Omorul Deosebit DE Grav

CUPRINS

CAP. I. Dreptul la viata – drept fundamental al omului

Sectiunea I. Ocrotirea dreptului la viata in perspectiva istorica

§.1. Perioada antica

§.2. Perioada Evului Mediu

§.3. Epoca moderna si contemporana

§.4. Ocrotirea dreptului la viata in România

Sectiunea a II-a. Dreptul la viata. Consacrare constitutionala

Sectiunea a III-a. Dreptul la viata. Ocrotire prin mijloace de drept penal

CAP. II. Infractiunile de omucidere

§.1. Notiune

§.2. Obiectul juridic

§.3. Obiectul material

§.4. Subiectul

§.5. Latura obiectiva

§.6. Latura subiectiva

§.7. Tentativa si consumarea

§.8. Sanctiunea

§.9. Formele grave

CAP. III. Omorul deosebit de grav

Sectiunea I. Notiune si definitie

Sectiunea a II-a. Obiectul juridic si obiectul material

§.1. Obiectul juridic

§.2. Obiectul material

Sectiunea a III-a. Subiectii infractiunii

§.1. Subiectul activ

§.2. Subiectul pasiv

Sectiunea a IV-a. Structura si continutul juridic al infractiunii

§.1. Specificul continutului

§.2. Latura obiectiva

1. Elementul material

2. Urmarea imediata

3. Legatura de cauzalitate

§.3. Latura subiectiva

§.4. Elementele circumstantiale ale infractiunii de omor deosebit de grav

1. Omorul savarsit prin cruzimi

2. Omorul savarsit asupra a doua sau mai multe persoane

3. Omorul savarsit de o persoana care a mai comis un omor consumat

4. Omorul savarsit pentru a comite sau ascunde savarsirea unei talharii sau piraterii

5. Omorul savarsit asupra unei femei gravide

6. Omorul savarsit asupra unui magistrat, politist, jandarm ori asupra unui militar in timpul sau in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale acestora

Sectiunea a V-a. Forme, modalitati si sanctiuni

§.1. Formele infractiunii

1. Actele preparatorii

2. Tentativa

§.2. Modalitatile infractiunii

§.3. Sanctiuni

Sectiunea a VI-a. Legaturi cu alte infractiuni

CAP. IV. Aspecte criminologice si procesual penale

Sectiunea I. Aspecte criminologice

Sectiunea a II-a. Aspecte procesuale

=== Omor grav ===

DREPTUL LA VIATA – DREPT FUNDAMENTAL AL           OMULUI

SECTIUNEA I OCROTIREA DREPTULUI LA VIATA IN PERSPECTIVA ISTORICA

Viata este bunul cel mai de pret al omului.In toate timpurile,omul si-a aparat viata,individual sau colectiv,anarhic sau intr-un mod organizat-sub rigorile legii-prin toate mijloacele de care a dispus in acest scop.

Intr-o lunga perioada de la inceputul istoriei omenirii,ocrotirea dreptului la viata se realiza in modalitati originale,uneori potrivit unor cutume dintre cele mai diverse si nu rareori bizare,daca sunt examinate prin logica si moralitatea prezentului.

O scurta incursiune istorica pentru a exemplifica ce le afirmate mai sus este binevenita.

§.1.Perioada antica.

Mult timp,normele de conduita raman bazate pae obicei,care devine norma obligatorie prin care sunt aparate formele noii economii preponderente.

In matriarhatul gentilic,unde datorita rolului ei in activitatea productiva femeia era ocrotita in mod deosebit,omorarea unei mame este crima cea mai grava si impune obligatia de a o razbuna.

Patriarhatul a rasturnat aceasta cutuma inlocuind-o cu alta,in care puterea barbatului devine expresia unor interese economice.

Astfel,in Asiria,omucidera putea fi rascumparata printr-o despagubire materiala,dar daca partile nu ajungeau la o intelegere,se pedepsea cu moartea.

La vechii egipteni,omuciderea se sanctiona cu pedeapsa capitala.

Executarea pedepsei capitale la vechii evrei-care se aplica in caz de omor voluntar-avea loc in public si consta in uciderea cu lovituri de pietre,fiind incredintata fie familiei celui care suferise ofensa,fie colectivitatii.In cazul din urma,prima piatra trebuiau sa o arunce martorii acuzarii,dupa care urmau la rand toti membrii colectivitatii,pana ce cadavrul era acoperit complet cu pietre.In faza sa de nomadism poporul evreu avea,drept lege suprema,''razbunarea sangelui''-principiu care nu a putut sa fie suprimat nici mai tarziu(Facerea,IV,15;Iesirea,XXI,12;Cartea a doua a lui Samuel,III,27,XIV,7).Moartea se cerea pedepsita cu moartea;familia celui ucis trebuia sa-l ucida pe ucigas sau pe un membru al familiei acestuia.Legea ''razbunarii sangelui'' s-a pastrat si mai tarziu,in periada vietii sedentare,fiind completata cu principiul juridic-comun multor popoare semite-al ''talionului''.

La persi, asasinatul era pedepsit cu moartea, pedeapsa care era executata prin: otravire, tragere in teapa, rastignire, spânzurarea cu capul in jos, lapidare, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu cenusa infierbântata, ingroparea de viu pâna la gât, si alte asemenea orori.

Aceeasi pedeapsa cu moartea se aplica si la vechii indieni,pentru cel ce ucidea o femeie,un copil sau un brahman.

Aceeasi pedeapsa cu moartea se aplica si in China pentru asasinat;tot in China se practica si vendeta familiala, pe care textele confuciene o ridica la rangul de datorie: " fiul nu poate trai sub acelasi cer cu ucigasul tatalui sau".

Desi a fost cel mai dezvoltat sistem de drept al societatii antice,si la romani pedeapsa cu moartea era mijlocul (aproape)exclusiv de represiune al celor care se faceau vinovati de omor.Astfel,in anul 671,Legea Cornelia de sicarris stabilea ca nobilii vinovati de omor vor fi numai deportati,pe cand cei din clasele mijlocii vor fi decapitati iar cei din popor vor fi crucificati si apoi dati animalelor salbaticeAceasta lege,ca si Cornelia de falsis si Pompeia de parricidiis,prevedea urmarirea faptelor incriminate,considerate crime publice,dupa o procedura speciala,fiind supuse si unei jurisdictii aparte.Pentru paricid,Legea Pompeia edicta:''Dupa obiceiul stramosilor a fost hotarata aceasta pedeapsa a omoratorului de parinte:ca paricidul sa fie crunt batut cu nuiele, apoi varat in sac cu un caine,un cocos,dupa cum si cu o vipera si o maimuta,apoi sacul este aruncat in adancul marii.Aceasta cand marea este foarte aproape;altfel,este aruncat animalelor salbatice potrivit legii divinului Adrianus''.

§.2.Perioada Evului Mediu.

In ceea ce priveste perioada Evului Mediu,si acum se constata ca principiile care guvernau justitia penala sunt mult diferite fata de principiile politicii penale contemporane.

Vom exemplifica.

Astfel,la celti se stabilea in caz de omucidere mai intai o desagubire lus ''pretul onoarei'',iar numai daca acestea nu erau achitate integral asasinul putea fi ucis.

La vechii germani pedepsirea unui ucigas nu era de competenta statului; daca acuzatul se declara nevinovat trebuia sa se disculpe in fata a 12 jurati – membri ai gintei – care se pronuntau asupra conduitei lui din trecut, de când il cunosteau. In ultima instanta acuzatul putea apela la judecata zeilor, – la ordalii sau la duelul judiciar . Mai târziu Edictul lui Theoderic    stabilea in caz de omucidere o despagubire in bani (Wergeld), dupa cum urmeaza: pentru uciderea unui taran liber 200 de solizi de aur; pentru un om semiliber – 60; pentru un serv de casa – 50; pentru un porcar – 50, daca avea mai mult de doua ajutoare, sau 25, daca n-avea decât unul sau nici unul; pentru un pastor de capre sau de oi – 20, iar pentru un ajutor al sau – 12. Dupa ce i se platea despagubirea, daca partea lezata se razbuna ucigând, trebuia sa plateasca familiei sau stapânului celui ucis dublul despaguibiri pentru un om mort. Se pedepsea insa cu moartea uciderea stapânului de catre un serv al sau, precum si uciderea sotului de catre sotia sa.

Aceeasi conceptie retributiva o regasim si la arabi, dreptul islamic cautând sa inlocuiasca vendeta prin plata unui pret de rascumparare (diya) – dar numai pentru primul omor, nu si in caz de recidiva. Spre deosebire de Pentateuchul evreilor, Coranul distinge intre omorul voluntar (intentionat) si cel din imprudenta (culpa) – care exclude vendeta, inlocuind-o cu plata pretului de rascumparare.

Si in ceea ce priveste perioada evului mediu dezvoltat gama supliciilor cu care sepedepseau infractiunile de omor era de o varietate diabolica; de pilda, in Franta, condamnatul era de obicei sugrumat inainte de a fi spânzurat, iar in unele cazuri i se taiau inainte bratele sau limba.

§.3.Epoca moderna si contemporana

Sub influenta lui Beccaria si a beccarianismului care anticipau cuceririle dreptului penal modern sunt aplicate idei rationale si umanitare,relevand importanta prevenirii delictelor,cerand un mai mare respect pentru drepturile acuzatului,abolirea torturii si a pedepsei cu moartea si aratand ca in aplicarea pedepsei trebuie sa fie determinanta evaluarea vatamarii provocata de infractor in primul rand societatii.

Vechile    conceptii ale apararii dreptului la viata a individului prin judecarea criminalilor dupa proceduri sui – generis si condamnarea lor la pedepse identice cu urmarile actiunilor acestora, exprimata in manifestari si forme ale vendetei-conceptii prezente in dreptul antic si medieval-o regasim astazi numai in,de exemplu,motivatia violentelor "reglari de conturi" din raporturile de tip mafiot.Conceptiile dreptului modern si-au dovedit insa eficienta,astfel incat ele s-au pastrat pana in perioada contemporana.

Cu timpul,oamenii si-au dat seama ca existenta lor individuala se conditioneaza reciproc, ca viata umana a devenit o valoare sociala si ca se impune, deci, in mod necesar, ocrotirea ei ca atare. De asemenea, cadrul principiilor care guverneaza azi sistemele de drept penal moderne difera mult fata de ceea ce se imtâmpla in trecut prin aplicarea lor excluzându-se arbitrariul si in ceea ce priveste incadrarea juridica a infractiunii de omor.

Codul penal francez din 1804, denumit [i Codul Napoleon, `n care se vorbe[te de influen]a filosofiei utilitariste a lui Bentham, desi a redus cadrul infractiunilor pedepsite cu moartea, a mentinut totusi aceasta pedeapsa pentru infractiunile de omor cum ar fi paricidul, otravirea, asasinatul, savarsirea unei crime prin torturi sau acte de barbarie, omorul precedat, insotit sau urmat de o alta crima, omorul savarsit in anumite circumstante.

Curand, problema abolirii pedepsei cu moartea devine actuala, creandu-se o adevarata miscare abolitionista, pedeapsa capitala fiind desfiintata in Romania (1864), Portugalia (1866), Olanda (1870), Italia (1899), chiar pentru unele infractiuni de omor.

Odata cu instaurarea regimurilor fasciste in Italia si Germania, s-a constatat o recrudescenta a represiunii si in alte tari ale caror regimuri politice se orientau spre o dictatura de acelasi tip, restaurandu-se pedeapsa cu moartea nu numai pentru infractiunile politice, dar si pentru cele contra vietii. Astfel, pedeapsa cu moartea a fost restabilita in Italia in 1925 si 1930, in Romania in 1938, etc.

Dupa al doilea razboi mondial are loc o noua miscare abolitionista in ceea ce priveste pedeapsa cu moartea, care s-a dovedit victorioasa in Italia (1947), Republica Federala Germania (1949), Turcia (1950).

