și distructiv. Cele mai des întâlnite forme de agresivitate sunt autoagresivitatea și heteroagresivitatea.

Autoagresivitatea presupune îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere.

Heteroagresivitatea constă în canalizarea violenței spre alte persoane, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi uciderea în serie.

J.Pinatel mai evidențiază două forme distincte ale agresivității: ocazională și profesională.

Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență, des întâlnită în crimele pasionale.

Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalității infractorului, manifestându-se agresiv în mod deliberat, conștient.

Indiferența afectivă – se află în strânsă legătură cu egocentrismul și mai poartă denumirea de insensibilitate morală. Reprezintă incapacitatea criminalului în serie de a înțelege durerile și nevoile celorlalți, prin satisfacția resimțită față de durerile altora. Această latură a personalității criminalului în serie, se formează de la vârste fragede, fiind una din principalele lacune ale procesului socializării, un rol important deținându-1 în acest plan funcționarea deficitară a structurii familiale, precum și stilul educațional. În mod obijnuit, criminalul nu este conștient de propria sa stare de inhibare emoțională, ceea ce explică atât calmul cât și sângele rece cu care sunt comise o serie de infracțiuni cu violență extremă. Corelația dintre indiferența afectivă și egocentrism constă în faptul că ucigașului în serie îi este străin sentimentul vinovăției, al culpabilității.

2.3.4. Imaturitatea afectivă

Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obținerea unor plăceri imediate, minore și uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă față de problemele reale și importante, este lipsit de o poziție critică și autocritică autentică, este nerealist, instabil emoțional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune criminalul în serie la manifestări și comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

2.3.5. Imaturitatea intelectuală

Există ipoteza că acesta este strict limitat la prezent, acordând o mică importanță viitorului. Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligență (IQ), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional, trecerea la comiterea crimei efectuându-se în condițiile unei prudențe minime față de pragurile de toleranță a conduitelor în fapt.

2.3.6. Duplicitatea comportamentului

Conștient de caracterul socialmente distructiv, din punct de vedere social, al actului infracțional, criminalul în serie lucrează în taină, observă, plănuiește și execută totul ferit de ochii oamenilor, în general, și ai autorităților, în special. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale „specialității" infracționale. Acest ”joc" artificial îi denaturează actele și faptele cotidiene, făcându-1 ușor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a „vieții duble", îi formează criminalului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieții. Exemplificăm în acest sens pe celebrul Ted Bundi din S.U.A. și Bota Grigore din România.

2.4. CRIMINALUL ÎN SERIE – ANALIZA PSIHOPATOLOGICĂ

2.4.1. Înțelegerea motivației criminale și specificitatea personalității psihopatice

Fascinația de care se „bucură" din ce în ce mai mult personalitatea psihopatică a „serial killer-ului" necesită o investigație științifică de către psihologi și criminaliști, pentru a găsi explicații etiologice de natură psihanalitică în motivația criminală la criminalul în serie. Considerând pentru definirea crimei în serie – așa cum am expus – ca „reprezentând uciderea de victime diferite în timp, de la zile, săptămâni sau luni între ele, comise cu relativ același mod de operare și de către același autor, în funcție de determinările pulsionale imprevizibile ale dicteului sau genetic activate conjuctural", se poate aprecia că procesul repetitiv este posibil a fi explicat la criminalii în serie prin defectarea instictualității de tip sexual, în sensul formării unui mecanism repetitiv (bioinstinctual), hormonal constituțional, care presează ciclic, determinând tensional orientarea catharsică în direcția suprimării vieții și care, episodic, psihopatul, deși o conștientizează critic, nu o poate controla, deturna sau stăpâni, motiv pentru care fapte sale sunt săvârșite cu intenție directă, prevederea rezultatelor, socialmente periculoase, facându-1 deplin responsabil. în sprijinul acestor realități constatate și cu prilejul invetigațiilor efectuate, exemplificăm criminalul în serie Williams Heirenes, student al Universității din Chicago, care cu rujul uneia dintre victime, a scris pe o oglindă un mesaj disperat: „Pentru numele lui Dumnezeu, arestați-mă până nu mă apucă din nou. Nu mă pot abține! .

Înțelegerea motivației criminale și mai ales orientarea predictivă (din păcate nu și cu certitudine previzibilă) este totuși extrem de utilă în identificarea și capturarea urgentă a serial killer-ilor, înainte ca aceștia să o comită din nou. De aici, importanța de excepție a identificării amprentei psiho-comportamentale în baza căreia se desprinde știința și arta în materie căci, o mare parte a efortului trebuie canalizat spre înțelegerea motivației criminalului pentru că „cei care nu ucid pentru bani se deosebesc fundamental de ceilalți asasini. Ucigașii și violatorii nu caută profilul, ei caută dimpotrivă, un fel de plăcere, perversă fără doar și poate, dar pe care am putea să o înțelegem…”.

Un serial killer este permanent motivat, se află sub presiune tensională orientată sexual de frustație repetitivă, el rămâne mereu în deficit catharsic insuficient pentru că, de fiecare dată, crima cea mai recent finalizată nu reușește să-i satisfacă în întregime fantasmele (acest „deficit hedonic" retensionează relația individului în sfera sexual motivațională, în sensul că, din acel moment, acesta proiectează o nouă faptă, jocul fantasmelor fiind orientat către obținerea, de această dată – în proiecția sa – a catharșișului deplin). Un serial killer resimte o frustație analogă, rămâne mereu cu pofta insuficient satisfăcută, pentru că actul cel mai recent, crima, nu-i iese la nivelul fantasmelor sale. După crimă, un serial killer trece în revistă ceea ce ar fi putut face mai mulțumitor pentru el și n-a făcut. David Berkowitz afirma: „La naiba, am omorât-o prea repede. Nici nu am avut timp să profit. Trebuia să o torturez mai mult, altfel ar fi trebuit să o fac, trebuia să o sodomizez..etc”.

Captivat de asemenea gânduri, ucigașul își anticipează deja viitoarea victimă, care, de această dată, va fi perfectă, creându-se iluzoria proiecție a făptuitorului serial killer de a-și apropia realitatea criminală de propriile-i fantasme.

2.4.2. Conceptul de normalitate- semnificație

Întrebarea care se pune, sunt oameni normali criminalii în serie? În vederea înțelegerii și definirii „patologicului", anormalului, trebuie să facem referire la sfera normalității, pentru că boala mintală nu poate fi înțeleasă și explicată decât în raport de comparație cu sănătatea mintală. Pentru psihopatologie problema normalității prezintă o importanță deosebită întrucât aceasta este criteriul de evaluare al tulburărilor clinice, considerate ca „abatere de la normalitate". În zona normalului există o serie de varietăți după cum urmează:

normalitatea ca sănătate;

normalitatea ca utopie;

normalitatea ca medie;

normalitatea ca proces.

”Inteligența este și rămâne normală în viața practică, în măsura în care își manifestă și își păstrează caracterul empiric. Ea trebuie să fie și să rămână conformă cu experiența. Spiritul omenesc este prin urmare sănătos atunci când simte, judecă și hotărăște potrivit cu experiența, și bolnav atunci când se îndepărtează sau chiar se înstrăinează de ea".

Prin urmare, această definiție este cea care corespunde normalității- concept și boală psihică în sfera psihopatologiei. Delimitările de variație ale „normalului" permit distingerea câtorva aspecte nepatologice, care nu pot fi considerate nici măcar ca anomalii. Acestea sunt conceptele de „diferit" și „divers".

Apare în acest caz, o nouă sferă lărgită a „acceptabilului" în care sunt incluse următoarele aspecte:

normalul ca indicator standard al unor valori culturale;

diferitul ca o altă formă posibilă a normalității;

diversul, ca o variantă de tip formal a normalității.

În esența lor, cele trei concepte de mai sus, exprimă de fapt ipostaze diferite ale unor variații acceptabile în sfera normalității.

Adaptarea reprezintă o investire de energie orientată pentru ca individul să se integreze și să poată rezista în fața presiunii exercitate asupra lui de traumatismele sociale, dublată de capacitatea acestuia de a rezista la tensiunile impuse de legăturile sociale.

Cu toate acestea s-a constatat faptul că pentru un individ normal este imposibil să se poată adapta la toate grupele sociale. Din acest motiv utilizăm drept criteriu al normalității „adaptabilitatea" afirmând că „individul normal nu este niciodată complet adaptat, în schimb psihopatul este o persoană inadaptabilă". Atât normalitatea cât și anormalitatea depind de variațiile mediului exterior în ceea ce privesc capacitățile de adaptare ale individului, fapt care va declanșa suferința.

Dimensiunea istorică, este un alt aspect de care este legată atât normalitatea cât și anormalitatea, individului, a factorilor de viață care pot interveni fie în sens „protector" fie având semnificație de „risc morbigenetic". În felul acesta „boala devine ea însăși o normă de viață, dar o normă de tip inferior în sensul că nu permite nici un fel de abatere în afara cadrului ei strict limitat”.

O nouă formă de viață este boala, fiind caracterizată prin manifestări fiziologice și psihologice noi, diferite. Sănătos nu echivalează cu normal într-o situație dată, ci de a fi normativ în această situație, ca și în alte situații diferite ca posibilități oferite individului.

În felul acesta „boala se înfățișează ca o conduită a omului care a suferit o dezorganizare a funcțiilor sale vitale”.

În concluzie „sănătatea și boala nu sunt decât două moduri esențialmente diferite. Ele nu trebuie considerate ca principii distincte, entități care-și dispută între ele organismul viu. În realitate, între aceste două moduri de a fi nu există decât diferențe de grad: exagerarea, disproporția, dizarmonia fenomenelor normale constituie starea de boală” .

2.4.3. Agresivitatea și violența

Termenul „agresiune" reprezintă ostilitate. Ostilitatea are o semnificație negativă, pe când agresivitatea este strict orientată într-o anumită direcție sau asupra unui anumit obiect. Actul agresiv este diferit de agresivitate. Agresivitatea de regăsește în componentele psiho-afective și comportamentale ale persoanei umane, ca un potențial de acțiune și activitate, pe când actul agresiv este „un eveniment episodic" ostil care se produce prin descărcarea agresivității. Agresivitatea apare în cadrul acțiunilor și al comportamentelor umane sub formă de „conduită de atac", care poate fi atât un comportament agresiv, ofensiv, cât și unul defensiv, sau, altfel spus, de „atac" și „contraatac".

Comportamentul agresiv se manifestă prin următoarele aspecte:

manifestări externe: postură, gesturi, mimică, etc;

un răspuns reciproc de apărare din partea persoanei agresate;

modificări neurovegetative (cardiace, vasculare, respiratorii, etc);

modificări endocrino – metabolice (tiroidiene, suprarenale etc.).

Psihanaliza percepe acest tip de comportament ca rezultat al echilibrului dintre cele două pulsiuni fundamentale: pulsiunea de viață și pulsiunea de moarte care se opun reciproc una alteia. Direcția sau sensul de manifestare al actelor de agresiune poate fi de două feluri: heteroagresivitatea (orientată către un obiect sau către o altă persoană) și auto agresivitatea (orientată către sine, ca în cazul automutilărilor sau a suicidului). Potențialul agresiv se mai poate descărca prin forme de conduită potențială, violența este o formă de conduită agresivă „învățată" prin adoptarea unor „antimodele" de comportament de tip deviant sau sociopat.

Ea are un caracter nimicitor, antisocial, prezentând prin aceasta un grad de periculozitate ridicat. Este legată de tulburările de activitate, voință, instinctuale, fiind prezentă în multe afecțiuni psihice.

Țiganilă Iulian este un criminal în serie care se încadrează în aceste caracteristici, în perioada 1997- ucis trei persoane, iar după decesul acestora, prin violență extremă, a ciopârțit cadavrele și le-a ascuns în zone greu accesibile, fântâni sau țevi de irigații, ucigașul fiind suspect și pentru comiterea a încă trei omoruri, cadavrele victimelor nefiind descoperite.

2.4.4. Parafrenia- trăsătură a criminalului în serie

Persoana umană are multe tipuri de manifestare ale suferinței în psiho-patologie. În sensul acesta distingem mai multe nivele în organizarea individului:

personalitatea – organizarea bio-psihologică sau trupul (soma) și viața psihică (psyche);

ființa umană – Supra-eu și conștiința morală;

individul social – persoana umană ca instituție social-juridică (responsabilitate, libertate, voință, acțiune, relații, statut și rol);

ființa istorică – persoana ca temporalitate, ca existență, în sens psihobiografic, sau ca „istorie a vieții individuale", dar integrată lumii și epocii sale istorice;

ființa metafizică – persoana ca proiecție sau ca „trans-subiectivitate" a individului.

Obligatoriu, boala este însoțită de suferința umană, trăită ca stare subiectivă interioară a bolii, de către persoană. Boala este resimțită ca o stare de rău a persoanei, ea fiind o suferință fizică sau sufletească, față de care aceasta dezvoltă o reacție emoțional-afectivă, cu caracter moral, exprimată prin suferința, sau „faptul de a suferi". Din acest motiv, în cazul oricărei boli, avem de-a face cu două situații precis delimitate din punct de vedere ontologic:

boala propriu-zisă, de natură pur medicală;

suferința, resimțită de omul bolnav, ca o trăire penibilă, a răului, a transformării sale morale. Suferința are un caracter negativ din punct de vedere moral, în raport cu propria noastră ființă și cu destinul acesteia. Suferința apare ca o schimbare negativă, ca o amenințare sau chiar ca o întrerupere a cursului vieții.

Starea de suferință, care însoțește de regulă boala, nu trebuie însă confundată cu starea de „rău moral", cu viciul, corupția sau cu păcatul ființei umane.

Sunt trei grupe nosologice care împart afecțiunile psihice ale criminalilor în serie:

Grupa demenței precoce, sau a schizofreniei – delir incoerent, evoluție cronică urmată de deteriorarea profundă a personalității în plan intelectual, afectiv și volativ-comportamental;

Grupa paranoiei – delir net sistematizat din punct de vedere tematic, cu evoluție clinică progresivă, nehalucinator (nu se asociază cu o deteriorare intelectuală sau a personalității);

Grupa parafreniei – delir cronic sistematizat tematic și halucinator, care nu se însoțește de o deteriorare a sistemului personalității bolnavului (cea mai întâlnită la criminalii în serie).

Delirurile parafrenice se caracterizează printr-o foarte bună adaptare a criminalului în serie la realitatea externă, cu mențnerea lucidității și a fondului mental.

Criminalul are permanent conștiința delirului său, pe care adesea îl privește destul de detașat de propria sa persoană.

Parafrenia are patru forme clinice :

parafrenia sistematică – se caracterizează prin existența unui delir de persecuție prelungit, cu idei de grandoare susținute de prezența halucinațiilor criminalului.

Cel mai elocvent exemplu al criminalului în serie parafrenic este Vereș Romulus care în perioada 1972- ucis cu bestialitate trei femei și a mai avut cinci tentative de omor. După ce a fost prins și examinat medico-legal psihiatric, s-a concluzionat că suferă de parafrenie sistematică pe fondul unui delir mistic și sexual.

parafrenia expansivă – se dezvoltă pe fondul unei stări de exaltare maniacală, în care notăm prezența unui delir sistematizat de tip megalomaniac, erotic sau cu temă mistică;

parafrenia confabulatorie – este caracterizată din punct de vedere psihopatologic prin relatări delirante imaginare extrem de bogate ale criminalului respectiv, la care sunt asociate prezența halucinațiilor;

parafrenia fantastică – este forma clinică ce cuprinde idei delirante extravagante, incoerente, la care se asociază multiple halucinații.

Din punct de vedere clinico-psihiatric, se disting următoarele tipuri de parafrenii:

parafrenia schizofrenică, în care delirul se exprimă printr-un tip de gândire autistă cu stereotipii, neologisme, anomalii;

parafrenia expansivă sau maniacală caracterizată prin exaltare euforică, ironii, delir ne sistematizat, dar lipsă de agitație psihomotorie;

sindromul Cottard, caracterizat prin delir de negație, de enormitate absurdă, idei de transformarea organelor interne și imobilitate afectivă. Este tipul denumit „parafrenia melancolică".

2.5. CONCLUZII PRIVIND PSIHOPATOLOGIA CRIMINALULUI ÎN SERIE

Prin urmare, se poate spune că asasinul în serie este cel mai nociv infractor. Acesta se manifestă prin irascibilitate, impulsivitate și agresivitate ridicată. Capacitate de raționalizare scăzută, este instabil, egocentric și superficial în contactul afectiv, ceea ce îl determină să se angajeze în situații conflictuale, reacționând violent. Săvârșirea infracțiunilor este posibilă datorită intrării într-un mediu care oferă situații conflictuale de la care criminalul în serie nu știe sau nu poate să se sustragă. În cele mai des întâlnite cazuri, criminalii în serie au discernământ, iar intenția lor este de a ucide. Cu foarte puține excepții, nu sunt bolnavi psihic în sensul în care o anumită afecțiune i-ar face să nu mai distingă între bine și rău. Sunt fascinați de moarte și doresc să se afle în apropierea ei, pe cînd oamenii normali doresc evitarea. Patologic, au tendița de a atinge, de a avea o relație cu un decedat, iubesc sau urăsc corpul victimei, dar întotdeauna finalizează prin a-1 ucide, fiindcă doar în acest mod își pot împlini nevoia de a manipula un cadavru.

Sadismul este frecvent, combinat adesea cu pofta sexuală. ajungând astfel, din plăcere, la mutilarea victimelor, torturarea și uciderea lentă. Multă vreme, aceste cruzimi de neimaginat au fost puse pe seama unor anomalii înnăscute iar responsabila ar fi fost așa – numita „genă criminală", constând în prezența unui cromozom Y suplimentar la bărbați (XYY).

Cel care a încercat pentru prima dată să găsească o dovadă palpabilă, ce urma să demonstreze existența unui substrat biologic al comportamentului criminal a fost Lombroso.

Cariotipul uman cuprinde 46 cromozomi dispuși în 23 de perechi din care 22 reprezintă „soma” (parte nereproductivă), iar o pereche reprezintă germenul „goma” (parte reproductivă), alcătuită din cromozomi sexuali.

Prezența sau absența unui cromozom particular dau sexul genetic, notat în mod convențional cu litera Y, astfel încât formula genetică femeiască este 46 XX, iar cea bărbătească 46 XY.

Materialul cromozomial uman a fost descris pentru prima oară în mod corect abia în anul 1956, iar ulterior, prin multiple cercetări, s-a descoperit că pot exista unele anomalii cantitative ori calitative, unele abateri de la cariotip.

Anomaliile cromozomiale depistate cel mai frecvent la delincvenți sunt în legătură cu cromozomii sexuali. Astfel, o primă anomalie, cu relevanță în comportamentul criminal, este apariția suplimentară a unui cromozom de tip X, care conduce la formula 47 XXY, anomalie care a fost denumită „sindromul lui Klinefelter".

Cercetările au stabilit că frecvența sindromului Klinefelter printre delincvenți este de cinci până la zece ori mai mare decât în rândul populației generale. Faptele săvârșite de aceste persoane sunt diverse (de la infracțiuni asupra patrimoniului până la infracțiuni asupra persoanei) dar se poate observa o tendință spre infracțiuni de natură sexuală, pedofilie, furt din considerente fetișiste etc. S-a observat în același timp însă, că excesul de cromozomi Jnu are drept consecință doar comportamentul criminal, ci că acesta se integrează într-o personalitate deseori anormală psihiatric.

Anomalie importantă care a fost descoperită și care la un moment dat a fost puternic mediatizată, vorbindu-se chiar despre „cromozomul crimei", este apariția unui Y suplimentar care duce la formula: 47 XYY.

Subiecții la care se regăsește nu prezintă în general particularități morfologice evidente. Sunt indivizi cu o aparență masculină, de cele mai multe ori foarte înalți (peste ); uneori se constată la aceste persoane anomalii în configurația urechilor, miopie, dar aceste trăsături nu sunt constante.

Acestă anomalie este regasită la infractori frecvent, potrivit unor estimări, aproximativ de zece ori mai mare decât în rândul populației generale. Acest sindrom a făcut foarte des obiectul cercetărilor criminologice întrucât apariția lui se asociază frecvent cu acte de violență, omucideri chiar în serie, iar predispoziția spre crimă a indivizilor din această categorie persistă major, raportat la cazul sindromului Klinefelter.

