Omorul Determinarea LA Sinucidere

CUPRINS

CAP. I. Consideratii generale

1. Dreptul penal si dreptul constitutional;

Referinte istorice;

3. Dreptul fundamental al omului la viata;

Aspecte comune ale infractiunilor indreptate impotriva vietii , integritatii corporale si sanatatii persoanei;

Obiectul infractiunilor contra persoanei;

Subiectii infractiunilor;

Latura obiectiva ;

Latura subiectiva;

Forme.Modalitati. Sanctiuni.

CAP. II. Omorul ( omuciderea )

Continut legal;

Formele agravate ale infractiunii de omor;

CAP. III. Determinarea sau inlesnirea sinuciderii;

Continut legal.

Determinarea sinuciderii – euthanasie.

CAP. IV. Omor / Determinarea sau inlesnirea sinuciderii – paralela

Conditiile preexistente ale infractinilor si continutul lor constitutiv;

Gradul de periculozitate;

Modalitati ale infractiunilor si sanctionarea acestora.

CAP. V. Dispozitii finale.

CAP. VI. Bibliografie.

=== OMORUL- DETERMINAREA LA SINUCIDERE- PREZENTARE DIFERENTIATA – 53 PAGINI ===

CAP. I. Consideratii generale

1. Dreptul penal si dreptul constitutional;

Referinte istorice;

3. Dreptul fundamental al omului la viata;

Aspecte comune ale infractiunilor indreptate impotriva vietii , integritatii corporale si sanatatii persoanei;

Obiectul infractiunilor contra persoanei;

Subiectii infractiunilor;

Latura obiectiva ;

Latura subiectiva;

Forme.Modalitati. Sanctiuni.

CAP. II. Omorul ( omuciderea )

Continut legal;

Formele agravate ale infractiunii de omor;

CAP. III. Determinarea sau inlesnirea sinuciderii;

Continut legal.

Determinarea sinuciderii – euthanasie.

CAP. IV. Omor / Determinarea sau inlesnirea sinuciderii – paralela

Conditiile preexistente ale infractinilor si continutul lor constitutiv;

Gradul de periculozitate;

Modalitati ale infractiunilor si sanctionarea acestora.

CAP. V. Dispozitii finale.

CAP. VI. Bibliografie.

CAP. I. Consideratii generale

I.1. Dreptul penal si dreptul constitutional

Intotdeauna si peste tot in lume apararea valorilor sociale impotriva faptelor periculoase a constituit o conditie de existenta a societatii.

Apararea sociala impotriva faptelor pericloase dupa aparitia statului a devenit o functie importanta a acestuia pe care o realizeaza cu ajutorul dreptului penal.

Dreptul penal este predestinat deschiderii catre dreptul constitutional. Dincolo de faptul cã ambele ramuri de drept fac parte din dreptul public, dreptul constitutional, prin sistemul de protectie a drepturilor fundamentale, constituie, în cadrul sistemului dreptului, contraponderea dreptului penal, represiv prin esenta sa. Protectia dreptului la viata obliga statele nu doar la a se abtine sa provoace intentionat moartea unei persoane, ci impune acestora obligatia pozitiva de a lua masuri adecvate pentru a asigura protectia efectiva a vietii oricarei persoane . Data fiind importanta ca valoare sociala a vietii, aceste masuri vizeaza direct dreptul penal, prin interzicerea pedepsei capitale si incriminarea faptelor care au ca rezultat atingerii aduse vietii persoanei.

Dreptul constitutional fixeaza nu numai regulile relative la organizarea puterii de stat, ci edicteaza, de asemenea, principii relative la drepturile si libertatile fundamentale ale omului.

În cadrul acestui sistem, dreptul primordial al oricarei persoane este acela de a exista . Aceastã afirmatie ridicã însa o serie de probleme, a caror rezolvare nu este facila .

Cand începe si cand se termina viata unei persoane? Persoana poate dispune de acest drept?

Este vorba de un drept subiectiv sau de un interes protejat de catre stat? Corelativ dreptului fundamental la viatã, exista si un drept de a muri?

I.2. Referinte istorice

Legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umana , sanctionand pe cei care atentau la viata , integritatea corporala , sanatatea , libertatea si demnitatea omului. Problematica omului a stat dintotdeauna nu numai in atentia juristilor , ci si a filosofilor , economistilor, politicienilor , artistilor , etc. Cu toate acestea , omul si drepturile sale n-au preocupat niciodata mai mult omenirea ca in zilele noastre.

Astfel , la 10 Decembrie 1948 , Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat si a proclamat “ Declaratia universala a drepturilor omului” , in cuprinsul careia sunt stipulate drepturi fundamentale aratandu-se , printre altele , ca: toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si drepturi ; orice fiinta umana are dreptul la viata , la libertate si securiateta persoaneisale; nimeni nu va fi tinut in sclavie , nici in servitute ; sclavajul si comertul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor ; nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala , in familia sa , in domiciliul lui sau in corespondenta sa , nici la atingeri aduse onoarei sau reputatiei sale ; in exercitarea drepturilor si libertatilor sale , nici un om nu este supus decat numai ingradirilor stabilite prin lege , exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei , ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica.

In ultimii ani , indeosebi , drepturile omului au incetat sa mai fie doar un subiect extrem de dezbatut , devenind si unul din factorii esentiali gratie carora s-au produs ample mutatii in fizionomia politica si economica a unui numar mare de tari ale lumii . Astfel , drepturile omului au devenit o sursa majora de dinamizare a evolutiei istorice , ca urmare a impletirii si potentarii reciproce a catorva tendinte. Afirmarea crescanda a individului si constientizarea faptului ca recunoasterea si protectia drepturilor si libertatilor omului este benefica nu numai afirmarii personalitatii indivizilor ca atare , ci si societatii si , intr-un sens mai larg , umanitatii in ansamblul sau , reprezinta unul dintre marile adevaruri ale vremurilor noastre.

Declaratia universala a drepturilor omului a declansat , la randul ei , un vast proces de elaborare , a unui mare numar de reglementari in tarile Europei , in America Latina , Africa , in Tarile Arabe , etc , toate avand ca obiect recunoasterea si respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Noile realitati existente in Romania dupa 1989 au determinat alinierea tarii noastre la standardele internationale si in ce priveste apararea drepturilor omului , a persoanei umane. Victoria revolutiei romane , scotand tara din cosmarul totalitarismului , a deschis noi orizonturi , idealul drepturilor omului devenind o realitate a vietii noastre , iar imbogatirea lui I continut o perspectiva a viitorului acestei tari. Constitutia Romaniei , adoptata in decembrie 1991 , acorda o mare insemnatate ocrotirii drepturilor si libertatiilor fundamentale ale omului , cuprinzand asemenea principii cum sunt: garantarea dreptului la viata , precum si a dreptului la integritatea fizica si psihica a persoanei , libertatea individuala si siguranta persoanei ; inviolabilitatea domiciliului si a resedintei , nimeni neputand patrunde sau ramane in domiciliul ori in resedinta unei persoane fara invoirea acesteia , secretul scrisorilor , a telegramelor ; interzicerea muncii fortate , etc. , respectarea acestor precizari constitutionale fiind asigurate de toate ramurile dreptului potrivit cu specificul lor.

O contributie importanta la asigurarea protectiei drepturilor si liberatatilor omului consacrate de Constitutie o aduce si legea penala.

Cadrul juridic menit sa dea eficienta apararii acestor drepturi si libertati il formeaza Titlul II din partea speciala a Codului penal.

Apararea persoanei umane prin dispozitiile cuprinse in acest titlu priveste pe om in ansamblul atributiilor care caracterizeaza fiinta umana( viata ,integritatea corporala ,libertatea ,inviolabilitatea sexuala ,demnitatea ).

I.3. Dreptul fundamental al omului la viata

Drepturile si libertatile fundamentale ale omului si cetateanului sunt reglementate de catre Constitutie , in Titlul II , Capitolul II. Acestea sunt nu numai o realitate ci si finalitatea intregii activitati umane. Drepturile si libertatile omului , cu multiplele lor ramificatii si implicatii teoretice dar mai ales practice , reprezinta un domeniu important in preocuparile fiecarui stat precum si ale comunitatii umane internationale.

Dreptul la viata recunoscut de normele constitutionale este un drept fundamental al omului , de aici rezultand ca este un drept esential si subiectiv.

Ca o definire a drepturilor fundamentale , se poate spune ca sunt acele drepturi subiective ale cetatenilor , esentiale pentru viata , libertatea si demnitatea acestora , indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane , drepturi stabilite prin Constitutie si garantate prin Constitutie si legi.

Inviolabilitatile sunt drepturi reglementate in articolul 22 din Constitutie , dupa cum urmeaza : “1) Dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica ale persoanei sunt garantate.(2) Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsa sau de tratament inuman ori degradant.(3) Pedeapsa cu moartea este interzisa”.

Desi sunt intr-o legatura indisolubila , drepturile mentionate nu sunt totusi confundabile din punct de vedere juridic.

Dreptul la viata este cel mai natural drept al omului . El s-a impus de timpuriu in sistemul juridic , fiind consacrat inca din primele declaratii de drepturi si desigur prin constitutii. Este un drept cetatenesc cu care incepe inventarul drepturilor omului in cele mai importante acte internationale din acest domeniu.

Astfel , Declaratia Universala a Drepturilor Omului stabileste ca “Orice om are dreptul la viata , libertate si la inviolabilitatea persoanei: “ Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale consacra ca “Dreptul oricarei persoane la viata este protejat de lege . Moartea nu poate fi aplicata in mod intentionat , decat in executarea unei sentinte capitale pronuntate de catre un tribunal , in cazul in care infractiunea este sanctionata de lege cu aceasta pedeapsa” , iar Pactul privitor la drepturile civile si politice stabileste ca “ Dreptul la viata este inerent persoanei umane . Acest drept trebuie ocrotit prin lege . Nimeni nu poate fi privat de viata sa in mod arbitrar “.

I.4. Aspecte comune ale infractiunilor indreptate impotriva vietii , integritatii corporale si sanatatii persoanei;

4.1.Obiectul infractiunilor contra persoanei

In analiza obiectului acestei categorii de infractiuni trebuie sa se faca distinctia intre obiectul juridic generic al infractiunilor impotriva persoanei , intre obiectul juridic generic al infractiunilor contra persoanei , intre obiectul juridicspecific fiecareia dintre actiunile componente ale acestei categorii si obiectul material al infractiunii.

