Omorul In Legislatia Penala Si Procesual Penala

Secțiunea a III-a

Omorul în legislația penală și procesual penală

Prin numeroase și substanțiale diferențieri față de legislația anterioară, noul Cod penal nu reprezintă o simplă îmbunătățire a acesteia, ci un cod calitativ nou, un document juridic de importanță deosebită, având drept scop să soluționeze în mod unitar vasta problematică a prevenirii și pedepsirii infracțiunilor.

În general, infracțiunile contra persoanei prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat pe de o parte de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru societate, iar, pe de altă parte, de faptul că aceste infracțiuni se săvârșesc prin mijloace și procedee violente. Normala formare, desfășurare și dezvoltare a relațiilor sociale legate de ocrotirea persoanei și a vieții acesteia nu ar fi posibilă fără combaterea eficace, folosind mijloacele dreptului penal, a tot ce este primejdios și vătămător pentru existența umană.

Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale privește omul în principalele sale atribute, cel mai de preț bun al omului fiind viața. Infracțiunile contra vieții constituie, din punctul de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul „infracțiunilor contra vieții, integrității corporale sau sănătății”.

Aparținând aceluiași subgrup este firesc ca aceste infracțiuni să prezinte anumite aspecte comune, astfel:

– în afară de obiectul juridic generic comun tuturor infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de omor au același obiect juridic special. Cu alte cuvinte, toate faptele de natură penală îndreptate asupra vieții – și deci fiecare dintre ele – contribuie la protejarea tuturor valorilor și a relațiilor sociale ce nu ar fi posibile fără asigurarea respectului vieții umane, înțelegând prin aceasta totalitatea relațiilor sociale normale și utile. Obiectul material comun al faptelor de omucidere este corpul unei persoane în viață.

Subiect activ al unor astfel de fapte poate fi, în principiu, orice persoană care îndeplinește condițiile generale cerute de lege pentru a răspunde penal.Subiect pasiv al infracțiunilor de omor poate fi orice om în viață indiferent de varstă ori starea sănătății.În situația in care subiectul pasiv este o femeie gravidă, fapta va fi încadrată conform art.189 lit g), la infracțiunea de omor calificat.

În situația în care făptuitorul a comis anterior o infracțiune de omor ori o tentativă, atunci fapta va fi încadrată conform art.189 lit.e) la omor calificat.

Este posibilă participația penală sub toate formele sale: instigare, complicitate și coautorat

În privința laturii obiective, elementul material al oricărei infracțiuni de omor se relizează printr-o acțiune sau inacțiune printr-o activitate materială care are ca rezultat moartea unei persoane.

Uciderea poate consta într-o lovire, înjunghiere, împușcare, otrăvire și poate fi îndreptată împotriva fizicului unei persoane dar și asupra psihicului victimei, provocandu-I o emoție puternică, știind că victima suferă de o boală cardiacă.

Trebuie subliniat faptul ca mijloacele și procedeele folosite pentru curmarea vieții victimei nu condiționează existența infracțiunii. Cel mult, acestea pot determina anumite diferențieri privitoare la gravitatea faptei comise. Tot astfel, este de remarcat faptul că pentru existența laturii obiective nu prezintă nici un fel de relevanță dacă moartea a survenit imediat după efectuarea acțiunii de. ucidere sau mai târziu, atât timp cât s-a dovedit legătura de cauzalitate între acțiunea (ori inacțiunea) făptuitorului și rezultatul produs.

Latura subiectivă.Omorul se săvarșește cu intentie directă sau indirectă.Scopul sau mobilul săvarșirii faptei nu au relevanță pentru existența infracțiunii insă sunt luate în considerare la individualizarea pedepsei și la calificarea faptei.

Tentativa la infracțiunea de omor se pedepsește conform art.188 alin. 2) Cod penal.

Infracțiunea de omor se pedepseste cu inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi astfel cum era și in cazul vechiului cod penal.

