Omorul , Analiza Si Interpretarea Omorului Intentionat cu Circumstante Agravante

Introducere

Printre sarcinile primordiale ale dezvoltării sociale se profilează sarcina combaterii criminalitătii. Omul reprezintă suprema creatie a lumii care,  prin spiritul său neobosit, tinde continuu spre perfectionare. Totodată omul, în exclusivitate prin trăirea cu adevărat a tot ce este bun, frumos si drept, se impune pe toate planurile, dă dovadă de personalitate, dominîndu-si, în acelasi timp, impulsurile inferioare. Viata este un fenomen complex. Ca formă superioară de miscare a materiei, ea are la bază procese biologice si psihice care îsi subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice).

Dar mai presus de toate, ea este un fenomen social, o valoare socială, adică acea relatie socială care, fiind reglementată din punct de vedere juridic, constituie dreptul absolut la viată al persoanei umane.

            Totusi, desi nimeni nu contestă, realitatea arată că în societate s-au produs si continuă să se pruducă acte de suprimare a vietii omului, ceea ce vine în discordantă flagrantă cu idealurile de libertate si dreptate pentru care a luptat omenirea.

Legiuirile penale din toate timpurile si toate orînduirile sociale au recunoscut gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care îl prezintă infractiunile contra vietii, uciderea unei persoane constituind una dintre cele mai grave fapte. Încălcarea dreptului de a trăi crează o stare de nesigurantă socială, un dezechilibru periculos pentru însăsi existenta societătii.

De aceea este si firesc ca astfel de acte de încălcare a legii penale, care vizează relatiile sociale ce ocrotesc viata, bunul cel mai de pret al omului, să stea în atentia întregii colectivităti si, desigur, în primul rînd, în atentia organelor de drept, cărora le revine sarcina de a apăra împotriva faptelor antisociale în vederea ocrotirii fizice si protectiei juridice a vietii si principalelor ei suporturi : integritatea corporală si sănătatea persoanei.

Un loc important în structura criminalitătii din Republică îl ocupă infractiunile contra vietii si sănătătii persoanei, comise cu violentă. Frecventa cu care sunt ele întîlnite, pericolul social sporit determină necesitatea de a efectua un studiu complex al acestei probleme de rezonantă în contextul actual al societătii noastre, care urmăreste si cunoasterea diversitătii si complexitătii cauzelor săvirsirii lor, pentru a interpreta corect concluziile ce decurg din cazuistica existentă, supusă analizei si investigatiei stiintifice.

În art. 1 alin 3 al Constitutiei se prevede că  în Republica Moldova, ca stat de drept, democratic, demnitatea omului, drepturile si libertătile lui, libera dezvoltare a personalitătii umane, reprezintă valori supreme si sunt garantate. Garantarea tuturor acestor drepturi si libertăti ale persoanei are loc juridic prin mijloacele Dreptului Penal, adică prin incriminarea ca infractiuni si sanctionarea cu pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile mentionate. Legiuitorul a prevăzut în art. 2 al Codului Penal  printre valorile de maximă importantă, a căror apărare constituie scopul legii penale „persoana, drepturile si libertătile acesteia” , subliniind în acest fel caracterul de valoare supremă a persoanei umane. În corespundere cu Constitutia RM “statul garantează fiecărui om dreptul la viată si la integritatea fizică si psihică”.

În lumina acestor ipoteze, pornind de la ideea unor noi reglementări penale adoptate, mi-am propus spre examinare minutioasă aspectele juridico-penale. Aria tot mai largă, complexitatea si continua diversificarea formelor de manifestare a omorului a determinat analiza temeinică a circumstantelor agravante ale acestuia. În legătură cu cele relatate, este de arătat că  în ultimii ani în RM omorul ocupă un loc important în structura generală a criminalitătii, desi în statisticile politienesti nu se operează cu indici care reflectă situatia cantitativă. Acest moment se datorează în mare parte multiplelor dificultăti privind calificarea acestor fapte si a complexitătii probatiunii acestor modalităti normative si faptice ale omorului. De ceea, studiul data pare ca o încercare de actualizare teoretico-stiintifică.

Prin lucrearea dată mi-am propus analiza si interpretarea omorului intentionat cu circumstante agravante prin prisma elementelor constitutive care-l caracterizează din punct de vedere juridico-penal în general si în particular analiza circumstantelor agravante în functie de latura subiectivă a componentei de infractiune, de a deduce anumite idei progressive vizînd interpretarea si aplicarea justă a normelor penale în vigoare vizavi de subiectul propus si a constata anumite lacune, coliziuni, inexactităti referitoare la subiectul supus investigatiei stiintifice, de a formula propuneri si recomandări.

Scopurile trasate sunt intermediate de obiectivele cercetării, la care as referi examinarea complexă a următoarelor elemente de bază:

-Definirea omorului

-Determinarea locului omorului în cadrul sistemului de infractiuni contra vietii.

-Analiza juridico-penală a elementelor constitutive care-l caracterizează.

-Analiza juridico-penală a circumstantelor agravante în functie de latura subiectivă a componentei de infractiune.

-Procedee de calificare ale omorului cu circumstante agravante în functie de latura subiectiva a componenetei de infractiune.

Normele penale avînd un caracter complex, implică în cadrul studiului lor atît analiza unor probleme de ordin general (comune unui grup de infractiuni) cît sia unor probleme cu caracter special (proprii fiecării infractiuni în parte). Aceasta se realizează cu ajutorul unui cumul de metode si teorii. Teoria cunoasterii, metoda istorică, sistemică, gramaticală, logică, comparativă, statistică.

Din cauza unor imperfectiuni legislative de multe ori legea este interpretată în mod diferit. Astefel redînd diferite opinii contrare s-a argumentat pozitia unor sau altor autori ori a fost expus punctual de vedere pe care autorul tezei l-a considerat cel mai aproape de realitate si de necesitătile actuale ale statului nostrum. Lucrarea de fată prezintă un studio de drept penal privind omorul intentionat cu circumstante agravante în functie de latura subiectivă a componentei de infractiune.

1.1 Reglementări penale privind omorul în legislatiile

                                    Penale a altor state

  Fiecare stat a avut si va avea mereu particularitătile sale de dezvoltare, de reglementare a relatiilor care apar în societate, fapt datorat apartenentei acestuia la un anumit sistem juridic. De aceea este si firesc ca legiuitorul statelor respective să folosească anumite modalităti de prevedere în legislasie a procedeelor eficiente destinate mentinerii ordinii publice,  de exemplu: el poate incrimina anumite fapte care după părerea lui atentează la valorile sociale apărate de legile constitutionale si poate dezincrimina altele. Acest fapt duce la diversificarea reglementărilor penale. Un exemplu elocvent în acest sens este incriminarea lipsirii de viată la dorinta persoanei (eutanasia) de Codul Penal al Republicii Moldova la art. 148 si neincriminarea acesteia de către legiuitorul olandez.

    În legislatia tuturor statelor infractiunile contra vietii, integritătii corporale sau sănătătii ocupă un loc prioritar. Infractiunile contra vietii sunt clasificate diferit în tări diferite. În Codul Penal francez din 1992 la diferentierea acestora de alte infractiuni s-a stabilit criteriul material, adică gravitatea faptei, infractiunile contra vietii persoanei fiind incluse în cadrul crimelor (art. 111-1 CPF). Astfel, în titlul II se denumesc faptele care prefigureză persoana umană, incriminează faptele contra vietii în două sectiuni distincte prevăzute în capitolul I si anume : faptele voluntare contra vietii   (S-1) si faptele involuntare contra vietii (S-2). În prima  sectiune este incriminat omorul (221-1), omorul agravant (221-2), omorul cu premeditate (221-3), omorul comis în alte circumstante agravante (221-4), atentatul la viata persoanei prin otrăvire (221-5). În sectiune a doua este incriminat omorul involuntar (22-6), răspunderea din culpă a persoanelor morale (221-1). Capitolul II cuprinde si reglementări cu privire la faptele prin care se adduce atingere integritătii fizice sau psihice a persoanei după cum acestea sunt voluntare: actele de tortură si cele de barbarie (221-9) în formă simplă si apoi forma agravantă, violentele simple si agravante, amenintările art. 222-16 sau involuntare în art. 222-19.

  Criteriul material de clasificare a infractiunilor a existat déjà la acel moment în Dreptul Penal englez. Conform lui pînă în 1967 infractiunile erau împărtite în juridico-materiale si juridico-procedurale, iar cele contra vietii se încadrau în infractiunile juridico-materiale grave, numite pe atunci felonii. După 1967, conform legii din 21 iunie a aceluias an, ele se atrubuie la “alte infractiuni” (infractiunile de atunci si pînă azi se grupeză în două categorii: trădarea si alte infractiuni).

  În conformitate cu dispozitiile legislative ale dreptului penal al SUA, infractiunile contra vietii se încadrează în felonii (se pedepsesc cu privatiunea de libertate pe un termen mai mare de un an).

  Codul Penal al SUA incriminează în art. 210-1 omuciderea (homicide), sistematizînd materialul astfel: în art. 210-1 este incriminat omorul (crima de gradul I-murder), cînd fapta este comisă cu intentie,cu bună stiintă, din interes material (la comandă), din nepăsare sau dintr-o extremă indiferentă manifestată fată de viata umană; în ar. 210-3 omorul din imprudentă (crimă de gradul II-monslaugher), cînd fapta este comisă cu temeritate; în art.210-4 omuciderea din neglijentă (crimă de gradul III-neglijent homicide), cînd fapta este comisă din neglijentă; art.210-5 este incriminată infractiunea de determinare sau ajutor dat victimei să se sinucidă.[9]

            Codul Penal german reglementează infractiunile contra vietii în capitolul XVI, unde sunt incriminate uciderea unei personae în conditii agravante (paragraful 211); , inclusive la comandă;uciderea unei persoane în conditii neagravante (paragraful 212); uciderea unei persoane în conditii atenuante (paragraful 213); omorul la cererea victimei (paragraful 216); pruncuciderea (paragraful 217);întreruperea sarcinii (paragraful 218). În capitolul XVII sunt incriminate faptele contra integritătii corporale.[10]

            Codul Penal italian reglementează infractiunile contra vietii, integritătii corporale sau sănătătii în capitolul I, Titlul XII, cartea a II-a, iar cel spaniol-în Titlul VIII, cartea a II-a: în capitolul I patricidul (art.405), asasinatul la comandă (art.406) , omorul simplu (art.407), În capitolul II pruncuciderea (art.410), în capitolul III vătămările. În Codul Penal al României, infractiunile contra vietii sunt prevăzute în capitolul I, sectiunea I, intitultă “Omuciderea”, care cuprinde art.174-179, sunt incriminate: omorul (art.174), omorul calificat (art.175), omorul deosebit de grav (art.176), pruncuciderea(art.177), uciderea din culpă (art.178), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179)

             Legiuitorul din Federatia  Rusă  a inclus infractiunile contra vietii în Codul Penal din 1996 în capitolul VII, Titlul 16- “Infractiuni contra vietii si sanătătii”. Acesta cuprinde: omorul simplu (art.105, alin.1), omorul agravat (art.105,alin.2), pruncuciderea (art.106), omorul ]n stare de affect(art.107), omorul în urma depăsirii limitelor legitimei apărări (art.108, alin.1), omorul în urma depăsirii măsurilor necesare pentru retinerea infractorului (art.108, alin2), cauzarea mortii din imprudentă (art.109), determinarea la sinucidere (art.110).[11]

                                       Sectiunea 1.3. Conceptul de omor

            Legea penală acordă cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atît în ceea ce priveste însăsi existenta sa fizică si atributele fundamentale ale personalitătii lui, cît si în ceea ce priveste toate celelalte drepturi, libertăti si interese pe care societatea este datoare să i le asigure.Aceast fapt se datorează în manieră specifică Dreptului Penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere fiintei, drepturilor si intereselor legitime ale omului.

Faptele sociale periculoase îndreptate împotriva omului sunt numeroase si variate. Făcînd distinctie între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existenta fizică si la principalele atribute ale fiintei si personalitătii umane, pe de o parte,si faptele atribuite împotriva altor drepturi si interese ale omului, pe de alta parte, legiuitorul le-a inclus pe cele dintîi într-o categorie distinctă de infractiuni, cu titlu Infractiuni contra vietii si sănătătii persoanei.

Dacă să ne referim la legislatia noastră, putem mentiona că componentele de infractiuni contra vietii sînt concentrate în articolele 145-150 Cod Penal al Republicii Moldova, însă în cadrul lucrării date ne vom referi doar la articolul 145 Cod Penal al Republicii Moldova- Omorul intentionat cu respectivele  circumstante agravante.

Pentru început este necesar de a analiza notiunea conceptuală de omor care reprezintă un reper, un punct de sprijin care ne ajuta să solutionăm corect chestiuni particulare ce apar in procesul de calificare a faptelor, să cunoastem semnele individuale ale infractiunilor comise si să verificăm conformitatea lor cu prevederile legii.

Sintetizînd semnele comune pentru toate formele si tipurile deomor la etapa finală a analizei si ridicîndu-le la un tot întreg în limitele definitiei stiintifice, vom ajunge la notiunea generală de omor. Evident, o asemenea componentă de infractiune poate fi privită doar în calitate de constructie teoretică care are însă asa cum am mentionat anterior, o însemnatate deosebit de mare pentru practica aplicării normelor panale ce contin semnele componentei de omor.