In ceea ce priveste primul aspect , se observa ca infractiunile impotriva persoanei au ca obiect juridic generic ansamblul relatiilor sociale care se constituie si se desfasoara in legatura cu apararea persoanei privita sub totalitatea atributiilor sale ( viata , integritatea corporala , inviolabilitatea sexuala , libertatea , demnitatea).

Aceste infractiuni reprezinta un ridicat grad generic de pericol social , determinat , pe de o parte , de importanta valorilor sociale ce constituie obiectul protectiei penle si de gravele urmari pe care le poate avea pentru comunitate savarsirea acestor infractiuni , iar pe de alta parte , de faptul ca infractiunilr contra persoanei se realizeaza , de regula , prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente si au o frecventa deseori mai ridicata in raport cu alte categorii de infractiuni.

Fiecare din infractiunile cuprinse in Titlul II al Partii speciale au si un obiect juridic special constituit din relatiile sociale referitoare la fiecare din atributele esentiale ale persoanei luate in parte ( viata , integritatea corporala , libertatea , demnitatea , etc. ) si privite ca drepturi absolute ale acesteia , opozabile tuturor , erga omnes.. Aceste drepturi , denumite si drepturi personale nepatrimoniale , sunt inseparabil si indisolubil legate de persoana omului , prin ele este garantata si se ocroteste personalitatea omului , atat sub aspect fizic , material impotriva faptelor care aduc atingere existentei fiintei umane ori integritatii sale corporale , cat si sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta in mod liber in societate cu respectarea atributelor personalitatii sale ( libertatea de a actiona , demnitatea , inviolabilitatea sexuala , a secretului , etc. ). In doctrina penala , de asemenea , se recunoaste ca in sfera protectiei penale sunt cuprinse acele drepturi absolute , legate intim de persoana umana , denumite si drepturi ale personalitatii , care sunt garantate prin relatiile instituite de stat pentru a-si apara diferitele atribute fundamentale ale omului.

Activitatea infractionala indreptata impotriva persoanei umane are ca obiect material corpul victimei , atunci cand prin actiunea ( inactiunea ) ilicita sunt vizate valori precum : viata , integritatea corporala , sanatatea , libertatea fizica ori viata sexuala. Este indiferent daca acel corp apartine unei persoane tinere sau in varsta ori daca persoana este sau nu in plenitudinea facultatilor fizice sau psihice. Este necesar ca persoana respectiva sa fie in viata , iar faptuitorul sa actioneze asupra corpului acesteia si nu asupra propriului corp ( in aceste din urma situatii , de regula , faptele nu au relevanta penala , decat daca se aduce concomitent atingere si altor valori , de exemplu in cazul automutilarii spre a se sustrage de la serviciul militar).

4.2. Subiectii infractiunilor

Ca in cazul oricarei infractiuni de forma tipica si in cazul infractiunilor contra persoanei avem de-a face cu un subiect activ si cu un subiect pasiv.

Subiectul activ nemijlocit ( autorul ) al in infractiunilor contra persoanei poate sa fie orice persoana deoarece , de regula , legea nu prevede cerinta ca subiectul sa aiba vreo calitate ; numai la unele infractiuni legea cere ca subiectul activ sa aiba o anumita calitate , de pilda , la pruncucidre ( subiectul activ trebuie sa aiba calitatea de mama a noului nascut ) , la viol ( subiectul activ trebuie sa indeplineasca calitatea de barbat ) sau la infractiunea de incest ( subiectul trebuie sa fie ascendent , descendent ori frate – sora ). La unele infractiuni calitatea subiectului activ atrage incadrarea faptei intr-o varianta agravata a infractiunii , ca , de exemplu , la omorul din culpa cand subiectul activ este conducatorul de autovehicul.

De regula , infractiunile contra persoanei se pot comite si in participatie ( pluralitate de subiecti activi ) , fie ca este vorba de partcipatie proprie sau improprie. Uneori nu este posibila participatia ( cazul infractiunilor neintentionate ) ori nu sunt posibile decat anumite forme de participatie ( de pilda , coautoratul nu este posibil la anumite infractiuni).

Subiectul pasiv sau victima este persoana fizica a carei viata , integritate fizica , sanatate a fost lezatarpin savarsirea faptelor incriminate. Uneori chiar si victima are un rol in producerea rezultatului infractional .

Intocmai ca si subiectul activ , subiectul pasiv poate fi orice persoana , numai rareori legea cere sa existe o anumita calitate a subiectului pasiv , sau calitatea subiectului pasiv sa constituie o agravanta a infractiunii , de exemplu , calitatea de sot sau ruda apropiata la infractiunea de omor calificat.

4.3. Latura obiectiva

Sub aspectul elementului material , infractiunile contra persoanei se comit , de regula , prin actiune , aceasta fiind de o mare varietate: ucidere , lovire amenintare , raport sexual , atingerea onoarei ,etc. La unele infractiuni elementul material nu se poate realiza decat prin actiune , ca de exemplu la viol , calomnie, iar la altele elementul material poate fi o inactiune.

In toate cazurile , infractiunile contra persoanei produc si o urmare imediata prevazuta expres sau implicit in textul de incriminare, iar in raport de existenta urmarii immediate se deosebesc infractiunile de rezultat de cele de simpla actiune . Atunci cand legea conditioneaza incriminarea de existenta unei urmari materiale invocate , va trebui sa se stabileasca un anume raport de cauzalitate intre fapta si rezultat. In cazul infractiunilor de simpla actiune nu exista o asemenea necesitate.

4.4. Latura subiectiva.

Sub aspectul formei de vinovatie , infractiunile contra persoanei pot fi savarsite cu intentie ( omorul , calomnia ) , fie cu praeterintenti ( lovirile , vatamarile corporale si vatamarile cauzatoare de moarte ) fie din culpa ( uciderea din culpa , vatamara corporala din culpa ) . Stabilirea formei de vinovatie cu care a actionat faptuitorul si modalitatilor acesteia corespunzatoare fiecarei forme prezinta importanta pentru incadrarea juridica a faptei si , uneori , pentru individualizarea sanctiunii.

De regula , mobilul cu care a actionat infractorul sau scopul urmarit de acesta nu prezinta relevanta pentru existenta infractiunii , ci doar pentru dozarea pedepsei.

Numai ca exceptie , uneori , legiuitorul cuprinde mobilul sau scopul fie ca cerinta a continutului incriminarii fie ca circumstanta agravanta ( art. 175 incrimineaza omorul calificat “ omorul savarsit in vreuna din urmatoarele imprejurari” , lit d, g, respectiv h dupa cum urmeaza :” d) profitand de starea de neputinta a victimei de a se apara ; g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse; h ) pentru a inlesni sau a ascunde savarsirea altei infractiuni.” Sau art. 176 lit d Cod penal : Omorul deosebit de grav – “Omorul savarsit in vreuna din urmatoarele imprejurari: lit d) pentru a savarsi sau ascunde savarsirea unei talharii sau piraterii.

Omorul calificat este o varianta a omorului simplu , in continutul lui sunt elemente sau imprejurari agravante.

4.5.Forme. Modalitati. Sanctiuni.

4.5.a. Infractiunile contra persoanei sunt susceptibile , de regula , de o desfasurare in timp , ca urmare, pot avea forme imperfecte , cum ar fi actele pregatitoare sau tentativa.

Actele pregatitoare , desi posibile la majoritatea infractiunilor contra persoanei , totusi nu sunt incriminate ca atare. Ele ar putea fi pedepsite daca sunt efectuate de alta persoana decat autorul , devenind acte de complicitate anterioara , insa , daca autorul comite acte pregatitoare , acestea se absorb in activitatea de autorat.

Tentativa , posibila la aproape toate infractiunile impotriva persoanei , nu se sanctioneaza decat la o parte dintre acestea.

Consumarea infractiunilor contra persoanei are loc in momentul cand se produce urmarea imediata descrisa in norma de incriminare , adica , rezultatul vatamarilor sau starea de pericol.

4.5.b. Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalitati normative: simple , calificate ( atenuate sau agravate ). Fiecare modalitate normativa poate cunoaste , la randul sua , nenumarate modalitati faptice , de realizare concreta , determinate de imprejurarile concrete in care fapta a fost comisa , in raport cu mijloacele folosite , cu timpul si locul , cu relatiile dintre infractor si victima , cu mobilul , putand defini savarsirea faptei.

4.5.c. Pedeapsa principala pentru infractiunile contra persoanei difera dupa importanta relatiilor sociale ocrotite de legea penala pentru fiecare incriminare. Astfel , omorul deosebit de grav este sanctionat cu pedeapsa detentiunii pe viata , pe cand insulta cu amenda. Ataa detentiunea pe viata cat si amemda nu sunt prevazute singure , ci alternativ , cu pedeapsa inchisorii. Pedeapsa inchisorii poate fi insa prevazuta si singura in cazul infractiunilor de omor , viol , uciderea din culpa , etc.

La unele infractiuni se prevede si pedeapsa complementara , constand in interzicerea unor drepturi , la altele aceasta pedeapsa se prevede in mod expres , in baza si in conditiile art. 65 Cod penal conform caruia “ 1)pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi poate fi aplicata , daca pedeapsa principala stabilita este inchisoarea de cel putin 2 ani si instanta constata ca, fata de natura si gravitatea infractiunii , imprejurarile cauzei si persoana infractorului , aceasta pedeapsa este necesara;2) Aplicarea pedepsei interziceii unor drepturi este obligatorie cand legea prevede aceasta pedeapsa”

In cazul in care tentativa se pedepseste , se aplica regulile generale cuprinse in art. 21 Cod penal :”1) Tentativa se pedepseste numai cand legea prevede expres aceasta; 2) Tentativa se sanctioneaza cu o pedeapsa cuprinsa intrejumatatea minimului si jumatatea maximului prevazute de lege pentru infractiunea consumata , fara ca minimul sa fie mai mic decat minimul generalal pedepsei. In cazul cand pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe viata , se aplica pedeapsa inchisorii de la 10 la 25 de ani.”

CAP. II. OMORUL ( OMUCIDEREA)

1. Continut legal;

2. Formele agravate ale infractiunii de omor;

II. 1. Continut legal

Conform prevederilor art. 174 Cod penal , articol ce incrimineaza omorul , aceasta infractiune consta in uciderea unei persoane.

Acest mod de exprimare nu reprezinta altceva decat o exprimare mai precisa a denumirii marginale a infractiunii ( omorul ) , fara a reprezenta o descriere explicita a tuturor elementelor constitutive ale infractiunii.