Omorul săvarșit in anumite împrejurări mărește gradul de pericol social datorită stării de recidivă , poziției subiective a făptuitorului, modului de realizare ori subiectului pasiv asupra căruia se răsfrange activitatea infracțională.

Art 189 definește omorul calificat ca fiind infracțiunea săvarșită in una din următoarele situații

-cu premeditare

-din interes material

-pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la tragerea la raspundere penala sau de la executarea unei pedepse

-pentru a inlesni sau a ascunde savarsirea altei infractiuni

-de catre o persoana care a mai comis anterior o infractiune de omor sau o tentativa la infractiunea de omor

-asupra a doua sau mai multe persoane

-asupra unei femei gravide

-prin cruzimi

Omorul calificat se pedepsește cu detenîțiune pe viață sau închisoare de la 15-25 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

În afara modalităților normative de săvârșire, infracțiunea de omor prezintă și o multitudine de modalități faptice (aproape imposibil de enumerat) generate de împrejurările în care s-a comis fapta, metodele și mijloacele folosite în acest scop, mobilul și scopul activității infracționale ș.a.

Ținând cont de faptul că infracțiunile de omor, indiferent de modalitatea normativă de comitere, sunt fapte comisive și de rezultat, ele pot îmbrăca, în principiu, toate formele infracționale. Astfel, actele pregătitoare (preparatorii) se concretizează în procurarea, producerea ori, după caz, adoptarea instrumentelor și mijloacelor, în așa fel încât ele să fie apte pentru săvârșirea infracțiunii. Tot astfel, actele preparatorii pot consta în crearea de condiții prielnice sau luarea de măsuri în scopul comiterii omorului. În situația în care astfel de acte sunt executate de către făptuitor, ele se absorb în activitatea acestuia, cel

mai adesea indicând premeditarea. Dacă însă actele respective au fost săvârșite de către o altă persoană decât autorul omorului, ele devin relevante numai sub aspectul participației penale.

Cât privește tentativa la infracțiunea de omor, sunt de remarcat opiniile diferite exprimate de teoreticieni români, cât și străini. În opinia unor autori, tentativa nu este posibilă atunci când omorul se săvârșește cu intenție directă, argumentul invocat fiind acela că dolul eventual nu capătă relevanță juridică decât în măsura în care se produce rezultatul neurmărit, dar întrevăzut ca posibil sau probabil. În aceeași ordine de idei, în cazul intenției indirecte, acțiunea volitivă a făptuitorului nu se îndreaptă spre realizarea rezultatelor faptei comise (care este un produs accesoriu, secundar al acțiunii sale), ci spre realizarea unui cu totul alt rezultat, acesta putându-se situa atât în sfera ilicitului penal, cât și în afara lui. Dimpotrivă, alți autori consideră că este posibilă tentativa și în cazul intenției indirecte, aducând ca argument faptul că latura subiectivă a infracțiunilor de omor este identică atât în cazul faptei consumate, cât și în cazul tentativei. Ambele se formează o dată cu luarea hotărârii infracționale și, în consecință, cel care nu urmărește moartea unei persoane, ci doar o acceptă, a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea. Mai mult, dispozițiile legale privitoare la conținutul tentativei106 cer numai luarea hotărârii, indiferent dacă rezultatul a fost dorit sau acceptat. Acest punct de vedere – pe care îl împărtășim – a fost confirmat și de practica judiciară.

Tentativa de omor ridică uneori problema deosebirii ei de actele pregătitoare. Alteori, pentru a se reține tentativa – în cazul omorului calificat și al omorului deosebit de grav – este necesar să se dovedească faptul că în timpul executării acțiunii a apărut circumstanța de care este legată agravanta respectivă.

Infracțiunile contra vieții, în general, și cele de omor în special, se consumă în momentul în care s-a produs urmarea imediată, respectiv moartea victimei. Din acest punct de vedere nu are nici un fel de relevanță momentul când a fost efectuată acțiunea de ucidere ori dacă cineva a fost prejudiciat. Privite dintr-un alt unghi de Vedere, infracțiunile de omor sunt fapte instantanee, forma continuă sau continuată fiind aproape de neconceput. În sfârșit, pentru existența infracțiunilor de omor este necesar să se stabilească existența unui raport de cauzalitate între elementul material – acțiunea ori inacțiunea de ucidere – și urmarea imediată.