Astazi, in majoritatea tarilor din lume, infractiunile contra vietii sunt aspru pedepsite, incercandu-se sa se apere dreptul la viata nu numai prin sanctionarea aspra a celor care au comis infractiuni contra vietii dar si in sens invers, prin eliminarea din legislatii a pedepsei cu moartea pentru cei care au comis astfel de infractiuni.

§.4. Ocrotirea dreptului la viata in Romania

In epoca formarii premiselor societatii sclavagiste si ale statului sclavagist dac, pedepsirea infractiunilor contra vietii, ca de altfel si a altor infractiuni, era hotarata de adunarea poporului inarmat. In epoca Daciei romane, justitia penala apartinea, in provincie, guvernatorului, care dispunea de imperiium merum, adica drept de viata si de moarte. In aceasta perioada se aplica legea talionului; este, de exemplu, cazul lui Lucius Iulius Bassus, consilier comunal si casierul orasului, ucis in timp ce-si cauta sanatatea la Baile Herculane, fiind insa razbunat de un frate.

Intr-o alta perioada, in pravilele domnesti, cum sunt Cartea Romaneasca de Invatatura din 1646 a lui Vasile Lupu si Indreptarea Legii din 1652 a lui Matei Basarab, faptele penale considerate cele mai grave – printre care si infractiunile contra vietii – erau pedepsite cu moartea.

In timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, pedepsele contra infractiunilor impotriva vietii se aplicau in mod diferit, dupa cum era vorba de o clasa sociala sau alta: boierilor ucigasi li se taia capul, dar talharilor si ucigasilor de rand li se aplica pedeapsa prin spanzuratoare.

In perioada moderna, desi se simte influenta ideilor lui Beccaria si in legislatia penala romana, pedeapsa cu moartea pentru infractiunile contra vietii se mentine. Astfel, Legiuirea Caragea prevedea pedeapsa cu moartea, printre altele, pentru omorul cu precugetare, omorul savarsit intr-un moment de manie cu ajutorul unei arme sau unui instrument taios. De asemenea, Codul Calimach prevedea pedeapsa cu moartea pentru omor, paricid, otravire. Regulamentul organic al Tarii Romanesti aboleste pedeapsa cu moartea, care a fost insa mentinuta in Moldova.

Codul penal de la 1864 (al carui raportor a fost V. Boerescu), constituie o victorie pe plan legislativ a ideilor beccariene, abolind pedeapsa cu moartea, inclusiv contra infractiunilor impotriva vietii. Abolierea pedepsei cu moartea a fost consfintita si pe plan constitutional prin Constitutia de la 1866 (art. 18), precum si prin cea din 1923 (art. 16). Constitutia din 1938 reintroduce pedeapsa cu moartea, printre altele fiind pedepsita si infractiunea de talharie cu omor.

Republicat la 27 februarie 1948, Codul penal din 1936 a mentinut in vigoare pedeapsa cu moartea, dintre infractiunile contra vietii fiind pedepsit cu moartea omorul (art. 4641).

Sub imperiul Codului penal din 1969, se mentine pedeapsa cu moartea pentru infractiunile contra vietii, omorul avand o reglementare in trei trepte de gravitate: omorul (simplu sau tip), omorul calificat si omorul deosebit de grav.

Dupa Revolutia din decembrie 1989, printr-unul din primele sale acte legislative, Consiliul Frontului Salvarii Nationale a abolit pedeapsa cu moartea. Decretul-lege nr. 6 din 7.I.1990 (M.of. nr. 4/8.I.1990) a stabilit ca pedeapsa cu moartea este abolita si se inlocuieste cu pedeapsa detentiunii pe viata (art. 1), ca toate dispozitiile privind pedeapsa cu moartea din Codul penal, Codul de procedura penala si alte acte normative, in afara celor abrogate expres prin art. 4 din Decretul-lege, sunt considerate ca se refera la pedeapsa detentiunii pe viaga (art. 2) si ca pedepsele cu moartea aplicate prin hotarari judecatoresti ramase definitive dar neexecutate, se inlocuiesc cu pedeapsa detentiunii pe viata, potrivit procedurii privind inlocuirea pedepsei capitale. Evident ca aceste dispozitii isi gasesc aplicarea si in privinta infractiunilor de omor. Succesul ideii abolitioniste a fost consolidat printr-o dispozitie din Constitutia Romaniei din 1991, potrivit careia "pedeapsa cu moartea este interzisa" (art. 22 alin. 3).

SECTIUNEA a II-a. DREPTUL LA VIATA. CONSACRARE CONSTITUTIONALA

In tara noastra dreptul la viata este consacrat si garantat constitutional de art. 22, alin. 1 si 3:

"(1) Dreptul la viata , precum si dreptul la integritate fizica si psihica ale persoanei sunt garantate.

    (…)

    (3) Pedeapsa cu moartea este interzisa."(s.n.).

Aceste garantii sunt constituite, in primul rând, de insasi dispozitiile Constitutiei, iar in al doilea rând de normele dreptului penal.

Si dispozitiile constitutionale (precum si cele penale) sunt in deplin acord cu art. 3 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului (adoptat de Adunarea Generala a    O.N.U. la 10 decembrie 1948), potrivit cu care:

"Orice fiinta umana are dreptul la viata la libertate si la securitatea sa ."

De asemenea, ele sunt in concordanta cu art. 6 , pct.1 din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice potrivit caruia:

" 1. Dreptul la viata este inerent persoanei. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa in mod arbitrar."

Intr-o maniera mult mai riguroasa dreptul la viata este consfintit prin art. 2 pct. 1 din Conventia pentru protectia Drepturilor Omului si a libertatilor fundamentale, al carui text este urmatorul:

"1. Dreptul oricarei persoane la viata este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicata in mod intentionat, decât in executarea unei sentinte capitale pronuntata de catre un tribunal in cazul in care infractiunea este sanctionata de lege cu aceasta pedeapsa."

Constitutiile lumii reglementeaza nuantat dreptul la viata, pentru ca el are mai multe acceptiuni.

Intr-o acceptiune restransa, dreptul la viata priveste viata persoanei numai in sensul ei fizic, iar intr-o acceptiune larga, viata persoanei este privita ca un univers de fenomene, fapte, dorinte si cerinte ce se adauga, permit si imbogatesc existenta fizica. In aceasta acceptiune larga, dreptul la viata este asigurat prin intregul sistem constitutional. Art. 22 se refera la acceptiunea restransa a dreptului la viata, aceasta solutie fiind mai eficienta din punct de vedere juridic. Avand in vedere ca acest drept fundamental implica, in primul rand, ca nimeni sa nu poata fi privat de viata sa in mod arbitrar, art. 22 alin. (3) interzice pedeapsa cu moartea ca fiind contrara drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin constitutie a pedepsei cu moartea exprima tendinta dominanta existenta astazi in lume, prezente in documentele juridice, politice si sociologice, de inlaturare a acestei sanctiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o incalcare a drepturilor naturale ale omului dar este, prin natura sa, o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreapta, mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind ca de foarte multe ori ea a fost efectul unor grave erori judiciare si ca nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuia astfel pedepsit.

Dreptul la viata prevazut in art. 22 din Constitutie este ocrotit fata de toate subiectele de drept, deci atat fata de autoritatile publice cat si fata de ceilalti cetateni. Formularea dispozitiilor acestui articol nu lasa nici un dubiu in ceea ce priveste obligatia generala a tuturor subiectelor de drept de a respecta viata persoanei. Este adevarat ca autoritatile publice au obligatii sporite in acest domeniu, dar textul nu trebuie interpretat ca referindu-se numai la acestea. Detalierea continutului dispozitiilor cuprinse in acest articol si, mai ales, garantiile indispensabile dreptului la viata revin legislatiei, mai ales celei penale.

SECTIUNEA a III-a. DREPTUL LA VIATA. OCROTIRE PRIN MIJLOACE DE DREPT PENAL

Dreptul la viata – drept fundamental al omului – este aparat, in primul rand, asa cum am aratat, prin mijloace de drept constitutional. Normele cu caracter de principiu consacrate de constitutie isi gasesc insa eficienta practica prin elaborarea de catre legiuitor de norme penale, norme prin care se apara in concret dreptul la viata.

Facand distinctie intre faptele de pericol social indreptate impotriva drepturilor absolute privitoare la existenta fizica si principalele atribute ale fiintei si personalitatii umane, pe de o parte, si faptele de pericol social indreptate impotriva altor drepturi si interese ale persoanei, pe de alta parte, legiuitorul a inclus pe cele dintai intr-o categorie distincta de infractiuni, sub denumirea de "Infractiuni contra persoanei". Aceste infractiuni constituie continutul celui de-al doilea titlu al partii speciale a Codului penal. Dintre drepturile aparate prin incriminarea ca infractiuni a faptelor ce aduc atingere persoanei, se distinge ca importanta, in conceptia legiuitorului penal, dreptul la viata; importanta acordata de legiuitor infractiunilor contra vietii rezulta, pe de o parte, din sanctionarea aspra a acestor infractiuni, prin comparatie cu sanctiunile aplicate altor infractiuni contra persoanei, iar pe de alta parte, din insasi ordinea in Codul penal a infractiunilor contra persoanei, cele contra vietii facand obiectul primei sectiuni din acest capitol.

Codul penal român incrimineaza sub denumirea generica de "Omucidere" urmatoarele infractiuni: omorul (art. 174), omorul calificat (art. 175), omorul deosebit de grav (art. 176), pruncuciderea (art. 177), uciderea din culpa (art. 178), determinarea sau inlesnirea sinuciderii (art. 179), sanctionandu-le cu pedepsele cele mai grave (inchisoarea, alternativ cu detentiunea pe viata). Dreptul la viata este aparat insa si prin neprevederea in legea penala a pedepsei cu moartea, aceasta fiind inlocuita cu pedeapsa detentiunii pe viata (Decretul-lege nr. 6 din 7.I.1990).

Dreptul la viata este, in principiu, un drept absolut al persoanei. Cu toate acestea, insesi dispozitiile constitutionale prevad posibilitatea restrângerii exercitiului acestuia – "pentru: apararea sigurantei nationale, a ordinii, … a drepturilor si libertatilor cetatenesti…" – art. 49 (1).

Asemenea restrângeri (limitari) ale exercitiului dreptului la viata sunt enuntate expres in lege si ele decurg din legitima necesitate a societatii de a riposta impotriva unor atitudini periculoase, de fronda la lege, manifestate de unele persoane. Se poate spune deci ca aceasta limitare este determinata tocmai si exclusiv de conduita negativa a persoanei careia i se restrânge dreptul.

Astfel, bunaoara, prin Legea nr. 17 din 02.04.1996 privind regimul armelor de foc si al munitiilor s-au reglementat conditiile in care se poate face uz de armele de foc (art. 47). De asemenea, Legea nr. 60/23.09.1991 – privind organizarea si desfasurarea adunarilor publice (M.Of. nr. 192/25.09.1991),astfel cum a fost modificata prin O. G. nr.55/19.08.1994 (M. Of. nr. 242/29.08.1994) – si Legea nr. 40/18.12.1990 – privind organizarea si functionarea Ministerului de Interne (M. Of. nr. 146/18.12.1990) – prevad posibilitatea de a uza de arme albe ori de foc in situatiile concret stipulate prin texte si in masura in care folosirea altor mijloace de impiedicare sau de constrângere nu mai este cu putinta.

Reglementarile noastre interne in aceasta materie sunt in perfecta armonie cu cele cuprinse in diferite instrumente juridice internationale, ca de pilda in art. 2 din Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, sau in art. 3 al Codului de conduita pentru responsabilii cu aplicarea legilor s. a.

Corespunzator normelor legale prin care s-a restrâns exercitiul dreptului la viata, Codul penal român prevede, prin cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, legitima aparare (art.44), starea de necesitate (art. 45), constrângerea fizica si constrângerea morala, cazul fortuit, situatii care odata dovedite prin probe, exclud raspunderea aceluia care a suprimat, in conditiile acolo aratate, viata unei persoane.

