Oltenia de Sub Munte

1.1 Patrimoniu natural

A. Situația geografică și dimensiunea teritoriului

Zona studiată este situată pe teritoriul județelor Vâlcea și Gorj, în partea

central-nordică a acestora, în sudul Munților Căpățânii și respective Parâng, în regiunea numită “Oltenia de sub munte”.

Din punct de vedere al așezării geografice și a suprafeței locuite, toate cele 7 localități vizate au ca principală caracteristică așezarea imediat la poalele munților, având ca suprafața locuită doar o mică porțiune în sud, marea parte din suprafață fiind ocupată de zone nelocuite împădurite sau alpine. Suprafața cumulată a acestor localități este de peste 1000 kmp, din care doar cca 300 kmp reprezintă suprafața locuită.

B. Situația geologică și climatică, ape

Din punct de vedere tectonic, zona studiată face parte din orogenul carpatic. Zona face parte din Pânza Getică, unitate a Dacidelor Mediane din Carpații Meridionali (Săndulescu, 1984).

Schița tectonică a României

După Săndulescu, Carpații Meridionali cuprind mai multe unități tectonice: Dacidele Mediane (Pânza Getică, Pânza de Sasca-Gornjak, Pânza de Reșița și Pânzele Supragetice), Dacidele Externe (Pânza de

Severin) și Dacidele Marginale (Domeniul Danubian). În sudul acestor unități cutate, în sistem de pânze de șariaj, se află o zonă de avanfosă (Depresiunea Getică).

Dacidele Mediane din Carpații Meridionali au fost puse în loc în Senonian, în cadrul tectogenezei laramice.

Dintre toate unitățile șariate ale Dacidelor Mediane, cea mai mare extindere o are Pânza Getică,alcătuită din formațiuni cristalofiliene prealpine și dintr-o cuvertură sedimentară în cadrul căreia cele mai

vechi depozite sunt de vârstă Carbonifer superior. Pânza Getică aflorează în Munții Leaota, Munții Sebeș-Lotru, Munții Căpățânii, Munții Godeanu, sudul Munților Poiana Ruscă, Munții Semenic și în petecele de acoperire Bahna, Porțile de Fier și Vălari. Datorită eroziunii, depozite sedimentare ale Pânzei Getice se întâlnesc doar în câteva arii, dintre care cele mai importante sunt Brașov-Dâmbovicioara, Buila-Vânturarița,Hațeg și Reșita-Moldova Nouă.

Aceste depozite sedimentare au fost supuse proceselor tectonogenetice în două faze. Prima discordanță însemnată este prealbiană, când a început șariajul getic și corespunde primei faze getice (Codarcea, 1940), vârsta primei încălecări fiind plasată după Apțianul inferior și înaintea

sfârșitului Apțianului superior. Cea de-a doua fază getică, reprezentând șariajul principal laramic, a avut loc în Senonian, când Pânza Getică, având în bază Pânza de Severin, a acoperit Domeniul Danubian.

Pânza de Sasca-Gornjak și Pânza de Reșița (aflorează în Banat), aflate între Pânza Getică și Pânzele Supragetice, sunt pânze de cuvertură rabotate de Pânzele Supragetice din aceeași zonă, învecinată spre

interior cu zona bazinului de sedimentare Reșița-Moldova Nouă, și cuprind depozite de vârstă Triasic inferior și mediu și Jurasic (suite condensate și lacunare), respectiv depozite de molasă de vârstă Carbonifer superior- Permian inferior.

Pânzele Supragetice sunt pânze de forfecare de soclu, alcătuite din formațiuni cristaline prealpine și depozite sedimentare paleozoice superioare și mezozoice, subțiri și lacunare (petece de eroziune). Aflorează în Munții Făgăraș, nordul Munților Poiana Ruscă și în vestul Banatului.

Pânza de Severin, cu arii restrânse de aflorare în Munții Mehedinți, Cheile Oltețului, Munții Lotrului și bazinul Jiul de Vest, este situată tectonic deasupra formațiunilor neocretacice ale unității danubiene și

suportă tectonic cristalinul getic. Pânza de Severin a fost pusă în loc în cea de-a doua fază getică, dupa ce în prima fază fusese acoperită de Pânza Getică.

Domeniul Danubian este situat între Pânza de Severin și Platforma Moesică, și este constituit din formațiuni metamorfice și granitoide prealpine și dintr-o cuvertură sedimentară de vârstă Carbonifer superior,

Permian și Mezozoic. Aflorează la vest de Valea Oltului, în Munții Parâng, Munții Vâlcan, Munții Retezat,

Munții Țarcu și Munții Cernei.

Deformările post-tectogenetice din Carpații Meridionali sunt în special de tip ruptural. Cea mai importantă ruptură este Grabenul Cernei și elementele asociate prelungirii acesteia spre est (Depresiunea

Petroșani, sistemul faliilor Lotrului și Brezoi).

Aspecte climatice

S-au folosit datele climatice de la următoarele stații meteorologice: Parâng (1650 m), Cozia (1667 m),Polovragi și Râmnicu Vâlcea.

Temperatura. La stația meteorologică Parâng, temperatura medie a lunii ianuarie este de -70C, iar a lunii iulie de +120C, la aceeași altitudine medie. În perioada celor 10 ani pentru zona montană, temperaturile medii anuale cele mai ridicate oscilează între 4,790 și 4,760C și corespund anilor 1994 și 2000. Cele mai scăzute medii anuale au fost înregistrate în anul 1997 (3,02°C).

Temperaturile maxime au înregistrat oscilații, cea mai mare valoare înregistrându-se în anul 2000 (8,930C), iar cea mai mică în anul 1996 (6,60C).

Analizând datele de la stația Polovragi, se constată că cea mai mare temperatură medie anuală s-a înregistrat tot în anul 2000, iar de-a lungul perioadei analizate valorile oscilează între 5 și 7,50C. Tendința

generală este tot de creștere a valorilor acestui parametru climatic. În ceea ce privește temperaturile maxime anuale, acestea sunt mai mici față de cele de la Cozia, dar mult mai mari decât cele din Parâng.

Presiunea atmosferică cuprinde valori între 840 și 850 hectopascali, cu un maxim de 848 hectopascali în anul 1990 (stația Parâng).

Umezeala relativă a aerului Mediile lunare cele mai mari se înregistrează în lunile ianuarie și septembrie (aproape 100%), iar cele mai mici în lunile martie, aprilie și noiembrie (între 77-78%).

Nebulozitatea La stația Parâng, valorile medii anuale cele mai mari ale nebulozității sunt relativ constante pe perioada celor 10 ani, cea mai mare valoare aparținând anului 1996 ( 5,72).

Pentru stația Polovragi, se observă că anii în care s-au înregistrat valori scăzute ale nebulozității alternează cu anii în care valorile acestui parametru sunt ridicate, fiind în directă legătură cu regimul temperaturilor medii anuale și cu cel al precipitațiilor.

Ceața prezintă mare importanță pentru vegetație deoarece aduce un plus de umiditate pentru plantele ce cresc pe fețele însorite, diminuând acțiunea insolației. Domină în tot timpul anului, însă cea mai mare

frecvență o are primăvara, determinată mai ales de curenții de aer ce transportă cantități de vapori de apă din etajul făgetelor.

Vântul, sau deplasarea aerului de-a lungul suprafeței terestre, provoacă ample variații neperiodice celorlalte elemente meteorologice și sporește viteza evaporației, cât și a transpirației.

Influența constantă și permanentă a reliefului conferă vântului caracteristici regionale stabile. Acesta se exprimă prin două caracteristici esențiale: direcția și viteza.

Vântul dominant bate din nord-vest, uneori canalizându-se în lungul văii Lotrului sau a Oltului.

Reprezintă un important factor climatic, care adesea își pune amprenta asupra distribuției vegetației sau asupra aspectelor acesteia. Pe creastă vântul bate aproape în permanență, deși mediile anuale ale vitezelor nu

depășesc 1 – 2 m/s. Vântul determină adaptări interesante la plantele ierboase și lemnoase de altitudine.

Astfel, ca urmare a predominanței vântului în direcția nord-vest se întâlnesc molizi răzleți ai căror coronament ia formă de steag.

Efectele vântului asupra vegetației se resimt și indirect prin influența pe care o au asupra depunerii zăpezii. Datorită direcțiilor predominante a vântului din direcțiile nord, nord-vest, sud-est, zăpada este spulberată de pe aceste pante, creându-se posibilitatea înghețării solului cu consecințe pentru vegetațiarespectivă.

Precipitațiile atmosferice reprezintă un factor climatic foarte important deoarece apa provenită din ploi sau din topirea zăpezii constituie sursa de umezeală a solului, necesară plantelor în perioada de vegetație.

Cantitatea anuală de precipitații variază de la an la an.

La stația Parâng, anii cu precipitațiile cele mai abundente sunt 1990 și 1996, cu valori între 1129,4 și 1260 mm, iar cea mai scăzută valoare, de 895,8 mm, s-a înregistrat în anul 2000. În zona de munte numărul zilelor ploioase este de 150 – 160 pe an. Formele precipitațiilor, precum și repartiția lor pe anotimpuri,reprezintă abateri de la regulile generale pentru țara noastră.

Regimul anual al precipitațiilor se află în strânsă legătură cu frecvența și gradul de dezvoltare al sistemelor barice care traversează Carpații Meridionali într-o direcție sau alta, dar este legat și de intensitatea

proceselor termoconvective locale. Din prelucrarea datelor la stațiile meteorologice Cozia și Râmnicu Vâlcea, se observă că anul cu cea mai mică cantitate de precipitații este 2000. Din acest grafic, se poate

observa, de asemenea, etajarea pe verticală a cantității de precipitații, valorile fiind mai ridicate la stația Cozia.

Stratul de zăpadă depășește rareori 100 cm. Astfel, pe culmile cele mai înalte, uneori persistă zăpada până în luna iulie, aceasta reprezentând o sursă importantă de umiditate necesară plantelor (stația Parâng).

Durata de strălucire a Soarelui este constantă pe perioada celor 10 ani, valoarea maximă fiind de 1886 ore în anul 1997 și cea minimă de 1546 ore în anul 1996 (stația Parâng).

Etaje climatice Clima este etajată pe verticală, urmând treptele de relief, cu diferențe și chiar inversiuni de climat de la un versant la altul.

Etajul fagului este caracterizat prin precipitații cuprinse între 600 și 900 mm/an, ajungând chiar la 1000 mm/an, o umiditate cuprinsă între 68 și 70 %, temperaturi medii anuale cuprinse între 6 și 90C.

Etajul molidului este caracterizat prin precipitații cuprinse între 700 și 900 mm/an, o umiditate cuprinsă între 67 și 70 % (scade odată cu creșterea altitudinii), temperaturi medii anuale cuprinse între 2 și vânturilor cu 50C și prin predominanța direcție NV-SE.

Etajul subalpin este caracterizat prin precipitații mai mari de 900 mm/an, temperaturi medii anuale cuprinse între 1 și 20C, o perioadă lungă în care zăpada rămâne netopită și o perioadă scurtă de vegetație a

plantelor.

CARACTERE HIDROLOGICE

Apele de suprafață

Ca o caracteristică a întregii rețele hidrografice a zonei studiate se remarcă orientarea cursului râurilor pe o direcție nord-sud. Întreaga rețea hidrografică a zonei este tributară râurilor Olt și Jiu, prin afluenți direcți

sau indirecți de dreapta, respectiv de stânga ai acestora, cu o direcție de curs, în linii mari, de la nord la sud.

Principalele râuri care străbat zona și constituie cea mai importantă resursă de apă sunt, de la vest la est:

A. Costești, afluent de stânga al Bistriței (L = 18 km, S = 45 km²), care se varsă la sud de comuna Costești, cu izvoare tot în Munții Căpățânii (curmătura Lespezi), care adună apele de pe versanții nord-vestici

ai masivului (sectorul până la Plaiul Lespezi) (pâraiele Șasa Voicești, Ghelălău, Curmăturii), versantul estic al muntelui Arnota și versantul sudic al Muntelui Cacova (Pârâul Sec sau Valea Morii).

Sapă chei spectaculoase pe traiectul unei falii importante, străbătând Masivul Buila-Vânturarița de la nord la sud. Se constată că rețeaua hidrografică este bogată si bine reprezentată. Cursurile de apă sunt

permanente, fără a avea însă debit mare.

B. Bistrița, afluent de dreapta al Oltului, care se varsă în Olt în apropierea comunei Băbeni-Bistrița, între gurile de vărsare ale râurilor Govora și Luncavăț.

Prin izvoarele sale, Bistrița pătrunde adânc în Munții Căpățânii. La originea sa sunt mai multe izvoare care pornesc de sub culmile munților Văleanu, Rodeanu, Zănoaga, Govora, Netedu. Pe partea dreaptă, prin

unirea mai multor izvoare, se formează pârâul Gurgui, iar pe stânga pârâul Cuca. Acestea își măresc treiv de stânga ai acestora, cu o direcție de curs, în linii mari, de la nord la sud.

Principalele râuri care străbat zona și constituie cea mai importantă resursă de apă sunt, de la vest la est:

A. Costești, afluent de stânga al Bistriței (L = 18 km, S = 45 km²), care se varsă la sud de comuna Costești, cu izvoare tot în Munții Căpățânii (curmătura Lespezi), care adună apele de pe versanții nord-vestici

ai masivului (sectorul până la Plaiul Lespezi) (pâraiele Șasa Voicești, Ghelălău, Curmăturii), versantul estic al muntelui Arnota și versantul sudic al Muntelui Cacova (Pârâul Sec sau Valea Morii).

Sapă chei spectaculoase pe traiectul unei falii importante, străbătând Masivul Buila-Vânturarița de la nord la sud. Se constată că rețeaua hidrografică este bogată si bine reprezentată. Cursurile de apă sunt

permanente, fără a avea însă debit mare.

B. Bistrița, afluent de dreapta al Oltului, care se varsă în Olt în apropierea comunei Băbeni-Bistrița, între gurile de vărsare ale râurilor Govora și Luncavăț.

Prin izvoarele sale, Bistrița pătrunde adânc în Munții Căpățânii. La originea sa sunt mai multe izvoare care pornesc de sub culmile munților Văleanu, Rodeanu, Zănoaga, Govora, Netedu. Pe partea dreaptă, prin

unirea mai multor izvoare, se formează pârâul Gurgui, iar pe stânga pârâul Cuca. Acestea își măresc treptat debitul și se unesc la cantonul „Între Râuri”, formând râul Bistrița.

În cursul său meandrat până la Olt, el străbate dealurile subcarpatice pe o distanță de circa 42 km, bazinul având o suprafață de 384 km². Dacă se adaugă si lungimea izvoarelor sale și a afluenților, lungimea

totală este de circa 60 km.