Legislatiile moderne prevăd, în afară de forma de bază a omorului (sau omorul simplu), modalităti agravate de omor, care sînt reglementate în partea specială a Codului Penal, la capitolul privind „omuciderea “, sub formă  agravante de calificare. [12]În codul nostrum penal sînt reglementate omorul simplu si omorul calificat. Infractiunea de omor implică întotdeauna aceleasi caracteristici, si anume, existenta unei actiuni (inactiuni) comise cu intentia de a suprima viata unei personae, actiune care are ca rezultat moartea victimei. În realizarea sa concretă, actiunea sau inactiuneapoate prezenta însă unele particularităti, după cum, în jurul faptei tipice (omorul simplu) se grupează diferite elemente care, fără a schimba substanta faptei, îi da o coloratură diferită, sporindu-I vădit gradul de pericol social. Aceste împrejurări sînt valorificate de legiuitor si  prevăzute  ca elemente circumstantiale în continutul infractiunii de omor, reprezentînd o modalitate normativă agravată a infractiunii de omor. Asadar, din punct de vedere al teoriei dreptului penal, omorul este definit ca lipsirea ilegală si intentionată de viată a unei alte personae. Această definitie a notiunii de omor este aplicată tuturor infractiunilor savîrsite prin omor, prevăzute la art 145-148CP al RM. Există însă si alte definitii ale acestui concept, astfel potrivit unei opinii, omorul este definit ca privarea ilegală, intentiontă sau din imprudentă, de viată a unei alte personae, atunci cînd cauzarea mortii constituie temeiul raspunderii penale.[13]referitor la ceastă definitie, Cuznetov A.V. critică pe bună dreptate partea finală a definitiei date,mentionănd  că orice actiune sau inactiune este considerată infractiune doar cu conditia că ea este prevătută de lege în caliatate de faptă socialmente pericoloasă si evaluează în calitate de temei al răspunderii penale, de aceea o indicatie specială asupra acestui semn este în plus. Acelasi autor propune o altă  formulare a notiunii de omor, si anume: omorul reprezintă fapta social periculoasă săvîrsită cu vinovătie si prevăzută de legea penală, care atentează la viata altei personae si-i cauzează  acesteia moartea. În fond aceeasi notiune o gasim si în una din lucrările autorului Borodin S.V., care sustine că omorul este fapta social periculoasă săvîrsită cu vinovătie, care cauzează moartea altei personae. În alte surse întîlnim definitii care nu contin toate semnele necesare ale notiunii de omor. Astfel, potrivit unei opinii, omorul reprezintă o faptă ilegală ce cauzează moartea unei alte personae. Și o altă definitie: omorul este privarea ilegală de viată a unei alte persoane.

Potrivit unei alte opinii, aspru criticată la timpul său, omorul este doar cauzarea intentionată a mortii unei persoane. Anume această ultimă definitie o găsim în alin. 1 art. 105 al Codului Penal al Federatiei Ruse pînă a fi modificat. La constructia acestei definitii, legiuitorul rus a omis un foarte important cuvînt- că această faptă este savîrsită “ilegal “. Căci interpretarea literală a alin.1art105C.P. al Federatiei Ruse face posibil de a  atribui la fapta de omor cauzarea mortii  celui care atacă, în conditiile legitimei apărări. Însă această definitie tine de domeniul trecutului, deoarece a fost modificată anume în legatură cu problema expusă mai sus. Astfel în prezent notiunea de omor sună în felul următor ”privarea ilegală de viată prin actiune sau inactiune “, însă si aici pot exista careva obiectii la faptul că nu este specificat modul intentionat de comitere a infractiunii date, ceea ce crează rezerve de interpretare în diferite feluri.

Definitie de asemenea dintre cele mai reusite cu cîtva timp în urma care era împărtăsită si de doctrina noastră[14] este dată de autorii Pobegailo E.F. si Mendelson G.A., identică la ambii, definitia evocă următoarele: “Omorul este privarea ilegală, intentionată sau din imprudentă, de viată a unei alte persoane”. Practic aceeasi opinie este împărtăsită si de către savantul Rosca C.: “Omorul este lipsirea ilicită culpabilă de viată a altei personae”. După cum am mentionat mai sus, definitia dată de Pobegailo si Mendelson  a fost împartăsită si de doctrina noastră pînă la intrarea în vigoare a Codului Penal din 2002 după care din definitia dată a fost inlăturată sintagma sau din imprudentă  deoarece conceptului de omor îi este caracteristic o conduită violentă, reprezentînd o formă de manifestare a făptuitorului care aluat hotărîrea de a suprima viata unei personae si se foloseste de mijloacele apte să realizeze acest scop pe cînd în cazul lipsirii de viată din imprudentă nu avem un act de violentă, ci o conduită gresită a făptuitorului  într-o situatie periculoasă, susceptibilă să producă în anumite împrejurări, urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei[15].Astfel în urma constatărilor date s-a ajuns l-a concluzia ca lipsirea de viată din imprudentă sa fie incriminată într-un articol aparte (articolul 149 CP) deoarece gradul de pericol social al acestei infractiuni este mai redus în comparatie cu cel al infractiunilor savîsite prin omor. Deci în concluzie putem mentiona ca definitia cea mai perfectă a omorului este lipsirea ilegală si intentionată de viată a unei alte persoane.

2.2Analiza juridico-penală a circumstantelor agaravante ale                omorului în functie de latura subiectivă a componentei de infractiune.

În literatura juridică este acceptată împărtirea circumstantelor agravante, enumerate în articolul 145 Cod Penal al RM , pe grupuri[58], în functie de elementele componentei de infractiune- obiect, latură obiectivă, subiect, latură subiectivă. Astfel, noi ne vom referi doar la grupul de circumstante ce se atribuie laturii subiective a componentei de infractiune a omorului intentionat.

Deci conform laturii subiective circumstantele agravante ale omorului se prezintă astfel :

        Omorul săvîrsit cu premeditare;

        Omorul săvîrsit din interes material;

        Omorul săvîrsit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligatiilor de serviciu sau obstesti;

        Omorul săvîrsit cu  scopul de a ascunde o altă infractiune sau de a înlesni săvîrsirea ei;

        Omorul săvîrsit din motive de ură social, natională, rasială sau religioasă;

        Omorul săvîrsit cu scopul de a preleva si \sau utiliza ori comercializa organele sau tesuturile victimei;

        Omorul săvîrsit la comandă;

În continuare vom face o analiză juridico-penală a tuturor circumstantelor prezentate mai sus.

                     Omorul săvîrsit cu premeditare- alin.(2) litera a) art.145 CP al RM

Înainte de a trece la analiza juridico-penală propriuzisă, este necesar de a explica unele concepte, si anume:

Premeditarea-cuvînt compus din prefixul „pre “, care semnifică o anterioritate, si substantivul “meditare “, ce are întelesul de “cugetare “, de “gîndire “ profundă asupra unui subiect, dar si de “a plănui”, “a urzi “.

                     Practica si doctrina judiciară  română în materie, i-au configurat onceptului “premeditare” unele elemente alcătuitoare, în prezenta cărora această atitudine psihică a făptuitorului poate fi identificată în cazul concret, si anume:

                     1)Adoptarea hotărîrii de a ucide, consolidarea acesteia si reflectarea asupra modalitătii de înfăptuire a actiunii(imaginarea si calcularea eficientei posibilelor variante de actionare);

                     2)Exteriorizarea si manifestarea rezolutiei delictuase constînd în obtinerea de informatii necesare executării omorului (date despre programul sau obiceiurile victimei, capacitatea acesteia de a riposta, existenta unor cîini la locul ori în preajma locului stabilit pentru săvîrsirea infractiunii),  pregătirea instrumentelor trebuinceoase înfăptuirii actiunii (cumpărarea si curătirea armei, procurarea sau prepararea otrăvii etc.), alegerea locului si timpului cel mai propice, crearea conditiilor favorabile, si în general, oricare activităti de această natură menite si întreprinse în vederea atingerii scopului.

                     3)Timpul scurs între luarea hotărîrii de a ucide si punerea acesteia în executare, interval în care autorul îndeplineste activităti pregătitoare.[59]

                     Putem ferm să afimăm că si în doctrina noastră se regăsesc aceste trei elemente alcătuitoare pe care noi le numim conditii de realizare a premeditării[60], si  anume: 1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărîrii de a săvîrsi omorul si pînă în momentul executării infractiunii;

                     2) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să  mediteze, să-si concentreze fortele sale psihice în vederea asigurării succesului actiunii sale;

                     3) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să treacă la săvîrsirea unor acte de pregătire de natură să întărească hotărîrea luată si să asigure realizarea ei.[61]

                     Intentia va fi premeditată, spune autorulRarog A., dacă dorinta de a comite infractiunea a apărut la subiect fără vreo influentă, fără a fi provocată de o situatie concretă de viată si a fost înfăptuită de către făptuitor după scurgerea unui interval de timp considerabil din momentul aparitiei intentiei de a comite infractiunea[62].

Oprimă conditie constă în trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărîrii de a săvîrsi omorul si pînă în momentul executării infractiunii.

Durata acestui interval de timp nu este fixă si nici nu poate fi dinainte stabilită. În fiecare caz instanta de judecată va constata dacă această conditie este sau nu îndeplinit, tinînd seama de împrejurărileconcrete ale cauzei, si îndeosebi, de particularitătile subiective ale făptuitorului, deoarece, în functie de aceste particularităti, o persoană poate avea nevoie de un interval mare de timp pentru a chibzui, pe cînd o altă persoană poate chibzui cu multă eficientă chiar într-un interval de timp mult mai scurt. În practica judiciară, considerîndu-se îndeplinită această primă conditie, s-a retinut ca omor săvîrsit cu premeditare, de exemplu fapta inculpatului, care în urma unui conflict cu victima, a plecat acasă, s-a înarmat cu un cutit si a revenit în acelasi loc după o oră, pîndind-o si aplicîndu-i o lovitură în inimă cu efect mortal.

                     O a doua conditie priveste activitatea psihică a făptuitorului de reflectare, de chibzuire asupra modului cum va săvîrsi infractiunea, în intervalul de timp cuprins între momentul luării hotărîrii infractionale si momentul începerii hotărîrii, făptuitorul

Trebuie să mediteze, să-si concentreze fortele sale psihice în vederea asigurării succesului actiunilor sale. Din cerinta acestei conditii rezultă că nu se poate vorbi de premeditare în situatia în care făptuitorul nu a putut să mediteze, să cîntărească posibilitătile de realizare a hotărîrii luate. În acest sens în practica judiciară s-a decis –de exemplu- că nu poate fi retinut ca omor săvîrsit cu premeditare, fapta inculpatilor care în urma unui incident cu victima, produs întîmplător la întîlnirea lor cu aceasta, în afara locului unde se aflaseră împreună, au lovit-o cu ciomegile si cu cutitul, pe care le aveau asupra lor, deoarece în conditiile date, ei nu au situatia de a cîntări posibilitătile de săvîrsire a faptei si nici consecintele legate de hotărîrea luată.

                     În sfîrsit, pentru existenta premeditării se mai cere ca, în intervalul de timp cuprins între momentul luării hotărîrii infractionale si momentul începerii executării omorului, făptuitorul să treacă la săvîrsirea unor acte de pregătire de natură să întărească hotărîrea luată si să asigure efectiv realizarea ei.

                     Este necesar să fie întrunite toate aceste conditii , dacă lipseste intervalul de timp la care ne-am referit , sau dacă, existînd acest interval de timp, făptuitorul nu a avut posibilitatea să mediteze asupra hotărîrii luate, ori dacă, în sfîrsit există primele două conditii, nu au fost efectuate acte de pregătitire a comiterii infractiunii, agravanta săvîrsirii omorului cu premeditare nu poate fi imputată.

                     Ultima conditie, adică săvîrsirea unor acte de pregătire este atît de strîns legată de cea de-a doua conditie- activitatea psihică a făptuitorului, încît, de cele mai multe ori, fiind îndeplinită ultima conditie, este realizată implicit si cea de a doua. De aceea,  se consideră, uneori, că premeditarea presupune realizarea numai a două conditii: trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărîrii de a săvîrsi omorul si efectuarea unor acte de pregătire.

                     Premeditarea atribuie omorului caracter calificat deoarece, presupunînd, pe de o parte, o concentrare a fortelor psihice ale făptuitorului, iar pe de altă parte, o pregătire a comiterii faptei, asigură acestuia sanse sporite de reusită.

                     În acelasi timp, premeditarea relevă si un grad de pericol mai mare a făptuitorului, care întelege că procedează metodic, cu calm pentru traducerea în fapt a hotărîrii sale infractionale.[63]

        Omorul săvîrsit din interes material alin.(2) litera b) art.145 CP al RM

                     Notiunea de interes material, denotă ideea de preocupare, dorintă egoistă a făptuitorului de a dobîndi în urma omorului, un avantaj (folos) patriminial. Avantajul material rîvnit de autor poate fi actual- de pildă, o sumă de bani, bunuri de orice fel, beneficiul unui contract de locatiune ect.- ori în perspectivă – deschiderea succesiunii persoanei ucise al cărei mostenitor este făptuitorul, stingerea în acest mod a unei datorii s.a. Este realizată această cerintă legală si în ipoteza uciderii unei alte persoane decît cea a cărei moarte deschide făptuitorului calea spre obtinerea avantajului.[64]

                     Interesul material constituie deci un mobil al infractiunii, motivatia actiunii de ucidere, în absenta acestui mobil neputînd fi retinută agravanta prevăzută la litera b), chiar si în ipoteza în care decesul victimei ar determina- implicit- crearea, în beneficiul inculpatului, a unui profit material.