III. ”SEMNĂTURA” – MOD DE OPERARE, TIPOLOGIE ȘI CARACTERISTICI SPECIFICE CRIMINALULUI ÎN SERIE

3.1. TEORIA APLICABILĂ CRIMELOR ȘI CRIMINALULUI ÎN SERIE “MODUS OPERANDI”

Principiile descoperirii prin identificarea „modus operandi" au fost statuate în literatura română de specialitate de către dr. Constantin Țurai.

Descoperirea autorilor necunoscuți, prin identificarea modului caracteristic în care au operat, implică compararea modului caracteristic de a opera al autorului cunoscut, cu modul în care o operațiune criminală, rămasă cu autori necunoscuți, a fost săvârșită.

Cunoscând concluziile la care a ajuns știința criminalistică: că infractorul de profesie se specializează într-o anumită ramură de activitate criminală și în cadrul acestei specialități repetă modul său particular și caracteristic de a opera, noi vom trece la examinarea organizărilor pe care tehnica polițienească le poate folosi în vederea descoperirii prin acest mijloc. Repetarea modului caracteristic de a opera.

Pe baza enunțărilor criminalisticii, că infractorul de profesie este un infractor specializat în săvârșirea unei anumite activități criminale, pe care o practică în mod statornic, tehnica polițienească, în afară de organizarea cazierului dactiloscopic decadactilar și monodactilar, a căror funcție ne este cunoscută, a organizat un sistem de înregistrări în care infractorii sunt grupați pe specialități criminale.

Intr-adevăr, cercetătorii, observând activitățile infractorilor de fiecare zi și consultând, verificând și clasificând cazierele polițienești existente la un moment dat, au putut constata că infractorii din fiecare specialitate obișnuiau a săvârși operațiunile lor în același mod caracteristic. Nu putem trece cu vederea constatările făcute asupra modului, particular și caracteristic, în care spărgătorii de case de bani obișnuiesc a săvârși operațiunile. În afară de modurile speciale de informare asupra locului, a timpului și a momentului, care sunt fiecăruia caracteristice; în afară de modurile speciale de a se introduce, de asemenea caracteristice fiecăruia și repetându-le mereu, ne vom opri asupra modului caracteristic și particular în care fiecare obișnuiește a săvârși spargerea propriu-zisă a casei de bani. Știm că pentru efectuarea operației spargerii, spărgătorii uzează de o trusă cu instrumente, din care nu pot lipsi burghiile, scoabele și, în special, instrumentul numit „gură de lup", care servește la ruperea plăcilor metalice. Ei bine, ceea ce face punctul caracteristic al fiecăruia este modul cum începe operațiunea spargerii; alegerea plăcii ce trebuie tăiată; în față, lateral sau în spate, modul cum efectuează această tăiere (ruptură) în unghi, în dreptunghi, în careu etc.

Am întâlnit astfel spărgători care, în repetatele lor operațiuni, au ales totdeauna placa din spate a casei de bani, căreia, după ce îi dădeau găuri cu burghiul la partea inferioară, o rupeau cu ajutorul gurii de lup de jos în sus, dând tăieturii forma de triunghi. Și aceste moduri le repetaseră identic în serii întregi de spargeri ce săvârșiseră și după eliberarea din pușcării, cu ocazia reluării activităților criminale. În ceea ce privește plăcile interioare de la casete, am întâlnit serii întregi de spargeri în care autorii tăiaseră aceste plăci în triunghi, alții, din contră, în dreptunghi.

Tot în privința procedeului de tăiere al plăcii, sunt spărgători de case de bani, care au socotit totdeauna că tăierea plăcii laterale este mult mai indicată și au practicat-o în repetatele lor operațiuni. Tăierea o făceau totdeauna în dreptunghi și la fel procedau cu plăcile interioare ale casetelor.

Alți spărgători, specializați în demontarea mecanismului de închidere, săvârșeau totdeauna spargerea plăcii din față, unde se găseau încuietorile, tăierea plăcii făcând-o fie în triunghi, fie în dreptunghi, cu ajutorul gurii de lup. O dată placa exterioară tăiată, ei nu mai recurgeau la tăierea celei de-a doua plăci, ci demontau mecanismul de închidere, deschizând casa.

Alții, și mai specialiști, au renunțat la întrebuințarea gurii de lup, dând găuri de burghiu bine calculate, pe placa unde se găsește mecanismul de închidere, cu ajutorul unei scoabe deschizând astfel casa.

Ceea ce trebuie reținut, este faptul că, din studiul dosarului fiecăruia dintre spărgătorii specializați în aceste genuri de spargeri, reiese că fiecare își are modul lui particular de a sparge, mod pe care îl repetă mereu și care poate fi cu ușurință identificat, numai prin studiul amănunțit al operațiunilor săvârșite. Studiind operațiunile autorilor, în lumina faptelor, așa cum rezultă din dosarul lor și cu ocazia reconstituirilor tuturor seriilor de spargeri, s-a ajuns la concluzia că ei au un punct caracteristic, în ceea ce privește modul de a se introduce, de asemenea în ceea ce privește săvârșirea spargerii propriu-zise, o predilecție specială în ceea ce privește alegerea plăcii, precum și a mijloacelor și instrumentelor pe care le folosesc într-un anumit fel, caracteristic fiecăruia. Având în vedere aceste constatări ale criminalisticii, s-a ajuns la concluzia că tehnica polițienească trebuie să înregistreze de așa natură pe infractorii profesioniști, încât pe fișa infractorului din fiecare specialitate să se găsească modul particular și caracteristic în care acesta operează.

În posesia unor asemenea fișe, omul de poliție va putea ajunge la descoperirea autorului necunoscut, printr-un studiu științific făcut asupra modului caracteristic în care faptul a fost săvârșit și comparația acestui mod cu modurile particulare și caracteristice în care infractorii profesioniști, înregistrați pe specialități, au săvârșit în mod repetat operațiunile lor.

Clasificându-se infractorii de profesie pe specialități și în cadrul fiecărei specialități, după modul particular și caracteristic în care operează, legându-se aceste clasificări în mod strâns de clasificarea pe genuri de criminalitate a infracțiunilor rămase cu autori necunoscuți, grupate în cadrul fiecărui gen, după modul particular cum au fost săvârșite și ținând aceste evidențe permanentei, vom putea ajunge la descoperirea autorilor necunoscuți, prin identificarea modului caracteristic în care aceștia au operat.

Între 16 aprilie și 17 august 1943, Legiunea Jandarmeriei Ilfov, Legiunea Jandarmeriei București și Prefectura Poliției, descoperă pe câmp, în apropierea comunelor suburbane Șerban Vodă, Fundeni, Pipera, Cățelu, Băneasa și Balta Albă, 8 cadavre aparținând unor tineri găsiți dezbrăcați cu mâinile și picioarele legate și prezentând în jurul gâtului urme de ștrangulare ".

Constatările efectutate de Serviciul poliției științifice la locul macabrelor fapte concluzionează că toate aceste asasinate erau opera aceluiași autor.

În primul rând, toate cele opt cadavre au fost găsite în câmp, în apropierea comunelor subterane sau în crânguri. Mâinile victimelor, în șase dintre cazuri, au fost găsite legate la spate, iar în celelalte două cazuri ele erau legate în față. Cadavrele erau dezbrăcate. În urma examinării legăturilor (nodurilor), s-a concluzionat că ele erau identice. Autorul făcea mai întâi un laț, în care cuprindea mâinile victimelor, puternic strânse, apoi apuca cele două capete ale legăturii și, după ce le mai trecea încă o dată în jurul mâinilor, forma un nod dublu. În urma celor examinate, se constată că în cursul lunii august, la asasinarea tânărului Rusu Ioan, al cărui cadavru a fost găsit în apropierea comunei Șerban Vodă, precum și la asasinatele tinerilor Gheorghe și Vasile Kiș, ale căror cadavre au fost găsite în apropierea Gării Cățelu, asasinul legase mâinile victimei cu bucăți dintr-o frânghie de cânepă îmbâcsită în catran. Examinându-se cele trei legături, s-a stabilit în mod cert că ele fuseseră tăiate din aceeași frânghie.

În patru dintre cazuri, victimele au fost legate cu bucăți de sfoară mai subțire, de lungimi diferite, dar identice în ce privește grosimea, calitatea cânepei și uzura.

Doar într-unul dintre cazuri, și anume la asasinarea tânărului Constantin Pârvu, al cărui cadavru a fost găsit în apropierea comunei Pipera, asasinul legase mâinile victimei cu o bucată de șnur negru.

Tot în urma cercetărilor efectuate, organele de poliție au găsit aproape de cadavrele victimelor asasinate lângă Gara Cățelu, comuna Pipera și Șerban Vodă, 4 sticle goale, care, în urma examinărilor întreprinse, s-a stabilit că acestea au conținut băuturi alcoolice. Din poziția în care au fost găsite cadavrele tinerilor Rusu loan și Kiș Vasile, a reieșit faptul că asasinul săvârșise acte de pederastie asupra victimelor.

Cele opt cadavre descoperite în apropierea comunelor suburbane prezentau în jurul gâtului urme de strangulare. Urme care indicau în toate cazurile că victimele fuseseră ștrangulate cu mâna, din spatele acestora, pentru că în partea din față a gâtului era evident vizibilă imprimarea unghiilor de la degetele asasinului, pe când spre ceafă nu se găsea decât imprimarea degetelor mari.

Autopsia medico-legală efectuată a stabilit că victimele au fost ucise prin ștrangulare și în toate cazurile a folosit amândouă mâinile. De asemenea, tot în urma autopsiei medico-legale s-a mai stabilit că asasinul a practicat acte de pederastie asupra victimelor sale.

Din cercetările menționate, coroborate cu expertiza făcută de Serviciul Poliției Tehnice, din care a reieșit că o serie de urme digitale relevate pe sticla găsită lângă cadavrul ucis în apropierea Gării Cățelu erau identice cu anumite urme digitale relevate și de pe o altă sticlă ce a fost găsită lângă cadavrul victimei descoperite , se concluzionează că toate cele opt asasinate erau opera aceluiași autor.

Cercetările dactiloscopice întreprinse prin cazierul dactiloscopic mono-dactilar, pentru căutare a urmelor relevante pe cele două sticle, au avut drept rezultat constatarea că asasinatul nu era înregistrat în acest cazier.

Pe lângă aceste urme digitale și cele câteva bucăți de frânghie și sfoară ce au servit la legarea victimelor, nici un alt indiciu nu a contribuit la descoperirea acestui asasin.

Un comisar din Serviicul Poliției Științifice, care a luat parte la investigațiile din teren, privind constatarea celor opt asasinate și însărcinat fiind cu organizarea primelor cartoteci modus-operandi în Prefectura Poliției, făcând clasificare după modul caracteristic în care autorii operaseră dosarele tuturor tâlharilor și asasinilor ce activaseră în ultimii 15 ani, procedează la o verificare amănunțită a fișierelor de cartotecă în care aceștia erau înregistrați. După ce consultă fără folos fișele asasinilor clasificate după modul caracteristic în care operaseră, se purcede la verificarea fișelor tâlharilor care, erau clasificați după modul cum săvârșiseră faptele.

În fața fișei cu următorul conținut a încetat cercatarea: „Sîrcă Ion, de ani 28, la fel din comuna Vâcău jud. Sălaj, neștiutor de carte, de profesia muncitor necalificat, fiul lui Alexandru și Ana, fără domiciliul stabil în Capitală. Reținut pentru cercetări la 16 dec. 1939 înaintat Parchetului Ilfov la 20 sept. 1939, pentru tâlhărie. Modul de a opera: intră în vorbă cu tineri în căutare de lucru, cărora le propune angajamente avantajoase la anumite ferme din jurul Capitalei și, sub pretextul că-i conduce la aceste ferme, pleacă cu ei pe câmp, unde în locuri propice, îi leagă de mâini și de picioare, jefuindu-i de îmbrăcăminte și de bani, lăsând victimele goale și legate. Când pleacă cu victimele, cumpără băuturi tari și mâncare.”

Șase asemenea tâlhării au fost săvârșite în jurul Capitalei și alte șase în jurul orașului Arad, pentru care a fost condamnat în anul 1936 la pedeapsa cu 2 ani închisoare, pe care a ispășit-o în Penitenciarul Arad. Este un profesionist al tâlhăriei, care va repeta faptele ce le-a săvârșit.

Modul de operare înglobează viața, obiceiurile, aptitudinile, psihologia făptuitorului, elemente ce condiționează și reflectă actele fizice ale sale. Modul de operare este însăși cauzalitatea morală (psihică) care determină cauzalitatea materială (fizică).

Literatura de specialitate, reține cu privire la aceasta: „Printre alte metode și mijloace criminalistice de identificare a unor categorii de infractori se înscrie modul de operare, reprezentând, acel complex de activități, deprinderi și procedee folosite, ce caracterizează activitatea unui infractor, înainte, în timpul și după comiterea unei infracțiuni intenționate". De asemenea, înregistrarea după modul de operare al infractorilor, denumită și modus operandi sistem reprezintă o modalitate de luare în evidență ce stă la baza unei identificări sui-generis a persoanelor care s-au „specializat" în săvârșirea unui anumit gen de infracțiuni și într-un anumit mod.

În acest scop a fost concepută cartoteca modului de operare ce era destinată să asigure două categorii de înregistrări:

Inregistrarea infractorilor autori ai unor fapte penale, de genul omorului, tâlhăriei, violului, înșelăciunii ș.a.. Fișele sunt clasate atât după genul infracțiunilor comise, cât și după modul propriu-zis de operare, tipic pentru multe categorii de recidiviști, care încearcă să-și „perfecționeze sistemul", ajungând să capete chiar anumite deprinderi cu valoare de identificare. Fișele mai conțin și alte date de identificare, îndeosebi semnalmentele exterioare ale infractorului.

Datorită utilizării calculatorului, activitatea de identificare a devenit mult mai eficientă.

Teoria modului de operare este aplicabilă acțiunilor infracționale în general- fie că sunt singulare (fără antecedente), fie repetate (recidivist) și în serie (încă necunoscut).

3.2. ELEMENTELE ACȚIUNII INFRACȚIONALE

Criminologia dinamică sau criminologia actului reunește explicații de tip noncauzal cu privire la fenomenul criminal. Ele au fost calificate de Edwin Sutherland ca „mecanisme situaționale" sau „dinamice", deoarece iau în calcul doar „elementele care intră în joc, în momentul în care infracțiunea este comisă".

Rezoluția – trecerea la act (modus operandi) – consumarea (iter criminis, punctum saliens).

Elementele acțiunii infracționale privesc drumul parcurs de făptuitor și manifestarea propriu-zisă asupra obiectului material precum și sesizarea punctelor caracteristice ale acțiunii în ansamblul ei („iter criminis" și manifestarea propriu-zisă). Deci, acțiunea infracțională cu autori neidentificați supusă procesului descoperirii făptuitorilor trebuie structurată pe următoarele elemente: iter criminis, modus operandi și punctum saliens care, la rândul lor, au o anumită structură convențională.

3.2.1. Iter criminis

Începe o dată cu rezoluția infracțională, parcurge faza actelor de pregătire și faza executării, până la consumarea infracțiunii.

Traseul parcurs de făptuitori trebuie descoperit și urmat cu exactitate, nu doar pentru că astfel se ajunge la modul operațiunii, dar, mai ales, pentru că pe acest traseu tehnica criminalistică poate găsi o sumedenie de urme și de indicii.

Înaintând, se poate afirma că pe acest drum investigația polițienească va găsi o serie de date și de informații utile.

Prima etapă a traseului este exterioară câmpului infracțional. Vizează cunoașterea zonei, a mediului și a locului faptei sau cunoașterea victimei, a anturajului, a vecinilor. S-a depășit faza hotărârii de a săvârși infracțiunea, a făcut primul pas pentru săvârșirea infracțiunii.

A doua etapă a iter criminis sau propriu-zisă, include locul pătrunderii în câmpul infracțional. Pe acest itinerariu începe faza executării, se derulează și se consumă infracțiunea. Trebuie urmat pentru a determina modul de operare și punctul caracteristic. Se impune a fi urmat de tehnicianul criminalist, de medicul legist, de biocriminalist și de psihocriminalist, pentru perceperea și explicarea urmelor și a caracteristicilor acțiunii infracționale.

Din totalul indicilor ce privește acțiunea infracțională, se poate realiza următoarea structură: locul comiterii, mediul comiterii, zona comiterii, locul pătrunderii, itinerariul în câmpul infracțional, locul ieșirii.

3.2.2. Modul de operare, caracteristică a acțiunii criminale

Modul de operare reprezintă acel complex de activități, deprinderi și procedee folosite înainte, în timpul și după comiterea unei infracțiuni intenționate.

Descoperirea autorilor prin identificarea modului caracteristic în care au operat presupune comparația modului caracteristic de a opera al autorului cunoscut cu modul caracteristic în care o operațiune criminală rămasă cu autori neidentificați a fost săvârșită.

Cunoașterea modului caracteristic de a opera al infractorilor, este nevoie de un studiu amănunțit asupra fiecărei specialități criminale în parte și asupra fiecăruia dintre infractorii acestei specialități, în particular.

Apare ca o marcă a comportamentului infractorilor, chiar și în situațiile în care aceștia își modifică mai mult sau mai puțin metodele de operare, de regulă, această schimbare nu se produce asupra tuturor elementelor modului de operare.

Din acest punct de vedere, întotdeauna, trebuie să se examineze atent ansamblul actelor modului de operare cu privire la: obiectele uzitate, bunurile urmărite, căile de acces și de retragere ori modalitatea aleasă pentru atac sau pătrundere în locuință, comportarea concretă la locul faptei, abilitatea demonstrată în săvârșirea infracțiunii, natura și poziția urmelor găsite sau, dimpotrivă, evitarea lăsării acestora ori prezența unor acte semnificative de modificare a tabloului câmpului infracțional, revenirea periodică în zonele unde a mai comis anterior infracțiuni ori unde are legături.

Pe baza unei asemenea analize și a unei interpretări adecvate a comportamentului infracțional, se pot desprinde elemente semnificative chiar și în situații în care, la prima vedere, nu se observă relații cu conduita anterioară.

Modul de operare reprezintă unul dintre elementele acțiunii infracționale și încorporează atât „iter criminis" cât și particularitățile de comitere. Urmând a-i fi stabilite caracteristicile indicate de: grupa modului de operare, victima aleasă, tipul comiterii, cum s-a comis fapta, instrumente folosite, modul de pătrundere, modul de ieșire.

Din tabelul indicilor ce privesc din punct de vedere criminalistic acțiunea infracțională, pentru evidențierea „modus operandi" am realizat următoarea structură: persoana vătămată, când s-a comis fapta, cum s-a comis fapta, procedee prealabile, procedee în timpul comiterii, procedee după comitere, instrumente folosite-substanțe, modul de pătrundere, modul de ieșire.

3.2.3. Modul de operare – marcă a personalității infractorilor

O altă problemă de mare interes în cercetarea infractorilor este cea privind evaluarea sub aspect psihologic – nu numai criminalistic – a modului de operare, care pe bună dreptate poate fi considerat a fi o marcă a personalității și comportamentului acestora. Modul de operare – ca mijloc practic de propulsare a cercetărilor – este contestat astăzi de către unii autori care observă, cu îndreptățire, că mulți infractori își schimbă frecvent modul de săvârșire a infracțiunilor. Se știe că, în practică, există o serie de criterii și caracteristici de ordin criminalistic care mediază corelarea între diverse fapte. Atunci când acest proces de asociere posibilă între unele spețe se realizează pe baza unor urme, performanța trebuie considerată a fi lesnicios de obținut. În absența acestora, corelarea ar fi greu de realizat într-o serie de fapte, care aparent nu exprimă același stil de lucru, ci reproduc, doar parțial anumite caracteristici. Problema nu rezidă, așadar, numai în repetarea riguroasă a particularităților modului de operare în ansamblul lui ci, mai ales, în sesizarea unor elemente caracteristice, care nu sunt întotdeauna vizibile, la o primă vedere. Consecințele negative întâlnite în practică, la acest capitol, se referă la situațiile când o asemenea examinare se realizează formal sau cu caracter limitat și nu se valorifică toate secvențele (elementele) relevante, inclusiv cele privind detaliile sau toate verigile modului de operare, cum ar fi: căile de acces și retragere, obiectivele vizate și bunurile urmărite, modalitatea aleasă pentru pătrunderea în locuință ori atac, comportarea concretă la locul faptei, corelată cu natura și poziția urmelor găsite, ori, dimpotrivă, evitarea lăsării acestora, prezența unor acte semnificative de modificare a tabloului câmpului infracțional, revenirea periodică în zonele unde a mai comis infracțiuni ori unde are diverse legături ș.a. Numai dacă se realizează o examinare complexă a modului de operare, ca expresie reflectată a mecanismelor psihologice intime, se va putea verifica dacă, și în ce măsură, acesta continuă să asigure succesul într-o serie de situații complicate. Că este așa și nu altfel, exemplificăm prin cazul crimelor în serie, săvârșite în Capitală, de către Rîmaru Ion, încă din perioada cât acesta nu a fost identificat și prins. Cu acest prilej, specialiștii au studiat mai multe cazuri de omoruri și violuri, rămase în evidență cu autori neidentificați și, în cele din urmă, aceștia au selecționat un omor, o tentativă de omor precum și un viol, săvârșit în circumstanțe bizare, cu mai mult de un an în urmă, cazuri pentru care au demonstrat, cu argumente psihologice și caracteristici ale modului de operare, că au un grad mare de probabilitate să fi fost comise de către autorul seriei de omoruri. Toate acestea au evidențiat acțiunea unui obsedat sexual, de mare calibru, aspect esențial care definea și infracțiunile aflate în curs de cercetare. Pe parcursul interogării sale, criminalul a recunoscut și săvârșirea acestor fapte, susținerile lui coroborându-se cu constatările medico-legale și criminalistice, precum și cu anumite corpuri delicte identificate, astfel că examinarea atentă a modului de operare a condus și la rezolvarea altor cazuri cu un grad ridicat de dificultate.