Sapă chei spectaculoase pe traiectul unei falii importante, străbătând Masivul Buila-Vânturarița de la nord la sud. Se constată că rețeaua hidrografică a Bistriței este bogată si bine reprezentată. Cursurile de apă

sunt permanente, fără a avea însă debit mare.

C. Romani De pe partea dreaptă, Bistrița primește ca prim afluent important pârâul Romanilor (Hurezu), provenit prin unirea pâraielor Bistricioara cu pârâul Romanilor. Un afluent de dreapta mai

important al Râului Romani este Pârâul Lunga.

D. Luncavăț, afluent de dreapta al Oltului, care izvorăștre din Munții Căpățânii. Este format prin unirera Pârâului Cumpenelor, cu izvoarele sub Vârful Balota și Pârâul Blej, cu izvoarele sub Vârfurile Ursu

și Coșana. În cursul său până la vărsare străbatre de la nord la sud localitățile Vaideeni și Horezu, apoi se curbează si-și schimbă cursul pe direcția nord-vest – sud-est, ca mai toate râurile din zonă. Principalii afluențisunt: Pârâul Râmești, Pârâul Urșani.

E. Olteț este ultimul afluent de dreapta al Oltului care adună apele din zona montană înaltă. Este și râul care trasează limita geografică dintre Munții Câpățânii (est) și Munții Parâng (vest). Are ca principali

afluenți de stânga Cerna și Tărâia, care adună apele din vestul Munților Căpățânii.

Sapă în calcare chei spectaculoase, la nord de Mănăstirea Polovragi.

F. Gilortul este afluent de stânga al Jiului, cu izvoare în Munții Parâng. Principalii afluenți sunt: de stânga: Galbenul și Gilortețul și de dreapta: Aniniș, Ciocadia și Blahnița. Toate acestea curg inițial pe direcția

generală nord-sud, pentru a se recurba apoi spre sud-vest, spre Jiu.

Dintre acestea., Pârâul Galbenul sapă chei spectaculoase în calcare.

Apele subterane

Au fost foarte active, generând numeroase fenomene endocarstice, reprezentate prin numeroase peșteri, la care se adaugă numeroase fenomene exocarstice de mai mică amploare: ponoare, izbucuri, văi seci,

chei. Acestea sunt localizate în zonele carstice Buila-Vânturarița (bazinele râurilor Costești și Bistrița), zona Cheile Oltețului și zona Cheile Galbenului.

Fenomene exocarstice

A. Ponoarele sau sorburile sunt amplasate pe firul văilor sau pe fundul unor doline și au un regim de funcționare permanent sau temporar. Frecvent, insurgența apei nu se realizează concentrat, ci prin infiltrații difuze în talveg. Ponoarele cu regim temporar sunt semnalate în Muntele Piatra din Masivul Buila-Vânturarița.

B. Izbucurile – deși în zonă nu au fost făcute studii de amănunt asupra bazinetelor hidrogeologice, se cunosc, totuși, punctele principale de descărcare a acviferelor carstice. Izbucurile de pe flancul estic al

Masivului Buila-Vânturarița (Pahomie, peste 25 l/s, Pătrunsa, Valea Curmăturii, Valea Morii) au cele mai mari debite, dar o serie de izvoare mici jalonează contactul dintre calcar și formațiunile cristaline de pe

flancul vestic (bazinul Pârâului Costești, obârșiile Văii Comarnice).

C. Văile seci (sohodolurile) sunt foarte frecvente în Masivul Buila-Vânturarița datorită infiltrării rapide a apelor din precipitații. Ele pot prezenta sectoare cu curgere permanentă sau temporară, dar apa se

pierde complet prin ponoare sau prin infiltrații difuze. Uneori, cursul lor este jalonat de aliniamente de doline. Toate văile din estul munților Cacova, Piatra, Albu, Buila și Vânturarița prezintă astfel decaracteristici.

D. Cheile

Zona este caracterizată de mai multe văi adânci cu aspect de chei. Evoluția acestor văi a fost legată inițial de fenomenul de epigeneză, ca urmare a instalării lor pe liniile de falie care fragmentau depozitele

barremian-apțiene. Ulterior, adâncirea s-a produs în calcarele jurasice superioare, proces stimulat pe de o parte de înălțarea versantului, iar pe de altă parte de subsidența din regiunea subcarpatică.

Cheile Bistriței sunt cele mai evoluate, măsurând 1,2 km și având traseu adaptat perfect liniilor structurale din sudul Muntelui Arnota.

Cheile Pârâului Costești măsoară 2 km, au un traseu rectiliniu impus structural, cu versantul stâng sculptat în șisturi cristaline.

Cheile Oltetului, au cca 2 km lungime și cu pereții lor paraleli, distanțați la 3-4 m în partea inferioară si la 10-20 m în partea superioară, permit urmarirea mai multor niveluri de eroziune, în lungimea cărora pot

fi observate numeroase guri de peșteră, în cea mai mare parte inaccesibile.

Cheile Galbenului sunt ceva mai largi și mai scurte decât celelalte dar nu mai puțin spectaculoase.

Toate aceste chei se caracterizează prin existența repezișurilor și pragurilor în talveg, fenomenelor de marmitaj (marmite laterale, de fund, suspendate) și gurilor de peșteri în versanți, la diferite altitudini.

C. Peisaje, faună si floră

Vegetația

Zona studiată face parte din Regiunea central-europeană, Provincia Carpatică, Sudistrictul Masivului Parâng.

Spectrul floristic

Diversitatea floristică si faunistică a ecosistemelor este foarte mare, datorită unui complex de factori, printre care se numără:

– relieful muntos, care ocupă o parte însemnată a teritoriului, favorizând menținerea vegetației naturale, care în aceste arii nu a putut fi înlocuită de culturile agricole datorită reliefului accidentat;

– frecvența mare a calcarelor la zi, marcată în relief prin sectoare de chei și mici masive izolate cu versanți abrupți, hornuri, fisuri, văi seci, grohotișuri, care adăpostesc o floră deosebit de interesantă;

– climatul relativ blând, cu influențe submediteraneene, care a favorizat răspândirea unor specii relative termofile;

– în cadrul reliefului muntos există o diversitate mare a tipurilor de habitat (entitate ecologică ce indică mediul de viață al speciilor, în același timp abiotic, dar și biotic):

1. Habitate din stâncării și peșteri

• Grohotiș stâncos al etajului montan;

• Grohotiș calcaros și de șisturi calcaroase ale etajelor montane până la cele alpine;

• Grohotiș si șisturi metamorfice ale etajelor montane până la cele alpine;

• Pante stâncoase calcaroase;

• Pante stâncoase acidofile;

• Grohotiș si lespezi calcaroase;

2. Habitate din pădure

• pășuni împădurite;

• păduri tip Luzulo-Fagetum;

• păduri tip Asperulo-Fagetum;

• păduri acidofile cu Picea din etajul subalpin;

• diferite subtipuri de pajiști alpine și boreale;

3. Habitate din pajiști și tufărișuri

• pajiști uscate cu mai multe subtipuri ;

• pajiști calcaroase alpine;

• pajiști acide alpine;

• asociații de lizieră cu ierburi înalte higrofile;

• pajiști aluviale nord-boreale (probabil, de-a lungul râurilor de munte);

• fânețe montane;

• fânețe împădurite;

1. Habitate din turbării și mlaștini, pe suprafețe limitate

Acest complex de factori, corelat cu poziția față de centrele genetice și căile de migrație a florei și a faunei, a determinat existența unor elemente foarte diferite: eurasiatice, europene și central-europene, alpinocarpatice,submediteraneene, carpato-balcanice, ca și o serie de specii endemice sau subendemice.

Elementele predominante sunt, în general, cele eurasiatice (22,6%), care împreună cu cele europene (13,2%) și europene centrale (11,2%) cuprind jumătate din totalul speciilor. Urmează apoi cele circumpolare:

9,6.; balcanice-dacice: 8,3%; alpine: 8,1%; alpine centrale: 6,8%; endemice: 6,8%; continentale: 4,9%;mediteraneene: 4,9%; ubicvestre: 3,6%.

Stâncăriile calcaroase, însorite, care beneficiază de un topoclimat de adăpost, prezintă o serie de asociații floristice interesante; se evidențiază pajiștile de stâncărie dominate de argințică (Dryas octopetala),

relict glaciar ce constituie aici unul dintre cele mai puternice genofonduri din țară. Se întâlnește și cetina de negi (Juniperus sabina frecvente în Cheile Folea și Cheile Costești), ca și diverse plante ierboase: afin(Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis idaea), afin vânăt (Vaccinium uliginosum), Loiseleuria procumbens,etc.

Etajarea vegetației

Modul de repartizare a vegetației pe teritorii întinse sau mai restrânse este în funcție de condițiile de mediu, între care clima are un rol foarte important.

Trecerea de la un etaj la altul nu este netă, diferitele tipuri de vegetație interferând între ele, speciile arboricole de altitudine joasă urcând uneori până la limita superioară a pădurii, iar cele ale etajelor superioare

coborând mult în pădurile de la poalele muntelui.

Se întâlnesc și specii submediteraneene datorită

influențelor submediteraneene resimțite până în această zonă.

Întâlnim și inversiuni ale etajelor vegetale forestiere, pe văile adânci, în sectoarele de chei.

Etajarea vegetației (după Gh. Popescu,1974):

1. Etajul nemoral (al pădurilor de foioase)

a) Subetajul gorunetelor

b) Subetajul făgetelor

c) Subetajul pădurilor de fag cu rășinoase

2. Etajul boreal (al molidișurilor)

3. Etajul subalpin

Etajul nemoral (al pădurilor de foioase) se întâlnește între 500 m și 1400 m, iar făgetele cu molid

și brad ajung uneori până pe creastă.

Subetajele sunt :

a) Subetajul gorunetelor – este reprezentat prin alternanța fag cu gorun. În vreme ce gorunul preferă pantele sudice, sud-estice, fagul se instalează pe pantele nordice, mai umede și mai reci.

Vegetația lemnoasă se încadrează la următoarele asociații: Querco(petraea)-Carpinatum-Fagetum și

Galio-(kitabelii)-Fagetum.

Pe lângă cele două specii mai întâlnim: F. Orientaliss; F. taurica – hibrid, căruia li se adaugă specii de

arbori precum carpen (Carpinus betulus), ulm (Ulmus glabra, U. scabra, Ulmus foliacea, Ulmus montana),

tei (Tilia cordata, T. Parviflora, T. platyphyllos), arțar (Acer tataricum), Fraxinus ornus, stejar (Quercus

petraea, Q. robur), plop (Populus tremula), mesteacăn (Betula pendula, B. verrucosa), salcie (Salix caprae),

paltin (Acer platanoides, A. campestre), Sorbus oncuparia, Prunus avium, păr sălbatic (Pyrus piraster), măr

sălbatic (Malus silvestris), Cerasus avium, cireș sălbatic etc. (Buia, Păun,1967).

b) Subetajul făgetelor are cea mai largă răspândire dintre pădurile din zonă si este reprezentat prin

păduri întinse de fag. Altitudinal, acest subetaj începe la 700 m și se desfășoară până la 1200 – 1300 m. Este reprezentat prin păduri montane de fag, caracterizat prin lipsa gorunului și apariția câtorva specii ierboase

montan-carpatice, care le deosebesc de făgetele de deal. Făgetele de munte aparțin din punct de vedere fitocenologic alianțelor Fagion dacicum, Deschampsio-Fagium, Acerion, Cephalanthero, Fagion. Alianța Fagion dacicum cuprinde asociații montane de fag caracterizate de următoarele specii ierboase: (Pulmonaria

rubra, Symphtum cordatum, rannunculus carpaticus). Se mai disting, de asemenea, făgete montane cu Oxalis-Dentoriu-Asperula, făgete cu Epipactis-Cephalanthera, făgete cu Rubus cristus, făgete cu

Calamagrostis-Luzula, făgete cu Vaccinium, (Gh. Ploaie, 1998).

c) Subetajul pădurilor de fag cu rășinoase

Limita inferioară este greu de stabilit deoarece, datorită unui efect compensatoriu climatic, speciile de rășinoase: molidul (Picea abies) și mai ales bradul (Abies alba), coboară pe văi până la altitudini destul de

mici (600 – 650 m) în Cheile Bistriței sau Costești, formând păduri de amestec cu fagul.

În general, pădurile de amestec se extind la altitudini cuprinse între 500 și 1500 m. În cadrul acestui subetaj se găsesc specii de conifere precum: brad (Abies alba), molid (Picea abies), pin (Pinus sylvestris),

zadă (Larix decidua ssp. carpatica), tisă (Taxus baccata), în amestec cu foioase din etajele inferioare, în special mesteacăn (Betula pendula), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), plop (Populus tremula), frasin

(Fraxinus excelsior), tei (Tilia cordata), ulm (Ulmus scabra), și mai rar carpen (Carpinus betulus), paltin(Acer campestre, A. platanoides), salcie (Salix capraea).

Etajul boreal (al molidișurilor) este destul de bine reprezentat, pădurile de rășinoase fiind cuprinse între altitudini de 1200 și 1850 m și aparținând din punct de vedere fitocenologic asociației Piceetum

carpaticum (Gh. Popescu, 1974).

Cuprind în special molid (Picea abies, excelsa) și, mai rar, brad (Abies alba), zadă (Larix decidua ssp. carpatica), pin ( Pinus sivestris, P. montana), iar în apropierea versanților stâncoși tisă (Taxus baccata).

Alături de arbori se întâlnesc și arbuști cum ar fi: ienupăr (Juniperus communis, J. intermedia,Juniperus sabina-cetina de negi), măceș (Rosa canina, Rosa pendulina), zmeur (Rubrus idaeus), tulichină pitică (Daphne mezereum), afin (Vaccinium myrtillus), iar la limita superioară ienupăr (Juniperus sibirica) și jneapăn (Pinus mugo).

Vegetația ierboasă este reprezentată de numeroase specii, dar și de specii de mușchi și licheni.

Etajul subalpin este situat deasupra etajului molidișurilor. Trecerea se face prin tufărișuri: jneapăn (Pinus mugo, ienupăr (Juniperus communis, J. nana, J. Sibirica. Un loc aparte îl ocupă tufărișurile joase de cetină de negi (Juniperus sabina).

Se mai întâlnesc: afin (Vaccinium myrtillus), Vaccinium vitis idaea, afin vânăt (Vaccinium uliginosum), Loiseleuria procumbens, etc.