                     Potrivit p. 10 al Hotărîrii Plenului Curtii Supreme de justitie din 15 noiembrie 1993 „Cu privire lapractica judiciară în cauzele despre omor premeditat “ cu modificările ulterioare, drept omor săvîrsit din interes material urmează a fi calificat omorul intentionat, dacă a fost săvîrsit cu scopul de a obtine un beneficiu material pentru vinovat sau pentru alte persoane (banit, bunuri sau drepturi la obtinerea lor, dreptul la spatiu locativ etc.) sau cu intentia de a fi scutit de cheltuieli materiale (restituirea bunurilor, datoriei, plătirea serviciilor, îndeplinirea obligatiilor patrimoniale, plătirea pensiei alimentare etc.).[65]

                     Asadar, interesul material este orice folos, avantaj sau beneficiu de natură patrimonială. El poate consta din bani, bunuri, avantaje material, recunoasterea unui drept material, stingerea unei datorii etc. Interesul acaparator, în esentă egoist si josnic, legiuitorul l-a apreciat, pe bună dreptate, ca fiind un mobil de natură sa agraveze omorul.

                     Săvîrsirea omorului din interes material este o circumstantă personal, deoarece priveste latura subiectivă a infractiunii. În consecintă, ea nu este transmisibilă participantilor. Dacă, însă, participantii au actionat din acelasi motiv, agravanta va fi aplicată si lor.

                     Pentru calificarea omorului ca fiind săvîrsit din interes material este necesar a stabili că un asemenea motiv a apărut la făptuitor pînă la omor. În cazul în care lipseste acest aspect, însusirea, de exemplu a averii victimei, după privarea ei de viată, se încadrează în componenta omorului fără interes acaparator.

                     Semnificatia pe care o poartă notiunea de interes acaparator sau, astfel zis, interes material ca circumstantă agravantă în materie de omor este oarecum diferit de cel comun, cel de folos sau de avantaj material (respective, bani sau bunuri obtinute din activităti curente). Interesul de omor care stă la baza omorului agravant se poate înfătisa sub diverse forme concrete: ca un avantaj sau beneficiu, cum ar fi banii, bunurile, titlurile de valoare sau dobîndirea unei succesiuni. Interesul material poate consta si în stingerea unor datorii sau în obtinerea altor avantaje (de exemplu, autorul omorului speră să fie promovat după moartea victimei).[66]

                     Caracterul infractiunii aflate în examinare nu se modifică din cauza că interesul ce a conditionat omorul victimei nu a fost realizat în practică (de exemplu, făptuitorul nu a primit bunurile care apartineau victimei sau nu a putut să se folosească de spatiul locativ care apartinea victimei).

                     În unele cazuri omorul este calificat ca fiind savîrsit în interes material, în timp ce în realitate el este determinat de cu totul alte motive (răzbunare, gelozie, conflicte familial.) De regulă, acestea se întîmplă atunci cînd săvîrsirea omorului este precedată de unele litigii cu character patrimonial (de exemplu, partea vătămată nu plăteste suma stabilită, nu întoarce datoria). În aceste cazuri se scapă din vedere că doar dorinta de a obtine anumite foloase materiale sau năzuinta de a fi scutit de cheltuieli material datorită privării de viată a victimei reprezintă un temei de calificare a omorului ca fiind săvîrsit în interes material.

                     Agravanta analizată operează numai atunci cînd s-a stabilit că tocmai interesul material a servit ca pretext pentru omorul victimei. De aceea, fapta nu poate fi calificată ca omor săvîrsit din interes material, dacă:

                     1) Cîstigul material apare doar ca ocazie pentru săvîrsirea omorului precedat de acte de huliganism sau de altă natură;

                     2) A avut loc în timpul cînd făptuitorul îsi păzea bunurile sale;

                     3) A fost săvîrsită în scopul recuperării de către făptuitor a propriilor bunuri care se aflau ilegal la victimă;

                     4) A fost savîrsită în legătură cu nedorinta victimei de a executa, fată de făptuitor, obligatiunile patrimoniale;

                     5) A fost săvîrsită din răzbunare pentru prejudicial cauzat făptuitorului etc;         

                     Se califică drept omor săvîrsit din interes material:

                     1) Omorul copilului de către părintii săi în scopul de a se elibera de obligatia de întretinere a acestuia;

                     2) Omorul săvîrsit în vederea primirii sumei asigurate;

                     3) Omorul săvîrsit în scopul neachitării datoriei;

                     4) Omorul săvîrsit în scop de canibalism, cu precizarea că făptuitorul doreste să beneficieze de calităti de consum ale corpului victimei;

                     5) Omorul săvîrsit în vederea obtinerii drepturilor la spatiu locativ, a mostenirii, a altor foloase sau avantaje material etc;

                     Interesul material trebuie să premeargă omorul, nu să-l succeadă, în caz contrar, lipsesc temeiurile aplicării agravantei analizate. De asemenea, este necesar a stabili ca, pentru existenta omorului săvîrsit în interes material, este suficient a constata că făptuitorul a urmărit anume un astfel de interes, indiferent dacă a realizat sau nu acel interes.[67]

Omorul săvîrsit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligatiilor de           serviciu sau obstesti alin.(2) litera c) art.145 CP al RM

            Un asemenea omor, are loc atunci cînd făpruitorul săvîrseste omorul cu scopul de a împiedica activitatea legală a vistimei la îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obstesti, precum si din răzbunare pentru asemenea activitate.

            Prin “îndeplinirea obligatiilor de serviciu” se întelege executarea atributiilor de serviciu care decurg din contractul de muncă, încheiat cu întreprindere, institutie sau organizatie, înregistrată în modul stabilit, indiferent de tipul de proprietate sau de forma juridică de organizare a acesteia. Prin” îndeplinirea obligatiilor obstesti” se are în vedere înfăptuirea de către cetăteni a unor îndatoriri publice cu care acestea au fost însărcinati (de exemplu, îndeplinirea obligatiilor de membru al gărzilor populare) sau săvîrsirea altor actiuni în interesul socitătii sau al unor persoane aparte (de exemplu, comunicarea despre comiterea sau pregătirea infractiunii, criticarea neajunsurilor la adunarea colectivului de muncă, renuntarea de a participa la sîvărsirea infractiunii etc.).

            În Hotărîrea Plenului Curtii Supreme de Justitie din 15.11.1993 nr.9 “Cu privire la practica judiciară pe dosarele despre omorurile premeditate”, punctul 12, se face următoarea explicatie: “Sub notiune de îndeplinire a ăndatoririlor de serviciu trebuie de înteles actiunile oricărei persoane, care se raportează la functiile ei de serviciu, ce reiese din contractul de muncă cu întreprinderile si organizatiile de stat, cooperatiste sau altele înregistrate în modul stabilit, iar sub notiunea de îndeplinire a îndatoririlor obstesti- îndeplinirea de către cetăteni a îndatoririlor obstesti special încredintate lor, precum si săvîrsirea altor actiuni în interesele întregii societăti sau ale unor cetăteni aparte (reprimarea contraventiilor, informarea organelor puterii despre infractiunile săvîrsite sau care se pregătesc.”[68]

            După cumreiese din explicatia sus-mentionată, nu are însemnătate forma de proprietate si forma organizatorico-juridică a întreprinderii sau organizatiei la care victim si-a desfăsurat sau îsi desfăsoară îndeplinirea îndatoririlor obstesti. Important este ca aceste întreprinderi sau organizatii sa fie înregistrate în modul stabilit.

            Pentru aplicarea agravantei examinate este necesar a stabili că omorul a fost săvîrsit în legătură cu îndeplinirea legitimă a obligatiilor de serviciu sau obstesti. Caracterul legitim al îndeplinirii acestor obligatii există în cazul în care conduit a victimei a fost conform cu cerintele si regulele serviciului respective, cu normele morale si nu a format o încălcare a legii, cu atît mai putin- o infractiune.

            În calitate de victim într-o asemenea infractiune poate fi orice persoană- de la conducător pînă la paznic.

            Expresia “în legătură cu “ din dispozitia incriminatoare trebuie interpretată în sensul că omorul poate fi săvîrsit :

1)      Pînă la îndeplinirea obligatiilor de serviciu sau obstesti (în scopul neadmiterii);

2)      În momentul îndeplinirii obligatiilor respective (în scopul reprimării );

3)      După îndeplinirea acelor obligatii (din răzbunare);

 Dacă în reglementarea anterioară din Codul penal (1961) circumstanța dată era limitată numai la persoana care apără ordinea publică, în redacția actuală legiuitorul a lărgit considerabil sensul acesteia și s-a referit la săvârșirea infracțiunii asupra persoanei în legătură cu îndeplinirea de către acesta a obligațiilor de serviciu, fapt prin care se înțelege că nu este obligatoriu ca victima să fie un reprezentant al organelor puterii de stat sau o persoană cu funcții de răspundere. Acestea pot fi și persoane care își îndeplinesc atribuțiile de serviciu în baza unui contract de muncă încheiat și cu o întreprindere, instituție particulară, a căror activitate nu contravine legislației. Aceștia, ca exemplu, pot fi notarii, experții judiciar (criminaliști) independenți, serviciile particulare de pază și escortă etc. îndeplinirea obligațiilor obștești constituie un termen și mai larg după conținut. Acestea pot fi obligații ale cetățenilor legate de activitatea obștească în cadrul unor organizații de caritate, politice sau nepolitice, cît și obligații pe care persoana și le asumă de sine-stătător, îndeplinindu-le în folosul societății – reținerea unui infractor în delict flagrant, cererea îndreptată în adresa unei persoane de-a înceta acțiunile ilegale sau amorale etc.

Circumstanța respectivă apare în cazul când vinovatul săvârșește infracțiunea cu scopul de a împiedica activitatea legala a victimei, de îndeplinirea îndatoritorilor de serviciu sau obștești, precum și din motive de răzbunare pentru asemenea activitate. Aceasta circumstanță agravantă poate fi aplicată doar în cazul, când a fost săvârșită o infracțiune în legătură cu activitatea legală pe care o desfășoară persoana.[69]

Partea vătămată în cazul circumstanței date poate fi doar persoana care îndeplinește obligații de serviciu sau obștești.

Considerăm că această circumstanță necesită, în condițiile actuale, o modificare esențială, care ar lărgi cazurile de reținere a acesteia în sarcina făptuitorilor. Infracțiunea poate fi săvârșită în legătură cu îndeplinirea de către o persoană a obligațiilor de serviciu sau obștești nu numai împotriva acestei persoane, dar poate fi îndreptată și împotriva altor valori importante pentru această persoană[70]. Astfel infracțiunea poate fi săvârșită atât asupra persoanei cât și asupra soției sau rudelor apropiate ale acesteia(idee împărtăsită si de legislatia Federatiei Ruse). Asemenea acțiuni pot fi întreprinse de făptuitori pentru a impune persoanei un mod de comportare sau pentru a se răzbuna pentru acțiunile sale legale.

Considerăm că circumstanța agravantă dată necesită o modificare și redactată în felul următor: săvârșirea infracțiunii asupra unei persoane sau rudelor, apropiaților acesteia în legătură cu îndeplinirea de către ea a obligațiilor de serviciu sau obștești. în conținutul propus, includem și termenul de „apropiați" prin care înțelegem prietenii și colegii persoanei, alte persoane de care aceasta este legată sufletește.

                Deci circumstanța dată va fi reținută numai în cazurile săvârșirii infracțiunii în legătura cu îndeplinirea obligațiilor de serviciu, pericolul social al unor asemenea acțiuni fiind evident. Considerăm că această circumstanță are un caracter univoc agravant și este necesar de a fi reținută în sarcina făptuitorilor ori de câte ori acesta va fi stabilită. Această circumstanță are un caracter real și este incidență, deoarece făptuitorii cunosc motivul infracțiunii. în cazul săvârșirii infracțiunii de un grup de persoane, acesta fa vi reținută în sarcina celor care au avut cunoștință de ea.

Omorul săvîrsit cu  scopul de a ascunde o altă infractiune sau de a înlesni săvîrsirea ei alin.(2) litera d) art.145 CP al RM

Prin conceptul „înlesnire”, din sintagna “a ascunde săvîrsirea altei infractiuni”, trebuie înteleasă acea actiune de omor comisă pentru “a netezi” sau „a deschide” drumul spre infractiunea vizată, pentru a se reusi astfel, prin intermediul omorului, să fie săvîristă infractinea- scop-, cum este omorîrea pazei pentru a evada din penitenciar, omorîrea bărbatului pentru vioalarea femeii ce-l însoteste, ori a femeii împotriva căreia s-a început exercitarea unor acte de constrîngere în scopul de a o viola.

                     Prin conceptul “ascundere “, din aceeasi sintagmă, se întelege întelege actiunea de ucidere întreprinsă pentru a disimula o altă infractiune, pentru a face ca această altă infractiune sî nu poată fi descoperită- bunaoară, ucidereaunui martor ocular la comercializarea de stupefiante, ori a unei personae care a surprins pe făptuitor în timpul furtului.[71]

                     Este de mentionat că acestă circumstantă agravantă este una complexă, adică constă din două circumstante agravante, si anume, omorul săvîrsit cu  scopul de a ascunde o altă infractiune si omorul săvîrsit cu scopul de a înlesni săvîrsirea comiterii altei infractiuni.

