Omorul Intentionat Savarsit cu Premeditare
OMORUL INTENȚIONAT SĂVÎRȘIT CU PREMEDITARE
CUPRINS:
Lista abrevierilor
Introducere
I.Considerații preliminare privind omorul cu premeditare
1.1. Concepte operaționale privind omorul intenționat și omorul cu premeditare
1.2. Evoluția istorică a incriminării omorului săvîrșit cu premeditare
II. Aspecte teoretice și practice privind omorul intenționat săvîrșit cu premeditare
2.1. Premisele incriminării omorului premeditat la categoria variantelor agravate
2.2. Condițiile operării variantei agravate prevăzute la art.145 alin.(2) lit.a) CP RM
2.3. Examenul practicii judiciare în materie de omor cu premeditare
III.Aspecte de drept comparat asupra omorului intenționat
săvîrșit cu premeditare
3.1. Delimitarea omorului săvîrșit cu premeditare de alte fapte conexe
3.2. Incriminarea omorului intenționat săvîrșit cu premeditare în legislația penală a altor state
Concluzii și recomandări
Referințe bibliografice
LISTA ABREVIERILOR
CSI – Comunitatea Statelor Independente
UE – Uniunea Europeană
RM – Republica Moldova
FR – Federația Rusă
SUA – Statele Unite ale Americii
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
RFSSR – Republica Federativă Sovietică Socialistă Rusă
RSSU – Republica Sovietică Socialistă Ukraineană
RSSM – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
CSJ – Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova
CP al CSJ – Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție
MAI – Ministerul Afacerilor Interne
SIS – Serviciul de informație și securitate
CRM – Constituția Republicii Moldova
MO – Monitor Oficial
CP – Cod penal
CP FR – Cod penal al Federației Ruse
HG – Hotărârea Guvernului
MO – Monitor Oficial
DEX – Dicționar Explicativ al Limbii Române
PG – Partea Generală
PS – Partea Specială
Cap. – capitol
art. – articol
alin. – aliniat
lit. – literă
pct. – punct
p. – pagină
INTRODUCERE
Apărarea persoanei, și îndeosebi a vieții acestuia constituie o preocupare comună a tuturor sistemelor de drept. Bunăoară, art. 24 al Constituției Republicii Moldova prevede că statul garantează fiecărui om dreptul la viață, la integritatea fizică, psihică, etc. În ceea ce privește prevenirea și combaterea infracțiunilor de omor, în mare măsură depinde de legiuitorul RM și aplicarea corectă a legislației de către instanțele judecătorești. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales, interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății, care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viață.
Dreptul la viață al tuturor oamenilor a fost proclamat solemn prin Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948. În art.3 din Declarație, se arată că „orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei”, iar Pactul cu privire la drepturile civile și politice prevede în art.6 pct.1 că „dreptul la viață este inerent persoanei umane; acest drept trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”.
Omorul intenționat săvîrșit cu premeditare nu este o novelă în dreptul penal, și pe parcursul studierii acesteia au fost descoperite și recunoscute foarte multe particularități ale acestui tip de infracțiuni, însă considerăm că au rămas niște lucruri discutabile care necesită în continuare o analiză doctrinară.
Astfel, prezenta lucrare ridică cu preponderență problemele teoretice și practice ale încadrării omorului săvîrșit cu premeditare.
Scopul tezei de licență constă în studierea și investigarea componenței de infracțiune prevăzute de articolul 145 alin.(2) lit.a) sub aspect juridico-penal, elucidarea particularităților și stabilirea distinctivității acesteia, delimitarea de alte fapte conexe, studiind probleme doctrinare pentru a putea fi aplicate în practică.
Obiectivele înaintate în teză sînt:
Elucidarea esenței incriminării investigate în legea penală a RM;
Analiza conceptului de omor intenționat cu pluralitate de victime;
Studierea în retrospectivă a incriminării de omor săvîrșit cu premeditare;
Studierea semnelor componenței de infracțiune efectuată în baza concepților moderne, particularităților acestuia și a mecanismului acționării asupra conștiinței și voinței persoanei;
Cercetarea aspectului volitiv și intelectiv a infracțiunii prevăzută de art.145 alin.2 lit. (a) CP al RM;
Investigarea intenției premeditate și delimitarea acesteia de omorul intenționat săvîrșit cu premeditare;
Înaintarea soluțiilor de calificare diverselor situații practice;
Elaborarea propunerilor și recomandărilor pentru perfecționarea normei ce prevede răspunderea pentru omorul săvîrșit cu premeditare;
Cercetarea incriminării omorului intenționat săvîrșit cu premeditare potrivit legislației penale ale statelor din sistemul anglo-saxon și cel continental.
Metodele de cercetare. Pentru atingerea scopului și realizarea obiectivelor propuse am recurs la metoda analizei și sintezei informației la temă selectate din literatura de specialitate și deasemenea au fost folosite și metodele: metoda istorică și sistematică, metoda juridică comparativă. Analiza practicii judiciare reprezintă de asemeni o sursă importantă în desfășurarea cercetării științifice a omorului intenționat.
De un ajutor real, la realizarea intențiilor stabilite, precum și la elucidarea tuturor momentelor privind problema cauzalității criminalității, care în literatura de specialitate au fost discutate pe larg, am folosit monografiile și studiile în domeniu, atît a autorilor a autorilor ruși, din România, a specialiștilor autohtoni – Brînză S., Nistoreanu G., Boroi A., Bujor V., Zdravomîslov B., Borodin S., ș.a. Baza normativă a studiului o alcătuiesc Constituția Republicii Moldova, legislația penală, civilă și alte acte normative.
Din punct de vedere structural, prezenta lucrare este compusă din trei compartimente:
Compartimentul I – Considerații preliminare privind omorul intenționat săvîrșit cu premeditare, este divizat în două subcompartimente: primul subcompartiment „Concepte operaționale privind omorul intenționat și omorul cu premeditare” abordează conceptele omorului intenționat, ridicându-le la un tot întreg în limitele definițiilor științifice operante în literatura de specialitate. În subcompartimentul doi cu titlu „Evoluția istorică a incriminării omorului intenționat săvîrșit cu premeditare”, am elucidat aspectele evoluției incriminării omorului intenționat, în diferite perioade de timp pe teritoriul RM, și tot la acest capitol au fost întreprinse tentative de a raționaliza plasarea omorului săvîrșit cu premeditare la categoria circumstanțelor agravante.
Compartimentul II – Aspecte teoretice și practice privind omorul intenționat săvîrșit cu premeditare, conține trei subcompartimente și anume: primul subcompartiment „Premisele incriminării omorului premeditat la categoria variantelor agravate”. Au fost investigate esența omorului săvîrșit cu premeditare, unicitatea intenției, motivul și scopul unic, precum și am delimitat premeditarea de intenția premeditată, prin prisma literaturii de specialitate și prevederilor legale. Subcompartimentul doi „Condițiile operării variantei agravate prevăzute la art.145 alin.(2) lit.a) CP RM”, în cadrul căruia am analizat propriu-zis infracțiunea prevăzută la art.145 alin.(2) lit.a). Totodată, s-a acordat o atenție deosebită analizării condițiilor ce trebuie întrunite pentru a considera că omorul a fost săvîrșit cu premeditare.În § 3 „Examenul practicii judiciare în materie de omor cu premeditare” a fost supusă unei analize critice jurisprudența națională în material infracțiunilor de omor.
Compartimentul III – Aspecte de drept comparat asupra omorului intenționat săvîrșit cu premeditare, conține două subcompartimente, primul subcompartiment cu titlul „Delimitarea omorului săvîrșit cu premeditare de alte fapte penale conexe”, se axează pe necesitatea distinctivității infracțiunii prevăzute de art.145 alin.(2) lit.a) CP RM, de infracțiuniile: art.145 alin.2 lit. g) – omorul asupra două sau mai multe persoane , art. 145 alin.(2) lit.k) – omorul săvîrșit cu scopul de a ascunde o altă infracțiune sau de a înlesni săvîrșirea ei, de art. 147- „Pruncucidere”, art.146 – omorul săvîrșit în stare de afect, CP RM. În acest subcompartiment au fost analizate semnele obiective și subiective comune la art.145 alin.(2) lit. g), art. 145 alin. (2) lit.k), cu semnele art.145 alin.(2) lit.a) CP RM, pentru a putea aprecia cu certitudine intenția făptuitorului, în ipoteza în care făptuitorul întrunește condițiile acestor infracțiuni pentru a le putea distinge una de alta și pentru delimitarea art.145 alin.(2) lit.a) CP RM de art. 147 „Pruncucidere” și art.146 CP RM. Al doilea subcompartiment cu titlul „Incriminarea omorului intenționat săvîrșit cu premeditare în legislația penală a altor state”, abordează aspectele comparative a legislației penale a altor state, în vederea surprinderii circumstanțelor analizate sau agravării răspunderii penale pentru fapta de omor săvîrșit cu premeditare în coraport cu legea penală a RM.
I. CONSIDERAȚII PRELIMINARE PRIVIND OMORUL CU PREMEDITARE
1.1. Concepte operaționale privind omorul intenționat și omorul săvîrșit cu premeditare
Conform prevederile Codului penal putem spune că atentarea la viața și sănătatea persoanei este cea mai gravă infracțiune pentru care sunt prevăzute și cele mai aspre pedepse penale. Însă nu putem condamna pe toți infractorii care au săvârșit asemenea acțiuni la pedepse egale. De aceea în Codul penal foarte bine sunt prevăzute cele mai diverse feluri de lipsire a persoanei de viață ținându-se cont de prezența circumstanțelor agravante și/sau atenuante ale fiecărui caz în parte. Astfel legea penală prevede omorul unei persoane în alin.1 art.145 și în alin. 2 al aceluiași articol circumstanțele agravante ale omorului, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă – detenția pe viață.
Astfel luând în considerație că omorul este considerat ca infracțiune contra vieții, putem menționa că acesta este o parte a infracțiunilor contra persoanelor, o importanță mare având-o corelația noțiunilor dintre „personalitate” și „persoană”. În literatura de specialitate nu este o părere cvasiunanimă în privința acestor noțiuni. În această ordine de idei se consideră că „personalitatea” nu se naște, dar aceasta se obține de om pe parcursul vieții sale și de aceea noțiunea de „personalitate” este diferită de cea de „persoană”. În dezvoltarea acestei idei putem spune că „personalitate este în drept a se considera nu fiecare persoană, ci numai acea care odată cu nașterea intrând în posesia drepturilor și libertăților poate de sine stătător să le exercite după bunul plac și totodată să-și îndeplinească obligațiile față de stat” . Nu putem fi de acord cu astfel de definiție pentru că legea penală apără viața tuturor persoanelor și nu numai a personalităților.
Așadar din punct de vedere al teoriei dreptului penal omorul este „privirea ilegală, intenționată sau imprudentă, a persoanei de viață”. Potrivit altei opinii, omorul este definit ca „privarea ilegală, intenționată sau imprudentă, de viață a unei alte persoane, atunci când cauzarea morții constituie temeiul răspunderii penale”. Totodată Cuznețov A. V. critică, pe bună dreptate, partea finală a celei de-a doua definiție, susținând că orice acțiune sau inacțiune este considerată infracțiune doar cu condiția că ea este prevăzută de lege în calitate de faptă socialmente periculoasă și evoluează în calitate de temei al răspunderii penale, de aceea o indicație specială asupra acestui semn este în plus. Același autor propune o altă formulare a noțiunii de omor, și anume; „omorul reprezintă fapta social periculoasă săvârșită cu vinovăție și pața tuturor persoanelor și nu numai a personalităților.
Așadar din punct de vedere al teoriei dreptului penal omorul este „privirea ilegală, intenționată sau imprudentă, a persoanei de viață”. Potrivit altei opinii, omorul este definit ca „privarea ilegală, intenționată sau imprudentă, de viață a unei alte persoane, atunci când cauzarea morții constituie temeiul răspunderii penale”. Totodată Cuznețov A. V. critică, pe bună dreptate, partea finală a celei de-a doua definiție, susținând că orice acțiune sau inacțiune este considerată infracțiune doar cu condiția că ea este prevăzută de lege în calitate de faptă socialmente periculoasă și evoluează în calitate de temei al răspunderii penale, de aceea o indicație specială asupra acestui semn este în plus. Același autor propune o altă formulare a noțiunii de omor, și anume; „omorul reprezintă fapta social periculoasă săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală, care atentează la viața altei persoane și-i cauzează acesteia moarta”.În fond, aceeași definiție o găsim și în una din lucrările recente ale autorului A. Nichiforov , care susține că omorul este fapta social periculoasă săvîrșită cu vinovăție, care cauzează moartea altei personae. În alte surse găsim definiții care nu conțin toate semnele necesare ale noțiunii de omor. Astfel, potrivit unei opinii, omorul reprezintă o faptă ilegală ce cauzează moartea unei alte persoane. Una dintre cele mai reușite definiții ale noțiunii de omor e dată în lucrările autorilor E.F. Pobegailo și G.A. Mendelson. Identică la ambii, definiția evocă următoarele: “Omorul este privarea ilegală, intenționată sau imprudentă, de viață a unei alte persoane”. Practic, aceeași opinie este împărtășită și de către savantul C. Roșca: “Omorul este lipsirea ilicită culpabilă de viață a altei persoane”.
Omorul este doar cauzarea intenționată a morții unei persoane ; or, anume această ultimă definiție o găsim reprodusă în alin.(1) art.105 al Codului penal al Federației Ruse. Intenția legislatorului rus este pe deplin salutabilă și merita a fi luată în considerare de autorii proiectului Codului penal al Republicii Moldova, în redacția din 2002, dar cu o singură condiție: să nu repetăm greșeala comisă de legislatorul rus care, definind noțiunea omorului, a omis un cuvînt foarte important – că această faptă este săvîrșită “ilegal”. Căci interpretarea ad litteram a alin.(1) art.105 C.P. al Federației Ruse face posibilă atribuirea faptei de omor – cauzarea morții celui care atacă, în condițiile legitimei apărări.
Una dintre cele mai reușite definiri a omorului este dată în teoria dreptului penal autohton ca: omorul intenționat (sau pur și simplu omorul) este lipsirea ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane. Această definiție a noțiunii de omor este aplicabilă tuturor infracțiunilor săvîrșite de omor, prevăzute la art.145-148 CP al RM.
Reieșind din structura Codului penal al Republicii Moldova observăm că infracțiunile contra vieții persoanei sunt grupate în: omor simplu alin.1 art.145, omor săvârșit cu circumstanțe agravante alin.2 art.145, și omor săvârșit cu circumstanțe atenuante art.146, 147 CP al Republicii Moldova.
Sintetizînd principalele trăsături ale noțiunii de omor, menționăm această faptă infracțională trebuie deosebită de alte fapte care comportă anumite similitudini:
lipsirea legală de viață a unei persoane (ex.: lipsirea de viață în condițiile legitimii apărări);
lipsirea ilegală de viață a unei alte persoane, săvîrșită din imprudență;
lipsirea intenționată de viață a propriei persoane (sinuciderea), care nu este succesibilă de pedeapsă penală;
lipsirea de viață la dorința persoanei.
Deși infracțiunea de omor prezintă întotdeauna aceleași caracteristici – acțiunea de a ucide cu intenție o ființă umană, acțiune ce are ca rezultat moartea victimei – în realizarea concretă poate prezenta diverse particularități după cum în jurul faptei tipice (omorul simplu) se alătură diferite elemente care, fără a schimba substanța faptei, îi dau acesteia o coloratură diferită sporindu-i gradul de pericol social.
Omorul intenționat poate fi săvârșit în anumite circumstanțe agravante determinate, care conferă faptei un grad sporit de pericol social și o periculozitate mai mare a infractorului. Ca formă agravată a infracțiunii prevăzute la alin.(l) art.145 CP RM, varianta de omor intenționat de la alineatul (2) al aceleiași norme păstrează semnele esențiale ale omorului intenționat neagravat, la care se vor alătura circumstanțele prevăzute în dispoziția incriminatoare ca circumstanțe agravante. Astfel, prin voința legiuitorului, circumstanțele agravante respective devin părți integrante ale infracțiunii prevăzute la alin.(2) art.145 CP RM. Cu acest prilej, nu se va admite o dublă valorificare a împrejurărilor de aceeași natură sau cu același conținut, care pot să apară ca circumstanțe agravante ale omorului intenționat prevăzute la alin.(2) art.145 CP RM, precum și ca circumstanțe agravante avute în vedere la stabilirea pedepsei pentru omorul intenționat prevăzute la alin.(l) art.77 CP RM. Or, în conformitate cu alin.(2) art.77 CP RM, dacă circumstanțele menționate la alineatul (1) al acestui articol sunt prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea Specială a Codului penal în calitate de semne ale acestor componențe de infracțiuni, ele nu pot fi concomitent considerate circumstanțe agravante avute în vedere la stabilirea pedepsei.
Omorul săvîrșit cu premeditare are un element esențial și specific: premeditarea. Premeditarea, ca element circumstanțial al infracțiunii de omor calificat, presupune nu numai trecerea unui interval oarecare de timp de la luarea hotărârii (rezoluției) , pînă la exteriorizarea ei, dar și o chibzuire anticipată asupra faptei, o deliberare anterioară, persistare asupra hotărîrii, cît și exteriorizarea ei, concretizarea ei prin acte de pregătire a săvârșirii faptei, cum ar fi: obținerea de informații, procurarea de mijloace, pîndirea victimei, atragerea ei într-o cursă, căutarea de complici etc.
Premeditarea atribuie omorului caracter agravat, deoarece presupune, pe de o parte, o concentrare a forțelor psihice ale făptuitorului, iar, pe de altă parte, o pregătire a comiterii faptei, ceea ce asigură șanse sporite de reușită a omorului, în același timp, premeditarea relevă și o periculozitate mai mare a făptuitorului, care înțelege să procedeze metodic, cu calm, pentru traducerea în fapt a hotărârii sale infracționale.