Tufărișurile au un rol ecologic important deoarece, prin stratul gros de mușchi instalat sub arbuști(Polytrichum, Hylocomium, Mnium etc.), contribuie la retenția apelor pe versanți. În plus, consolidează terenul și reprezintă o stavilă în calea avalanșelor.

Pajiștile montane ocupă suprafețe reduse în cuprinsul pădurilor de la poalele munților, unde, alături de graminee, întâlnim și specii de talie mai mare, ca știrigoaia, urzica etc.

Vegetația pajiștilor alpine este foarte bogată. Dintre speciile lemnoase se întâlnesc: argințică (Dryas octopetala), salcie pitică (Salix reticulata), (Salix herbacea), iederă albă (Daphne blagyana). În cadrul

pajiștilor se întâlnesc următoarele asociații: Festuca supina, Agrostis rupestris, Carex curvula, Elyna myosuroides, Juncus trifidus, Loireleuria procumbens, Salix herbacea, Salix reticulata.

În cuprinsul pajiștilor montane abundă gramineele (Festuca, Poa, Agrostis), la care se adaugă numeroase specii cu flori multicolore, care dau un pitoresc deosebit acestor pajisti : Viola odorata, trei frați

pătați (Viola tricolor), Rannunculus oreophilus, Geum reptans, Gentiana vernas, Coridalis cava, C. Solida,Sedum maximum, Senecio rupester, Poligala vulgaris, Muscari comosum, Euphrasia salisburgensis, etc.

Majoritatea pajiștilor asigură biomasa consumată de turmele de oi care pășunează vara aproape în întreaga zonă montană, cu exceptia pereților foarte înclinați, a abrupturilor în care s-a refugiat cea mai

interesantă floră din cuprinsul acestui masiv calcaros, de aceea trebuie să se ia măsuri pentru a proteja o parte din aceste plante rare și vulnerabile la acțiunile omului.

Specii protejate din cadrul florei

A. Plante periclitate, vulnerabile, rare, endemite, plante ocrotite

Datorită dispunerii și conformației, aici vegetează numeroase plante rare, atât specii de climă caldă, submediteraneană, cât și specii relicte, glaciare, endemisme, care, în consecință, trebuie ocrotite. Pentru a

preciza măsura și modul în care speciile sunt amenințate sunt folosite o serie de categorii diferențiate, dintre care menționăm următoarele categorii diferențiate de I.U.C.N.:

– specii periclitate (E)

– specii vulnerabile (V)

– specii rare (R)

– specii neamenințate (Nt).

O altă categorie de specii, care au o semnificație națională sau mondială, o reprezintă endemitele, specii cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală.

Zona a fost puțin cercetată de către specialiști botaniști și merită o abordare mai îndeaproape în ceea ce privește speciile protejate ale florei.

Fauna

Modificările altitudinale ale climei și vegetației condiționează formarea etajelor faunistice. Deși există o anumită similitudine între etajele faunistice și variația faunei pe latitudine, acestea nu sunt identice,

creșterea altitudinii neducând la schimbarea duratei anotimpurilor și a zilelor și nopților; în consecință, fiecare unitate faunistică altitudinală are constituenți zoologici cu adaptări morfofiziologice și fenologice

corespunzătoare și cu cerințe higrotermice potrivite cu mediul respectiv.

Chiar dacă speciile animale, față de cele vegetale, au un caracter dinamic și transgresiv accentuat, realizând pendulări pe verticală, există si unele specii particulare numai unor unități faunistice altitudinale.

Pornind de la ideea că între plante și animale, pe de o parte, și condițiile de mediu, pe de altă parte, există o strânsă legătură, cel mai potrivit este ca elementele florei și faunei din acest masiv să fie prezentate

în funcție de etajare.

Etajul faunistic al stejăretelor

Etajul (zona sau subzona) faunistic al stejarului este prezent prin pădurile de gorun situate ca un brâu la limita inferioară a subzonei fagului, ridicându-se pe alocuri până la 600 m și chiar 800 m altitudine. În cadrul acestei subzone se află, prin depresiuni, și păduri de stejar (Quercus robur). Este cel mai bine reprezentat etaj faunistic, indicând condiții de viață foarte favorabile (hrană variată si bogată, o durată mai

mare a perioadei călduroase), zoocenoza apropriindu-se de parametrii ei maximi atât sub raport cantitativ, cât și calitativ.

În pădurile de stejar și gorun, pe lângă diversitatea și numărul mare de specii de plante, trăiesc și o mulțime de specii de animale, dintre care, mai frecvente sunt cele din grupul nevertebratelor.

Dintre acestea se întâlnesc la tot pasul melci, păianjeni, gândaci, fluturi, albine etc.

Ca vertebrate, în pădurile de stejar trăiesc batracieni, reptile, păsări și mamifere.

Un batracian des întâlnit pe sistemul foliar al arborilor și arbuștilor este brotăcelul sau răcănelul (Hyla arborea). Reptilele, întâlnite aici, însă fără o prea mare frecvență, sunt: năpârca sau șarpele de sticlă (Anguis fragilis), șarpele de alun sau nuielușa (Coronella austriaca).

În aceste păduri de la poalele munților, cu climă mai blândă si cu mult arboret, se întâlnesc numeroase specii de păsări, care găsesc aici condiții bune pentru hrană si cuibărit: privighetoarea (Luscinia luscinia) pițigoiul mare (Parus major), pițigoiul de livadă (Parus lugubris); silvia cu cap sur (Sylvia communis) și muscarul sur (Muscicapa striata), multe specii de ciocârlii, presiri, sticleți, alături de specii mai mari cum sunt ciocănitoarele: ciocănitoarea pestriță mare (Dendocropus major), ciocănitoarea de stejar (D. medius) și ciocănitoarea pestriță mică. De asemenea, se întâlnesc și păsări din neamul răpitoarelor de zi și de noapte, ca: șoimul rândunelelor (Falco subuteo), vânturelul de seară (Falco vespertinus) și vânturelul (Falco tinnunculus). Tot dintre răpitoare pot fi menționate: gaia roșie (Milvus milvus), șerparul (Circaetus gallicus) și cucuveaua (Athene noctua).

Mamiferele au și ele reprezentanți mai cunoscuți în aceste păduri:

ariciul (Erinaceus europaeus), cuțcanul de pădure (Sorex araneus), pârșul (Glis glis) și șoarecele de pădure (Apodemus sylvaticus).

Dintre carnivore pot fi amintite: vulpea (Vulpes vulpes); lupul (Canis lupus), care trăiește în regiuni izolate, dar uneori și în jurul așezărilor omenești; viezurele (Meles meles), jderul de copac (Martes martes),

pisica sălbatică (Felix silvestris).

Dintre ierbivore se întâlnește căpriorul (Capreolus capreolus), mistrețul.

Etajul faunistic al făgetelor

Este foarte bine reprezentat, în limita superioară ajungând până la 1700 m altitudine. În acest etaj condițiile de viață se îmbunătățesc față de etajul coniferelor: intensitatea și durata luminii cresc, valorile

medii termice sunt mai ridicate, iar baza trofică mai variată si mai bogată.

Acești factori ecologici ameliorându-se în pădurea de gorun, o serie de animale trăiesc în ambele etaje cu mici diferențieri efective. Majoritatea insectelor, batracienilor (răcănelul), reptilelor (șopârla și gușterul),păsărilor (pițigoii, presurile, sticleții etc.) și mamiferelor (mistreți, pisica sălbatică s.a.) preferă aceste păduri.

Dintre păsări, destul de numeroase în aceste păduri sunt: brumărița de pădure (Prunella modularis), fâsa de pădure (Anthus trivialis), pitulicea mică (Phylloscopus collybita), gușă roșie (Erithacus rubecula), struțul de vâsc, țoiul, cojoaica și gaița.

Dintre răpitoarele de zi și de noapte se întâlnesc aici uliul găinilor (Accipiter gentilis), șorecarul (Buteo buteo), acvila țipătoare (Aquila pomarina) și huhurezul (Strix aluco). Tot prin aceste păduri trăiesc și

porumbelul gulerat (Columba palumbus), ciocănitoarea verde (Picus viridis), negroaica (Drycopus martius).

Și mamiferele au reprezentanți în acest etaj: veverița (Sciurus vulgaris), râsul (Lynx lynx), cerbul (Cervus elaphus), șopârla de munte (Lacerta vivipara), Vipera berus și Rana temporaria.

Etajul faunistic al pădurilor de conifere

Condițiile biotice (compoziția chimică a esențelor forestiere, alcătuirea taxonomică a cenozelor) și

abiotice (umezeală si întunecime mare, sol puternic acid) ale biotopului fac ca unele specii de animale să fie puternic atașate condițiilor respective, având populații numeroase și mai puțin oscilante pe verticală.

Numărul animalelor este mai redus în raport cu cel din pădurile de fag sau de gorun. Aceasta pe de o parte datorită condițiilor climatice mai vitrege, iar pe de altă parte datorită modului mai greoi de a-și găsi

hrana.

Unele lepidoptere întâlnite aici sunt dăunători extrem de periculoși, fiind încadrați în familia Lymantridae. Din această familie face parte temuta omidă păroasă a molidului (Lymantria monacha). Acest

dăunător atacă în primul rând molidul, apoi pinul și bradul, iar uneori și fagul. Atacul începe de la baza coroanei spre vârful acesteia, primăvara timpuriu.

Din familia Ipide fac parte insectele care se mai numesc gândaci de scoarță sau carii de pădure. Ipidele sunt exclusiv fitofage, iar majoritatea lor trăiesc pe ramurile diferitelor specii de foioase și rășinoase,

unde fac galerii. Gândacul nu zboară decât în perioada depunerii ouălor, de obicei în zilele cu soare.

Ca reprezentant tipic, poate fi menționat cariul mare de scoarță al molidului (Ips typographus).

Dintre batracieni, până aici ajung salamandra (Salamandra salamandra) și broasca râioasă brună (Bufo bufo), care a fost găsită în Munții Parângului, lângă cabana Rânca.

Ca reptile, pot fi menționate vipera comună (Vipera berus) și șopârla de munte (Lacerta vivipara).

Dintre animalele vertrebate, păsările sunt cele care populează mai frecvent pădurile de conifere, ca urmare a faptului că ele găsesc condiții de cuibărit mai bune în aceste păduri, dușmanii fiind mult mai puțin

numeroși decât în pădurile de gorun sau de fag. Sunt comune aușelul (Regulus ignicapillus) și pițigoiul de brădet (Parus ater). Frecvente, dar fără a fi totuși numeroase, sunt: mierla gulerată (Turdus torquetus),

pițigoiul moțat (Parus cristatus), pițigoiul de munte (Parus montanus), cinteza (Fringilla coelebs), forfecuța (Loxia curvirostra), mugurarul (Pyrrhula pyrrhula) și corbul (Corvus corax), la care femela și ouăle sunt

ocrotite de lege din cauza scăderii efectivului acestei specii de păsări. În aceste locuri se găsește și o specie de ciocănitoare: ciocănitoarea de munte (Picoides tridactylus), precum și cavalerul munților înalți: cocoșul de munte (Tetrao urogallus).

Un locuitor tipic al acestor meleaguri este ursul brun (Ursus arctos), care este destul de rar în Europa Centrală si de Vest.

Etajul faunistic al tufărișurilor subalpine și al pajiștilor alpine

Acest etaj se distinge prin numărul redus al speciilor, fapt explicabil prin condițiile vitrege de viață(temperaturi scăzute, oscilații mari de temperatură la suprafața solului și în aer, zăpezi mari, ierni lungi,vânturi puternice etc.) ale mediului alpin.

Dintre vertebrate pot fi enumerate mamiferele: capra neagră (Rupicapra rupicapra), șoarecele de zăpadă (Microtus nivalis ulpius), chițcanul de munte (Sorex alpinus), păsările: fâsa de munte (Anthus spinoletta), brumărița alpină (Prunella collaris).

Fauna pâraielor și râurilor de munte

Pâraiele de munte izvorăsc unele din golul alpin, altele din pădurile de conifere. Ele sunt caracterizate printr-un debit mai constant decât majoritatea celorlalte ape curgătoare, temperatură coborâtă si puțin

variabilă, apă saturată în oxigen și aproape totdeauna limpede, substanțe nutritive în cantități reduse. Curentul este rapid, adesea întrerupt de cascade, patul albiei constând din stânci și bolovani.

Vegetația este redusă si oferă o sursă trofică insuficientă, fiind suplinită de aportul alohton de hrană.

Temperatura coborâtă, viteza mare a apei sunt condiții nefavorabile vieții animale. În schimb, oxigenarea

perfectă, lipsa impurităților sunt factori favorabili. Fauna este bogată, fiind reprezentată prin specii foarte oxofile și, în general, criofile; ele au adaptări speciale care le permit să reziste curentului apei. Pricipalul

contingent de specii de pâraie de munte îl dau insectele cu larve acvatice și adulți zburători.

Condițiile de viață si implicit flora și fauna acvatică nu sunt uniforme în cursul pâraielor de munte, putându-se face o zonare. Astfel, fauna din pâraiele mici și cea din pâraiele mari sunt caracterizate fiecare

prin altă asociație de nevertebrate reofile.

Pești se întâlnesc numai în pâraiele mari, specia dominantă fiind păstrăvul (Salmo trutta fario), urmând cele două specii de zglăvoc (Cottus gobio, C. poccilopus), boișteanul (Phoxinus phoxinus), molanul

(Orthrias barbatulus), iar ceva mai jos și moioaga sau mreana de munte (Barbus meridionalis petenyi).

Dintre crustaceele mari este caracteristic racul de munte (Austropotamobius torrentium). Din punct de vedere piscicol, pâraiele mari de munte reprezintă zona păstrăvului.

Râurile de munte se caracterizează printr-un debit mai mare decât pâraiele, viteza apei mai redusă,patul albiei acoperit cu pietre cu dimensiuni mai mici și oarecum egale. Apa este obișnuit limpede și bine

oxigenată, malurile împădurite. Bioderma este mai bogată. Elementele exogene (resturi de vegetale, insecte zburătoare) continuă să reprezinte o sursă importantă de hrană. Fauna este mai bogată decât în pâraie; ea

constă din aceleași grupe mari, dar alte specii: Baetis carpatica, Ecdyonurus helveticus, Ephemerela ignita, între efemeroptere; Rhyacophila fasciata, Glossosome conformis, Agapetus comotus, Potamophylax luctuosus, între trichoptere, tuberlariatul Dugesia gonocephala.

Ihtiofauna este dominată de lipan (Thymallus thymallus) și moioagă (Barbus meridionalis petenyi); se mai întâlnesc aproape toți peștii din zona păstrăvului, în plus: cleanul (Leuciscus cephalus), latița(Alburnoides bipunctatus), porcușorul de vad (Gobio uranoscopus). Din punct de vedere ihtiologic, aceste râuri reprezintă zona lipanului și a moioagei. În râurile cu debit mai mic, ihtiofauna este mai săracă, lipsind

bibanul, întâlnindu-se în schimb alte specii mai puțin reofile.