3.2.4. Punctum saliens

Stabilirea punctului caracteristic poate indica, grupa în care putem încadra făptuitorul, respectiv: sadici, psihopați sexual, homosexuali, violatori cu forme accentuate de brutalizare și de vătămare a victimei, tâlhării cu moartea victimei etc.

Tipul de infracțiune cunoscut sub denumirea de escrocherie (înșelăciune), în care se speculează credulitatea sau naivitatea victimelor, formele de șantaj și de amenințare, vizând anumite valori, stări afective ori situații de viață deosebite ale victimelor, de asemenea, unele tipuri de fals și alte infracțiuni mai puțin specifice, care, în derularea lor, creează momente optime, pentru valorificarea unor asemenea componente amăgitoare.

Modurile de operare capcană fiind întâlnite în infracțiunile de omor disimulate în sinucideri.

Punctul caracteristic, „punctum saliens", în studiul modului în care făptașul a operat, este foarte important și asupra determinării acestui punct știința criminalistică a canalizat organizarea bazei de date "modus operandi" care a adus foloase imense descoperirii autorilor.94Punctul caracteristic trebuie căutat pe tot parcursul „iter criminis". Din totalul indicilor ce privesc sub aspect criminalistic acțiunea infracțională, pentru evidențierea „punctum saliens" am realizat următoarea structură: particularități de comitere, urme care dezvăluie mecanismul de producere și succesiunea producerii, urme poziționale.

3.3. “Modus operandi” versus “Semnătura”

Identificarea autorilor unor infracțiuni este o activitate complexă în care rolul principal îl are examinarea și interpretarea urmelor de la locul faptei. Presupune în primul rând existența mai multor crime care au același autor iar pentru a ști acest lucru trebuie stabilită care este semnătura criminalului.

În vederea stabilirii existenței unui criminal în serie, trebuie realizată conexiunea dintre actele criminale. Când se dorește stabilirea link-ului dintre două sau mai multe crime, mobilul are un rol important. Ar trebui avută în vedere semnătura, care rămâne aceeași, indiferent dacă între infracțiuni au trecut mulți ani și dacă a fost schimbat modul de operare.

„Semnătura" poate fi descrisă ca fiind ceea ce a făcut un criminal, ce acte a comis (care au fost inutile pentru a ucide victima, cum ar fi tortura, mutilare, viol, etc), acte ce reprezintă o parte a mărcii sale psihologice.

Profilerii FBI, au descris „semnătura" ca fiind „realizarea fanteziilor unui criminal violent". Cei mai mulți ucigași în serie trăiesc împreună cu fanteziile lor și, în final, le transformă în acțiune, astfel încât unele aspecte ale crimelor acestora exprimă ego-ul, ideile și dorințele lor.

Când într-o crimă descoperim ceva neobișnuit, și acest lucru se repetă la o altă crimă, rezultă că avem de-a face cu un criminal unic. Cu titlu de exemplu, în cazul în care criminalul a bătut cu sălbăticie victima mai mult decât era nevoie să o omoare și a violat-o cu un cilindru de oțel, apoi în mod intenționat a lăsat-o într-o poziție vulnerabilă și degradantă, se poate considera că acest lucru este neobișnuit. Dacă descoperi o altă crimă în care criminalul a acționat în același mod, deși unele detalii se pot schimba, cele două crime cu siguranță au același autor. Criminalul a lăsat „semnătura" lui.

”Semnătura” dă dovadă de o atitudine meticuloasa. Unii leagă victima într-un mod precis și complicat, lovesc multiplu victima până la producerea decesului, uneori chiar și după moartea acesteia. „Semnătură" este și aceea că înjunghie victima în mod repetat și într-o anumită zonă a corpului.

Doar anchetatori cu experiență pot recunoaște elementele comune și schimbările de la locul faptelor, chiar înainte de a ști cine este victima. Ei pot găsi „semnătura" criminalului. Anchetatori care știu cum și unde să caute și să găsească „semnătura" unui ucigaș, care înțeleag ce înseamnă aceasta și care reușesc mult mai des să rezolve cazurile de crime în serie.

Fie în timpul, fie după uciderea victimelor, criminalii în serie au întotdeauna o „semnătură".

Albert DeSalvo este unul dintre cei care a așezat mereu corpurile victimelor sale într-o poziție grotească și umilitoare, a ridicat fusta și le-a îndoit picioarele, un altul, Kenneth Bianchi a așezat corpul mereu pe aceeași parte. În zona Cleveland, Ronnie Shelton este un violator în serie, care a comis cel puțin 30 de violuri între anii 1983 și 1988. El a violat femeile tinere, după care a ejaculat pe stomacurile sau sânii lor, apoi a cerut victimelor să se masturbeze, după care s-a folosit de îmbrăcămintea lor pentru a șterge materialul seminal. De asemenea, a forțat victimele să-1 stimuleze pe cale orală și a insistat ca acestea să-i înghită sperma. Din combinația acestor acte, s-a relevant „semnătura" violatorului.

Cadavrele descompuse sau depesate pot împiedica descifrarea „semnăturii".

Pentru a evita confuzia cu ”semnătura”, modus operandi este felul în care acționează criminalii. Prin urmare, unii acționează doar pe timp de noapte, alții așteaptă în mașina lor o victimă specială, etc. Depinzând de tipul de victimă (bărbat, femeie, copil, student, prostituată), locul și ora la care a fost comisă (casă, mașină, vehicul, parc public), de echipamentele folosite (frânghie, cuțite, ciocan), de modul în care a fost abordată victima.

O situație în care s-a produs o confuzie este cel privind pe Arthur Shawcross care în anul atacat și ucis trei prostituate (o brunetă și o blondă, dar și una de culoare). Faptul că victimele au fost diferite, au direcționat anchetatorii în direcții opuse și au căutat trei ucigași în loc de unul.

De asemenea, criminalii petrec perioade lungi în închisoare și merg la bibliotecă, unde pot găsi aceleași cărți pe care polițiștii le-au citit de Poliție, sau caută pe internet. Astfel, ei ajung să cunoască totul despre „tehnicile de investigație", despre cum se face o interogarea a unui suspect, etc. Este suficient pentru a determina confuzia polițiștilor instruiți să se concentreze numai pe modurile de operare cunoscute.

Modus operandi înseamnă ceea ce este necesar pentru a comite o crimă, în timp ce semnătura reprezintă ceea ce nu este necesar pentru a comite o crimă, dar psihologic este important pentru criminal.

Marea majoritate a criminalior în serie simt nevoia să lase amprenta lor personală. Ea nu se schimbă și nu se va schimba niciodată. În cursurile elaborate de profilleri FBI, s-a stabilit ca moduri de manifestare a „semnăturii" următoarele: utilizarea pornografiei, folosirea unor mijloace de reținere a victimei, depersonalizarea victimei, tortura victimei, fotografierea într-o anumită succesiune, unghiul aparatului foto, umilirea victimei, poziționarea (așezarea într-un anumit fel) cadavrului.

3.4. TRECEREA CRIMINAL

3.4.1. Fazele specifice trecerii la actul criminal

Trecerea la act poate fi privită: prin prisma modului în care este trăită de însuși subiect, ceea ce a dus la elaborarea modelelor subiective de trecere la act așa cum a fost prezentat anterior și prin prisma modului în care este percepută din exterior, ceea ce a dus la elaborarea modelelor obiective de trecere la act. Ceea ce interesează în continuare este stabilirea unui model obiectiv de trecere la act sau, altfel spus, modul de operare al ucigașului în serie.

Așadar, se poate afirma că ucigașul în serie acționează în baza unor mecanisme psihice repetitive, ce tind să transpună în realitate, o fantasmă. Și cum fantasma reprezintă originalul, iar fiecare crimă aparține unei serii, este firesc să se constate o similitudine între faptele comise în acest fel. Însă, nicio crimă nu se va fi identiăc cu o alta, din aceeași serie de ucideri.

Sub aspect practic, un model de trecere la act, poate ajuta la realizarea unui profil al celui care săvârșește și, astfel, conducând investigațiile într-o direcție corectă.

În doctrina criminologică, cu privire la criminalul în serie, trecerea la act percepută ca mod de operare cuprinde opt faze:

pregătirile, se achiziționează ori, după caz, se verifică funcționalitatea obiectelor care urmează să fie folosite la imobilizarea, torturarea și uciderea victimei.

pânda, ucigașul își caută victima. Victima corespunde unui tipar, în funcție de propriile fantasme (căutarea nu se desfășoară la întâmplare).

abordarea. Diferit, în funcție de profilul psihologic al ucigașului și al victimei. Etapa abordării este extrem de valorizatoare pentru narcisismul ucigașului deoarece îi permite să-și testeze puterea de seducție și capacitatea de a inspira încredere, el consideră aceste momente ca pe o expresie supremă a superiorității sale;

torturarea victimei, pentru realizarea fantasmelor sexuale și satisfacerea nevoii de dominare și control. Se întinde pe perioade de timp sufiecient de mari, astfel încât ucigașul să poată „experimenta" diferite variante de chinuire și umilire a victimei, până să ajungă la varianta care să corespundă cel mai bine fantasmei. În momentul în care victima decedează prea repede, ucigașii simt frustrare;

suprimarea vieții victimei, punctul culminant al trecerii la act și punctul culminant al realizării fantasmei. acesta este motivul pentru care uciderea se execută lent, de regulă, astfel încât să ofere ucigașului posibilitatea de a savura momentul.

prelevarea de „ trofee " și părți ale corpului victimei după deces, uneori poate să se și suprapună cu torturarea victimei și chiar cu uciderea acesteia (pentru a retrăi senzațiile pe care le-a încercat pe parcursul comiterii faptei). Autorii fie au fotografiat, fie au filmat scene ale torturii sau ale uciderii, pe care le-au păstrat ca ”trofee”. În alte situații, ucigașii au păstrat unul sau mai multe obiecte ce aparținuseră victimelor și prin intermediul acestor obiecte fetiș retrăiau fantasmele perverse. în sfârșit, au stat și numeroase situații în care ucigașii au decupat și păstrat părți ale cadavrului (uneori chiar organele genitale), folosindu-se de acestea pentru a recompune atmosfera fantasmei sau pentru a-și satisface porniri canibalice ori vampirice;

organizarea scenei crimei, se poate suprapune, parțial sau integral, cu cele anterioare. Ucigașul urmărește două obiective: ștergerea urmelor care conduc la identificarea autorului și eventual a victimei; regizarea unei scene terifiante care să șocheze și să asigure mediatizarea acesteia.

comportamentul în cursul anchetei, deși iese total din sfera actului, asigură ucigașului, atât o prelungire a senzațiilor perverse și a nevoii de mediatizare, cât și faptul că răspunde preocupării lui de a nu fi identificat. De multe ori, ucigașul în serie urmărește cu mare atenție ancheta și mediatizarea care se face omorurilor pe care le-a comis, uneori se amestecă în anchetă, contactează presa, participă la înmormântarea victimelor etc.

Se poate afirma că cele trei etape finale ale modelului anterior, raportate la o faptă, reprezintă în același timp un fragment din prima fază, cea a pregătirilor (prin raportare la viitoarea faptă ce intră în seria de ucideri). Analizând lucrurile, dimensiunea practică a modelului capătă o mai mare consistență, el putând reprezenta un instrument de lucru eficient în eforturile de prevenire și combatere a fenomenului uciderilor în serie.

3.4.2. Etapele procesului de trecere la actul criminal

Etienne de Greeff consideră că procesul criminogen trebuie raportat la actul grav. El folosește ca model, procesul de convertire parcurs de indivizi aparținând comunităților precivilizate. Etienne de Greeff consideră că sunt parcurse, în principal, trei etape:

Prima etapă, cea a asentimentului ineficace, reprezintă o perioadă subconștientă. În această etapă, trăirile subterane ce tind spre crimă, apar spontan în zona conștientului ulterior apărând ideea dispariției eventualei victime. Această „prise de conscience" poate fi declanșată de stimuli exteriori ori interiori. O asemenea etapă poate fi întâlnită, în principiu, în viața oricui. În general, individul, sub influența factorilor morali afectivi, va îndepărta ideea criminală. Viitorul infractor va trece însă la cea de-a doua etapă.

A doua etapă este denumită etapa asentimentului formulat. Deși procesele subconștiente nu au dispărut încă, în această fază lucrurile se petrec în mare parte de o manieră conștientă. Individul acceptă ideea că o anumită persoană trebuie să dispară și oscilează încă între dorința ca această dispariție să se îndeplinească fără contribuția sa și ideea că ar putea ajuta la această dispariție. Este o etapă contradictorie, de ezitări. Există în suflet mișcări pentru și contra. Ideea se conturează în mod lent prin avansări și reculuri. Greșelile victimei au tendința de a fi exagerate, motivele de a o vedea dispărută au tendința de a fi înnobilate. Pericolele și inconvenientele de a o face să dispară, decăderea, abjecția, constituie rezistența interioară. Este vorba de a rupe cu tot trecutul, de a se pune în afara societății.

A treia etapă, presupune ca acțiunea să fie decisă. Criminalul se găsește într-o stare de sensibilitate exasperată, emotivitate dezechilibrată, judecata sa este marcată de starea de criză. Explozia este iminentă. Poate să fie, eventual, încă împiedicată, dar, cu siguranță, un nimic poate să o elibereze.

Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare din cele trei etape, prin acțiunea forțelor de inhibiție interioare, care pot fi eventual stimulate de împrejurări externe. În același timp, trecerea la act se poate face înainte de a se ajunge la o decizie propriu-zisă și, în acest caz, executarea fiind rău pregătită, crima are toate șansele să eșueze ori să fie realizată de o manieră improprie. Rezultă că procesul de trecere la act este rezultatul une lupte, ce poate să apară sau nu în zona conștientului, în funcție de etapele ce sunt ori nu parcurse.

De remarcat este și faptul că există acte criminale ce se realizează total fără parcurgerea nici uneia din etapele descrise. În aceste situații, ușurința de a comite fapta este foarte mare, criminalul fiind cu atât mai periculos cu cât crima este comisă ca și un act banal lipsit de gravitate. Printre modelele particulare existente în doctrină merită a fi amintit și cel propus de J. Pinatel, considerat a fi obiectiv, în sensul că el descrie actul criminal așa cum acesta este perceput din exterior de către un observator care analizează dinamica personalității agentului. Prin aceasta, el se deosebește de modelul anterior, care este considerat subiectiv, în sensul că descrie trecerea la act așa cum aceasta este trăită de subiectul însuși.

Trecerea la act se explică prin acțiunea conjugată a celor patru trăsături psihice esențiale care alcătuiesc „nucleul personalității criminale". Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reținut de oprobriul social care este asociat răufăcătorului; acest proces de autolegitimare subiectivă este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reținut de amenințarea pedepsei este explicat prin labilitate. În ultimă instanță, când subiectul ajunge în situația de a comite crima, este necesar ca el să nu fie reținut de sentimentul că produce un rău aproapelui său, atentând la persoana ori bunurile acestuia. Indiferența afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act.

3.5. CRIMINALUL ÎN SERIE – TIPOLOGIE

Realizarea unei tipologii a acestuia este dificilă, datorită complexității tipului de bază, ce cuprinde o varietate de subtipuri sau variante de tip. Aceste variante prezintă uneori particularități atât de importante încât par să se autonomizeze de aceea se impune, în prealabil, semnalarea unor distincții generale.

3.5.1. Caracteristicile de specificitate privind criminalul în serie psihopat și cel psihotic

O primă distincție ce se face este aceea legată de starea psihică a subiectului.

Psihoticul, în general, prezintă o tulburare gravă a funcțiilor mentale, care conduce la lipsa discernământului, în timp ce psihopatul, în ciuda unei alterări grave a simțului moral, își conservă integritatea capacităților mentale, el acționând de regulă, cu discernământ. Lipsa de discernământ și, pe cale de consecință, imposibilitatea tragerii la răspundere penală a ucigașului în serie psihotic au făcut ca unii criminologi să abandoneze studiul acestuia, motivând că o asemenea sarcină ar reveni în mod exclusiv în competența expertizei psihiatrice. Această distincție la nivel psihic nu are o corespondență consistentă la nivel comportamental, nivel la care se admite, după cum se va vedea, un tip intermediar (borderline) care este imposibil de ignorat. Dintre tipurile de criminali, psihoticii și sociopații par a ajunge mai degrabă criminali în serie. Psihoticii percep lumea în mod distorsionat și nu-și planifică atacurile, dar înclinația spre violență îi poate face autorii unor fapte de mare cruzime.

Ca atare, în terminologia psihiatrică, un criminal în serie poate fi clasificat fie ca psihotic sau psihopatie, ținându-se cont de informațiile examinate și de faptele crimei. Totuși criminalul este rareori psihotic. Criminalii sunt de obicei psihopați sexuali, care au o criminalitate profundă

Ucigașul psihotic, poate sugera că el ucide pentru că psihoza lui îl împinge să ucidă, iar în cazul psihopatului, în special un criminal în serie, Vernon J. Gerberth sugerează, pe baza studiilor F.B.I. și a experienței personale, că el ucide pentru că îi place să ucidă.

Criminalii în serie îi regăsim descriși ca inteligenți, fermecători, în general, arătoși. Apar ca indivizi mobili, abili să călătorească kilometri întregi în căutarea victimei „potrivite", vulnerabile și ușor de controlat. Sunt extrem de manipulativi și sunt de cele mai multe ori capabili să „vorbească" victimelor lor, mai ales pe terenul lor descris ca „zona de confort", un loc unde ei își pot controla victimele. Însă, în ciuda aparențelor este un individ nesigur.

Sunt criminali în serie cu o fascinație pentru procedurile poliției, unii chiar au lucrat ca ofițeri de poliție sau gardieni publici și își folosesc această experiență în evitarea identificarii. Dintre ei sunt și cei care s-au strecurat singuri în investigație, alții care se întorc la locul crimei sau la locul unde a fost descoperit cadavrul, fie ca să evalueze cele investigate, fie pentru a plasa indicii suplimentare.

Urmăresc probabil îndeaproape evenimentele în ziare și au acea satisfacție conștientă că au învins poliția.

Crimele unui ucigaș în serie au tendința să crească pe măsură ce trece timpul.

Dintre cei mai mulți criminali în serie, aceștia au fost prinși accidental, pe măsură ce deveneau mai îndrăzneți și mai indiferenți față de risc.

Acest tip de criminal nu se oprește niciodată din ucis. Nu există nici un tratament pentru a vindeca un psihopat sexual sadic care devine un criminal în serie, până nu este prins și închis.

3.5.2. Aspecte distinctive între criminalului în serie organizat și cel dezorganizat

O altă distincție relevantă are la bază criteriul comportamental, mai precis maniera în care subiectul acționează înainte, în timpul și după comiterea faptelor. Din acest punct de vedere, pot fi identificate două categorii principale distincte și o categorie intermediară: ucigașul în serie organizat, ucigașul în serie neorganizat și ucigașul în serie mixt, sau de graniță (borderline).