                     Agravanta dată se caracterizează prin faptul că vinovatul, privîd de viată victim, urmăreste scopul să ascundă infractiunea săvîrsită deja sau infractiunea care este plănuită a fi săvîrsită în viitor. Pentru componenta dată nu are însemnătate dacă însusi ucigasul sau oricare altă persoană se pregăteste să comită (sau deja a comis) o altă infractiune. Sub altă infractiune trebuie de înteles orice faptă prejudicibilă, prevăzută de legea penală, săvîrsită cu vinovătie si pasibilă de pedeapsă penală (art.14 CP). Nu va fi aplicabilă circumstanta agravantă examinată dacă omorul a fost comis pentru a ascunde o faptă care cade sub incidenta unei contraventii administrative, prevazută de Codul Contraventional.[72]

                     Omorul intentionat săvărsit cu scopul de a înlesni săvîrsirea altei infractiuni este caracterizat prin faptul că vinovatul, privînd de viată victim, urmăreste scopul de a crea conditii care să faciliteze săvîrsirea infractiunii plănuite. Prin comiterea acestui omor făptuitorul tinde să faciliteze săvîrsirea infractiunii atît de către el ănsusi , cît si de către alte personae. Asemenea fapte vinovatul le poate realize atît pînă săvîrsirea infractiunii plănuite, cît si în procesul săvîrsirii ei.

                     Pentru componenta dată nu contează dacă făptuitorul si-a atins ori nu scopul urmărit- de a ascunde sau de a înlesni săvîrsirea altei infractiuni. Este sufficient doar ca acest scop să reprezinte obiectivul urmărit de făptuitor. Omorul săvîrsit cu scopul de a ascunde o altă infractiune prevede, de exemplu, uciderea victimei, martorului, persoanelor care detin probele (dovezile) infractiunii cu scopul de a le sustrage si ale nimici.[73]

Omorul săvîrsit din motive de ură social, natională, rasială sau religioasă alin.(2) litera e) art.145 CP al RM

Prin instituirea acestei agravante, statul asigură respectarea prevederilor Constitutiei Republicii Moldova (art.16) si ale Conventiei Internatonale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de ONU la 21 decembrie 1965 la New York, despre asigurarea egalitătii persoanelor în fata legii si a autoritătilor statale si eliminarea tuturor formelor de discriminare.[74]

                     Agravanta examinată este una coplexă, deoarece este constituită din patru circumstante mai înguste după continut:

–  Din motive de ură socială, care presupune o atitudine intolerantă a făptuitorului fată de victimă ca reprezentant al altei pături sociale.

Victima este suprimată din cauza pozitiei sociale si economice pe care o detine în societate (mai bogat, mai sărac, este somer sau este încadrat în cîmpul muncii, este tăran sau intelectual etc.).

                – Din motive de ură natională, care prevede o atitudine intolerantă si

                     agresivă fată de reprezentantii altei nationalităti, iar luarea vietii

                     victimei este motivată anume de apartenenta ei la o anumită nationalitate

                     sau grup etnic. Făptuitorul poate fi o persoană de altă nationalitate sau

                     etnie, sau de aceeasi nationalitate sau aceeasi etnie, dar în ultimul caz

                     suprimarea vietii victimei este motivată de răzbunarea pentru pasivitate,

                     conciliere cu reprezentantii altei nationalităti sau etnii, sau de crearea

                     artificială a unui conflict interetnic.

                        – Din motive de ură rasială, caracterizată prin intolerantă fată de

                     persoanele altei rase, bazată pe idiologia superioritătii în raport cu

                     reprezentantii altei rase. În suprimarea vietii individului de altă rasă

                     făptuitorul trebuie să fie mînat anume de motivul de ură rasială

                     fată de victimă, de considerentul superioritătii sale în raport cu rasa

                     al cărei reprezentat a fost ucis.

Omorul săvîrsit din ură rasială este o componentă al discriminării rasiale, iar această notiune „are în vedere orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta întemeiată pe rasă, culoare, ascendentă sau origine natională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoasterea, folosinta sau exercitarea, în conditii de egaliatate, a drepturilor omului si a libertătilor fundamentale în domeniile: politic, economic, social si cultural sau în oricare domeniu al vietii politice„[75].

                        – Din motive de ură religioasă, care se exprimă prin considerarea falsă

                     si artificială a superioritătii făptuitorului ca reprezentat al unei religii fată

                     de reprezentantii altei confesii. Făptuitorul purcede la suprimarea vietii

                     victimei anume din motivele indicate.

                     Sub incidenta acestei agaravante va cădea fapte persoanei vinovate si în cazul suprimării vietii unei persoane de aceeasi confesiune religioasă, dar din motive că victima sustine egalitatea religiilor si stima fată de reprezentantii altor religii.

                     Pentru a se aplica circumstanta dată, se cere de stabilit următoarele aspecte:

                     – existenta motivului special, care se manifestă prin ură socială, natională, rasială sau religioasă. Este posibil ca, săvîrsindu-se un omor din acest imbold, să fie prezente si alte motive de dusmăne simplă, de răzbunare, motive josnice sau meschine.dar motivul indicat direct la litera respectivă a circumstantei date trebuie să domine si să se evidentieze în raport cu alte imbosduri criminale.

                     – imboldul (îndemnul) dominant în acest caz este intentia bine determinată a vinovatului de a priva de viată o altă persoană în legătură cu situatia ei socială sau cu apartenenta ei la o anumită nationalitate, rasă sau confesiune religioasă.

                     Prin actiunile sau inactiunile săvîrsite, făptuitorul urmăreste în cele din urmă scopul de a înjosi anumite pături sociale, natiuni, rase sau confesiuni religioase.

–  Prin intermediul omorului săvîrsit în circumstanta indicată, persoana vinovată este îndemnată ti de dorinta de a atîta  si provoca conflicte sociale, nationale, etnice, rasiale sau religioase sau învrăjbirea reprezentantilor lor.

Pentru aplicarea agravantei date e suficient să fie prezentă numai o circumstantă din cele descrise mai sus, fie ura socială sau rasială etc.

                     Este necesar a dovedi nu numai faptul că ucigasul si victima apartin diferitor natiuni, rase sau confesiuni. Este important să existe pe această bază dusmănie sau ură socială (cel putin din partea vinovatului) în momentul atentatului si anume aceasta o să fie motivul omorului. Nu se exclud în unele cazuri concrete situatiile de conflict dintre persoanele natiunilor ostile în alte baze, de exemplu, în baza conditiilor de trai- nu pot împărti sectoarele pentru păsunatul vitelor, nu se pot întelege asupra ordinii alimentării cu apă sau a altor conditii de trai.[76]

Săvârșirea infracțiunii din motive de ură socială nu cuprind în sine ura dintre făptuitorul și victima concretă generată de relațiile lor anterioare și la fel nu presupun o răzbunare pentru o acțiune concretă a unei persoane. Legiuitorul numește ura  socială, având în vederea că acestea sunt îndreptate împotriva societății, sau persoana ca subiect a infracțiunii concrete a ales obiectul atentării anume din aceste motive și nu din motive pur personale, ori ura și dușmănia socială se pot alătura la celelalte motive invocate pentru săvârșirea faptei.

             Ura se va manifesta printr-o atitudine răuvoitoare față de societate, iar făptuitorul însăși prin fapta comisă manifestă sentimentul său de ură față de relațiile sociale apărate de lege, iar ordinea socială nu-1 satisface.

În cazul urii naționale, atitudinea ostilă este îndreptată spre reprezentanții altei naționalități care locuiesc sau se află temporar în teritoriul dat. Acesta săvârșește infracțiunea de distrugere, vandalism, ca exemplu, într-un local (restaurant, cafenea, magazin) întreținute de persoane de altă naționalitate, ațâță la dezordini în masă și distrugerea fizică a reprezentanților altor naționalități, exprimate prin inscripții pe garduri și pereți în locurile publice.

2.1 Cauze sociale și tipuri sociale care duc la SINUCIDERE

Dec 7th, 2010 | By admin | Publicat in categoria Anul II, Nr. 2 Septembrie 2010

Printre diversele feluri de moarte există unele care prezintă trăsăturile particulare de a fi fapta victimei însăși, de a fi rezultatul unui act al cărui pacient este chiar autorul său . Ceea ce este comun tuturor formelor posibile ale renunțării supreme este că actul prin care se realizează este săvîrșit în cunoștință de cauză; că victima, în momentul în care acționează, știe ce trebuie să rezulte din fapta sa și care a fost motivul.

Se numește SINUCIDERE orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ săvîrșit de victima însăși, și despre care aceasta știe ce rezultat va produce.

Pentru a ști dacă sinuciderea este un act special al alienaților, trebuie determinate formele pe care le ia în alienarea mintală [1].

1. Sinuciderea maniacă. Se datorează fie halucinațiilor, fie concepțiilor delirante . Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol imminent sau de o rușine imaginară ori pentru a asculta de un ordin misterios primit „ de sus ” .

2. Sinuciderea melancolică. E legată de o stare generală de extremă depresie, de tristețe exagerată care-l determină pe bolnav să nu mai aprecieze corect relațiile sale cu oamenii și lucrurile din jur. Bolnavii își pregătesc mijloacele de execuție; în urmărirea țelului dovedesc o perseverență și o ingeniozitate incredibilă.

3. Sinuciderea obsesivă. Sinuciderea nu are un motiv, real sau imaginar, ci e dată de ideea fixă a morții, care, fără un motiv palpabil, domină spiritul bolnavului. El e obsedat de dorința de a muri, chiar dacă știe că nu are nici un motiv s-o facă. E o nevoie instinctivă asupra căreia la început încearcă să lupte dar apoi acesta îl cucerește cu totul. Dacă tentativa eșuează, ea e suficientă uneori pentru a micșora dorința sa maladivă. S-ar putea spune că subiectul și-a depășit obsesia.

4. Sinuciderea impulsivă sau autonomă. Nu e justificată nici în realitate, nici în imaginația bolnavului. Provine dintr-un impuls brusc și imediat, irezistibil.

Într-o mică măsură, bolnavii simt născîndu-se impulsul și nu reușesc să scape fascinației pe care o exercită asupra lor .

Dintre toate tipurile de sinucideri, cel care poate fi cu greu deosebit de actul unui om sănătos este sinuciderea melancolică .

Cauze sociale si tipuri sociale

Metode pentru determinarea cauzelor și tipurilor sociale .

Se constituie tipurile sociale de sinucidere, clasificîndu-le nu după caracteristicile lor, ci după cauzele care le- au produs .

Apoi se analizează condițiile sociale de care depind sinuciderile, se grupează în funcție de asemănările și deosebirile lor și se împart în tipuri de sinucideri. După ce s-a descoperit natura cauzelor, se va analiza natura efectelor, care vor fi caracterizate și clasificate după aparența la originea respectivă. Motivele atribuite de investigații și chiar cele pe care și le imaginează victima nu sunt decît cauze aparente. Ele reprezintă puncte slabe ale individului, cele prin care se insinuează cel mai ușor curentul care incită la autodistrugere .

Sinuciderea egoistă . Omul caută să se instruiască și ajunge la sinucidere pentru că societatea religioasă din care face parte și-a pierdut coeziunea; nu se omoară pentru că este cult. Și nu nevoia de instruire dezorganizează religia, ci invers, tulburarea ultimei dă naștere primei. Protestantul crede în Dumnezeu și în nemurirea sufletului la fel de mult ca și catolicul.

Sinuciderea altruistă . În acest caz, omul se sinucide fără să fie nevoie. Ba chiar este lăudat sau proslăvit. Această decizie ține de caracterul fundamental al moralei în societățile inferioare. Aceasta nu pune mare preț pe viața fizică; se insistă pe bucuria sacrificiului, pe renunțarea de sine (India ). Sinuciderea altruistă apare și la civilizațiile mai recente (moartea unor martiri creștini).

Despre sinucidere ca fenomen social în general

Elementul social al sinuciderii

Fiecare grup social are o înclinație colectivă proprie, din care derivă înclinațiile individuale și care e constituită din curente de egoism, altruism, sau anomie . Cauzele imediate ale sinuciderii nu sunt decît acțiunea indusă de dispoziția morală a victimei, ecou al stării morale a societății. Tristețea sa vine din exteriorul său, dar nu dintr – un incident nefericit, ci de la grupul social cărui îi aparține .

Legislația sinuciderii a tranversat două faze principale .

1.    I s-a interzis individului să se sinucidă din proprie inițiativă, deși statul îl putea autoriza    s-o facă. Actul este imoral doar cînd aparține în exclusivitate individului. În anumite circumstanțe, societatea deformează, acceptînd să aprobe ceea ce condamnă în principiu.

2. În a doua fază, condamnarea este absolută și fără excepții. Prohibiția sinuciderii e justificată de faptul că omul se sustrage obligațiilor sale față de societate. Sinuciderea este condamnată deoarece contravine cultului pentru ființa umană pe care se bazează morala noastră.

Sociologul Durkheim Emile, un clasic al științelor sociale occidentale spunea că numărul de sinucideri crește în fiecare an: în jumătatea a doua a secolului al XIX-lea numărul de sinucideri a crescut de trei ori, de patru ori sau chiar de cinci ori, în funcție de țară. Analizând statisticile, savantul a ajuns la concluzia că principalele cauze ale sinuciderilor sunt dezorganizarea, decăderea morală, distrugerea colectivității, decăderea religiozității ( ateismul ). Cauzele prin care se explică de obicei sinuciderile ( sărăcia, gelozia, patologia psihică, beția, chinurile trupești-provocate de boli- ș.a.). După Durkheim, sursa sinuciderilor nu constă în greutățile vieții. Oamenii se sinucid în mare parte din cauza „ lipsei de sens a conținuturior ” deoarece nu știu unde se opresc necesitățile lor legitime și ce scop are activitatea pe care o desfășoară. Prin urmare mijlocul de a opri creșterea sinuciderilor nu este acela de a ușura viața[2]

În concepția lui BASILE C. LIVIANU anul 1900[3] – furia suicidului este o boală contagioasă, care a cuprins toate clasele societății.