Prin coinciziunea lui , textul este tipic continutului nominal de infractiune ( pentru definirea laturii obiective se apeleaza chiar la denumirea actiunii infractionale , fara nici un alt element ajutator). Intr-o exprimare ceva mai cuprinzatoare , omorul ar putea fi definit ca “fapta persoanei care, cu intentie , ucide o alta persoana”.Nici o asemenea definitie nu ar scoate , insa , in evidenta toate elementelecontinutului juridic al infractiunii de omor ( actul de violenta asupra altei persoane , rezultatul constand in moartea acelei persoane , raportul de cauzalitate intre act si rezultat).

Fiind una dintre cele mai cunoscute infractiuni , legiuitorul se foloseste de o exprimare eliptica ; substantivul provenit dintr-un verb ( uciderea) comprima in el atat descrierea actiunii ( manifestarea de violenta fata de victima ) , rezultatul imediat ( moartea victimei ) , cat si legatura de cauzalitate dintre fapte si rezultat. O asemenea tehnica mai foloseste legiuitorul si in alte incriminari ( de exemplu distrugerea , lipsirea de libertate, etc.) .Acest mod de exprimare al legiuitorului se rasfrange in egala masura si asupra celorlalte forme de omor , ceea permite sa se atribuie infractiunii prevazute in textul sus mentionat denumirea de omor simplu sau de forma de baza a omorului.

Omorul a fost incriminat in toate legislatiile , deoarece asemenea fapte au un grad de pericol social deosebit de ridicat , aceasta fapta aducand atingere celui mai important atribut al persoanei , viata , : punerea in pericol sau suprimarea vietii persoanei intereseaza nu numai persoana victimei , ci persoana in general , deoarece , fara respectarea vietii persoanei nu poate fi conceputa atat existenta pasnica a colectivitatii , cat si convietuirea membrilor acesteia.

II.2.Formele agravate ale infractiunii de omor

Desi infractiunea de omor prezinta intotdeauna aceleasi caracteristici – actiunea de a ucide , cu intentie , o fiinta omeneasca , actiune ce are ca rezultat moartea victimei – in realizarea sa concreta poate prezenta diverse particularitati , dupa cum in jurul faptei tipice ( omorul simplu ) se grupeaza , se alatura diferite elemente care , fara a schimba substanta faptei , ii dau acesteia o coloratura diferita , sporindu-I vadit gradul de pericol social. Legea prevede imprejurarile care constituie elemente circumstantiale in continutul infractiunii de omor , creand astfel anumite modalitati normative agravate ale acesteia. Elementele circumstantiale se alatura fie laturii obiective a infractiunii , fie laturii subiective. Alteori, imprejurarile agravate privesc subiectul activ sau pasiv al infractiunii ori relatia ce exista intre cei doi subiecti.

Formele agravate ale infractiunii de omor sunt incriminate in articole distincte de cel care prevede forma tipica a infractiunii de omor. Codul Penal grupeaza imprejurarile care schimba totdeauna gradul generic de pericol al infractiunii de omor in doua categorii de modalitati normative ale omorului sub denumirea de omor calificat incriminat de art. 175 Cod penal si omor deosebit de grav , incriminat de art. 176 Cod penal.

2.a.Omorul calificat este fapta persoanei care savarseste un omor in anumite imprejurari grave anume prevazute de lege. Aceasta fapta prezinta un grad de pericol social mai ridicat fata de infractiunea de omor simplu, ceea ce explica incriminarea sa prin dispozitii separate si sanctiunea mai severa. Imprejurarile care justifica aplicarea sanctiunilor mai severe sunt limitativ prevazute de lege si au caracterul unor circumstante agravante legale speciale.

Eroarea autorului , in momentul comiterii faptei , asupra imprejurarilor susceptibile sa-i agraveze raspunderea penala inlatura caracterul calificat la faptei , conform prevedetilor art. 51 alin 2 ,Cod penal.

Conform dispozitiilor art. 175,alin. 1, Cod penal , omorul calificat este “ omorul savarsit in vreuna sin urmatoarele imprejurari: a) cu premeditare; b) din interes material; c) asupra sotului sau unei rude apropiate;d) profitand de starea de neputinta a victimei de a se apara; e) prin mijloace ce pun in pericol viata mai multor persoane; f) in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale victimei; g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare , ori de la executarea unei pedepse; h) pentru a inlesni sau a ascunde savarsirea altei infractiui; i) in public.

2.b. In plus fata de infractiunea de omor calificat, in cazul infractiunii de omor deosebit de grav , circumstantele legale de agravare confera faptei un caracter exceptional de grav , reflectand periculozitatea deosebita a faptuitorului. Circumstantele in rezenta carora exista un omor deosebit de grav sunt incriminate de art. 176,alin. 1, conform caruia , infractiunea trebuie savarsita prin cruzimi , asupra a doua sau mai multe persoane, de catre o persoana care a mai savarsit un omor, un recidivist ,deci, pentru z savarsi sau a ascunde savarsirea unei talharii sau piraterii , asupra unei femei gravide, asupra unui magistrat , politist , jandarm ori asupra unui militar , in timpul sau in legatura cu indeplinire indatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

CAP. III. Determinarea sau inlesnirea sinuciderii

III.1. Continut legal

Constitiue aceasta infractiune , potrivit art. 179 Cod penal , “ fapta de a determina si a inlesni sinucidera unei pesoane , daca sinuciderea sau incercarea de sinucidere a avut loc.” Fapta ia o forma agravata daca “ s-a savarsit fata de un minor sau fata de o persona care nu era in stare sa-si dea seama de fapta sa , ori nu putea fi stapana pe actele sale”

Intre infractiunile contra vietii , o pozitie speciala ocupa infractiunea de determinare sau inlesnire a a sinuciderii , reprezentand o modalitate particulara a omuciderii.

Se stie ca incercarea de sinucidere , neconstituind o incalcare a dreptului la viata al altuia , sinuciderea fiind o autolezare fara sa dea nastere unui conflict juridic , nu consituie infractiune ; ceea ce incrimineaza legea noastra penala este numai determinarea sau inlesnirea sinuciderii unei persoane , deciinstigarea sau complicitatea la sinucidere , considerandu-se ca asemenea fapte aduc atingere , intr-un anumit fel , dreptului la viata al altei persoane. Fapta de adetermina pe cineva , se arata in doctrina , in mod direct ori in ascuns sau a-l ajuta in orice fel sa savarseasca un act atat de grav cum este sinuciderea echivaleaza cu o interventie impotriva valorilor protejate de lege , respectiv viata persoanei , ceea ce nu poate fi indiferent legii penale.

Evident ca cel care apeleaza la un act de autoagresiune de natura a-I cauza moartea trebuie sa posede grave deficiente in natura lui psihofizica , unite cu motive de disperare aflate la limita , care nu-i permit intr-un anume moment , sa intuiasca semnificatia actului. In general , in absenta formelor tipice maladive , sinuciderea este un act la care recurg persoanele aflate intr-o grava stare de depresie psihica si care , din motive imaginare sau reale , nu mai concep sensul si valoarea vietii. La baza acestui act pot sa stea imprejurari dramatice , stari de dezamagire , care sa apara sinucigasului nerezolvabile , dupa cum hotararea subiectului poate sa-si aiba sorgintea in cirze de constiinta de natura mistica , ca urmare a unor convingeri formate de-a lungul vietii , faptuitorul considerand ca ar fi mai fericit intr-o alta viata. Oricare ar fi sursele hotararii de sinucidere , actul in sine contrazice datele naturii , se opune intereselor societatii , nu numai prin pierderea ca atare a individului , cat si prin ceea ce exprima actul respectiv , prin modul de rezolvare a conflictelor si dramelor intelectuale la care apeleaza subiectul si care nu poate si nu trebuie sa fie o solutie demna de luat. Sinuciderea devine o solutie a celor infranti , a celor lasi care se tem sa infrunte greutatile vietii si sa-si urmeze destinul propriu.

Nu trebuie sa pierdem din vedere ca, sinuciderea neconstituind o infractiunea , rezulta de aici ca determinarea sau inlesnireaa sinuciderii nu este o participatie la infractiune; fapta incriminata in art. 179 apare mai curand ca o infractiunede sine statatoare , putand fi asemanata , eventual, cu o participatie improprie, conform dispozitiilor art.31, alin 2 Cod penal , conform caruia: “ determinarea , inlesnirea sau ajutarea in orice mod , cu intentie , la savarsirea din culpade catre o alta persoana , a unei fapte prevazute de lege penala , se sancioneaza cu pedeapsa pe care legea o prevede pentru fapta comisa cu intentie”

III.2. Determinarea si / sau inlesnirea sinuciderii – euthanasie

Cum spuneam , dreptul penal este predestinat deschiderii catre dreptul constitutional.

Noile provocari la care trebuie sa raspundã dreptul constitutional sunt cunoasterea momentului în care începe viata si protectia acesteia, afirmarea unui eventual drept fundamental de a muri, decelarea situatiilor în care atingerea dreptului la viata este legitima. În plan penal, acestora le corespund probleme ce tin de incriminarea avortului, de incriminarea suicidului asistat sau a eutanasiei, de existenta pedepsei cu moartea si de sistemul cauzelor exoneratoare de raspundere.

Constitutiile oricarui stat din lume, precum si toate conventiile internationale privind drepturile omului afirma, între principiile lor fundamentale, dreptul la viata al persoanei. În nici unul dintre aceste acte nu se prevede expresis verbis existenta unui drept fundamental de a muri al persoanei.

Problema admiterii sau respingerii constitutionale a existentei acestui drept si, implicit, cea a eutanasiei, pasive sau active, si a suicidului asistat a rãmas asadar în sarcina jurisprudentei si a doctrinei.

Dreptul la viatã înglobeaza si unele dintre drepturile susceptibile de exercitare colectiva sau asa-zisele drepturi din “a treia generatie” – dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la protectia mediului ambiant .

Eutanasia este interventia medicala efectuatã în scopul întreruperii vietii la cererea pacientului. Poate fi activa, atunci cand medical administreaza anumite substante letale sau în doze letale, sau pasiva, atunci când medicul omite sa administreze un anumit tratament care sa prelungeasca viata pacientului.

Suicidul asistat consta în ajutorul medical acordat unei persoane pentru a-si lua viata prin oferirea de mijloace de natura sa întrerupa cursul vietii .