Cel organizat este preocupat de alegerea atentă a victimei, a timpului și locului de acțiune, a instrumentelor de tortură, este atent la detaliile care îl pot demasca sau incrimina (corespunde din punct de vedere psihologic psihopatului). Acesta își planifică metodic atacurile, își alege cu grijă victimele și locurile unde le vor răpune. Sunt adesea familiști pentru care prietenii bagă mâna în foc că sunt inofensivi. Își construiesc bine alibiurile și pot lăsa intenționat la fața locului indicii care să trimită poliția pe piste false. Foarte organizat s-a dovedit a fi britanicul Harold Shipman, de pildă, de profesie medic de familie, care între 1971 și 1998 și-a ucis 250 dintre pacienții în vârstă, fără să se știe multă vreme că este vorba de crime. Palmaresul incredibil i-a adus porecla de „Doctorul Moarte".

Criminalului în serie neorganizat îi corespunde psihoticul, el acționează mult mai impulsiv, fără o pregătire prealabilă și fără a se asigura că nu va fi descoperit; în multe din cazuri doar capacitatea sa deosebită de a improviza îl ajută să depășească diferitele obstacole ce stau în calea comiterii faptei și să-și poată continua seria omorurilor (evitând să fie identificat și capturat). Tot în grupul ucigașilor în serie neorganizați se încadrează și tipologia celor impulsivi. Cu un coeficient de inteligență mai mic decât cei organizați, ei nu omoară „cu programare", ci ori de câte ori au chef și o ocazie favorabilă.

Sunt situații în care o parte dintre ucigași trec de la „organizare" la „dezorganizare"; astfel, comit cu mare grijă primele crime, ulterior devenind mai „delăsători". Oricare ar fi motivele (rutina, jocul cu poliția, dorința de notorietate, imposibilitatea de a se mai controla) graba și erorile sunt în favoarea investigatorilor, care se apropie cu pași repezi de făptaș.

În ce privește, ucigașul în serie mixt (borderline) „aparține în principiu categoriei criminalilor organizați, dar anumite situații sau condiții îl vor conduce să-și piardă sângele rece și să acționeze de o manieră neorganizată. El poate, de asemenea, încă de la debutul trecerii la act, să oscileze între comportamente ce țin de ambele categorii precedente".

Michel Benezech, psihiatru, profesor din Bordeaux și consultant pe lângă Direcția Penitenciarelor din Ministerul de Justiție al Franței, clasează pe ucigașii patologici în două categorii extreme, în funcție de trecutul lor, de mediile în care trăiesc și de comportament.

3.5.3. Exigențe privind descoperirea urmelor criminalilor în serie la perchezițiile efectuate suspecților.

sunt cautate caiete, jurnale, cărți, articole sau fotografii de cuplu (se acordă atenție asupra pasajelor subliniate);

casete audoi-video;

sunt căutate și identificate obiecte de proveniență cu importanță ridicată: ceas de damă, ruj, perucă, agende și se solicită justificarea provenienței acestora;

sunt identificate articole de îmbrăcăminte uzuală: blugi, trening, geci, mănuși, tricouri;

sunt recoltate microurmele existente: fire de păr, vopsea,mânjituri, fibre vegetale, pete (sânge, spermă, spută, fecale etc);

se efectuează percheziții informatice asupra unităților centrale ori laptop-urilor.

Pe scurt, trăsăturile criminalilor în serie organizați sau dezorganizați sexuali sunt:

în funcție de scena crimei:

în funcție de caracteristicile personale:

Cu titlu de concluzie, nu orice caracteristică din cele amintite se poate aplica fără discernământ, oricărui asasin. Stabilirea tipologiilor nu poate fi o predicție exactă, izvorâtă din știință, ea aproximează doar adevărul, canalizând către indicii de identificare cu credibilitate rezonabilă.

3.6. STUDIU VIZÂND CRIMINALII ÎN SERIE AUTOHTONI

3.6.1. Obiective

Și-au lăsat criminalii în serie care au făcut obiectul studiului ”semnătura” în câmpul infracțional?

Se poate concluziona pe baza ”semnăturii” că mai multe infracțiuni au fost săvârșite de același autor?

Relația dintre criminalii în serie și ”semnătura” lor, precum și stabilirea profilului criminalului în serie organizat sau dezorganizat.

În vederea efectuării studiului au fost analizați 3 criminali în serie, avându-se în vedere locul crimelor, comportamentul lor înainte, în timpul și după comiterea faptei, precum și identificarea variabilelor pentru elaborarea unui profil a ucigașilor în serie organizați și dezorganizați.

3.6.2. Analiză

Criminalii în serie asupra cărora s-a făcut analiză sunt:

1. RÎMARU ION

a acționat în perioada aprilie 1970 – mai 1971 în mun. București;

a comis patru omoruri, opt tentative de omor, o tâlhărie, un furt, un viol;

inițial a recunoscut faptele comise, dar ulterior a retractat afirmațiile;

a) Mod de operare

în timpul nopții își aștepta victimele în locuri întunecoase, pe stradă;

victimele erau întotdeauna femei;

agresarea se producea prin lovire cu corpuri contondente sau obiecte tăietor-despicătoare;

a întreținut raporturi sexuale cu victimele în șase cazuri.

b) „Semnătură"

exces de violență: zece cazuri;

transportul/mutarea cadavrului: șase cazuri;

poziționarea/aranjarea cadavrului: șase cazuri;

prezența spermei: șase cazuri;

însușire obiecte: patru cazuri;

urme mușcătură pe cadavru: trei cazuri;

lenjerie intimă tăiată: șase cazuri;

suptul sângelui: un caz.

La cele patru omoruri comise în scop sexual și la două violuri s-au regăsit cinci caracteristici ale ”semnăturii”. Anume: poziționarea cadavrului, excesul de violență, ruperea lenjeriei intime, însușirea obiectelor, mutarea cadavrului.

c) Tipologie – ORGANIZAT

premeditare;

victime necunoscute;

control la locul faptei;

violență înainte de producerea decesului victimelor;

lipsa urmelor de la fața locului;

transportă victima sau cadavrul.

2. VEREȘ ROMULUS

în perioada 11.09 – 16.12.1972 și ulterior 14.02.1974 în mun. Cluj Napoca a comis trei omoruri și cinci tentative de omor;

victimele au fost întotdeauna de sex feminin, cu vârsta cuprinsă între 9 și 84 de ani;

în perioada în care a lucrat ca mecanic de locomotivă, nu a oprit la semnalul roșu al semaforului, afirmând că „Satana i-a cerut să facă acel lucru"',

a) Mod de operare

pătrunde în locuința victimelor, fără să forțeze ușile de acces;

uneori, în holul blocurilor, așteaptă victima sau o urmărește înainte de a ajunge în locuințe;

agresează victimele folosind corpuri contondente sau cuțitul în scopul întreținerii de raporturi sexuale.

b) „Semnătură"

aruncarea cadavrului în râul Someș: un caz;

incendiază încăperea în care s-a produs agresiunea: trei cazuri;

se deghizează: în șase cazuri;

exces de violență: opt cazuri;

absența spermei: cinci cazuri;

însușire bunuri: opt cazuri.

Excesul de violență, însușirea de bunuri, absența spermei și mai ales deghizarea, denotă același autor (există patru caracteristici ale ”semnăturii”).

c) Tipologie: ORGANIZAT

premeditare;

victima străină/necunoscută;

control la locul faptei;

violență înainte de comiterea omorului;

ascunderea cadavrului;

lipsa obiectului vulnerant sau a dovezilor la locul faptei;

incendierea locului faptei;

absența spermei.

3. CHIRILĂ VIOREL

a acționat în perioada mai 1998 – februarie 2000;

a comis un omor și șase violuri asupra unor persoane de sex masculin;

este suspectat de comiterea a două omoruri și un viol asupra unui minor în județul Suceava, pentru care a fost condamnat Olariu Mihai.

a) Mod de operare

acosta victimele care erau băieți cu vârta cuprină între 9 și 15 ani;

folosea diverse trucuri pentru ca aceștia să îl însoțească în locuri izolate;

îi agresa sexual, anal și/sau oral;

folosea forța fizică dacă aceștia se opuneau.

b) „Semnătură"

introducerea unui băț în anusul victimei după raportul sexual;

însușirea de obiecte;

producerea de rupturi anale;

inducerea în eroare a victimei prin solicitarea ajutorului- să care un sac de cartofi;

c) Tipologie: ORGANIZAT

premeditare;

victime necunoscute;

control la locul faptei, disimularea omorului în suicid;

lipsa urmelor la fața locului.

3.7. CONCLUZII REFERITOARE CRIMINALULUI ÎN SERIE

Și-au lăsat criminalii în serie care au făcut obiectul studiului ”semnătura” în câmpul infracțional?

Studiul a arătat că ucigașii și-au lăsat „semnătura" la locul faptei într-un fel sau altul, aceștia fiind : Rîmaru Ion, Vereș Romulus, Chirilă Viorel – toți fiind condamnați pentru infracțiuni de omor și alte infracțiuni.

„Semnătura" a constat în: exces de violență; transportul, poziționarea sau ascunderea cadavrelor; prezența/absența spermei; însușire obiecte/articole; dezbrăcarea victimei, dar nu în totalitate; torturarea victimei.

Se poate concluziona pe baza ”semnăturii” că mai multe infracțiuni au fost săvârșite de același autor?

Pentru a răspunde s-au stabilit „semnăturile" fiecărui criminal în serie la fiecare dintre fapte, iar ulterior acestea s-au comparat și verificat dacă se regăsesc la două sau mai multe fapte comise de același autor, rezultând următoarele :

Chirilă Viorel – are cele patru caracteristici ale „semnăturii" prezente la toate cele șapte fapte;

Rîmaru Ion – are cinci caracteristici ale „semnăturii" la șase omoruri și violuri comise dintr-un total de 15 infracțiuni;

Vereș Romulus – are trei caracteristici ale „semnăturii" la șase fapte comise dintr-un total de opt fapte;

O „semnătură" unică la cei 3 criminali a fost cea folosită de Vereș Romulus și anume deghizarea.

Relația dintre criminalii în serie și ”semnătura” lor, precum și stabilirea profilului criminalului în serie organizat sau dezorganizat.

În vederea includerii în categoriile prezentate, s-a avut în vedere pentru cei din categoria organizați, premeditarea, cunoașterea victimei, ascunderea cadavrului, transportarea cadavrului etc., iar pentru cei din categoria dezorganizați mobilul spontan, victima cunoscută, lipsa controlului la locul crimei etc..

Un alt aspect este acela că la infracțiunile sexuale se întâlnesc mai multe caracteristici comune ale „semnăturii" față de alte infracțiuni, concludente: Rîmaru Ion, Vereș Romulus, Chirirlă Viorel.

Pe urmare, studiul de cercetare a ucigașilor în serie organizați și dezorganizați vizând un profil al caracteristicilor și a locului crimei, dar și a criminalilor, furnizează o bază importantă pentru metodele de investigație bazate pe un profil de criminal. Atingând cele trei obiective de studiu am stabilit că există diferențe cu ajutorul cărora se poate realiza un profil de criminal, că ucigașii în serie își lasă în general „semnătura", iar cei dezorganizați de cele mai multe ori nu fac acest lucru.

IV. OMUCIDERILE DIN ROMANIA ȘI DIN ALTE STATE ALE LUMII – COMPARAȚIE PRIVIND REFERINȚELE LEGISLATIVE

4.1. OMUCIDERILE ÎN LEGISLAȚIA ROMÂNĂ – INCRIMINAREA JURIDICĂ

Intrucât aduce atingere celui mai important atribut al persoanei – viața, omorul a fost incriminat în toate legislațiile, faptele care se regăsesc în această categorie prezentând un pericol deosebit de grav pentru întreaga societate.

În România, în raport cu gravitatea sa, omorul îmbracă următoarele forme:

Omorul simplu, uciderea unei persoane (art. . penal);

Omorul calificat, (1) omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări: a. cu premeditare; b. din interes material; c. Pentru a sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse; d.pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni; e. De către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor; f. Asupra a două sau mai multe persoane; g.asupra unei femei gravide; h. Prin cruzimi (art. . pen.);

Uciderea la cererea victimei, uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a vctimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestate medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de siportat (at.190 C. pen.);

Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către o mamă, (1) uciderea copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată într-o stare de tulburare psihică se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani; (2) Dacă faptele prevăzute ăn art. 193-195 sunt săvârșite asupra copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună și, respectiv, 3 ani (art. . pen.);

Uciderea din culpă: omorul săvârșit fără intenție (art . pen.);

Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. . pen.), ca infracțiune preterintenționată, care presupune o intenție (directă sau indirectă), asupra faptei inițiale (de lovire sau de vătămare) și culpa (ușurința sau neglijența) asupra rezultatului mai grav produs.

Așa cum se observă, legiuitorul român, din anul inclus în cadrul omorului calificat aspecte pe care în legislația anterioară le cuprindea omorul în forma deosebit de gravă, de asemenea o altă schimbare o regăsim și în ce privește infracțiunea de pruncucidere, așa cum o regăseam în legea penală anterioară, în prezent regăsind-o incriminată ca fiind uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă, sistematizând mai bine diferitele ipoteze legislative ale omorului, pe lângă faptul că a incriminat numai cele mai semnificative fapte care se săvârșesc contra vieții. Astfel, Codul penal din anul 1865 incrimina ca fapte contra vieții: omorul simplu, omorul comis cu precugetare sau pândire (asasinat), părintuciderea, pruncuciderea, otrăvirea și omorul fără voie. Tot astfel, Codul penal intrat în vigoare în anul 1937 cuprindea mai multe ipoteze de fapte contra vieții. Astfel, era incriminat omorul simplu, omorul în forme agravate, pruncuciderea, oferta de omor, omorul din culpă, omorul la rugămintea victimei, determinarea la sinucidere, omorul din milă pentru suferințele victimei și sinuciderea prin tragere la sorți,50 Codul penal de la 1968 incrimina infracțiunile contra vieții astfel: omorul simplu, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

Rezultă că omuciderile sunt incriminate sub numeroase modalități normative -simple sau calificate – fiecare modalitate normativă cunoscând, la rândul său, nenumărate modalități faptice determinate de împrejurările concrete în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele folosite, cu locul și timpul, cu relațiile dintre infractor și victimă, cu mobilul. Pedeapsa diferă în funcție de gravitatea infracțiunii. Astfel, în Codul penal din 2009, omorul în formă simplă este sancționat cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, omorul calificat se pedepsește cu detențiunea pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

4.2. OMUCIDERILE ÎN LEGISLATIA ALTOR STATE – INCRIMINAREA JURIDICĂ

4.2.1. Particularitățile Codului penal francez

În Franța, infracțiunea de omor este reglementată în Secțiunea Codului penal ”Stingeri voluntare aduse vieții", în care se arată că „omorul voluntar al aproapelui constituie o crimă". La art. 221-2 se prevede că „omorul care precede, însoțește sau urmează unei alte crime, se pedepsește cu închisoare penală pe viață." Tot cu aceeași pedeapsă se pedepsește și „omorul care are ca obiect fie pregătirea sau facilitarea unui delict, fie favorizarea fugii sau asigurarea impunității autorului sau complicelui unui delict".

La diferențierea omuciderilor de alte infracțiuni, în Codul penal francez din 1992 s-a stabilit criteriul material, adică gravitatea faptei. Infracțiunile contra vieții persoanei fiind incluse în cadrul crimelor (art. 111-1 CPF). În Titlul secund se denumesc faptele care marchează persoana umană, incriminează faptele contra vieții în două secțiuni distincte prevăzute în primul caitol și anume: faptele voluntare contra vieții (S-l) și faptele involuntare contra vieții (S-2). În prima secțiune este incriminat omorul (221-1), omorul agravant (221-2), omorul cu premeditate (221-3), omorul comis în alte circumstanțe agravante (221-4), atentatul la viața persoanei prin otrăvire (221-5). În cea de-a doua secțiune este incriminat omorul involuntar (22-6), răspunderea din culpă a persoanelor morale (221-1). În cel de-al II- lea capitol regăsim reglementări cu privire la faptele prin care se aduce atingere integrității fizice sau psihice a persoanei după cum acestea sunt voluntare – actele de tortură și cele de barbarie (221-9) în formă simplă și apoi forma agravantă, violențele simple și agravante, amenințările (art. 222-16) – sau involuntare (art. 222-19).

În Codul penal francez regăsim de asemenea, o varietate de circumstanțe agravante. Așadar, în art. 221-3 se menționează că „omorul comis cu premeditare constituie un asasinat", iar „omorul se pedepsește cu închisoare penală pe viață când este comis:

asupra unui minor până la cincisprezece ani;

asupra unui ascendent legitim sau natural sau asupra taților sau mamelor adoptive;

asupra unei persoane a cărei vulnerabilitate specială, datorită vârstei, datorită unei boli, infirmități, deficiențe fizice sau psihice sau datorită unei sarcini, este evidentă sau cunoscută de autor;

asupra unui magistrat, jurat, avocat, funcționar public sau ministerial, un militar al jandarmeriei naționale, un funcționar al poliției naționale, de la vamă, din administrația penitenciară sau orice altă persoană depozitară a autorității publice, un săpător-pompier profesionist sau voluntar, un gardian al unor imobile sau grupuri de imobile sau un agent ce este angajatul unei persoane care dă cu chirie în funcțiile de pază sau supraveghere a imobilelor cu destinație de locuințe în exercitarea funcțiilor sale, în vreme ce calitatea victimei este evidentă sau cunoscută de autor;

asupra soțului/soției sau asupra oricărei alte persoane ce locuiește de obicei la domiciliul lor, având în vedere funcțiile exercitate de aceste persoane;

asupra unui agent, al unui exploatator al rețelei de transport public de călători sau al oricărei alte persoane însărcinată cu o misiunea din serviciul public și de asemenea asupra unui profesionist din domeniul sănătății, în exercitarea funcțiilor, în vreme calitatea victimei este evidentă sau cunoscută de autor;

asupra unui martor, unei victime sau unei părți civile, fie pentru a-i împiedica să denunțe faptele, să facă plângeri sau să facă depoziții, fie în vederea denunțării sale, plângerii sale sau depoziției sale;

din cauza apartenenței sau neapartenenței, adevărată sau bănuită, a victimei la o etnie, o națiune, o rasă sau o religie determinată;

din cauza orientării sexuale a victimei;

de către mai multe persoane ce acționează în bandă organizată. "

când precede, însoțește sau urmează o alta crimă;

omorul săvârșit în scopul de a pregăti sau de a înlesni săvârșirea unei infracțiuni ori de a favoriza fuga sau de a asigura nepedepsirea autorului sau a complicelui .

În viziunea doctrinei penale franceze, premeditarea presupune o executare calmă, cu sânge rece, a faptei, pe baza unei gândiri prealabile, dar proba premeditării implică o referire la manifestările exterioare care au precedat sau însoțit hotărârea făptuitorului (de ex. amenințarea cu moartea a victimei); când premeditarea se desprinde din manifestările exterioare, ea devine o circumstanță reală, care se transmite participanților.

4.2.2. Considerații privind doctrina penală în Italia, Spania și Germania circumscrise omuciderilor

Doctrina penală italiană

Infracțiunea de omor este prevăzută în Codul penal italian, Partea I „Despre delicte împotriva vieții si integrității individuale". în art. 575, omorul este formulat astfel: ” ce/care cauzează moartea unui om este pedepsit cu închisoare de peste 21 de ani". În art. 576 sunt menționate Circumstanțele agravante care sunt pedepsite cu detențiunea pe viață: cu concursul uneia din circumstanțele indicate la nr.2 al art.61; să fi comis infracțiunea pentru a executa sau a tăinui o alta, sau pentru a dobândi sau a asigura pentru sine sau pentru alții produsul sau profitul sau prețul sau scutirea de pedeapsă a unei alte infracțiuni; să fi folosit acte de cruzime sau să fi acționat cu cruzime asupra persoanelor; când este folosit un mijloc dăunător sau un alt mijloc viclean sau când este premeditare; când infracțiunea e comisă de cel care e pus sub urmărire, pentru a se sustrage arestului, capturării sau întemnițării sau pentru a-și procura mijloace de existență pe timpul perioadei când se ascunde de poliție; când infracțiunea e comisă de asociatul la infracțiune pentru a se sustrage arestului, capturii sau întemnițării; când infracțiunea e comisă în acțiunea de a comite unul din delictele prevăzute de art. 519, (Despre violența carnală), art. 520 {Raportul sexual comis abuzând de calitatea de funcționar public) și art. 521 (Acțiuni violente de desfrău).