CAPITOLUL II

INFRACTIUNILE DE OMUCIDERE

§1. Notiune.

Infractiunile contra vietii, reunite de Codul penal intr-o sectiune distincta, intitulata "Omuciderea", sunt cele mai grave infractiuni contra persoanei, deoarece, prin savarsirea lor, i se rapeste omului bunul cel mai de pret, care este viata. De aceea, faptele indreptate impotriva vietii omului au fost incriminate din cele mai indepartate timpuri, fiind intotdeauna sanctionate cu mare severitate.

Aceste infractiuni prezinta multe aspecte comune, cum sunt cele referitoare la obiectul juridic special (relatiile sociale care privesc dreptul la viata al persoanei), obiectul material (corpul persoanei), subiectii infractiunii (necircumstantiati de text, cu câteva exceptii), latura obiectiva (realizata in majoritatea cazurilor printr-o actiune) si latura subiectiva (exprimata, de regula, prin intentie).

§2. Obiectul juridic.

Infractiunile contra vietii au ca obiect juridic relatiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viata. In cadrul acestor relatii sociale, fiecare persoana, luata in considerare individual, apare ca titular al dreptului absolut la viata, iar toate celelalte persoane apar cu obligatia de a se abtine de la savarsirea oricarei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viata al titularului. Asa fiind, constituie infractiuni contra vietii numai faptele prin care se aduce atingere dreptului la viata al altuia, nu si propriei vieti. Aceasta este, de altfel, si explicatia neinscriminarii incercarii de sinucidere, fapta prin care nu se incalca obligatia pe care o are orice persoana de a nu aduce atingere dreptului la viata al altcuiva.

Intrucat infractiunile contra vietii aduc atingere dreptului persoanei la viata, un mare interes prezinta determinarea momentului in care    se naste acest drept, potrivit conceptiei legiuitorului penal. Intr-adevar, numai `n masura in care exista dreptul la viata, poate fi vorba de incalcarea acestui drept, si deci de existenta unei infractiuni contra vietii.

Dreptul la viata se naste in momentul cand copilul, separat de corpul mamei, isi incepe existenta sa proprie.

Sub Codul Penal anterior si chiar dupa intrarea in vigoare a actualului Cod Penal s-a sustinut ca dreptul la viata exista din momentul cand copilul se angajeaza in procesul nasterii. Acest punct de vedere nu poate fi impartasit, deoarece legiuitorul, prevazand in art. 177 din Codul Penal in vigoare pruncuciderea ca forma a omuciderii, deci ca infractiune contra vietii, arata ca aceasta consta in "uciderea copilului nou nascut savarsita imediat dupa nastere…",    ceea ce inseamna ca, potrivit conceptiei sale, dreptul la viata nu se naste in momentul conceptiei si nici in momentul cand copilul se angajeaza in procesul nasterii, ci abia cand acesta, fiind expulzat, isi incepe propria sa existenta.

Avand ca moment initial momentul cand, terminandu-se procesul fiziologic al nasterii, copilul este expulzat, dreptul la viata inceteaza odata cu producerea fenomentului natural al mortii. Intrucat dreptul la viata este asigurat in egala masura tuturor persoanelor, nu intereseaza daca victima infractiunii a fost o persoana tanara sau batrana, sanatoasa sau bolnava, barbat sau femeie etc.

§3. Obiectul material

Infractiunile contra vietii sau si un obiect material care consta in corpul victimei. Este vorba de corpul unei persoane in viata in momentul savarsirii faptei, deoarece altfel n-ar putea fi incalcate relatiile sociale care constituie obiectul juridic al acestor infractiuni.

§4. Subiectul

Infractiunile contra vietii pot fi savarsite de orice persoana care indeplineste conditiile generale cerute subiectului unei infractiuni. In unele cazuri, o calitate speciala a faptuitorului este prevazuta ca circumstanta agravanta (calitatea de sot sau de ruda apropiata, in cazul omorului, calitatea de persoana care exercita o profesie sau meserie, in cazul uciderii din culpa).

Participatia penala este posibila, in cazul acestor infractiuni, de regula, in toate formele (coautorat, instigare, complicitate).

§5. Latura obiectiva

Infractiunile contra vietii sunt infractiuni comise. Aceasta nu exclude, insa, posibilitatea savarsirii lor si prin inactiune. Totodata, infractiunile contra vietii sunt infractiuni de rezultat, existenta lor fiind conditionata intotdeauna de suprimarea vietii unui om. Fiind infractiuni de rezultat, in cazul lor, trebuie stabilit raportul de cauzalitate intre fapta savarsita si rezultatul care s-a produs (moartea persoanei).

§6. Latura subiectiva

Cu exceptia uciderii din culpa, infractiunile contra vietii se savarsesc cu intentie, care poate fi, in toate cazurile, directa sau indirecta. In forma lor simpla, aceste infractiuni nu sunt conditionate de vreun scop sau motiv special. In cazul omorului, un anumit scop sau motiv este insa prevazut ca circumstanta agravanta (savarsirea omorului pentru a inlesni sau ascunde savarsirea altei infractiuni, din interes material).

§7. Tentativa si consumarea

Tentativa, in cazul infractiunilor contra vietii, este posibila, cu exceptia uciderii din culpa, dar legea nu prevede sanctionarea ei decat in cazul omorului (simplu, calificat si deosebit de grav). Consumarea acestor infractiuni are loc in momentul cand se produce rezultatul cerut de lege, adica moartea victimei.

Se sustine ca infractiunile contra vietii nu sunt susceptibile de savarsirea in forma continuata, deoarece o persoana o data ucisa, nu poate fi ucisa a doua oara, prin repetarea, in baza aceleiasi rezolutii infractionale, a actiunii de ucidere.

§8. Sanctionarea

Infractiunile contra vietii, fiind cele mai grave infractiuni contra persoanei, sanctiunile cu care sunt prevazute sunt si ele dintre cele mai aspre. In cazul omorului deosebit de grav este prevazuta chiar detentiunea pe viata ca alternativa a pedepsei inchisorii de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.

Tot in cazul omorului simplu, calificat si deosebit de grav, este prevazuta si pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi.

§9. Forme mai grave

De regula, infractiunile contra vietii sunt prevazute atat in forma simpla cat si in forme mai grave. Astfel, in cazul uciderii din culpa si in cazul determinarii sau inlesnirii sinuciderii sunt prevazute mai multe forme agravate, iar in cazul omorului, mai multe forme calificate si deosebit de grave.

CAPITOLUL III

OMORUL DEOSEBIT DE GRAV

SECTIUNEA I. NOTIUNE SI DEFINITIE

Omorul deosebit de grav, ca si omorul calificat (art. 175), presupune savârsirea omorului in prezenta unor circumstante agravante. Aceste circumstante, cu un efect mai agravant decârsirea omorului in prezenta unor circumstante agravante. Aceste circumstante, cu un efect mai agravant decât cele din art. 175, au fost prevazute intr-un text distinct, sub denumirea de "omor deosebit de grav".

Schema (constructia ) juridica a acestei infractiuni (ca si a aceleia de omor calificat) este identica cu aceea a infractiunii de referinta – omorul simplu – caci o actiune ucigatoare (independent de cine, de cum o concepe si executa, precum si impotriva carei persoane este indreptata), nu modifica structura , substantialitatea faptei, ea, aceasta actiune, constituie, in ultima analiza, suportul faptic tot al unui omor.

Legiuitorul a vrut insa, din considerente de echitate, sa diferentieze faptele de omor prin dispozitiile legale, sa puna in evidenta – in raport cu prezenta anumitor circumstante    (asa cum o face si atunci când circumstantiaza modalitatile infractiunii de omor calificat) – pericolul social sporit pe care il poarta unele dintre aceste omoruri; in ultima instanta, legiuitorul , prin incriminarea distincta a omorului deosebit de grav (si a omorului calificat) instituie un regim sanctionator mai aspru pentru acele persoane care comit tentative si infractiuni consumate de omoruri in conditiile agravante expres enuntate de legea penala.

Intrucât circumstantele care atribuie omorului caracterul deosebit de grav sunt prevazute alternativ, este suficient ca omorul sa fie savârsit in una dintre aceste circumstante. Daca omorul se savârseste in mai multe circumstante care ii determina caracterul deosebit de grav, infractiunea nu isi pierde caracterul unitar.

Fata de reglementarea data de Codul penal anterior (art. 464, ind.1), in aceasta categorie de circumstante agravante au fost prevazute si unele noi cum ar fi: omorul savârsit pentru a ascunde comiterea unei tâlharii sau piraterii; omorul savârsit de o persoana care a mai comis un omor si omorul savârsit asupra unei femei gravide. De asemenea noul text a dat o alta formulare unei agravante a omorului (omorul savârsit prin torturi sau cruzimi) din Codul penal anterior, retinând ca agravanta numai omorul comis prin cruzimi (art. 176 lit. a); s-a socotit ca omorul comis in aceste imprejurari include, ca ceva de la sine inteles , si existenta torturilor. Fata de Codul penal anterior (art. 464, ind. 1 alin. 2), s-au adus modificari si in formularea altei agravante (omorul a doua sau mai multor persoane deodata sau prin actiuni diferite), noul text (art. 176 lit.b) prevazând ca agravanta numai omorul a doua sau mai multor persoane.

De asemenea, potrivit Legii nr. 140 din 5.11.1996 pentru modificarea si completarea Codului penal (M. Of. nr. 289/14.11.1996), art. 68, se aduce a alta completare art. 176, incluzând o noua circumstanta agravanta: omorul va fi deosebit de grav    când este savârsit asupra unui magstrat, politist, jandarm ori asupra unui militar, in timpul sau in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

Vom defini omorul deosebit de grav ca fiind fapta persoanei care savârseste un omor in imprejurari considerate de lege ca fiind grave.

Potrivit art. 176 C. pen.:

"Omorul savârsit in vreuna din urmatoarele imprejurari:

a) prin cruzimi;

b) asupra a doua sau mai multor persoane;

c) de catre o persoana care a mai savârsit un omor;

d) pentru a savârsi sau a ascunde savârsirea unei tâlharii sau piraterii;

e)asupra unei femei gravide;

f) asupra unui magistrat, politist, jandarm ori asupra unui militar, in timpul sau in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale acostora,

se pedepseste cu detentiune pe viata sau cu inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.

Tentativa se pedepseste."

SECTIUNEA a II-a            OBIECTUL JURIDIC SI OBIECTUL MATERIAL

§.1.Obiectul juridic.

Obiectul juridic generic al infractiunii de omor deosebit de grav este format din acelasi grup de relatii sociale ce formeaza obiectul juridic comun al infractiunilor contra persoanei.

Dupa cum rezulta si din denumirea lor, infractiunile contra persoanei,sunt fapte indreptate impotriva persoanei,    luata in considerare in mod individual, impotriva unor drepturi care sunt indisolubil legate de existenta fizica si de personalitatea ei, drepturi fara de care aceasta nu ar putea fi conceputa. Ca drepturi esentiale ale persoanei, aceste drepturi au un caracter absolut, sunt opozabile tuturor (erga omnes), in sensul ca toti ceilalti membri ai societatii sunt obligati a nu face nimic de natura sa aduca atingere dreptului titularului.

Infractiunile contra persoanei au si un obiect juridic special, care consta in relatiile sociale referitoare numai la unul dintre drepturile absolute ale persoanei, drept incalcat nemijlocit prin savârsirea faptei -    in cazul omorului, dreptul la viata.

In cadrul acestor relatii sociale, fiecare persoana, luata in considerare individual, apare ca titular al dreptului absolut la viata, iar toti ceilalti membri ai societatii au obligatia de a se abtine de la savârsirea oricarei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viata al titularului.

In ceea ce priveste obiectul juridic special al infractiunii de omor deosebit de grav, acesta este identic cu cel al infractiunilor de omucidere, adica relatiile sociale a caror formare, desfasurare si dezvoltare normala implica acele valori umane si sociale care este viata omului.