Considerarea premeditării ca o împrejurare care incriminează omorul la categoria circumstanțelor agravate se explică prin aceea că o faptă săvârșită în mod spontan este socotită ca mai puțin gravă decât fapta comisă în urma unei reflexii, unei deliberări prin care făptuitorul a elaborat un plan de executare și a organizat aducerea acestuia la îndeplinire. Cu alte cuvinte, premeditarea reprezintă o chibzuință în comiterea infracțiunii. Premeditarea ține de perioada internă (din mintea făptuitorului). Pentru a se putea considera infracțiune, cel care comite fapta trebuie , să treacă la actele din perioada externă (actele pregătitoare, tentativa, faptul consumat, faptul epuizat). Infracțiunea de omor calificat, fiind comisă în formă continuată necesită și trecerea la actele din perioada externă. În cazul în care gândul criminal nu s-a exteriorizat prin acte de executare (prin trecerea la act), rămânând doar în mintea omului, infracțiunea de omor nu poate fi reținută ; or, nuda cogitatio, nemo partitur, adică gândul criminal nu se pedepsește. Când se efectuează urmărirea penală, organele de urmărire penală trebuie să colecteze toate probele necesare pentru a-i putea dovedi vinovăția făptuitorului, deoarece, dacă există cea mai mică îndoială asupra vinovăției sale, în faza de judecată, va exista posibilitatea să fie achitat de instanța de judecată care se pronunță asupra vinovăției sale, căci in dubio pro reo, adică orice îndioală profită autorului și actori incumbit probatio adică sarcina probei revine celui care acuză, acuzator fiind procurorul. Dacă făptuitorul nu a avut posibilitatea să mediteze, să cântărească șansele de realizare a rezoluției, fiind într-o activitate continuă, circumstanța agravantă nu poate fi reținută.
Nu se extind efectele premeditării atunci când făptuitorul care luase hotărârea de a ucide o persoană întâlnește din întâmplare altă persoană și în urma unei dispute o omoară, fiindcă hotărîrea de a săvârși acest omor este distinctă și spontană.
Astfel, omorul săvîrșit cu premeditare presupune luarea hotărîrii de a ucide victima cu un oarecare interval de timp înainte de a acționa, iar actul meditativ coincide cu voința fermă de a suprima viața victimei, alegînd în același timp momentul și locul unde va săvîrși actul sau o acțiune astfel încît să împiedice descoperirea sa.
În fine, pentru a deosebi omorul intenționat de alte infracțiuni contra persoanei, e necesar ca în definiția omorului intenționat să se indice privarea de viață a unei alte persoane. Astfel,omorul intenționat poate avea următoarea definiție: “Omorul intenționat este privarea social-periculoasă, ilegal – penală, intenționată de viață a unei alte persoane”. Susținem această părere referitor la noțiunea omorului intenționat și considerăm că această definiție cuprinde toate semnele principale posibile pentru a da o definiție deplină omorului intenționat.
1.2. Evoluția istorică a incriminării omorului intenționat săvîrșit cu premeditare
Studiul morții, a fenomenelor și proceselor legate de moarte au preocupat omenirea din cele mai vechi timpuri, acestei teme fiindu-i conferită și o știință aparte Thanatologia. Moartea, care survenea atît pe cale biologică, cît și pe cale violentă,din cauza numeroaselor războaie,au impus crearea unor măsuri ce vin să apere persoanele de stfel de acte de violență.Astfel, pe parcursul dezvoltării sociale, aceste măsuri variau,constînd la începuturi,în alungarea din trib,uciderea cu pietre, etc. Însă cînd era în joc securitatea întregului trib intervinea răzbunarea.
Fiind în strânsă dependență de modul de producție, de condițiile economice și de clasă a societății, calitatea de subiect de drept a persoanei a cunoscut deosebiri de la o orânduire socială la alta. Altfel spus, noțiunea de subiect de drept a fost influențată în mod hotărâtor de acțiunea legilor obiective și, în general, de dezvoltarea societății. Istoria omenirii evidențiază faptul că modul în care a fost privit omul ca subiect de drept, poziția acestuia în societate și în ordinea de drept nu a fost întotdeauna aceeași, ci-s-a schimbat treptat, lărgindu-și sfera de cuprindere. Sub acțiunea legilor obiective, o astfel de lărgire a urmat dezvoltarea dreptului obiectiv, acesta, ca expresie a voinței clasei dominante, determinând drepturile subiective (aceste drepturi formează, de fapt, conținutul capacității subiectului de drept).
Omul este singura ființă superioară din universul cunoscut; el creează valorile și le transmite generațiilor viitoare, iar spiritul său continuu, neobosit tinde către perfecționare. Totodată, omul în exclusivitate, prin trăirea în adevăr a tot ce este bun, frumos și drept, se impune în plan etic și dă dovadă de personalitate, dominând și impulsurile inferioare. Astfel că viața omului apare ca valoare primară și absolută, indispensabilă manifestării în sine și, ceea ce este mai important, condiție a continuității biologice a grupului social.
Viața este bunul cel mai de preț al omului, însuși omul. Pe oricare treaptă a dezvoltării sale, omul și-a apărat viața individual sau colectiv, prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop. În această privință, în urmă cu două milenii, Titus Lucretius afirma: „Vitaque manicipio nulii datur, omnibus usu“ („Viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor“), atrăgând astfel atenția asupra importanței valorii vieții persoanei, sub aspectul succesiunii generațiilor și permanenței omului în lume.
Noțiunea de viață a ocupat un loc important în preocupările filosofilor din toate timpurile, aceștia încercând să definească esența vieții, valoarea ei individuală, socială și spirituală, sensurile și scopurile ei. Dacă viața sau mișcarea biologică, ca formă de mișcare a materiei, reprezintă un proces continuu, viața, ca formă de existență individuală are un sfârșit. Studiul morții, al fenomenelor și proceselor legate de moarte aparține thanatologiei, potrivit căreia moartea înseamnă încetarea definitivă a vieții prin oprirea funcțiilor ei vitale. Prin urmare, moartea este un fenomen natural, biologic și ireversibil: natural pentru că este conținut în înseși germenele vieții și acestei legi nu i se poate sustrage nici o viețuitoare; biologic întrucât se produce prin stingerea tuturor proceselor fiziologice vitale; ireversibil întrucât după moarte, o revenire la vreuna din formele de manifestare a vieții este de neconceput.
Și totuși, deși nimeni nu contestă aceste adevăruri privind valoarea vieții umane, realitatea ne arată că în societate s-au produs și continuă să se producă acte de suprimare cu vinovăție a vieții semenilor. Ele ne apar vădit contrastante în prestigiul creator al omului și mândria pe care acesta o manifestă, fiind totodată de maximă periculozitate, datorită caracterului lor ireparabil (nu există compensație în unități convenționale de schimb pentru pierderea vieții mamei, tatălui, fiului sau altor persoane din grup. nici pentru investiția de ordin material și spiritual cuprinsă în această valoare socială care este și va fi viața omului) și incompatibil cu ordinea de drept.
Orice societate (colectivitate) implică în mod natural o viață de relație, iar omul, prin firea sa este predispus acțiunii, nevoile sale trupești și sufletești îl silesc să acționeze. Fiecare persoană fiind supusă acestui imperativ natural, este firesc și de neînlăturat ca acțiunile sale să se încrucișeze, armonizându-se sau ciocnindu-se cu acțiunile altor membrii ai grupului social, rezultând de aici practic punctul de plecare al vieții de relație într-o societate.
Problema ocrotirii vieții s-a pus încă din cele mai îndepărtate timpuri. Măsurile împotriva celor care ucideau persoane din aceeași colectivitate nu erau însă axate pe ideea de vinovăție, ci pe necesitatea de apărare și conservare a echilibrului necesar supraviețuirii grupului. Aceste măsuri constau în alungarea făptuitorului din comunitate și numai atunci când nu era în joc securitatea tribului se lăsa părților interesate posibilitatea răzbunării. Și într-un caz și în celălalt, făptuitorul era lipsit de protecția tribului și era practic supus pieirii. Treptat, răzbunarea nelimitată a fost înlocuită cu legea talionului („ochi pentru ochi și dinte pentru dinte“) care introducea în gândire ideea de compensație sub forma incipientă ca cel care face rău să sufere tot atâta rău, aspect întâlnit și în poruncile pe care Dumnezeu le-a dat evreilor prin intermediul lui Moise, pe Muntele Sinai. Bineînțeles că în această perioadă nu se poate vorbi de calitatea de subiect de drept a persoanei.
Și astfel, datorită transgresării normelor moral-religioase către normele juridice, au apărut legile scrise.
Cea mai veche colecție de legi cunoscută este Codul regelui Hammurabi din Babilon(1792-1750 î.Ch.) care are la bază legea talionului și conținea dispoziții mai evaluate, cum ar fi spre exemplu o primă diferențiere între omorul intenționat și din imprudență. Totuși,referindu-ne la omorul premeditat, este cert faptul,apariției lui în recia Antică,fiind sistematizată de către Lycurg(sec. al IX-lea î.e.n.).Astfel putem vorbi despre primul act ce face deosebirea între omorul premeditat (fonos pronoias) și omorul involuntar (fonos akusios). Omorul premeditat consta în vătămarea sănătății persoanei făcută cu intenția de a-i provoca moartea.
Prima lege scrisă a romanilor se regăsește în Legea celor XII Table care datează din sec.V-lea î.Ch.În cadrul acestei legi,omorul era considerat crimă public și purta denumirea de “parricidium”,adică infracțiunea consta în suprimarea vieții unei persoane libere din comunitate. Aceasta obliga pe autorul unui omor din culpa la o expiere religioasa, pentru ca mai tirziu sa se treacă la condamnare prin plata unei amenzi (2000 de sesterți) a autorului.In perioada imperiului se aplica renegarea si munca forțată pentru asemenea fapte.In legislația noastră, reglementarea acestei infracțiuni si respectiv diferența dintre omorul simplu și cel premeditat se cristalizează destul de tirziu.În Tarife Romanești, primele legiuiri sunt „Cartea Romaneasca de invatatura de la pravilele romanești”, carte tipărita la mănăstirea „Trei ierarhi” din lași și „îndreptarea legii”. Deși diferența intre omorul prin imprudenta si cei intenționat nu este practic realizata, totuși in aceste legiuiri apar pentru prima data anumite cauze cum ar fi : mînia, beția, obiceiul locului, ignoranta, care duc la micșorarea pedepsei.
Omorul era considerat infracțiune grava (fapta mare), și se judeca in prima epoca de căpeteniile obștei, apoi de către domn. Mai tirziu, în Codul lui Calimachi se face diferențierea între intenție si culpa : „cel ce ucide cu greșeala si fara de voia lui, sa nu se certe ca un ucigatoriu” , fiind diferita astfel concepția dreptului românesc de concepția germanică, care nu consideră că este suficientă doar fapta și nu intenția. Legiuirea Caragea a adus inovații în linia noilor concepții care s-au manifestat prin dozarea pedepsei- casificarea omorului în cugetat și necugetat. Pe aceasta linie se cerea dregătorilor "sa nu îndrăznească a pedepsi cu cruzime ci cu răbdare și păsuiala, cercetînd sa se deslușească adevărul" (art.5 din Condica criminaliceasca a Moldovei). In timpul domniei lui Al. I. Cuza s-a elaborat si Codul penal roman , redactat in 1864 si pus in aplicare la 1 mai 1865, cod care era influențat de Codul penai francez din 1810.
Codul penal din 1865 reglementa omorul involuntar prevăzut in ari. 248, care era pedepsit cu închisoare de la 3 luni pina ia 1 an si jumătate si amenda, si care apare sub denumirea de „omor fara voie”.Distincția făcuta în aceste decrete intre omorul cu premeditare si cel involuntar ducea la stabilirea a doua categorii de fapte care din punct de vedere penal se deosebesc între ele atît în ceea ce privește conținutul si caracterul infracțional cît și sancțiunea.
Sancțiunea omorului in general a evoluat de la răzbunarea privata la pierderea capului, apoi cind s-a ajuns la posibilitatea de a se răscumpăra lupta privata, a apărut si compoziția pentru ucidere (compositia homicidium), ce purta numele de "prețui singefui", expresie ce indica natura tarifara a compoziției. Aceasta era diferita in funcție de felul comiterii omorului: cu intenție sau prin imprudenta. Astfel, pentru omorul prin imprudenta se plătea o compoziție de 10-12 taleri. In 1937 legislația penala a fost unificata prin Codul penal al fui Carol al II-lea, fiind astfel primul cod penal romanesc. Uciderea din culpa este reglementata de art.467 sub denumirea de omucidere prin imprudenta, pedeapsa pentru modalitatea simpla fiind închisoare de la 1 la 3 ani.Acest cod determina culpa prin surseie : nedibacie, nesocotința, nebăgare de seama, nepazirea legilor sau regulamentelor.Datorita dezvoltării științei si tehnicii, ca urmare a apariției autovehiculului si deci a apariției de victime ale accidentelor de circulație, in codul penal din 1937 erau prevăzute modalități agravate cu privire la conducătorii de autovehicule cu tracțiune mecanica (art.467 alin.2 si3), la starea de ebrietate (beție voluntara).Odată cu intrarea in vigoare la 1 ianuarie 1969 a Codului penal, infracțiunea de ucidere prin culpa primește o reglementare imbunatatita.
Codul penal unificat de Carol al II-lea dispunea în legătură cu comiterea omorului cu premeditare,următoarele: “Crima de omor se pedepsește cu muncă silnică pe viață,cînd e săvîrșită în următoarele împrejurări:
cu premeditare,
pentru a ascunde crima sau delictul comis mai înainte sau pentru a se sustrage pe sine sau pe altul de la urmărire sau arestare, prin întrebuințarea de torture, asupra fratelui sau surorii, asupra soțului, etc.” Din prevederile acestui Cod ,observăm că legiuitorul incriminează premeditarea ,plasînd-o în categoria agravantelor.
Cea mai veche colecție de legi cunoscuta este Codul regelui Hamurappi (1792-1750 i.Cr.), care avea la baza legea talionului si conținea dispoziții cu caractere destul de evoluate. In dispozițiile acestui cod este cuprinsa diferența dintre omoruf intenționat si omoruf prin imprudenta. Totuși o serie de norme contrastează cu raționamentul juridic corect, iasind sa se întrevadă ca nu era cunoscuta sau nu era intefeasa fa justa valoare noțiunea de vinovăție.
Astfel, codul avea următoarele prevederi: daca cineva omora pe femeia altuia, i se omora fiica;daca o construcție se prăbușea dintr – un viciu de construcție si omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; daca un om liber, deținut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut sa fie inchis pentru achitarea datoriilor.
În Grecia antica, înnoirea si sistematizarea legilor vechi, aparține lui LYCURG. Omorul era împarțit în: omor premeditat și omor involuntar.
Omorul involuntar era judecat de un tribunal compus din 50 de cetățeni liberi, încercîndu-se în prealabil concilierea părților. In cazul acestei infracțiuni, partea vătămata putea sa primească „lipofonia”, adică o despăgubire sau -preț al singelui. In dreptul roman, fundamentul legislației ii constituia Legea celor XII table. Aceasta obliga pe autorul unui omor din culpa la o expiere religioasa, pentru ca mai tirziu sa se treacă la condamnare prin plata unei amenzi (2000 de sesterți) a autorului.
În perioada imperiului se aplica renegarea si munca forțată pentru asemenea fapte. În legislația noastră, reglementarea acestei infracțiuni si respectiv diferența dintre omorul intenționat si cel din culpa se cristalizează destul de tîrziu.
În Tarife Romanești, primele legiuiri sunt „Cartea Romaneasca de invatatura de la pravilele romanești”, carte tipărita la mănăstirea „Trei ierarhi” din lași și „îndreptarea legii”. Deși diferența intre omorul prin imprudenta si cei intenționat nu este practic realizata, totuși in aceste legiuiri apar pentru prima data anumite cauze cum ar fi: mînia, beția, obiceiul locului, ignoranta, care duc la micșorarea pedepsei.Omorul era considerat infracțiune grava (fapta mare), si se judeca in prima epoca de căpeteniile obstei, apoi de către domn. Mai tirziu, in Codul fui Calimachi se face diferențierea intre intenție si culpa : „cel ce ucide cu greșeala si fara de voia fui, sa nu se certe ca un ucigatoriu” , fiind diferita astfel concepția dreptului romanesc de concepția germanica, care nu considera ca este suficienta doar fapta si nu intenția.
Ultima legiuire feudala a fost legiuirea Caragea, care a intrat in vigoare la 1 septembrie 1818 sis-a aplicat pina la 1 decembrie 1865. Deși in privința infracțiunilor pina la 1821 clasificarea a fost cea din feudalism : vini mari si vini mici, legiuirea Caragea a făcut un mic pas inainte, cautind sa dea o definiție mai generala unor infracțiuni:„Omorul este mai înainte cugetat sau necugetat”. Omorul necugetat, după intimplari, micșorează sau mărește vina: „Cine azvîrlind cu ceva și cu nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu bani omorul de fața cu rudele celui condamnat ”. Legiuirea Caragea aduce așadar doua lucruri care par totuși pozitive pe linia noilor concepții care s-au manifestat in acea vreme in penal si care sunt un pas inainte fata de dreptul penal feudal, incercindu-se astfel a se face o dozare a pedepsei – clasificarea omorului in cugetat si necugetat. Pe aceasta linie se cerea dregătorilor „sa nu îndrăznească a pedepsi cu cruzime ci cu răbdare sipasuiala, cercetind sa se deslușească adevărul” (art.5 din Condica criminaliceasca a Moldovei).
În timpul domniei lui Al. I. Cuza s-a elaborat si Codul penal roman , redactat in 1864 si pus in aplicare la 1 mai 1865, cod care era influențat de Codul penal francez din 1810.
Codul penal din 1865 incrimina omorul involuntar prevăzut in art. 248, care era pedepsit cu închisoare de la 3 luni pina ia 1 an si jumătate si amenda, si care apare sub denumirea de „omor fara voie”.În Transilvania, omorul, in general, era infracțiune îndreptata împotriva vieții omului, fiind considerata in acea epoca drept cea mai grava dintre faptele de interes privat. Decretele regale desemnau-cu începere de la Ștefan I aceasta infracțiune sub denumirea de "homicidium".
Distincția făcută în aceste decrete între omorul cu premeditare și cel involuntar ducea la stabilirea a doua categorii de fapte care din punct de vedere penal se deosebesc între ele atît în ceea ce privește conținutul și caracterul infracțional cît și sancțiunea.