În art. 577 „Alte circumstanțe agravante; Detențiunea pe viață" se arată că: „se aplică pedeapsa cu detențiunea pe viață dacă fapta prevăzută de art. 575 este comisă:

împotriva ascendenților sau descendenților;

cu ajutorul substanțelor dăunătoare sau printr-un alt mijloc viclean;

cu premeditare;

pedeapsa este de închisoare de la 24 la 30 de ani, dacă fapta este comisă împotriva soțului, fratelui, surorii, tatălui sau mamei adoptive, sau fiului adoptiv sau împotriva rudei pe linie directă."

Specificul incriminării omuciderilor în Spania

În Spania, Codul penal incriminează în « omuciderea și formele sale »: omorul simplu, omorul în circumstanțe agravante, omorul din culpă, îndemnul la sinucidere și omorul la cerere. Astfel, cum se observă, reglementarea spaniolă se apropie mult de cea română, cu excepția neincriminării distincte a pruncuciderii și a incriminării în schimb, a faptei de omor la cerere.

Sub incidența dreptului penal spaniol, infracțiunea de omor este reglementată în cea de-a doua parte, Titlul I „Infracțiunile și pedepsele acestora", Secțiunea „Omuciderea și formele acesteia". Astfel, la art. 138 se prevede că „ persoana care ucide o altă persoană va fi pedepsită, pentru omor", iar în art. 139 se arată că „va fi pedepsită cu pedeapsa cu închisoarea de la 15 la 20 de ani, pentru asasinat, persoana care va ucide o altă persoană când concură una din următoarele circumstanțe:cu premeditare; pentru o sumă de bani, recompensă sau promisiune; cu cruzime, mărind deliberat și inuman suferința victimei".

În art. 140 se precizează: „când la comiterea unui asasinat concură mai mult de una din circumstanțele prevăzute în articolul anterior, se va aplica pedeapsa cu închisoarea de la 20 la 25 de ani".

Particularitățile omuciderilor în legislația din Germania

Termenul de Mord (crimă, omor), în Germania este utilizat în mod oficial pentru uciderea intenționată a altei persoane, dar numai în cazul în care este deosebit de sever.

În Codul penal german, omorul este reglementat în Capitolul 16: „Infracțiuni contra vieții", astfel: „asasinii primesc pedeapsa detențiunii pe viață; un asasin este o persoană care ucide o persoană: din plăcerea de a ucide, pentru a-și satisface instinctele sexuale, din lăcomie sau din alte motive josnice, în mod viclean sau prin cruzimi, sau prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane, pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni"

În art. 212 este prevăzută „Uciderea": „Dacă o persoană ucide o altă persoană, fără să poată fi considerată asasin, persoana respectivă primește pedeapsa cu închisoarea de cel puțin cinci ani; în cazurile cu consecințe deosebit de grave, instanța aplică pedeapsa detențiunii pe viață."

Codul penal german, Strafgesetzbuch (StGB), la art 211 prevede: „Omorul are caracter grav când este comis din plăcerea de a ucide sau de a-si satisface pornirile sexuale ori din lăcomie sau din alte motive josnice, prin viclenie, cruzime, prin mijloace prezentând un pericol comun sau pentru a înlesni sau a ascunde o alta infracțiune".

În aceste situații, omorul se pedepsește cu detențiune pe viață.

Prioritar, în legislația prezentată mai sus, sunt agravantele privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului (motive josnice, perfidie, înverșunare, plăcere, satisfacție sau scopul de a înlesni sau de a ascunde o altă infracțiune, a îndeplini o promisiune) și, în plan secund, modul de săvârșire a faptei (prin cruzimi sau prin mijloace prezentând un pericol comun).

Deși, atât legea penală italiana cât și cea germană se situează pe aceeași poziție în ce privește momentul începerii vieții, atitudinea față de infracțiunea de avort, este diferită. Și anume, legea germană consideră avortul o infracțiune contra vieții, însă legea italiană sistematiza aceasta infracțiune până în 1978, în titlul 10, intitulat „infracțiuni contra integrității corporale și sănătății neamului". După 1978, titlul a fost abrogat prin lege, reglementările în materie făcând obiectul unei legi speciale. Reglementarea itliană fiind apropiată de cea a legii penale române, care reglementează avortul, în cadrul celor contra integrității corporale sau a sănătății, și nu în cadrul infracțiunilor contra vieții.

4.2.3. Incriminarea penală în Statele Unite ale Americii

Codul Penal al Statelor Unite ale Americii incriminează în art. 210-1 omuciderea (homicide), astfel: în art. 210-1 este incriminat omorul (crima de gradul I-murder), când fapta este comisă cu intenție, cu bună știință, din interes material (la comandă), din nepăsare sau dintr-o extremă indiferență față de viața umană; în art. 210-3 omorul din imprudență (crimă de gradul II-manslaugher), când fapta este comisă cu temeritate; în art.210-4 omuciderea din neglijență (crimă de gradul III-negligent homicide), când fapta este comisă din neglijență; art.210-5 este incriminată infracțiunea de determinare sau ajutor dat victimei să se sinucidă.

Categoriile de circumstanțe agravante sunt mult mai diversificate în aceasta din urma legislație.

Constituie circumstanțe agravante ale omorului (legislația nord-americană):

comiterea faptei după condamnarea la închisoare ori când făptuitorul a mai fost condamnat pentru omor sau pentru o faptă săvârșită prin amenințarea victimei cu acte de violență;

când omorul s-a săvârșit în scopul evitării sau prevenirii arestării;

când omorul s-a săvârșit în scopul evadării dintr-o pază legală;

când omorul s-a săvârșit pentru a obține un câștig;

comiterea unui alt omor în timpul săvârșirii acelui omor;

când făptuitorul, cu știință, a creat riscul morții mai multor persoane;

când omorul a fost săvârșit deoarece făptuitorul s-a obligat la aceasta sau a fost complice la comiterea faptei sau a încercat să o comită ori imediat după comitere sau în încercarea de a o comite a săvârșit un jaf, răpire de femei, acte sexuale anormale prin forță sau amenințare cu forța, incendiere, spargere sau răpire de copii;

când omorul s-a săvârșit cu cruzime, cu atrocitate, făptuitorul manifestând o excepțională depravare.

Pe lângă agravante, care se referă la atitudinea psihică (premeditarea, mobilul, scopul) ori privind modul de comitere a infracțiunii, apar de asemenea referitoare la calitatea subiectului activ (soț, rudă apropiată, o persoană care a mai săvârșit un omor) sau la calitatea subiectului pasiv (soț, rudă apropiată, două sau mai multe persoane, femeie gravidă, minor până la 15 ani, persoană vulnerabilă, funcționar public sau ministerial, etc). Cea mai controversată este circumstanța agravantă a premeditării.

4.2.4. Comparație între elementele legii penale române și cele din legislația străină

Legea spaniolă este cea care cuprinde cea mai simplă formulare a circumstanțelor agravante. Omorul se pedepsește mai grav când este comis cu perfidie, având ca preț o recompensă sau cu promisiune, cu înverșunare, amplificând deliberat și inuman durerea victimei (art. 139), pedeapsa este închisoarea de la 15 la 20 de ani. Dacă fapta este comisă în condițiile mai multor circumstanțe agravante, pedeapsa este închisoarea de la 20 la 25 de ani. Limitele de pedeapsă pentru omor simplu sunt de la 10 la 15 ani. Legea penală germană, în reglementare este la fel de simplă; omorul are caracter grav când este comis din plăcerea de a ucide ori pentru satisfacerea pornirilor sexuale sau din lăcomie, ori din alte motive josnice, prin viclenie, cruzime, prin mijloace prezentând un pericol comun sau pentru a înlesni ori ascunde o altă infracțiune.

În aceste cazuri omorul se pedepsește cu închisoare pe viață. Omorul simplu se pedepsește cu închisoare nu mai jos de cinci ani, iar la formele deosebit de grave cu închisoare pe viață. Forma atenuantă a omorului se pedepsește cu închisoare de la un an la 10 ani.

În principal, în cele două legislații de mai sus sunt agravantele privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului (motive josnice, perfidie, înverșunare, plăcere, satisfacție, ori scopul de a înlesni sau ascunde o altă infracțiune, a primi o recompensă, a îndeplini o promisiune), și subsidiar modul de săvârșire a faptei (cruzimi, prin mijloace prezentând un pericol comun).

În mod diversificat întâlnim circumstanțele agravante ale omorului, în legislațiile română, franceză, italiană, nord-americană. Prin urmare, în viziunea legislației penale italiane constituie circumstanțe de agravare (pedeapsa este închisoarea pe viață, după abrogarea pedepsei cu moartea) omorul săvârșit pentru a executa sau ascunde o altă infracțiune ori pentru a obține sau a asigura obținerea pentru sine sau altul a produsului, a prețului sau a nepedepsirii pentru o altă infracțiune; omorul comis contra unui ascendent, descendent, când concură una din următoarele circumstanțe: a acționat din motive josnice sau ușuratice, a folosit chinuri (maltratări) ori a acționat cu cruzime față de victimă, sau când s-a folosit un mijloc otrăvitor ori de alt mijloc insidios sau când s-a comis cu premeditare; altă agravantă este aceea când fapta s-a comis de un fugar pentru a se sustrage de la arestare, captură sau încarcerare ori pentru a-și procura mijloacele de subzistență în timpul cât era fugar; ori când omorul s-a comis de un asociat la infracțiune pentru a se sustrage de la arestare, captură sau încarcerare; sau cu ocazia săvârșirii vreuneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 519 (viol), 520 (viol prin abuz de autoritate), 522 (acte violente de desfrâu).

Constituie omor săvârșirea în alte circumstanțe agravante (pedeapsa este închisoarea pe viață) când s-a comis asupra unui ascendent sau descendent, ori prin substanțe otrăvitoare sau cu alte mijloace insidioase, cu premeditare, sau când omorul s-a comis în condițiile prevăzute în art. 61 pct. 1 și 4 (motive josnice sau ușuratice, de a fi folosit chinuri sau de a fi acționat cu cruzime față de victimă).Pedeapsa este închisoarea de la 24 la 30 de ani când fapta a fost comisă asupra soțului, fratelui, surorii, tatălui sau mamei adoptive ori asupra fiului adoptiv ori asupra unui afin în linie directă.

O varietate de circumstanțe agravante, cuprinde de asemenea, Codul penal francez. Si anume, în timp ce omorul simplu se pedepsește cu închisoare până la 30 de ani, omorul este agravat (pedeapsa închisorii pe viață) când precede, însoțește sau urmează o altă crimă; omorul săvârșit în scopul de a pregăti sau înlesni săvârșirea unei infracțiuni, ori de a favoriza fuga sau de a asigura nepedepsirea autorului sau a complicelui; omorul comis cu premeditare (asasinat), omorul comis asupra unui minor până la 15 ani ori asupra unui ascendent legitim sau natural ori asupra tatălui sau mamei adoptive; asupra unei persoane a cărei stare deosebit de vulnerabilă, datorită vârstei, bolii, unei infirmități sau deficiențe fizice ori psihice sau stării de graviditate, era aparentă ori cunoscută de autor; asupra unui magistrat, jurist, avocat, funcționar public sau ministerial sau asupra oricărei alte persoane care deține o autoritate publică sau este însărcinat cu o atribuție în serviciul public, în exercițiul sau cu ocazia exercitării funcțiilor sau atribuțiilor sale când calitatea victimei este aparentă sau cunoscută de autor; asupra unui martor, victimei sau părții civile fie pentru a o împiedica să denunțe fapta, de a formula plângere sau de a depune injustiție, fie din cauza denunțării, a plângerii sau a depoziției sale.

Legea penală română, prevede omorul sub două forme: omorul simplu și omorul calificat.

Omorul simplu se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi, iar cel calificat se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Legea penală nord-americană reglementează ca circumstanțe agravante ale omorului, atunci când fapta a fost comisă după condamnare la închisoare, ori când făptuitorul a mai fost condamnat pentru omor sau pentru o faptă săvârșită prin folosirea amenințării victimei cu acte de violență ori când în timpul comiterii unui omor făptuitorul a comis un alt omor; când făptuitorul, cu știință, a creat riscul morții mai multor persoane; când omorul a fost săvârșit deoarece făptuitorul s-a obligat la aceasta sau a fost complice la comiterea faptei ori a încercat să o comită, sau imediat după comitere sau încercarea de comitere, a săvârșit un jaf, răpire de femei, acte sexuale anormale prin forță, sau amenințarea cu forța, incendierea, spargerea sau răpirea de copii ori când omorul s-a comis în scopul evitării sau prevenirii arestării sau evadării dintr-o pază legală ori când omorul s-a comis pentru a obține un câștig sau când omorul a fost săvârșit cu cruzime, cu atrocitate, făptuitorul manifestând o excepțională depravare (secțiunea 210.6).

Cu titlu de observație, categoriile de circumstanțe agravante sunt mult mai diversificate în aceste din urmă legislații. Pe lângă agravante care se referă la atitudinea psihică (premeditare, mobil, scop) ori de agravante privind modul de comitere a infracțiunii, apar și cele referitoare la calitatea subiectului activ (soț, rudă apropiată, o persoană care a mai săvârșit un omor) sau a subiectului pasiv (soț, rudă apropiată, două sau mai multe persoane, femei gravide, magistrați, polițiști, jandarmi, militari, minori până la 15 ani, persoană vulnerabilă, funcționar public sau ministerial etc).

Dintre cele menționate, controversă crează circumstanța agravantă a premeditării. Aceasta, deși există sub o formă sau alta în majoritatea legislațiilor, nu este definită de lege. Clasic, premeditarea însemna comiterea infracțiunii cu sânge rece, spre deosebire de fapta comisă într-o stare de excitație.

În timp, cei mai mulți autori au aderat la ideea că premeditarea ar presupune atât un element cronologic (o distanțare în timp a actului de executare în raport cu momentul luării hotărârii criminale), dar și un element exterior compus din acte de pregătire. Cu titlu de mențiune, în acest sens regăsim în jurisprudența italiană. În mai multe decizii ale Casației italiene (13.05.1993, 24.07.1992, 14.06.1972) s-a argumentat că premeditarea presupune un element cronologic, dar și o hotărâre criminală fermă, care poate fi desprinsă numai din manifestările exterioare ale făptuitorului, manifestări cu valoare simptomatică (pregătirea mijloacelor de executare, căutarea ocaziei propice și orice alte elemente din care judecătorul ar putea desprinde concluzia asupra finalității urmărite de autor).

În ce privește Codul penal român de la 1865, premeditarea era definită numai prin elementul cronologic (art. 227 prevedea că precugetarea este atunci când mai înainte de comiterea faptei s-a luat hotărârea de a se acționa asupra vieții unei persoane anume).

Cel de la 1936 prevedea, premeditarea ca o agravantă a infracțiunii de omor (art. 464), însă în doctrina timpului (comentariul elaborat de Vintilă Dongoroz) s-a subliniat că premeditarea presupune nu numai un doi deliberat (dolus deliberatus), în opunere cu dolul spontan (dolus repenfinus, de proposito), dar și un act de pregătire în vederea săvârșirii faptei.

4.2.5. Concluzii vis-à-vis de studiul comparativ al doctrinei din România și alte state

În mod evident, crima în serie nu este definită, ca atare, în nicio legislație însă, din modul cum sunt reglementate infracțiunile de omor se pot asimila crimelor în serie, prevederile cuprinse în Codul penal francez, care ne spune că, omorul care, sau urmează unei alte crime, ori când făptuitorul a mai fost condamnat pentru omor cum este în legislația nord-americană sau cele din Codul penal român, în care se stipulează că este omor calificat, omorul comis de o persoană care a mai comis un omor.

În fiecare stat au fost și vor fi particularități de dezvoltare, de reglementare a relațiilor care apar în societate, fapt datorat apartenenței acestuia la un anumit sistem juridic.

Protejarea și respectiv apărarea vieții și a persoanei constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept, viața fiind ocrotită de lege nu atât ca fenomen biologic, ci și ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți. Legea ocrotește atât interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, cât și interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți.

În reglementările tuturor statelor, infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății ocupă un loc prioritar.

Legea penală italiană incriminează ca fapte contra vieții omorul simplu, omorul agravat, omorul comis în alte circumstanțe agravante, infanticidul, omorul cu consimțământul victimei, instigarea sau înlesnirea sinuciderii, omorul preterintenționat și omuciderea din culpă; legea penală germană incriminează ca infracțiuni contra vieții fapta de omor agravat, lovituri mortale, omorul comis în condiții atenuante, omorul la cerere, avortul, genocidul, abandonul și omorul din culpă; legea penală franceză incriminează sub denumirea de infracțiuni contra vieții omorul simplu, omorul în formă agravată (trei categorii de circumstanțe agravante), atentatul la viața altuia prin otrăvire (text care nu a figurat în proiectul inițial, fiind introdus de Parlament prin reproducerea art. . pen. anterior), omorul din culpa; Codul penal spaniol incriminează sub denumirea de omucidere, omorul simplu, omorul în circumstanțe agravante, omorul din culpă, îndemnul la sinucidere, omorul la cerere.

O altă concluzie care s-ar putea desprinde din aceast studiu al infracțiunilor contra vieții ar fi aceea că majoritatea legislațiilor moderne incriminează faptele de omor simplu, omor agravat (existând una, două sau trei forme agravate) și omorul din culpă. Pruncuciderea este incriminată numai de legislația italiană, iar în legislația română este incriminată ca ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșit de către mamă, alte legislații asimilând aceste fapte cu aceea de omor (legea penală franceză, germană, spaniolă).

Dreptul comparat poate fi o soluție pentru judecători în interpretarea legii și în rolul lor creativ de „creatori" de legi (când este vorba de elaborarea dreptului național, legiuitorul recurge frecvent la mai multe domenii și la legislația mai multor țări, la materialele elaborate de juriști ce utilizează metoda dreptului comparat).

În ceea ce privește elementele circumstanțiale de agravare din legea penală română și cele din legislațiile străine continentale luate drept referință, observăm că există unele circumstanțe agravante comune mai multor legislații, cum ar fi premeditarea (vezi legea penală italiană, franceză); din interes material (vezi legea penală germană, italiană); asupra soției sau unei rude apropiate (vezi legea penală italiană, franceză); prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane (vezi legea penală germană); pentru a se sustrage sau a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare ori de la executarea pedepsei (vezi legea penală franceză, italiană); pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea unei infracțiuni (vezi legislația penală franceză, italiană, germană); prin cruzimi (vezi legea penală spaniolă, franceză, italiană, germană); de către o persoană care a mai comis un omor (legea penală franceză); asupra unei femei gravide (vezi legea penală franceză); asupra unui magistrat, polițist, jandarm, militar (vezi legea penală franceză). Unele circumstanțe sunt proprii numai legii penale române (de exemplu, profitând de neputința victimei de a se apăra; omorul comis în public; asupra a două sau mai multor persoane).

Cocluzie care ar putea fi desprinsă de către legiuitorul român ar fi în legătură cu limitele de pedeapsă. Soluția spaniolă (omorul simplu se sancționează de la 10 la 15 ani), soluția germană (nu mai jos de cinci ani), soluția franceză și italiană (omorul simplu se pedepsește până la 30 de ani) evidențiază că există mari deosebiri în modul de sancționare a omorului simplu. Limitele noii legi penale române, 10-20 de ani, ni se par judicioase și întrucâtva echilibrate.

În privința sancționării formelor agravate, toate legislațiile prevăd pedepse foarte severe, mergând până la închisoarea pe viață (soluția franceză, italiană, germană). Sub acest aspect legea penală română prevede pentru formele agravate ale omorului simplu pedepse cu privațiunea de libertate pe viață, alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

V. ANALIZA MODELELOR MOTIVAȚIONALE REFERITOARE ÎN SERIE

5.1. MODELE EXPLICATIVE ALE CONDUITEI AGRESIVE

Sunt cunoscute trei tipuri de modelele explicative ale conduitei agresive: modelul socio-cultural al comportamentului agresiv, modelul psihologic fundamentat pe fenomenul de frustrare și modelul biologic bazat pe noțiunea de instinct.

5.1.1. Modelul socio-cultural al comportamentului agresiv

Când se discută despre studiul etiologiei agresivității nu se pot elimina condițiile pe care le oferă mediul familial sau colectiv. Mass-media reprezintă unul din factorii favorizanți în acest sens. Tot în acest sens se pune problema și în privința literaturii, cinematografului sau televiziunii care prezintă scene agresive, necunoscându-se dacă aceste scene au asupra spectatorului un efect inhibitor sau îl incită spre imitarea comportamentului pe care-1 percepe. În mod general se consideră că influența unor scene agresive depinde în cea mai mare măsură de existența obiceiurilor agresive și că aceasta variază în funcție de posibilitatea spectatorului de a se confrunta cu mediul în care el se integrează. Unui element important i se impune atenție, mai exact, narcomaniilor care pot predispune sau favoriza trecerea la act mai ales dacă subiectul este dependent de utilizarea drogurilor. În aceste situații, starea de narcomanie poate fi considerată ca o cauză echivalentă în sfera generală a cauzalității actului agresiv. Consumul de alcool este unanim recunoscut ca toxicul cel mai virulent în declanșarea comportamentului agresiv, atât în sensul autodistructiv, cât și în cel heterodistructiv.