§.2. Obiectul material

Obiectul material al infractiunii de omor deosebit de grav este comun cu cel al celorlalte infractiuni de omucidere.

Acest obiect material este constituit din corpul unei persoane, corpul unui om in viata, fiindca actiunea de ucidere, de ridicare a vietii opereaza aupra corpului celui ucis.

Nu intereseaza cât ar fi trait victima daca nu ar fi fost ucisa. Chiar daca exista cauze care ar fi dus ulterior la o moarte naturala, fapta constituie omor.

Pe de alta parte insa, inexistenta obiectului material – corpul victimei – duce la inexistenta infractiunii; de exemplu, indreptarea actiunii de ucidere asupra unui cadavru nu constituie infractiune, ci un fapt lipsit de semnificatie juridica datorita modului cum este conceputa executarea sa.

Cunoasterea obiectului material este importanta deoarece astfel se poate stabili cu corectitudine gravitatea rezultatului faptei, evitându-se confuziile de calificare juridica (de exemplu, daca ulterior savârsirii infractiunii de omor simplu, faptuitorul savârseste acte care demonstreaza cruzime, agravanata prevazuta de art. 176 lit. a nu este aplicabila).

Obiectul material al infractiunii nu trebuie, insa, sa fie confundat cu mijloacele (arme, etc.) care au servit la savârsirea infractiunii.

SECTIUNEA a III-a                SUBIECTII INFRACTIUNII

    §.1. Subiectul activ

Subiect activ nemijlocit (autor) al acestei infractiuni poate fi orice persoana care savârseste o actiune de ucidere in imprejurarile prevazute de art. 176 C. pen.

Existenta infractiunii de omor deosebit de grav nu este conditionata de vreo calitate speciala a subiectului. In consecinta, infractiunea poate fi savârsita de orice persoana care indeplineste conditiile generale cerute subiectului unei infractiuni si anume: a) varsta minima ceruta de lege (potrivit art. 99 C. pen. minorul care nu a implinit vârsta de 14 ani nu raspunde penal – alin. 1 – iar minorul care a implinit vârsta de 16 ani raspunde penal; minorul intre 14-16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a savârsit fapta cu discernamânt); b) responsabilitate; c) libertate de vointa si actiune.

Participatia penala este posibila atât in forma coautoratului, cât si in forma instigarii si complicitatii.

In cazul savârsirii omorului deosebit de grav cu participatie, daca actiunile participantilor sunt conjugate atât sub aspect rezolutiv, cât si sub aspect material, având drept finalitate suprimarea vietii victimei, exista coautorat, chiar si atunci când numai actiunea unuia dintre ei a produs acel rezultat.

Aceasta este o    solutie jurisprudentiala in materie de omor simplu, dar ea ar putea fi extinsa si la cazurile de omor deosebit de grav; prin urmare, ceea ce vom prezenta in continuare credem ca este valabil si pentru materia ce ne intereseaza aici.

Jurisprudenta a motivat solutia pe care a dat-o in materie de coautorat, sustinând, in prelungirea conceptiei, ca actiunile coinculpatilor – care nu au aplicat lovituri letale victimei – au contribuit nemijlocit la reducerea posibilitatii acesteia de a se apara, la diminuarea capacitatii sale fizice si psihice de a rezista agresiunii, consecinte care, neindoielnic, se inscriu in nex-ul cauzal al infractiunii.

Este insa evident ca savarsirea infractiunii de omor, in forma coautoratului, presupune, necesarmente, ca persoana (persoanele) prezenta la locul si timpul consumarii faptei sa desfasoare activitati de orice tip, indispensabile actiunii ucigatoare, simpla prezenta a ei la locul omorului (asistarea) nesatisfacand cerinta unei cooperari in sensul notiunii penale de coautorat. Intr-o astfel de ipostaza faptica, s-ar putea examina, eventual, in ce masura prezenta acelei persoane poate fi retinuta ca o complicitate (morala) la comiterea omorului, ori ca infractiune de nedenuntare, in cazul ca aceasta nu a comunicat autoritatilor judiciare fapta de omor despre care a luat cunostinta.

In ceea ce priveste participatia la infractiunea de omor in forma complicitatii, aceasta se poate concretiza fie intr-un ajutor material acordat faptuitorului – de pilda, procurarea armei necesare uciderii victimei (complicele cunoscand intentia autorului si dorind sau acceptand producerea rezultatului), efractionarea usii de la locuinta victimei pentru a permite patrunderea autorului in scopul suprimarii viectii acesteia etc. -, deci complicitate materiala, fie intr-un ajutor moral – ca, spre exemplu, incurajarea sa de a purcede la executarea actiunii ucigatoare, s.a. – complicitate morala.

§2. Subiectul pasiv

Subiect pasiv general [i mediat al infractiunii de omor deosebit de grav va fi societatea vatamata intotdeauna prin savarsirea unei fapte antisociala si prin disparitia unuia din membrii sai.

Subiect pasiv special si imediat este persoana contra careia se indreapta activitatea desfasurata de autorul infractiunii.

Subiect pasiv al infractiunii de omor deosebit de grav poate fi orice persoana, fiindca orice membru al societatii are drept la ocrotire juridica impotriva infractiunilor. Este suficient, deci, pentru existenta subiectului pasiv al infractiunii, sa se constate ca persoana titulara a valorii sociale ocrotite penal (dreptul la viata) a suferit raul produs prin savarsirea infractiunii (a fost ucisa).

In literatura de specialitate s-a subliniat, cu drept cuvant, ca nu trebuie confundat subiectul pasiv al infractiunii sau persoana vatamata, cu subiectul pasiv de drept civil al infractiunii, adica cu persoana daunata prin infractiune. In timp ce persoana vatamata sau subiectul pasiv de drept penal al infractiunii este acela ce a suferit raul provocat prin infractiune, persoana daunata sau subiectul de drept civil este acela care a suferit o paguba provocata prin savarsirea infractiunii. Distincta este importanta deoarece, in cazul infractiunii de omor deosebit de grav, calitatea de persoana vatamata o poate avea numai victima, pe cand calitatea de persoana daunata o au alte persoane, in nici un caz cel ucis (de exemplu, sotia sau copii persoanei ucise).

Subiectul pasiv al infractiunii de omor deosebit de grav nu a fost deci circumstantiat de text, putand fi orice persoana. Atunci cand subiectul (subiectele) pasiv(e) are (au) o anumita calitate – reprezentant(i) in Romania al unui stat, lider(i) politic(i) ucis(i) in legatura cu activitatea sa (lor) etc. – fapta va avea o alta incadrare juridica decat aceea de omor deosebit de grav.

SECTIUNEA a IV-a.              STRUCTURA SI CONTINUTUL JURIDIC AL INFRACTIUNII

§1. Specificul continutului

Ca si omorul calificat, infractiunea de omor deosebit de grav, fiind o varianta de tip a omorului, se caracterizeaza prin structura sa complexa, in care se imbina continutul constitutiv al infractiunii de omor simplu cu imprejurari retinute de lege ca elemente circumstantiale ce agraveaza fapta.

Ca si in cazul infractiunii de omor simplu (art. 174), in cazul omorului deosebit de grav nu exista o situatie premisa. In acest fel continutul juridic se confunda cu continutul constitutiv al infractiunii, adica cu ceea ce obiectiv si subiectiv faptuitorul trebuie sa infaptuiasca pentru existenta faptei.

Continutul constitutiv are deci o latura obiectiva si o latura subiectiva.

Pentru inceput vom analiza aceste doua probleme, urmand ca intr-o sectiune aparte sa analizam imprejurarile retinute de lege ca elemente circumstantiale ce agraveaza fapta.

§2. Latura obiectiva

Latura obiectiva a infractiunii de omor deosebit de grav este alcatuita dintr-un element matarial, o urmare imediata si o legatura de cauzalitate.

1. Elementul material

Elementul material al infractiunii de omor deosebit de grav consta in actiunea de ucidere, adica actiunea prin care viata unei persoane este suprimata.

In plus, fata de omorul simplu, aceasta actiune trebuie sa se desfasoare intr-una din imprejurarile circumstantiate de lege, altfel infractiunea nu va putea fi calificata ca omor deosebit de grav, ci omor simplu, eventual omor calificat – daca se intrunesc conditiile cerute de lege pentru a se putea da o astfel de calificare juridica.

Actiunea poate fi efectuata prin acte comisive, in care sunt concentrate marea majoritate a actiunilor de ucidere a unei persoane, caracterul ucigator putand fi identificat de magistrat prin examinarea modalitatii de concepere si de infaptuire a acesteia.

Vor imprima actiunii caracter ucigator:

a) mijloacele (instrumentele) folosite de autor pentru executarea actiunii, mijloace care trebuie sa aiba aptitudinea de a provoca decesul unei persoane – arma de foc, cutit, otrava, funie, ciomag, topor, etc.

b) regiunea anatomica spre care este indreptata actiunea, regiune care trebuie sa fie dintre cele vitale – corp, gat, torace, abdomen – ori in care se gasesc vase mari si importante de sange;

c) intensitatea (violenta) cu care este purtata actiunea, sau repetabilitatea acesteia;

d) gravitatea consecintelor provocate organismului prin actiunea autorului – traumatisme cranio-cerebrale, rupturi ale organelor interne, sectionarea unor artere sau vase mari si importante de sange.

Mentionam ca, pentru a fi in prezenta infractiunii de omor deosebit de grav, pe langa una dintre actiunile mentionate, este necesar sa se intruneasca conditiile pentru existenta a cel putin uneia dintre circumstantele agravante prevazute de art. 176 C. pen.

Actiunea de ucidere poate fi efectuata nu numai prin acte comisive, dar si prin acte omisive, adica printr-o atitudine pasiva, atunci cand faptuitorul era obligat sa intervina pentru a inlatura cauza care ar provoca moartea victimei. Astfel, pot fi date ca exemple: expunerea victimei (victimelor), neputincioasa (e) si sumar imbractata (e) la o temperatura scazuta, ori abandonarea intr-o zona populata de animale salbatice omnivore, sau intr-un loc necirculat, unde victima nu putea fi gasita cu usurinta si transportata spre a i se acorda tratamentul medical trebuincios, ori prin abtinerea autorului de la a intreprinde ceva ce ar fi evitat producerea mortii victimei.

2. Urmarea imediata

Actiunea de ucidere care constituie elementul material al infractiunii de omor deosebit de grav are ca urmare imediata moartea victimei, respectiv a victimelor – cazul prevazut de lit. b) a art. 176.

Numai producerea acestui rezultat intregeste latura obiectiva a infractiunii de omor deosebit de grav.

Prin urmarea sa imediata, omorul deosebit de grav se situeaza in categoria infractiunilor pentru care se cere producerea unui rezultat determinat, deci o infractiune materiala.

Pentru existenta laturii obiective si implicit a infractiunii de omor deosebit de grav, este indiferent daca moartea victimei s-a produs chiar dupa efectuarea actiunii de ucidere sau mai tarziu.

3. Legatura de cauzalitate

Latura obiectiva a infractiunii de omor deosebit de grav este completa numai atunci cand activitatea desfasurata de agent si mijloacele folosite de catre acesta constituie cauza mortii in omorul consumat sau erau susceptibile de a produce acest rezultat in cazul tentativei de omor.

Asadar, existenta unui raport de cauzalitate intre elementul material [i urmarea imediata este indispensabila.

In literatura de specialitate s-a afirmat ca existenta legaturii de cauzalitate nu este conditionata de suficienta actiunii de ucidere, de a produce prin ea insasi moartea victimei, fiindca nu este vorba de o cauzalitate exclusiva, ci de o legatura de cauzalitate. Actiunii de ucidere, astfel cum este circumstantiata in art. 176 C. pen. i se pot adauga si alte cauze preexistente (ca, de pilda, boala, chiar si grava ori incurabila de care suferea victima), concomitente (spre exemplu, atitudinea provocatoare a victimei, respectiv victimelor – art. 176 lit. b – care a impulsionat manifestarea agresiva a autorului) sau survenite (cum ar fi neglijenta victimei in a se prezenta medicului ori in a-i urma prescriptiile, sau insasi culpa profesionala a medicului in diagnosticarea ori tratarea urmarii faptei ilicite), fara ca aceasta sa excluda legatura de cauzalitate atunci cand se constata ca in complexul acestor cauze, fara interventia actiunii de ucidere, moartea victimei nu s-ar fi produs.