Sancțiunea omorului în general a evoluat de la răzbunarea privată la pierderea capului, apoi cînd s-a ajuns la posibilitatea de a se răscumpăra lupta privată, a apărut și compoziția pentru ucidere (compositia homicidium), ce purta numele de „prețui singefui”, expresie ce indica natura tarifară a compoziției. Aceasta era diferită în funcție de felul comiterii omorului: cu intenție sau prin imprudență. Astfel, pentru omorul prin imprudență se plătea o compoziție de 10-12 taleri.Cu alte cuvinte, observăm că și în Transilvania, omorul prin imprudență era separat tratat penal față de cel intenționat, deosebindu-se atît in ceea ce privește suma compoziției cît și în ceea ce privește aspectele procedurale. Asfel, în cadrul stabilirii sumei compoziției în cadrul omorului prin imprudență, această suma se stabilea de către oficialități si nu de părțile lezate, ca în cadrul omorului propriu-zis. Deci, reglementarea omorului , în general, este aproape aceeași în toate țările române. În 1937 legislația penală a fost unificată prin Codul penal al lui Carol al Il-lea, fiind astfel primul Cod Penal românesc. Lipsirea de viață din imprudență este reglementată de art.467 sub denumirea de omucidere prin imprudență, pedeapsa pentru modalitatea simplă fiind închisoare de la 1 la 3 ani. Acest cod determina culpa prin : nedibăcie, nesocotință, nebăgare de seamă, nepăzirea legilor sau regulamentelor.
Datorită dezvoltării științei si tehnicii, ca urmare a apariției autovehiculului si deci a apariției de victime ale accidentelor de circulație, în Codul Penal din 1937 erau prevăzute modalități agravate cu privire la conducătorii de autovehicule cu tracțiune mecanică (art.467 alin.2 și 3), la starea de (beție voluntară).
Referindu-ne la teritoriul aflat între Nistru și Prut putem menționa că aici s-au aplicat aceleași prevederi ca și în Țara Moldovei, însă începând cu 1812 când acest teritoriu este transformat în gubernie a Imperiului Rus care o numește „Basarabia”, aceasta are o dezvoltare atât culturală cît și spirituală influențată de Imperiul Rus. În perioada cît Basarabia a făcut parte din componența Imperiului Rus, iar mai târziu a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) ca Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) pe teritoriul acesteia s-a aplicat legislația URSS care după mai multe încercări de codificare a legislației penale elaborează Codul Penal al URSS din 1961 care servește drept exemplar pentru toate republicile sovietice socialiste care erau componente a URSS.
Astfel la 24 martie 1961 este adoptat Codul Penal al RSSM, unde era reglementată infracțiunea de omor premeditat săvîrșit cu circumstanțe agravante (art.88) și omorul premeditat (art.89) în Capitolul II al Părții Speciale care se întitula: infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății persoanei. În contextul analizei a acestor prevederi, ne dăm cu părerea că utilizarea termenului de „premeditate” nu este corectă deoarece, premeditarea este circumstanța agravantă constînd în săvîrșirea în mod deliberat, pe baza unei pregătiri minuțioase, a unei infracțiuni.
Acest cod s-a aplicat până la 18.04.02 când Parlamentul Republicii Moldova adoptă noul Cod Penal, unde în Capitolul II care se intitulează „Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei” în art.145 este reglementată infracțiunea de omor. Acest articol inițial a fost alcătuit din 3 aliniate care ulterior a fost modificat prin Legea nr.277-XIV din 18.12.2008 și este alcătuit din 2 aliniate.
În esență în urma modificărilor, infracțiunea de omor nu a suferit mari schimbări, accentul fiind pus la anumite modalități de circumstanțe agravante și la conținutul sancțiunii prevăzute.
II. ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND OMORUL INTENȚIONAT SĂVÎRȘIT CU PREMEDITARE
2.1. Premisele incriminării omorului intenționat săvîrșit cu premeditare
Omul este singura ființă înzestrată cu conștiință, creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale, transmise din generație în generație asigurînd progresul continuu al societății. Totodată, spre deosebire de celelalte ființe, omul reușește să-și domine pornirile primare și să ridice ce este bun, adevărat la înălțimea unor principii fundamentale de viață. Așa fiind, este firesc, ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate protecției omului, atît în ceea ce privește existența sa fizică și atributele fundamentale ale activității lui, cît și celelalte drepturi, libertăți și interese, pe care societatea este datoare să i le asigure.
Viața este bunul cel mai de preț al omului, însuși omul. Pe oricare treaptă a dezvoltării sale, omul și-a apărat viața individual sau colectiv, prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop. În această privință, în urmă cu două milenii, Titus Lucretius afirma: „Vitaque manicipio nulii datur, omnibus usu“ („Viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor“), atrăgând astfel atenția asupra importanței valorii vieții persoanei, sub aspectul succesiunii generațiilor și permanenței omului în lume.
Noțiunea de viață a ocupat un loc important în preocupările filosofilor din toate timpurile, aceștia încercând să definească esența vieții, valoarea ei individuală, socială și spirituală, sensurile și scopurile ei. Dacă viața sau mișcarea biologică, ca formă de mișcare a materiei, reprezintă un proces continuu, viața, ca formă de existență individuală are un sfârșit. Studiul morții, al fenomenelor și proceselor legate de moarte aparține thanatologiei, potrivit căreia moartea înseamnă încetarea definitivă a vieții prin oprirea funcțiilor ei vitale. Prin urmare, moartea este un fenomen natural, biologic și ireversibil: natural pentru că este conținut în înseși germenele vieții și acestei legi nu i se poate sustrage nici o viețuitoare; biologic întrucât se produce prin stingerea tuturor proceselor fiziologice vitale; ireversibil întrucât după moarte, o revenire la vreuna din formele de manifestare a vieții este de neconceput.
Și totuși, deși nimeni nu contestă aceste adevăruri privind valoarea vieții umane, realitatea ne arată că în societate s-au produs și continuă să se producă acte de suprimare cu vinovăție a vieții semenilor. Ele ne apar vădit contrastante în prestigiul creator al omului și mândria pe care acesta o manifestă, fiind totodată de maximă periculozitate, datorită caracterului lor ireparabil (nu există compensație în unități convenționale de schimb pentru pierderea vieții mamei, tatălui, fiului sau altor persoane din grup. nici pentru investiția de ordin material și spiritual cuprinsă în această valoare socială care este și va fi viața omului) și incompatibil cu ordinea de drept.
Actele internaționale cu privire la drepturile omului, consacrînd drepturile persoanei, proclamă, în primul rînd, dreptul la viață. Astfel, în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale.
La fel Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prevede că dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Dreptul la viață este specificat și în Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice ale persoanei, adoptat în 1966 de către Adunarea Generală a ONU, precum și în alte acte internaționale la care Republica Moldova este parte.
În deplin acord cu aceste acte internaționale, art. 24 al Constituției Republicii Moldova prevede că “statul garantează fiecărui om dreptul la viață și la integritate fizică și psihică”. Un rol deosebit în apărarea personalității îi revine legii penale, menită să combată infracțiunile ce atentează asupra persoanei.
Componența de infracțiune prevăzută la art.145 CP RM, face parte din infracțiunile contra vieții, prevăzute în Cap.II Partea Specială. Din cele mai vechi timpuri infracțiunile contra vieții, mai ales omorul, au fost în atenția legiuitorilor, care stabileau fapta social-periculoasă și pedeapsa pentru comiterea unei sau altei infracțiuni.
În baza celor expuse conchidem, că în diferite timpuri și țări, infracțiunii de omor intenționat i s-a acordat o atenție deosebită, pentru că omorul constituie una din cele mai grave infracțiuni în societatea, unde apărarea vieții și sănătății persoanei este de o importanță primordială. La comiterea omorului, urmările survenite nu pot fi compensate, deoarece paguba pricinuită nu are nici un echivalent.
Conform legii penale, în baza art.145 CP, se aplică răspunderea pentru omor intenționat. Așa-zisul omor intenționat “simplu” poate fi numit omor fără circumstanțe agravante și atenuante doar convențional, deoarece se are în vedere nu circumstanțele agravante și cele atenuante, ci doar acele circumstanțe, prevăzute de art.145 alin.(2), art.146- Omorul săvîrșit în stare de afect, art.147- Pruncuciderea. Circumstanțele ce nu sînt prevăzute în aceste articole și care sînt agravante sau atenuante, se iau în considerație pe baze generale la idividualizarea pedepsei.
Dat fiind faptul că obiect al studiului nostru este circumstanța agravantă prevăzută de art.145 alin.(2)lit.a) CP, ne vom referi la determinarea noțiunii de omor intenționat cu premeditare.
În primul rînd, în noțiunea omorului intenționat, în opinia unor autori, trebuie încadrat indicarea pericolului social și ilegalitatea penală a acțiunilor făptuitorului. Nu fiecare privare de viață intenționată a unei alte persoane este periculoasă și ilegal-penală. De exemplu: privarea de viață a inamicului la război, starea de legitimă apărare a celui care atacă nu constituie infracțiune în sens juridico-penal. La definirea omorului intenționat, bineînțeles, urmează a indica caracterul intenționat al provocării morții unei alte persoane.
Pentru recunoașterea omorului intenționat, e necesar, ca persoana care l-a săvîrșit să-și dea seama de caracterul pericolului social al acțiunii sale, să prevadă consecințele social-periculoase și să le dorească sau conștient să admită survenirea acestor consecințe.
Înainte de a trece la examinarea componenței de infracțiune, prevăzută de art.145 alin.(2) lit.a) CP, ținem să subliniem că, folosind termenul de “Omor intenționat simplu”, conștientizăm, că acest omor este simplu nu după caracterul și gravitatea sa, ci după structura, simplitatea elementelor componenței de infracțiune date. Făptuitorul, prin fapta sa social-periculoasă, cauzează întotdeauna prejudicii societății, relațiilor sociale.
Obiectul general al componenței omorului intenționat, ca și al tuturor infracțiunilor din Codul Penal, îl constituie relațiile sociale, protejate de legea penală de atentatele infracționale.
Obiectul juridic generic (de grup) îl constituie relațiile sociale, care determină locul persoanei în societate.
Obiectul material al omorului intenționat îl constituie corpul victimei. Este vorba de corpul unei persoanei în viață, la momentul săvîrșirii faptei, deoarece astfel n-ar putea fi încălcate relațiile sociale, care constituie obiectul omorului intenționat. Nu interesează cît ar fi trăit victima, dacă nu ar fi fost ucisă. Chiar dacă existau cauze care ar fi condus ulterior la o moarte naturală, fapta constituie omor. Nici o faptă nu poate fi concepută și, cu atît mai mult incriminată, fără ca să aibă la bază obiectul împotriva căruia este îndreptată.
Cunoașterea obiectului componenței de infracțiune are importanță, în primul rînd, pentru calificarea corectă a faptei, fiindcă prin intermediul lui se ajunge să se cunoască valoarea și relațiile sociale care formează obiectul infracțiunii, acesta avînd, după cum se știe, o importanță decisivă pentru existența infracțiunii. De asemenea, este necesar a remarca că vătămarea se răsfrînge asupra obiectului, iar cercetarea ei permite a stabili gravitatea prejudiciului cauzat.
Latura obiectivă a omorului intenționat include: fapta, consecințele și legătura cauzală dintre faptă și consecințe, locul, metoda, și circumstanțele de săvîrșire a infracțiunii. Latura obiectivă a omorului intenționat se exprimă în privarea ilegală de viață a unei alte persoane.
Omorul intenționat poate fi săvîrșit atît prin acțiuni active, cît și prin inacțiuni.
În cadrul omorului fapta îmbracă forma acțiunii. Acțiunile cu ajutorul cărora pot fi comise omorurile sînt destul de variate.
Făptuitorul poate cauza moartea victimei prin astfel de acțiuni, cînd nu apelează la mijloace sau unelte, ci pur și simplu folosește forța sa musculară (spre exemplu: strangularea manuală, aruncarea de la înălțime etc.) astfel de acțiuni au loc de cele mai dese ori, fără a fi planificate din timp, ci din intenția de a săvîrși omorul, apărută pe neașteptate.
Acțiunile vinovatului pot fi realizate prin utilizarea forței fizice, dar cu folosirea unor unelte pentru înlesnirea săvîrșirii omorului (exemplu: aplicarea loviturilor cu cuțitul, toporul, piatra, etc.).
Acțiunile de omor intenționat se pot exprima prin îndreptarea către victimă a altor forțe. Forța fizică a vinovatului poate fi neînsemnată, dar el poate îndrepta o altă forță puternică, ce poate cauza moartea victimei (de exemplu: vinovatul intenționat servește victima cu ceai otrăvit, împușcă cu pistolul, etc.).
Făptuitorul, săvîrșind omorul, poate utiliza și forțele naturii, împrejurările unui cataclism natural, o sursă de pericol sporit (de exemplu, împinge victima sub roțile unui automobil în mișcare etc.)
Acțiunile la comiterea omorului pot îmbrăca o formă de influență psihică, fiind foarte variate. Influența psihică puternică asupra omorului îi poate cauza o traumă psihică, provoca retrăiri psihice, tulburări dureroase, care i-ar pricinui moartea (exemplu: unei persoane, care suferă de o boală cardiacă gravă i se transmite o telegramă falsă, care-i provoacă stop cardiac).
Omorul intenționat, după cum am menționat, poate fi comis și prin inacțiune. La inacțiune e necesar de a se constata în ce măsură o persoană anumită era obligată să acționeze și dacă putea să săvîrșească asemenea acțiuni. Inacțiunea este recunoscură ilegală, cînd este admisă de persoana care putea și trebuia să acționeze “Putea” – este un criteriu fizic, care presupune posibilitatea fizică de a săvîrși anumite acțiuni. “Trebuia” – este un criteriu juridic, care presupune obligațiunea juridică de a săvîrși anumite acțiuni.
Omorul intenționat este o componență de infracțiune materială. Adică, latura obiectivă nu va exista, dacă nu vor surveni consecințele infracționale (moartea victimei).
Constatarea legăturii cauzale între faptă și survenirea morții victimei constituie condiția obligatori la răspunderea penală pentru infracțiunea dată. Absența legăturii cauzale exclude componența omorului.
Elementele care caracterizează latura subiectivă a omorului intenționat sînt:
a) vinovăția – semn obligatoriu;
b) scopul și motivul infracțiunii – semn facultativ.
Latura subiectivă a omorului intenționat presupune prezența la vinovat a intenției directe sau indirecte .
În cadrul intenției directe, făptuitorul își dă seama că atentează la viața unei alte persoane, prevede că fapta lui conține posibilitatea reală sau inevitabilitatea survenirii morții, dorindu-și survenirea ei.
Aspectul intelectual la intenția directă îl constituie conștientizarea de către subiect al acțiunii sau inacțiunii sale cu caracter social-periculos și anticiparea conștiinței social-periculoase. Conștientizarea caracterului social-periculos al acțiunii sau inacțiunii presupune, în primul rînd, înțelegerea tuturor circumstanțelor faptelor săvîrșite, ce corespund semnelor componenței omorului. Este vorba de conștientizarea acelor circumstanțe, care se referă la obiectul și latura obiectivă a omorului intenționat. Persoana trebuie să înțeleagă că privează de viață o altă persoană.
Aspectul volitiv al intenției directe la săvîrșirea omorului intenționat constă în aceea, că vinovatul dorește survenirea morții victimei.
În cazul intenției indirecte (eventuale), făptuitorul își dă seama că prin fapta sa pune în pericol viața altei persoane, prevede că această faptă poate conduce la moartea altei persoane, nu dorește survenirea ei, dar admite conștient sau manifestă atitudine indiferentă față de survenirea ei.
Aspectul intelectual la intenția indirectă, în esență, nu se deosebește de momentul intelectual al intenției directe. Diferența constă doar în aceea, că în cazul intenției directe subiectul prevede inevitabilitatea survenirii morții victimei, ca și probabilitatea sau posibilitatea survenirii ei, iar la intenția indirectă persoana prevede doar posibilitatea și probabilitatea survenirii morții.
Aspectul volitiv al intenției indirecte se reduce la nedorința survenirii morții victimei, deși se presupune admiterea ei conștientă. La intenția indirectă persoana nu dorește survenirea consecințelor infracționale, pentru că urmărește cu totul alt scop, pentru atingerea căruia persoana conștient admite posibilitatea survenirii morții victimei.
Explicația referitor la intenția indirectă o găsim și în Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova ,,Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracțiunile săvîrșite prin omor (art.145-148 CP al RM)”: “dacă se va constata că cel vinovat a prevăzut posibilitatea cauzării morții și admitea conștient aceasta, urmează a fi recunoscut faptul că el a acționat cu o intenție indirectă la omor”.
Motivele și scopurile infracțiunii, chiar și atunci cînd nu sînt semne obligatorii ale laturii subiective, necesită să fie stabilite în fiecare caz aparte în cadrul calificării, deoarece influențează periculozitatea socială a faptei și a făptuitorului, astfel apare obiectivul individualizării răspunderii și pedepsei penale.
Motivul este un fenomen reflectat în conștiința omului, determinîndu-l și îndemnîndu-l să săvîrșească infracțiunea.
Scopul este o imaginație a consecințelor dorite, spre realizarea cărora tinde persoana. Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme, în pct.27 explică: “Judecătoriile sînt datoare să țină cont de cumulul tuturor circumstanțelor în care a fost săvîrșit: tipul intenției, motivul, scopul, condițiile și etapa de săvîrșire a infracțiunii, gravitatea urmărilor…”.
Motivele și scopurile omorurilor intenționate fără circumstanțe agravante sînt foarte diferite. Omorurile intenționate se comit din răzbunare, gelozie, lașitate, compătimire, invidie, precum și din alte motive. Cea mai răspîndită modalitate a omorului “simplu” este omorul intenționat, comis în timpul unei certe sau bătăi.
De cele mai dese ori la examinarea cauzelor penale despre omorurile săvîrșite în urma cerții sau bătăii, apare problema delimitării omorului săvîrșit din intenții huliganice.
Există o părere , pe care o susținem: dacă cearta sau bătaia a fost provocată de făptuitor, atunci acțiunile lui urmează a fi calificate în baza art.145 alin.(2) lit.a) CP. Unica soluție este că urmează a stabili de fiecare dată prezența circumstanțelor agravante, dacă acestea nu există indiferent din inițiativa căruia a apărut cearta sau bătaia,omorul trebuie calificat după art.145 alin.(2) lit.a) CP.
În baza art.145 alin.(1) lit.a) CP este calificat și omorul din gelozie. Urmează a lua în considerație cauza apariției geloziei. Ar fi greșit, dacă la comiterea omorului din gelozie nu s-ar lua în calcul rolul și comportarea victimei, pînă sau în timpul comiterii lui. Cauza apariției geloziei poate influența nu numai pedeapsa penală a vinovatului, dar și calificarea acțiunilor lui.