Pentru acest model comportamental, relevant este criminalul în serie Chirilă Viorel, din municipiul Iași, care în perioada mai 1998 -februarie comis 19 infracțiuni (omor, tentativă de omor, tâlhărie, lipsire de libertate, relații sexuale între persoane de același sex-copii) pentru care a fost condamnat la detențiune pe viață. Nu și-a cunoscut părinții (este fiul natural al Zamfirei), a crescut într-un leagăn de copii unde a fost agresat sexual, a absolvit opt clase (care au fost efectuate în regimul comunist, pe atunci învățământul era obligatoriu) și consumator de alcool. Prin expertiză medico-legală psihiatrică s-a stabilit o stare depresivă, de culpabilitate și inutilitate (dorea să fie condamnat la moarte) și coeficient de inteligență de 55-64.

5.1.2. Modelul psihologic al fenomenului de frustrare

Fenomenul de frustrare presupune manifestarea sa în patru moduri:

înfăptuirea unei perioade de latență între începutul și sfârșitul actului secvențial;

reducerea sau omisiunea recompensei care formează scopul activității desfășurate;

existența unei bariere fizice sau a unei imposibilităț în calea acțiunii proiectate;

Cercetările efectuate asupra rolului frustrării în declanșarea comportamentului agresiv pleacă de la două teze:

Orice frustrare duce la un comportament agresiv?

Orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări?

Prin însăși frustrare, nu se declanșează un comportament agresiv. Frustrarea provoacă o anxietate, ca variabilă intermediară și poate fi considerată ca tensiune creată de această anxietate, declanșând astfel o reacție agresivă.

Conceptual, frustrării îi este necesar să i se lărgească semnificația prevăzându-se nu doar într-o frustrare reală ci și într-una posibilă, respectiv imaginară. Frustrările neconducând întotdeauna la o stare anxioasă sau la un comportament agresiv (acestea fiind influențate de percepția individului).

5.1.3. Modelul biologic al instinctului

Modelul biologic bazat pe noțiunea de instinct, a fost explicat atât la nivelul psihologiei animale cât și la nivelul psihologiei umane.

Dacă termenul de instinct acoperă realitatea unui comportament înnăscut în ce privește agresivitatea animalelor, în cazul ființei umane acest termen nu poate fi aplicat. În ce privește agresivitatea ființei umane, termenul de instinct a fost înlocuit cu cel de „pulsiune" care are o altă semnificație decât existența spontană a nevoii de a ataca și a distruge la anumiți stimuli-semnal.

La om, agresiunea se manifestă ca o nevoie vitală (foame, apărare, sexualitate ș.a.), toate aceste trebuințe vitale fiind supuse însă unui control, ceea ce fac posibil exercițiul mintal (judecata-raționamentul) și, ulterior, posibilitatea de a prevedea consecințele unei acțiuni. Tocmai de aceea se spune că omul este singurul animal capabil să omoare cu premeditare întrucât el este singurul capabil să-și anticipeze conduita într-un proiect mai mult decât la animalic, excluzând actul distructiv propriu-zis.

De asemenea, conduita heteroagresivă, poate fi manifestată și printr-o depersonalizare a victimei, care și-a pierdut toată valoarea afectivă pentru agresor sau printr-un mecanism cu care ar încearca să justifice actul comis ori integrarea lui într-un sistem global de justificări.

Dacă se ridică problema patologiei, se poate distinge între cea individuală și cea colectivă. Cea individuală capătând două aspecte, în funcție de care agresivitatea poate fi una constituțională (distingem epilepticii unde periodic se disting descărcări paroxistic sau furie epileptică și pe cea a caracterului paranoic, exercitată la rece).

Există și agresivități accidentale sau câștigate:

impregnările toxice acute și cronice cum ar fi alcoolismul si narcotismul;

encefalopatiile infantile, ale adolescentului sau ale adultului, traumatismele cranio-cerebrale, afecțiuni susceptibile de a se manifesta cu sechele, tulburări de caracter și care pot fi însoțite de agresivitate, ca o predispoziție reziduală;

psihozele cronice evolutive (schizofrenia, psihoza halucinatorie cronică) pot de asemenea să fie însoțite de manifestări agresive.

5.2. FACTORII PSIHOSOCIALI CARE FAVORIZEAZĂ MANIFESTAREA AGRESIVITĂȚII

Sub toate formele sale, violența este rezultatul acțiunii conjugate a unor factori de natură socio-culturală, conjuncturală, psihoindividuală și psihosocială. Pondere având:

Trăsăturile de personalitate polemic accentuate și cu valențe disfuncționale majore: colerism excesiv, tendințe compulsive și psihopate, lipsa capacității de autocontrol, existența unor puternice complexe afective, un prag de rezistență la frustrare foarte scăzut, iritabilitate ridicată, o istorie personală încărcată, experiențe traumatizante trăite în copilărie sau într-o perioadă anterioară producerii violenței ș.a.;

Alcoolul și drogurile, scad gradul de discernământ, se produce o stare de nerealizare, pe fondul diminuării capacității de autocontrol și a funcțiilor intelectual-evaluative și axiologic-normative;

Frustrarea este de cele mai multe ori o cauză frecventă a producerii violențelor. Această stare apărută ca urmare a înterpunerii unui obstacol major între subiect și motivațiile, respectiv trebuințele sale, ori ca urmare a privării de ceea ce i-a aparținut sau care a considerat că i-au/îi aparțin, determină frecvent reacții compulsive;

Transformarea frustrării în agresiune, factori:

intensitatea dorinței sau trebuinței blocate (cu cât dorința este mai puternică decât realizarea acesteia, este mai amenințată, cu atât probabilitatea recurgerii la violență este mai mare);

sexul persoanei care generează frustrarea (există o mai mare toleranță față de femei în comparație cu bărbații);

arbitrariul sursei (cu cât arbitrariul intervenției este mai mare, cu atât există o tendință mai accentuată de a reacționa violent împotriva respectivei surse);

statutul social al sursei și posibilitățile acesteia de a sancționa manifestările agresive;

posibilitățile de compensare de care dispune victima.

Provocarea directă (verbală sau fizică), poate conduce la adoptarea unui comportament violent, în special atunci când persoana este o persoană impulsivă sau se află într-o stare afectivă tensionată. Analizele statistice arată că la violență se răspunde cu violență în aproximativ 70% dintre cazuri, manifestarea acesteia putând fi imediată sau amânată, verbală sau fizică;

Stările emoționale paroxistice sunt de cele mai multe ori cauze ale manifestărilor agresive: accesele de furie, frică sau panică pot provoca în egală măsură reacții violente, deși în mod evident cauzele sunt diferite: dorința de a pedepsi sau nevoia de a se apăra când nu există o altă cale, în cazul fricii;

Sexul, aici pot interveni sentimente foarte puternice precum gelozia, dorința de răzbunare a unei infidelități, ș.a., după cum putem discuta de violențele fizice și psihice aferente violului și comportamentelor sexuale aberante, sado-masochismul, homosexualitatea, pedofilia, etc., care cunosc o proliferare puternică;

Climatul de violență socială constituie un alt factor care stimulează; revoluțiile, mișcările de stradă, ș.a.. Efectele psihosociale pot fi devastatoare chiar pe termen mediu, fiind necesare măsuri complexe de contracarare a tuturor fenomenelor sociale care se produc în acest context;

Mass-media deține tot mai mult un rol determinant în escaladarea violenței în societățile moderne, superinformatizate. Subordonată aproape exclusiv unor considerente de ordin economic și politic, mass-media este acuzată de numeroși cercetători ca având un rol extrem de important în promovarea violenței;

Factorii fizici și demografici au o influență indirectă asupra potențialului agresiv, prin mărirea iritabilității și afectarea capacității de autocontrol. Căldura excesivă, iluminatul foarte puternic, spațiul restrâns și inconfortabil precum și aglomerațiile de orice fel determină unele modificări fiziologice care afectează echilibrul afectiv al subiecților, favorizând producerea unor violențe.

5.3. CONCLUZII PRIVIND ANALIZA METODELOR MOTIVAȚIONALE

Ca o calitate înnăscută a individului poate fi percepută agresivitatea, urmând ca pe parcursul dezvoltării ontogenetice să capete anumită coloratură, cu tendințe la diferențiere în autoagresiune și heteroagresiune, fără să se poată vorbi de o diferențiere absolută, ci numai de predominanța uneia din aceste trăsături de bază.

Factorii psihosociali care favorizează manifestarea agresivității nu pot avea o influență reală, decât în măsura în care întâlnesc o constituție criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalități și pot exersa asupra individului o influență peiorativă, degenerativă sau patologică și să provoace în acest fel un „super-eu" imoral, un dezechilibru psihic acompaniat de instigări criminogene, sau dacă operează asupra unor indivizi în mod particular receptivi, ca urmare a constituțiilor biopsihice.

Modelul socio-cultural, biologic și cel psihologic constituie etiologia comportamentului agresiv. Cum am mai menționat, frustarea declanșează de asemenea un comportament agresiv, însă cei mai importanți sunt factorii sociali care favorizează manifestări agresive: trăsături de personalitate, alcool și droguri, provocările, stările emoționale paroxiste, sexul, climatul de violență socială, mass-media, factorii fizici și cei demografici.

Conform teoriei psihanalitice, criminalul în serie are un eu slab (conștiința), dominat de sine (instincte) și un supraeu aproape inexistent (inconștientul, interdicțiile).

Această teorie o regăsim în categoria teoriilor psiho-morale de factură psihanalitică care își propune, prioritar, să explice mentaliatea criminalului.

Conchidem că, după o analiză minuțioasă a factorilor psihosociali, „predispoziția spre crimă este expresia unui ansamblu de condiții organice și psihice, ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistența individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal”.

VI. ANEXE

6.1. Studiu de caz: ACTIVITATEA INFRACȚIONALĂ A CRIMINALULUI ÎN SERIE RÎMARU ION

6.1.1. Istoricul crimelor

În dimineața zilei de 5 martie 1971, locatarii imobilului situat în str.Scărlătescu nr.46 au sesizat Miliția Sectorului 6 București că în curtea blocului respectiv se află cadavrul unei femei ce prezintă multiple leziuni.

Cercetările efectuate la fața locului de către organle de procuratură și miliție au stabilit că victima agresiunii a fost Ilie Fănica, în vârstă de 31 de ani, căsătorită având un copil, debarasatoare la restaurantul ”Vulcan”, cu domiciliul în str.Scărlătescu nr.38, care, în jurul orei 02:00, se întorcea de la unitate spre locuință. Cadavrul a fost găsit cu fața în sus, în poziție ginecologică, având chiloții, portjartierul și fusta rupte și smulse de pe corp, așezate alături. Examinarea exterioară a cadavrului a relevat existența a șapte leziuni craniene grave, două frontale și cinci parietale stânga, dispuse aproape paralel și produse cu un corp contondent, precum și mai multe mușcături pe sâni și coapse. În fața porții, la o jumătate de metru de trotuar și de-a lungul culuarului de acces, în curtea interioară a imobilului, s-au găsit mai multe pete de sânge în zăpadă, împrejurare care a permis să se rețină concluzia că victima a fost lovită de agresor în stradă și târâtă în locul unde a fost descoperită. Analiza de laborator a secreției vaginale a stabilit prezența spermatozoizilor, confirmându-se prezumția inițială că autorul agresiunii a avut raport sexual cu victima.

Cercetările efectuate au stabilit că de la victimă lipsesc un ceas de mână ”Pobeda”, cu caracteristicile care puteau permite o identificare, precum și o geantă din vinilin maron cu o clapă și încuietoare de culoare bej, în care păstra diferite obiecte de uz personal și o sumă mică de bani.

În noaptea de 8-9 aprilie fost săvârșit un alt omor deosebit de grav, în str.Vulturi nr.40, în zona sectorului 4, la o distanță mare de locul unde a fost înregistrat cazul descries anterior. Victima acestui omor a fost identificată în persoana numitei Popa Gheorghița, în vârstă de 35 de ani, căsătorită, însă despărțită în fapt de soț, salariată la restaurantul ”Prieteniei”, în calitate de debarasatoare, domiciliată în str.Vulturi nr.55, care, de asemenea, ca și Ilie Fănica, în jurul orelor 02:00, se întorcea de la serviciu spre locuință.

Victima prezenta un număr de 48 de leziuni tăiate și înțepate, dispuse la nivelul capului, pieptului, regiunii pubiene și membrelor inferioare, produse cu obiecte tăietor – despicătoare. Examinarea cadavrului a evidențiat urme de mușcături pe sănul drept, în regiunea pubiană și labii, constatându-se decuprea și lipsa țesuturilor din aceste locuri (rupte cu dinții) care nu au fost găsite la fața locului. Cercetarea câmpului infracțiunii a stabilit că victima a fost atacată în mijlocul străzii, la o distanță de 30 metri de la locul unde a fost găsită, și apoi târâtă în curtea imobilului sus menționat, așezată lângă gard, cu fața în jos și violată. Lenjeria a fost tăiată, o parte din sutien și chiloții s-au găsit sub cadavru iar o porțiune din portjartier și dintr-un ciorap agățate în pom. Lângă bordura trotuarului din fața imobilului cu nr.34, de pe str.Vulturi s-a găsit o bucată de pânză cu margini neregulate, pătate de sânge, iar în curtea aceleași clădiri, într-un container metalic, s-a identificat o altă bugată de pânză, de asemenea, pătată cu sânge. Analizele de laborator au evidențiat pe ambele țesături grupa de sânge aparținând victimei (01) iar pe una din bucăți (cea găsită în container) și grupa de sânge A2, tip secretor. Cu ocazia examinării cadavrului s-au găsit pete de spermă pe coapsa dreaptă și pe fusta victimei, urme care, împreună cu secreția vaginală recoltată au fost supuse examenului de laborator, confirmăndu-se existența unui raport sexual recent și determinându-se în plus, grupa sanguină a autorului – A2 tip secretor. Urmele de dinți de pe sânul drept al victimei s-au prelevat prin fotografiere, iar bugătile de dermă purtătoare de urme au fost conservate în formol. De la fața locului s-au mai ridicat îmbrăcămintea victimei, fire de păr găsite în mâna și pe fusta victimei și mai multe corpuri purtătoare de urme. La o distanță de 50 metri de la locul unde s-a găsit cadavrul, pe str.Vulturi, în dreptul imobilului cu nr.50, se afla o alee pe care, la o depărtare de 100 de metri, a fost descoperită geanta victimei, obiect ridicat în vederea examenelor criminalistice de laborator. Autorul și-a însușit de la victimă un ceas ”Pobeda” și suma de 350 lei.

Modul de operare folosit la săvârșirea faptelor prezintă unele asemănări pregnante:

autorul a lovit victimele de mai multe ori, în mod foarte brutal, în zonele de interes vital, cu intenția netă de a anihila orice împotrivire a victimelor, neținând seama de consecințele deosebit de grave ce puteau urma;

obiecte vulnerante folosite (corp contondent în cazul Ilie Fănica, cuțit și instrument tăietor – despicător în cazul Popa Gheoghița) ar putea crea o aparență de diferențiere între cazuri dar în fapt nu exclude posibilitatea acțiunii aceluiași autor, mai ales că în ambele cazuri rezultă că infractorul le-a avut pregătite anterior, nerecurgând la instrumente de atac ocazionale, găsite eventual la locul faptei. Leziunile produse cu acestea oferă elemente caracteristice comune; în plus, prezența mușcăturilor trebuie considerată ca un puternic indiciu de acțiune comună; regularitatea cu care au fost aplicate loviturile în cazul Ilie Fănica, care prezenta cinci leziuni craniene dispuse paralel, au stimulat concluzia că autorul ar avea o anumită dexteritate și că deci ar fi plauzibil să facă parte din rândul celor care în mod curent folosesc instrumente de tăiere și despicare;

în ambele cazuri, victimele prezentau lenjeria intimă ruptă sau tăiată iar analizele de laborator au stabilit prezența spermatozoizilor în probele ridicate, confirmându-se deducția cu privire la consumarea unui raport sexual cu victimele. A rezultat că violurile s-au produs în condiții deosebite și de vreme extremă: pe timp nefavorabil după o prealabilă lezare gravă a victimelor și în timp ce acestea se aflau în fază comatoasă s-au chiar post-mortem. Mușcăturile semnalate au fost produse tot în această situație, iar în cazul Popa Gheorghița s-a constatat o absență de țesături din zonele mușcate, putându-se pune în discuție în afară de tendințe necrofilice și manifestări de cvasicanibilism, constatare unică în analele criminalisticii;

acțiunea criminală a autorului s-a conjugat cu jefuirea victimelor, acestora lipsindu-le unele bunuri personale: bani sau alte valori;

analiza modului de desfășurare a acțiunii criminale, a mecanismului săvârșirii acesteia, a evidențiat că autorul, deși și-a luat măsuri de precauție, și-a asumat concomitant un risc extrem, rezultând chiar o oarecare anihilare a noțiunii de risc, deoarece a atacat victimele în plină stradă, în imediata apropiere a domiciliului lor, le-a violat în curtea unor locuințe, deci în locuri unde în orice moment putea să se sesizeze cineva. În plus, în cazul Popa Gheorghița, situația este și mai relevantă deoarece acțiunea de viol s-a consumat în imediata apropiere a unui gard de fier, care permitea să se observe din stradă orice miscare, iar ulterior autorul și-a trădat prezența, după urmele materiale descoperite, încă în două curți de pe aceeași stradă, împrejurare care denotă un risc suplimentar.

În dimineața zilei de 5 mai 1971, organele de miliție au fost sesizate că s-a comis un nou asasinat în împrejurimi similar celor două săvârșite anterior. Victima Ursu Mihaela, în vârstă de 39 de ani, asistentă universitară, căsătorită, domiciliată în București, str.Rotundă, bl.Y , ap.18, sect.4, a fost găsită în curtea imobilului situat în str.Stupini nr.24 A, sect.3, în poziție culcat pe față, capul întors spre stânga, membrele superioare îndepărtate. Sub abdomen, în partea inferioară se găseau trei cărămizi suprapuse care au produs o denivelare a capului. Obiectele de îmbrăcăminte ale victimei erau tăiate și sfâșiate, iar pantofii și poșeta au fost găsite în apropierea acesteia așezate pe un gard de zid. În acest caz, asasinul nu și-a însușit obiecte de la victimă, deși aceasta avea ceas la mână, bani și alte obiecte în poșetă. La cap victima prezenta mai multe leziuni liniare cu marginile crenelate produse cu un corp contondent, iar la gât două plăgi tăiate, din care una a secționat traheea. De asemenea, pe sânul drept și omoplatul stâng existau echimoze produse prin mușcare, având imprimată în dermă forma arcadelor dentare. Aceste urme au fost ridicate prin fotografiere și desen iar, cu ocazia necropsiei, bucățile de dermă purtătoare de urmă au fost decupate și conservate în formol. În urma examenului de laborator a secreției vaginale recoltată de la victimă, s-a stabilit că autorul are grupa sangvină A2 tip secretor. Cercetarea la fața locului a făcut posibilă identificarea, conservarea și exploatarea unor probe ca: fire de păr găsite în mâna victimei, cruste și cheaguri de sânge pe îmbrăcămintea victimei și o adeverință eliberată de spitalul de studenți, găsită sub cadavru, formular puternic îmbibat cu apă și sânge, care a dus la ștergerea scrisului.

În acest caz s-a pus în evidență constatarea că actul de agresiune s-a realizat tot în stradă, în fața imobilului sus-amintit, deoarece s-au identificat pete și cheaguri de sânge pe trotuar și în curte, până în spatele imobilului unde a fost găsit cadavrul.

În aceeași noapte când a fost asasinată Ursu Mihaela, o altă femeie, Iodache Maria, a fost atacată în jurul orei 05:00, pe str.Mehaidiei, de un individ care i-a aplicat două lovituri în cap cu o bară de fier. Victima, profitând de faptul că agresorul a scăpat din mână bara de fier, a intrat într-o curte, iar autorul a dispărut.