Exemplu : bărbați, femei, bătrîni și tineri avuți și săraci, culți și inculți, sănătoși și bolnavi, căsătoriți sau celibatari și chiar copii de 12 – 14 ani, dezgustați de viață, aleargă cu lăcomie ca la singurul liman .

Suicidul este actul cel mai denaturat pe care îl poate săvîrși ființa omenească care se caracterizează astfel;

–  este asasinul moral al celui care-l făptuiește,

–  este furtul cel mai infamat, pe care suicidul îl face familiei și patriei sale,

–  sustragerea mișelească de la îndeplinirea tuturor datoriilor care constituiesc misiunea vieții,

–  este în fine păcatul cel mai capital și mai de neiertat pe care-l prevede canoanele bisericești de toate riturile .

Concluzie

Nu mai rămâne nici o îndoială, că condițiile stării materiale și morale în care ne găsim sunt de natură a inspira cele mai îngrijitoare temeri

Exemplu : defectele educației; abuzul de tipar (presa); pasiunile politice; luxul; jocurile de noroc; viciul băuturilor spirtoase;

Bolile fizice sunt, cu mult mai lesne de vindecat decât cele morale .

Din 100 de bolnavi de febră se pot vindeca 95 la sută, din 100 de bețivi, nici 5 nu s-ar vindeca .

Boala sau bolile de care suferă organismul nostru social, sunt boli morale, prin urmare greu de vindecat, cu cît s-au înrădăcinat adînc în noi și au devenit cronice .

Remediul nu poate fi găsit decît în schimbarea principiilor, pe care le întemeiază educația noastră socială.

În concepția scriitorului Norbert Sillamv – membru al Societății franceze de psihologie definea și caracteriza Suicidul astfel:

Sinuciderea este acțiunea de a-și lua singur viata, în mod voluntar, cel mai adesea pentru a scăpa de o situație devenită intolerabilă .

Cauzele principale care viciază organismul nostru social.

1 . Slăbirea sentimentului religios .

Consecințele acestei slăbiciuni se văd, din nenorocire pe fiecare zi (oameni bolnavi, oameni ruinați, decepționați, în general toți care au vreo supărare), nu mai găsesc în ziua de azi o mîngâiere, un sprijin, un ajutor cum găseau cu mulți ani în urmă cînd se duceau la biserică unde găseau o alinare sufletească. Sărbătorile erau ținute de toată lumea creștină și aveau un respect deosebit față de biserică și de sărbători ( oamenii se îmbrăcau cu cele mai bune haine ale lor și se duceau la biserică, de la cel mai mic membru al familiei pînă la cel mai bătrîn ) . Ei acum au pierdut orice speranță și recurg la suicid pentru a scăpa de viată.

Sinucigașul știind bine că nici biserica și nici societatea nu refuză cadavrul său, onorurile de înmormîntare cu coroane cu dric de prima clasă, cu decor de preoți mulți și cu discursuri patetice, nu mai găsesc în religie un obstacol care să-l oprească de la pornirea sa de a-și curma firul zilelor .

Altă dată suicidul era un mare păcat, cel mai mare păcat pe care omul îl poate săvîrși.

Moartea prin sinucidere inspiră groaza societății:

– societatea și biserica trata cu o anumită groază cînd știa că sinucigașul trebuia îngropat ca dobitoacele în pustiu, iar nu în cimitir,

–    se știa că sinucișii nu aveau dreptul la nici o pomenire religioasă,

–    este oprit chiar de la pronunțarea numelui unui sinucis într – un local sfînt. Pe vremea aceea religia era o puternică înfrînare a sinucigașilor Exemplu: Preoții catolici, din ordinul Papei au refuzat a da serviciul religios la înmormântarea princepelui ereditar al tronului Austro- Ungariei, pînă ce nu s-a probat că princepele nu se sinucisese ci a fost asasinat.

La noi, în loc să se mențină această măsură salutară s-a desființat, această desființare a contribuit la slăbirea sentimentului religios.

În anul 1762 Jean Calas, neguțător calvinist stabilit la Toulouse, a fost tras pe roată, bănuit fiindcă și-a ștrangulat propriul fiu pentru că acesta ar fi manifestat dorința de a converti la catolicism. Voltaire a încercat în zadar să obțină reabilitarea postumă a lui La Barre, dar a reușit să-l reabiliteze pe Calas, aducînd dovada că fiul acestuia, în vîrstă de 30 de ani, s-a sinucis spînzurîndu-se în dugheana tatălui său și că familia a comis imprudența de a ascunde sinuciderea pentru a nu împiedica înmormîntarea religioasă .

Voltaire a demonstrat că aceste condamnări erau fructul fanatismului, religios. El însuși a fost persecutat de biserică ca și Montesquieu, care era perfect conștient de solidaritatea clerică și denunță ca fiind foarte primejdioasă.

F.M. Dostoievski, în jurnalul scriitorului pe 1876, a reușit să modeleze un monolog interior al „ sinucigașului din plictiseală”, „ sinucigașul cu idei  ”, dezamăgit total de lume. „ Nu pot fi fericit, chiar și în momentul celei mai mari fericiri datorate iubirii aproapelui și iubirii pe care mi-o arată întreaga umanitate, deoarece  știu că mâine toate acestea vor fi distruse.           Eu, toată această fericire, toată dragostea, dar și întreaga umanitate ne vom transforma în nimic, în haosul anterior……

În calitatea mea indiscutabilă de reclamant și pârât, de judecător și acuzat, eu condamn această natură care m-a făcut să sufăr atât de urât, împreună cu mine, spre distrugere…..Deoarece nu pot distruge natura, atunci mă voi distruge doar pe mine, anulând tirania din plictiseală, tirania care nu are un vinovat anume.”[4]

Scriitorul a exprimat strălucit ceea ce a trăit tânărul Tolstoi în perioada de pasiune a acestuia pentru Schopenhauer: schimbarea problemei ,, vieții autentice ” cu problema ,, morții autentice  ”.

Cuvintele lui Nietzsche[5]: ,,Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice”-ar putea fi un motto călăuzitor.

,,Viața” nu este ceva vag, ci ceva foarte real si concret, tot așa cum și sarcinile vieții sunt la fel de reale și concrete. Ele alcătuiesc destinul omului, care este diferit și unic pentru fiecare individ în parte. Nici un om și nici un destin nu pot fi comparate cu un alt om și cu un alt destin. Nici o împrejurare nu se repetă, și fiecare situație cere un alt răspuns. Câteodată, situațiile în care omul se găsește îi pot cere să-și modeleze propria-i soartă prin acțiune. Alteori, e mai avantajos pentru el să facă uz de șansa de a contempla și de a realiza în acest fel valori lăuntrice. Alteori, omului i se poate cere să își accepte pur și simplu soarta și să-și ducă crucea. Fiecare situație se distinge prin unicitatea ei și întotdeauna  există doar un singur răspuns corect la problema pe care o ridică situația respectivă.

Când omul descoperă că destinul lui este să sufere, va trebui să-și accepte suferința ca fiind propria sa misiune; singura și unica lui misiune. Va trebui să realizeze faptul că până și în această suferință a sa, el este unic și singur în întregul univers. Nimeni nu-l poate scuti de suferința lui sau nu poate să sufere în locul său. Singura lui șansă ține de modul cum își poartă povara.

Modul în care omul își acceptă soarta și toată suferința pe care aceasta i-o cauzează, modul în care își duce crucea îi oferă oportunități ample-chiar și în cele mai teribile împrejurări–să adauge un sens și mai profund vieții sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supraviețuire, poate uita de demnitatea sa umană, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace șansa omului fie de a folosi, fie de a renunța la ocaziile de a atinge valorile morale pe care o situație dificilă i le prilejuiește. Tăria interioară a omului îl poate totuși ridica deasupra destinului său exterior. Un om care devine conștient de responsabilitatea pe cere o are față de o ființă umană care îl așteptă cu iubire sau față de o treabă neterminată nu va fi niciodată în stare să-și irosească viața.

Cunoscând ,,de ce” -ul propriei sale existențe, el va fi în stare să îndure aproape ,,orice”.

Acum, că am arătat impactul benefic pe care îl are orientarea către sens, vreau să îmi îndrept atenția asupra influenței nefaste pe care o exercită acel sentiment de care atât de mulți oameni se plâng astăzi, respectiv sentimentul unei depline, exteme lipse de sens a vieții lor. Aceștia sunt bântuiți de trăirea golului lor interior, a vidului lăuntric. Ei se află prinși în acea stare numită ,,vid existențial” care se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală.

Nu puține cazuri de suicid se datorează vidului existențial. Fenomene atât de răspândite precum depresia, agresivitatea și dependența nu pot fi înțelese câtă vreme nu ținem cont de vidul existențial care le provoacă. Același lucru este valabil și în cazul crizei pensionarilor și a persoanelor în vârstă.

Mai mult, vidul existențial ni se prezintă sub diverse măști și înfățișări. Uneori, atunci când voința de sens este blocată, ea este compensată și înlocuită de voința de putere, inclusiv de forma cea mai primitivă a acesteia – voința de bani. În alte situații, când voința de sens este blocată locul ei este luat de voința de plăcere.

În ceea ce privește cauza sentimentului lipsei de sens, s-ar putea spune, deși într-o manieră foarte simplificată, că oamenii au îndeajuns ca să trăiască, dar nu și pentru ce să trăiască. Au mijloacele, dar le lipsește sensul.

Negreșit unora le lipsesc chiar și mijloacele, mă gândesc la mulțimea de șomeri de astăzi.

Nu putem trece cu vederea faptul că nu toate situațiile de depresie își au cauza în sentimentul lipsei de sens, nici chiar suicidul – la care depresia conduce uneori – și nici nu rezultă neapărat dintr-un vid existențial. Dar, chiar dacă nu toate cazurile de suicid presupun un sentiment de lipsă de sens, se prea poate ca impulsul individului de a-și lua viața să fi putut fi depășit dacă el ar fi devenit conștient că există un sens și un scop pentru care merită să trăiască.

Deci, o puternică orientare către sens joacă un rol decisiv în prevenirea suicidului.

Arhimadritul Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureștilor, răspundea în Ziarul Lumina, din data de 19 iulie 2010, de ce este sinuciderea un păcat de moarte capital.         „ Sinuciderea este o abatere gravă de la învățătura Bisericii, fiind considerat păcat împotriva Duhului Sfânt. El este un păcat greu pentru faptul că orice stare de pocăință, orice întoarcere către Dumnezeu numai este posibilă din momentul săvârșirii acestuia. Acest păcat închide, pune o barieră între om și dumezeu, nu mai poate exista comunicare atâta vreme cât omul îi aduce ofensă directă lui Dumnezeu. Cei care-l săvârșesc nu mai au încredere în Dumnezeu, cad în păcatul deznădejdii, al necredinței. Un creștin trebuie să privească cu evlavie, răbdare și smerenie în stare de disperare, de apăsare, chiar dacă va fi să sufere toată viața printr-o boală, printr-o încercare, prin izolare ori umilințe de tot felul. Sinucigașul este considerat ca și un necredincios, ca și un ateu, ca și unul care nu s-a raportat niciodată la Dumnezeu.

Pe de altă parte, sunt și persoane bolnave psihic care nu realizează gravitatea acestui act, nu sunt conștiente și nu pot fi acuzate de acest păcat. Dar pe cel care în mod deliberat, voit, fără umbră de acoperire a săvârșit această faptă, greșind în fața lui Dumnezeu, Biserica nu îl mai tratează ca pe un fiu iubit, pentru că nu a mai ascultat de ea. Biserica iartă pe toți păcătoșii care se întorc măcar în ceasul din urmă.

Pentru cei care nu erau în deplinătatea facultăților mintale când s-au sinucis, se face o slujbă, având în vedere grava lor suferință psihică. Acești bolnavi nu răspund de faptele lor, nu le mai pot controla, nu știm ce a gândit mintea lor bolnavă. Dar și în aceste cazuri, când cineva a făcut-o premeditat, când persoana în cauză s-a gândit de mult, a plănuit, când a avut multe tentative de suicid, Biserica o lasă în judecata lui Dumnezeu.

De ce nu se face slujbă de înmormântare și pomeniri sinucigașilor

Sinuciderea este un păcat foarte grav, strigător la cer, fiindcă cei care au recurs la acest gest s-au lepădat de credința în Isus Hristos și de nădejdea în Dumnezeu, iar necredința în deznădejdea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt, despre care Sfânta Scriptură spune că nu se vor ierta nici în veacul de acum, nici în cel ce va fi să fie ( Matei 12, 32 ). Cel ce se sinucide păcătuiește împotriva propriului trup, punând capăt vieții sale pământești, asupra căreia nu are nici un drept, deoarece viața ne este dată de Dumnezeu și tot El hotărește sfârșitul ei, după cum spune și Sfântul Apostol și Pavel: „ Nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? ” (1 Cor. 6,19; Rom. 14, 8-12).