Fauna peșterilor

Mediul cavernicol face parte din marele domeniu subteran. Prima clasificare a acestui domeniu, dată de E. Racoviță în 1907, cuprinde: a) peșterile; b) rețeaua de fante (fisuri); c) endogeul (edaficul); d) cavitățile

artificiale; e) microcavernele.

Animalele cavernicole care trăiesc numai în peșteri sunt troglobionte. În peșteri se află si animale troglofile, subtroglofile, trogloxene, parazite (majoritatea pe lilieci) și guanofile.

Troglofilele trăiesc și se reproduc în peșteri, dar și la exterior. Subtroglofilele (aproape toate insecte) au o ecofază cavernicolă pentru

diapauză (estivală sau hivernală) sau protecție față de valorile factorilor climatici nefavorabili.

În peșterile Carpaților Meridionali dintre Olt și Culoarul Timiș-Cerna trăiesc numai specii troglofile de Duvalius (Duvalidius) grupa merkli de origine boemiană, care s-au răspândit pe Carpați, probabil către

sfârșitul ologocenului – începutul miocenului, prin intermediul masivului calcaros Tisia. Toate celelalte forme cavernicole (troglobionte) au o origine dinarică sau est-balcanică: Duvalius (Duvaliotes), grupa budai(Trechidae), Sophrochaeta, Tismanella și Closania (Bathysciinae), unele diplopode (Trachysphaera,

Trichopolydesmus, Dacosoma etc.), aranee (Centromerus, Troglohyphantes), izopode (Trichoniscus, Haplophtalmus).

Majoritatea elementelor troglobionte răspândite între Olt și Culoarul Timiș-Cerna sunt localizate între Cerna și Jiu. Dincolo de Valea Jiului (în trecut și ea o importantă barieră paleogeografică), acestea apar în

număr foarte redus, cele mai estice troglobionte aflându-se în câteva peșteri din Masivul Stogu-Vânturarița.

D. Zone protejate sau de interes ecologic major

În zonă se află mai multe zone protejate. Principala zonă protejată din zonă, atât ca importanță(categoria II IUCN – parc național) cât și ca întindere (cca 4500 ha) este Parcul Național Buila-Vânturarița,

al 12-lea parc național din România. Acesta se situează si pe teritoriul Comunei Costești. Pe lângă acesta, în zonă mai sunt declarate și alte zone protejate sau se află în curs de declarare. Dintre cele aflate în curs de declarare, se remarcă Parcul național Munții Parâng.

Conform legilației în vogoare, acestea au fost declarate în mai multe etape:

1. Legea 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate:

A. Anexa 1 – Zone naturale protejate de interes național și monumente ale naturii:

• 2.424. Peștera Muierii Comuna Baia de Fier 19,00 ha

• 2.435. Peștera Iedului Comuna Baia de Fier 1,00 ha

• 2.440. Pădurea Polovragi Comuna Polovragi 10,00 ha

• 2.444. Cheile Oltețului și Peștera Polovragi Comuna Polovragi 150,00 ha

• 2.449. Locul fosilifer Buzești Comuna Crasna 1,00 ha

• 2.454. Pădurea Barcului Orașul Novaci 25,00 ha

• 2.782. Piramidele de la Slătioara Comunele Slătioara și Stroești 10,50 ha

• 2.785. Peștera Liliecilor Comuna Costești 1,00 ha

• 2.789. Peștera Valea Bistrița Comuna Costești 0,25 ha

2. Ordinul MMGA 246/2004 pentru aprobarea clasificării peșterilor și sectoarelor de peșteri – arii naturale protejate

3. HG 2151/2004 privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone

II. parcuri naționale:

• II.1. Buila – Vânturarița 4.186 ha Județul Vâlcea, avizul Academiei Române: B 903/21.04.2004

4. Propunere HG privind instituirea regimului de arie naturală protejată pt. noi zone

B. Rezervaþii Naturale

• B.3. Muzeul Trovanților Costești, 1,10 ha Județul Vâlcea, Aviz Academia Română: B125/05.04.2005

Pe lângă aceste arii protejate, în zonă există numeroase alte arii de interes științific deosebit care protecție, în special în zona montană. Printre acestea se pot menționa: Valea Bistriței amonte de

zona Între Râuri, o zonă cu o asociație extraordinară de ghiocei bogați, Valea Lunga, poiana de narcise de la Slătioara, Valea Oltețului amonte de chei, zona 3 Stejari din Horezu, etc.

1.2 Factori culturali

Istorie, tradiții, meșteșuguri/produse tradiționale

Localitățile din zonă au oferit din totdeauna condiții excelente apariției și dezvoltării civilizației umane, iar dovezile arheologice vin să confirme din plin acest fapt.

Clima continental-moderată, cu vizibile influente mediteraneene a oferit de la început condiții favorabile de trai, cu ierni relativ blânde și veri moderat călduroase, la adapostul abruptului munților

Apariția omului în această zonă se estimează a se fi produs la începutul paleoliticului, în protopaleolitic.

Din Neolitic, pe teritoriul localității Costești s-au descoperit vestigii. Ultima epocă a antichității,epoca fierului este cea mai bine reprezentată în Costești constituind obiectul unor cercetări arheologice riguroase și a unor studii ce rămân ca punct de referință în literatura de specialitate. Primele urme de locuire în perioada de început a epocii fierului s-au descoperit dincolo de Cheile Bistriței în punctul numit Bulzul. Sau

găsit fragmente de ceramică si urme ale unei așezări din anii 1000-900 î.Hr.

Începând cu anul 650 î.Hr. sunt atestate arheologic în Costești numeroase dovezi de locuire. Cel mai reprezentativ sit arheologic rămâne necropola de la Ferigile Costești, unde în anul 1955 se recuperează integral un centru civic hallstattian.

Conform istoricului Ștefan Nicolăescu, satul Costești este atestat încă de la 7 septembrie 1509, într-un hrisov dat de Mircea, fiul lui Mihnea cel Rău, în care erau menționate moșiile „Costeºti ºi Cuceºti”.

Începând cu sfârșitul secolului XV, istoricul localității Costesti este strâns legat de cel al Mănăstirii Bistrița și apoi de cel al Mănăstirii Arnota.

Orașul Horezu, vatra de cultura si civilizație, se înscrie ca unul dintre punctele turistice importante din țară. Este menționat pentru prima oară în documentul dat la Râmnic la 5 septembrie 1487 de către

voievodul Vlad Călugărul. Satul este apoi donat de Constantin Brâncoveanu Mănăstirii Hurez. Așezarea se dezvoltă ceva mai mult dupa anul 1780, când devine cunoscut sub numele de "Târgul Horezu", data de la care devine centru de plasă, apoi reședință de raion. Prima școală a luat ființă în 1832. Odata cu noua împărțire administrativ teritorială din 1968, localitatea este declarată oraș.

Vaideeniul, Polovragiul și Novaciul sunt la origine localități de oieri care au început să vină în zonă de peste munți, începând cu secolul XIII, când au năvălit tătarii în Ardeal. Această năvălire se pare că a

determinat primul val de venire a ardelenilor în Țara Românească.

În Jurul anului 1700 se stabilesc primii români transilvaneni din Mărginimea Sibiului. Între 1750 – 1790 imigrările românilor transilvăneni de peste munți capătă proporții impresionante. Punctele culminante sunt cele din perioada 1759-1761 și din 1784-1785.

Tradițiile, obiceiurile, arhitectura și meșteșugurile din zonă sunt strâns legate de specificul fiecărei localități și de ocupațiile tradiționale ale locuitorilor acestora. Așezarea localităților la poalele munților și-a

pus amprenta puternic asupra ocupațiilor. Au fost și mai sunt încă bine reprezentate activități precum exploatarea și prelucrarea lemnului, păstoritul, pomicultura, apicultura. Localitățile Vaideeni, Polovragi,

Novaci și Crasna sunt încă recunoscute ca așezări de oieri. Locuitorii de aici și-au păstrat portul, tradițiile și obiceiurile din locurile lor de baștină, adică din Mărginimea Sibiului.

O serie de evenimente ce promovează tradițiile și produsele specifice zonei s-au împământenit de ceva vreme în zonă. Dintre cele mai cunoscute târguri și festivaluri populare se numără:

– Tâgul anual de olărit "Cocoșul de Hurez" – destinat tuturor olarilor din România, este organizat pe platoul "Stejari", în prima săptămână din luna iunie și durează trei zile. Cea mai mare parte a produselor premiate sunt expuse la galeria de artă contemporană, deschisă la Casa de Cultură din Horezu.

– "Fagurele de aur" – sărbatoare națională a apicultorilor, are loc la Tomșsani în a doua săptămână din iunie și durează două zile.

– "Învârtita dorului" – festival de cântec ciobănesc și paradă de costume populare, are loc în a treia săptămână din luna iunie în satul Vaideeni.

– “Urcatul Oilor la Munte”, are loc în fiecare lună mai în la Novaci.

– “Nedeia de la Sfântul Ilie” se desfășoară în perioada 14-20 iulie în comuna Polovragi și este printre cele mai mari bâlciuri din țară.

– Târgul anual de Florii – Crasna

– “Drăgaica” – Crasna, 24 iunie

– "Braul de aur" – șezătoare și concurs de creație, organizat înfiecare an în ziua de Sf. Ilie (20 iulie),la Bărbătești.

– Târgul de Sf. Maria (15 august) – Costești

– Targul internațional al țiganilor – 8 septembrie, Costești

– Festivalul Eco-Etno-Folk-Film începutul lui septembrie la Casa de Cultura "Dinu Săraru" din Slătioara – festival de film, producții cinematografice de scurt metraj pe teme ecologice, etnologice și

folclorice.

Monumente și situri de interes

1. Legea 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate:

B. Anexa 3 – Valori de patrimoniu cultural de interes național :

e) Cule

• e)10. Cula Duca Comuna Măldărești, satul Măldărești Vâlcea

• e)11. Cula Greceanu Comuna Măldărești, satul Măldărești Vâlcea

h) Biserici din lemn

• h)78. Biserica de lemn Cuvioasa Paraschiva Comuna Vaideeni, satul Marița Vâlcea

• h)79. Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului Comuna Costești, satul Pietreni Vâlcea

k) Biserici și ansambluri mănăstirești

• k)65. Mănăstirea Polovragi Comuna Polovragi, satul Polovragi Gorj

• k)169. Mănăstirea Arnota Comuna Costești, satul Bistrița Vâlcea

• k)170. Mănăstirea Bistrița Comuna Costești, satul Bistrița Vâlcea

• k)177. Ansamblul Mănăstirii Horezu Orașul Horezu, satul Romanii de Jos Vâlcea

• k)178. Biserica Intrarea în Biserică Orașul Horezu, satul Urșani Vâlcea

2. Monumente și situri arheologice

a) Complexe paleolitice

• a)4. Niveluri de locuire din Comuna Baia de Fier, satul Baia Gorj paleoliticul mijlociu și de Fier postpaleolitic cu unelte în special din cuarț (în punctul "Peștera Muierilor")

e) Fortificații dacice

• e)16. Fortificație geto-dacică; așezare Orașul Polovragi, satul Polovragi Gorj (în punctul "Crucea lui Ursache")

f) Necropole și zone sacre – epoca fierului

• f)7. Necropolă tumulară de incinerație – Comuna Costești, satul Costești Vâlcea stațiune eponimă pentru grupul Ferigile – Bârsești

2. Monumente și situri de interes

1. Comuna Costești

1.1. Mănăstirea Bistrița

Ctitorie a boierilor Craiovești, banul Barbu și frații săi Pârvu, Danciu și Radu, mănăstirea Bistrița datează din jurul anului 1490, însă prima atestare documentară a mănăstirii se păstrează în „Hrisovul de

danie”, datat 16 martie 1494, aparținând lui Vlad Vodă Călugărul. Din 1497 marele ban Barbu Craiovescu a adus de la Constantinopol moaștele Sfântului Grigore Decapolitul (780-842). Mănăstirea a fost puternic

avariată de expediția condusă de Mihnea cel Rău în 1509. După înlăturarea acestuia, banul Barbu, cu sprijinul lui Neagoe Basarab, o reface între anii 1515-1519. Pictura a fost atribuită meșterilor zugravi

Dumitru, Chirtop și Dobromir, de numele cărora se leagă si fresca Mănăstirii Dealu, de lângă Târgoviște, și executarea lucrărilor în piatră de la ansamblul Curtea de Argeș.

Din ctitoria Craioveștilor, astăzi se mai păstrează doar bisericuța Bolniței (1520-1521).

În cele peste cinci secole de existență, mănăstirea a fost un centru de cultură foarte important pentru Țara Românească, comparabil cu mănăstirea Neamț din Moldova. De remarcat faptul că în complexul

monahal de la Bistrița s-a instalat prima tiparniță din Țara Românească, a ieromonahului Macarie, precum și o legătorie de cărți bisericești. Aici – după opinia unor cercetători – s-a tipărit, în anul 1508, Liturghierul

slavon al călugărului Macarie, prima carte tipărită pe pământ românesc. Ieromonahul Eftimie, egumen al mănăstirii, a redactat în limba română primul act mănăstiresc, cunoscut sub numele de Zapisul lui Eftimie, în

1573. Un alt reprezentant al școlii slavo-române este ieromonahul Mihail Moxa, care în 1620 tipărește Cronica Universală, iar în 1640 Pravila de la Govora.

În anul 1683, domnitorul Constantin Brâncoveanu dăruiește mănăstirii un policandru ornat cu ouă de struț, lucrat la Viena, mai multe obiecte de cult, cărți liturgice și clopotul mare, care cântărește 800 kg. Tot

acum a fost reparat întreg complexul monahal, așezământ zugrăvit în 1820 de banul Grigore Brâncoveanul.

După anii 1877-1878, aici a funcționat un spital militar al Crucii Roșii, iar între 1883-1895 a funcționat o școală militară, pe băncile căreia s-au format Alexandru Averescu, Ion Dragalina, David

Praporgescu, Eremia Grigorescu. În anul 1904 este înființat aici, de către mareșalul Averescu, un orfelinat; între 1908-1911 aici își are sediul primul Seminar Episcopal al Râmnicului; între 1913-1948 aici a funcționat un liceu de fete; în 1948 a fost transformată, prin hotărârea Sfântului Sinod, în mănăstire cu obște de maici, iar apoi prin decretul 410/1959 desființată. În anul 1940, aici a stat cu domiciliu forțat generalul Ion Antonescu, înainte de preluarea puterii de la regele Carol al II-lea.