După numai 48 de ore, pe raza Capitalei s-au înregistrat încă trei tentative de omor, care după modul de operare indicau ca fiind săvârșite de același autor, astfel:

pe str.Porțile de Fier, sect. 2, în noaptea de 6-7 mai, în jurul orelor 01:00, tot pe timp de ploaie, Enache Margareta, de 25 ani, domiciliată pe aceeași stradă, debarasatoare, a fost lovită de un individ cu un corp tăietor – despicător în regiunea capului iar în zona gurii cu un cuțit, autorul părăsindu-și victima, întrucât la locul faptei și-a făcut apariția un paznic. Victima a fost internată în spital și salvată;

în aceeași, noapte, pe Calea Griviței, în apropierea Podului Constanța, în jurul orelor 04:30, numita Buluci Elena, de 20 ani, debarasatoare, domiciliată în str.Amiciției nr.17, sect.8, a fost lovită în cap cu un corp contondent, târâtă și abandonată în spatele unui bloc. Victima a fost internată în spital, unde în urma intervenției chirurgicale de specialitate a fost salvată;

în seara zilei de 7 mai, în jurul orelor 22:00, Frunzinschi Iuliana, casieră la magazinul alimentar din str.Carol Davila nr.11, sect.6, însoțită de vânzătoarea Petre Constanța, au plecat de la unitate îndreptându-se spre casieria situată în str.Dr.Lister nr.6 pentru a depune suma de 26.687 lei rezultată din vânzări. Când au ajuns în dreptul imobilului cu nr.26 din str.Dr.Lister, Frunzinschi Liliana a fost lovită pe la spate de un individ cu un corp tăietor – despicător, lovitură în urma căreia a căzut. Însoțitoarea sa, Petre Constanța, s-a speriat și a fugit, timp în care agresorul a continuat să o lovească pe Frunzinschi Iuliana, apoi i-a luat geanta cu banii și a dispărut. Salvarea vieții victimei s-a datorat intervenției chirurgicale calificate efectuate la timp.

Din analiza împrejurărilor săvârșirii, a mobilului și a modului de operare folosite la alte fapte s-a stabilit că un omor rămas cu autor necunoscut din luna mai 1970 (victimă Oprea Elena) și o tentativă de omor din luna noiembrie a aceluiaș an (victimă Baraitaru Olga) prezintă numeroase și importante elemente de similitudine cu cazurile anterioare, conchizându-se că sunt săvârșite de același infractor. Această concluzie, care în final s-a dovedit realistă, a avut o valoare operativă deosebită, orientând unele măsuri și verificări și reprezentând o anticipție inspirată, o bază de plecare temeinic pregătită pentru faza cercetărilor.

În finalul anchetei s-a stabilit în sarcina lui Rîmaru Ion, pe lângă faptele prezentate, încă doua tentative de omor (victime Floria Elisabeta și Sfetcu Gheorghița), o tâlhărie în dauna avutului particular (victimă Hanganu Margareta), un furt prin spargere în paguba O.C.L.Confecția, unitatea nr.22, un viol (victimă Marcu Florica) și o tentativă de viol (victimă Saracin Stana), deci în total 15 infracțiuni.

Dintre aceste ultime cazuri, prezentăm pe scurt cazul de viol al cărui victimă a fost Marcu Florica, întrucât prezintă unele particularități care îl difernțiază de celelalte fapte penale, astfel:

în noaptea de 1-2 iulie 1970, Marcu Florica, ospătară la restaurantul ”Mărășești”, în jurul orei 01:30, în timp ce se îndrepta spre domiciliul său situat în str.Constantin David, în fața locuinței, a fost lovită în cap de mai multe ori cu o bară metalică, de un individ necunoscut. După acest act de agresiune, autorul și-a luat victima în brațe, a transportat-o pe str.Gheorghe Misail, până în dreptul unui autocamion unde i-a cerut să-și dea chiloții jos, lucru pe care aceasta l-a și făcut;

în continuare, agresorul a luat-o din nou în brațe, deplasându-se cu ea până la gardul cimitirului Sf. Vineri, pe care, sub amenințarea cuțitului, a obligat-o să-l escaladeze. Neputând să facă acest lucru, infractorul și-a împins brutal victima peste gard, după care imediat a sărit și el în incinta cimitirului, unde a condus-o pe Marcu Florica până în dreptul unui mormânt, obligând-o să îngenuncheze în fața unei cruci, cerându-i să jure că îl va lua de soț și că nu va povesti nimănui ce s-a întâmplat. Tot sub amenințarea cuțitului, agresorul a obligat-o să se dezbrace complet întreținând cu ea raport sexual, timp în care a mușcat-o de ambii obraji și pe coapsa stângă;

după consumarea actului sexual, agresorul împreună cu Marcu Florica au părăsit cimitirul tot prin escaladarea gardului, deplasându-se până la intersecția str.Constantin David cu str.Ianii Buzoianii, unde a înțepat-o pe vitimă de trei ori cu cuțitul pe antebrațul drept, sugându-i sângele. Profitând de faptul că, între timp, pe str.Constantin David a apărut un autocamion, Marcu Florica a fugit de lângă agresor solicitând ajutor conducătorului auto, împrejurare care l-a determinat pe infractor să dispară.

După cum am precizat, în urma cercerării la fața locului în omorul săvârșit asupra Mihaelei Ursu s-a descoperit o adeverință medicală eliberată în martie 1971 de către Spitalul studențesc, iar numărul trecut pe aceasta era compus din mai multe cifre, care avea obligatoriu, în alcătuirea sa, una din următoarele variante cu două cifre: 42, 47, 62 și 67. Cu privire la existența adeverinței au fost emise versiuni referitoare la victimă și locatarii imobilului în care a fost găsită decedată, dar verificările au stabilit cu certitudine că asistenta universitară Ursu Mihaela nu a primit nicio adeverință de scutire medicală de la cabinetul dr.Ieniștea Octavian în luna martie 1971. De asemenea, nici unul din locatarii imobilului unde s-au petrecut faptele nu primiseră adeverințe în anul 1971. În consecință, a rămas de verificat ipoteza că adeverința a fost pierdută de autor sau că prezența ei la fața locului este întâmplătoare. Pentru aceasta a fost necesară efectuarea unor verificări și investigații secrete în cadrul Spitalului studențesc în scopul identificării studenților care au primit adeverințe de scutire medicală în luna martie 1971, de la cabinetul dr. Ieniștea Octavian.

La data încheierii operațiunii au fost depistați 83 de studenți de la diferite facultăți cărora li se eliberaseră adeverințe de scutire medicală în luna martie 1971 la cabinetul de neurologie al spitalului. Pe această listă, deși nu se cunoștea încă cine este autorul asasinatelor, Rîmaru Ion figurează la poziția 21, cu fișa medical nr.347, ceea ce demonstrează justețea concluziilor din constatarea tehnico-științifică ce indică faptul că numărul adeverinței trebuia să cuprindă una din următoarele împerecheri de cifre: 42, 47, 62 sau 67.

Procuratura Municipiului București de la acea dată a dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice, pentru relevarea scrisului de pe imprimatul de adeverință descoperit la fața locului unde s-a găsit cadavrul numitei Ursu Mihaela-Ecaterina.

Efectuarea constatării tehnico-științifice a avut loc de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliției și a avut ca rezultat următoarele concluzii:

imprimatul de adeverință îmbibat cu sânge și ridicat de la fața locului unde s-a descoperit cadavrul numitei Ursu Mihaela-Ecaterina a fost eliberat de dr.Ieniștea Octavian, cabinetul de neurologie al spitalului pentru studenți;

documentul în cauză a fost datat martie 1971, fără a se putea preciza ziua;

adeverința corp delict poartă un număr format din cel puțin două cifre între care se includ și variante cu următoarele cifre: 42, 62, 47 și 67. La radiațiile emise de lampa cu sodiu apare numărul fișei foarte estompat ca fiind 471 dar nu se poate afirma cu certitudine;

pe adeverință, în stânga, în afara textului, probabil adăugat ulterior, este scris numărul 357 sau 471.

Conform raportului de constatare tehnico-științifică nr. 102880 din 15 mai 1971, pentru cunoașterea lui Rîmaru Ion s-au efectuat verificări și investigații rezultând următoarele:

secretarul facultății a arătat că într-o ceartă cu studenții, de furie, acesta și-a înfipt un bisturiu în propriul braț și că în general are asupra sa un bisturiu, briceag sau chiar cuțit. Aceste informații au fost coroborate cu împrejurarea că adeverința sa purta numărul 347 iar fișa medical menționa că suferă de psihopatie instabilă;

rapoartele de investigație care au fost depuse au relevant că acest individ locuiește singur, într-o încăpere a căminului unde-și ține ușa încuiată cu două lacăte, este o fire închisă, lipsește deseori noaptea de la cămin și poartă cuțit la el. Femeia de serviciu a relatat că a fost apostrofată cu multă violență, chiar în acea zi, de către Rîmaru Ion, deoarece, făcând curat, i-a aruncat o scoabă pe care a găsit-o sub pat. Tot ea a declarat că Rîmaru Ion are salteaua împunsă în numeroase locuri cu cuțitul iar masa și rama patului prezintă numeroase urme de lovituri aplicate cu o toporișcă;

verificările la cartotecă au scos în evidență că are antecedente penale, suferind cu patru ani în urmă o condamnare pentru tâlhărie (cinci luni).

După aceste operațiuni s-a luat hotărârea ca suspectul să fie invitat la miliție, unde erau formate două echipe de specialiști, în vederea prelucrării rapide a unor probe și efectuării de analize. Un prim colectiv, format din stomatologi-antropologi, a obținut amprentele dentare ale lui Rîmaru Ion, concluzionând, după o examinare comparativă, atentă și minuțioasă, că urmele de dinți de pe victime sunt identice cu amprentele dentare ale acestuia. Un al doilea colectiv de medici legiști și farmaciști a obținut probele serologice de la suspect stabilind că acesta aparține grupei sangvine A2 tip secretor, iar firele de păr ridicate de la cazul Popa Gheorghița au caractere medulare de asemănare cu cele ale lui Rîmaru Ion. La examinarea atentă a diverselor obiecte de îmbrăcăminte ridicate din cămin, s-au descoperit unele pete care la proba serologică s-au dovedit a fi sânge uman. Ceasul de mână ce îl avea asupra sa a fost prezentat într-un grup de ceasuri unor personae din anturajul victimei Popa Gheorghița, care l-au recunoscut.

6.1.2. Modul de operare folosit

Referitor la categoria din care provin victimele, se remarcă faptul că în trei cazuri acestea fac parte din personalul de deservire al unor bufete și restaurante, fiind ajutoare de ospătar în trei cazuri și responsabilă de local. În aceste cazuri este vorba de localuri de categorie inferioară, remarcă ce stimulează concluzia că autorul trebuia căutat cu precădere în rândul persoanelor care frecventau asemenea unități.

Victimele, în toate cazurile, acestea erau blonde sau șatene, subliniind o anumită preferință, un eventual contrast de situații, mai probabil fiind că autorul să fie brunet.

Celelalte date privind eventuala relație între victime sub aspectul locului de naștere, a domiciliilor, locurilor de muncă și anturajul acestora nu erau semnificative.

Analiza împrejurilor în care au fost săvârșite faptele demonstrează că în patru spețe avem de-a face cu infracțiuni comise după orele 02:00 noaptea și în imediata apropiere a locuinței victimelor, stare de fapt care denotă o prealabilă examinare a terenului și a itinerariului victimelor și mai puțin probabil alegerea întâmplătoare a victimelor sau urmărirea și acostarea lor numai în noaptea comiterii faptelor. Pentru această concluzie pledează și alte trei constatări:

în trei cazuri (Oprea Elena, Ilie Fănica și Popa Gheorghița) s-au stabilit date despre existența unor acostări anterioare, care au provocat o stare de alarmare a victimelor;

în patru cazuri, autorul a folosit la săvârșirea faptelor instrumente dinainte pregătite și nu au recurs la obiecte vulnerante pe care să le fi găsit întâmplător la locul faptei.

modul de operare folosit la săvârșirea faptelor prezintă unele asemănări pregnante, mai ales în trei cazuri (Popa Gheorghița, Ilie Fănica și Baraitaru Olga); examinarea primului caz, în ordinea cronologică a săvârșirii lor (victima Oprea Elena) pretinde o discuție separată.

Cu importanță crescută sunt următoarele aspecte:

– autorul a lovit victimele de mai multe ori, în mod foarte brutal și grav, cu intenția de ucidere, numai intervenția medicală calificată putând determina salvarea uneia dintre acestea (Baraitaru Olga);

– varietatea obiectelor vulnerante folosite (forța fizică a pumnului, corpuri contondente, cuțit și instrument tăietor-despicător) creează o aparență de diferențiere între cazuri, care este însă estompată de judecarea corelativă a altor caracteristici ale acțiunii criminale și leziunilor produse. Astfel:

în toate trei cazurile este vizat și lezat grav capul victimelor, ca loc vital, care permite anihilarea rapidă a oricărei rezistențe (trei lovituri cu un corp contondent în cazul Baraitaru Olga; șapte lovituri, două frontale și cinci parietale, în cazul Ilie Fănica; două plagi produse cu un instrument tăietor- despicător, plus mai multe lovituri de cuțit în cazul Popa Gheorghița);

în două cazuri există leziuni provocate de pumni (plagă în regiunea orbitară dreaptă, echimoză periorbitară dreaptă cu scleroza pleoapei superioare în cazul Ilie Fănica);

în două cazuri, victimele prezintă pe lângă leziunile produse la cap (cu obiect contondent și tăietor despicător ) și plăgi înțepate sau tăiate în alte zone ale corpului, cu predilecție în apropierea zonei pubiene (foarte numeroase și grave , inclusiv pe gât, o plagă tăiată pe fața posterioară a copasei în cazul Baraitaru Olga);

în doua cazuri vicimele prezintă urme certe de mușcături (Ilie Fănica, pe ambii sâni și pe coapse, în apropierea zonei peripubiene; Popa Gheorghița, una pe sânul drept și două în regiunea pubiană, două din acestea cu absență de țesuturi, deoarece prezintă o leziune ce n-a fost descrisă și interpretată concludent, la nivelul comisurii bucale stângi);

în toate cazurile, victimele prezintă lenjeria intimă ruptă sau tăiată, în două din ele stabilindu-se cu precizie, prin examen de laborator, prezența spermei în vagin și ca atare consumarea raportului sexual; nu este exclus ca și în cazul Baraitaru Olga să fi avut loc un raport sexual, rezultatul examenului de laborator putând fi relativ dacă nu s-a executat cu operativitatea necesară;

în două cazuri victimele au fost târâte după ce au fost lovite în curtea unor locuințe din apropierea domiciliului (Ilie Fănica și Popa Gheorghița). Este posibil ca și în cazul Baraitaru Olga să ne aflăm în fața unei situații de târâre a victimei, aceasta fiind găsită în fața ușii de intrare în subsolul blocului. Din cauza unor minusuri în cercetarea la fața locului nu se poate susține cu certitudine ipoteza deplasării victimei, care ar fi încercat să ajungă la lift, ocolind clădirea până la cealaltă scară a blocului, existând indicii care pot promova și teza conducerii și susținerii victimei de către agresor deoarece pantofii acesteia s-au găsit pe traseu, iar bareta genții la locul unde se afla victima și nu unde a fost atacată și lovită. De asemenea este plauzibil ca recuperarea lenjeriei intime a victimei să se fi produs în locul unde a fost găsită și nu unde a fost atacată: pe scări sau în holul principal de la intrarea în bloc;

În toate trei cazurile autorul a procedat și la jefuirea victimelor, acestora lipsindu-le unele acte personale, bunuri sau valori, după cum urmează:

în cazul Baraitaru Olga: o geantă din material plastic fără toartă; o pereche de ochelari de vedere cu toc; un portmoneu cu cca.300 de lei; cheile de la bufet și casa de bani; actele de identitate; două chitanțe (una pentru o pălărioară, comandată la o unitate din str.Brezoianu și alta pentru repararea unui ceas de masă la un atelier particular de pe str.Plevnei – Nea Florică);

în cazul Ilie Fănica: o poșetă din vinilin, de culoare bej, cu baretă și cataramă; un ceas Pobeda, cu carcasă galbenă, cifrele marcate prin litere arabe și cu o curea din fire subțiri de plastic, împletite, de diferite culori, în care predomină galbenul și verdele deschis; un portmoneu de culoare albă, cu cca.30-40 de lei; un șorțuleț de culoare albă purtat de debarasoare; coroniță din material plastic (pentru păr);

în cazul Popa Gheorghița: suma de 350 de lei; un ceas Pobeda cu carcasă albă de nichel și curea de piele maron; un pix din material plastic cu partea superioară de culoare bej deschis iar cea inferioară bej închis, prevăzut cu un ecran și un orificiu prin care se observau șase nuduri de femei; un portofel din vinilin de culoare vișiniu închis ce imită pielea de șopârlă, cu două despărțituri și închizătoare cu buton; un șorțuleț din nailon, transparent cu volănașe, și o bucată de dantelă ce se punea pe cap; un pieptene din material plastic, de culoare verde, cu dinți deși și scurți, cu mâner lung și ascuțit.

Cazul Oprea Elena prezintă unele elemente commune cu cele analizate anterior în sensul că victima face parte tot din rândul ospătarelor, iar atacul s-a comis în împrejurări similare (noapte, chiar în fața locuinței, a târât victima, a lovit-o mortal în cap, etc.)

Sub aspectul mobilului săvârșirii faptelor, analiza împrejurărilor și a modului de operare, precum și a datelor de investigație și cercetare cu privire la relațiile victimei, subliniază cu precădere teza unor asasinate săvârșite de același autor, în scopul rezolvării actului sexual și nu cea a unei acțiuni de răzbunare sau de jaf, ultimele versiuni apărând doar ca aspecte subsidiare și necaracteristice ale activității autorului, concluzie întemeiată pe mai multe argumente:

polarizarea întregii acțiuni delictoase spre actul sexual, care s-a realizat în condiții de mare risc, conduce la concluzia că autorul nu este normal, fiind un bolnav psihic, pe fond de psihopatie sexual accentuată;

agresorul nu a luat toate obiectele de valoare, iar pe altele le-a abandonat la locul faptei, după o prealabilă verificare, de exemplu poșeta în cazul Popa Gheorghița, riscând în plus să se descopere urmele sale, conduită care nu este caracteristică concepției și acțiunii unui tâlhar propriu-zis;

s-a considerat că neexistând o lăgătură între victime și chiar dacă s-ar stabili ulterior, este puțin plauzibil ca, într-o perioadă scurtă de timp, același autor să aibă motive de răzbunare extremă față de mai multe femei, ori dacă s-ar admite ipoteza mai multor agresori, aceștia să acționeze concomitant în timp, după un mod de operare apropiat și pe un teren psihic rar întâlnit, cum rezultă în cazurile discutate.

Rezultatul cercetărilor a demonstrat că Rîmaru Ion suferă de o psiho-polimorfă, cu dominante impulsive și sexuale, maladie care nu afectează discernământul și nu înlătură răspunderea penală pentru faptele penale săvârșite.

Conform raportului de expertiză psihiatrică nr. 82 din 16 iulie 1971, privind pe Rîmaru Ion.