În pravila de la Govora  din anul 1860 se spune:  „ Cine se va ucide singur de bună voie, acestuia să nu i se cânte nici să i se facă pomenirea lui niciodată, iar dacă va cădea fără voia lui, și va muri, acestuia să i se cânte și să i se facă pomeniri. ”

Iar Pravila de la Târgoviște sau Îndreptarea Legii din anul 1652 vine în completarea acestui canon și spune;  „Sinucigașul de bună voie nu trebuie să fie slujit sau pomenit la vreo slujbă căci și-a dat sufletul satanei ca și Iuda Iscarioteanul. Cel ce s-a sinucis fiind bolnav și ieșit din minți poate fi slujit. Sinucigașul care s-a omorât din împuținarea sufletului, adică din frica de oameni, sau de persecuții sau de boală care nu i-a atins mintea, acela nu poate fi pomenit  ” (Nicodim Sachelarie, „  Pravila Bisericească ”).

În anul 1949 Sfântul Sinod prin Hotărârea nr. 56, privind înmormântarea sinucigașilor a decis ” Slujba înmormântării sinucigașilor să fie făcută numai de către un singur preot, și nu în locașul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahilul, săvârșind slujba după ritualul redus. Să nu se tragă clopotele și să nu se țină cuvântări. Celor ce s-au sinucis cu bună-știință și în integritatea facultăților mintale nu li se săvârșește nici o slujbă și sunt îngropați la marginea cimitirului, într-un loc anume destinat. Pentru sinucigașii ieșiți din minți se săvârșește slujba înmormântării pe marginea gropii, după un ritual redus. Nu se trage clopotul și nu se țin cuvântări. ”

Rezumăm citatul Bazele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse:

„ Sinucigașul care face aceasta din supărare omenească sau din alt motiv de micime sufletească nu se poate învrednici de înmormântare creștină sau pomenire liturgică…Dacă sinucigașul și-a pus capăt zilelor în stare de inconștiență, adică fiind bolnav psihic, rugăciunea bisericească este permisă, în urma cercetării cazului de către arhiereul locului. Trebuie să se țină minte că vina sinucigașului este împărțită de multe ori de cei care-l înconjoară și care nu au putut să-l compătimească și să arate milă.[6]”

Enigmele suicidului

Abundența sinuciderilor în țările scandinave ( mai ales în Danemarca și Suedia) se încadrează foarte bine în logica lui E. Durkheim: se despart mai ușor de viață acele clase sociale care trăiesc mai liber și au mâncare suficientă. Este mult mai greu să înțelegi înclinațiile de sinucidere la popoarele ugro-finice. Ungurii, estonienii, finladezii, udmurții și komii sunt de multă vreme adepții unor tradiții culturale diferite. Unele din aceste popoare nici nu seamănă la înfățișare între ele. Cu toate acestea, de parcă s-ar fi vorbit, toate mențin un nivel înalt, stabil, în ce privește sinuciderile.

Predispoziția spre suicid este uneori moștenită. Acest lucru este confirmat de multiplele exemple din istoriile diferitelor familii. Aproximativ 6% dintre sinucigași au părinți care au murit în același fel.

Psihologii evidențiază cinci cauze care îi fac pe adolescenți să-și pună capăt zilelor:

–          dragostea fără răspuns sau de care s-a râs;

–          lipsa puterii de a lupta cu greutățile;

–          tendința de a atrage atenția;

–          dorința de a cauza durere altora ( „în ciuda tuturor!”, „să se chinuiească cu acest gând”);

–          forma extremă de protest și comportare ( „nimeni  nu are nevoie de mine”).

Sunt descrise câteva tipuri de copii înclinați spre suicid. Iată semnalele de alarmă, la care ar trebui să reacționeze părinții:

–         Copilul nu are prieteni. El aproape că nu comunică cu nimeni, nu este sincer cu părinții, e obișnuit să-și rezolve singur problemele și nu are încredere în nimeni. Atunci când îl doare ceva sau îi este frică, nu plânge, ci se închide în el.

–         Copilul nu este interesat de nimic. Este indiferent de toate: la mâncare, învățătură, distracții, oameni. Nu vrea nici măcar să facă mici prostioare. La întrebări el răspunde cam așa: „Mi-e totuna”, „ Normal”. Poate împlini toate solicitările adulților, deoarece nu are dorințe proprii.

–         Copilul îi place să fie bolnav și născocește întotdeauna „boli groaznice”, încercând să demonstreze că dacă părinții îi sunt alături, îngrijindu-l, îi este mai ușor. Membrii mai mari familiei se obișnuiesc încet, încet cu bolile „ închipuite” și nu le mai bagă în seamă. Atunci copilul încearcă să-i sperie pe adulți. Din păcate, „moartea ca glumă” devine moarte reală.

–         Cel mai tulburător semnal: copilul își închipuie adesea cât de rău le va fi tuturor după moarte. Aceasta se desprinde din semnale ca atitudinea rezervată, mimica, teama de viitor, lipsa dorinței de a lua parte la planurile familiei ș.a.

Copii care au fost salvați de la moarte povestesc că gândurile legate de sinucidere îi vizitau destul de des. Pentru început era ca o fantezie. Mai târziu însă, ideea nu mai părea atât de absurdă, apăreau diferite detalii despre tehnici de sinucidere, care se tot nuanțau.

Din punct de vedere creștin, astfel de idei fixe sunt insuflate de diavol. De aceea, fără ajutorul unui duhovnic experimentat și al unui psiholog ortodox nu poți face față situației.

Religia era văzută de către Emile Durkheim ca fiind una din căile de profilaxie a suicidului. După opinia sa strict pragmatică, dogmele și ritualurile unesc foarte bine oamenii între ei. Teologia interpretează altfel rolul optimist al creștinismului. Sunt, de asemenea, importante felul în care este privit în creștinism sistemul de simboluri, prin intermediul cărora societatea se conștientizează pe sine însăși, și modul de gândire propriu omului, ca ființă colectivă, socială. Este de remarcat că în cantoanele catolice ale Elveției, indiferent de naționalitatea populației, sunt de 4-5 mai puține sinucideri decât în celelalte cantoane. „ Prin urmare influența religiei este atât de mare, încât se situează deasupra oricărui alt motiv.[7] ”

Suicidul este o problemă spirituală care poate fi rezolvată de credința și încrederea în Dumnezeu. Credincioșii sunt, de obicei, interlocutorii excelenți, înțelegători, sensibili și înțelepți. Numai că printre ei sunt și unii care nu reușesc să te scoată din starea de criză.

Moralismul și învățăturile banale nu fac decât să împingă omul spre izolare și autoflagelare. În circumstanțele acestea este mai bine să nu judeci, să nu „tuni sau să fulgeri”, să nu faci apel la conștiință, ci să susții, să mângâi, să manifești grijă sinceră față de aproapele. Cu alte cuvinte este nevoie de minte „rece” și inimă fierbinte.

Potrivit părerii specialistului ortodox în etică biomedicală John Breck, voința sinucigașului este de-a dreptul paralizată atât de păcat, cât și de boală. Dragostea creștină și sensibilitatea pastorală nu trebuie să ignore faptele dovedite științific. De aceea John Breck propune să se alcătuiască o rânduială specială de înmormântare a sinucigașilor bolnavi mintal. Meditând la soarta de după moarte a sinucigașilor, părintele Paisie scrie; „ Nu știm de ce au ales să moară și în ce stare se aflau în ultimul moment al vieții lor. Poate atunci când sufletul lor părăsea trupul ei s-au pocăit, au cerut iertare Domnului și pocăința lor a fost primită. Poate că sufletul lor a fost primit de Îngerul Domnului.[8] ”

Totuși Dumnezeu nu poate fi mințit. Dacă în inimă era ascuns gândul mișel de „a pleca frumos” și de a „se pocăi” odată cu ultima suflare, atunci Domnul Se va purta cu „cel viclean după viclenia lui” ( Psalmi 17, 27).

[1] Durkheim Emile, Le Suicide, anul 1897

[2] Durkheim Emile, Le Suicide, anul 1897, pp. 128, 146-147, 302

[3] Basile C. Livianu, Furia suiciduluitea, anul 1900

[4] Durkheim Emile, Sinucidera: schiță sociologică, Moscova, 1994, pp. 122-126, 363, 385

[5] Victor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, București, Meteor Press, 2009.

[6] Bazele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, op. cit., p. 70.

[7] Victor E. Frankl, op.cit.,p.26.

[8] Părintele Paisie Aghioritul, Cuvinte, vol. IV, Viața de familie, op. cit., p. 290

Bibliografie:

Constituția Republicii Moldova adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 28.07.94 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1994. – nr.1.

Codul penal al Republicii Moldova adoptat la 18 aprilie 2002 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2002. – Nr.128– 129.

Curtea Supremă de Justiție. Culegeri de Hotărâri ale Plenului Curții Supreme de Justiție (mai 1974-iulie 2002) / Respons. de ediție Șterbeț Valeria, președintele Curții Supreme de Justiție. – Chișinău, 2002.

Antoniu G. Tentativa. București: TEMPUS, 1995.

Antoniu G., Daneș Șt., Popa M. Codul penal pe înțelesul tuturor. – București: TEMPUS, 1995.

Barac L. Constantele și variabilele dreptului penal. – București: ALL Beck, 2001.

Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. – București: Lumina Lex, 1997.

Barbăneagră A. și alții. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Chișinău: Centrul de Drept al Avocaților, 2003.

Basarab M. Drept penal. Partea Generală. Vol.I. – București: Lumina Lex, 1997.

Borodac A., Bujor V., Brînză S., Carpov T. ș.a. Drept penal. Partea Generală. – Chișinău: Știința, 1994.

Boroi A. Drept penal. Partea Generală. – București: ALL Beck, 1999.

Brezeanu O. Minorul și legea penală. – București: ALL Beck, 1998.

Bulai C. Drept penal român. Partea generală. Vol. 1-2, București, 1992

Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. – București: ALL, 1997.

Bulai C., Filipaș A., Mitrache C. Instituții de drept penal. – București: TREI, 2001.

Butiuc C. Elemente de drept penal. – București: Lumina Lex, 1998.

Butiuc C. Infracțiunea complexă. – București: ALL Beck, 1999.

Carpov T., Florea C., Grecu R. Componența de infracțiune. – Chișinău: USM, 1989.

Derșidan C., Abraham P. Dicționar de termeni juridici. – București: Național, 2000.

Diaconu D. Curtea penală internațională: istorie și realitate. – București: ALL Beck, 1999.

Dima T. Drept penal. Partea Generală. Vol.I-II. – București: Lumina Lex, 2001.

Dobrinoiu V. și colaboratorii. Drept penal. Partea Generală. – București: Europa Nova, 1999.

Doneș Șt., Papadopol V. Individualizarea juridică a pedepsei. – București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.

Dongoroz V. și colaboratorii. Explicații teoretice ale Codului penal român. Vol.I-IV. – București: ALL Beck, 2003.

Florea C., Carpov T., Noțiunea de infracțiune și aplicarea pedepsei, Chișinău, 1976.

Florea C., Infracțiunea, vinovăția și circumstanțele ce înlătură caracterul penal al faptei, Chișinău, 1994.

Giurgiu N. Infracțiunea. – Iași: Gama, 1994.

Giurgiu N. Legea penală și infracțiunea. – Iași: Gama, 1998.

Giurgiu N. Răspunderea penală și pedeapsa. – Focșani: Neuron, 1995.

Macari I. Drept penal. Partea generală. Chișinău, 2003

Macari I. Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea Generală. Chișinău: CE USM, 1999.

Mitrache C. Drept penal român. – București: Șansa, 1997.

Mitrache C. Drept penal român. Partea Generală. – București: Univers Juridic, 2003.

Mîndru I. Amnistia și grațierea. – București: ALL, 1998.

Oancea I. Drept penal. Partea Generală. – București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972.

Oancea I. Tratat de drept penal. Partea Generală. – București: ALL, 1995.

Papadopol V., Pavel D. Formele unității infracționale în dreptul penal. – București: SANSA- SRL, 1992.

Papadopol V., Turianu C. Apelul penal. – București: Șansa, 1994.

Pitulescu I., Abraham P., Derșidan E. și alții. Dicționar explicativ și practic de drept penal și procesual penal. – București: Național, 1997.

1.2‚ Aspecte introductive

Între infractiunile contra vietii, o pozitie speciala ocupa infractiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii, reprezentând o modalitate particulara a omuciderii. Pozitia deosebita a acestei infractiuni consta în aceea ca ceea ce se incrimineaza nu este actiunea unei persoane care în mod direct si nemijlocit suprima viata alteia, deoarece sinuciderea nu constituie o încalcare a dreptului la viata, ci ceea ce în realitate se incrimineaza este o contributie la omucidere, adica determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane, considerându-se pe drept ca asemenea fapte aduc de asemenea atingere într-un fel, dreptului la viata al altei persoane. Fapta de a determina pe cineva, în mod direct ori în ascuns, sau a-l ajuta în orice fel sa savârseasca un act atât de grav cum este sinuciderea, echivaleaza cu o interventie în sfera valorilor protejate de lege – respectiv viata persoanei – ceea ce nu poate fi indiferent legii penale.

Evident ca cel care apeleaza la un act de autoagresiune de natura a-i cauza moartea trebuie sa posede grave deficiente în structura lui psihofizica, unite cu motive de disperare aflate la limita, care nu-i permit într-un anume moment, sa intuiasca semnificatia actului. În general, în absenta formelor tipice maladive, sinuciderea este un act la care recurg persoanele aflate într-o stare de grava depresie psihica si care, din motive imaginare sau reale, nu mai concep sensul si valoarea vietii. La baza acestui act pot sa stea împrejurari dramatice, stari de dezamagire, care sa apara sinucigasului nerezolvabile, dupa cum hotarârea subiectului poate sa-si aiba sorgintea în crize de constiinta de natura mistica, ca urmare a unor convingeri formate de-a lungul vietii, faptuitorul considerând ca ar fi mai fericit într-o alta viata.