În 1984 se începe un amplu proces de revigorare a vieții monahale sub îndrumarea episcopului Gherasim, organizându-se un centru de conservare și restaurare a bunurilor de patrimoniu: icoane și cărți.

Din anul 2003 se va deschide, în incinta mănăstirii Bistrița, și un muzeu al tiparului și cărții bisericești vâlcene.

Construcția actuală a mănăstirii datează din vremea domniei lui Gheorghe Bibescu. Puternicul cutremur din 1838 va afecta întreaga construcție, ce va fi restaurată timp de 10 ani, începând cu 1846 și

terminând la 15 august 1855, în timpul domnitorului Știrbei Vodă, când a fost sfințită biserica mare închinată Adormirii Maicii Domnului.

Biserica este construită în stil neogotic, cu dimensiuni generoase, având aspect de catedrală. Are o turlă mare, cilindrică pe naos, și altele două mai mici, paralelipipedice pe pronaos, o absidă flancată de două

absidiole laterale și două frontoane triunghiulare pe laturi. Interiorul impresionează prin mărime, iar ochiul deprins cu stilul bizantin este contrariat de catapeteasma în stil gotic, executată la Viena. Pictura noii biserici, în ulei, a fost executată de pictorul Gheorghe Tătărescu în 1850, o pictură realistă, monumentală, cu registre largi. Pictura este modernă, la intrare aflându-se portretele murale ale lui Barbu Craiovescu și al principelui domnitor din anul 1855, Barbu Știrbei. În interior se află si mormântul ctitorului.

Printre elementele decorative valoroase din interior se remarcă icoana cu șase fețe, pictată de un călugăr în 1833, reprezentând pe o parte pe Iisus Hristos, Sfânta Maria și Sfântul Ion, iar pe cealaltă parte pe

sfinții mucenici Vasile, Grigore și Ioan, prin dispunerea ingenioasă a unor lamele perpendiculare pe fețele principale ale icoanei.

Tot în interior se află si moaștele Sfântului Grigore Decapolitul (sfânt ce a trăit în Asia Mică în jurul anului 780 d. Hr.), aduse aici de către Barbu Craiovescu, la scurt timp de la ctitorire, adăpostite de o frumoasă raclă de argint, bogat ornamentată, daruită mănăstirii de către doamna Bălașa, soția domnitorului Constantin Șerban-Vodă, în anul 1656.

Biserica este înconjurată de clădiri impunătoare, având două curți interioare. Curtea principală este alcătuită din clădiri cu etaj pe trei părți: Palatul Domnesc pe latura nordică, pe sub care se trece, printr-o

arcadă, în cea de-a doua curte interioară; un șir de clădiri crenelate în partea superioară, pe sub care este intrarea, pe latura sudică; un alt șir de clădiri cu etaj și clopotnița, pe sub care se trece, printr-o arcadă, spre

biserica Bolnița și spre Peștera Liliecilor, pe latura vestică. Pe latura dinspre est, cea care dă spre râul Bistrița, se află doar un foișor elegant, susținut de 12 coloane de piatră si străjuit de două mici turnulețe, de

unde priveliștea se deschide spre Cheile Bistriței, și schitul Păpușa.

1.2. Biserica Bolnița – Bistrița

Imediat lângă incinta mănăstirii Bistrița se află biserica Bolnița, cel mai vechi lăcaș păstrat în formă originală. Se ajunge la ea trecând prin arcada de sub turnul clopotniță si urcând treptele spre un șir de clădiri aflate în vestul mănăstirii. Mulți specialiști cred că este chiar mai veche decât ctitoria principală, fiind clădită în secolul al XIV-lea de către călugării sihaștri, probabil la îndemnul lui Nicodim de la Tismana. Prezența

chipului lui Barbu Craiovescu și al soției sale Salomia pe unul din pereți, i-a făcut pe cercetători să-i atribuie lui ctitorirea bisericii.

Din ctitoria Craioveștilor, astăzi se mai păstrează doar bisericuța Bolniței (1520-1521), o construcție modestă (11 x 4 m), din piatră (bolovani de râu) și pe alocuri cărămidă, de tip navă, fără turlă, acoperită cu șiță. Biserica are un naos pătrat, cu altarul rotunjit în interior, fără pronaos.

Bolta este de formă cilindrică si fără turlă (indiciu de vechime mare – asemănare cu Cotmeana). Are o impresionantă frescă interioară,

realizată de Dumitru Chirtop în jurul anului 1520, fiind a doua ca vechime din Oltenia după cea de la mănăstirea Cozia (1388), din tradiția paleologă târzie, când începeau să pătrundă în Balcani elemente

artistice folosite de iconografii cretani. Biserica este închinată „Schimbării la față”. Ulterior, vornicul Șerban Cantacuzino (portretul său este zugrăvit în stânga ușii, împreună cu cel al doamnei sale Adriana) i-a adăugat un pridvor deschis, de zidărie, pe stâlpi de piatră, zugravit de Iosif ieromonahul și Harinte, în stil brâncovenesc (1710).

Ușa de la intrare, frumos sculptată, datează din epoca lui Matei Basarab.

În imediata apropiere a bisericii Bolnița, se mai pot vedea:

– Casa bolniței – construită de către arhimandritul Gavriil Petrovici în anul 1836, spațiile sale

cunoscând diferite întrebuințări: spital, școală, stăreție, locuință (casa preoților) și domiciliu forțat al lui Ion Antonescu.

– Cavoul Dăscăliței – construit din cărămidă de către arhitectul Nae Panait, adăpostind osemintele Mariei Dumitrașcu, întâia învățătoare a orfelinatului.

– Cavoul episcopului Vartolomeu Stănescu – clădire monumentală în stil bizantin, datând din anul 1933.

– Vila episcopului Vartolomeu – construită în 1933 de același episcop, remarcându-se prin autenticul stil românesc, cu cerdacuri deschise, cu arcuri în semicerc, așezate pe stâlpi din lemn sculptat și vopsit.

– Câteva exemplare de castani comestibili (Castanea sativa) seculari, în grădina din vestul mănăstirii.

– Podul Bibescu Vodă, aflat la ieșirea Bistriței din chei, construit între anii 1846-1848.

– Crucile monumentale săpate în peretele drept al Cheilor Bistriței, la ieșirea acesteia dintre pereții de calcar, datând din timpul domniei lui Carol I (probabil 1867, în urma vizitei acestuia).

1.3. Biserica Sfinții Arhangheli – Peștera Liliecilor (Sfântul Grigore Decapolitul)

Este ctitoria, din anul 1637, a mitropolitului Teofil al Țării Românești, pe ruinele unui alt lăcaș, mult

mai vechi, datând încă din secolul al XIII-lea. A fost restaurată în anii 1781-1782, 1829, 1944-1945 și 1977-1978.

Arhitectura bisericii este simplă, are dimensiuni modeste (interior: 6,75 x 3,15 m), formă de navă, cu naos, pronaos și altar, fiind acoperită cu șiță. Absida altarului este semicirculară, prevăzută cu trei ferestre și

acoperită de o calotă sferică. În partea vestică, lipită de biserică, se află o încăpere ce a servit drept chilie ultimilor călugări care au viețuit în peșteră.

Pictura este executată la data ctitoriei de către un autor necunoscut și are o valoare stilistică deosebită, aparținând fazei de tranziție de la stilul vechi la stilul nou, cel al epocii lui Matei Basarab. Ulterior, aceasta a

fost restaurată în două rânduri, o dată între anii 1781-1782 de către Efrem Zugravul, iar apoi, în 1829 de către ieromonahul Partenie Zoba, care a desfășurat o viață artistică deosebit de intensă la mănăstirea Bistrița.

1.4. Biserica Ovidenia

Cel mai vechi monument istoric aflat în Peștera Liliecilor este bisericuța Ovidenia. Se presupune că prima biserică din peșteră a fost ridicată la sfârșitul secolului al XIII-lea, aceasta ruinându-se în secolul al

XIV-lea, când călugării au părăsit peștera și au construit biserica Bolnița, în vremea egumenului de la Tismana.

Biserica Ovidenia a fost ctitorită între anii 1633-1635, dar ultimele cercetări au stabilit că a fost construită în același timp cu aducerea moaștelor Sfântului Grigore Decapolitul la mănăstirea Bistrița, în anul

1497. Ctitorul bisericuței se consideră a fi egumenul Macarie, al cărui portret votiv se află pe peretele nordic,alături de cel al egumenului Daniil, ultimul dintre restauratori (1828, după altele în 1609 și 1769). Restaurări ulterioare au mai fost făcute în anii 1944-1945 și 1977-1978.

Biserica a fost construită atât pentru a servi drept lăcaș de cult, dar mai ales pentru a fi „tainiță” a mănăstirii. Aici au fost ascunse, în repetate rânduri, moaștele Sfântului Grigore Decapolitul, odoarele mănăstirii și chiar bunurile de preț ale domnitorilor acelor vremuri, când țara se afla în pericol. În acest scop, a fost construită o firidă, între peretele galeriei peșterii și zidul vestic al bisericii, a cărei intrare era prin altar,

și care se zidea și se masca după ce bunurile de preț erau ascunse acolo. Acestei ascunzători i se datorează păstrarea până în zilele noastre a numeroase cărți de valoare și a altor obiecte de artă cu care se mândresc

muzeele de astăzi.

Biserica este construită la capătul unui mic diverticul ce se desprinde din galeria principală a peșterii, într-un loc ascuns, fiind greu de observat, și este construită parțial din zid de cărămidă, parțial cioplită în

pereții galeriei.

Datorită conformației galeriei, nu respectă specificul bisericilor ortodoxe, având altarul dispus spre nord-vest. Este alcătuită doar dintr-un naos de dimensiuni modeste (3 x 2,20 m) și dintr-un altar, iar în pereții laterali au fost decupate firide ce simulează ferestrele.

Pictura, executată în stil bizantin, este destul de prost păstrată, atât din cauza umezelii din peșteră, cât și a turiștilor care și-au lăsat „urmele” pe zidurile bisericii. Având în vedere anul ctitoriei, se poate presupune

că ar fi opera acelorași meșteri zugravi care au pictat și biserica Bolnița (Dobromir și ucenicii Dumitru și Chirtop).

1.5. Schitul Păpușa – Bistrița

Schitul se află în vecinătatea mănăstirii, ajungându-se aici în 15 minute, pe o potecă ce urcă peste râul Bistrița înspre nord-est. Fiind situat peste râu, el poate fi văzut foarte bine din poteca ce duce la Peștera

Liliecilor (Sfântului Grigore Decapolitul). După turla octogonală si pridvorul deschis, bisericuța pare a fi din epoca brâncovenească. Într-adevăr, a fost zidită în 1712, dar ea nu este ctitorită de domnitorul Constantin Brâncoveanu, ci de călugării bistrițeni care îl aveau în frunte pe egumenul Ștefan. Aceștia au închinat-o Sfântului Grigore Decapolitul. Zugrăveala însă, din aceeași epocă, a fost făcută cu cheltuiala unor membri ai familiei Brâncoveanu, printre care și vornicul Iordache Crețulescu, ginerele domnitorului, căsătorit cu domnița Safta.

La început, aici erau numeroase chilii în care se retrăgeau în liniște călugării cărturari de la mănăstirea Bistrița, dar astăzi nu s-a mai păstrat din vechiul schit decât biserica, aflată lângă cimitirul satului (servește și

în prezent ca biserică parohială a satului Bistrița).

Planul construcției este dreptunghiular (9,5 x 4,5 m la exterior), cu pridvorul retras cu circa 70 cm

față de zidul naosului. Este alcătuită din pridvor, naos și altar. Pridvorul este alcătuit din șase coloane și două semicoloane cilindrice, cu arcade în semicerc. Pe naos se află o turlă, în plan octogonal, cu o bază

paralelipipedică înaltă. Ca elemente decorative, la exterior sunt prezente brâuri de cărămidă aparentă, care înconjoară biserica în dreptul streașinii, bazei și părții superioare a turlei.

Pictura bisericii datează din anul 1712, fiind opera zugravului Iosif și a ieromonahului Teodosie.

1.6. Mănăstirea Arnota – Bistrița

A fost ctitorită de Matei Basarab în anii 1633-1634, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, pe temelia unei biserici mai vechi, și este situată la 37 km de Râmnicu Vâlcea, aproape de mănăstirea Bistrița. Conform unei legende, Matei Basarab a zidit mănăstirea aici deoarece, înainte de a fi domn, găsise scăpare în aceste locuri, când s-a ascuns în niște tufărișuri, pe când era urmărit de turci. Cercetările din anul 1974, efectuate sub egida Direcției Monumentelor Istorice, au permis să se constate că la temelia actualei biserici se găsesc urmele altor biserici încă nedatate, care vor fi existat aici. Pridvorul cu turla i-a fost adăugat

de către Constantin Brâncoveanu, la începutul domniei lui, o dată cu reparațiile, în anii 1705-1706. Tot el îi reconstruiește catapeteasma, o adevarată operă de artă sculpturală, în stil brâncovenesc (din 1913 se află la muzeul de artă brâncovenească de la Mogoșoaia) și renovează pictura, fără să o înlocuiască pe cea originală.

Ușa bisericii, sculptată în lemn de castan, are o inscripție în limba slavonă, în care se spune astfel: „Aceste uși le-a făcut Constantin Brâncoveanu vel-logofăt”. Ele păstrează pictura originală „dreasă” sub

evlaviosul domn, când s-a zugrăvit și pridvorul, pe care tot el îl adaugase, pictură care nu a rezistat până astăzi. Pictura inițială are o mare valoare artistico-documentară, foarte valoros fiind și portretul lui Matei Basarab, realizat în 1644 de zugravul Stroe din Târgoviște.

Biserica mănăstirii este o construcție mică, cu o linie simplă si sobră, fiind realizată după un plan trilobat, cu abside poligonale și pridvor deschis. Deasupra naosului este așezată o turlă înaltă, iar pe pridvor

este o altă turlă mai mică, cea din timpul lui Brâncoveanu.

Fațadele au fost împărțite, cu ajutorul unui brâu din cărămidă aparentă, în două registre: cel inferior, în care se observă frumoase firide rotunjite, și cel superior, în care s-au realizat ocnițe adâncite. Pereții și turlele sunt înfrumusețate cu ornamente din cărămidă aparentă. Renovarea bisericii s-a făcut între anii 1852-1856, de către domnitorul Barbu Știrbei, care a

dărâmat chiliile vechi din vremea lui Matei Basarab, deja ruinate, și a ridicat alte clădiri, după planul unor arhitecți străini.