Un alt motiv frecvent al omorului intenționat simplu este răzbunarea (cu excepția răzbunării în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligațiilor de serviciu sau obștești). Pentru a califica acțiunile vinovatului, ca omor intenționat din răzbunare, este necesar a stabili, dacă răzbunarea a apărut în urma unor relații personale ostile, insuportabile. Practica demonstrează că drept cauză pentru apariția răzbunării pot servi diferite fapte ale victimei, avînd ca urmare comiterea omorului etc.
La omorul intenționat “simplu” se mai atribuie și omorul săvîrșit din compătimire,omorul săvîrșit cu intenție indirectă în cadrul efectuării unui experiment științific,omorul săvîrșit din invidie etc. Diversitatea motivelor menționate nu degrevează organele de anchetă penală și instanțele de judecată de examinarea minuțioasă în fiecare caz a motivelor omorului intenționat.
Subiectul infracțiunii de omor intenționat poate fi persoana fizică, responsabilă, care la momentul comiterii omorului a atins vîrsta de 14 ani.
Avînd în vedere că în literatura de specialitate atestăm multiple definiții ale omorului, dar legislația art.145 alin.1, din proiectul Codului Penal al Republicii Moldova în vigoare nu conține o asemenea noțiune, propunem expunerea în următoarea redacție: Art.145 “Omorul intenționat”
1.Omorul unei persoane, adică privarea ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane se pedepsește….. .
Considerăm că inserarea în Codului Penal la art.145 alin.(1) a noțiunii de omor va pune capăt dezbaterilor în această problemă și va constitui un reper la judecarea concretă a faptelor de către instanțele judecătorești
2.2. Condițiile operării variantei agravate prevăzute la art.145 alin.(2) lit.a) CP RM
După identificarea suportului juridico-istoric al dispoziției incriminatoare privind omorul săvârșit cu premeditare, vom trece la analiza propriu-zisă a infracțiunii prevăzute la lit.a) alin.(2) art.145 C.pen.RM. În primul rând, omorul săvârșit cu premeditare presupune realizarea conținutului omorului neagravat.
Premeditarea – cuvînt compus din prefixul „pre”, care semnifică o anterioritate, și substantivul „meditare” , ce are înțelesul de „cugetare”, de „gindire ” profundă asupra unui subiect, dar și de „a planui”, „a urzi”.
Astfel premeditatea, în sensul literar al cuvântului, înseamnă gândire anticipată, chibzuire asupra unei activități viitoare.
Unii autori au preluat acest sens literar și au considerat că premeditatea, în sens juridic, înseamnă comiterea faptei după o gândire prealabilă cu intensitate, durata îndelungată și chibzuința făptuitorului la rece sau cu stăpânire de sine, ne tulburat de afecte sau emoții puternice, ar însemna premeditate.
Practica și doctrina romana în materie, i-au configurat conceptului „premeditare” unele elemente alcătuitoare, în prezența cărora aceasta atitudine psihică a făptuitorului poate fi identificată în cazul concret, și anume:
1)Adoptarea hotărîrii de a ucide, consolidarea acesteia și reflectarea asupra modalității de înfaptuire a acțiunii(imaginarea și calcularea eficienței posibilelor variante de acționare);
2)Exteriorizarea și manifestarea rezoluției delictuase constînd în obținerea de informații necesare executării omorului (date despre programul sau obiceiurile victimei, capacitatea acesteia de a riposta, existența unor cîini la locul ori in preajma locului stabilit pentru savîrșirea infracțiunii), pregătirea instrumentelor trebuinceoase înfăptuirii acțiunii (cumpararea și curățirea armei, procurarea sau prepararea otrăvii etc.), alegerea locului și timpului cel mai propice, crearea condițiilor favorabile, și în general, oricare activități de această natură menite și întreprinse în vederea atingerii scopului.
3)Timpul scurs între luarea hotărîrii de a ucide și punerea acesteia în executare, interval în care autorul îndeplinește activități pregătitoare.
Putem ferm sa afimam că și în doctrina noastră se regăsesc aceste trei elemente alcătuitoare pe care noi le numim condiții de realizare a premeditării, și anume:
1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și până la momentul executării infracțiunii;
2) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să mediteze, să-și concentreze forțele sale psihice în vederea asigurării succesului acțiunii sale;
3) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să treacă la săvârșirea unor acte de pregătire de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei.
Are dreptate O.Loghin, când afirmă că este necesar să fie îndeplinite toate aceste trei condiții: „Dacă a lipsit intervalul de timp la care ne-am referit, sau dacă, existând acest interval de timp, făptuitorul nu a avut posibilitatea să mediteze asupra hotărârii luate, ori dacă, în sfârșit, existând primele două condiții, nu au fost efectuate acte de pregătire a comiterii infracțiunii, agravanta săvârșirii omorului cu premeditare nu poate fi reținută”.
Ne vom convinge de aceasta examinând în continuare fiecare din cele trei condiții de realizare a premeditării.
Referitor la prima condiție de acest gen, în practica judiciară s-a reținut că, pentru a considera omorul ca fiind săvârșit cu premeditare, este necesar să se constate că luarea hotărârii de a săvârși omorul a premers cu o anumită perioadă de timp săvârșirea faptei. Astfel, într-o speță, se arată că recursurile inculpaților, motivate, între altele, prin aceea că nu au comis fapta cu premeditare, sunt nefondate: „În speță se constată că inculpații, din dorință de răzbunare, după ce au luat cunoștință că la 23.01.2001 victima se va deplasa la judecătorie, s-au întâlnit în seara dinaintea acestei date și au stabilit modalitatea în care vor săvârși omorul. În dimineața zilei următoare , după ce s-au înarmat, au așteptat ascunși până ce victima a ieșit din casă, după care s-au năpustit asupra ei, aplicându-i numeroase lovituri de topor și ciomag. Acest mod de a proceda al inculpaților exteriorizează, neîndoielnic, rezoluția infracțională luată anterior și persistența acesteia, astfel că în mod judicios instanțele au reținut că inculpații au comis fapta cu premeditare”.Într-o altă speță se consemnează că recursul declarat de procuror, cu motivarea că fapta a fost comisă cu premeditare, este fondat: “In speță, din probe rezultă că inculpatul, anterior comiterii faptei, în timp ce se afla la domiciliul părinților, într-o altă localitate, a luat hotărârea de a se răzbuna pe S.G., în care scop i-a telefonat și, constatând că este acasă, s-a deplasat la domiciliul acestuia, în altă localitate unde, după ce s-a asigurat că nu este văzut și victima e singură în casă, a pătruns în casă înarmat cu un cuțit; în momentul în care a fost descoperit, i-a aplicat mai multe lovituri cu cuțitul. Motivarea instanțelor că inculpatul a acționat cu intenția de a se răzbuna pe victimă, care îl denunțase pentru furtul bunurilor din locuință, nu dovedește lipsa premeditării, ci, dimpotrivă, că inculpatul a urmărit de mai multă vreme comiterea faptei”. De asemenea, într-o altă speță, se stabilește că recursul inculpatului, motivat cu aceea că nu a săvârșit fapta cu premeditare, este nefondat: “La organele de poliție locale au fost primite, anterior faptei, repetate plângeri ale victimei prin care făcea cunoscut că este amenințată cu moartea de inculpat . Se constată, deci, că hotărârea de a ucide victima a fost luată de inculpat mult anterior săvârșirii faptei. Deplasarea inculpatului la domiciliul victimei, înarmat cu toporul și un cuțit, reprezintă acțiuni neîndoielnice de premeditare și de pregătire a omorului"
Dimpotrivă, s-a relevat că nu poate fi reținută agravanta săvârșirii omorului cu premeditare în următoarele cazuri: "Intervalul de 5-10 minute între momentul când inculpatul s-a certat cu victima, amenințând-o că o va „ aranja ", și momentul când a revenit înarmat cu un cuțit și a declanșat agresiunea, a fost insuficient pentru pregătirea omorului și exclude ipoteza că autorul ar fi meditat cu privire la săvârșirea faptei"; „ Unica împrejurare constatată de instanță a fost aceea că inculpatul, după ce s-a certat cu victima, a amenințat-o. Apoi a plecat, iar după aproximativ 10 minute a revenit, înarmat cu un cuțit. Or, în aceste împrejurări, nu se poate reține că el a comis omorul cu premeditare, intervalul de timp scurt fiind insuficient pentru pregătirea omorului și exclude ipoteza că ar fi meditat cu privire la săvârșirea faptei"
Vis-à-vis de prima condiție de realizare a premeditării, întrebarea-cheie este: care trebuie să fie durata intervalului de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și până în momentul săvârșirii infracțiunii, pentru a putea face calificarea conform lit.a) alin.(2) art.145 C.pen.RM?
Răspunzând la această întrebare, T.Toader relevă, pe bună dreptate: „Durata acestui interval de timp nu este fixă și nici nu poate fi dinainte stabilită. în fiecare caz, organul judiciar competent va constata dacă această condiție este sau nu îndeplinită, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei și, îndeosebi, de particularitățile subiective ale făptuitorului, deoarece în funcție de aceste particularități, o persoană poate avea nevoie de un interval mai mare de timp pentru a chibzui, pe când o altă persoană poate chibzui cu multă eficiență chiar într-un interval de timp mai scurt”. Considerăm că prin „particularitățile subiective ale făptuitorului” trebuie de înțeles: capacitățile intelectuale; experiența de viață; dexteritățile profesionale; viteza de reacție etc. De exemplu, în ipoteza unui omor, săvârșit pe calea administrării substanțelor toxice, vor avea nevoie de un interval de timp diferit pentru a chibzui: un specialist în chimie, medicină sau farmaceutică, cu stagiu suficient de muncă; un student la chimie, medicină sau farmaceutică; o persoană neinițiată în materie. Bineînțeles, doar asemenea factori nu pot fi suficienți pentru a demonstra, în toate cazurile, realizarea premeditării. Trebuie luate în considerație și alte împrejurări: complexitatea modului de executare a infracțiunii; personalitatea victimei; timpul și locul în care se săvârșește infracțiunea etc.
Cu privire la prima condiție de realizare a premeditării, are importanță și o altă cerință: situația premeditării nu se confirmă în cazul în care de la luarea hotărârii și până la executarea ei a trecut o perioadă scurtă de timp, iar făptuitorul s-a găsit într-o acțiune continuă, dominată de hotărârea ce a luat-o, în așa fel încât fapta săvârșită apare ca o exteriorizare imediată a hotărârii respective, aflată într-o continuitate atât materială, cât și psihică cu aceasta. în alți termeni, pentru a exista premeditare, hotărârea de a omorî victima nu poate fi luată în momentul când făptuitorul a plecat în urmărirea victimei, ci trebuie dovedit că a existat anterior. Hotărârea respectivă nu poate fi dedusă din împrejurări ulterioare momentului când făptuitorul a început urmărirea victimei după ce a văzut-o, ci numai din împrejurări anterioare acelui moment.
Hotărîrea plenului Curții Supreme de Justiție menționează de asemenea că pentru a considera omorul ca fiind săvîrșit cu premeditare, este necesar să se constate că luarea hotărîrii de a săvîrși omorul a premers (a precedat) cu o anumită perioadă de timp săvîrșirea faptei. Durata acestui interval de timp nu este fixă și nici nu poate fi dinainte stabilită. În fiecare caz, instanța de judecată va constata dacă această condiție este sau nu îndeplinită, ținînd seama de împrejurările concrete ale cauzei și, îndeosebi, de particularitățile subiective ale făptuitorului, deoarece, în funcție de aceste particularități, o persoană poate avea nevoie de un interval mai mare de timp pentru a chibzui, pe cînd o altă persoană poate chibzui cu multă eficiență chiar într-un interval de timp mai scurt.
După cum am menționat mai sus, cea de-a doua condiție de realizare a premeditării constă în următoarele: în intervalul de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și până în momentul executării infracțiunii făptuitorul trebuie să mediteze, să-și concentreze forțele sale psihice în vederea asigurării succesului acțiunii sale.
Diverși autori caracterizează diferit această condiție, deși esența rămâne aceeași: efectuarea unor acte de pregătire morală, psihică, în vederea săvârșirii faptei, constând în activitatea psihică a făptuitorului de reflectare, de chibzuire asupra modului cum va săvârși infracțiunea; adoptarea hotărârii de a ucide, consolidarea acesteia și reflectarea asupra modalității de înfăptuire a acțiunii (imaginarea și calcularea eficienței posibilelor variante de acționare); hotărârea infracțională este luată după un prealabil examen comparativ al motivelor pozitive și negative, precum și al rezultatelor ilicite dorite și nedorite de subiect.
Așadar, cea de-a doua condiție de realizare a premeditării ține de latura subiectivă a infracțiunii. Intenția premeditată este cea care constituie fondul condiției în cauză. Dar ce înseamnă „intenție premeditată”?
Hotărîrea plenului Curții Supreme de Justiție menționează, în acest caz, că Premeditarea nu trebuie echivalată cu intenția premeditată. Pentru a exista premeditare nu este suficient ca făptuitorul să fi luat pur și simplu mai dinainte hotărîrea de a omorî. În acest caz, vom avea o intenție premeditată care nu poate conta, de una singură, la calificarea faptei de omor conform art.145 alin.(2) lit. a) CP. Existența agravantei prevăzute de această normă presupune prezența unui complex de condiții de realizare a premeditării (enunțate mai sus), care privesc atît latura subiectivă, cît și latura obiectivă a infracțiunii.
Modalitățile nenormative ale intenției pot fi clasificate în funcție de variate criterii. Astfel, după momentul apariției intenției, se deosebesc intenția premeditată și intenția spontană. Opusă noțiunii „intenția spontană”, noțiunea „intenție premeditată” este înțeleasă în felul următor: „Există intenție premeditată atunci când rezoluția infracțională a precedat la un oarecare interval de timp săvârșirea faptei, interval în care făptuitorul a reflectat asupra modului și mijloacelor de săvârșire a faptei”; intenției premeditate „îi este caracteristică existența unui interval de timp între luarea hotărârii infracționale și punerea ei în executare, interval în care făptuitorul a meditat asupra modului și mijloacelor de săvârșire a faptei”; „intenția premeditată presupune un anumit interval de timp de la apariția ideii de a săvârși infracțiunea până la realizarea ei”; în acele cazuri „în care făptuitorul a cugetat din timp asupra tuturor aspectelor esențiale ale acțiunii pe care o va săvârși, analizând cu minuțiozitate planul acestei acțiuni, suntem în prezența intenției premeditate”; pentru intenția premeditată „este specific că hotărârea de a săvârși infracțiunea își găsește realizarea după expirarea unui interval de timp, pe al cărui parcurs făptuitorul reflectă asupra detaliilor infracțiunii, selectează participanții, elaborează planul, conturează modul de săvârșire a infracțiunii etc.”; „intenția premeditată se caracterizează prin aceea că hotărârea de a săvârși infracțiunea se execută după trecerea unei perioade de timp relativ îndelungat de la apariția acestei hotărâri”.
După examinarea tuturor acestor puncte de vedere mai mult sau mai puțin elaborate, formulăm propria definiție a noțiunii „intenție premeditată”: intenția premeditată reprezintă una din speciile modalității nenormative a intenției având la bază criteriul momentului de apariție a intenției; intenția premeditată întrunește două componente:
1) componenta cronologică, desemnând realizarea hotărârii de a săvârși infracțiunea nu imediat, dar după trecerea unui anumit interval de timp de la momentul apariției sale;
2) componenta ideologică, desemnând activitatea psihică specifică a făptuitorului pe parcursul acestui interval: reprezentarea în conștiința făptuitorului a modelului preconizatei infracțiuni; chibzuirea asupra detaliilor săvârșirii și tăinuirii respectivei infracțiuni; modelarea eventualei conduite a victimei infracțiunii; deciderea asupra oportunității atragerii participanților la infracțiune etc.
Trebuie de menționat că sintagma „intenția premeditată” trebuie privită cu o anumită doză de reticență, încă N.S.Taganțev menționa că unii penaliști medievali făceau distincție dintre dolus antecedens (intenția care precede fapta infracțională) și dolus consequens (intenția care însoțește fapta infracțională). Însă, așa cum susține just V.I.Tkacenko, „intenția este posibilă numai în contextul infracțiunii, numai în legătură cu fapta. În afara faptei nu există și nu poate exista intenție. Atunci când se vorbește despre intenția premeditată, se are în vedere activitatea psihică până la săvârșirea infracțiunii, și anume: apariția motivului infracțiunii; conceperea scopului infracțiunii; adoptarea hotărârii de a săvârși infracțiunea”. Ne raliem acestei opinii și accentuăm că sintagma „intenția premeditată” nu-și găsește o fundamentare științifică suficientă. Ea continuă să fie utilizată ca atare din rațiuni exclusive de tradiție juridică și concizie de exprimare. Din aceleași considerente, vom apela în continuare la această construcție terminologică.
În alt registru, amintim că cea de-a treia condiție de realizare a premeditării constă în aceea că, în intervalul de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și până în momentul executării infracțiunii, făptuitorul trebuie să treacă la săvârșirea unor acte de pregătire de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei.
Cu privire la cea de-a treia condiție de realizare a premeditării, este necesar a consemna că pregătirea de infracțiune este o etapă indispensabilă a activității infracționale, în ipoteza infracțiunii prevăzute la art.145 alin.(2) lit. a) CP al RM. Premeditarea nu poate exista, dacă decizia infracțională nu se exteriorizează prin acte pregătitoare, de natură nu doar psihică, dar și materială, obiectivizată.
Premeditarea nu poate fi reținută, dacă făptuitorul a dispus de un timp suficient, dar nu a întreprins nici un act de pregătire a omorului.
Are dreptate M.A.Hotca, când afirmă că, în esență, omorul săvârșit cu premeditare constă în suprimarea vieții unei persoane după o prealabilă pregătire.Aceasta înseamnă că pregătirea de infracțiune este o etapă indispensabilă a activității infracționale, în ipoteza infracțiunii prevăzute la lit.a) alin.(2) art.145 C.pen.RM.
Iată de ce nu putem agrea așa-numita „teorie subiectivă privitoare la premeditarea unei infracțiuni”, despre care ne relatează M.A.Hotca: „În concepția subiectivă, premeditarea este concepută ca o circumstanță referitoare la elementul subiectiv al infracțiunii… Potrivit acestei teorii, actele preparatorii sau alte date ale realității, premergătoare executării elementului material (adică executării faptei prejudiciabile ) , nu sunt componente ale premeditării, ci numai elemente probatorii”.De exemplu, adept al teoriei descrise este M.Basarab, care consideră că existența unor acte preparatorii nu este de esența premeditării, în sensul că acestea pot exista sau pot lipsi.