Oricare ar fi sursele hotarârii de sinucidere, actul în sine contrazice datele naturii, se opune intereselor societatii, nu numai prin pierderea ca atare a individului, cât si prin ceea ce exprima actul respectiv, prin modul de rezolvare a conflictelor si dramelor individuale la care apeleaza subiectul si care nu poate si nu trebuie sa fie o solutie demna de urmat. Sinuciderea devine o solutie a celor înfrânti, a celor lasi care se tem sa înfrunte greutatile vietii si sa-si urmeze destinul propriu.

Ocrotirea penala a vietii persoanei in dreptul penal comparat

Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie printre cele mai importante obiective ale dreptului penal. Omul este apărat atăt sub aspectul personalității sale fizice (viața, integritatea corporală, sănătatea), cât și a personalității sale morale (demnitatea, onoarea, libertatea), valori care definesc personalitatea individului în oricare tip de societate.

Viața omului ocupă locul central în cadrul acestor forme de ocrotire. Viața devine, dintr-o valoare biologică, o valoare socială și juridică, adică un drept absolut la viața individului, care este ocrotit de orice lege penală din lume.

Două teze teoretice își dispută argumentele cu privire la motivul pentru care dreptul la viață este ocrotit de legea penală.

Intro opinie se susține că dreptul la viață este ocrotit pentru că răspunde unui interes al individului în sine. Celălalt punct de vedere consideră că viața este o valoare socială de care este interesată întreaga colectivitate. Acest din urmă interes ar fi prevalent și așa se explică de ce omorul la cerere sau cu consimțământul victimei, chiar în legislațiile care admit o atare reglementare, nu este în afara sancțiunii penale, chiar dacă se prevede o sancțiune mai redusă.

1. Legislația română în vigoare nu admite omorul la cerere sau prin consimțământ, socotind că în acest caz s-ar putea reține cel mult o circumstanță atenuantă judiciară în favoarea autorului. Este limpede că ocrotirea vieții are la bază interesul societății, a colectivității, fără a fi contestată semnificația vieții pentru individul izolat.

Prin art.190 Cod penal nou este sanctionata uciderea la cererea victimei. Astfel legiuitorul a creat o forma atenuata a infractiunii de omor pornind de la ideea ca uciderea la cererea explicita, serioasa, constienta si repetata a victimei care suferea de o boala incurabila sau de o infirmitate grava atestata medical, cauzatoare de suferinte permanente si greu de suportat este o forma de omor care releva un grad de pericol social in abstracto mult mai scazut decat alte forme ale omorului.

Majoritatea legislațiilor penale nu incriminează sinuciderea, adică suprimarea vieții de către subiectul însuși, nici dacă acesta ar putea fi sancționat în caz de nereușită a actului de sinucidere. In schimb, acela care determină ori înlesnește sinuciderea, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc, este sancționat penal (art. 179 C.pen.român).

Noul Cod penal roman cuprinde o reglementare (art. 191) ce distinge intre fapta care a fost urmata doar de o incercare de sinucidere si cea care a condus la sinuciderea victimei.

2. Legislatia Engleza. O soluție similară este prevăzută și în legislația engleză. Dacă în trecut sinuciderea era o infracțiune, în present aceste dispoziții au fost abolite. Constituie însă infracțiune determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

După legea engleză, cel care săvârșește cu intenție un act spre a pricinui moartea unei persoane va răspunde pentru omor. Dacă se dovedește că actul victimei a fost o sinucidere și că făcea parte dintr-o înțelegere dintre autor și victimă, cel rămas în viață va răspunde pentru ucidere în condiții atenuante.

3. In legislatia franceza fapta de a determina la sinucidere pe altcineva este pedepsita cu 3 ani de închisoare si 45000€ amenda in cazul in care provocarea a fost urmărită de sinucidere sau de o tentativa de sinucidere, iar in cazul in care victima este un minor de 15 ani pedeapsa este de 5 ani de închisoare si 75000€ de amenda.

4. In doctrina nord-americană sinuciderea nu constituie o formă de omucidere, în schimb este incriminată fapta unei persoane de a determina anume pe alta să se sinucidă, folosind forța, constrângerea sau frauda. De asemenea, este sancționat penal acela care anume ajută sau solicită pe altul să se sinucidă, dacă activitatea infracțională este urmată de executare, cu sau fără rezultat. Această faptă este considerată o crimă de gradul II, ori un delict.

Justificarea neincriminării sinuciderii are la bază nu ideea după care individul ar dispune în mod liber de corpul său, implicit prin autosuprimarea vieții, ci ideea după care dreptul nu se implică într-o asemenea hotărâre, deoarece dreptul reglementează relațiile sociale, adică relațiile în care individul intră cu ceilalți semeni ai săi, nu cu sine însuși.

De altfel, se poate observa în norma de incriminare a omorului (art. 174) care vorbește de uciderea unei persoane, adică de suprimarea vieții altei persoane decât autorul; și în doctrina franceză, precum și în legea penală franceză care definește omorul ca fapta aceluia care provoacă moartea altuia.

5. Legislatia Olandeza. O soluție legislativă interesantă a adus-o recent legislația olandeză, care a recunoscut (2001), atât dreptul individului la eutanasie (prin intervenția medicului care îi administrează substanța letală), cât și dreptul la sinucidere cu asistența medicului, bolnavul administrându-și singur substanța letală recomandată de medic. Asemănătoare este situația și în Columbia.

Desigur există niște condiții restrictive pentru a nu fi atrasă răspunderea penală a persoanelor implicate în moartea subiectului :

suferința să fie ireversibilă (starea pacientului să se înrăutățească progresiv) ;

suferința să fie de nesuportat ;

pacientul să-și afirme repetat și voluntar cererea ;

acțiunea să fie justificată medical;

să existe și o a doua opinie medicală din partea unui specialist independent de cazul respectiv.

Legea olandeză admite și ea principiul după care dreptul nu reglementează relațiile individului cu el însuși, ci numai relațiile exterioare ale acestuia.

Contrar argumentelor de mai sus există autori care susțin că individul grav bolnav ar avea un drept la autodeterminare, la respectarea voinței sale de a muri.

In realitate nu există un asemenea drept, ci există voința suverană a individului de a-și hotărî soarta ca o stare de fapt.

In ambele ipoteze trebuie să existe o reglemenetare explicită în lege. De regulă soluția legislativă este condiționată de voința pacientului exercitată în condițiile unei suferințe de nesuportat constatate medical, voință exprimată precis, explicit, oral sau scris (testament biologic).

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

Continutul legal

Potrivit art. 179 C. pen. constituie infractiune fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, daca sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc. Fapta este mai grava daca s-a savârsit fata de un minor sau fata de o persoana care nu era în stare sa-si dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stapâna pe actele sale.

In noul cod penal aceasta infractiune este prevazuta in art. 191, diferentele fiind urmatoarele: noul cod face distinctie intre fapta care a fost urmata doar de o incercare de sinucidere si cea care a avut ca rezultat sinuciderea victimei, iar in ceea ce priveste tratamentul sanctionator, acesta difera in functie de imprejurarea daca fapta a fost comis fata de o persoana cu discernamant nealterat, o persoana cu discernamant diminuat sau o persoana lipsita de discernamant.

Conditii preexistente

A. Obiectul juridic special al infractiunii, care este o varianta de specie a omorului, este si el similar infractiunilor de omucidere si consta în relatiile referitoare la dreptul la viata; aceasta valoare sociala este ocrotita prin incriminarea faptei mentionate si prin aceasta sunt aparate si relatiile sociale care se nasc si se dezvolta în jurul valorii sociale respective.

B. Obiect material consta în corpul persoanei care s-a sinucis sau a încercat sa se sinucida.

C. Subiect activ poate fi orice persoana care îndeplineste conditiile pentru a fi subiect activ al infractiunii. Participatia penala este posibila sub toate formele (coautorat, instigare si complicitate).

D. Subiectul pasiv poate fi, de asemenea, orice persoana asupra careia se efectueaza actiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii. În cazul formei agravate, subiectul pasiv nu poate fi decât un minor sau o persoana care nu era în stare sa-si dea seama de fapta sa ori nu putea fi stapâna pe actele sale. Potrivit noului Cod penal exista doua forme agravate, in prima subiect pasiv este minorul cu varsta cuprinsa intre 13 si 18 ani precum si persoana cu discernamant diminuat, iar in cea de-a doua subiect pasiv este minorul care nu a implinit varsta de 13 ani, ori o persoana care nu a putut sa-si dea seama de consecintele actiunilor sau inactiunilor sale ori nu putea sa le controleze.

Continutul constitutiv

A. Latura obiectiva. a) Elementul material al laturii obiective implica o actiune de determinare sau înlesnire a sinuciderii unei persoane. Pentru existenta infractiunii este suficienta una dintre aceste actiuni. Prin determinarea la sinucidere se întelege actiunea de convingere a unei persoane de a se sinucide. Nu intereseaza daca ideea sinuciderii a fost sugerata victimei de catre faptuitor, sau daca aceasta idee aparuse în mintea victimei mai înainte, iar faptuitorul a reusit sa înlature eventualele ezitari ale victimei, determinând-o sa ia hotarârea de a se sinucide; ceea ce intereseaza este ca faptuitorul, prin activitatea sa, sa fi determinat victima sa ia hotarârea de a se sinucide. De asemenea, nu intereseaza mijloacele prin care s-a realizat actiunea de determinare (rugaminti, ordine, constrângere fizica etc.).

De asemenea, nu prezinta interes faptul ca sinuciderea este admisa traditional ca un mod de rezolvare a unor chestiuni de onoare în unele tari (daca un japonez îndeamna pe un conational sa se sinucida pe teritoriul tarii noastre pentru o chestiune de onoare, fapta va constitui infractiunea prevazuta în art. 179).

Determinarea la sinucidere se poate realiza asadar nu numai prin îndemnuri sau amagire (de pilda prin exagerarea tendentioasa a unor pericole, a unor necazuri, conflicte), ci si prin acte de tortura, prin supunerea la chinuri repetate, scandaluri si batai, care pot sa o aduca pe victima în stare de disperare, culminând cu sinuciderea sau încercarea de sinucidere. De exemplu, inculpatul a avut fata de sotia sa o comportare total necorespunzatoare: într-o zi a lovit-o si a constrâns-o sa doarma peste noapte, în frig, într-o camera neamenajata, fara ferestre si fara pat, în alta zi a lovit-o si a amenintat-o cu moartea, iar în ziua urmatoare, dupa alte amenintari, i-a interzis sa se culce în casa. Disperata de comportamentul sotului, victima a ingerat o cantitate de soda. Desi a observat starea grava a sotiei, inculpatul nu i-a dat nici un ajutor si nu a solicitat interventia medicului, astfel încât aceasta a decedat. Asemenea acte care depasesc cu totul limitele unor relatii cât de putin umane au fost socotite ca întrunind elementele infractiunii de determinare la sinucidere.

Când constrângerea victimei este de asemenea natura încât nu lasa acesteia nici o posibilitate concreta de a actiona altfel, ori de a se împotrivi, faptuitorul va raspunde pentru infractiunea de omor. Cel care sileste o persoana sa se sinucida (de pilda o obliga sa se împuste, sa ia otrava, sa sara de la etaj etc.) savârseste infractiunea de omor; aceste metode nu difera cu nimic de orice actiune, de asta data prin folosirea energiei fizice a victimei, prin care se suprima viata unei persoane, de ucidere. Nu este nici o deosebire între faptul de a trage cu arma în victima sau a turna otrava în mâncarea victimei si a o sili sa manânce.

Practica judiciara confirma aceeasi solutie. Inculpatul aflat sub influenta bauturilor alcoolice si dominat de gelozie, dupa ce si-a lovit grav sotia i-a cerut sa plece din casa sau sa se arunce pe geam. Desi victima voia sa plece, inculpatul a deschis fereastra si dupa ce a obligat-o sa se urce pe tocul acesteia i-a cerut: „ori te arunci singura, ori te arunc eu”. În aceste conditii de violenta, mai ales pentru ca inculpatul statea lânga fereastra pentru a-si pune amenintarea în aplicare, victima s-a aruncat de la etajul 9, decedând. Fapta a fost încadrata în infractiunea de omor, deoarece victima, datorita violentelor, nu a avut posibilitatea sa decida în mod liber asupra actiunilor sale.

Nu ne aflam în prezenta infractiunii de determinare la sinucidere nici în situatiile în care actele de constrângere îmbraca forma altor infractiuni, cum ar fi privarea de libertate care a avut ca urmare sinuciderea victimei, ori violul care a avut drept urmare sinuciderea victimei sau altele. În asemenea situatii exista o unitate complexa între infractiunea intentionata de baza (privarea de libertate a persoanei, violul) si urmarea praeterintentionata constând în moartea sau sinuciderea victimei. În consecinta, în asemenea situatii, se va face aplicarea agravantelor de calificare mentionate, si nu se va retine infractiunea de determinare la sinucidere în concurs cu violul sau privarea de libertate a persoanei.

Înlesnirea sinuciderii unei persoane presupune orice actiune de sprijinire a subiectului pasiv în realizarea hotarârii sale de a se sinucide. Hotarârea apartine deci subiectului pasiv.

Înlesnirea se poate realiza numai prin acte pozitive (comisiune), o atitudine pasiva (omisiune) fata de persoana care încearca sa se sinucida neputând fi considerata o înlesnire a sinuciderii, si deci susceptibila sa realizeze elementul material al infractiunii (de exemplu, neîmpiedicarea unei persoane de a sari de la etaj, de a se îneca).