Daca moartea este datorata insa exclusiv altor cauze decat actiunea de ucidere a faptuitorului, fapta acestuia va constitui numai o tentativa de omor deosebit de grav.

§.3. Latura subiectiva

Din punct de vedere subiectiv, forma de vinovatie pentru existenta infractiunii de omor deosebit de grav este intentia in ambele sale modalitati, adica fie intentie directa – atunci cand faptuitorul a prevazut rezultatul actiunii sale (moartea victimei) si a urmarit producerea acestuia (art. 19 alin. 1, pct. 1, lit. a C. pen) -, fie intentie indirecta – cand faptuitorul a prevazut rezultatul actiunii sale si, fara a-l urmari, a acceptat totusi posibilitatea survenirii acestuia (art. 19, alin. 1, lit. b C. pen.).

Intentia de a ucide o fiinta omeneasca, in circumstantele precizate de art. 176 C. pen., rezulta in general din datele exterioare ale faptei comise, adica din felul in care a fost savarsita fapta, din imprejurarile in care a avut loc savarsirea, din mobilul care a determinat pe faptuitor, din scopul pe care acesta si l-a propus sa-l atinga, din mijloacele de executie folosite.

Astfel, imprejurarea ca faptuitorul a aplicat victimei (care, de exemplu, era un magistrat, politist, jandarm sau militar – art. 176 lit. f C. pen.) cu un cutit lovituri adanci si intr-o regiune vitala a corpului, constituie dovada ca acesta a prevazut si urmarit rezultatul faptei sale, l-a lovit deci cu intentie.

Alteori insa intentia de a comite un omor deosebit de grav nu rezulta in mod evident din activitatea desfasurata de faptuitor, in special cand aceasta activitate prin ea insasi nu putea cauza moartea, dar i s-au alaturat alte cauze (preexistente, concomitente sau survenite, care, laolalta cu aceasta, constituie cauza complexa a mortii. In asemenea situatii, pentru a se constata daca exista intentie, trebuie cercetat in ce masura faptuitorul a conceput, prevazut si a urmarit sau acceptat producerea rezultatului, adica moartea victimei.

Legea incriminand omorul deosebit de grav, indiferent de modalitatea pe care intentia o imbraca, fie directa, fie indirecta (eventuala sau indeterminata), a rezolvat implicit chestiunea omorului deosebit de grav comis din eroare asupra persoanei (error in personam), sau printr-o gresita manuire a mijloacelor de executie (aberratio ictus). Exista deci vinovatie, si deci infractiunea de omor deosebit de grav, atunci cand faptuitorul voind sa-l (sa-i) ucida pe A (pe A si B) a ucis in locul acestuia (acestora) pe C (pe D si E), fie datorita unei erori, fie datorita unei defectuoase manuiri a mijloacelor de executie.

Ceea ce face inoperanta atat eroarea persoanei cat si gresita manuire a instrumentului, nu este numai echivalenta dintre modalitatile intentiei, ci si identitatea valorilor ocrotite de lege. Ori, legea ocroteste viata omului in general, si nu viata unui individ anume; vietile tuturor oamenilor capata aceeasi importanta, iar in masura in care uciderea s-a comis cu intentie, este indiferent care anume persoana a fost ucisa, cum si modul in care mijloacele de executie au fost manuite, continutul infractiunii fiind realizat in totalitatea sa, atat sub raportul laturii obiective, cat si a celei subiective.

Cu privire la omorul deosebit de grav savarsit prin eroare asupra persoanei sau prin devierea actiunii de ucidere, consideram ca raspunderea se extinde si asupra participantilor care au contribuit la savarsirea omorului, acceptand riscul ca autorul, din eroare sau din nedibacie, sa ucida pe o alta persoana decat cea vizata.

Consimtamantul subiectului pasiv nu inlatura vinovatia (intentia de a ucide), viata fiind un bun inascut, care constituie o valoare social-umana de care nu se poate dispune prin consimtamant. Aceasta poate fi insa o cauza de atenuare a raspunderii penale, mai ales in adevarate cazuri de euthanasie (bineinteles ca nu se admite o asemenea solutie in cazurile prevazute de lit. a sau d. a art. 176 C. pen.).

Mai putin in varianta prevazuta de lit. d, omorul deosebit de grav nu este conditionat de savarsirea faptei intr-un anumit scop. Instanta va tine insa seama de acest scop (daca el exista) la o justa individualizare a pedepsei.

§4. Elementele circumstantiale ale infractiunii de omor deosebit de grav

1. Omorul savarsit prin cruzimi

Omorul se considera savârsit prin cruzimi atunci când faptuitorul a conceput si executat fapta in asa fel incât a produs victimei suferinte mari, prelungite in timp, care depasesc cu mult suferintele inerente actiunii de ucidere.Cu alte cuvinte, caracteristica acestui omor deosebit de grav consta in aceea ca faptuitorul intrebuinteaza in mod voit anumite metode si mijloace de chinuire a victimei.

La aprecierea unui omor ca fiind savârsit prin cruzimi trebuie sa se tina seama, de asemenea, de aspectul de ferocitate cu care faptuitorul a savârsit , trezind in constiinta celor din jur un sentiment de oroare.

Daca suferintele produse victimei sunt suferinte pe care le implica, in mod firesc activitatea de ucidere, fapta nu constituie un omor deosebit de grav. In practica judiciara s-a considerat, de exemplu ca dispozitiile art. 176 lit. a C. p. nu sunt aplicabile inculpatului care a ucis victima prin aplicarea, intr-un scurt interval, a trei lovituri de topor, ce s-au succedat aproape instantaneu, deoarece activitatea inculpatului, prin insasi materialitatea ei, demonstreaza ca acesta nu a cauzat victimei alte suferinte decât cele caracteristice oricarei morti violente.

De regula suferintele pricinuite victimei sunt de natura fizica. Ele pot fi insa si de natura morala (de exemplu, victima este silita sa asiste la brutalitatile savârsite impotriva unei persoane de care este legata printr-o puternica afectiune). In acest caz, victima trebuie sa indure, alaturi de suferintele fizice rezultate din actiunea de ucidere, si suferintele morale ocazionate de brutalitatile respective.

Nu intereseaza daca cruzimile au dus prin ele insele la moartea victimei sau daca faptuitorul le-a folosit numai pentru a chinui victima inainte de a o ucide. Este necesar ca ele sa fie savârsite inainte de consumarea omorului. Daca, ulterior uciderii victimei, faptuitorul savârseste acte care demonstreaza cruzime si ferocitate, agravanta nu este aplicabila (de exemplu, sectioneaza cadavrul).

Circumstanta agravanta speciala prevazuta in art. 176 lit. a cp. si circumstanta agravanta generala prevazuta de art. 75 lit. b cp., având un acelasi continut, se aplica numai circumstanta agravanta speciala. Daca nu s-ar proceda astfel, s-ar ajunge ca un acelasi temei sa atraga o dubla agravare a pedepsei, ceea ce nu poate fi acceptat.

Referindu-se la fapta, circumstanta agravanta a savârsirii omorului prin cruzimi se rasfrânge, in conditiile art. 28 alin. 2 cp. , asupra participantilor.

Omorul savârsit prin cruzimi este deosebit de grav pentru ca faptuitorul, provocând victimei suferinte inutile, de mare intensitate si prelungite in timp, dovedeste o periculozitate sociala cu totul iesita din comun.

2. Omorul savârsit asupra a doua sau mai multe persoane.

Imprejurarea care atribuie omorului deosebit de grav se refera, in acest caz, la numarul victimelor infractiunii; daca, in cazul omorului simplu, se produce moartea unei singure persoane, iar in cazul omorului calificat prevazut de art. 175 lit. c cp., se produce tot moartea unei singure persoane, dar se pune in pericol si viata altor persoane, in cazul omorului deosebit de grav prevazut de art. 176 lit. b cp., fapta are ac urmare moartea a cel putin doua persoane. Numarul victimelor infractiunii ridica mult periculozitatea sociala a omorului si il caracterizeaza pe faptuitor ca fiind deosebit de periculos, ceea ce impune aplicarea unui regim de sanctionare mai aspru decât cel prevazut pentru omorul simplu si cel calificat.

Potrivit opiniei unor autori, in cazul acestui omor deosebit de grav, moartea a doua sau mai multor persoane trebuie sa fie rezultatul unei singure actiuni (de exemplu, punerea de otrava in mâncarea destinata mai multor persoane, urmata de moartea a cel putin doua dintre acele persoane). Dupa opinia altor autori, rezultatul cerut de lege poate sa se produca si prin actiuni diferite, dar in aceeasi imprejurare (de exemplu, faptuitorul, prin mai multe focuri de arma, ucide doua persoane aflate intr-un anumit loc). Aceasta opinie a fost exprimata si intr-o decizie de indrumare a Plenului fostului nostru Tribunal Suprem.

In prima opinie,sustinuta si de autori mai recenti,se arata ca spre deosebire de textul corespunzator din Codul penal anterior (art. 464 alin. 2), care se referea la "omorul a doua sau mai multe persoane, deodata sau prin actiuni diferite", textul din Codul penal in vigoare, referindu-se la omorul savârsit "asupra a doua sau mai multe persoane", nu mai face precizarea "deodata sau prin actiuni diferite". In continuare,se sustine ca lipsa acestei precizari isi gaseste explicatia in vointa legiuitorului din 1968 ca agravanta prevazuta in art. 176 lit. b cp. sa se aplice numai daca moartea a doua sau mai multor persoane s-a produs printr-o singura actiune, cu atat mai mult cu cât, stabilind si agravanta prevazuta la litera c a aceluiasi articol – omorul savârsit de o persoana care a mai comis un omor – agravanta care nu era prevazuta in Codul penal anterior si care, evident, presupune savârsirea omorurilor prin actiuni diferite, a aratat cu claritate ca atunci când moartea a doua sau mai multor persoane se produce prin actiuni diferite, se aplica dispozitiile art. 176. lit. c cp.

Agravanta este aplicabila numai daca se produce efectiv moartea a cel putin doua persoane, caz in care ne aflam in prezenta omorului deosebit de grav in forma consumata, sau daca activitatea de ucidere indreptata impotriva a doua sau mai multor persoane ramâne fara rezultatul cerut de lege, in sensul ca nu se produce moartea nici uneia dintre acele persoane, caz in care ne aflam in prezenta tentativei acestui omor deosebit de grav.

Daca rezultatul cerut de lege se produce numai partial, in sensul ca inceteaza din viata o singura persoana, faptuitorul raspunde pentru tentativa la infractiunea de omor simplu, calificat sau deosebit de grav (cu xeceptia celui prevazut de art. 176 lit. b cp.). Cu alte cuvinte, daca rezultatul cerut de lege – moartea a cel putin doua persoane – nu se produce, unitatea infractionala creata de legiuitor (infractiunea complexa) dintr-un concurs formal de omoruri nu mai exista, iar faptele, ramase distincte, urmeaza a fi tratate ca atare. Solutia, desi este apreciata ca fiind singura acceptabila, a atras totusi unele critici, pe considerentul ca nu se tine seama de caracterul complex al infractiunii stabilit prin dispozitiile art. 176 lit. b cp. In consecinta, s-a produs in acest    sens o interventie legislativa.

3. Omorul savârsit de o persoana care a mai comis un omor consumat

Circumstanta agravanta se refera la un antecedent al faptuitorului – savârsirea anterioara a altui omor – care demonstreaza persistenta sa in ceea ce priveste savârsirea fapteisi il caracterizeaza ca deosebit de periculos.