Raspunsul este dificil de gasit, dar un prim punct de plecare ar fi acela de a sti daca protectia pe care statul o acorda vietii persoanelor aflate sub jurisdictia sa este un drept sau o libertate. Într-o clasificare extrem de simplista , sunt drepturi acele interese protejate la care persoana careia îi apartin nu poate renunta , în timp ce libertatile sunt atribute ce apartin persoanei umane pe care ea poate decide în mod liber daca sa si le exercite sau nu .

Viata este un drept sau o libertate, poate individul sa renunte la a-si mai exercita atributul de a trai si sa se sinucida în momentul si în conditiile în care doreste?

Organele jurisdictionale instituite prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care proclama dreptul la viata în art. 2, au evitat sa îsi exprime opinia cu claritate. În decizia sa în cazul Widmer c. Elvetia , fosta Comisie Europeana a Drepturilor Omului a precizat ca “art. 2 obliga statele nu doar la a se abtine sa provoace moartea intentionat, cisºi de a lua masuri adecvate pentru asigurarea protectiei vietii”. Cu toate acestea, s-a decis ca omisiunea statului helvet de a incrimina eutanasia pasiva nu constituie o violare a Conventiei, deoarece statul parat si-a respectat obligatia de a incrimina omuciderea fara consimtamantul victimei.

Jurisprudenta americana este mult mai ferma în aceastã privinta. Douã sunt deciziile de principiu în materie.

Prin celebra decizie Cruzan v. Director, Missouri Dept. of Health a Curtii Supreme a Statelor Unite din 1989 , înalta instanta a precizat faptul ca suicidul intra, ca si element al vietii private, în drepturile protejate de Constitutie. Cu toate acestea este aparat prin valori constitutionale doar suicidul ca o actiune afirmativa, si nu una pasiva, astfel cã decuplarea aparatelor ce mentin functiile vitale ale unui bolnav incurabil, fara consimtamantul expres si valabil al acestuia, nu este protejata prin Constitutie . Tot astfel s-a decis cã este licita actiunea statului de a impune anumite conditii restrictive de exercitare a dreptului la suicid pentru a se evita abuzurile .

În urma acestor decizii, unele state americane au organizat referendumuri pentru legalizarea suicidului asistat medical si a eutanasiei active, propunere respinsa însa în Washington (1991) si California (1992) . Legalizarea acestora a aparut prima data în statul Oregon, tot în urma unui referendum.

In Spania, în lipsa unor prevederi legale în materie, a revenit tot jurisprudentei sarcina de a formula solutii în privinta dreptului de a muri. Instanta constitutionala a precizat, în primul rand, ca nu exista nici un drept, nici macar subiectiv, de a muri, ci pur si simplu nu se sanctioneaza suicidul si ca dreptul la viata are un continut pozitiv care împiedica configurarea sa ca o libertate care sa includa propria moarte .

Cu toate acestea, eutanasia, în considerarea dreptului la viata privata, nu este incriminata dacã sunt îndeplinite douã conditii: o cerere serioasa, expresa si lipsita de echivoc a persoanei în cauza; acesta din urma sa sufere de o boalã grava care conduce indubitabil la moarte si care produce dureri grave, permanente si dificil de suportat . Pe aceiasi linie se înscrie si o decizie a Tribunalului Suprem spaniol în materia refuzului transfuziilor pe motive de constiinta.

Mentionand ca este unul dintre cazurile în care douã drepturi fundamentale intrã în conflict, dreptul la viata si libertatea de constiinta, instanta a încercat sa stabileascã linia de echilibru a acestui conflict hotarand ca, în cazul majorilor, libertatea constiintei prevaleaza asupra dreptului la viata, în timp ce, în cazul minorilor, obiectia de constiinta a parintilor nu poate sa acopere dreptul la viata al minorului .

Prima tara din lume care a legalizat eutanasia printr-un act normativ este Olanda în 1994 .

Jurisprudenta a stabilit ca problema consta în încercarea de a concilia protectia vietii cu respectul dorintei pacientului de a muri cu demnitate. Neavand competenta de a stabili linia de echilibru în acest conflict de interese, instantele olandeze au gasit o altã solutie, achitand medicii trimisi în judecata pentru practicarea eutanasiei pe temeiul starii de necesitate.

Astfel, instanta suprema a statuat ca în momentul în care chiar si medicul nu-si mai poate îndeplini obligatia sa de a combate, a suprima sau a usura suferinta pacientului, acesta se afaã în stare de necesitate . Mai mult, s-a acceptat ideea chiar si atunci cand suferintele nu erau de natura fizica, ci de natura psihica .

Potrivit legii intratã în vigoare în 1994, eutanasia este licita, ea fiind definita ca fiind interventia medicala activa în scopul întreruperii vietii pacientului la cererea acestuia, si nu a altor persoane, care trebuie sã aiba compos mentis . Asistenta la suicid în alte împrejurari ramane infractiune si se sanctioneaza cu închisoare de pana la 12 ani .

Legea a servit drept model si Australiei care a legalizat în 1995 practica eutanasiei.

În Franta, situatia este mai puþin clara. Desi exista o prevedere expresa în art. 20 al codului deontologiei medicale potrivit careia medicul nu are dreptul de a provoca deliberat moartea, se admite existenta unui veritabil drept de a muri cu demnitate, iar medicii care în anumite cazuri, e drept relativ putin numeroase, au practicat eutanasia au fost feriti de urmarire penalã. Justificarea este existenta, expresa sau prezumata, a consimtamantului victimei, fapt care, în dreptul francez, înlatura caracterul penal al faptei .

Majoritatea statelor însa au adoptat o politica penala în sens invers, incriminand eutanasia si suicidul asistat. Aceasta este situatia si în Romania unde eutanasia poate fi încadrata ca si infractiune de omor , iar asistenta la suicid ca si determinare sau înlesnire a sinuciderii (art. 179 C. pen.), cu singura observatie ca, date fiind circumstantele speciale determinate de starea de sanatate a victimei, se pot retine atenuante judiciare .

Se considera însa ca, chiar în conditiile actualei legislatii, se poate promova o alta solutie. Suntem perfect de acord ca dreptul la viata nu implica si un drept de a muri, intrand în categoria libertatilor. Acesta pentru ca, pe de o parte, neincriminarea tentativei de suicid nu poate sa însemne ca orice persoana are dreptul constituþional de a muri când si cum doreste, ci doar ca, din ratiuni de politica penala, s-a considerat inoportuna incriminarea acestei fapte. Viata unei persoane nu intereseaza doar pe aceasta, asa cum se întampla în cazul libertatilor, ci este o valoare care intereseazã statul si societatea în ansamblul ei datorita implicatiilor deosebite sociale, economice si familiale pe care le implica.

Cu toate acestea, în situatia bolnavilor incurabili, care au suferinte fizice si psihice insuportabile si care nu pot fi înlaturate medical, credem ca exista doua argumente care pot justifica legal eutanasia sau asistenta la suicid. Unul dintre el priveste neresponsabilitatea medicului, iar celalalt priveste dreptul persoanei la respectul vietii private, în temeiul caruia statul are, în opinia noastra, o obligatie pozitiva de institui un sistem care sa îi permita sa aleaga momentul mortii.

Eutanasia activa este un omor comis printr-o actiune, în timp ce aceea pasiva ar fi un omor comis printr-o omisiune, datorita faptului ca medicul are obligatia legala de a prelungi viata pacientului.

Din punct de vedere al dreptului intern, se considera ca solutia gasita de catre instantele olandeze, cea a excluderii raspunderii penale datorata existentei starii de necesitate, poate fi acceptatã si în Romania. Art. 45 C. pen. impune pentru existenta starii de necesitate urmatoarele conditii: existenta unei stari de pericol pentru viata, integritatea corporala, sanatatea persoanei; pericolul sa fie iminent si inevitabil, iar actiunea de salvare sa fie necesara si proportionala . În opinia noastra, toate aceste conditii ar fi respectate în ipoteza medicului care, la cererea pacientului bolnav incurabil si care sufera traume fizice si psihice puternice, îi curma suferintele. Astfel, exista un pericol – în curs de desfasurare si inevitabil, prin ipoteza – pentru sanatatea si integritatea bolnavului datorat traumelor de care vorbeam. Actiunea de înlaturare a acestei stari, constand în curmarea vietii pacientului, îndeplineste conditia de a fi necesara, fiind singura modalitate de încetare a suferintelor. Ea este, în acelasi timp, proportionala întrucat rezultatul interventiei medicale este decesul persoanei, în timp ce rezultatul care s-ar fi produs în lipsa acesteia era acelasi, moartea bolnavului, însa în conditii mult mai grele pentru acesta si cei apropiati.

De aceea, consideram ca nimic nu se opune aplicarii dispozitiilor relative la starea de necesitate la cazuri de eutanasie. Ar trebui totusi îndeplinite unele conditii: certitudinea incurabilitatii maladiei de care sufera persoana în cauza, existenta unor suferinte importante si care nu pot fi înlaturate, existenta consimtamantului valabil al bolnavului.

Un al doilea argument în acest sens poate fi construit plecand de la dispozitiile art. 8, privind respectul vietii private, din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, act care, potrivit art. 11 din Constitutie, face parte din dreptul intern.

Relativ la notiunea de viata privata Curtea a considerat ca nefiind nici posibila, nici necesara o definitie exhaustiva a notiunii de viata privata , doctrina apreciind ca în continutul acesteia intra aproape orice, libertatea vietii private implicand, în esenta dreptul de a trai asa cum vrea al oricarei persoane . În aceasta notiune intra si dreptul de a dispune de propriul corp , astfel încat, dupã parerea noastra, luand act si de opiniile similare exprimate de instantele americane si spaniole prezentate mai sus, intra si libertatea de a-si hotãrî sfarsitul.

CAP. IV. Omor / Determinarea sau inlesnirea sinuciderii – paralela

IV. 1. Conditiile preexistente ale infractiunilor si continutul lor constitutiv

Atat infractiunea de omor , cat si infractiunea de inlesnire sau determinare a sinuciderii sunt , dupa cum am arat in capitolele antecedente infractiuni incriminate de Codul penal ca apartinand categoriei de infractiuni contra vietii , integritatii corporale si a sanatatii omului.

Desi au existat multe controverse in ceea ce priveste inlesnirea sinuciderii , legiuitorul a considerat ca aceasta reprezinta o infractiune cu un grad de pericol ridicat deoarece are ca obiect material corpul in viata al persoanei care s-a sinucis sau a incercat sa se sinucida.