Înlesnirea poate consta în procurarea sau pregatirea mijloacelor necesare, în darea de sfaturi, în înlaturarea piedicilor materiale (de exemplu, tinerea de vorba a supraveghetorului pus de familie), în aducerea la îndeplinire a unor dorinte sau conditii puse de victima etc. Înlesnirea nu se confunda cu cooperarea la activitatea de sinucidere. În acest caz (de exemplu: descarcarea unui foc de arma în sinucigasul care s-a împuscat superficial, pentru a asigura rezultatul, deschiderea venelor cu o lama, turnarea pe gât a restului de otrava nebauta) fapta va constitui o infractiune de omor.

Atunci când doua persoane se înteleg sa-si acorde una alteia ajutor în vederea suprimarii vietii lor (sinuciderea prin consens), daca una dintre aceste persoane ramâne în viata, se ridica problema raspunderii ei pentru înlesnirea sinuciderii celeilalte. De exemplu, o infirmiera, sub influenta unei depresii sufletesti prelungite, decide sa se sinucida si determina la aceasta si pe alta infirmiera, hotarând sa se injecteze fiecare cu o substanta mortala. Cea care se injecteaza prima moare, cealalta, mai stângace, se salveaza si este trimisa în judecata pentru refuz de ajutor cuvenit unei persoane aflate în pericol. În comentariul spetei, se arata ca ajutorul victimei se impunea, dar este discutabil daca a existat aceasta posibilitate, ca urmare, inculpata n-ar fi putut sa fie trasa la raspundere.

În raport cu legislatia noastra, de asemenea s-ar fi pronuntat o solutie de achitare, deoarece înlesnirea sinuciderii celeilalte persoane putea fi comisa numai cu intentie; or, nereusita celei de-a doua sinucideri nu implica automat intentia de înlesnire ori determinarea sinuciderii primei persoane.

Numai daca a doua persoana ar fi simulat sinuciderea pentru a o determina pe prima sa se sinucida, s-ar fi putut încadra fapta acesteia în art. 179 C. pen.

Atât în cazul determinarii, cât si în cazul înlesnirii, activitatea de suprimare a vietii trebuie sa fie în exclusivitate opera sinucigasului. În masura în care suprimarea vietii este rezultatul unei cooperari cu o terta persoana, aceasta va raspunde pentru omor.

b) Urmarea imediata. În cazul infractiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii trebuie sa se produca un anumit rezultat, fie sinuciderea victimei, fie încercarea de sinucidere a acesteia, rezultate pe care legea le prevede explicit în continutul incriminarii. Deci, în situatia când persoana respectiva, chiar daca a fost convinsa si determinata sa se sinucida sau i s-a înlesnit sinuciderea, nu trece la punerea în executare a actului ori numai o simuleaza nu ne vom afla în prezenta acestei infractiuni.

c) Legatura de cauzalitate. De asemenea, este necesar ca între actiunea de determinare sau înlesnire si rezultatul produs sa existe un raport de cauzalitate. Daca sinuciderea sau încercarea de sinucidere s-a datorat altor cauze, fapta de determinare sau înlesnire nu va constitui infractiune.

B. Latura subiectiva. Fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii pentru a fi pedepsita trebuie sa fie savârsita cu intentie directa sau indirecta, este necesar prin urmare ca faptuitorul sa prevada ca victima, ca urmare a activitatii sale, de îndemnare ori înlesnire, se va sinucide si sa doreasca sau sa accepte acest rezultat. Intentia de determinare sau înlesnire a sinuciderii rezulta din caracterul actelor savârsite, din împrejurarile concrete în care s-a actionat si starea psihica în care s-a aflat persoana care s-a sinucis sau care a încercat sa se sinucida.

Forme. Modalitati. Sanctiuni

A. Forme. Desi infractiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii unei persoane este susceptibila de acte de pregatire si tentativa, aceste forme imperfecte de infractiune nu se pedepsesc in actualul Cod penal. Fapta se consuma în momentul în care sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc.

B. Modalitati. În alin. (2) al art. 179 al actualului cod penal sunt prevazute doua modalitati agravate ale infractiunii, si anume, când fapta s-a savârsit fata de un minor sau fata de o persoana care nu era în stare sa-si dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stapâna pe actele sale.

Folosind expresia generala „minor”, legiuitorul n-a dorit sa faca vreo deosebire în raport cu vârsta sau cu discernamântul faptuitorului; agravanta se refera nu la vointa sinucigasului, ci la vointa faptuitorului care, în mod deliberat, determina pe minor, speculând lipsa de experienta a acestuia si impulsivitatea fireasca vârstei (indiferent daca are discernamânt sau nu) de a actiona împotriva propriei sale vieti. Unii autori au opinat ca minorii sub 14 ani si cei între 14-16 ani, fiind lipsiti de discernamânt, nu pot fi determinati sa se sinucida, cel mult ajutati sa se sinucida, deci agravanta nu se aplica decât la minorii cu discernamânt, solutie discutabila daca avem în vedere ca legea nu face o asemenea distinctie.

In noul Cod penal insa, sunt prevazute 2 alineate prin care se distinge intre fapta savarsita impotriva unui minor intre 13 si 18 ani ori a unui minor ce nu a implinit varsta de 13 ani , in cea din urma ipoteza ( care cuprinde si persoana care nu au putut sa-si dea seama de consecintele actiunilor sau inactiunilor sale ori nu putea sa le controleze) considerandu-se ca lipseste o decizie din partea minorului, astfel fiind prevazut un sistem sanctionator similar cu cel existent in cazul omorului simplu.

Cealalta modalitate agravata din actualul Cod penal se refera la o persoana iresponsabila, în sensul în care aceasta este definita în art. 48 C. pen., adica la o persoana care nu este în stare sa-si dea seama de fapta sa ori nu poate fi stapâna pe actele sale.

Solutia legii române ar putea fi discutata. S-ar putea sustine ca determinarea unei persoane care n-are capacitate de a întelege si de a voi, constituie omor, neputându-se atribui nici un efect vointei exprimate de o asemenea persoana. Numai daca cel determinat îsi pastreaza capacitatea, chiar partial, de a întelege si voi, se poate face aplicarea art. 179 C. pen.

În ambele modalitati agravate este necesar ca faptuitorul sa fi cunoscut ca victima este un minor sau o persoana iresponsabila sau sa fi existat suficiente indicii din care faptuitorul sa-si fi putut da seama de conditia victimei. În lipsa acestei cerinte esentiale împrejurarea agravanta nu se poate retine.

C. Sanctiuni. În forma sa tipica, fapta de determinare sau înlesnire la sinucidere prevazuta in actualul Cod penal se pedepseste cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar în cazul formei agravate se pedepseste cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

In noul Cod penal forma tipica a infractiunii, daca sinuciderea a avut loc, se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 7 ani. In cazul formelor agravate, prima dintre acestea prevede pedeapsa cu inchisoare de la 5 la 10 ani, iar cea de-a doua se pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi. In ultimul alineat se prevede ca daca faptele prevazute anterior au fost urmate doar de o incercare de sinucidere limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumatate.

Practica Judiciara

Sectia penala a Tribunalului Suprem

Decizie nr. 1047 din 27/05/1977

Determinarea sau inlesnirea sinuciderii. Element constitutiv. Latura subiectiva.

Prin sentința penală nr. 9/1977 a Tribunalului județean Prahova, inculpatul M.I. a fost condamnat la 6 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de determinarea sau înlesnirea sinuciderii, prevăzută de art. 179 Cod penal.

Prima instanță a reținut că inculpatul, căsătorit cu M. E. din anul 1954, a avut față de aceasta o comportare total necorespunzătoare, lovind-o și amenințând-o în repetate rânduri. În ziua de 31 martie 1976, după ce s-a reîntors de la muncă, intervenind unele discuții, inculpatul a lovit-o din nou și a constrâns-o să doarmă peste noapte într-o cameră neamenajată, fără ferestre și fără pat. A doua zi, M. E. s-a ascuns de frică în podul casei, unde, fiind găsită de inculpat, a fost dată jos cu forța, lovită cu un scaun și amenințată cu moartea. În mod similar s-a comportat inculpatul și în ziua următoare, când, după alte amenințări, i-a interzis să se culce în casă, astfel că, deși îmbrăcată sumar, M. G. a rămas afară aproape toată noaptea. Disperată de comportarea soțului său, M. E. a ingerat o substanță caustică. Cu toate că inculpatul a constatat că soția sa se află într-o stare gravă, nu i-a dat nici un ajutor și nu a solicitat intervenția medicului, M. E. decedând în noaptea de 3 aprilie 1976.

Din actele medico-legale rezultă că moartea victimei a fost violentă, datorându-se unei intoxicații cu o substanță caustică.

Împotriva sentinței a declarat recurs inculpatul care, prin motivele de casare formulare, susține că eronat a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 179 Cod penal, deoarece nu a avut intenția s-o determine pe soția sa să se sinucidă, chiar dacă a supus-o la rele tratamente.

Recursul nu este întemeiat.

Potrivit art. 179 alin. 1 Cod penal este sancționată fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc.

După cum rezultă din text latura obiectivă a acestei infracțiuni constă în determinarea unei persoane la sinucidere sau înlesnirea sinuciderii, iar modalitățile de determinare la sinucidere sunt variate. Astfel, este posibil ca activitatea infracțională să se realizeze nu numai prin a îndemna, a amăgi, ci și prin acte de tortură, de supunere la chinuri, repetate scandaluri și bătăi, care pot aduce o persoană într-o stare disperată, ce culminează cu sinuciderea sau încercarea de sinucidere.

În ceea ce privește latura subiectivă, această infracțiune se comite cu intenție directă, când făptuitorul prevăzând rezultatul sinuciderii, a urmărit realizarea acestuia, sau indirectă când rezultatul posibil al sinuciderii a fost prevăzut și acceptat.

În cazul de față, sub aspectul laturii obiective, inculpatul a determinat-o pe soția sa să se sinucidă, prin acțiuni de violență și tortură prelungite în timp care depășesc cu totul limitele unor relații cât de puțin umane.

În contextul unei astfel de comportări, actul sinuciderii soției prin care a pus capăt chinurilor suferite este, evident, rezultatul activității inculpatului care – temeinic – a fost considerată de prima instanță determinantă.

Sub aspectul laturii subiective – intenția – comportarea inumană a inculpatului față de soția sa – chinuită și umilințele la care a fost supusă – exteriorizează cel puțin faptul că a avut reprezentarea posibilității ca o astfel de comportare să o determine sa-și curme viața, rezultat pe care l-a acceptat, după cum o demonstrează persistența în aplicarea relelor tratamente. Existența intenției indirecte este deci neîndoielnic dovedită, cu atât mai mult cu cât și după otrăvire, când victimei i s-a făcut rău, inculpatul nu a luat nici o măsura.

În consecință, motivul de recurs, fiind neîntemeiat, urmează a fi respins.

  I.C.C.J. – Secția Penală

Decizia nr. 6567 din 8 decembrie 2004

Omor. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii. Deosebiri

Fapta inculpatului care, prin violențe fizice și psihice, a constrâns victima să se arunce pe fereastra situată la etajul 4 al unui imobil, decedând, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor, iar nu pe cele ale infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii, întrucât în cazul acestei din urmă infracțiuni sinuciderea trebuie să fie rezultatul voinței libere a victimei, fără a exista constrângere.

Prin sentința penală nr. 83 din 17 iunie 2004, Tribunalul Călărași a condamnat pe inculpatul C.N. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen.

Instanța a reținut că, în noaptea de 7 mai 2004, inculpatul a agresat fizic și psihic pe soția sa care, pentru a scăpa, s-a aruncat pe fereastra de la bucătăria apartamentului situat la etajul 4 al blocului, decedând.

Prin decizia nr. 634 din 31 august 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a admis apelul procurorului, majorând pedeapsa și a respins apelul inculpatului, prin care a cerut schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de determinare a sinuciderii prevăzută în art. 179 C. pen., cu motivarea că inculpatul a acționat cu intenția indirectă de a-și ucide soția.

Recursul declarat de inculpat, prin care a cerut, în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei, este nefondat.

Potrivit art. 179 C. pen., latura obiectivă a infracțiunii constă în fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc.

Prin urmare, pentru existența infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii este necesar ca moartea victimei să constituie urmarea unui act de voință a acesteia, chiar dacă a fost îndemnată sau determinată de către inculpat, dar având posibilitatea să decidă liber asupra actului său, fără a exista o constrângere.

În speță inculpatul, exercitând violențe fizice și psihice asupra victimei, a constrâns-o să se arunce pe fereastră. Victima nu a decis, deci, liber cu privire la sinucidere, ci ca urmare a constrângerii exercitate de inculpat și căreia nu i-a putut rezista, iar inculpatul și-a dat seama că, datorită violențelor exercitate, pentru a scăpa și fiind în imposibilitatea de a fugi, victima se va arunca de la etaj și a acceptat producerea rezultatului, acționând cu intenția indirectă de a ucide.

În cazul constrângerii la sinucidere nu poate exista, deci,  determinare sau înlesnire, întrucât victima nu are libertatea de a decide.

Întrucât fapta inculpatului care și-a constrâns soția să se arunce de la etajul 4, cu consecința morții acesteia, constituie infracțiunea de omor calificat prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) C. pen., iar nu infracțiunea de determinare a sinuciderii, recursul inculpatului a fost respins.