Prin "omor", in cazul art. 176 lit. C.pen., se intelege numai fapta prevazuta in Codul penal cu aceasta denumire. In cosecinta, antecedentul cerut de lege faptuitorului nu exista daca acesta a savârsit anterior o alta infractiune care a avut ca urmare moartea unei persoane (pruncucidere, ucidere din culpa, loviri sau vatamari cauzatoare de moarte, viol care a avut ca urmare moartea victimei etc.).

Omorul savârsit anterior trebuie sa fie un omor consumat. Inainte de introducerea in text a precizarii referitoare la savârsirea anterioara a unui omor consumat a existat si opinia ca nu este neaparat necesar ca omorul anterior sa fie un omor consumat, antecedentul faptuitorului putând fi si o tentativa de omor. In sprijinul acestui punct de vedere, care era impartasit, in general, si in practica judiciara, se invoca, in primul rând, argumentul ca legiuitorul, caracterizând antecedentul faptuitorului, se referea la savârsirea anterioara a altui omor, deci a unei infractiuni de omor ; or, potrivit art. 144 cp., prin "savârsirea unei infractiuni" se intelege comiterea oricareia din faptele pe care legea le pedepseste ca infractiune consumata sau ca tentativa, precum si participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. In al doilea rând, se sustine ca, din punctul de vedere al periculozitatii sociale a faptuitorului, nu exista deosebiri esentiale intre    cel ce comite pentru prima data o tentativa de omor, moartea persoanei neproducându-se datorita unor imprejurari independente de vointa acestuia, si cel ce savârseste pentru prima data un omor consumat, din moment ce, in ambele cazuri, savârsirea unui nou omor denota o aceeasi grava lipsa de respect fata de viata omului. In ceea ce priveste primul argument era de observat ca legiuitorul folosea in text termenul "omor" si nu expresia "infractiune de omor", expresie pe care nu omite sa o foloseasca ori de câte ori considera ca dispozitiile art. 144 cp. trebuie aplicate. In ceea ce priveste al doilea argument, era de observat ca, daca    nu ar exista deosebiri esentiale – din punctul de vedere al periculozitatii sociale a faptuitorului – intre cel ce savârseste pentru prima data o tentativa de omor si cel care savârseste pentru prima data un omor consumat, nu si-ar gasi explicatia dispozitiile art. 21 cp. , potrivit carora tentativa se sanctioneaza numai când legea prevede expres aceasta, iar in cazurile când se pedepseste, pedeapsa este cea cuprinsa intre jumatatea minimului si jumatatea maximului pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea consumata. Problema a fost solutionata, inlaturându-se posibilitatea unor interpretari diferite, prin precizarea recent facuta in textul art. 176 lit. c cp., ca omorul anterior savârsit trebuie sa fie un omor consumat.

Este necesar ca omorul (in forma consumata) sa nu fie savârsit intr-o imprejurare care inlatura caracterul penal al faptei (de exemplu, in legitima aparare), deoarece, in caz contrar, nu se poate vorbi de un "omor", in sensul dispozitiilor art. 174 cp. Nu intereseaza daca pentru omorul anterior savârsit, faptuitorul a beneficiat sau nu de vreo cauza de atenuare a pedepsei. Daca a beneficiat de o astfel de cauza, instanta de judecata va tine seama de aceasta la stabilirea pedepsei, pentru omorul deosebit de grav. Nu intereseaza, de asemenea, daca faptuitorul a fost sau nu reabilitat pentru omorul savârsit anterior, daca acest omor a fost amnistiat, ori daca in ceea ce il priveste a intervenit sau nu prescriptia. Incriminând acest omor deosebit de grav, legiuitorul a avut in vedere un antecedent al faptuitorului – savârsirea anterioara a altui omor – si acest antecedent exista, caracterizându-l ca deosebit de periculos, indiferent daca a intervenit sau nu reabilitarea, amnistia ori prescriptia, cu atat mai mult cu cât aceste imprejurari inlatura numai raspunderea penala sau consecintele condamnarii, nu si fapta in realitatea ei.

Daca omorurile savârsite constituie o pluralitate de infractiuni sub forma concursului sau a recidivei, se aplica, dupa caz, si dispozitiile referitoare la concursul de infractiuni sau la recidiva. Astfel, daca pentru omorul sau omorurile savârsite anterior, faptuitorul a fost condamnat definetiv, ultima fapta de omor se incadreaza in dispozitiile art. 176 lit. c cp., aplicându-se , totodata, si dispozitiile referitoare la recidiva, iar daca, neexistând o hotarâre definitiva de condamnare, toate aceste omoruri se judeca deodata, primul este sanctionat – ca omor unic – in raport cu conditiile in care s-a savârsit, fiecare dintre celelalte incadrându-se in dispozitiile art. 176 lit. c cp., cu aplicarea, in final, si a dispozitiilor referitoare la concursul de infractiuni. Solutia decurge din aceea ca art. 176 lit.c cp., nu are in vedere, in toate cazurile, o pluralitate de omoruri sub forma concursului sau a recidivei; poate fi vorba si de unul din cazurile prevazute de art. 38 cp., când, desi exista o hotarâre de condamnare pentru omorul savârsit anterior, aceasta nu poate constitui, totusi, temei pentru stabilirea starii de recidiva. Asa fiind, daca omorurile savârsite constituie o pluralitate de infractiuni sub forma concursului sau a recidivei, prin urmare, daca apare o alta cauza de agravare decât cea avuta in vedere de legiuitor in dispozitiile art. 176 lit. c cp., este firesc ca aceasta sa determine o noua agravare, prin aplicarea dispozitiilor referitoare la concursul de infractiuni sau la recidiva. In afara de aceasta, daca art. 176 lit.c cp. ar exclude aplicarea dispozitiilor referitoare la concursul de infractiuni sau la recidiva, s-ar ajunge, in situatia in care instanta de judecata ar considera ca nu este necesara aplicarea detentiunii pe viata, la un maxim al inchisorii aplicabil faptuitorului, mai mic decât cel aplicabil in cazul omorului calificat, desi acesta din urma, potrivit aprecierii legiuitorului, nu prezinta gravitatea celui dintâi.

Intrucât tentativa la forma agravata a unei infractiuni presupune existenta, in momentul intreruperii executarii ori ramânerii acestia fara rezultat, a imprejurarii care constituie circumstanta agravanta, in cazul omorului deosebit de grav prevazut de art. 176 lit. c cp., exista tentativa atunci când o persoana, care a mai savârsit un omor, incepe executarea unui alt omor, executare care este, insa, intrerupta sau ramasa fara rezultat, datorita unor imprejurari independente de vointa ei.

Circumstanta este personala si, in consecinta, nu se va transmite participantilor. Acestia vor raspunde pentru omor deosebit de grav numai dac au si ei antecedentul cerut de lege autorului.

4. Omorul    savârsit pentru a comite sau ascunde savârsirea unei tâlharii sau piraterii

Imprejurarea care atribuie acestui omor caracter deosebit de grav consta in scopul special urmarit de faptuitor, care trebuie sa fie savârsirea sau ascunderea savârsirii unei tâlharii sau piraterii. Intrucât tâlharia sau pirateria sunt infractiuni care prezinta ele insele un grad ridicat de pericol social, scopul urmarit de faptuitor face ca omorul savârsit sa depaseasca – prin gravitatea sa – atat omorul simplu cât si omorul calificat. La aceasta se adauga si periculozotatea mult sporita a faptuitorului, care savârsind fapta, manifesta lipsa de respect atât fata de dreptul de proprietate, cât si fata de dreptul la viata al omului, care este bunul cel mai de pret al acestuia.

Daca, in cazul omorului calificat prevazut de art. 175 lit. h cp., faptuitorul urmareste, prin savârsirea faptei, inlesnirea sau ascunderea oricarei infractiuni, in cazul omorului deosebit de grav prevazut de art. 176 lit. d cp., scopul este restrâns numai la savârsirea sau ascunderea unei tâlharii sau piraterii. Intrucât, atât agravanta prevazuta de art. 175 lit. h cp., cât si cea prevazuta de art. 176 lit. d cp., se refera la o aceeasi imprejurare – scopul comiterii omorului – aplicarea uneia dintre aceste agravante exclude aplicarea, in acelasi timp, a celeilalte. Incadrarea faptei in dispozitiile art. 176 lit. d cp. este, insa, compatibila cu aplicarea celorlalte circumstante agravante ale omorului. In acest sens, in practica judiciara s-a decis ca fapta inculpatului care, surprins de victima (paznic de noapte), in timp ce fura o cantitate de lucerna, i-a aplicat acesteia o lovitura de furca, cauzându-i leziuni in urma carora ea a decedat, trebuie incadrata in dispozitiile art. 175 lit. f cp., cât si in dispozitiile art. 176 lit. d cp.

Intrucât circumstanta agravanta prevazuta de art. 176 lit. d cp. consta in exclusivitate in scopul special urmarit de faptuitor – comiterea sau ascunderea unei tâlharii sau piraterii – un omor se va incadra in dispozitiile art. 176 lit.d cp., ori de câte ori se va stabili ca faptuitorul a suprimat cu intentie viata unui om,pentru a crea conditiile favorabile savârsirii sau ascunderii uneia dintre aceste infractiuni. Este necesar ca activitatea faptuitorului sa fie " de asemenea natura si violentele sa fie exercitate in asa mod, incât sa exprime legatura lor, din punct de vedere material si subiectiv, cu scopul ce se cere realizat". Cu alte cuvinte, este necesar ca omorul sa fi creat in mod obiectiv conditiile favorabile savârsirii sau ascunderii savârsirii unei tâlharii sau piraterii si ca faptuitorul sa fi avut reprezentarea realizarii, prin savârsirea omorului – a scopului urmarit. In sensul celor aratate, in practica judiciara, s-a retinut ca omor deosebit de grav, potrivit art. 176 lit. d cp., omorul savârsit in urmatoarele imprejurari: inculpatul, care a observat cu un anumit prilej ca victima poarta la gât o pungulita, s-a dus intr-o seara la domiciliul acesteia, pentru a o jefui, si a strâns-o de gât. Vazând ca victima nu a decedat, a pus mâna pe un topor care era rezemat de soba si l-a apasat cu taisul pe gâtul ei pâna a ucis-o. Cautând apoi in pungulita, inculpatul a gasit numai o iconita, pe care nu a luat-o. Din imprejurarile de fapt retinute, rezulta intr-adevar, pe de o parte, ca omorul savârsit a creat conditiile favorabile jefuirii victimei, iar pe de alta parte, ca inculpatul a avut reprezentarea realizarii scopului urmarit prin savârsirea omorului.

Pentru aplicarea agravantei, asa cum rezulta si din aceasta speta, este suficient ca scopul special urmarit de faptuitor sa existe in momentul savârsirii omorului. Daca acest scop se realizeaza efectiv, adica faptuitorul savârseste tâlharia sau pirateria, raspunderea sa penala se stabileste atât pentru omor deosebit de grav, potrivit art. 176 lit. d cp., cât si pentru tâlharie sau piraterie. Astfel, in practica judiciara s-a retinut – de exemplu – ca omor deosebit de grav, in concurs cu infractiunea de tâlharie, fapta inculpatilor, care au lovit cu un ciomag o persoana de vârsta inaintata, in zona toracelui si in alte parti ale corpului, parasind-o in nesimtire, pe câmp, intr-o noapte geroasa de iarna, dupa ce i-au luat haina.