Ca si infractiunea de omor , infractiunea de inlesnire si / sau determinare a sinuciderii , care este o varianta de specie a omorului are ca obiect juridic special relatile sociale referitoare la acordarea dreptului la viata al fiecarui om , cum spuneam obiect similar infractiunilor de omucidere ; aceasta valoare sociala , a acordarii dreptului la viata , este ocortita prin incriminarea faptei mentionate si prin aceatsa sunt aparate si relatiile sociale care se nasc si se dezvolta in jurul valorii sociale respective.

Un alt aspect , un element al infractiunilor sine qua non , este elementul material al infractiunii ce reprezinta in ambele cazuri , corpul in viata al victimei , in functie de caz , omorata sau care a incercat , sau , s-a sinucis.

Viata este un fenomen complex ca forma de miscare ; ea are la baza procese biologice si psihice care subordoneaza procesele inferioare ( chimice , fizice , mecanice ). Daca inceteaza viata in sens biologic , inceteaza si viata ca valoare sociala , ca relatie sociala , implicit relatiile legate de ea> De aceea ,intereseaza nu numai aspectul social al vietii , dar si cel biologic.

Ceea ce este obiect material ( corpul uman ) nu se confunda cu subiectul pasiv care este persoana in viata asupra careia s-a indreptat infractiunea .

Nu interesaza pe legiuitor daca vicitma era sanatoasa ori intr-o faza avansata de boala si nu mai fi trait mult , daca nu ar fi fost ucisa sau nu s-ar fi sinucis. De asemenea , este indiferent daca victima este o persoana tanara sau in varsta ori daca era sau nu in plenitudinea facultatilor fizice si psihice.

In cazul acestor infractiuni poate avea calitatea de subiect activ orice persoana fizica , deoarece legea nu cere ca subiectul activ sa aiba o calitate anume. Participatia penala poate exista in ambele cazuri de infractiuni sub orice forma – coautorat , instigare , complicitate.

Exista coautorat , in cazul infractiunii de omor , daca faptuitorii au actionat impreuna , lovind concomitent victima in cadrul unei activitati indivizibile si in realizarea intentiei lor de a ucide ; daca ei au indeplinit , fiecare in parte , rpintr-o actinue simultana si conjugala , toate actele ce caracterizeaza infractiunea , fiind constienti de urmarile ce le vor produce si dorind sau acceptand consecintele actiunii lor comune , nefiind relevant care dintre loviturile lor aplicate au fost mortale. La fel – s-a decis in practica – exista coautorat la omor cand unul din infractori conduce autoturismul cu viteza , refuzand sa opreasca la cererea victimei , iar celalalt infractor ii aplica acesteia , cu cutitul mai multe lovituri mortale; tot astfel , daca inculpatii au atacat impreuna victima , iar in timpul acestui atac unul dintre ei a lovit-o cu cutitul , in timp ce celalalt a imobilizat-o si a incercat sa o dezarmeze ; de asemenea , daca unul dintre inculpati a lovit-o cu cutitul si astfel, a contribuit la puterii ei de rezistenta si de aparare si a inlesnit , in acest mod , aplicarea loviturilor mortale de catre celalalt inculpat.

Subiectul pasiv, victima infractiunilor este persoana asupra carora le-a fost lezat dreptul la viata si anume persoana care , in urma activitatii subiectului activ este ucisa sau careia ii este inlesnita sau este determinata a-si curma firul vietii de catre subiectul pasiv, in cazul de fata, infractorul.

Aceasta inseamna ca , este o conditie de baza ca subiectul pasiv , victima, sa fie o persoana in viata. Este exclusa infractiunea de omor sau de detrminarea sau inlesnire a sinuciderii atunci cand victima este fatul sau un cadavru. In astfel de situatii ne aflam in fata unor altor tipuri de infractiuni, infractiuni pe care legiuitorul le incrimineaza in mod diferit , inividual.

Dupa consumarea infractiunilor, subiectul pasiv nu mai este o persoana ci se transforma intr-o victima.Din subiect pasiv devine obiect material al infractiunii.In acest caz , obiectul material este corpul lipsit de viata al subiectului pasiv. In cazul tentativei de omor insa , persoana continuand sa traiasca , trasaturile sale , ca subiect pasiv se confunda cu cele ale obiectului material.

In functie de subiectii pasivi, infractiunile pot lua o forma agravata , ca de pilda , in cazul infractiunii de inlesnire a sinuciderii , victima sa fie un minor , ori o persoana care nu era in stare sa-si dea seama de fapta sa , ori nu putea sa fie stapana pe actele sale , fizic, psihic ori emotional , sau deopotriva , in cazul infractiunii de omor , subiectul pasiv sa fie o femeie gravida, un minor, de asemenea , mai multe persoane ori o ruda apropiata. In astfel de cazuri nu exista cerinte speciale in ceea ce priveste timpul si locul savarsirii infractiunilor.

Sub aspectul elementului material , infractiunea de omor implica o actiune de suprimare a vietii a unei persoane fizice , adica o activitate materiale care are ca rezultat moartea unui om.Aceasta activitate , care reprezinta elementul material al infractiunii poate consta intr-o actiune si in acest caz ne intalnim cu o comisiune , sau poate consta intr-o inactiune , aflandu-ne astfel in situatia unei omisiuni.

Aceasta activitate , comisiune ori omisiune , trebuie sa aiba o anumita forta distructiva , sa fie apta sa provoace moartea unei persoane , in conditiile date.

O asemenea forta distructiva exercitata asupra victimei se poate manifesta sub forma unor actiuni fizico-mecanice ( sugrumare, lovire , taiere , impuscare , intepare , electrocutare , etc.) , actiuni chimice ( otravire ) , actiuni psihice ( socuri psihice ) , etc.

Aceeasi forta distructiva este prezenta si in cazul inactiunii , atunci cand faptuitorul vea obligatia legala , contractuala , sociala , etc , de a face sau de a indeplini actiunea prin care s-ar fi putut impiedica sau inlatura desfasurarea unor procese de natura sa provoace moartea victimei , de exemplu , prin omisiunea intentionata de hranire a copilului , a unui bolnav sau neputincios , prin lasarea lor in frig , prin neadministrarea medicamentelor , neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav, etc. si astfel a dat posibilitatea sa actioneze procesele naturale care au condus la moartea victimei.

Aceasta aptitudine difera si in functie de situatia victimei , uneori o singura lovitura , chiar fara mare intensitate , poate cauza moartea , daca victima este o persoana in varsta si bolnava. De asemenea , pentru a ucide un nou – nascut nu sunt necesare decat acte de duritate minima.

Exista , de exmplu omor si atunci cand faptuitorul , stiind ca victima sufera de cord si ca o emotie puternica ii va provoca moartea , in dorinta de a o ucide , ii provoaca o asemenea emotie.

Mijloacele sau instrumentele intrebuintate trebuie sa fie apte pentru savarsirea unei activitati ucigatoare , fie prin ele insele , fie prin intrebuintarea lor in anumite momente , imprejurari , sau conditii. Chiar si mijloacele aparent inofensive ar putea fi folosite pentru provocarea mortii unei persoane ( de exemplu , faptul de a da o bautura indulcita cu zahar unei persoane care sufera de diabet , pentru a-i provoca treptat agravara bolii si moartea ).

Pe de alta parte , in cazul infractiunii de determinare sau inlesnire a sinuciderii , avem unele aspecte comune cu infractiunea de omucidere.

Astfel , in cazul infractiunii de determinare sau inlesnire a sinuciderii , sub aspectul material al laturii obiective , infractiunea implica , cum reiese si din incriminarea acesteie , o actiune de determinare sau inlesnire a sinuciderii unei persoane .

Pentru existenta infractiunii este suficienta una din cele doua actinui.

Prima consta in indemanarea si convingerea unei persoane de a se sinucide.

Nu intereseza daca ideea sinuciderii a fost sugerata victimei de catre faptuitor sau daca aceasta ideeaparuse in minatea victimei mai inainte; ceea ce intereseaza este ca faptuitorul , prin activitatea sa , sa fi facut ca victimasa ia hotararea de a se sinucide . De asemenea , nu intereseaza mijloacele prin care s-a realizat actiunea. De determinare , cum ar fi rugaminti , ordine , constrangere fizica ,etc.

De asemenea , nu prezinta interes faptul ca sinuciderea este admisa traditional ca un mod de rezolvare a unor chestiuni de onoare in unele tari , cum ar fi , de exemplu , cazul unui japonez care indeamna un conational sa se sinucida pe teritoriul tarii noastrepentru o chestiune de onoare . Si in acest caz , fapta va consitui infractiunea prevazuta de art. 179 , C. penal.

Determinarea la sinucidere se poate realiza asadar , nu numai prin indemnuri sau amagire ( de pilda , prin exagerarea tendentioasa a unor pericole , a unor necazuri , conflicte ) , ci si prin acte de tortura , prin supunerea la chinuri repetate , scandaluri si batai , care pot sa o duca pe victima in stare de disperare , culminand cu sinuciderea sau cu incercarea de sinucidere . De exemplu , inculpatul a avut fata de sotia sa un comportament toatl necorespunzator: intr- o zi a lovit-o si a constrans-o sa doarma peste noapte in frig , intr-o camera neamenajata , fara ferestre si fara pat , in alta zi a lovit-o si a amenintat-o cu moartea , iar in ziua urmatoare , dupa alte amenintari , i-a interzis sa se culce in casa . Disperata de comportamentul sotului , victima a ingerat o cantitate de soda. Desi a observat starea grava a sotiei , inculpatul nu I-a dat nici un ajutor si nu a solicitat interventia si ajutorul medicului , astfel incat , aceasta a decedat. Aceste acte care depasesc cu totul limitele unor relatii cat de putin umane au fost socotite ca intrunind elementele infractiunii de determinare la sinucidere.

Cand constrangerea victimei este de asemenea natura incat nu lasa acesteia nici o posibilitate concreta de a actiona altfel , ori de a se impotrivi , faptuitorul va raspunde pentru infractiunea de omor. Cel care sileste o persoana sa se sinucida ( de pilda il obliga sa se impuste , sa ia otrava , sa sara de la etaj , etc ), savarseste infractiunea de omor ; aceste metode nu difera cu nimic de orice actiune , de asta data prin folosirea energiei fizice a victimei , prin care se suprima viata unei persoane , de ucidere. Nu este nici o deosebire intre faptul de a trage cu arma in victima sau a turna otava in mancarea victimei si a o sili sa o manance.