În anul 1934 s-au mai zidit unele chilii, care există si astăzi, într-una fiind amenajat un mic muzeu unde au fost expuse odoarele mănăstirii, iar între anii 1954-1958 a fost consolidat întregul așezământ monahal și s-au introdus instalații de apă si încălzire.

În pronaosul bisericii actuale se află două morminte: mormântul lui Matei Basarab, mort la 9 aprilie 1654, îngropat mai întâi la Târgoviște și adus apoi la Arnota, după răscoala seimenilor, și mormântul lui

Danciu vel-vornic, tatăl lui Matei Basarab, fost oștean al lui Mihai Viteazul, căzut în timpul luptelor din Transilvania la Turda, înmormântat în anul 1604 la Alba-Iulia, rămășițele lui pământești fiind aduse la

Arnota în 1648.

Această frumoasă mănăstire, prin pictura, arhitectura și sculptura sa, poate fi considerată unul dintre cele mai reprezentative monumente istorice și de artă religioasă din țară.

După anul 1999, Arnota a devenit mănăstire de maici.

1.7. Schitul 44 Izvoare – satul Pietreni

Se află în nordul satului Pietreni, pe malul stâng al râului Costești, la ieșirea acestuia din Cheile Costești. Cunoscut și sub numele de Schitul de sub Piatră, schitul a fost construit de către egumenul Ștefan al

mănăstirii Bistrița, în anul 1701, fiind metoc al acestei mănăstiri.

Din vechiul schit nu s-a mai păstrat decât biserica și un zid de incintă.

Este o biserică simplă, în formă de navă, cu pridvor închis (ulterior), naos și altar, având ca ornamentație exterioară câteva brâuri de cărămidă aparentă si un fronton cu icoana Sfântului Ștefan. Este acoperită cu șiță, acoperișul în patru ape fiind de o zveltețe foarte elegantă.

Pictura este opera pictorului bistrițean Efrem Zugravul, din păcate deteriorată în urma fisurării

pereților, ca urmare a zguduirilor produse de exploziile din cariera aflată în apropiere.

De la biserică, pe o potecă nemarcată înspre nord-vest, se poate ajunge, după 5 minute de urcuș, în Cheile Costești.

1.8. Biserica Peri – Bistrița

Se află la circa 1 km sud de mănăstirea Bistrița, printre livezile satului Bistrița, străjuită de brazi înalți. Este ctitoria egumenului bistrițean Paisie, din anul 1689. A fost construită pentru a servi ca lăcaș de

cult pentru sălașul de țigani robi ai mănăstirii Bistrița, numindu-se de aceea și biserica Țigania. Biserica datează din anul 1689, fiind ctitorie a egumenului Paisie al Bistriței și a logofătului Pârvu Cantacuzino. A rămas nepictată până în anul 1788, când a fost pictată de zugravul local Ioan Pop Tudor.

Arhitectura este simplă, fără turlă si pridvor, în formă de navă, cu naos și altar, cu acoperiș din șiță, netencuită în exterior, cu zid din cărămidă.

1.9. Biserica Ciorobești – Pietreni

Se află în mijlocul satului Pietreni și este ctitorită în anul 1750 de către egumenul mănăstirii Bistrița, arhimandritul Antonie. Biserica a fost construită din zid, în plan dreptunghiular, fără turlă, cu acoperiș înalt

din șiță. Are un pridvor deschis, sprijinit pe șase coloane cilindrice, pronaos și naos, fiecare luminate de către o fereastră îngustă dreptunghiulară.

1.10. Biserica Grămești – Pietreni

Biserica de lemn din cătunul Grămești (satul Costești), ridicată la poalele unei păduri de brad și pin, este una dintre cele mai vechi și mai valoroase construcții de acest fel din Oltenia.

Este ctitorie a egumenului Ștefan al Mănăstirii Bistrița, viitor mitropolit al Țării Românești, în anul1664, construită din lemn de stejar masiv.

Arhitectura bisericii este de o valoare deosebită, fiind diferită față de celelalte biserici de lemn din Oltenia. Este de tip navă, de dimensiuni destul de generoase (15 x 5,60 x 5,80), cu cele patru compartimente

specifice bisericilor ortodoxe românești: pridvor deschis, pronaos, naos și altar.

Ca particularitate, pronaosul, naosul și altarul se retrag progresiv în interior, pe ambele laturi, reducând lățimea lăcașului. Acoperișul este

în patru ape, cu streașină largă, ceea ce a contribuit la conservarea excepțională a lemnăriei, și este acoperit cu șiță despicată. În interior tavanul este boltit, acoperișul din șiță fiind peste o boltă semicilindrică din dulapi de stejar. Se remarcă faptul că la construcția bisericii nu s-au folosit decât cuie din lemn, care leagă părțile din lemn perfect îmbinate. Ca o altă particularitate, se remarcă prezența elementelor sculpurale atât în bolțile stâlpilor din pridvor, la ușorii ușii, cât și la brâul ce înconjoară biserica la exterior, imitându-l pe cel din cărămidă al bisericilor epocii.

1.11. Biserica Costești (Grușetu) – Costești

Biserica a fost construită în anul 1801, prin contribuția enoriașilor și a egumenului Mănăstirii Bistrița arhimandritul Constandie, pe locul unei biserici sătești mult mai vechi și tot din lemn, datând din 1650.

Este construită din lemn de stejar, tencuită ulterior în exterior. Arhitectura este simplă, biserica fiind construită în plan dreptunghiular (14 x 5 m). Este în formă de navă, fiind alcătuită din pridvor închis (adăugat în 1885, când a fost și tencuită în exterior), pronaos, naos și altar. Ca și la biserica de lemn de la Grămești, tavanul este în formă de boltă semicilindrică.

Lângă biserică se mai păstrează si clopotnița, construită din zid gros de piatră si cărămidă, în formă paralelipipedică, pe două nivele, în anul 1840.

Din păcate, rămânând de multă vreme nefolosită, biserica se află în stare avansată de degradare și, dacă nu sa iau măsuri de restaurare, în curând se va pierde definitiv un monument de cult și de arhitectură foarte valoros.

1.12. Muzeul de artă – Costești

În centrul comunei Costești, în clădirea căminului cultural, funcționează, din anul 1970, un muzeu de

artă modernă, constituit în urma donației muzeografului Alexandru Balintescu, fiu al satului.

Punctul central al muzeului îl constituie lucrările (în număr de 7) sculptorului Gheorghe D. Anghel.

Alături de acestea, în cele trei săli ale muzeului, se mai află 43 de lucrări de pictură ale artiștilor plastici:Gheorghe Tomaziu (25), Horia Bernea (4), Florin Niculescu, Vasile Brătulescu, Marin Gherasim, Afane

Teodoreanu și Gheorghe Rodion (9).

2. Comuna Măldărești

2.1. Cula Greceanu

La 3 km sud de orașul Horezu, într-o zonă pitorească, lângă stațiunea de cercetări apicole, se află complexul muzeistic Măldărești, în care se pot vizita două cule, o biserică din secolul al XVIII-lea și casamuzeu memorial I. Gh. Duca.

Culele sunt construcții – locuințe întărite ale boierilor locali – specifice nordului Olteniei, între secolele XVI-XVIII.

Cula Greceanu, datând din secolul al XVI-lea (1516), a fost construită de către familia boierilor Măldărești. Are un pronunțat caracter de fortăreață: la nivelul inferior ferestrele sunt foarte mici, mai mult

niște creneluri, zidurile sunt foarte groase, iar ușile sunt din stejar masiv, legate în fier. Ușa cea mare avea rol de a deruta atacatorii, deoarece dădea în beci, de unde printr-un lift făcut în zid se făcea legătura cu parterul, adevărata ușă, de dimensiuni reduse, fiind camuflată. La ultimul nivel se află o încăpere care se izola prin retragerea scării și baricadarea unui mic chepeng. Cu toate aceste aspecte de fortăreață, construcția are un aer de eleganță si confort, la cel de-al doilea etaj arcadele fiind ceva mai largi. Pictorița Olga Greceanu a imortalizat, într-o frescă aflată într-o încăpere de la etajul al II-lea, portretele membrilor familiei Măldărescu.

În culă se află o expoziție de mobilier vechi.

2.2. Cula Duca

Cea de-a doua culă din complexul muzeistic Măldărești, cula Duca, a fost construită în anul 1812, ornamentațiile (stucaturile de pe tavane și din jurul ferestrelor constând din personaje și animale fabuloase)

fiind realizate în anul 1827. În interior se mai găsesc sobe vechi cu olane, cu încălzire la două camere.

În anul 1910, cula a fost cumpărată de omul politic I. Gh. Duca, acesta avându-și aici reședința de

vară. În culă si în casa de alături (casa memorială I. Gh. Duca) se află obiecte de artă care au aparținut fostului prim ministru, constituind un muzeu, alături de obiecte de artă artizanală si etnografică specifice

zonei (ceramică de Horezu, covoare oltenești, etc.), obiecte și mobilier țărănesc.

2.3. Biserica Măldărești

Este ctitorie a boierilor Măldărești, din anul 1790. Pictură exterioară.

3. Orașul Horezu

3.1. Biserica Horezu

Orașul Horezu, vestit târg și centru ceramier, așezat la confluența râurilor Luncavăț si Ursani, este datat documentar din anul 1487, iar ca târg din anul 1780.

Aici se pot vizita: biserica veche, muzeul ceramicii, atelierele meșterilor olari de la intrarea dinspre Râmnicu Vâlcea în oraș si din satul Olari (2 km nord). Anual, în prima duminică a lunii iunie, are loc târgul

național al ceramiștilor „Cocoșul de Horezu”.

La 6 km nord de oraș, se poate vizita comuna Vaideeni, sat de oieri veniți din Ardeal peste munte, cu tradiții deosebite, păstrate mult mai bine decât în celelalte localități. Aici se organizează, în luna iunie, nedeia păstorească „Învârtita dorului”, cu participarea păstorilor de pe ambii versanți ai Carpaților Meridionali.

3.2. Mănăstirea Horezu

Printre mănăstirile monumente istorice, care împodobesc pământul românesc, Mănăstirea Hurezi este considerată, împreună cu schiturile sale, ca cel mai reprezentativ complex de arhitectură, definitoriu pentru

„stilul brâncovenesc”.

Este așezată în partea de nord a județului Vâlcea, pe drumul național DN 67 Rm.Vâlcea-Târgu Jiu, la poalele Munților Căpățânii, străjuită de codrii, într-un loc plin de farmec și singurătate, a cărui liniște o

tulbură doar cântecul huhurezilor, acele păsări de noapte care au dat, probabil, numele acestor locuri și al mănăstirii.

Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domnitorul Țării Românești la începutul secolului al XVIIIlea, văzând nestatornicia vremurilor, îndată după primirea sceptrului Țării, cum glăsuiește hrisovul de

întemeiere al mănăstirii „într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am început a zidi mănăstire”.

Prin această faptă cucernică, domnitorul își vedea împlinită o dorință sfântă, care-l frământa, după cum citim în pisania de deasupra ușii bisericii: „Nu voi intra în sălașul casei mele, nu mă voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iacob”. Urmând în cuvânt și în faptă pe proorocul Psalmist, el a înălțat cea mai de seamă ctitorie a epocii sale, care a atras și atrage admirația și prețuirea tuturor vizitatorilor din toate timpurile. Așa, Charles Diehl, cunoscătorul de artă bizantină, o considera „Le plus beau de toute Roumanie” (cea mai frumoasă din România).

Sfânta Mănăstire Hurezi, importantă si valoroasă așezare monahală, reprezintă cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală păstrat în Țara Românească. El cuprinde mănăstirea propriu-zisă, biserica bolniței,

ctitorită de doamna Maria, soția lui Constantin Brâncoveanu, ridicată la 1696 și zugrăvită de Preda Nicolae și Ianache; Schitul Sfinților Apostoli, la circa 50 de metri spre nord, ctitorit de marele stareț Ioan Arhimandritul în 1698 și zugrăvită de Iosif și Ioan în 1700; și Schitul Sfântul Ștefan, după numele fiului cel mare al domnitorului, la 1703 și zugrăvit de Ianache, Istrate și Harinte.

Domnitorul a încredințat supravegherea acestor mari și valoroase lucrări rudei sale Pârvu Cantacuzino, mare stolnic, căruia, decedând în 1691, i-a urmat Cernica Știrbei, fost mare armaș. Lucrările

începute în 1690 s-au terminat în 1697. Dintre meșteri menționăm pe Manea vataful zidarilor, Istrate lemnarul și Vucasin Caragea, pietrarul, toți pictați pe perete, în pridvorul bisericii mari.

Mănăstirea Hurezi are două incinte. În cea dintâi, exterioară, delimitată de ziduri puternice de cărămidă, se află prima poartă de incintă si o clădire cu etaj în dreapta. A doua incintă are forma

dreptunghiulară, închisă pe trei laturi cu clădiri, având parter și etaj. Latura de răsărit se încheie cu un zid înalt, ca la multe mănăstiri cu incintă.

La mijlocul acestei incinte se află biserica mare, impunător monument, lung de 32 de metri și înalt de

14 metri. Ea este o interpretare mai simplificată a bisericii episcopale de la Curtea de Argeș. Are plan treflat și împărțire clasică: altar, naos, pronaos și pridvor.

O mulțime de sfinți din care nu lipsesc Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena, hramul mănăstirii, scene religioase din Vechiul și Noul Testament, sinoade ecumenice, despărțite prin ornamentații

florale, desenate în culori vii, acoperă pereții interiori ai bisericii și pronaosului. Lucrarea în frescă este opera zugravilor Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim.

Pe lângă iconografia religioasă, întâlnim și compoziții cu caracter laic, cum este istoria ilustrată a vieții împăratului Constantin cel Mare, cu o anumită semnificație pentru vremea aceea, biruința Crucii asupra

semilunii.

De subliniat este amplul tablou votiv din pronaos, veritabila galerie de portrete de mare valoare artistică, înfățișând pe Constantin Brâncoveanu cu familia sa, în care se distinge chipul doamnei Maria, de

asemenea pe înaintașii săi direcți și rudele din neamul Basarabilor și Cantacuzinilor. Biserica mănăstirii avea menirea să devină necropola familiei Brâncoveanului și neamului.

În interiorul bisericii, pe lângă inestimabilul iconostas sculptat în lemn, se află scaunul domnesc, de asemenea sculptat frumos în lemn, purtând stema Cantacuzinilor, stranile și un bogat policandru, toate din

vremea ctitorului.