In ceea ce priveste tâlharia sau pirateria cu care intra in concurs omorul deosebit de grav, aceasta se incadreaza in dispozitiile art. 211 alin. 1 cp. si nu in dispozitiile art. 211 alin. 3 cp. – tâlharie care a avut ca urmare moartea victimei – deoarece, din moment ce faptuitorul a actionat cu intentie in ceea ce priveste producerea mortii victimei, nu se poate retine ca el este in acelasi timp, in culpa fata de acest rezultat, asa cum cere textul art. 211 alin. 3 cp. Daca faptuitorul, urmarind comiterea sau ascunderea unei tâlharii sau piraterii, savârseste o tentativa de omor, exista tentativa la omorul deosebit de grav prevazut de art. 176 lit. d cp. Aceasta tentativa intra in concurs cu tentativa sau infractiunea consumata de tâlharie sau piraterie, dupa cum executarea tâlhariei sau pirateriei a fost intrerupta sau dusa pâna la capat.

Circumstanta agravanta prevazuta de art. 176. lit. d cp., referindu-se la scopul savârsirii omorului, deci la latura subiectiva a infractiunii, este o circumstanta personala. In consecinta, ea nu se rasfrânge asupra participantilor, afara de cazul in care acestia au actionat si ei in acelasi scop.

Omorul deosebit de grav prevazut de art. 176 lit. d cp. se deosebeste de tâlharia prevazuta de art. 211 alin. 3 cp. prin aceea ca, in cazul tâlhariei, faptuitorul nu actioneaza cu intentia de a ucide, ci cu intentia de a savârsi furtul cu violenta, moartea victimei fiind un rezultat fata de care el se afla numai in culpa (praeterintentie).

5. Omorul savârsit asupra unei femei gravide

Circumstanta care atribuie    omorului caracter deosebit de grav se refera , in acest caz, la victima infractiunii, care trebuie sa fie o femeie gravida. Savârsit asupra unei femei gravide, omorul este deosebit de grav, deoarece, prin savârsirea faptei, pe lânga moartea femeii, se produce si distrugerea produsului de conceptie, care este o viata in curs de devenire.

Este necesar ca starea de graviditate sa fie reala. Daca faptuitorul a crezut ca femeia este gravida, dar in realitate sarcina era inexistenta, agravanta nu este aplicabila.

De asemenea, agravanta nu este aplicabila, daca faptuitorul nu a stiut, in momentul savârsirii faptei, ca victima este o femeie gravida.

Cunoasterea de catre faptuitor a starii de graviditate a victimei se stabileste, in fiecare caz, in raport de imprejurarile concrete ale cauzei.

6. Omorul savarsit asupra unui magistrat, politist, jandarm ori supra unui militar in timpul sau in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

Aceasta agravanta a fost introdusa prin dispozitiile art.68 din nou-adoptata Lege nr.140 din 5 noiembrie 1996 pentru modificarea si completarea Codului penal,publicata in Monitorul oficial nr.289 din 14 noiembrie 1996.

Prin urmare,in conformitate cu noile reglementari,subiectul pasiv al infractiunii de omor deosebit de grav este,in cazul prevazut de art.176 lit.f C.pen.,circumstantiat de lege;pentru a ne afla in prezenta infractiunii de omor deosebit de grav este necesar ca persoana vatamata sa fie magistrat,politist,jandarm sau militar.

Se mai cere,de asemenea,ca savarsirea infractiunii sa fie in timpul sau in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale persoanelor mentionate de lege.

Pentru    aplicarea agravantei,este suficient sa se stabileasca o legatura intre omorul savarsit si indatoririle de serviciu sau publice ale victimei

Stabilirea legaturii intre omorul savarsit si indatoririle de serviciu ale victimei implica cercetarea atenta a imprejurarilor in care s-a savarsit fapta;exista o asemenea legatura cand comiterea omorului este motivata de un sentiment de razbunare,de nemultumire-justificat sau nu-al faptuitorului cu privire la modul in care victima si-a indeplinit fata de el indatoririle de serviciu.

Nu se cere o concordanta in timp intre savarsirea omorului si indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale victimei;omorul poate fi savarsit in timpul sau dupa indeplinirea de catre victima a acestor indatoriri.

Agravanta nu este insa aplicabila daca victima si-a depasit atributiile.

Agravanta prevazuta de lit.f implica si un act de ultraj.Acest act fiind insa absorbit de omorul prevazut de art.176 lit.f C.pen.,raspunderea penala a faptuitorului se stabileste numai pentru omor deosebit de grav.

Daca insa victima indeplinea o activitate importanta de stat sau publica,iar omorul a fost savarsit in imprejurari care fac ca fapta sa puna in pericol siguranta statului,faptuitorul este sanctionat pentru infractiunea de atentat care pune in pericol siguranta statului.

Circumstanta este personala si ca atare necomunicabila participantilor.

Daca acestia vor actiona insa cu acelasi mobil ca si autorul,vor raspunde fireste pentru infractiunea de omor deosebit de grav.

Mai mentionam si faptul ca aceasta agravanta nu trebuie sa fie confundata cu aceea prevazuta de art.175.lit.f C.pen, deoarece aceasta din urma infractiune are in vedere omorul calificat, adica omorul savarsit ''in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale victimei''. Prin urmare,in acest din urma caz nu este vorba de un magistrat, politist, jandarm sau militar.

SECTIUNEA a V-a                          FORME, MODALITATI SI SANCTIUNI

§1. Formele infractiunii

Omorul deosebit de grav fiind, ca si omorul simplu si omorul calificat, o infractiune comisiva – ce poate fi realizata fie prin acte de comisiune, fie prin atitudini omisive – si o infractiune de rezultat, este susceptibil de desfasurare in timp si deci de forme imperfecte ca acte preparatorii sau tentativa.

1. Actele preparatorii

Desi posibile, actele preparatorii nu sunt incriminate de lege.

Actele preparatorii pot deveni insa acte de complicitate in cazul in care s-a pasit la executarea omorului, daca au fost efectuate de alta persoana decat autorul, altfel se absorb in actiunea acestuia.

2. Tentativa

Tentativa la omorul deosebit de grav exista atunci cand faptuitorul a inceput executarea actiunii de ucidere, dar aceasta a fost intrerupta sau nu si-a produs efectul (art. 20 C. pen.).

Tentativa este incriminata de art. 176 alin. 2 C. pen., potrivit caruia:

"Tentativa se pedepseste".

Ca sa existe tentativa a omorului deosebit de grav trebuie ca in momentul in care executarea a fost intrerupta sau a ramas fara efect sa fi existat infaptuita vreuna din imprejurarile agravante prevazute de lit. a-f din art. 176 C. pen.

Adica, pana in acel moment s-au efectuat cruzimi, ori actiunea de ucidere sa fi fost indreptata contra a doua sau mai multe persoane, sau faptuitorul savarsiste anterior un alt omor, sau sa rezulte ca actiunea avea de scop savarsirea ori ascunderea savarsirii unei talharii sau piraterii, ori incercarea de ucidere privea pe o femeie gravida sau, in sfarsit, incercarea de ucidere privea pe un magistrat, politist, jandarm sau militar in timpul sau in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

In cazul imprejurarii de la lit. b, daca actiunea de ucidere era indreptata contra mai multor persoane, dar nu a fost ucisa decat o singura persoana, va exista concurs intre tentativa de omor deosebit de grav si omor simplu.

3. Consumarea

Infractiunea de omor deosebit de grav se consuma in momentul in care actiunea de ucidere a produs urmarea imediata, adica moartea victimei (victimelor).

Pana la producerea acestui rezultat, care poate surveni la un oarecare interval de timp dupa efectuarea actiunii de ucidere, fapta constituie o tentativa la omorul deosebit de grav, si va fi urmarit ca atare, sub rezerva schimbarii incadrarii, in cazul in care ulterior se va produce consumarea.

§2. Modalitatile infractiunii

Infractiunea de omor deosebit de grav poate prezenta pe langa modalitatile normative prevazute la lit. a-f din art. 176 si numeroase modalitati faptice, determinate de particularitatile concrete in care fapta poate fi savarsita (timp, loc, mijloace, mobil, participanti, etc.).

De aceste modalitati se va tine seama la evaluarea gradului de pericol social si la individualizarea pedepsei.

§3. Sanctiuni

Infractiunea de omor deosebit de grav este pedepsita cu detentiunea pe viata sau cu inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.

Asadar, legea prevede pedeapsa cea mai grava (care este detentiunea pe viata), alternativ insa cu pedeapsa inchisorii de la 15 la 25 de ani.

Instanta de judecata are deci posibilitatea ca, in raport cu datele concrete ale fiecarei cauze, sa aleaga, potrivit dispozitiei din alin. 2 art. 72 C. pen. una din cele doua pedepse.

Cand instanta va aplica pedeapsa inchisorii, va tine seama de dispozitia din art. 78 C. pen., in sensul ca va putea aplica o pedeapsa pana la maximul special, iar daca este neindestulator, se poate adauga un spor de pana la 5 ani, care poate depasi o treime din acest maxim.

Tentativa acestei infractiuni se va pedepsi potrivit art. 21 C. pen., combinat cu art. 176.

Prin urmare, pentru comiterea unei tentative de omor deosebit de grav, se va putea aplica o pedeapsa cuprinsa intre jumatatea minimului si jumtatatea maximului prevazut de art. 176, deci o pedeapsa cuprinsa intre 7 ani si sase luni si 12 ani si sase luni.

SECTIUNEA a VI-a                      LEGATURI CU ALTE INFRACTIUNI

Omorul deosebit de grav, ca si celelalte variante ale omorului este o fapta cu complexitate naturala in care se absorb toate infractiunile savarsite asupra persoanei fizice (loviri si vatamari corporale).

La randul sau, infractiunea de omor deosebit de grav este absorbita in continutul infractiunilor de atentat care pune in pericol siguranta statului (art. 160), atentat contra unei colectivitati (art. 161) si omor savarsit contra reprezentantului unui stat strain (art. 171).

Infractiunea de omor deosebit de grav prezinta legaturi nu numai cu celelalte infractiuni de omor prevazute de Codul penal, ci si cu alte infractiuni care au ca rezultat moartea unei persoane, infractiuni prevazute in legi penale speciale. Cu titlu de exemplu, enuntam dispozitiile pertinente in materie prevazute de Codul aerian al Romaniei. Potrivit art. 1072 alin. 3 din Cod (aprobat prin Decretul nr. 516/1953, cu modificarile ulterioare), "aceeasi pedeapsa va fi aplicata in cazul infractiunilor prevazute la lit. a si b, cand pentru savarsirea acestor fapte a fost ucisa o persoana ori daca faptele au determinat moartea uneia sau mai multor persoane au avut alte urmari deosebit de grave" (s.n.).

Infractiunea de omor deosebit de grav prevazuta in Codul penal mai prezinta legaturi si cu alte infractiuni prevazute in alte acte normative cum ar fi: Codul maritim – Decretul nr. 443/1972, Codul rutier – Decretul nr. 328/1966, etc.

CAPITOLUL IV

ASPECTE CRIMINOLOGICE SI PROCESUAL PENALE

SECTIUNEA I                      ASPECTE CRIMINOLOGICE

Din punctul de vedere al criminologiei, categoria de "infractiuni de violenta "desemneaza ansamblul faptelor penale, considerate intr-o perioada de timp in cadrul teritoriului national, a caror savarsire (in sensul art. 144 C. pen.) implica cel putin un act legitim de constrangere, o conduita abuziva, agresiva a participantilor (autori, instigatori sau complici) care provoaca victimei suferinte fizice sau psihice, vatamarea ori suprimarea unui drept sau libertati inerente persoanei, inspirand teama, frica sau oroare – actiuni sau omisiuni straine spiritului traditional non-violent al natiunii romane si profund daunatoare desfasurarii normale a relatiilor interumane dintr-o societate.

In literatura de specialitate se accepta ideea ca agresivitatea are componente inascute (pentru aparare, nevoi de hrana) si altele prin educatie, in cadrul unor entitati nosologice sau prin inducere.

Adeptii teoriilor instinctuale sustin, pe baza interpretarii comportamentului animal, ca instinctul de agresivitate este f\r\ schimbare, innascut, inerent la om si la animal. Altii il separa pe om de animal, atribuindu-i omului un minim de instincte innascute.