În ce ne privește, considerăm că, obligatoriu, premeditarea presupune o activitate pregătitoare, așa cum este caracterizată această activitate în art.26 C.pen.RM. Premeditarea nu poate exista, dacă decizia infracțională nu se exteriorizează prin acte pregătitoare, de natură nu doar psihică, dar și materială, obiectivizată.
Promotorii teoriei subiective privitoare la premeditarea unei infracțiuni fac nu altceva decât să confunde două noțiuni care nu pot fi echivalente: „intenția premeditată” și „premeditarea”. Iată, de exemplu, cum definesc noțiunea de premeditare A.Boroi, M.Gorunescu și M.Popescu: “caracteristică a laturiisubiective a unei infracțiuni , potrivit căreia, după formarea rezoluției infracționale și până la procedarea în concret la comiterea obiectivă a faptei trece un interval de timp în care făptuitorul comite acte de pregătire ce au rolul de a asigura reușita activității întreprinse”.
Considerăm mai adecvată o altă definiție a noțiunii „premeditare”: „hotărârea luată în mod deliberat cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și concretizarea în acte de pregătire pentru realizarea acestui scop ”.
Într-adevăr, încă în 1912, S.V.Poznâșev consemna, cu drept cuvânt: „Acea împrejurare că intenția este premeditată, nu este relevantă de felul său și nu constituie un temei de a agrava răspunderea". În același făgaș s-a exprimat N.S.Taganțev: „Dacă făptuitorul cugetă intens asupra șanselor de a realiza intenția infracțională, procură, fabrică sau adaptează mijloacele de săvârșire a infracțiunii , depune eforturi pentru a-și asigura reușita etc., putem considera infracțiunea lui ca fiind săvârșită cu premeditare”.
Despre anacronismul și inconsistența teoriei subiective privitoare la premeditarea unei infracțiuni ne vorbește C.Barbu: „Într-o concepție mai veche adoptată și de Codul nostru penal de la 1864 care vorbea de „precugetare”, premeditarea avea un caracter pur subiectiv și consta în luarea hotărârii infracționale în cursul unui proces psihic de reflexiune, de deliberare chibzuită anterioară săvârșirii infracțiunii. În această concepție, premeditarea era identificată cu dolul premeditat (dolus deliberatus, de propozitio) și opusă dolului spontan (dolus repentinus, de impeto). Această concepție a fost părăsită, aspectul subiectiv fiind îmbinat cu cel obiectiv și premeditarea concepută ca o activitate de pregătire materială a infracțiunii, ca manifestare a hotărârii mai dinainte luată de a săvârși”.
În concluzie, premeditarea nu trebuie identificată cu intenția premeditată. Nu este suficient ca făptuitorul să fi luat pur și simplu mai dinainte hotărârea de a omorî, pentru a avea premeditare. În acest caz, vom avea o intenție premeditată care nu poate conta, de una singură, la calificarea faptei de omor conform lit.a) alin.(2) art.145 C.pen.RM. Existența agravantei, prevăzute de această normă, presupune prezența unui complex de condiții de realizare a premeditării (enunțate mai sus), care privesc atât latura subiectivă, cât și latura obiectivă a infracțiunii.
Sub acest aspect, suntem de acord cu A.B.Falko, care afirmă: „Manifestarea obiectivă a premeditării constă în fabricarea mijloacelor sau instrumentelor de săvârșire a infracțiunii, în racolarea de participanți, în înțelegerea prealabilă de a săvârși infracțiunea, în crearea intenționată pe altă cale de condiții pentru săvârșirea infracțiunii. De asemenea, procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârșire a infracțiunii pot mărturisi despre prezența premeditării, dacă aceste acțiuni nu au fost săvârșite nemijlocit înainte de realizarea intenției, în contextul unei situații de viață concrete care a servit ca pretext pentru săvârșirea infracțiunii”. Așadar, premeditarea nu poate fi dedusă din singurul fapt de aplicare de către făptuitor a unor mijloace sau instrumente care îi înlesnesc comiterea omorului. Aplicarea în procesul omorului a unui mijloc sau instrument, găsit de făptuitor la locul săvârșirii faptei, nu poate fi un indicator al premeditării.
Iată cum Gh.Diaconescu caracterizează cea de-a treia condiție de realizare a premeditării: „Obținerea de informații necesare executării omorului (date despre programul sau obiceiurile victimei, capacitatea acesteia de a riposta), pregătirea instrumentelor trebuincioase înfăptuirii acțiunii (cumpărarea și curățirea armei, procurarea sau prepararea otrăvii etc.), alegerea locului și timpului cele mai propice (în pădure, pe malul unei ape, pe timp de noapte ori de zi), crearea condițiilor favorabile (atragerea victimei la locul prestabilit sau îmbătarea acesteia) și, în general, oricare activitate de această natură menită și întreprinsă în vederea atingerii scopului”.
Să vedem care din asemenea activități au fost atestate în practica judiciară: „Împrejurarea că inculpatul a premeditat fapta rezultă din modul în care a conceput-o și a realizat-o, fiind stabilit cu certitudine că mobilul faptei inculpatului l-a constituit răzbunarea, inculpatul dorind să dea satisfacție fiului său care în seara anterioară săvârșirii faptei a avut un conflict cu frații părții vătămate. Pentru aceasta, a doua zi a plănuit agresiunea, s-a înarmat cu o sabie, a ascuns sabia în mâneca hainei pentru a surprinde victima fără apărare, ceea ce s-a și întâmplat; „ Acțiunile real întreprinse de condamnatul B.V. în situația când dimineața între el și partea vătămată a avut loc conflictul, iar spre sfârșitul zilei el și-a scos arma, aîncărcat-o, a venit la locul infracțiunii, mergând o distanță considerabilă, s-a instalat într-un ascunziș, de unde l-a strigat pe B.I. și la momentul apariției în vizorul lui a părții vătămate a efectuat țintind împușcătura fatală, se constată că condamnatul a săvârșit omorul cu premeditare ",
Premeditarea nu poate fi reținută, dacă făptuitorul a dispus de un timp suficient, dar nu a întreprins nici un act de pregătire a omorului. De exemplu, într-o speță, după trei săptămâni de la un incident în cursul căruia inculpatul și victima s-au lovit reciproc, cei doi s-au întâlnit într-o seară la un bufet, iar ulterior, în timp ce victima se îndrepta spre casă, a fost urmărită de inculpat, însoțit de alte trei persoane. Și, deși a încercat să fugă, a fost lovită de acesta în cap cu un obiect contondent, suferind leziuni ce i-au pus viața în pericol. Întrucât din probele administrate nu rezultă că inculpatul ar fi luat anterior hotărârea de a se răzbuna pe victimă, că ar fi făcut acte de pregătire în acest sens, ci, dimpotrivă, că cei doi s-au întâlnit întâmplător, hotărârea infracțională intervenind ad-hoc, fără vreopregătire prealabilă, urmează a fi schimbată calificarea juridică a faptei în tentativă de omor neagravat.Acest exemplu demonstrează că lipsa chiar și a unei singure condiții de realizare a premeditării (în speță – a celei de-a treia condiții) este suficientă pentru a se confirma lipsa premeditării însăși.
În legătură cu un alt aspect vizând cea de-a treia condiție de realizare a premeditării, ne vom referi la o altă speță: pentru a pronunța sentința, instanța de fond a reținut că, la 30.07.2003, pe la ora 13.00, B.N., fiind în stare de ebrietate, în scopul de sustragere, a pătruns în casa lui C.O., având asupra sa un cuțit, un topor, mănuși, lipici, funii. Încuind ușa după sine, fără a spune ceva, i-a aplicat lui C.O. o lovitură cu cuțitul în antebrațul drept, cauzându-i leziuni corporale ușoare. Amenințându-le pe C.O. și pe fiica acesteia cu omorul, a cerut bani. C.O. i-a transmis făptuitorului 407 dolari SUA și 3608 lei moldovenești. Continuându-și „ activitatea”, B.N., insistând că i s-au dat puțini bani, a legat-o pe fiică la mâini și picioare, după care a impus-o pe C.O. să caute bani prin casă. Fiica lui C.O. a reușit să se elibereze și să fugă din casă. În intenția de a o omorî, B.N. a alergat după ea. Însă intenția nu și-a putut-o realiza, deoarece a fost reținut. Pentru cele săvârșite, B.N. a fost condamnat inclusiv potrivit art.27 și lit.a) alin.(2) art.145 C.pen.RM (adică, pentru tentativă la omorul săvârșii cu premeditare).
Judecând recursul, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova a relevat că instanței de fond nu i-a reușit să constate că B.N. a procurat, a fabricat sau a adaptat un careva mijloc sau instrument, ori că și-a asigurat condiții speciale din timp pentru săvârșirea omorului. În consecință, condamnarea lui B.N. conform art.27 și lit.a) alin.(2) art.145 C.pen.RM a fost apreciată ca ilegală.
Pe marginea acestei spețe, se poate menționa că omorul săvârșit cu premeditare poate forma concurs cu o altă infracțiune. În acest caz, trebuie să se stabilească că au fost săvârșite acțiuni de pregătire a infracțiunii de omor. Dacă au fost comise acțiuni de pregătire doar a infracțiunii aflate în concurs cu omorul, nu va putea funcționa agravanta de la lit.a) alin.(2) art.145 C.pen.RM. În speța prezentată mai sus s-a efectuat pregătire pentru infracțiunea de tâlhărie. Intenția de a săvârși omorul a avut un caracter spontan, iar făptuitorul nu a întreprins din timp măsuri pentru a se pregăti de această infracțiune. Deci, chiar dacă a săvârșit tentativa de omor, a săvârșit-o fără premeditare.
Agravanta premeditării, presupunând un proces care se desfășoară în psihicul făptuitorului, este o circumstanță personală, care nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți. Pentru a purta răspunderea penală, este necesar ca fiecare participant să fi premeditat fapta. Totuși dacă cel care a premeditat săvârșirea omorului a efectuat acte de pregătire împreună cu alte persoane, care au cunoscut scopul pregătirii, premeditarea devine o circumstanță reală și ea se răsfrânge asupra participanților (de exemplu, cel care îl ajută pe autor să-și procure arma, cunoscând că acesta o va folosi la comiterea omorului, răspunde pentru complicitatea la omor calificat). Este posibil chiar ca autorul să răspundă pentru omor simplu, iar participantul pentru participație la omor calificat (de exemplu, participantul creează situația în care știe că autorul va reacționa spontan în prezența unui act provocator din partea victimei).
Astfel, este posibil ca făptuitorul să premediteze omorul, condiționând săvârșirea acestuia de un act provocator comis de victimă. De asemenea, este posibil ca provocat fiind, să nu riposteze imediat prin săvârșirea omorului, ci după scurgerea unui interval de timp, în care să mediteze asupra hotărârii luate și să efectueze acte de pregătire. De sigur, instanța de judecată va constata în fiecare caz, examinând cu atenție împrejurările concrete ale cauzei, dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile cerute de lege, pe de o parte, pentru existența premedității, iar pe de altă parte, pentru existența provocării.
În încheiere, ne vom exprima punctul de vedere față de oportunitatea menținerii sau renunțării la incriminarea faptei de omor săvârșit cu premeditare.
În doctrina penală română, părerea este cvasiunanimă în sensul că se justifică agravarea răspunderii pentru infracțiunea de omor în condițiile de realizare a premeditării. De exemplu, O.Loghin menționează: „Premeditarea atribuie omorului caracter calificat, deoarece, presupunând, pe de o parte, o concentrare a forțelor psihice ale făptuitorului, iar, pe de altă parte, o pregătire a comiterii faptei, asigură acestuia șansa sporirii de reușită. În același timp, premeditarea relevă și o periculozitate mai mare a făptuitorului, care înțelege să procedeze metodic, cu calm pentru traducerea în fapt a hotărârii sale infracționale”.
În doctrina penală rusă părerile s-au împărțit: unii argumentează în sprijinul agravării răspunderii pentru omorul săvârșit cu premeditare; alții, din contra, consideră că o asemenea agravare nu se justifică. Din grupul ultimilor face parte A.V.Naumov, care afirmă: „Spre deosebire de majoritatea omorurilor săvârșite din alte motive, intenția în cadrul omorului săvârșit cu intenții huliganice este spontană, și nu premeditată. Aceasta este o afirmare în plus a faptului că simpla împărțire a intenției în spontană și premeditată nu ne vorbește încă despre gradul pericolului social al infracțiunii. în special, caracterul spontan al intenției în cadrul omorului săvârșit cu intenții huliganice mărturisește despre pericolul social sporit al acestei infracțiuni, deoarece indică asupra ușurinței cu care subiectul decide să săvârșească omorul”.
Observăm că autorul citat compară omorul săvârșit cu intenții huliganice cu omorul săvârșit cu intenție premeditată (nu cu omorul săvârșit cu premeditare). Deci, comparația nu este tocmai relevantă. Dacă comparația ar fi adecvată, s-ar putea vedea că, după gradul de pericol social, agravantele, prevăzute la lit.a) și c) alin.(2) art.145 C.pen.RM, se situează aproximativ la același nivel.
În schimb, nu poate fi trecută cu vederea opinia lui A.I.Rarog: „Cauzele, datorită cărora făptuitorul nu și-a realizat îndată hotărârea infracțională (șovăiala, ezitarea, atitudinea emoțională negativă față de infracțiune, neconcilierea motivelor care îl dirijează pe făptuitor), nu permit a considera intenția premeditată mai periculoasă decât intenția spontană”. Ideea este dezvoltată de N.S.Taganțev, care consideră că „existența premeditării trebuie stabilită în fiecare caz aparte, în funcție de circumstanțele celor comise. Nu să fie statuată a priori de către legiuitor”.
Cântărind argumentele pro și contra, ajungem la concluzia că ar fi preferabilă o variantă de compromis. O variantă care funcționează în condițiile dreptului penal al Statelor Unite. La concret, recomandăm excluderea agravantei „cu premeditare" din dispoziția alin.(2) art.145 C.pen.RM, însoțită de includerea în alin.(1) art.77 „Circumstanțele agravante" din Codul penal a unei litere suplimentare care să aibă următorul conținut: „o) Săvârșirea infracțiunii cu premeditare. Instanța de judecată are dreptul, în funcție de caracterul infracțiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanță agravantă”. Astfel, avantajul ar consta în aceea că, în procesul de analiză a caracterului infracțiunii, ar fi luate în considerație, înainte de toate, tocmai cauzele datorită cărora făptuitorul nu și-a realizat îndată hotărârea infracțională.
2.3. Examenul practicii judiciare în materie de omor cu premeditare
Generalizarea practicii judiciare a demonstrat că în general instanțele de judecată aplică corect legislația cu privire la omorurile premeditate. Se comit mai puține greșeli la încadrarea acțiunilor vinovaților și la stabilirea pedepselor.
Concomitent, unele instanțe judecătorești nu țin cont de pericolul social deosebit al omorurilor premeditate. Nu se respectă întotdeauna cerința legii cu privire la cercetarea multilaterală, completă și obiectivă a circumstanțelor infracțiunii săvîrșite, in special privind clarificarea intenției celui vinovat si a motivelor omorului .
Se comit greșeli la delimitarea omorului premeditat de componentele de infracțiuni conexe, in special, de omorul din imprudență, de leziunile corporale grave în urma cărora a survenit moartea victimei, precum și la delimitarea tentativei de omor de cauzarea premeditată a leziunilor corporale.
Într-un șir de cazuri, respingînd concluzia despre vinovăția intenționata de omor, instanțele judecatorești reies numai din datele care demonstrează că vinovatul nu avea intenția directă de a curma viața și nu apreciază în mod cuvenit circumstanțele care permit de a constata că vinovatul avea intenție indirectă.
Analiza practicii judiciare naționale, dar și a celei din alte țări, demonstrează că aplicarea răspunderii penale pentru omorul intenționat continuă să aibă uneori un caracter neunitar. Considerăm că deficiențele semantice și caracterul mult prea interpretabil, caracteristice prevederilor ce incriminează fapta de omor intenționat, reprezintă principalele cauze ale acestei stări de lucruri. În cele ce urmează, în baza unor studii de caz – aparținând, în primul rând, de jurisprudența din Republica Moldova, și, în al doilea rând, de jurisprudența din România, Federația Rusă, etc. – vom încerca să reliefăm unele puncte vulnerabile ale practicii aplicării răspunderii pentru omorul intenționat. Pe cale de consecință, vor fi propuse și soluții de sincronizare a acestei practici cu perspectivele de regenerare și evoluție a justiției penale,de raliere corectă a legislației.
Astfel, pentru incidența agravatei de omor intenționat săvîrșit cu premeditare este necesară intenția cauzării morții victimei. În următoarea speță vom exemplifica.
Instanța de recurs, judecînd cauza, a stabilit că la 30 septembrie 2006, aproximativ la ora 2300, V.S., aflîndu-se în stare de ebrietate, în curtea casei nr.11 din str.Minerilor, or.Cricova, mun.Chișinău, în urma unui conflict cu cet. P.A., avînd scopul cauzării acestuia leziunilor corporale, i-a aplicat o lovitură în cap cu un tîrnăcop mic, cauzîndu-i o traumă cranio-cerebrală deschisă, care conform raportului de expertiză medico-legală nr.2038 se califică ca vătămări corporale grave periculoase pentru viață, în urma cărora la 09 octombrie 2006, adică peste 9 zile, P.A. a decedat.
Instanța de recurs a ajuns la această concluzie din următoarele considerente.
Atît în cadrul urmăririi penale, cît și la judecarea cauzei condamnatul a negat vinovăția în comiterea omorului, explicînd că în urma conflictului apărut între el și partea vătămată, S. V., a încercat să caute o piatră pe jos pentru a-l lovi, însă n-a găsit , dar a dat peste un ciocan cu care l-a lovit o dată, după ce l-a aruncat și a fugit, neavînd scopul de a-l omorî și nedorind survenirea morții acestuia.
Cele menționate mai sus au fost confirmate în ședința de judecată prin depozițiile martorilor V.S., A.G., A.Gh. și alții, prin alte probe administrate.
Probele administrate confirmă versiunea condamnatului, că el nu l-a amenințat cu moartea și nu a urmărit scopul curmării vieții lui P.A., el, adică V.S. avînd posibilitatea de a-i cauza și alte lovituri, însă n-a făcut acest lucru, dar binevol a aruncat ciocanul și a dispărut de la locul crimei.