Pronaosul amintește de rostul bisericii de a fi necropola familiei domnitorului. Mormântul, din marmură, cu o placă sculptată artistic, pregătit pentru ctitorul voievod, care îi așteaptă rămășițele pământești

de mai bine de două secole și jumătate, este mărturia cea mai grăitoare. Tot aici se află, pe lângă alte morminte, și cel al vrednicului egumen Ioan arhimandritul, care a ostenit aici, precum și la alte multe ctitorii

brâncovenești.

Intrarea principală în incinta centrală se face prin latura de miazăzi pe sub bolta largă, care la vreme de bejenii se închidea cu o mare poartă de lemn ferecată cu fier, existentă si astăzi, în forma originală.

Deasupra intrării se înalță turnul clopotniței, care adăpostește patru clopote mari, între 300 și 1000 kg, cu

sunete armonioase, trei purtând în inscripție numele voievodului.

În dreapta și stânga clopotniței, pe cele trei laturi, sunt chiliile rânduite pe două nivele, suprapuse, în fața cărora se găsește câte o galerie cu arcade în semicerc, susținută de stâlpi de piatră. Tot în latura de

miazăzi, la etaj, unde au fost casele domnești compuse din săli mai frumos boltite, cu calote sferice pe arcade lungi, sprijinite pe monumentale coloane de piatră la capiteluri și baze, acum este expusă interesanta și valoroasa colecție de obiecte și icoane bisericești ale mănăstirii, un prețios tezaur cultural-național.

Paraclisul, situat la mijlocul laturii de apus a incintei drept în fața bisericii, ridicat la 1697, este unul din cele mai gingașe monumente din această epocă. Planul lui constă dintr-un naos pătrat, dominat de turla

octogonală admirabil proporționată, cu opt ferestre, acum singurul izvor de lumină al zilei, dintr-un altar semicircular. Pictura este în frescă, lucrarea zugravilor Preda și Marin, meșteri din aceeași școală

brâncovenească, păstrată în condiții optime. Din tema iconografică nu lipsesc Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena și bogata familie a Brâncoveanului. Tampla din lemn e fin sculptată si decorată cu aur și

culori, aproape tot așa de vii, cum a fost inițial. Sub paraclis, la parter, se află trapeza, sala de mese a mănăstirii – frumos boltită printr-o calotă

sferică, sprijinită pe arcuri joase și puternice. Pictura în frescă, executată între anii 1705-1706, este o desfătare spirituală si se păstrează în condiții excelente. Una dintre podoabele arhitecturale, care dă mănăstirii

Hurezi un aer de sărbătoare și încântă privirea vizitatorilor, este foișorul vrednicului egumen și iubitor de artă Dionisie Bălăcescu, ridicat între anii 1725-1753, opera pietrarului Iosif.

Din bogata zestre a bibliotecii adunată acolo de ctitor și de cărturarii viețuitori, învățatul Gr. A. Tocilescu a găsit și ridicat în 1885, pentru Muzeul Național, 38 de manuscrise și 393 de cărți tipărite în diferite limbi. Tot aici s-au păstrat vestitele calendare ale lui Brâncoveanu din anii 1693, 1695, 1701, și 1703, precum și un frumos pomelnic. La schitul Sfântul Ioan a activat și o școală de copiști de manuscrise. Hurezul a avut obște de monahi până în anul 1872, când a devenit de călugărițe, care îngrijesc cu sârg și cu aleasă

pricepere atât pravila monahală, cât și monumentul devenit astăzi unul dintre cele mai exemplare complexe de arhitectură si artă, caracteristice pentru epoca de tranziție de la medieval la modern în cultura românească

Hurezi înfățișează treapta înaltă de creație a genului românesc de la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Vizitatorul din țară sau de peste hotare află la Hurezi galeria unică a unor străluciți oameni cu larg orizont politic și cărturari, de la Șerban Voievod și Constantin Cantacuzino Stolnicul, până la Constantin

Brâncoveanu și învățații lui fii, opriți în manifestarea lor creatoare de tragica moarte din 1714. Frumuseții arhitecturii și picturii se adaugă dovezile unui puternic centru de cultură, care a adăpostit un scriptoriu

celebru, producător de iscusite traduceri, superbe manuscrise și o bogată bibliotecă umanistă, unică în Europa de sud-est la începutul secolului al XVIII-lea.

Prin toate aceste mărturii istorice și frumuseți artistice, Mănăstirea Hurezi este una dintre cele mai convingătoare opere ale creației spirituale multiseculare, pe care marele istoric Nicole Iorga a numit-o printro fericită formulare – în lucrarea „Bizanț după Bizanț” – continuatoare a civilizației romane, ai cărei moștenitori în Europa de Răsărit sunt românii.

3.3. Biserica Romani

Biserica parohială – Romani

3.4. Biserica bolniței

Biserică a mănăstirii Horezu

3.5. Schitul Sf. Ștefan

Schit aparținând de mănăstirea Horezu

Datează din anul 1703 și a fost construit sub îngrijirea lui Ioan Arhimandritul. Nu s-a păstrat decâtbiserica, bizantină, în formă de navă, cu mici abside, cu o turlă tuguiată pe naos, pronaos, fără pridvor. Este

înconjurată de un zid de incintă si două corpuri de clădiri construite pe fundațiile celor vechi.

3.6. Schitul Sfinții Apostoli

Acces: de la mănăstirea Horezu, 1 km înspre nord-est

Schit aparținând de mănăstirea Horezu

Este ctitorie a lui Ioan Arhimandritul, din anul 1698.

Are o incintă din ziduri de cărămidă, cu un șir de chilii pe latura nordică si un alt corp de clădiri în colțul din sud-vest, în centrul căreia se află o biserică bizantină în formă de navă, cu o turlă pe naos, pronaos

și altar și un pridvor deschis sprijinit pe doi stâlpi.

În preajma mănăstirii, la circa 3 ore de mers înspre nord, se mai pot vedea ruinele schitului Sfântul Ioan, cea mai veche construcție de la Horezu.

3.7. Biserica Urșani

Biserica parohială – Urșani

Este ctitoria lui Ioan Urșanu din secolul al XVIII-lea. Aici se află înmormântat omul politic liberal, fost prim-ministru, I. Gh. Duca.

3.8. Biserica Râmești

Biserica parohială – Râmești, ctitorie a lui Matei Basarab

3.9. Muzeul ceramicii Horezu

Este un muzeu constituit în incinta Casei de Cultură Horezu și cuprinde articole din ceramică în primul rând locală, dar și din alte centre ceramiere din țară si străinătate.

3.10. Ateliere de ceramică Horezu

Atât la intrarea în Horezu dinspre Râmnicu Vâlcea, cât și în satul Olari (2 km nord de orașul Horezu), se pot vizita numeroase expoziții cu vânzare ale meșterilor olari locali, cât și atelierele acestora.

4. Comuna Vaideeni

4.1. Biserica de lemn Cuvioasa Paraschiva

5. Comuna Polovragi

5.1. Mănăstirea Polovragi

Sfânta Mânăstire Polovragi este așezată într-un cadru pitoresc, la poalele Muntelui Piatra Polovragilor, în vecinătatea Cheilor Oltețului.

Recentele cercetări istorice stabilesc vechimea Mănăstirii Polovragi în jurul anului 1505, ctitorită fiind de Radu și Pătru, fii lui Danciul Zamona, menționați într-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tânăr (1477-1481).

Timp de un secol și jumătate documentele nu mai pomenesc nimic despre această mânăstire.

Prima atestarea documentară a Mânăstirii Polovragi rezultă dintr-un hrisov emis la 6 iulie 1648 de

Matei Basarab, prin care voievodul îi confirmă satul cu același nume, dăruit de ctitor.

Danciul Pârâianul a zidit biserica pe vechile temelii, păstrând partea cea bună, cum dovedește zidăria din partea inferioară a construcției. Ctitorirea vechilor biserici pe fundații anterioare era un procedeu

frecvent, datorită distrugerilor și calamităților de tot felul, care se țineau lanț. Voievodul Constantin Brâncoveanu este, deci al treilea ctitor al Mănăstirii Polovragi. Prin purtarea sa de grijă s-a zugrăvit interiorul, s-a adăugat pridvorul în stil brâncovenesc, s-au construit unele chilii și

clopotnița precum și zidurile de cetate.

Biserica Mănăstiri Polovragi este în stil bizantin, având formă trilobată, realizată într-o simetrie proporțională

Ca elemente arhitectonice deosebite se remarcă brâul exterior orizontal, rotunjit, încadrat între cărămizi așezate în zimți. Încingând întreaga construcție, conferă două părți distincte zidului: partea inferioară – caracteristică prin rânduri de cărămidă aparentă si piatră cioplită, intercalată cu câte o cărămidă verticală si cea superioară – tencuită în alb. Ancadramentele ferestrelor sunt din piatră cioplită, având partea

de sus decorată cu diferite motive sculpturale. O conișă realizată din trei rânduri de cărămizi suprapuse așezate în dinți de ferăstrău, se găsește la baza acoperișului. Pe naos se înalță turla Pantocratorului, având

interiorul cilindric, iar exteriorul cu 12 laturi.

Pridvorul – deschis, așezat pe opt coloane dreptunghiulare, cu un coronament în față din travee, susținut pe coloane octogonale de zidărie. Boltirea constă într-o calotă sprijinită pe patru axe neegale. Din

pridvor se intră în pronaosul luminat de două ferestre sub formă de firidă. Un zid masiv prevăzut cu o ușă largă desparte pronaosul de naos.

Naosul, spațios, este luminat de patru ferestre laterale, precum și de lumina primită din turla pantocratorului. Absioda altarului este boltită. În stânga se află proscomidiarul, iar în dreapta veșmintarul,practicate în grosimea zidului.

Între altar și naos se găsește catapeteasma executată din lemn de tei, o adevărată capodoperă a vechii sculpturi românești, având o bogată ornamentație cu împletituri florale, săpate măiestrit, pline de finețe și

strălucire. În chip deosebit impresionează ușile împărătești , ornamentate pe întreaga suprafață.

Pictura bisericii, deși asemănătoare cu cea de la Hurezi, fiind opera comună a unor pictori renumiți, are și caracteristici proprii, cu valoare de prototip..

În exterior, deasupra arcadei mijlocii a pridvorului, găsim icoana ”Acoperământului Maicii Domnului”, executată în 1713 de zugravul Constantin.

În pridvor este icoana hramului mânăstirii “Adormirea Maicii Domnului”. De o parte și de alta a intrării, există reprezentarea iconografică, unică în țara noastră, a mânăstirilor de la Sfântul Munte Athos

Pictura interioară, păstrată intactă, are o mare valoarea artistică. Coloritul, pe fond albastru, are nuanțe armonioase și sobre.

Motivele florale care împodobesc anumite părți ale bisericii și arcadele pridvorului amintesc arta populară exprimată în covoarele oltenești, cu preferință ale celor gorjene.

Biserica Sfintei Mânăstiri Polovragi este înconjurată de chilii, formând o puternică cetate de apărare.

În ea se pătrunde printr-o poartă masivă, deasupra căreia se înalță clopotnița ridicată în timpul lui C-tin Brâncoveanu.

Clădirile vestice, cu etaj și cerdac, adăposteau odinioară stăreția, chiliile, arhondaricul, arhiva,cămările, iar la subsol beciurile. În aceste chilii se îndeletniceau călugării cunoscători ai scrisului, cu copierea

hrisoavelor și a și a actelor de danie, cu traducerea și transcrierea lor în condica mânăstirii. Aici s-au păstrat mai multe documente, porunci domnești, acte de danii, actul de închinare al mânăstirii la Sfântul Mormânt cel de răscumpărare al ei, zapisele referitoare la moșiile și proprietățile cu care a fost înzestrată, etc.

În partea sudică si cea răsăriteană se află în prezent chilii și ateliere, iar în partea nordică un zid masiv. Lângă el se înalță o elegantă ceșmea cu foișor, pe bazinul căreia scrie : “Ceea ce vezi, e făcut de

Pisios Polovrag(eanu) 1854, martie 15”.

5.2. Biserica Bolniță

Este situată în partea de nord a incintei, fiind zidită în anul 1732 de egumenul Lavrentie și închinată Sfântului Ierarh Nicolae, marele ocrotitor al celor neputincioși.

Biserica, în stil bizantin, are formă de corabie. În 1738 a fost zugrăvită de pictorii Gheorghe și Ioan.

Frescele interioare, de colorit viu, s-au conservat excepțional; cele exterioare, care acopereau probabil întreaga suprafață a pereților, se mai pot vedea în mici fragmente, numai în jurul ușii de la intrare , unde este

reprezentată icoana Sfântului Nicolae, patronul locașului.

Biserica nu are pridvor, printr-o ușă practicată în zidul sudic, se intră direct în pronaos. Aici sunt zugrăvite o serie de personalități bisericești. Pe zidul nordic vedem chipul unei călugărițe, al unui boier, al

unei femei cu doi copii.

Un zid prevăzut cu o ușă centrală si două ferestre laterale, separă naosul de pronaos. Pictura din naos reprezintă scene din viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Maicii Domnului. De pe boltă Pantocratorul,înconjurat de cete îngerești binecuvântează poporul.

Între absida Sfântului Altar și naos există o catapeteasmă de zid, pe spatele căreia este pictată jertfa lui Avraam. Pe boltă Maica Domnului cu Pruncul în brațe, iar, mai jos, sfinții ierarhi, într-o delicatețe

serefică, oficiază Sfânta Liturghie.

5.3. Cetatea dacică de pe platoul Pietrei Polovragiului, pus în evidență de săpăturile arheologice din anii 70 – 80 de profesorul Floricel Marinescu de la Muzeul Militar Central din București. Cetatea situată

pe un platou calcaros înconjurat din trei părți de abrupturi greu accesibile a servit ca loc de refugiu pentru un trib dacic din sec. II –I î. Hr., ce avea așezare stabilă jos pe terasa Oltețului. S-a propus organizarea unui muzeu în aer liber cu vitrine care să conțină obiectele găsite aici: vase, monezi romane,. Obiecte din bronz și fier, obiecte din piatră slefuită. Propunerea nu s-a materializat niciodată.

Tot aici este “Crucea lui Ursache” și “Oborul Jidovilor”- o dolină uriașă adâncă de 2,5 m. cu pereții abrupți despre care se spune ca ar fi funcționat ca staul pentru vitele oamenilor preistorici. Și astăzi ea

servește, primăvara înainte de urcatul oilor la munte, ca obor pentru oile localnicilor. Crucea lui Ursache, domină platoul calcaros fiind vizibilă din satul Polovragi. Este cioplită în piatră dură, fiind o mărturie a existenței Căpitanului de plai Ursache, care a străjuit pe aceste locuri la sfârșitul sec. XVIII și începutul sec.XIX.