Freud descrie agresivitatea si sadismul ca pe instincte primare, innascute, care se manifesta in mod particular la copii, care-si pot controla mai putin reactiile si exploziile motorii.

Din orizontul criminologiei, in sfera conceptului de "infractiuni de violenta" se includ fapte penale cu un grad de pericol social variat si variabil, atat in abstract cat si in concret, savarsite fie cu intentie (respectiv praeterintentie), fie din culpa, in sensul art. 19 C. pen.).

Potrivit criteriului gradului de pericol social, atare infractiuni se pot clasifica in infractiuni de mare violenta si infractiuni de violenta propriu-zisa (de violenta medie).

Astfel, dintre infractiunile de drept comun, sunt tipice infractiuni de mare violenta: omorul (art. 174), omorul calificat (art. 175), omorul deosebit de grav (art. 176), loviturile sau vatamarile cauzatoare de moarte (art. 183), pruncuciderea (art. 177), violul (art. 197), ultrajul (art. 139 alin. 2), talharia (art. 211), talharia in paguba avutului obstesc (art. 225), precum si distrugerea calificata (art. 218).

Consecintele infractionalitatii de violenta, in special omorul, sunt grave, daca avem in vedere ca victimele multora dintre faptele penale de violenta sunt femei (de regula, la omorurile pasionale), minori sau persoane tinere ori in varsta inaintata (in cazul pruncuciderilor, dar mai ales in cazul unor omoruri deosebit de grave) precum si victime din randul persoanelor detinatoare a unor functii ce implica exercitiul autoritatii publice.

Indiferent carei orientari ii apartin, toti criminologii sunt de acord ca infractiunile de violenta reprezinta un flagel al lumii contemporane, dintre acestea cele mai grave sub aspectul victimologic, precum si din punctul de vedere al autorului faptei, dar mai ales asupra consecintelor fiind infractiunile contra vietii; iar dintre aceste infractiuni, sub aspectele evidentiate mai sus, se distinge, fara nici o indoiala, ca fiind cea mai grava, omorul savarsit in circumstantele prevazute de art. 176 C. pen. Pornind de la aceste considerente de ordin criminologic (dar nu numai), legiuitorul sanctioneaza aceasta infractiune cu pedeapsa cea mai grea prevazuta in sistemul Codului Penal roman (detentiunea pe viata, alternativ cu inchisoarea de la 15 la 25 de ani).

SECTIUNEA a II-a                                              ASPECTE PROCESUALE

Actiunea penala pentru infractiunea deosebit de grava se pune in miscare din oficiu ( art. 221 C. Proc. pen.). In practica sesizarea din oficiu poate avea    loc prin descoperirea unui cadavru care prezinta semne de moarte violent\ sau prin descoperirea unor fragmente sau resturi de cadavru; de asemenea, sesizarea poate privi dispari]ia unei persoane `n leg\tur\ cu care exist\ motive `ntemeiate c\ a fost ucis\.

Competen]a `n materie de urm\rire penal\ o are organul de politie (art. 207 C. Proc. pen.) [i procurorul. Organele de cercetare ale poli]iei au competen]a material\ de a efectua cercetarea penal\.

Urmarirea penala se efectueaza de procurorul de la Parchetul judetean (art. 209 alin. 4 C. proc. pen., coroborat cu art. 27, pct. 1 lit. a C. proc. pen.).

In cadrul urmaririi penale este, de asemenea, obligatoriu a se dispune efectuarea unei constatari medico-legale privind cauzele mortii victimei (art. 114 alin. 1 C. proc. pen.), in absenta acesteia devenind obligatorie expertiza medico-legala (art. 117, alin. 3 C. proc. pen.).

In cazul omorului deosebit de grav, este obligatorie efectuarea unei expertize psihiatrice (art. 117 alin. 1 C. proc. pen.).

In ceea ce prive[te competenta de judecare `n prim\ instan]\ a infractiunii de omor deosebit de grav, aceasta apar]ine tribunalului judetean (art. 27 pct. 1 lit. a C. proc. pen.). Prin urmare, judecarea infrac]iunii de omor deosebit de grav nu este de competen]a judec\toriei datorit\ gradului de gravitate deosebit de ridicat al acestei infractiuni.

Celelalte reguli de competenta si reguli de procedura sunt cele obisnuite.

BIBLIOGRAFIE

I.    Legisla]ie

1. Constitu]ia României din 1991.

2. Codul Penal al României din 21.06.1968, publicat `n B. Of. nr. 79-79bis din 21.06.1968, cu modific\rile ulterioare.

3. Codul de Procedur\ penal\ al României, publicat `n B. Of. nr. 145-146 din 12.11.1968, republicat `n B. Of. nr. 58-59/1973.

4. Legea nr. 104/22.09.1992, pentru modificarea [i completarea Codului penal [i codului de procedur\ penal\ [i a altor legi, precum [i pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 [i a Decretului nr. 218/1977, publicat\ `n M. Of. nr. 244/01.10.1992.

5. Legea nr. 40/18.12.1990 privind organizarea [i func]ionarea Ministerului de Interne , publicat\ `n M. Of. nr. 146/18.12.1990.

6. Legea nr. 41/18.12.1990 privind organizarea [i func]ionarea Ministerului Ap\r\rii Na]ionale, publicat\ `n M. Of. nr. 147/19.12.1990.

7. Legea nr. 92/04.08.1992 pentru organizarea judec\toreasc\, publicat\ `n M. Of. nr. 197/13.08.1992.

8. Legea nr. 94/08.09.1992 privind organizarea [i func]ionarea Cur]ii de Conturi, publicat\ `n M.Of. nr. 224/09.09.1992.

9. Legea nr. 26/12.05.1994 privind organizarea [i func]ionarea Poli]iei române, publicat\ `n M. Of. nr. 123/18.05.1994.

10. Legea nr. 140/05.11.1996 pentru modificarea [i completarea Codului Penal, publicat\ `n M. Of. nr. 289/14.11.1996.

11. Legea nr. 141/05.11.1996 pentru modificarea [i completarea Codului de Procedur\ penal\, publicat `n M. Of. nr. 289/14.11.1996.

12. Decretul – Lege nr. 6/07.01.1990 privind abolirea pedepsei cu moartea, pentru modificarea [i abrogarea unor prevederi din Codul Penal [i alte acte normative, publicat\ `n M. Of. nr. 4/08.01.1990.

13. Legea nr. 32/16.11.1990 pentru modificare [i completarea unor dispozi]ii ale Codului de Procedur\ penal\, publicat\ `n M. Of. nr. 128/17.11.1990.

II. Doctrin\

1. Beli[ Aurel, Medicin\ legal\, Ed. Teora, Bucuresti, 1992

2. Bulai Constantin, Drept penal român.Partea generala, Ed, Sansa, Bucuresti, 1992.

3. Constantinescu Mihai, Ion Deleanu, Iorgovan Antonie,    Muraru Ioan, Vasilescu Florin, Vida Ioan, Constitutia României comentata si adnotata, Bucuresti, 1992.

4. Ciobanu Dan, Duculescu Victor, Drept constitutional român, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1993.

5. Diaconescu Gh., Drept penal.Partea speciala, Bucuresti, 1995.

6. Diaconescu Gheorghe, Infrac]iunile `n legi speciale penale [i legi extrapenale, vol. I, Ed. Sirius Bucuresti, 1994.

7. Diaconescu Gh., Infractiunile `n legi penale speciale [i legi extrapenale, Ed. ALL, Bucuresti, 1996.

8. Dincu Aurel, Bazele criminologiei, vol. I, Ed. Proarcadia, Bucuresti, 1993.

9. Dongoroz Vintila, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif ,    Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Stanoiu Rodica-Mihaela, Rosca Victor, Explicatii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea speciala, Ed. Academiei RSR, Bucuresti, 1971.

10. Loghin Octavian, Filipas Avram, Drept penal Român. Partea speciala, Ed. Sansa, Bucuresti, 1992.

11. Loghin Octavian, Toader Tudorel, Drept penal român. Partea speciala, Ed. Sansa, Bucuresti, 1994.

12. Loghin Octavian, Drept penal român.Partea speciala, vol. I, Ed. Sansa, Bucuresti, 1994.

13. Mitrache Constantin, Drept penal român.Partea generala, Ed. Sansa, Bucuresti, 1994.

14. Neagu Ion, Drept procesual penal. Partea general\, Bucure[ti, 1992.

15. Poenaru Iulian, Pedeapsa cu moartea "pro sau contra", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

16. R\mureanu Virgil, Competen]a penal\ a organelor judiciare, Ed. Stiintific\ si Enciclopedic\, Bucuresti, 1980.

17. Stancu Emilian, Criminalistica, stiin]a investig\rii infrac]iunilor, Ed. Proarcadia, Bucuresti, 1993.

18. Stanoiu Rodica-Mihaela, Griga Ioan, Dianu Tiberiu, Drept penal. Partea generala, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1992.

19. St\noiu Rodica-Mihaela, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1997.

20. Tanoviceanu Ion, Tratat de drept si procedur\ penal\, Ed. Curierul Judiciar, Bucuresti, 1928.

21. Vasiliu Teodor, Pavel Doru, Antoniu George, Lucinescu Dumitru , Papadopol Vasile, Ramureanu Virgil, Codul penal al RSR comentat si adnotat, partea speciala, vol. I, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti , 1995.

22. Volonciu N., Tratat de procedur\ penal\, vol. II, Partea special\, Ed. Paideia, Bucure[ti, 1994.

23. Zolyneak Maria, Drept penal român.Partea generala, vol. I, Ed. Fundatiei "Chemarea", Iasi, 1994.

24.    * * *        Principalele instrumente internationale privin drepturile omului la care România este parte, vol. I, Instrumente universale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 1996.

CUPRINS

CAP. I.    Dreptul la viata – drept fundamental al omului

Sectiunea I. Ocrotirea dreptului la viata in perspectiva istorica

§.1. Perioada antica

§.2. Perioada Evului Mediu

§.3. Epoca moderna si contemporana

§.4. Ocrotirea dreptului la viata in România

Sectiunea a II-a. Dreptul la viata. Consacrare constitutionala

Sectiunea a III-a. Dreptul la viata. Ocrotire prin mijloace de drept penal

CAP. II. Infractiunile de omucidere

§.1. Notiune

§.2. Obiectul juridic

§.3. Obiectul material

§.4. Subiectul

§.5. Latura obiectiva

§.6. Latura subiectiva

§.7. Tentativa si consumarea

§.8. Sanctiunea

§.9. Formele grave

CAP. III. Omorul deosebit de grav

Sectiunea I. Notiune si definitie

Sectiunea a II-a. Obiectul juridic si obiectul material

§.1. Obiectul juridic

§.2. Obiectul material

Sectiunea a III-a. Subiectii infractiunii

§.1. Subiectul activ

§.2. Subiectul pasiv

Sectiunea a IV-a. Structura si continutul juridic al infractiunii

§.1. Specificul continutului

§.2. Latura obiectiva

1. Elementul material

2. Urmarea imediata

3. Legatura de cauzalitate

§.3. Latura subiectiva

§.4. Elementele circumstantiale ale infractiunii de omor deosebit de grav

1. Omorul savarsit prin cruzimi

2. Omorul savarsit asupra a doua sau mai multe persoane

3. Omorul savarsit de o persoana care a mai comis un omor consumat

4. Omorul savarsit pentru a comite sau ascunde savarsirea unei talharii sau piraterii

5. Omorul savarsit asupra unei femei gravide

6. Omorul savarsit asupra unui magistrat, politist, jandarm ori asupra unui militar in timpul sau in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale acestora

Sectiunea a V-a. Forme, modalitati si sanctiuni

§.1. Formele infractiunii

1. Actele preparatorii

2. Tentativa

§.2. Modalitatile infractiunii

§.3. Sanctiuni

Sectiunea a VI-a. Legaturi cu alte infractiuni

CAP. IV. Aspecte criminologice si procesual penale

Sectiunea I. Aspecte criminologice

Sectiunea a II-a. Aspecte procesuale