Se menționează și faptul, că moartea victimei a survenit peste 9 zile de la momentul cauzării leziunilor corporale.
Potrivit Hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție “Cu privire la practica judiciară în cazurile despre omor premeditat” nr.9 din 15 noiembrie 1993, cu modificările ulterioare, pct.3) – omorul premeditat presupune existența intenției pentru cauzarea morții victimei. Astfel instanța a considerat necesară reîncadrarea acțiunilor condamnatului în baza art.149 alin.(1), lipsirea de viață din imprudență, Cod penal, neavînd suport probatoriu și contravin probelor administrate, de vreme ce au fost administrate suficiente probe care confirmă cu certitudine că condamnatul în mod intenționat i-a cauzat părții vătămate leziuni corporale grave, care sînt în legătură cauzală cu survenirea morții. Astfel, Curtea Supremă de Justiție casează parțial decizia Judecătoriei Rîșcani, rejudecă cauza și pronunță o nouă hotărîre după cum urmează: V.S. se condamnă în baza art.151 alin.(4) Cod penal la 13 (treisprezece) ani închisoare, cu executarea pedepsei în penitenciar de tip închis.
Ne raliem opinii conform căreia „omorul premeditat presupune existența intenției pentru cauzarea morții victimei”.
Dacă se va constata că vinovatul a prevăzut posibilitatea cauzării morții și admitea în mod conștient aceasta, urmează să fie recunoscut faptul că el a acționat cu o intenție indirectă de omor. Deci cauzîndu-i vătămarea intenționată gravă a integrității corporale a fost provocat decesul victimei (art.151 alin.(4) CP).
O altă situație din practica judiciară vine să susțină faptul că „omorul premeditat săvîrșit în urma unei înțelegeri prealabile de către un grup de persoane pentru săvîrșirea atacului de tîlhărie impune responsabilitatea pentru omor și persoanelor care nu au participat nemijlocit la săvîrșirea omorului”.
În ședința instanței de fond cu certitudine s-a constatat că inculpatul S.N. în prealabil, prin înțelegere cu o altă persoană, s-a pregătit de săvârșirea unui atac tâlhăresc asupra victimei B.E. cu scopul de acaparare a averii ei. Pentru aceasta ei au îmbrăcat pe față măști și s-au înarmat cu o rangă de metal pentru a o folosi ca armă.
În ședința de judecată inculpatul S.N. a negat faptul participării lui la săvârșirea omorului victimei și atacului tâlhăresc. Însă la urmărirea penală, fiind audiat în calitate de bănuit cu participarea avocatului și la reconstituirea faptei la fața locului cu participarea martorilor asistenți inculpatul S. detailat a lămurit cum s-a înțeles cu U. să săvârșească un atac asupra victimei B. cu scopul acaparării averii, prealabil au confecționat măști și s-au înarmat cu o rangă de metal. Ajungând la ușa casei lui B.E., ambii au înțeles că pătimita se afla în casă, apoi au împărțit rolurile. U. a pătruns în casă pe fereastra din spate, iar el pe ușa de la intrare. Pătimita speriată s-a îndreptat spre ieșire unde se afla el și în acest moment U. a lovit-o cu ranga peste cap. Ea a căzut. După aceasta ambii au început să selecteze obiectele de preț pentru a fi sustrase. Într-un moment pătimită a încercat să se ridice, însă U. i-a mai aplicat cîteva lovituri și ea a căzut nemișcată. După aceasta ambii au încărcat obiectele sustrase în automobil și le-au dus în apartamentul lui U. Caparte el a primit de la U. o anumită sumă de bani.
Instanța de fond, cercetând aceste depoziții ale lui S., întemeiat le-a apreciat veridice, deoarece obiectiv se completează și de alte probe. Vinovăția lui S.N. se dovedește și prin concluzia expertizei medico-legale, din care rezultă că moartea părții vătămate B.E. a survenit din motivul cauzării leziunilor corporale incompatibile cu viața – nu mai puțin de 7 lovituri în regiunea capului cu un obiect dur, prin corpurile delicte – obiectele sustrase, care au fost depistate în apartamentul lui U., precum și ranga de metal care, conform raportului de expertiză a corpurilor delicte putea fi folosită ca armă pentru cauzarea leziunilor corporale victimei B.E., prin încheierea expertului din 5 septembrie, conform căreia urmele de sânge depistate pe pantofii inculpatului. S.N. puteau proveni de la pătimită B.E., prin depozițiile martorilor Gh.N., V.U., N.S., L.U.
Astfel, probele examinate și apreciate în ansamblul lor și toate circumstanțele cauzei stabilesc integral vinovăția inculpatului S.N. de săvârșirea infracțiunilor imputare.
Probele prezentate cu certitudine dovedesc că inculpatul S.N., prin înțelegere prealabilă cu o altă persoană, a săvârșit un atac de tâlhărie, în desfășurarea căruia victima a fost omorâtă, ceea ce se confirmă și prin acțiunile coordonate al atacatorilor.
De aceea acțiunile inculpatului S.N. sunt încadrate în baza art.145 alin.(2) lit.a), b), j), k) CP ca omor premeditat, săvârșit în interes acaparator, cu o deosebită cruzime, cu scopul de a înlesni săvârșirea altei infracțiuni, și în baza art.188 alin.(2) lit.b), e), f) CP, ca tâlhărie, săvârșită prin înțelegere de un grup de persoane, cu aplicarea unui obiect folosit ca armă, în scopul însușirii avutului în proporții mari și prin pătrundere în locuință.
O altă idee ce ar trebui analizată este posibilitatea atragerii la răspundere penală pentru tentativă de omor premeditat, or aceasta fiind posibilă doar în cadrul intenției directe.
În fapt, pe baza probelor administrate în dosar, instanța de fond a constatat că O.S. pe data de 14.12.2006, ora 23.00, în s.Talmaza, r-nul Ștefan Vodă, l-a chemat pe M.V. în stradă și, fără nici un motiv, cu o vergea metalică i-a aplicat o lovitură în regiunea capului, provocîndu-i o vătămare gravă a integrității corporale sub formă de traumă craneo-cerebrală închisă, comoție cerebrală, edem al țesăturilor moi pe partea piloasa a capului, localizate în regiunea parietală din dreapta și regiunea occipitală, traumă închisă a osului în regiunea parietal-occipitală pe dreapta.
Tot el, în noaptea spre 31.12.2006, în jurul orei 24.00, în aceeași localitate, la domiciliul M.C., cu care era în relații ostile, i-a aplicat acesteia cu un melesteu patru lovituri în regiunea capului, provocîndu-i o vătămare gravă a integrității corporale și a sănătății, periculoasă pentru viață.
Nefiind de acord cu sentința în cauză, atît procurorul, cît și inculpatul O.S. și avocatul său, A.C., au declarat apeluri. Procurorul a solicitat casarea integrală sentinței din 27.03.2007, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărîri, prin care să-i fie stabilită lui O.S. o nouă pedeapsă, în limitele art.151 alin.(2) lit.h), 27, 145 alin.(2) lit.a), e) Cod penal, iar conform art.84 Cod penal, de a i se stabili pedeapsa definitivă lui O.S., de 24 ani închisoare, cu ispășirea în penitenciar de tip închis, fiindcă, în cadrul cercetării judecătorești, s-a constatat că inculpatul a acționat direct și cu premeditate, avînd intenția de a-i cauza leziuni corporale grave părții vătămate M.V. din intenții huliganice și intenția directă de a o omorî pe partea vătămată M.C. Are dreptate M.A.Hotca, când afirmă că, în esență, omorul săvârșit cu premeditare constă în suprimarea vieții unei persoane după o prealabilă pregătire.Aceasta înseamnă că pregătirea de infracțiune este o etapă indispensabilă a activității infracționale, în ipoteza infracțiunii prevăzute la lit.a) alin.(2) art.145 C.pen.RM.
Iată de ce nu putem agrea așa-numita „teorie subiectivă privitoare la premeditarea unei infracțiuni", despre care ne relatează M.A.Hotca: „În concepția subiectivă, premeditarea este concepută ca o circumstanță referitoare la elementul subiectiv al infracțiunii… Potrivit acestei teorii, actele preparatorii sau alte date ale realității, premergătoare executării elementului material (adică executării faptei prejudiciabile), nu sunt componente ale premeditării, ci numai elemente probatorii".De exemplu, adept al teoriei descrise este M.Basarab, care consideră că existența unor acte preparatorii nu este de esența premeditării, în sensul că acestea pot exista sau pot lipsi
După cum rezultă din materialele cauzei, pe episodul acuzării condamnatului pentru fapta săvîrșită la 31 decembrie 2006 în privința părții vătămate, intenția lui a fost de a omorî partea vătămă M.C., dar nu de a cauza leziuni corporale grave acesteia, din momentul după cauzarea leziunilor corporale grave părții vătămate, condamnatul a lăsat-o singură, pe timp de noapte, fără ajutor, nu a întreprins nici o acțiune pentru a-i acorda ajutor personal, înțelegînd faptul că aceasta fără ajutor nu va supraviețui și el va rămîne nepedepsit.
Instanțele inferioare au concluzionat că argumentul procurorului privind faptul că intenția condamnatului era de a omorî partea vătămată, dar nu de a cauza leziuni corporale acesteia este neîntemeiat, fiindcă tentativa de omor premeditat este posibilă doar în prezența unei intenții directe, însă, conform materialelor cauzei, în urma cercetării judecătorești, instanțele inferioare nu au constatat intenția premeditată a condamnatului de a-i cauza părții vătămate M.C. moartea folosindu-se de starea ei de neputință.
Astfel, instanța de fond a stabilit corect starea de fapt și de drept, în cel de-al doilea episod, găsîndu-l vinovat de comiterea infracțiunii prevăzute de art.151 alin.(1) Cod penal, conform indicilor calificativi: vătămarea intenționată gravă a integrității corporale sau a sănătății, care este periculoasă pentru viață, ca probe servind: schemele și tabelele fotografice ale locului săvîrșirii infracțiunii, în casa părții vătămate M.C., raportul de expertiză nr.1 "D" din 03.01.2007, raportul de expertiză criminalistică nr.1 din 12.01.2007.
La fel, atît instanța de fond, cît și cea de apel, în conformitate cu prevederile art.101 Cod de procedură penală, au examinat complet și obiectiv probele administrate la dosar, verificîndu-le sub aspectul pertinenței și concludenții, atît probele obținute în procesul urmăririi, cît și cele din cadrul ședințelor de judecata, fapt ce demonstrează că concluziile despre vinovăția lui O.S. în comiterea infracțiunii de vătămare intenționată gravă a integrității corporale sau a sănătății, săvîrșită repetată, sunt juste și întemeiate.
Acestea fiind analizate, ținem să menționăm faptul că unele erori, în aplicarea legii penale, nu întîrzie să apară. Iar analiza practicii judiciare naționale, demonstrează o dată în plus faptul că răspunderea penală pentru omorul intenționat săvîrțit cu premeditare continuă să aibă uneori un character neunitar, motiv pentru care persist necesitatea motivării omorului intenționat săvîrșit cu premeditare.
III. ASPECTE DE DREPT COMPARAT ASUPRA OMORULUI INTENȚIONAT SĂVÎRȘIT CU PREMEDITARE
3.1. Delimitarea omorului săvîrșit cu premeditare de alte fapte conexe
Din cele mai vechi timpuri, viața persoanei a fost protejată de societate prin diverse mijloace, inclusiv cu ajutorul normelor de moralitate, religie și drept. Viața omului este bunul cel mai de preț, suprema valoare biologică, socială și filosofică, deoarece este de ordine divină. Importanța primordială a acestei valori sacre constă în faptul că, procesul ei fiind întrerupt pe deplin, nu mai poate fi restabilit. De aici rezultă, din punctul de vedere al jurisprudenței, că și dreptul la viață nu mai poate fi reabilitat, precum pot fi reabilitate alte drepturi ale persoanei: dreptul la proprietate, la muncă, la inviolabilitatea domiciliului etc.
În Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York la 10 decembrie 1948, este stipulat: „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi” (art.1); „Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale” (art.3).
În aceeași măsură este protejată viața persoanei în actele internaționale europene. În Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, adoptată în noiembrie 1950 la Roma, în art.2 „Dreptul la viață” se prevede: „Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege”.
Totodată, Parlamentul Republicii Moldova a consfințit în Constituție, Legea Supremă a țării, că „statul garantează fiecărui om dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică”.
Dreptul la viață, din momentul apariției ei, este ocrotit de normele de drept, dar, cel mai efectiv – de legea penală, în egală măsură pentru toate persoanele. Nu are importanță dacă victima a fost o persoană tânără sau bătrână, sănătoasă sau bolnavă, era angajată în câmpul muncii sau nu, avea loc de trai sau era o persoană fără loc de trai, avea un comportament violent sau ducea o viață normală, era de o anumită naționalitate sau rasă, confesiune.
Acestea fiind spuse, menționăm că contează nu metoda prin care se aduce atingere valorii supreme – vieții, ci înseși consecințele pe care le provoacă prejudicierea sistemului de valori ocrotit de legislație. După cum am menționat, problema eutanasiei este o problemă relativ nouă pentru societatea noastră, iar pentru a o putea înțelege cât mai bine e nevoie de o analiză profundă, prin prisma elementului comparativ între infracțiunea de lipsire de viață la dorința persoanei și omorul intenționat, dar și între celelalte infracțiuni omogene.
O primă delimitare ce se cere făcută ar fi între eutanasie și omorul intenționat. Necesitatea efectuării acestei delimitări constă în faptul că societatea noastră, aflându-se în fața stigmatelor create de eutanasie, deseori o confundă cu omorul intenționat. Legiuitorul moldav a pășit cu un pas înainte în comparație legiuitorii din alte țări atunci când a introdus fapta de lipsire de viață la dorința persoanei în cadrul infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanelor. Să luăm, de exemplu, legislația României sau a Federației Ruse, în cadrul cărora nu este prevăzută infracțiunea de eutanasie. La o primă vedere, am putea considera că fapta respectivă este agreată, acceptată de legislațiile acestor țări. Însă, practica judiciară a acestora ne contrazice; în realitate, fapta de lipsire de viață la dorința persoanei în legea penală română și cea rusă se califică ca omor intenționat.
Așadar, în momentul în care legiuitorul nostru a introdus în cadrul infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei fapta de eutanasie, el a delimitat-o pentru totdeauna de infracțiunea de omor intenționat. Consecința unică comună a acestor infracțiuni constă în lipsirea de viață a unei persoane. Considerăm că delimitarea dintre aceste două infracțiuni ar trebui făcută în baza terminologiei de definire a acestora.
Savantul rus A.V. Kuznețov definește noțiunea de omor ca acea faptă socială periculoasă săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală, care atentează la viața persoanei cauzându-i acesteia moartea. Autorul moldovean C.Roșca definește omorul ca „lipsirea ilicită, culpabilă , premeditat sau din imprudență ,de viață a altei persoane”.
În literatura de specialitate eutanasia este definită ca „lipsirea de viață a persoanei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracter imposibil al suferințelor fizice, dacă a existat dorința victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora”.
În Dicționarul medical eutanasiei i se dă următoarea definiție: acea metodă de provocare de către medic, rudă sau o terță persoană a unei morți precoce, nedureroase unui bolnav, incurabil, pentru a-i curma o suferință grea și prelungită. În cazul eutanasiei, legea ocrotește dreptul la viață și însăși viața persoanei care suferă de o maladie incurabilă sau de o altă boală care provoacă suferințe fizice insuportabile; pe când în cazul omorului intenționat se protejează dreptul la viață și însăși viața ca valoare supremă, ca un bun absolut, la care nimeni nu are dreptul să atenteze. Obiect de atentare în cazul omorului intenționat poate fi orice persoană, indiferent de vârstă, sex, statut, stare socială, medicală, iar pentru calificarea acțiunilor făptuitorului ca eutanasie trebuie să existe următoarele condiții obiective:
1) victima să sufere de o boală incurabilă sau de o altă boală gravă care îi provoacă bolnavului suferințe insuportabile;
2) să existe dorința proprie a victimei mature de a fi lipsită de viață. Dacă muribundul ori suferindul a fost silit prin diverse metode de violență fizică sau psihică aplicate asupra lui sau asupra unor rude apropriate să înainteze cerința de a fi lipsit de viață, atunci va decădea unul dintre elementele de bază ale acestei forme de încetare a vieții persoanei, cum ar fi „la dorința victimei”, și în asemenea cazuri vor fi prezente semnele infracțiunii prevăzute de art.145 C. pen. RM –omor intenționat;
3) să existe dorința rudelor muribundului sau ale suferindului minor.
Privarea de viață (ucidere) se poate manifesta atât prin acțiuni, cât și prin inacțiuni. După cum am menționat anterior, acțiunile se pot efectua prin utilizarea:
– forței musculare a făptuitorului;
– armei de foc;
– unor substanțe toxice;
-unor mijloace medicale, cum ar fi injectările, operațiile chirurgicale efectuate vădit neprofesional, iradierea supradotată cu radiații ș.a., acțiuni foarte asemănătoare cu săvârșirea infracțiunii de eutanasie prin acțiune, acțiunile manifestăndu-se prin injectarea unei substanțe care va provoca decesul persoanei, prin oprirea aparatelor care mențin pacientul în viață.
Atât infracțiunea de omor intenționat, cât și eutanasia se săvârșesc cu vinovăție sub formă de intenție directă sau indirectă.
În latura subiectivă se include motivul și scopul infracțiunii. Însă, chiar dacă nu s-ar stabili scopul și motivul omorului intenționat, acestea nu au un rol important la calificare, pe când în cazul eutanasiei scopul și motivul joacă un rol important la calificarea faptei.
Scopul – lipsirea de viață a persoanei care suferă de o maladie incurabilă sau de o altă boală, care îi provoacă victimei suferințe fizice insuportabile.
Motivul – constă în sentimentul de compasiune, de scutire a victimei de suferințe fizice insuportabile sau de lungă durată.
Un lucru se cere a fi menționat: în calitate de autor al infracțiunii de eutanasie pot fi lucrătorii medicali (medici, infirmieri ș.a.). Legiuitorul nu cere nici o calitate specială pentru subiect; în calitate de subiect pot apărea atât medici, cât și asistenți sociali sau orice altă persoană. Infracțiunea de eutanasie, la fel ca și cea de omor, se poate săvârși și printr-o formă simplă sau complexă de participație. Toți participanții vor purta răspundere penală conform art.148 C. pen. RM, dacă vor fi respectate cerințele indicate de norma respectivă. În caz contrar, acțiunile participanților vor fi calificate, după caz, în conformitate cu art.145 C. pen. RM.