6.1.3. Profilul psiho – social al criminalului Rîmaru Ion

nu avea niciun prieten, vorbea foarte puțin chiar și cu colegii;

nu a fost văzut niciodată cu fete;

în luna mai și-a luat cartelă de masă pe numele unui coleg, Dan Teodorescu, al cărui tată este ofițer superior (colonel);

în ziua de 26 mai fost vizitat de tatăl său;

fuma rar, nu era pasionat;

a refuzat să locuiască cu vreun coleg în aceeași cameră;

colegii știau că este bolnav, dar nu știau ce anume are;

în noaptea de 10 aprilie trezit un coleg să bea cu el o sticlă de bere (era reuniune în cadrul facultății). Colegul se numea Oproiu Vasile – anul III, camera 146;

bisturiu aveau toți studenții, unii chiar truse complete;

în luna aprilie a avut mâna dreaptă în gips;

nu l-au văzut să primească corespondență;

nu se împrumuta cu nimic de la colegi;

între 10-13 aprilie solicitat o adeverință pentru motivarea absențelor secretarului asociației, Oproiu Vasile;

colegii aveau impresia că mai lucrează noaptea;

lipsa de bani nu ducea, însă nu se etala cu sume de bani;

în urmă cu trei săptămâni a urmărit o colegă de-a lui, Preda Maria, anul III, cu care a călătorit în tramvai, apoi pe jos până la domiciliu;

în pauzele dintre cursuri și în general, se izola de colectiv;

la baluri studențești a fost văzut de două ori singur, când consuma căte o sticlă de bere. Nu dansa;

nu avea capacitate intelectuală corespunzătoare, era promovat din mila profesorilor;

colegii știu că a fost un coleg de-al lor, care nu mai este în prezent în facultate, a fost rugat de Rîmaru să-l ducă la o sală de box unde să facă antrenament. Nu se mai cunoște dacă a continuat;

mai avea un frate mai mic și o soră care rar îl vizitau la cămin împreună cu părinții;

când erau împreună, discutau căte 2-5 minute, după care tăceau perioade lungi de timp. Se pare că și părinții sufereau de afecțiuni psihice;

în 1969, în primăvară, s-a așezat lîngă o colegă măritată, Daiculescu Nicoleta, așezându-și picioarele aproape peste ale ei. Au avut o discuție, în care aceasta a fost jignită;

citea literatură polițistă de tip vechi, însă nu comenta cu alții despre aceste lecturi;

era mai atent atunci când la cursuri se discuta despre substanțe toxice;

a fost văzut consumând rom, vodcă, țuică, bere;

în urmă cu trei ani a fost enervate de unii colegi, fapt pentru care a spart o sticlă și a dansat pe cioburi până s-a tăiat la picioare;

a oferit sânge pentru analiză dintr-o plagă pe care și-a produs-o singur cu bisturiul deoarece afirma că este bolnav de lues (sifilis);

noaptea pleca, iar după-amiaza dormea. Nu răspundea unde merge atunci când era întrebat;

umbla nervos, motivând că are o eczemă;

în urmă cu trei ani, rămas repetenet, a căpătat dușmănie pe profesor, afirmând că din cauza lui repetă anul;

avea și o geantă care se purta pe umăr, într-o singură curea;

nu a fost violent cu colegii;

în ultimele zile numai punea lacătele pe ușă;

6.1.4. Procesul și sentința penală în cazul inculpatului Rîmaru Ion – Ședința de judecată din 3 septembrie 1971. Ultimul cuvânt al inculpatului.

”Inculpatul având ultimul cuvânt, a susținut că a comis unele fapte, dar în acele moment nu a fost conștient. Nu ține minte ce a făcut.

Nu poate să spună de când, dar după câteva săptămâni sau luni, după ce a luat medicamente și a fumat țigări străine, a avut momente când nu știa ce face, era incoștient și crede că a făcut rău.

Ceea ce a făcut și de ce a făcut nu știe, nu a avut un scop dinainte stabilit.

Îi pare rău, dar a fost ajutat și de tatăl său; l-a văzut cu o fată și i-a spus atunci că el, dacă ar fi mai tânăr, ar trece-o printr-un fier și pe urmă ar viola-o.

Când l-a văzut tâiat la picior și mână, l-a îndemnat să nu se mai taie, să găsească o fată și dacă nu vrea să meargă cu el să o lovească și să o violeze.

Tot tatăl său l-a învățat să i-a bani de la femei, nu doar să le violeze. L-a învățat să meargă pe ploaie sau să ia mașina, să nu vină milițienii cu câini ca să-l urmărească.

Mai arată că atunci când era copil, a primit o lovitură în cap, de la un cetățean din orașul său, a simțit atunci o arsură și ceva care merge de la gât spre partea stângă a capului. Astă iarnă a mers la policlinică pentru antrenament, dar atmosfera de acolo l-a speriat și de aceea nu s-a mai dus.

La cămin i se părea că vine cineva după el, se speria și apoi pleca.

Apoi mai arăta că a vrut să se interneze într-un spital, dar a văzut acolo tratamentul, adică cum se bat oamenii și atunci a fugit. Nu poate să spună dacă a fost internat sau nu.

Mai arată că nu vrea să spună că tatăl lui este vinovat întru totul însă are și el o mare parte din vină pentru că l-a învățat să facă ceea ce la învățat și el nu a putut să reziste la aceste îndemnuri.

În ultimul timp a vrut să meargă în pădure să se facă cioban, fiindcă i se părea că toată lumea se uită la el.

A încercat să stea lângă o colegă frumoasă, însă aceasta a plecat de lângă el.

Astă vară, tatăl lui a venit și l-a învățat cum să facă ca să nu-l vadă cineva când vrea să facă un rău. L-a învățat să meargă să atace femei, când este timpul ploios, să le ia banii pentru ca să cumpere casă. Banii să-i de lui, fiindcă pe el nu-l întreabă nimeni de unde îi are.

I-a dat atunci 1.800 lei, nu știe ce a făcut cu ei.

În continuare, arată că banii pe care i-a luat de la casieriță tot tatăl său i-a îngropat în casă, spunând că îi va depune .C. pentru a cumpăra casă.

La ancheta penală a arătat că a lovit o fată la teatrul Giulești, dar nu este fata aceea arătată în dosar. A spus despre aceasta organelor de miliție că vrea să meargă la fața locului spre a arăta cum a făcut, dar nu l-au dus.

Nu a recunoscut că femeia pe care a lovit-o avea mulți copii.

Mai arată că tatăl său i-a spus că și el în tinerețe a făcut așa cum îl învață pe el să facă și nu l-a prins, iar pe el dacă îl prinde nu are să-i facă nimic, fiind bolnav. I-a mai spus și că dacă ar prinde o fată în mașină ar pune-o în cârlig.

Apoi arată că a luat medicamente de la o policlinică și care-i făceau bine, dar mai târziu îi faceau rău, având arsuri în cap.

Bara de fier găsită la el arată că a luat-o să se apere deoarece a fost bătut de niște cetățeni fără să le facă ceva. Când lovea pe cineva simțea că-i merge un current până în gât.

Nu știe de unde i-a venit aceasta, ori de atunci de când a fost lovit, când era copil, ori când s-a tăiat la gât, atunci când a căzut de pe o stivă de lemne când lucra în port.

Când a rămas repetent a avut o stare că nu știa ce face și a intrat în alt cămin unde studenții nu l-au cunoscut și apoi l-au luat la bătaie aruncând toți în el cu ce aveau.

După aceea i se părea că toți se uită urât la el și atunci s-a izolat în camera de la cămin, de altfel nu a voit nimeni să mai stea cu el.

Mai arată că nu este un om rău, fiindcă atunci când vedea că studenții care nu aveau ce mânca, nu aveau cartelă, el le dădea să mănânce din ce îi aducea de acasă mama lui.

De multe ori mergea pe stradă, nu știa ce face, regretă că a făcut rău și cere iertare familiilor victimelor și opiniei publice.”

Inculpatul Rîmaru Ion a fost condamnat pentru trei infracțiuni de omor deosebit de grav, o infracțiune de omor calificat, șase infracțiuni de tentativă de omor deosebit de grav, patru infracțiuni de viol, o infracțiune de tentativă de viol, trei infracțiuni de tâlhărie și cinci infracțiuni de furt calificat.

6.2. CONCLUZII CARE VIZEAZA CRIMA ȘI CRIMINALUL ÎN SERIE

În baza celor analizate în acest capitol se poate trage concluzia că ucigașul în serie este acel tip criminal care comite multe omoruri la intervale de timp relative mari, având ca obiect obținerea unor senzații extreme, legate de fantasme sexuale perverse și/sau impulsuri sadice de dominare și manipulare a victimelor.

Mobilul nu este tentația câștigului material, ci pare să fie dorința de a-și exercita puterea asupra victimelor. Acestea din urmă pot avea o valoare simbolică, sunt percepute ca fiind neînsemnate și se află, cel mai adesea, în imposibilitatea de a se apăra singure sau de a-i alerta pe ceilalți. De asemena, ele sunt frecvent percepute ca nefiind prea puternice, din pricina situției lor în timp și spațiu sau a statutului lor în mediul căruia aparțin (vagabonzi, prostituate, muncitori imigranți, homosexuali, copii pierduți, femei singure sau în vârstă).”

Această abordare a fost criticată de editorii de Internațional care au atras atenția anchetatorilor și experților judiciari asupra probabilității de a se afla în fața unei crime în serie, atunci când crima a fost ”comisă asupra tinerilor sau tinerelor, care au fost brutalizați și care au răni aparente ante-mortem, provocate prin legare, tortură în scopul producerii durerii și a suferinței, abuz sexual, mutilare înainte și după moarte, o motivație unică a rănilor, o posibilă eventrație, o castrare sau niște mutilări intenționale, ardere cu acid sau o distrugere a cadavrului, îngropat superficial, sub crengi sau sub pietre, azvârlit în gunoaie, în containere sau în apă.”

De asemenea, Hickey, profesor de psihologie criminală din California, a precizat, pe bună dreptate, că victimologia și femeia criminal în serie nu sunt eficient reprezentate în această abordare. Tot astfel, pot exista relații prealabile între făptaș și victima sa (”văduvele negre”), ca și un mobil pecuniar (”îngerii morții”, escroci).

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Constituția României;

Noul Cod penal. Noul Cod de procedură penală. Cu expuneri de motive si indexuri alfabetice. Actualizate 5 ianuarie 2012., Ed. Hamangiu, 2012;

Codul penal francez (în vigoare la 01.03.1994)

Codul penal italian, Legea nr.689/24.11.1981

Codul penal spaniol Legea 10/23.11.1995 actualizată la data de 16.03.2004

Tratate, cursuri, monografii

Ajuriaguerra J., Manuel de psyhiatrie de l’enfant, Ed. Mason, Paris, 1974

Alibrandi L., // codice penale commentato con la giurisprudenza, Piacenza, 1995;

Antolisei Fr., Manuale di dirritopenale,parte speciale, Voi 1, Milano,1996;

B di Tullio, Manuel d'anthrophologie criminelle, Ed Payot, Paris, 1951

Bogdan T., Sântea I., „Psihologie judiciară, Ed. Themis Cart, București, 2010;

Bogdan V., Sântea loan, Drăgan Cornianu Rodica, „Comportamentul uman în procesul judiciar", Ed. M.I. Bela, 1983;

Bulai C., Drept penal român. Partea general, vol.I, Ed. Șansa, 1992

Butoi I., Butoi T., „Psihologie judiciară", Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004;

Butoi T., „Criminali în serie – Psihologia crimei", Ed. Phobos, București, 2003;

Butoi T., Țîru G., Lepăduși V., „Interferența între psihologie și criminalistică", Ed. Litlle star, București, 2007;

Chestor de poliție, Vasile Viorel, Teză de doctorat

Cioclei V., „Manual de criminologie", Ed. C. H. Beck, București, 2007;

Debray Q., L'apport de la genetique a la connaissance du criminel, în Aberrations chromosomiques, biochimie de cerveau et criminalite, Ed. Neret, Paris, 1975

Delgado J., Physical control ofthe mind, Ed. Harper & Row, New York, 1969

Keppel R. Signature killers, Ed. Pocket Books, 1997

Douglas J., The Anatomy of motive, Ed. Pocket, 2000

Dongoroz V. și colab. Explicații teoretice ale Codului penal român, voi. I, Ed. Academiei, București, 1969

Eysenck H.J., Crime and personality, Ed. Routledge and Regan Paul Ltd., Londra, 1965

Enăchescu C., „Tratat de psihopatologie", Ed. Tehnică, București, 2000;

Frank Terrier si Francis Le Gunehec, Nouveau Code penal. Mode d'emploi, Paris

Freud S., Lapsyhopathologie de la vie quotidienne, Ed. Payot, Paris, 1926

Gassin R., „Criminologie", Ed Dalloz, Paris, 1990;

Gebert V., „Practical homicide investigation", , 1980;

Greef de E., Introduction a la Criminologie, Ed. P.U.F., 1948

Kant L, Essai sur Ies maladies de la tete, Ed.Poche, Paris, 1977

Keppel R. Signature killers, Ed. Pocket Books, 1997

Kraepelin E., „Psyhiatrie", Ed. J.A.Barth, Leipzig, 1909;

Lane B., Gregg W., "Enciclopedia ucigașilor în serie", Ed. RAO București, 1996;

Mitrache C-tin, Mitrache C., Drept penal român- Partea general, Ed. Universul Juridic 2006

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Psihologie judiciară, Ed. Șansa, București, 1992

Montet L., „Criminali în serie", Ed. Corint, 2003;

Montet L., „Les tueurs en serie – Pourquoi deviene – on serial killer?", Ed. P.U.F., Paris, 2002;

Negrier-Dormont L., Nossintchouk R., Tueurs en serie, Ed. Dominos Flammarion, Paris, 2001

Negrier L., Dormont, „Tueurs en serie a comportement systemique" Ed. Chlorofeulles, 1998;

Poenaru I., Prezent și perspectivă în știința criminalistică, Ed. M.I., 1979;

Rătescu C. și colab., Codul penal Caro l al II-lea, adnotat, voi. III, Ed. Socec, București, 1937;

Ressler R., „ Whoever Fights Monsțers", Ed. Presses dela Cite, 1992

Ressler R.K. și Shachtman T

R. Van Durne, Avatars du syndrome XYY, l'agressivite genetique est-elle un mythe ?, R.D.P.C. (Belge) nr. 1/1974-1975

SSA Mark Safarik, FBI; Lt. Arthur Westveer Baltimore, Maryland Police Department – „Note de curs";

Stancu E., Criminalistică, vol. II, Ed. Actami, București, 1995

Terrier F., Francis le Gunehec, Desportes F., Nouveau code penal Mode d'emploi, Ed. U.G.C., Paris, 1993

Trillat E., Historie de IaHysterie, Ed. Seghers, Paris 1986

Țurai C-tin, „Elemente de criminalistică și tehnică criminală",, București, 1974;

Zamfirescu Neculai, „Logica cercetării criminale"', Ed. Printeuro, Ploiești, 2001;

III. Studii, articole, note

Antoniu, George, Activitatea normativă penală a Uniunii Europene., în Revista de Drept Penal nr.1/2007;

Pinatel J., „Egocentrisme et personalité criminelle", R.S.C./D.P.C
nr. 1/1959;

Pinatel J., „Agressivité et personalité criminelle“, R.S.C./D.P.C. nr.1, 1960;

Pinatel J.„ Trăite de droitpenal et Criminologie, Tome III, Ed.Dalloz, 1963;

Revista „Pentru patrie” – nr. 1, ianuarie 2000;

Revista „Științapentru toți” – nr. 44-45, august-septembrie 2006;

IV. Resurse Internet

http ://criminal.findlaw.com/ crimes/a-z/murder_first_degree.tml

www.descopera.ro

www.fbi.gov

US Dept. of Justice: Felony Defendants in Large Urban Counties, 2002

http://www.gesetze-im-internet.de/englisch_stgb/englisch_stgb.html#StGB_000P211

http: //criminal. findlaw. com/crimes/a-z/murder_first_degree. html

www.tueurenserie.org

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Constituția României;

Noul Cod penal. Noul Cod de procedură penală. Cu expuneri de motive si indexuri alfabetice. Actualizate 5 ianuarie 2012., Ed. Hamangiu, 2012;

Codul penal francez (în vigoare la 01.03.1994)

Codul penal italian, Legea nr.689/24.11.1981

Codul penal spaniol Legea 10/23.11.1995 actualizată la data de 16.03.2004

Tratate, cursuri, monografii

Ajuriaguerra J., Manuel de psyhiatrie de l’enfant, Ed. Mason, Paris, 1974

Alibrandi L., // codice penale commentato con la giurisprudenza, Piacenza, 1995;

Antolisei Fr., Manuale di dirritopenale,parte speciale, Voi 1, Milano,1996;

B di Tullio, Manuel d'anthrophologie criminelle, Ed Payot, Paris, 1951

Bogdan T., Sântea I., „Psihologie judiciară, Ed. Themis Cart, București, 2010;

Bogdan V., Sântea loan, Drăgan Cornianu Rodica, „Comportamentul uman în procesul judiciar", Ed. M.I. Bela, 1983;

Bulai C., Drept penal român. Partea general, vol.I, Ed. Șansa, 1992

Butoi I., Butoi T., „Psihologie judiciară", Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004;

Butoi T., „Criminali în serie – Psihologia crimei", Ed. Phobos, București, 2003;

Butoi T., Țîru G., Lepăduși V., „Interferența între psihologie și criminalistică", Ed. Litlle star, București, 2007;

Chestor de poliție, Vasile Viorel, Teză de doctorat

Cioclei V., „Manual de criminologie", Ed. C. H. Beck, București, 2007;

Debray Q., L'apport de la genetique a la connaissance du criminel, în Aberrations chromosomiques, biochimie de cerveau et criminalite, Ed. Neret, Paris, 1975

Delgado J., Physical control ofthe mind, Ed. Harper & Row, New York, 1969

Keppel R. Signature killers, Ed. Pocket Books, 1997

Douglas J., The Anatomy of motive, Ed. Pocket, 2000

Dongoroz V. și colab. Explicații teoretice ale Codului penal român, voi. I, Ed. Academiei, București, 1969

Eysenck H.J., Crime and personality, Ed. Routledge and Regan Paul Ltd., Londra, 1965

Enăchescu C., „Tratat de psihopatologie", Ed. Tehnică, București, 2000;

Frank Terrier si Francis Le Gunehec, Nouveau Code penal. Mode d'emploi, Paris

Freud S., Lapsyhopathologie de la vie quotidienne, Ed. Payot, Paris, 1926

Gassin R., „Criminologie", Ed Dalloz, Paris, 1990;

Gebert V., „Practical homicide investigation", , 1980;

Greef de E., Introduction a la Criminologie, Ed. P.U.F., 1948

Kant L, Essai sur Ies maladies de la tete, Ed.Poche, Paris, 1977

Keppel R. Signature killers, Ed. Pocket Books, 1997

Kraepelin E., „Psyhiatrie", Ed. J.A.Barth, Leipzig, 1909;

Lane B., Gregg W., "Enciclopedia ucigașilor în serie", Ed. RAO București, 1996;

Mitrache C-tin, Mitrache C., Drept penal român- Partea general, Ed. Universul Juridic 2006

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Psihologie judiciară, Ed. Șansa, București, 1992

Montet L., „Criminali în serie", Ed. Corint, 2003;

Montet L., „Les tueurs en serie – Pourquoi deviene – on serial killer?", Ed. P.U.F., Paris, 2002;

Negrier-Dormont L., Nossintchouk R., Tueurs en serie, Ed. Dominos Flammarion, Paris, 2001

Negrier L., Dormont, „Tueurs en serie a comportement systemique" Ed. Chlorofeulles, 1998;

Poenaru I., Prezent și perspectivă în știința criminalistică, Ed. M.I., 1979;

Rătescu C. și colab., Codul penal Caro l al II-lea, adnotat, voi. III, Ed. Socec, București, 1937;

Ressler R., „ Whoever Fights Monsțers", Ed. Presses dela Cite, 1992

Ressler R.K. și Shachtman T

R. Van Durne, Avatars du syndrome XYY, l'agressivite genetique est-elle un mythe ?, R.D.P.C. (Belge) nr. 1/1974-1975

SSA Mark Safarik, FBI; Lt. Arthur Westveer Baltimore, Maryland Police Department – „Note de curs";

Stancu E., Criminalistică, vol. II, Ed. Actami, București, 1995

Terrier F., Francis le Gunehec, Desportes F., Nouveau code penal Mode d'emploi, Ed. U.G.C., Paris, 1993

Trillat E., Historie de IaHysterie, Ed. Seghers, Paris 1986

Țurai C-tin, „Elemente de criminalistică și tehnică criminală",, București, 1974;

Zamfirescu Neculai, „Logica cercetării criminale"', Ed. Printeuro, Ploiești, 2001;

III. Studii, articole, note

Antoniu, George, Activitatea normativă penală a Uniunii Europene., în Revista de Drept Penal nr.1/2007;

Pinatel J., „Egocentrisme et personalité criminelle", R.S.C./D.P.C
nr. 1/1959;

Pinatel J., „Agressivité et personalité criminelle“, R.S.C./D.P.C. nr.1, 1960;

Pinatel J.„ Trăite de droitpenal et Criminologie, Tome III, Ed.Dalloz, 1963;

Revista „Pentru patrie” – nr. 1, ianuarie 2000;

Revista „Științapentru toți” – nr. 44-45, august-septembrie 2006;

IV. Resurse Internet

http ://criminal.findlaw.com/ crimes/a-z/murder_first_degree.tml

www.descopera.ro

www.fbi.gov

US Dept. of Justice: Felony Defendants in Large Urban Counties, 2002

http://www.gesetze-im-internet.de/englisch_stgb/englisch_stgb.html#StGB_000P211

http: //criminal. findlaw. com/crimes/a-z/murder_first_degree. html

www.tueurenserie.org