Indiferent de modalitățile normative de săvârșire a infracțiunilor de omor,: acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, regulile de procedură fiind cele obișnuite. Potrivit legii, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurorul de pe lângă instanța de judecată competentă să judece în primă instanță cauza.

În cazul infracțiunilor de omor competența de cercetare revine procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul pe a cărui rază teritorială s-a săvârșit infracțiunea.

În cazul infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României, competența după teritoriu este determinată de: locul unde a fost săvârșită infracțiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuiește acesta și locul .unde locuiește victima”. În conformitate, cu aceleași prevederi legale”, judecarea cauzei revine aceleia dintre instanțele competente, în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală.

Infracțiunile săvârșite în afara teritoriului tării se judecă, după caz, de către instanțele civile sau militare în a căror raza teritoriala își are domiciliul sau locuiește făptuitorul. În situația în care făptuitorul nu are domiciliul și nici nu locuiește în România, competentă – după materie și calitatea persoanei – este instanța din municipiul București.

Omorul săvârșit pe o navă este de competența Tribunalului în a cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. În mod similar, dacă infracțiunea a fost săvârșită pe o aeronavă, competent este Tribunalul în a cărui rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. În sfârșit, dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, este competentă – după materie și calitatea persoanei – instanța din municipiul București”. Tot în materie de competență trebuie reținut faptul că, atunci când urmărirea penală s-a efectuat de către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție sau de către parchetele de pe lângă curțile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central sau județean, procurorul stabilește din rechizitoriu căreia dintre instanțele prevăzute – pe criteriul teritorialității -îi revine competența de a judeca, ținând cont ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfășurare a procesului penal. Mai trebuie reținut faptul că încălcarea dispozițiilor privitoare la competența după materie ori după calitatea persoanelor atrage după sine nulitatea care nu poate fi înlăturată în nici un mod. Din acest considerent, prima sarcină a procurorului sesizat despre săvârșirea unui omor este aceea de a-și verifica competența și, dacă constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, să trimită de îndată cauza procurorului competent.

Deși în conformitate cu prevederile legii procesuale penale – în cazul infracțiunilor de omor – urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, în timp ce organelor de cercetare penală ale poliției le revine o multitudine de sarcini pe linia cercetării, administrării probelor, identificării și prinderii făptuitorului.

Organele de cercetare penală ale poliției au datoria să cunoască în detaliu modalitățile de comitere a infracțiunilor de omor și, în raport cu acestea și .cu particularitățile fiecărei cauze în parte, să aleagă metodologia de investigare cea mai adecvată.

De regulă, colaborarea dintre organele de cercetare penală ale poliției și cele ale parchetelor durează până la finalizarea cercetărilor, numai în acest mod putându-se asigura identificarea tuturor făptuitorilor, stabilirea legăturilor infracționale, înlăturarea consecințelor produse ș.a. În aceeași ordine de idei, o asemenea colaborare este impusă, pe lângă necesitățile de ordin practic și de scopul comun -constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni – și de dispozițiile imperative ale legii. Astfel, procurorul poate da dispoziții cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acestea fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală.

Tot sub aspectul procesual în cazul infracțiunilor de omor, confirmarea măsurii arestării preventive sau a trimiterii în judecată se face de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Tribunal, iar, când urmărirea penală este efectuată chiar de către acesta, confirmarea se face de către procurorul ierarhic superior.

Indiferent de tipul de omor, legea procesuală penală instituie obligativitatea efectuării unei constatări medico-legale, în vederea stabilirii cauzelor morții.

De asemenea, dacă în cauză nu s-a întocmit un raport de constatare medico-legală procesuală penală, se statuează obligația stabilirii cauzei morții prin efectuarea expertizei medico-legale.