O altă delimitare, care se necesită a fi făcută este între omorul săvîrșit cu premeditare și omorul la comandă prevăzut la art.145 alin.(2) lit.p) CP RM.
Omorul la comandă include aspecte ale: omorului săvîrșit cu premeditare, omorului săvîrșit din interes material, omorului săvîrșit de două sau mai multe persoane. De fapt, omorul la comandă le poate cuprinde ca părți pe unele din acestea, dar nu pe toate. Vom face o analiză comparativă în cele ce urmează a componenței de omor intenționat săvîrșit cu premeditare vis-à-vis de omorul la comandă.
Absolut orice omor la comandă se comite cu premeditare. Determinarea noțiunii de „comandă” are importanță și pentru calificarea corectă a înțelegerii prealabile cu scopul de a comite omorul, precum și pentru delimitarea omorului la comandă de înțelegerea de a comite omorul. Înțelegerea prealabilă de comitere a omorului presupune un acord între două sau mai multe persoane, care planifică comiterea omorului, ceea ce include prelucrarea planului de săvîrșire a infracțiunii, repartizarea rolurilor participanților, alegerea autorului, acțiuni care, la rîndul lor, depind de metoda concretă de comitere a infracțiunii, de trăsăturile fizice ale victimei etc. Dacă însă, toate persoanele care s-au înțeles în prealabil de a comite omorul urmăresc un singur scop, referindu-se la un singur obiect, atunci este vorba despre un omor de alt gen (cu premeditare, omor din interes material, etc.), deoarece fapta de „comandă” lipsește. Însăși din definiția omorului la comandă deducem deoseirile esențiale de omorul săvîrșit cu premeditare. Astfel, omorul la comandă este privarea intenționată de viață a victimei, realizată de către o persoană (autor) la însărcinarea (comanda, ordinul, dispoziția, acordul) altei persoane (client, beneficiar). Pe cînd în cadrul infracțiunii de omor săvîrșit cu premeditare persoana autorului coincide cu cea a clientului.Adică, persoana ce ia decizia de a ucide, comite și fapta. Țin să menționez faptul că omorul săvîrșit cu premeditare implică trei condiții :
1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și până la momentul executării infracțiunii;
2) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să mediteze, să-și concentreze forțele sale psihice în vederea asigurării succesului acțiunii sale;
3) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să treacă la săvârșirea unor acte de pregătire de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei.
În cazul omorului la comandă este necesar acordul ambelor părți, adică a “prestatorului de servicii” avînd ca obiect moartea victimei și a executorului care își asumă obligația de a priva de viață o anumită persoană. Beneficiarul asumîndu-și obligația de a realiza anumite acțiuni în interesul autorului sau a se abține de la realizarea lor.
3.2. Incriminarea omorului intenționat săvîrșit cu premeditare în legislația penală a altor state
La lit.a) alin.(2) art.145 C.pen. RM se prevede răspunderea pentru omorul săvârșit cu premeditare. Modelul de inspirație a constituit, înainte de toate, dispoziția de la lit.a) art.175 „Omorul calificat” din Codul penal român. Însă, nu doar în legea penală română e stabilită răspunderea pentru omorul săvârșit cu premeditare.
De exemplu, în Codul penal francez, fapta de omor săvârșit cu premeditare este incriminată în art.221-3. Respectiva faptă se pedepsește cu detențiunea pe viață. Pentru comparație, de exemplu, omorul săvârșit pe calea otrăvirii (în lipsa premeditării) (art.221-5 din Codul penal francez) se pedepsește cu închisoare pe un termen de treizeci de ani.
Conform Codului penal olandez (art.287), omorul neagravat atrage pedeapsa cu închisoare pe un termen de până la cincisprezece ani sau amenda de categoria a cincea. În schimb, pentru omorul săvârșit cu premeditare (art.289 din Codul penal olandez), se stabilește pedeapsa cu detențiune pe viață, sau închisoare pe un termen de până la douăzeci de ani, sau amendă de categoria a cincea.
Conform alin.1 §233, coroborat cu alin.a) §17 din Codul penal norvegian,omorul neagravat se pedepsește cu închisoare pe un termen de la șase la cincisprezece ani. Dacă însă omorul e săvârșit cu premeditare (alin.2 §233 din Codul penal norvegian), atunci pedeapsa constituie închisoare pe un termen de până la douăzeci și unu de ani.
Așadar, în toate aceste cazuri, ca și în legea penală a Republicii Moldova, omorul săvârșit cu premeditare presupune un tratament sancționator mai sever decât cel stabilit pentru omorul neagravat. În context, este relevant a menționa că, potrivit Proiectului de Lege pentru modificarea și completarea Codului penal al Republicii Moldova nr.277-XVI din 18.12.2008 (elaborat de către Ministerul Justiției), sancțiunea pentru alin.(2) art.145 C.pen.RM (deci, și pentru lit.a) alin.(2) art.145 C.pen.RM) înlocuită cu închisoarea de la doisprezece la douăzeci de ani sau detențiunea pe viață (față de închisoarea de la șaisprezece la douăzeci și cinci ani, conform legii în vigoare). Astfel că se profilează o tendință de agravare a pedepsei pentru fapta de omor săvârșit cu premeditare.
În acord cu prevederile legii penale autohtone, omorul săvârșit cu premeditare este o modalitate agravată a infracțiunii de omor. În alte state (de exemplu, România, Bulgaria, Turcia etc.), omorul săvârșit cu premeditare este conceput ca modalitate agravată a omorului calificat. În fine, în alte țări (de exemplu, în Franța, Olanda etc.), omorul săvârșit cu premeditare apare ca variantă calificată a omorului, fiind incriminat într-un articol distinct al legii penale.
Totodată, există state în care premeditarea nu este circumstanțiată în nici un fel ca agravantă a infracțiunii de omor. Este vorba de Federația Rusă, Ucraina, Republica Bielarus, Polonia și alte țări. Aceasta demonstrează că, în diferite sisteme de drept, atitudinea este diferită față de oportunitatea agravării răspunderii pentru omorul săvârșit cu premeditare. Totuși, este nelipsit de interes a consemna că, în cadrul tezei sale de doctor, A.B.Falko aduce argumente în sprijinul stabilirii răspunderii penale pentru omorul săvârșit cu premeditare. Mai mult, se argumentează că o asemenea faptă ar trebui incriminată nu oricum, dar într-un articol aparte.
În contextul abordat, trebuie de menționat că, de exemplu, în legea penală română, omorul săvârșit cu premeditare a fost incriminat în permanență (cel puțin, în perioada modernă și contemporană). Nu același lucru se poate afirma despre poziția legiuitorului rus (sau sovietic) vis-à-vis de problema oportunității stabilirii răspunderii pentru omorul săvârșit cu premeditare.
Astfel, în Rusia, în Codul de pedepse din 1845, în art.1454 și 1455, se făcea distincția dintre omorul săvârșit cu premeditare, omorul săvârșit fără premeditare și omorul săvârșit la mînie. Odată cu instaurarea puterii sovietice, situația suferă schimbări: în așa-numitele „Principii directoare ale dreptului penal al RSFSR” din 1919 se renunță la concepția de vinovăție, nu sunt definite noțiunile „intenție” și „imprudență”. în același timp, oarecum inconsecvent, în pct.3 art.12 din numitul act, premeditarea este specificată printre circumstanțele care se iau în considerație la agravarea pedepsei. După aceste metamorfoze, în sistemul de norme penale aplicate pe teritoriul actual al Republicii Moldova mențiunea despre omorul săvârșit cu premeditare reapare abia în 1999, în Proiectul Codului penal al Republicii Moldova, la lit.a) alin.(2) art.140 „Omorul intenționat". Astfel, legea penală italiană incriminează ca fapte contra vieții: omorul simplu, omorul agravat, omorul comis în alte circumstanțe agravante, infanticidul, omorul cu consimțământul victimei, instigarea sau înlesnirea sinuciderii, omorul praeterintenționat și omuciderea din culpă.
Legea penală germană, incriminează ca infracțiuni contra vieții: omorul agravat, loviturile mortale, omorul comis în condiții atenuante, omorul la cerere, avortul, genocidul, abandonul și omorul din culpă. Deși legea penală italiană și germană se situează pe aceeași poziție în ceea ce privește momentul începerii vieții, atitudinea față de infracțiunea de avort, de exemplu, este diferită. Astfel, legea germană consideră avortul o infracțiune contra vieții, pe când legea italiană sistematiza această infracțiune până în 1978, în titlul 10, intitulat „infracțiuni contra integrității corporale și sănătății neamului”. După 1978, acest titlu a fost abrogat prin lege, reglementările în materie, făcând obiectul unei legi speciale. Soluția italiană este apropiată de cea a legii penale române, care reglementează avortul, nu în cadrul infracțiunilor contra vieții, ci a celor contra integrității corporale sau a sănătății.
Legea penală franceză , incriminează sub denumirea de “infracțiuni contra vieții”: omorul simplu, omorul în formă agravată (sunt prevăzute trei categorii de circumstanțe agravante), atentatul la viața altuia prin otrăvire—text care nu a figurat în proiectul inițial, fiind introdus de Parlament prin reproducerea art.301 din Codul penal anterior—și omorul din culpă. Infracțiunea de “provocare la sinucidere” (asemănătoare celei prevăzute de legea penală română în art.179, în cadrul capitolului referitor la infracțiunile contra vieții), este incriminată în capitolul al III-lea sub denumirea de “punerea în pericol a persoanei”, într-o secțiune autonomă intitulată provocarea la sinucidere. Tot acolo sunt incriminate și faptele de “propagandă sau publicitate în favoarea produselor, obiectelor sau metodelor preconizate ca mijloace de sinucidere”. În sfârșit, Codul penal spaniol, incriminează în “omuciderea și formele sale”: omorul simplu, omorul în circumstanțe agravante, omorul din culpă, îndemnul la sinucidere și omorul la cerere. Așa cum se observă, reglementarea spaniolă se apropie mult de cea română, cu excepția neincriminării distincte a pruncuciderii și a incriminării în schimb, a faptei de omor la cerere.
O primă concluzie care s-ar putea desprinde din această analiză istorică și de drept comparat a infracțiunilor contra vieții, ar fi aceea că majoritatea legislațiilor moderne incriminează faptele de omor simplu, omor agravat (existând una, două sau trei forme agravate) și omor din culpă. Pruncuciderea este incriminată numai de unele legislații (română, italiană), alte legislații asimilând aceste fapte cu cele de omor (legea penală franceză, germană, spaniolă).
A doua concluzie se referă la formele agravate. Cea mai simplă formulare a circumstanțelor agravante, o cuprinde legea spaniolă. După această lege,omorul se pedepsește mai grav când „este comis:
– cu perfidie;
– ca preț, recompensă sau cu promisiune;
– cu înverșunare;
– amplificând deliberat și inuman durerea victimei (art.139).”
În acest caz, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 20 de ani. Dacă fapta se constituie în condițiile mai multor circumstanțe agravante, pedeapsa este închisoarea de la 20 la 25 de ani. Este de reținut că limitele pedepsei pentru omor simplu sunt prevăzute de la 10 la 15 ani.
La fel de simplă este și reglementarea legii penale germane. În acest caz, omorul are caracter grav când este comis din plăcerea de a ucide sau de a-și satisface pornirile sexuale ori din lăcomie sau din alte motive josnice, prin viclenie, cruzime, prin mijloace prezentând un pericol comun sau pentru a înlesni sau a ascunde o altă infracțiune. În aceste situații, omorul se pedepsește cu detențiune pe viață
Ceea ce prevalează în cele două legislații de mai sus, sunt agravantele privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului (motive josnice, perfidie, înverșunare, viclenie, plăcere, satisfacție sau scopul de a înlesni sau de a ascunde o altă infracțiune, a primi o recompensă, un preț, a îndeplini o promisiune) și, în secundar, modul de săvârșire a faptei (prin cruzimi sau prin mijloace prezentând un pericol comun). Mult mai numeroase și mai diversificate sunt circumstanțele agravante ale omorului cuprinse în legislația română, franceză, italiană și nord-americană.
Astfel, după legea penală italiană constituie circumstanțe agravante (iar pedeapsa este închisoarea pe viață, după abrogarea pedepsei cu moartea):
– omorul săvârșit pentru a executa sau a ascunde o altă infracțiune sau pentru a obține ori pentru a asigura obținerea pentru sine sau pentru altul a produsului, a prețului sau a nepedepsirii pentru o altă infracțiune;
– omorul comis contra unui ascendent sau descendent;
– când concură una dintre următoarele circumstanțe: a acționat din motive josnice sau ușuratice, a folosit chinuri, maltratări ori a acționat cu cruzime față de victimă sau când s-a folosit de un mijloc otrăvitor ori de alt mijloc insidios sau când s-a comis cu premeditare;
– când fapta s-a comis de un fugar pentru a se sustrage de la arestare, captură sau încarcerare sau pentru a-și procura mijloace de subzistență în timpul cât era fugar;
– când omorul s-a comis de un asociat la infracțiune pentru a se sustrage de la arestare, captură sau încarcerare;
– cu ocazia săvârșirii vreuneia dintre infracțiunile prevăzute în art.519 (viol), art.520 (viol prin abuz de autoritate) și art.522 (acte violente de desfrâu).Pedeapsa este închisoarea de la 24 la 30 de ani când fapta a fost comisă asupra soțului, fratelui, surorii, tatălui sau mamei adoptive sau asupra fiului adoptiv sau asupra unui afin în linie directă.
Codul penal francez cuprinde de asemenea, o varietate de circumstanțe agravante. Astfel, în timp ce omorul simplu se pedepsește cu închisoare până la 30 de ani, omorul este agravat și se pedepsește cu închisoare pe viață:
– când precede, însoțește sau urmează o altă crimă;
– omorul săvârșit în scopul de a pregăti sau de a înlesni săvârșirea unei infracțiuni ori de a favoriza fuga sau de a asigura nepedepsirea autorului sau a complicelui;
– omorul comis cu premeditare (asasinat);
– omorul comis asupra unui minor de până la 15 ani ori asupra unui ascendent legitim sau natural ori asupra tatălui sau mamei adoptive;
– asupra unei persoane a cărei stare deosebit de vulnerabilă (datorită vârstei, bolii, unei infirmități sau deficiențe fizice sau psihice sau stării de graviditate), era aparentă sau cunoscută de autor;
– asupra unui magistrat, jurist, avocat, funcționar public sau ministerial sau asupra oricărei alte persoane care deține o autoritate publică sau este însărcinat cu o atribuție în serviciul public, în exercițiul sau cu ocazia exercitării funcțiilor sau atribuțiilor sale, când calitatea victimei este aparentă sau cunoscută de făptuitor;
– asupra unui martor, victime, parte civilă, fie pentru a o împiedica să denunțe fapta, să formuleze plângere sau să depună ca martor în justiție, fie din cauza denunțării, a plângerii sau a depoziției sale.
Tot astfel, legea penală română prevede omorul agravat sub două forme: omor calificat și omor deosebit de grav.
În legislația nord-americană, constituie circumstanțe agravante ale omorului:
– comiterea faptei după condamnarea la închisoare ori când făptuitorul a mai fost condamnat pentru omor sau pentru o faptă săvârșită prin amenințarea victimei cu acte de violență;
– comiterea unui alt omor în timpul săvârșirii acelui omor;
– când făptuitorul, cu știință, a creat riscul morții mai multor persoane;
– când omorul a fost săvârșit deoarece făptuitorul s-a obligat la aceasta sau a fost complice la comiterea faptei sau a încercat să o comită ori imediat după comitere sau în încercarea de a o comite a săvârșit un jaf, răpire de femei, acte sexuale anormale prin forță sau amenințare cu forța, incendiere, spargere sau răpire de copii;
– când omorul s-a săvârșit în scopul evitării sau prevenirii arestării;
– când omorul s-a săvârșit în scopul evadării dintr-o pază legală;
– când omorul s-a săvârșit pentru a obține un câștig;
– când omorul s-a săvârșit cu cruzime, cu atrocitate, făptuitorul manifestând o excepțională depravare.
Așa cum se observă, categoriile de circumstanțe agravante sunt mult mai diversificate în această din urmă legislație. Pe lângă agravante, care se referă la atitudinea psihică (premeditarea, mobilul, scopul) ori agravante privind modul de comitere a infracțiunii, apar agravante referitoare la calitatea infractorului (soț, rudă apropiată, o persoană care a mai săvârșit un omor) sau la calitatea victimei (soț, rudă apropiată, două sau mai multe persoane, femeie gravidă, minor până la 15 ani, persoană vulnerabilă, funcționar public sau ministerial, tec .). Dintre agravantele menționate, cea mai controversată este circumstanța agravantă a premeditării.
Astfel, observăm că din punct de vedere juridico-penal, putem deduce următoarele funcții ale premeditării:
Circumstanță agravantă;
Circumstanță care influențează asupra individualizării pedepsei.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Datorită schimbărilor din societate are loc o renovare permanentă a legislației în toate domeniile. În acet sens, legea penală sintetizează faptele comise în trecut incluzînd anumite norme cu caracter penal nou, care vor constitui niște abstractizări ale faptelor ce se vor comite în viitor. O situație de acest gen este cea referitoare la omorul săvîrșit cu premeditare. În teză, s-a acordat o atenție deosebită problemelor legate de încadrarea juridică a omorului premeditat în limitele conținuturilor normative prevăzute expres de legea penală autohtonă.
Printre scopurile principale ale studierii omorului săvîrșit cu premeditare, concomitent cu determinarea semnelor și caracteristicilor lui, analiza aspectelor juridico-penale a faptelor de acest gen, concomitent cu studierea detailată a condițiilor operării variantei agravate de omor premeditat și delimitarea acestuia de alte modalități normative ale omorului în general se evidențiază în mod nemijlocit și înaintarea unor concluzii și recomandări vis-à-vis de subiectul abordat în conținutul tezei de licență. În acest context, se cer a fi prezentate unele concluzii și sugestii cum ar fi :
A defini omorul (art.145 alin.(2) Cod Penal) prin intermediul unei dispoziții descriptive, deoarece omorul poate fi numai intenționat. Anterior, legiuitorul incrimina un omor atît intenționat (art.88-89 Cod Penal 1961), cît și din imprudență (art.93 Cod Penal 1961). Însă Codul Penal curent nu adoptă o asemenea poziție. Astfel, dacă se pune accent pe lipsirea de viață cu intenție a altei persoane se folosește noțiunea de „omor” și „lipsirea de viață” în cazul imprudenței. Este important a atrage atenția asupra excepției de la acest compartiment, adică cea legată de lipsirea de viață la dorința persoanei.