6. Orașul Novaci

6.1. Biserica de lemn “Sf. Voievozi”, secolul XVIII

6.2. Biserica de lemn “Sf. Dumitru”, secolul XVIII

7. Comuna Crasna

7.1. Biserica din lemn “Cuvioasa Paraschiva” sat Aninișu din Vale – 1800

7.2. Biserica din lemn “Sfinții Îngeri” sat Buzești, 1833

7.3. Ansamblul bisericii de lemn “Intrarea în biserică”, sat Cărpiniș ,1738

7.4. Zid de incintă, sat Cărpiniș, sec. XIX

7.5. Ansamblul schitului Crasna, sat Crasna, 1636

7.6. Biserica de lemn “Intrarea în biserică”, sat Crasna din Deal, sec. XIX

7.7. Casa de lemn Dumitru Danciu, sat Crasna din Deal, sec. XVIII

7.8. Biserica de lemn “Adormirea Maicii Domnului”, sat Crasna din Vale, sec.XVIII

7.9. Biserica de lemn “Izvorul Tămăduirii”, sat Crasna 1768

7.10. Biserica de lemn “Cuvioasa Paraschiva”, sat Drăgoiești – în cimitir 1760

7.11. Biserica de lemn “Sf. Gheorghe” sat Dumbrăveni – în cimitir – 1824

2. Evaluarea resurselor actuale

Obiective naturale sau aparținând patromoniului antropic aflate în stare sau în pericol de degradare

Zona studiată dispune de un potențial turistic extraordinar, reprezentat atât prin obiectivele naturale numeroase si valoroase, cât și prin cele antropice, toate laolaltă făcând din această parte a Olteniei, una dintre

regiunile cu cel mai ridicat potențial turistic. Promovarea și valorificarea acestui patrimoniu a fost făcută în anumite limite, mult departe de potențialul său, aceasta prezentând atât avantaje cât și dezavantaje. Un

avantaj important este ca în zonă sunt încă numeroase obiective foarte puțin sau chiar deloc promovate și valorificate. Promovarea și valorificarea insuficiente au dus pe de o parte la păstrarea numeroaselor obiective naturale nealterate de intervenția umană si deci cu un potențial turistic foarte ridicat, dar pe de altă parte a dus și la degradarea unor obiective turistice antropice de o valoare foarte mare.

În zonă, în special în partea montană nelocuită, care constituie majoritatea suprafeței localităților componente, s-au păstrat într-o stare foarte bună de conservare suprafețe întinse de padure și gol alpin, în

perimetrul cărora se găsesc obiective turistice de interes major: sectoarele de chei din zonele carstice, peșterile, văile râurilor.

Efectele negative asupra mediului natural și implicit asupra obiectivelor turistice naturale se face simțite în zonele intens frecventate de către turiști, cum sunt Cheile Bistriței, Peștera Liliecilor, Peștera

Urșilor, Cheile Oltețului, Peștera Polovragi, Cheile Galbenului, Peștera Muierii, etc. În special în zona sectoarelor de chei și pe văile râurilor, în apropierea localităților, unde circulația turistică este foarte intensă,

practicându-se în special turismul de week-end, trebuie luate măsuri in ceea ce privește controlul activităților turistice, pentru înlăturarea efectelor negative (numeroase vetre de foc, deșeuri, distrugeri ale vegetatiei, inscripții, etc.) și pentru luarea de masuri ce vor duce la evitarea unor distrugeri ireversibile.

Un patrimoniu natural aproape deloc valorificat este cel sportiv. Zona montană dispune de toate calitățile pentru practicarea sporturilor specifice: trekking, escaladă, speo-escaladă, canioning, parapantă,

mountain-bike, etc.

În viitoarele acțiuni de promovare și valorificare a patrimoniului turistic natural, trebuie să se țină neapărat seama de următoarele aspecte, în concordanță cu principiile dezvoltării durabile și ale valorificării

durabile a resurselor:

– identificare și păstrarea nealterată a zonelor naturale de interes științific major;

– minimizarea efectelor activităților antropice în zonele naturale cu obiective turistice natutrale vizitabile;

– păstrarea echilibrului între promovare/valorificare și menținerea obiectivelor naturale nealterate;

– păstrarea echilibrului între păstrarea calității de obiectiv turistic natural și asigurarea dotărilor necesare practicării turismului la standarde moderne de confort și siguranță;

– utilizarea pentru amenajări turistice de infrastructură si servicii a tehnicilor prietenoase mediului;

– trecerea de la turismul necontrolat la cel organizat care va duce atât la păstrarea controlului și minimizarea efectelor negative, cât și la obținerea de beneficii materiale pentru zonă;

– promovarea sporturilor specifc montane.

În ceea ce privește patrimoniul antropic, zona dispune de o mulțime de obiective, reprezentate în special de cunoscutele mănăstiri (Bistrița, Arnota, Horezu, Polovragi), de numeroase biserici monumente de

arhitectură, muzee, manifestari, etc.

În cazul mănăstirilor situația este bună, toate beneficiind în ultimii ani de campanii de consolidare și restaurare.

Situația este mult mai proastă în cazul bisericilor parohiale, unele foste schituri, unde din insuficiența fondurilor nu s-au mai executat de mult lucrări de întreținere/restaurare sau chiar mai rău, au fost executate

lucrări de mântuială, neprofesionist. Există pe de o parte pericolul degradării în timp al acestor obiective prin nerealizarea intervențiilor necesare consolidării și restaurării. Un caz tipic este cel al bisericii Grușețu din Costești, părăsită de câțiva zeci de ani, aflată într-o stare avansată de degradare. Într-o stare ceva mai bună, datorată însă doar faptului că bisericile sunt funcționale, se află bisericile Peri, 44 Izvoare, Păpușa, Urșani, bisericile de lemn din Gorj, care necesită însă lucrări urgente. Pe de altă parte, un mare pericol îl reprezintă

nerespectarea normelor de restaurare la executarea lucrărilor. Se pot da numeroase exemple de lucrări executate cu bune intenții, dar fiindcă n-au fost făcute de către profesioniști, au făcut chiar mai rău.

O parte importantă a patrimoniului local îl reprezintă cel bazat pe tradiții, meșteșuguri, care este întrun

pericol mult mai mare. În afară de olărit, care s-a menținut constant în topul priorităților, celelalte activități tradiționale au fost lăsate deoparte, unele pierzându-se sau denaturându-se. În societatea actuală

aceasta este un mers firesc, dar fiindcă acestea reprezintă un patrimoniu extraordinar greu sau imposibil de recuperat, trebuie investit pentru păstrarea a ceea ce mai există. Acest patrimoniu este constituit din:

arhitectură traditională, instalații și unelte tradiționale, meșteșuguri tradiționale (olărit, prelucrarea lemnului cu toate ramurile sale, de la cherestea până la manufactura obiectelor de uz casnic, țeserea covoarelor oltenești, apicultură, păstorit, pomicultură, etc.), obiceiurile și tradițiile locale.

În viitoarele acțiuni de promovare și valorificare a patrimoniului turistic antropic, trebuie să se țină neapărat seama de următoarele aspecte, în concordanță cu principiile dezvoltării durabile și ale valorificării durabile a resurselor:

– consolidarea și restaurarea obiectivelor antropice de către profesioniști;

– promovarea/valorificarea obiectivelor mai puțin cunoscute;

– identificarea/păstrarea/restaurarea/promovarea/valorificarea construcțiilor, instalațiilor și uneltelor specifice arhitecturii și tehniciii populare locale: case de locuit, anexe, mori, joagăre,

pive, vâltori, instalații de transport lemn, utilaje, ustensile, unelte, etc.

– stabilirea urgentă a unor norme arhitecturale de către autoritățile locale, pentru păstrarea specificului zonei;

– încurajarea practicării meșteșugurilor tradiționale, păstrarea și transmiterea acestora;

– crearea și promovarea unor brand-uri locale pentru produse tradiționale: obiecte din lemn, covoare oltenești, țesături, brânzeturi, fructe, țuică, miere, etc.

– promovarea actualelor manifestări cultural-folclorice și crearea altora pentru promovarea obiceiurilor, traditiilor și valorilor zonei.

Situația pădurilor – potențialul economic al acestora

Zona dispune de întinse suprafețe împădurite, în special în zona montană.

La ora actuală în zona au fost retrocedate numeroase suprafețe de pădure proprietarilor privați, urmând să se continue procesul retrocedarilor conform noilor legi ale proprietății. Predominante sunt suprafețele forestiere proprietate a statului, iar proprietarii privați cu suprafețele cele mai importante sunt cele ale obștilor de moșneni din Vaideeni, Horezu, Polovragi, Novaci și Crasna, precum și mănăstirile și parohiile

din zonă.

Pădurile proprietate a statului din zonă, sunt administrate de către RNP Romsilva – Direcția Silvică Râmnicu Vâlcea prin ocoalele silvice Romani și Horezu și Direcția Silvică Târgu Jiu prin ocoalele silvice

Polovragi și Novaci.

Pădurile proprietate privată sunt administrate fie de către RNP Romsilva prin aceleași structuri, fie de

către ocoale silvice private: Ocolul Silvic “Buila” Horezu, OS Novaci.

Potențialul economic al pădurilor a fost și este deosebit, exploatarea și prelucrarea lemnului fiind încă de foarte multă vreme ocupații de bază ale locuitorilor. Principala problemă care se pune la ora actuală este

aceea a valorificării durabile a acestor resurse și valorificarea potențialului din activități complementare. Un alt risc major este pierderea controlului asupra activităților de exploatare a lemnului prin retrocedarea și fragmentarea administrativă a suprafețelor ca urmare a retrocedarilor repetate.

Capacitatea de aplicare a normelor de protecție a mediului și a patrimoniului antropic a autorităților din zona (instruire, resurse materiale, etc) și situația aplicării prevederilor legale din domeniu

Capacitatea de aplicare a acestor norme este foarte redusă, în primul rând datorită lipsei de informare și pregătire a personalului autorităților locale. Există o slabă informare cu privire la actele normative din

domeniul protecției mediului și prevederile acestora.

Nu există autorități competente în domeniile menționate decât la nivel județean, în municipiile Râmnicu Vâlcea și Târgu Jiu. La nivelul autorităților locale nu exista personal specializat în aplicarea acestor

norme. Instituțiile locale sunt deficitare atât la capitolul infirmare-cunoaștere cât și la capitolul echipamentpersonal.

În primul rând ar trebui realizată o instruire cu privire la aceste norme în rândul personalului autorităților locale și apoi ar trebui să se treacă la aplicarea acestora.

Există numeroase acte normative în vigoare care nu sunt aplicate sau nici măcar nu sunt cunoscute (Legea Muntelui 347/2004, Legea ariilor protejate 462/2001, etc.).

3. Posibilități de dezvoltare care pot fi avute în vedere pentru rezolvarea problemelor și dezvoltare – programe naționale, europene, internaționale

Dezvoltarea zonei trebuie să aibă în primul rând promovarea si dezvoltarea activităților eco-turistice,

avându-se în vedere mai multe obiective principale:

1. Turismul

a) infrastructura

– întreținerea, dezvoltarea și supravegherea drumurilor de acces la obiectivele turistice, a traseelor turistice;

– amenajarea unor centre de vizitare, puncte de informare;

– amenajarea locurilor de adăpost, locurilor de popas, refugiilor și spațiilor de campare;

– dezvoltarea infrastructurii în localitățile din zonă;

– atragerea de fonduri și consilierea localnicilor în vederea dezvoltării agroturismului.

b) siguranþa turiºtilor:

– înființarea serviciilot de ghizi;

– înființarea de centre Salvamont.

c) promovarea formele de eco-turism:

– turismul montan;

– turismul sportiv;

– turismul educativ și de cunoaștere științifică;

– turismul de destindere-relaxare;

– turismul religios;

– turismul cultural;

– agro-turismul.

d) obiectivele cultural-istorice:

– restaurarea obiectivelor cultural-istorice;

– promovarea si includerea în circuite turistice a acestor obiective;

2. Dezvoltarea sporturile montane

– trekking;

– escaladă;

– speologie;

– mountan-bike;

– parapantă;

– ski;

– înființarea unor școli pentru inițierea și practicarea sporturilor specific zonei montane;

– organizarea de tabere și competiții sportive.

3. Ocupații tradiționale

– încurajarea, susținerea și dezvoltarea ocupațiilor tradiționale;

– identificarea și promovarea meșteșugarilor din zonă;

– salvarea obiceiurilor și tradițiilor locale și promovarea acestora.

4. Manifestări tradiționale și cultural-artistice

– promovarea manifestarilor locale;

– organizarea de târguri ale meșteșugarilor;

– organizarea de manifestări folclorice;

– înființarea în zonă a unor noi festivaluri de promovare.

5. Educația

– informarea permanentă a autorităților locale și a localnicilor;

– implicarea elevilor școlilor din zonă în activități turistice, culturale, educative, sportive, științifice;

– organizarea de cursuri și tabere educative pe diverse teme.

6. Activități economice

– încurajarea activităților economice tradiționale cu impact cât mai scăzut asupra mediului;

– utilizarea și valorificarea viabilă a resurselor zonei, prin activități nepoluante;

– promovarea produselor ecologice;

– dezvoltarea micii industrii artizanale.

7. Conservarea mediului și a biodiversității

– inventarierea siturilor prezumtive de a face parte din Rețeaua Natura 2000;

– inventarierea și monitorizarea habitatelor și speciilor protejate;

– monitorizarea permanentă a activităților desfășurate pe teritoriul ariilor protejate;

– păstrarea echilibrului între activitățile tradiționale și neafectarea mediului;

8. Cercetarea științifică

– studii și cercetări multidisciplinare pentru o cunoaștere mai bună a zonei;

– studii și cercetări de stabilitre a impactului activităților antropice;

– înființrea unui centru de cercetare în domeniul științelor pământului;

– studii și cercetări socio-economice, etnografice, etc. în localitățile din zonă.

Sursele de finațare pentru îndeplinirea acestor obiective pot fi multiple, atât locale, prin redirecționarea fondurilor existente către astfel de activităti de promovare și dezvoltare a zonei, naționale (Administrația Fondului pentru Mediu, Ministerele de resort din domeniile turism, cultură, mediu, agricultură, etc.) cât și externe, existând numeroase posibilități de a accesa finanțări în perioada care a mai râmas până aderarea României la UE (Phare, Sapard, Life, etc.), cât și după aderare (fondurile structurale).

=== foto ===

Biserica Peri

Manastirea Frasinei

Cula Duca

Casa de cultura din orasul Horezu

Manastirea Hurezi

Schitul Iezer

Schitul Patrunsa

Schitul Troianu

Polovragi

Novaci

Arnota-pereti de escalada

Alpinism in Cheile Bistritei

Catarare Arnota

Cheile Bistritei