Practica judiciara confirma aceeasi solutie . Inculpatul aflat sub influenta bauturilor alcoolice si dominat de gelozie , dupa ce si-a lovit grav sotia i-a cerut sa plece din casa sau sa se arunce pe geam. Desi victima vroia sa plece , inculpatul a deschis fereastra si dupa ce a obligat-o sa se urce pe tocul acesteia , i-a cerut :” ori te arunci singura , ori te arunc eu “. In aceste conditii de violenta , mai ales pentru ca inculpatul statea langa fereastra pentru a-si pune amenintarea in aplicare , victima s-a aruncat de la etajul 9 , astfel decedand.Fapta a fost incadrata in infractiunea de omor , deoarece victima , datorita violentelor , nu a avut posibilitatea sa decida in mod liber asupra actiunilor sale.

Nu ne aflam in prezenta infractiunii de detrminare sau inlesnire a sinuciderii nici in situatiile in care actele de constrangere imbraca forma altor infractiuni , cum ar fi privarea de libertate care a avut ca urmare sinuciderea victimei , ori violul care a avut drept urmare sinuciderea victimei. In asemenea situatii exista o unitate complexa intre infractiunea intentionata de baza ( privarea de libertate sau violul ) si urmarea raeterintentionata constand in moartea victimei sau sinuciderea acesteia. In consecinta , in asemenea situatii , se va face aplicarea agravantelor de calificare mentionate si nu se va retine infractiunea de determinare la sinucidere in concurs cu violul sau cu privarea de libertate a persoanei.

Inlesnirea sinuciderii unei persoane presupune orice actiune de sprijinire a subiectului pasiv in realizarea hotararii sale de a se sinucide. Hotararea apartine des subiectului pasiv.

Atat in cazul determinarii , cat si in cazul inlesnirii activitatea de suprimare a vietii trebuie sa fie in exclusivitate opera sinucigasului. Cand victima a fost constransa sa se sinucida , iar constragerea a fost de asemenea natura incat nu a lasat acesteia nici o posibilitate concreta de a actiona altfel , or de a se impotrivi , faptuitorul raspunde pentru omor. Cel care sileste persoana sa se sinucida savarseste infractiunea de omor , prin metode care , in esenta , nu difera cu nimic de orice actiune de ucidere.

Inlesnirea se poate realiza numai prin acte pozitive (comisiune), o atitudine pasiva ( omisiune) fata de persoana care incearca sa se sinucida neputand fii considerata o inlesnire a sinuciderii , si deci susceptibila sa realizeze elementul material al infractiunii , de exemplu , neimpiedicarea unei persoane de a sari de la etaj , de a se ineca.

Inlesnirea poate consta in procurarea sau pregatirea mijloacelor necesare , in darea de sfaturi , in inlaturarea piedicilor materiale , de exemplu , tinerea de vorba a supraveghetorului pus de familie , in aducerea la indeplinire a unor dorinte sau conditii puse de victima. Inlesnirea nu se confunda cu cooperarea la activatea de sinucidere. In acest caz ( de exemplu : descarcarea unui foc de arma in sinucigasul care s-a impuscat superficial , pentru a asigura rezultatul , deschiderea venelor cu o lama , turnarea pe gat a restului de otrava nebauta) fapta va constitui o infractiune de omor.

Atunci cand doua persoane se inteleg sa-si acorde una alteia ajutor in vederea suprimarii vietii lor ( sinuciderea prin consens ) , daca una dintre aceste persoane ramane in viata , se ridica problema raspunderii ei pentru inlesnirea sinuciderii celeilalte. De exemplu , o infirmiera , sub influenta unei depresii sufletesti prelungite , decide sa se sinucida si determina la aceasta si pe alta infirmiera , hotarand sa se injecteze fiecare cu o substanta mortala. Cea care se injecteaza prima moare , cealalta , mai stangace se salveaza si este trimisa in judecata pentru refuz de ajutor cuvenit unei persoane aflate in pericol. In comentariul spetei , se arata ca ajutorul victimei se impunea , dar este discutabil daca a existat aceasta posibilitate , ca urmare, inculpata nu ar fi putut sa fie trasa la raspundere.

In raport cu legislatia noastra , de asemenea s-ar fi pronuntat o solutie de achitare , deoarece inlesnirea sinuciderii celeilalte persoane putea fi comisa numai cu intentie ; or , nereusita celei de-a doua sinucideri nu implica automat intentia de inlesnire ori determinarea sinuciderii primei persoane.

Numai daca a doua persoana ar fi simulat sinuciderea pentru a o determina pe prima sa se sinucida , s-ar fi putut incadra fapta acestei in prevederile art.179 , Cod penal.

In doctrina italiana sa discutat problema sinuciderii in doi.

Dupa unii autori , daca ambele persoane au facut acte comune de a se sinucide ( de exemplu , au cumparat carbuni si le-au dat foc pentru a muri asfixiati ) si amandoi supravietuiesc , va fi tentativa reciproca de omor , iar daca numai unul supravietuieste acesta va raspunde penal pentru infractiunea de omor. Alti autori italieni considera ca in cazul sinuciderii in doi , adeziunea la sinuciderea a unuia a fost determinanta a sinuciderii celuilalt.

Atat in cazul determinarii , cat si in cazul inlesnirii , activitatea de suprimare a vietii trebuie sa fie in exclusivitate opera sinucigasului. In masura in care suprimarea vietii este rezultatul unei cooperari cu o terta persoana , acesta va raspunde pentru omor.

Si in cazul infractiunii de omucidere , cat si in cazul infractiunii de determinare sau inlesnire a sinuciderii , din descrierea faptei incriminate reiese si rezultatul , urmarea imediata , si anume incetarea din viata a subiectului pasiv.

Urmarea sau rezultatul este o componenta obligatorie a laturii obiective a infractiunii , actiunea infractorului devenind relevanta in momentul in care se produce rezultatul , constand in moartea victimei. In lipsa lui , actul de violenta ( in cazul infractiunii de omucidere ) si determinarea la actiunea de sinucidere ( in cazul infractiunii de determinare sau inlesnire a sinuciderii ) pot fi luate in considerare ca elemente ale tentativei infractiunilor mentionate.

Cum spuneam , rezultatul face parte din descrierea actiunii si constituie consecinta , urmarea acestei ; rezultatul face parte , impreuna cu actiunea ( inactiunea ) din descrierea faptei incriminate si se infatiseaza , in cazul infractiunii de omor , sub forma unei modificari a substantei obiectului material , de exemplu , uciderea unei persoane.

In cuprinsul descrierii faptei incriminate , rezultatul , de care legiuitorul conditioneaza existenta incriminarii , este aratat , de regula , in mod explicit , prin anumite expresii. In mod exceptional insa , rezultatul poate sa nu fie descris explicit , si sa apara ca o consecinta a modului cum este descrisa actiunea ; acesta sugereaza , prin ea insasi , necesitatea unui rezultat diferit de actiune in timp si spatiu ; in acest mod se infatiseaza rezultatul material la infractiunea de omor. In acest caz , substantivul folosit nu reda numai actiunea , ci si rezultatul , uciderea victimei , consecinta a actiunii ( incriminarea cu rezultat comprimat ).

Incriminarile in care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat in norma de incriminare se numesc incriminari de rezultat , spre deosebire de cele unde lipseste o atare cerinta si care se numesc incriminari de simpla actiune ( formale ).

Delimitarea celor doua categorii de incriminari nu este intotdeauna usor de facut , mai ales in ipoteza incriminarilor cu rezultat comprimat. Unul dintre criterii ar putea fi cel al tentativei terminate ; incriminarile la care se poate concepe o atare modalitate a tentativei ( chiar daca tentativa nu este pedepsibila ) vor constitui , incontestabil , incriminari de rezultat si nu de simpla actiune la care nu este posibila decat tentatia neterminata.

Delimitarea este importanta deoarece numai in cazul infractiunilor de rezultat este necesara probarea existentei rezultatului ( la infractiunile de simpla actiune , urmarea imediata este implicita actiune ) ; tot astfel , legatura de cauzalitate nu trebuie stabilitata decat in cazul in care norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui rezultat.

Actul de violenta devine relevant , sub aspectul infractiunii de omor , in momentul in care se produce rezultatul , constand in moartea victimei . in lispa lui , actul de violenta poate fi luat in considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infractiuni de vilenta , dar nu ca element constitutiv al infractiunii de omor. Infractiunea de omor fiind o infractiune de rezultat , se cere deci producerea unui rezultat determinat , indiferent daca moartea s-a produs chiar in timpul efectuarii activitatii de ucidere , imediat dupa aceasta sau mai tarziu.

Intre activitatea desfasurata de faptuitor si moartea victimei , in cazul ambelor infractiuni este necesar sa existe un raport de cauzalitate.

In cazul infractiunilor de determinare sau inlesnire a sinuciderii , daca sinuciderea sau incercarea de sinucidere sa datorat altor cauze , si deci , nu exista legatura intre activitatea de determinare ( rugaminti , indemnuri , obligare ) si luarea hotararii a subiectului pasiv de a-si suprima viata , atunci nu ne aflam in situatia unei infractiuni de determinare sau inlesnire a sinuciderii.

In cazul infractiunii de omucidere raportul de cauzalitate exista atunci cand se stabileste ca , fara activitatea faptuitorului , moartea victimei nu s-ar fi produs.

Nu este necesar ca activitatea faptuitorului sa constituie cauza exclusiva a mortii victimei. Legatura cauzala exista si atunci cand la activitatea faptuitorului s-au adaugat si alti factori , preexistenti , concomitent sau posteriori , care au concurat producerea rezultatului.

Neaplicarea de catre organele medicale a unei terapeutici complete ori examinarea superficiala a ranii din culpa medicala , desi face ca tratamentul aplicat sa fie neadecvat , nu intrerupe legatura de cauzalitatea dintre fapta si rezultat , deoarece moartea victimei nu ar fi intervenit fara lovitura mortala aplicata de faptuitor. Chiar daca victima nu s-a internat in spital , or nu a efectuat la timp tratamentul care se impunea , exista legatura de cauzalitate.

Desigur ca stabilirea existentei legaturii de cauzalitate , mai ales in conditiile in care au actionat si alti factori contributivi pe care faptuitorul nu si i-a asociat constient , nu este suficienta pentru stabilirea raspunderii penale a autorului.