A stabili în mod clar delimitarea dintre noțiunile de „premeditare ” și „intenție premeditată”. Astfel intenția premeditată reprezintînd una din speciile modalității nenormative a intenției având la bază criteriul momentului de apariție a intenției, incluzîndu-se în premeditare. Această delimitare avînd o importanță majoră, în cadrul încadrării infracțiunii. În concluzie, premeditarea nu trebuie identificată cu intenția premeditată. Nu este suficient ca făptuitorul să fi luat pur și simplu hotărârea de a ucide (anterior), pentru a avea premeditare. În acest caz, vom avea o intenție premeditată care nu poate subexista, de una singură, la încadrarea faptei de omor conform lit.a) alin.(2) art.145 C.pen.RM. Existența agravantei, prevăzute de această normă, presupune prezența unui complex de condiții de realizare a premeditării (enunțate în cap.II §2 pct 2.1), care privesc atât latura subiectivă, cât și latura obiectivă a infracțiunii și anume:
1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârși omorul și până la momentul executării infracțiunii;
2) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să mediteze, să-și concentreze forțele sale psihice în vederea asigurării succesului acțiunii sale;
3) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să treacă la săvârșirea unor acte de pregătire de natură să întărească hotărârea luată și să asigure realizarea ei.
A include o normă separată referitoare la omorul săvîrși cu premeditare.
Art. 145/1 CP. Omorul premeditat, or excluderea agravantei „cu premeditare" din dispoziția alin.(2) art.145 C.pen.RM, însoțită de includerea în alin.(1) art.77 „Circumstanțele agravante” din Codul penal a unei litere suplimentare care să aibă următorul conținut: „o) Săvârșirea infracțiunii cu premeditare. Instanța de judecată are dreptul, în funcție de caracterul infracțiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanță agravantă”.
Analiza efectuată asupra problematicii încadrării și delimitării omorului săvîrșit cu premeditare se bazează pe studiul aprofundat al bibliografiei. Sperăm că recomandările propuse să fie apreciate, fapt care ar rezolva poate unele probleme practice și ar servi drept suport pentru unele lacune existente în legislație, precum și în interpretarea ei.
Omorul săvîrșit cu premeditare a fost și va rămîne o problem practică a societății noastre, care trebuie rezolvată în modul corespunzător de către specialiștii în domeniu, printr-o încadrare corectă ți aplicarea unei pedepse echitabile celor săvîrșite de către făptuitor.
Concluzionînd cele expuse în lucrare, țin să menționez, că pe parcursul acesteia , ne-am străduit să realizăm toate obiectivele propuse, aplicînd o vastă bibliografie autohtonă și străină, precum și alte materiale venite să desfășoare acest subiect lăsat în umbră, oferind astfel unele explicații teoretice necesare și unele soluții practice, înlesnind interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept, contribuind la ridicarea nivelului de conștiință și cultură juridică .
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE :
Acte normative:
1. Codul penal al Republicii Moldova, Nr.985-XV din 18.04.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002,
2. Constituția Republicii Moldova (art.24), adoptată la 29.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.
3. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04.11.1950 Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24.07.1997
4. Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948
5. Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.
6. Codul de procedură penalăa Republicii Moldova // Monitorul Oficial Nr. 104-110 art. 447. Data intrării in vigoare : 12.06.2003
II. Practica judiciară și hotărîri explicative ale Plenului Curții Supreme de Justiție
Curtea de Apel Timișoara, decizia nr.168/A/l 995 // Revista de Drept Penal, 1995, nr.4
Curtea Supremă de Justiție a României, secția penală, decizia nr.2333 din 20.05.2003
Curtea Supremă de Justiție a României, secția penală, decizia nr.1014 din 9.06.1993 // Crișu Șt., Crișu E.D. Codul penal adnotat cu practică judiciară (1989-1999). – Curtea de Argeș: Argessis Print, 1999
Înalta Curte de Casație și Justiție a României, secția penală, decizia nr.1730 din 17.03.2006
Curtea Supremă de justiție a României, secția penală, decizia nr.2672 din 18.05.2002
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1ra-437/2004
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1ra-134/2008 din 12.02.2008
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.41 re-82/2005 din 21.11.2005 // Moldlex
Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova “Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat” nr.9 din 15.11.1993.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova ,,Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracțiunile săvîrșite prin omor (art.145-148 CP al RM)” nr. 11 din 24.12.2012
III Cărți, monografii, tratate, manuale
Avram M.ș.a. Cercetarea infracțiunilor contra persoanei. – Chișinău: ARC, 2004.
Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C.și alții.Comentariul Codului penal al Republicii Moldova – Chișinău: ARC, 2003.
Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C.și alții. Codul penal comentat și adnotat. – Chișinău: Cartier, 2005.
Basarab M. Drept penal. Partea Generală. Vol.II. – Iași: Chemarea, 1995.
Boroi A., Gorunescu M., Popescu M. Dicționar de drept penal. – București: ALL Beck, 2004.
Brînză S. Stati V. Drept penal. Partea specială. Vol. I. – Chișinău: Tipografia centrală: 2011.
Diaconescu Gh. Infracțiunile în Codul penal român. Vol.I. – București: Oscar Print, 1997.
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. ș.a. Explicații teoretice ale Codului penal roman. Volumul III. Partea special- București: Editura Academiei 1971.
Hanga V. Istoria dreptului romanesc. Vol.I. – București: Ed. Academiei, 2001.
Hanga V. Mari legiuitori ai lumii, // București: Ed.Științiifică și Enciclopedică , 1977.
Hotca M.A. Codul penal. Comentarii și explicații. – București: C.H.Beck, 2007.
Marin A. Pagini alese din oratorii greci. – București: Ed. științifică și enciclopedică, 2003.
Rădulescu S. Legiuirea Caragea. – Bucuresti: Ed.Academiei, 1995.
Roșca C. Infracțiunea contra persoanei. – Chișinău: Cartea Moldovenească, 1979
Toader T. Drept penal Partea Specială. – București: Hamangiu, 2007.
C.Бyдзинcкий. Hачала yгoлoвнoгo пpава. – Bаpшава, 1870.
A.Б.Фалькo. Угoлoвная oтвeтcтвeннocть за пpeдyмышлeннoe yбийcтвo: Aвтopeфepат диccepтации на coиcканиe yчeнoй cтeпeни кандидата юpидичecкиx наyк. – Oмcк, 2006.
H.Ф.Кyзнeцoвoй, И.M.Tяжкoвoй, Кypc yгoлoвнoгo пpава. Чаcть Oбщая. Toм I. – Mocква: Зepцалo, 1999.
Meндeльcoн Г.A. Угoлoвнoe oтвeтcтвeннocть за yбийcтвo и тeлecныe пoвpeждeния, Mocква, 1962.
Пoбeгайлo Э.Ф., Умышлeнныe yбийcтва и бopьба c ними, Voronej.
C.B.Пoзнышeв. Ocoбeнная чаcть pyccкoгo yгoлoвнoгo пpава. – Mocква, 1912.
Энциклoпeдия yгoлoвнoгo пpава. Toм 4. Cocтав пpecтyплeния. – Cанкт-Пeтepбypг: CПб ГКA, 2005.
H.C.Tаганцeв, И.Я.Фoйницкий. Кypc yгoлoвнoгo пpава. Чаcть Ocoбeнная. Пocягатeльcтва личныe и имyщecтвeнныe. – Cанкт-Пeтepбypг, 1907.
B.И.Пинчyк. Bина. – Cанкт-Пeтepбypг, 1998.
A.H.Пoпoв. Убийcтва пpи oтягающиx oбcтoятeльcтваx. – Cанкт-Пeтepбypг: Юpидичecкий цeнтp Пpecc, 2003.
A.B. Кyзнeцoв. Угoлoвнoe пpавo и личнocть. – Mocква: Юpидичecкая литepатypа, 1964.
A.B.Hаyмoв. Кoммeнтаpий y Угoлoвнoмy кoдeкcy Poccийcкoй Фeдepации. – Mocква: Юpиcть, 1997.
A.Hикифopoв. Oтвeтcтвeннocть за yбийcтвo в coвpeмeннoм yгoлoвнoм пpавe: квалифициpoваннoe yбийcтвo II Угoлoвнoe пpавo, 1999.
B.И.Tкачeикo. Oтвeтcтвeннocть за yмышлeнныe пpecтyплeния пpoтив жизни и здopoвья, coвepшeнныe в cocтoянии аффeкта. – Mocква, 1979.
O.И.Чиcтякoва. Энциклoпeдия yгoлoвнoгo пpава. Toм 4. – Mocква: Юpидичecкая литepатypа, 1986.
Frank Terrier și Francis Le Gunehec, Nouveau Code pénal. Mode d’emploi, Paris
Hoвый Угoлoвный кoдeкc Фpанции. – Mocква: Юpидичecкий кoллeдж MГУ. 1993
Угoлoвнoe закoнoдатeльcтвo Hopвeгии/Пoд peд. Ю.B.Гoлика. – CанктПeтepбypг: Юpидичecкий цeнтp Пpecc, 2003
Угoлoвный кoдeкc Poccии. Cанкт-Пeтepбypг: Юpидичecкий цeнтp Пpecc, 2001
Trattato di dritto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937.
Pаpoг A. И., Cтeпалин B. П., Шишoв O. Ф., Угoлoвнoe пpавo – ocoбeнная чаcть в вoпpocаx и oтвeтаx, Mocква, 2000.
Pаpoг A. И., Угoлoвнoe пpавo Poccийcкoй Фeдepации, Mocква, 2001.
V. Articole din culegeri și reviste
Brînză S., Stati V. Unele reflecții asupra practicii aplicării răspunderii penale pentru omorul intenționat // Revista Națională de Drept 2007, nr.6.
Brînză S. Răspunderea penală pentru omorul săvîrșit cu premeditate: teorie și practică // Revista Națională de Drept, Chișinău, nr.9, 2008, p. 2-9
Brînză S. Omorul săvîrșit cu premeditare în reglementarea legii penale a Republicii Moldova // Jurnalul de studii juridice, Casa de Editură: Venus, Iași, România, Anul IV, nr.1-2, 2009, p.69-83
VI. Surse Internet
www.procuratura.md
www.statistica.md
www.scribd.com
www.scj.ro
www.justice.gov.md
www.lawlist.narod.ru
www.allpravo.ru/library/
www.mai.md
www.euroavocatura.ro
www.dejure.md
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE :
Acte normative:
1. Codul penal al Republicii Moldova, Nr.985-XV din 18.04.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.128-129/1012 din 13.09.2002,
2. Constituția Republicii Moldova (art.24), adoptată la 29.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.
3. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04.11.1950 Ratificată prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24.07.1997
4. Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948
5. Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.
6. Codul de procedură penalăa Republicii Moldova // Monitorul Oficial Nr. 104-110 art. 447. Data intrării in vigoare : 12.06.2003
II. Practica judiciară și hotărîri explicative ale Plenului Curții Supreme de Justiție
Curtea de Apel Timișoara, decizia nr.168/A/l 995 // Revista de Drept Penal, 1995, nr.4
Curtea Supremă de Justiție a României, secția penală, decizia nr.2333 din 20.05.2003
Curtea Supremă de Justiție a României, secția penală, decizia nr.1014 din 9.06.1993 // Crișu Șt., Crișu E.D. Codul penal adnotat cu practică judiciară (1989-1999). – Curtea de Argeș: Argessis Print, 1999
Înalta Curte de Casație și Justiție a României, secția penală, decizia nr.1730 din 17.03.2006
Curtea Supremă de justiție a României, secția penală, decizia nr.2672 din 18.05.2002
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1ra-437/2004
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1ra-134/2008 din 12.02.2008
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.41 re-82/2005 din 21.11.2005 // Moldlex
Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova “Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat” nr.9 din 15.11.1993.
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova ,,Cu privire la practica judiciară în cauzele penale referitoare la infracțiunile săvîrșite prin omor (art.145-148 CP al RM)” nr. 11 din 24.12.2012
III Cărți, monografii, tratate, manuale
Avram M.ș.a. Cercetarea infracțiunilor contra persoanei. – Chișinău: ARC, 2004.
Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C.și alții.Comentariul Codului penal al Republicii Moldova – Chișinău: ARC, 2003.
Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C.și alții. Codul penal comentat și adnotat. – Chișinău: Cartier, 2005.
Basarab M. Drept penal. Partea Generală. Vol.II. – Iași: Chemarea, 1995.
Boroi A., Gorunescu M., Popescu M. Dicționar de drept penal. – București: ALL Beck, 2004.
Brînză S. Stati V. Drept penal. Partea specială. Vol. I. – Chișinău: Tipografia centrală: 2011.
Diaconescu Gh. Infracțiunile în Codul penal român. Vol.I. – București: Oscar Print, 1997.
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. ș.a. Explicații teoretice ale Codului penal roman. Volumul III. Partea special- București: Editura Academiei 1971.
Hanga V. Istoria dreptului romanesc. Vol.I. – București: Ed. Academiei, 2001.
Hanga V. Mari legiuitori ai lumii, // București: Ed.Științiifică și Enciclopedică , 1977.
Hotca M.A. Codul penal. Comentarii și explicații. – București: C.H.Beck, 2007.
Marin A. Pagini alese din oratorii greci. – București: Ed. științifică și enciclopedică, 2003.
Rădulescu S. Legiuirea Caragea. – Bucuresti: Ed.Academiei, 1995.
Roșca C. Infracțiunea contra persoanei. – Chișinău: Cartea Moldovenească, 1979
Toader T. Drept penal Partea Specială. – București: Hamangiu, 2007.
C.Бyдзинcкий. Hачала yгoлoвнoгo пpава. – Bаpшава, 1870.
A.Б.Фалькo. Угoлoвная oтвeтcтвeннocть за пpeдyмышлeннoe yбийcтвo: Aвтopeфepат диccepтации на coиcканиe yчeнoй cтeпeни кандидата юpидичecкиx наyк. – Oмcк, 2006.
H.Ф.Кyзнeцoвoй, И.M.Tяжкoвoй, Кypc yгoлoвнoгo пpава. Чаcть Oбщая. Toм I. – Mocква: Зepцалo, 1999.
Meндeльcoн Г.A. Угoлoвнoe oтвeтcтвeннocть за yбийcтвo и тeлecныe пoвpeждeния, Mocква, 1962.
Пoбeгайлo Э.Ф., Умышлeнныe yбийcтва и бopьба c ними, Voronej.
C.B.Пoзнышeв. Ocoбeнная чаcть pyccкoгo yгoлoвнoгo пpава. – Mocква, 1912.
Энциклoпeдия yгoлoвнoгo пpава. Toм 4. Cocтав пpecтyплeния. – Cанкт-Пeтepбypг: CПб ГКA, 2005.
H.C.Tаганцeв, И.Я.Фoйницкий. Кypc yгoлoвнoгo пpава. Чаcть Ocoбeнная. Пocягатeльcтва личныe и имyщecтвeнныe. – Cанкт-Пeтepбypг, 1907.
B.И.Пинчyк. Bина. – Cанкт-Пeтepбypг, 1998.
A.H.Пoпoв. Убийcтва пpи oтягающиx oбcтoятeльcтваx. – Cанкт-Пeтepбypг: Юpидичecкий цeнтp Пpecc, 2003.
A.B. Кyзнeцoв. Угoлoвнoe пpавo и личнocть. – Mocква: Юpидичecкая литepатypа, 1964.
A.B.Hаyмoв. Кoммeнтаpий y Угoлoвнoмy кoдeкcy Poccийcкoй Фeдepации. – Mocква: Юpиcть, 1997.
A.Hикифopoв. Oтвeтcтвeннocть за yбийcтвo в coвpeмeннoм yгoлoвнoм пpавe: квалифициpoваннoe yбийcтвo II Угoлoвнoe пpавo, 1999.
B.И.Tкачeикo. Oтвeтcтвeннocть за yмышлeнныe пpecтyплeния пpoтив жизни и здopoвья, coвepшeнныe в cocтoянии аффeкта. – Mocква, 1979.
O.И.Чиcтякoва. Энциклoпeдия yгoлoвнoгo пpава. Toм 4. – Mocква: Юpидичecкая литepатypа, 1986.
Frank Terrier și Francis Le Gunehec, Nouveau Code pénal. Mode d’emploi, Paris
Hoвый Угoлoвный кoдeкc Фpанции. – Mocква: Юpидичecкий кoллeдж MГУ. 1993
Угoлoвнoe закoнoдатeльcтвo Hopвeгии/Пoд peд. Ю.B.Гoлика. – CанктПeтepбypг: Юpидичecкий цeнтp Пpecc, 2003
Угoлoвный кoдeкc Poccии. Cанкт-Пeтepбypг: Юpидичecкий цeнтp Пpecc, 2001
Trattato di dritto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937.
Pаpoг A. И., Cтeпалин B. П., Шишoв O. Ф., Угoлoвнoe пpавo – ocoбeнная чаcть в вoпpocаx и oтвeтаx, Mocква, 2000.
Pаpoг A. И., Угoлoвнoe пpавo Poccийcкoй Фeдepации, Mocква, 2001.
V. Articole din culegeri și reviste
Brînză S., Stati V. Unele reflecții asupra practicii aplicării răspunderii penale pentru omorul intenționat // Revista Națională de Drept 2007, nr.6.
Brînză S. Răspunderea penală pentru omorul săvîrșit cu premeditate: teorie și practică // Revista Națională de Drept, Chișinău, nr.9, 2008, p. 2-9
Brînză S. Omorul săvîrșit cu premeditare în reglementarea legii penale a Republicii Moldova // Jurnalul de studii juridice, Casa de Editură: Venus, Iași, România, Anul IV, nr.1-2, 2009, p.69-83
VI. Surse Internet
www.procuratura.md
www.statistica.md
www.scribd.com
www.scj.ro
www.justice.gov.md
www.lawlist.narod.ru
www.allpravo.ru/library/
www.mai.md
www.euroavocatura.ro
www.dejure.md
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Omorul Intentionat Savarsit cu Premeditare (ID: 122650)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.