Jurisprudenta a mai invederat situatii cand o conditie a atras raspunderea penala a subiectului , fara ca , in realitate , acesta sa fi fost , cauzal , legata de rezultat si fara sa fi avut o selectie prin procedura eliminarii , a cauzei necesare in ansamblul conditiilor rezultatului. Dar chiar in acele situatii unde judecatorii au urmarit sa identifice cauza reala a fenomenului dintr-un ansamblu complex de conditii , s-a dovedit ca simpla lor experienta nu este suficienta , fiind necesar sa se apleze la persoane de specialitate , care sa determine legatura cauzala dintre actiune si rezultat orientand , implicit , solutia juridica. De exemplu , daca A si B toarna cate o cantitate de otrava in ceasca lui C , fara sa stie unul de celalalt si victima moare , conditia care a produs rezultatul nu poate fi stabilita decat prin analiza cantitatii si calitatii otravii varsate de fiecare dintre agenti si a efectului acestei asupra organismului victimei ; numai astfel se va stabili cine raspunde pentru infractiunea consumata de omor si pentru tentativa la aceasta infractiune.

Atat infractiunea de omor cat si infractiunea de determinare sau inlesnire a sinuciderii se savarsesc cu intentie directa sau indirecta.

Omorul se savarseste cu intentie directa atunci cand faptuitorul a prevazut rezultatul actiunii sale ( moarte victimei ) si a urmarit producerea acestuia si cu intetie indirecta atunci cand infaptuitorul a prevazut rezultatul actiunii sale si fara a urmarii a acceptat totusi posibilitatea survenirii acestuia. in aceeasi situatie ne aflam si in cazul infractiuni de determinare sau inlesnirea a sinuciderii.

Intentia de determinare sau inlesnirea sinuciderii rezulta din caracterul actelor savarsite , din imprejurarile concrete in care s-a actionat si starea psihica in care s-a aflat persoana care s-a sinucis sau a incercat sa se sinucida.

Nu intereseaza motivul sau scopul savarsirii faptei. Nu va exista intentia de a comite infractiunea daca autorul , recunoscand hotararea victimei de a se sinucide , sustine intr-o discutie utilitatea sinuciderii si modul cum s-ar putea proceda pentru a se ajunge la o asemenea finalitate.

Sper deosebire de infractiunea de determinare sau inlesnire a sinuciderii care se savarseste numai cu intentie directa sau indirecta neexistand infractiunea daca faptuitorul nu a cunoscut stare psihica a victimei , in cazul infractiunii de omor exista si derivate ale infractiuni mai sus mentionate , infractiuni savarsite din praeter intentie sau din culpa.

Revendind la infractiunea de omor savarsita cu intentie , in practica judiciara , intentia de ucidere se deduce din materialitatea actului ( dolus ex re ) , care , in cele mai multe cazuri , releva pozitia infractorului fata de rezultat. Demostreaza astfel intentia de ucidere : perseverenta cu care faptuitorul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul si cu un lemn care au cauzat leziuni osoase grave si ruperi pulmonare ; multitudinea loviturilor si locul aplicarii lor , unele interesand regiuni vitale ale corpului ( cord , rinichi , ficat ) ; aplicarea unei singure lovituri in regiunea gatului , in profunzime ; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate si repetarea lor pe tot corpul victimei , folosindu-se de un obiect dur.

Rezultatul , constand in moartea victimei , poate fi produssi ca urmare a contributiei unor procese naturale care se petrec in corpul victimei ; avem in vedere transformarile din organismul victimei in momentul savarsirii faptei ; pentru batrani , copii , femei , bolnavi infirmi sunt auficiente acte de minima violenta , pentru producerea rezultatului mortal ; ca urmare , intentia de a ucide se releva si din modul de a actiona al faptuitorului , cunoscand starea victimei asupra careia actioneaza. Astfel , inculpatul care loveste pe socrul sau in varsta de 75 de ani cauzandu-I o hemoragie meningo – cerebrala , exteriorizeaza intentia de a-l ucide , nu de vatamare corporala , faptul de a lovi doar cu palma o fetita de 2 luni , dar in mod repetat , ceea ce a provocat fractura boltii craniene si moartea ei , constituie infractiune de omor , iar nu aceea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte.

Latura subiectiva a omorului nu include cerinta savarsirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta inseamna ca infractiunea exista , chiar daca nu s-a stabilit modul savarsirii faptei. Cu toate acestea , instanta de judecata va fi preocupata sa stabileasca , in fiecare caz , mobilul faptei , deoarece aceasta influenteaza gravitatea faptei si prin urmare , poate contribui la realizarea unei justeindividualizari judiciare a pedepsei. Daca , pentru existenta omorului simplu este indiferent mobilul savarsirii faptei , in achimb , savarsirea omorului din interes material, de pilda , este o imprejurare cae atribuie infractiunii caracter calificat, conform articolului 175 lit c , Cod penal.

Omorul nu este conditionat , ni forma sasimpla , nici de savarsirea faptei inre-un anumit scop.Chiar daca scopul urmarit de faptuitor consta, de exemplu , in curmarea suferintelor fizice ale victimei , care sufera de o boala incurabila , fapta va constitui infractiune. Intrucat scopul , ca si mobilul , influenteaza periculozitatea sociala a faptei si a faptuitorului , instanta de judecata va fi preocupata sa-l stabileasca in fiecare caz , tot in vederea unei juste individualizari judiciare a pedepsei. Un anumit scop care , potrivit aprecierii legiuitorului , confera un grad de pericol social mai ridicat omorului , este prevazut ca circumstanta agravanta , conform prevederilor art. 175 lit. g si h , C. penal.

Dupa unii autori, eroarea asupravictimei nu are nici o influenta asupra vinovatiei faptuitorului si nu inlatura raspunderea sa penala , deoarece aceasta eroare nu are caracter esential , adica nu se refera la o imprejurare de care depinde caracterul penal al faptei. Se sustine ca legea penala apara viata oricarei persoane , in genere , astfel ca eroarea agentului asupra identitatii victimei nu are relevanta penala.

Infractiunea de omor exista si atunci cand faptuitorul isi indrapta actiunea asupra unei persoane pe care vrea s-o ucida , dar datorita unei gresite manipulari a instrumentului folosit sau altor cauze accidentale , rezultatul urmarit se produce asupra unei alte persoane. Tot astfel , cand datorita cauzelor mentionate , are loc moartea , ata a victimei aflata reprezentarea agentului , cat si a unei alte persoane , sau cand faptuitorul a lezat mai multe persoane pe langa victima initiala.

IV. 2. Gradul de periculozitate

Gradul de periculozitate al fiecarei infractiuni luate individual este in functie de imprejurarile in care infractiunea a avut loc, de timp , loc si de persoana infractorului.

O infractiune tipica poate prezenta numeroase si variate modalitati fa[tice , determinate de imprejurarile concrete in care aceasta a fost savarsita.

Desi infractiunea de omor prezinta intotdeauna aceleasi caracteristici , actiunea de a ucide , cu intentie o fiinta omeneasca , actiune ce are ca rezultat moartea victimei , in realizarea sa concreta poate prezenta diverse particularitati , dupa cum in jurul faptei tipice ( omorul simplu ) se grupeaza , se alatura diferite elemente care , fara a-I schimba substanta faptei , ii dau acesteia o coloratura diferita , sporindu-i vadit gradul de pericol social.

Legea prevede imprejurarile care constituie elemente circumstantiale in continutul infractiunii de omor , creand astfel anumite modalitati m=normative agravate ale acesteia. Elementele circumstantiale se latura fie laturii obiective , fie la turii subiective a infractiunii. Alteori , imprejurarile agravate privesc subiectul activ sau pasiv al infractiuii, ori relatia care exista intre cei doi subiecti.

De pilda, in cazul omorului , modalitatile de omor cu un grad de pericol ridicat , sunt omorul calificat , incriminat de art. 175, C penal si omorul deosebit de grav , incriminat de art. 176 , Cod penal.

Omorul calificat este fapta persoanei care savarseste un omor in anumite imprejurari grave anume prevazute de lege. Aceasta fapta prezinta un grad de pericol social mai ridicat fata de infractiunea de omor simplu. , ceea ce explica incriminarea sa prin dispozitii separate si sanctiunea mai severa. Imprejurarile care justifica aplicarea sanctiunilor mai severe sunt limitativ prevazute de lege si au caracterul unor circumstante agravante legale speciale.

Imprejurarile speciale care fac ca infractiunea sa aiba un grad de pericol social mai ridicat sunt ; premeditarea, interesele materiale , uciderea unei rude apropiate ( deci , aici intervine subiectul pasiv ) , profitarea subiectului activ de starea de neputinta a victimei de a se apara , punerea in pericol a mai multor persoane , omorul in publi , sau savarsit pentru a inlesni sau ascunde savarsirea altei infractiuni , savarsirea prin cruzimi , asupra a doua sau mai multro persoane , savarsirea de catre un recidivist , ,asupra unei femei gravide.

Toate aceste circumstante care tin de loc, imprejurari sau subiect pasiv , arata periculozitatea pe care o afiseaza subiectul activ , faptuitorul si deci, gradul de pericol la care ridica infractiunea.

Pe de alta parte , infractiunea de omor simplu prezinta un grad de pericol social mai mare decat in cazul infractiunii de determinare sau inlesnire a sinuciderii. Pe cand infractiunea de omor presupune o actiune de ucidere , cealalta infractiune presupune o determinare , o indemnare , de usurare. Obligarea sinuciderii intra deja in categoria infractiunii de omor.

Exista o forma de grad de periculozitate ridicat si la infractiunea de determinare sau inlesnire a sinucideriii , aceea a formei agravate a infractiunii, in cazul in care subiectul pasiv este o persoana minora, fara discernamant sau o persoana care nu este capabile sa-si dea seama de importanta si consecintele faptelor sale.

Dar chiar si asa , omorul prezinta un grad social de periculozitate mai ridicat.

IV.3 Modalitati ale infractiunilor si sanctionarea acestora

Atat infractiunea de omor cat si infractiunea de determinare sau inlesnire a sinuciderii sunt susceptibile si de forme imperfecte cum ar fi actele preparatorii si tentativa.

Actele preparatorii nu se pedepsesc , dar in cazul tentativei cele doua infractiuni se diferentiaza , tentativa in cazul infractiunii de omor pedepsindu-se potrivit art.174 alin.2 Cod penal , fiind posibila in toate formele sale.

In cazul infractiunii de determinare sau inlesnire a sinuciderii , fapta se consuma in momentul in care sinuciderea sau incercarea de sinucidere a avut loc.

Tentativa la infractiunea de omor poate fi intrerupta atunci cand activitatea autorului a fost oprita si impiedicata sa se desfasoare din cauze externe , exterioare vointei faptuitorului. Spre exemplu , in practica judiciara s-a retinut tentativa intrerupta la infractiunea de omor in sarcina unei persoane care a plicat victimei doua lovituri de cutit in zona toracelui , dupa care a fost imobilizat de catre cei prezenti.

Infractiunea de omor poate imbraca si forma tentativei perfecte , care se realizeaza atunci cand actiunea tipica a fost executata in intregime , dar rezultatul , moartea victimei , nu s-a produs. Spre exemplu , in practica judiciara s-a decis ca exista o asemenea modalitate cand faptuitorul a aruncat victima de la etajul cinci al unei cladire , actiune care nu s-a soldat cu moartea victimei datorita faptului ca a cazut intamplator pe un sol afanat si cu vegetatie.

Deasemenea s-a retinut frecvent tentativa perfecta la infractiunea de omor in cazurile in care , prin modul in care a actionat asupra victimei , infractorul a pus intentionat in pericol viata acesteia , dar rezultatul socialmente periculos , respectiv moartea , nu s-a produs datorita interventiilor medicale prompte si calificate.

Tentativa la infractiunea de omor poate imbraca si modalitatea tentivei relativ improprie , care se caracterizeaza prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite , precum si prin lipsa obiectului de la locul unde faptuitorul credea ca se afla. In practica judiciara s-a retinut aceasta modalitate a tentativei in situatia cand faptuitorul , pentru a suprima viata victimei , I-a administrat o doza de otrava insuficienta sau atunci cand , in vederea uciderii unor persoane , infractorul a folosit o cantitate insuficienta de explozibil , pe care a plasat-o defectuos sub cladirea in care se aflau victimile.

Tentativa de omor poate fi comisa si cu intentie indirecta , daca inculpatul a aplicat mai multe lovituri , co obiecte grele , dintre care unele asupra capului , si cu intensitate , prevazand posibilitatea mortii victimei , rezultat pe care , desi nu si l-a dorit , l-a acceptat. ; sau daca infractorul s-a indreptat cu tractorul asupra victimei in viteza spre a calca ori daca inculpata a lovit cu cutitul in abdomen provocandu-i leziuni interne victimei.

Deosebirea intre infractiunea consumata si cea atentata este numai de ordin cantitativ nu si de ordin calitativ. Relatia dintre ele fiind aceea de intreg la parte.

Infractiunea de omor se consuma in momentul in care activitatea de ucidere a produs urmarea imediata adica moartea victimei. Pana la producerea acestui rezultat , care poate surveni la un oarecare interval de timp dupa efectuarea activitatii de ucidere , fapta constituie o tentativa de omor si va fi urmarita ca atare , sub rezerva schimbarii incadrarii in cazul cand , uterior , se va produce consumarea.

Infractiunea de omor prevazut in art.174 Cod penal constituie forma tipica , modalitatea simpla a actiuni de ucidere. Infractiunea de omor , in forma sa tipica , poat prezenta numeroase si variate modalitati faptice , determinate de imprejurarile concrete in care aceasta a fost savarsita ( mijloace folosite , locul si timpul savarsirii , relatiile dintre faptuitor si victima , mobilul faptei ). Sunt anumite imprejurari in care omorul savarsit capata intotdeauna un grad de pericol social sporit. In Codul penal aceste imprejurari sunt prevazute prin dispozitii care privesc modalitatile normative ale infractiunii de omor. Aceste modalitati au fost incriminate in texte separate ca variante agravante devenind astfel , infractiuni de sine statatoare.

In cazul infractiuni de determinare sau inlesnire a sinuciderii sunt prevazute doua modalitati agravate ale infractiuniisi anume , cand fapta s-a savarsit fata de un minor sau fata de o persoana care nu era in stare sa isi dea seama de fapta sa sau nu era stapana pe actele sale.

Folosind expresia generala “minor” , legiuitorul nu a dorit sa faca vreo deosebire in raport cu varsta sau cu discernamantul faptuitorului ; agravanta se refera nu la vointa sinucigasului , ci la vointa faptuitorului care , in mod deliberat , determina pe minor , speculand lipsa de experienta a acestuia si impulsivitatea specifica varstei , indiferent daca are discernamant sau nu , de a actiona impotriva propriei sale vieti.

Unii autori au opinat cu minorii sub 14 ani si cei intre 14 – 16 ,fiind lipsiti de discernamant nu pot fi determinati a se sinucide , cel mult ajutati sa se sinucida , deci agravanta nu se aplica decat la minorii cu discernamant , solutie discutabila daca avem in vedere legea nu face o asemenea distinctie.

Cealalta modalitate agravanta se refera la o persoana iresponsabila , in sensul pe care aceasta este definita in art.48 Cod penal , adica la o persoana care nu este in stare sa-si dea seama de fapta sa ori nu poate fi stapana pe actele sale.

Solutia legii romane ar putea fi discutata. S-ar putea sustine ca determinarea unei persoane care nu are capacitatea de a intelege si de a voi , constituie omor , neputandu-se atribui nici un efect vointei exprimate de o asemeea persoana. Numai daca cel determinat isi pastreaza capacitatea , chiar partial , de intelege si voi , se poate face aplicarea art.179 Cod penal.

In ambele modalitati agravate este necesar ca faptuitorul sa fi cunoscut ca victima este un minor sau o persoana iresponsabila sau sa fi existat suficiente indicii din care faptuitorul sa-si fi putut da seama de conditia victimei. in lipsa acestei conditii esentiale imprejurarea agravanta nu poate fi retinuta.

In forma sa tipica fapta de determinare sau inlesnirea la sinucidere se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani conform art.179 alin.1 , iar in cazul formei agravate se aplica prevederile art.179 alin.2 conform carora infractiunea se pedepseste de la 3 la 10 ani.

Infractiunea de omor in forma sa ori varianta sa tipica se pedepseste conform art.174 cu inchisoare de la 10 la 20 ani si interzicerea unor drepturi prevazute de dispozitiile art.64 , cum sunt : dreptul de a alege si a fi ales in autoritatile publice sau in functii elective publice ; dreptul de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat ; dreptul de a ocupa o functie sau de aexercita o profesie ori de a desfasura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru savarsirea infractiunii ; drepturile parintesti ; dreptul de a fi tutore sau curator.

Tentativa este pedepsibila conform prevederilor art.21 Cod penal , cu inchisoarea de la 5 la 10 ani.

V. Dispozitii finale

Legiuirile penale din toate timpurile si din toate oranduirile sociale au recunoscut gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care il prezinta infractiunile contra vietii.
Intotdeauna si peste tot in lume apararea valorilor sociale impotriva faptelor periculoase a constituit o conditie de existenta a societatii.

Apararea sociala impotriva faptelor pericloase dupa aparitia statului a devenit o functie importanta a acestuia pe care o realizeaza cu ajutorul dreptului penal.

Obiectul dreptului penal il realizaeza relatiile de aparare sociala , relatii ce se nasc intre membrii societatii pentru respectarea de catre acestia a unor valori cum sunt persoana cu drepturile si libertatile sale , linistea si ordinea publica , insasi societatea in intregul ei.

Dupa aparitia statului si dreptului , relatiile de aparare sociala constituie obiect de reglementare pentru dreptul penal care prin normele sale arata faptele periculoase pentru valorile sociale – infractiunile – si sanctiunile penale aplicabile persoanelor care savarsesc astfel de fapte.

Dreptul penal are ca scop apararea impotriva tuturor infractiunilor , a valorilor sociale esentiale ale societatii . Prin legea enala se apara unitatea si indivizibilitatea statului , persoana , drepturile si libertatile acesteia , proprietatea precum si intreaga ordine de drept.

Du pa cum spunea msi in capitolele anterioare , dreptul penal este predestinat deschiderii catre dreptul constitutional. Dincolo de faptul cã ambele ramuri de drept fac parte din dreptul public, dreptul constitutional, prin sistemul de protectie a drepturilor fundamentale, constituie, în cadrul sistemului dreptului, contraponderea dreptului penal, represiv prin esenta sa. Protectia dreptului la viata obliga statele nu doar la a se abtine sa provoace intentionat moartea unei persoane, ci impune acestora obligatia pozitiva de a lua masuri adecvate pentru a asigura protectia efectiva a vietii oricarei persoane . Data fiind importanta ca valoare sociala a vietii, aceste masuri vizeaza direct dreptul penal, prin interzicerea pedepsei capitale si incriminarea faptelor care au ca rezultat atingerii aduse vietii persoanei.

Ca o definire a drepturilor fundamentale , se poate spune ca sunt acele drepturi subiective ale cetatenilor , esentiale pentru viata , libertatea si demnitatea acestora , indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane , drepturi stabilite prin Constitutie si garantate prin Constitutie si legi.

Desi sunt intr-o legatura indisolubila , drepturile mentionate nu sunt totusi confundabile din punct de vedere juridic.

Dreptul la viata este cel mai natural drept al omului . El s-a impus de timpuriu in sistemul juridic , fiind consacrat inca din primele declaratii de drepturi si desigur prin constitutii. Este un drept cetatenesc cu care incepe inventarul drepturilor omului in cele mai importante acte internationale din acest domeniu.

VI. Bibliografie

Gh. Nistoreau , Alex. Boroi, Ioan Molnar , Vasile Dobrinoiu, Valerica Lazar , Drept penal , Partea speciala , Edit. Europa Nova , Bucuresti , 1999;

Gh. Nistoreanu , Alex. Boroi, Drept Penal , Partea speciala, Bucuresti , 2002;

Ion Dobrinescu , Infractiuni impotriva persoanei , Edit. Academiei Romane , Bucuresti , 1987;

Alex. Boroi , Aspecte teoretice si practice privind infractiunile de omor si lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte , Ministerul de Interne,Serv. Editorial.;

V. Dorogonz , S. Kahane,S. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai,R. Stanoiu,V. Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal roman,Vol III, Ed. Academiei Romane, Bucuresti,1971;

O. Loghin, A. Filipas,Drept penal roman, partea speciala ,Casa de cultura si presa “Sansa” ,Bucuresti , 1992;

Alex. Boroi, Pruncuciderea si uciderea din culpa , Edit. Ministerului de Interne, 1992;

Ioan Muraru ,Drept Constitutional si institutii politice, Edit. Actami, Bucuresti, 1998;

Codul Penal , cu modificarile aduse pana la data e 15 noiembrie 2002;

Constitutia Romaniei;

Practica Judecatoreasca – Spete;

Ion Deleanu , Institutii si proceduri constitutionale , Ed, Servo- sat , Arad, 1998;

Alex. Boroi , Euthanasia – concept , controverse , reglementare;

V. Belis ,Medicina legala, Ed. Teora, Bucuresti, 1992.