Olivian MASTACAN [606219]

Olivian MASTACAN

RĂSPUNDEREA PENAL Ă
A FUNCȚIONARULUI
PUBLIC

Ediția a IV-a,
revăzută și adăugită

Universul Juridic
București
-2011-

Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.

Copyright © 2011, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei edi ții aparțin
S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiat ă fără
acordul scris al S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICIUN EXEMPLAR DIN PREZ ENTUL TIRAJ NU VA FI
COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSO ȚIT DE SEMN ĂTURA
ȘI ȘTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL
ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
MASTACAN, OLIVIAN
Răspunderea penal ă a funcționarului public / Olivian
Mastacan. – Ed. a 4-a. rev. și adăug.. – Bucure ști : Universul Juridic,
2011
Bibliogr.
ISBN 978-973-127-479-9
35.086(498)

REDACȚIE: tel./fax: 021.314.93.13
tel.: 0732.320.665
e-mail: [anonimizat]

DEPARTAMENTUL telefon: 021.314.93.15; 0726.990.184
DISTRIBUȚIE: tel./fax: 021.314.93.16
e-mail: [anonimizat]

www.universuljuridic.ro

COMENZI ON-LINE,
CU REDUCERI DE PÂNÃ LA 15%

RĂSPUNDEREA PENAL Ă A FUNC ȚIONARULUI PUBLIC 5

CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea de fa ță este destinat ă pregătirii studen ților care
urmează cursurile facult ăților din domeniul științelor adminis-
trative și este conceput ă, în con ținut și structur ă, într-o
manieră care să satisfac ă necesitățile unei preg ătiri adecvate
în materie juridico-penal ă a viitorilor func ționari publici na țio-
nali sau europeni.
În aceast ă viziune, în primul capitol, autorul trateaz ă
aspecte de ordin general care privesc func ția public ă și func-
ționarul public, a șa cum acestea sunt reglementate de
legislația în vigoare (Constitu ția României, Statutul func țio-
narului public și Codul penal). În context, se fac referiri și cu
privire la func țiile de demnitate public ă ori func țiile exercitate
în serviciul unor persoane juridice de drept privat. Aceste
referiri se impuneau, având în vedere c ă, sub anumite aspecte,
persoanele din urm ă sunt asimilate, din perspectiva r ăspun-
derii penale, func ționarilor publici.
În capitolul II din lucrare sunt incluse referiri sintetice pri-
vitoare la infrac țiune, care constituie unicul temei al r ă
spun-
derii penale și în cazul func ționarilor publici, și sunt enun țate
principiile care guverneaz ă răspunderea penal ă. În acela și ca-
pitol sunt prezentate procedurile potrivit c ărora este angajat ă
răspunderea penal ă a funcționarilor publici și a persoanelor
care îndeplinesc func ții de demnitate public ă.
Având în vedere intrarea efectiv ă a țării noastre în Uniunea
European ă, începând cu 1 ianuarie 2007, o aten ție aparte este
acordată în lucrare condi țiilor în care este angajat ă răspun-
derea penal ă a funcționarilor comunitari.
Ultimul capitol al lucr ării este destinat prezent ării infrac-
țiunilor prev ăzute de Codul penal în leg ătură cu exercitarea
unei func ții publice. Aceste infrac țiuni sunt clasificate, în mod

6 Olivian Mastacan
natural și logic, în dou ă subgrupe. În prima subgrup ă sunt
incluse infrac țiunile s ăvârșite de func ționarii publici în
exercitarea func ției, în vreme ce în a doua subgrup ă sunt
incluse infrac țiunile săvârșite de alte persoane care împiedic ă
exercitarea în bune condi țiuni a unei func ții publice.
Prin con ținutul său , l u c r a r e a d e f a ță are un bun nivel
științific și va constitui, sunt convins, un instrument util la
îndemâna atât a celor care se preg ătesc să exercite în viitor o
funcție public ă, cât și a celor care exercit ă efectiv o asemenea
funcție.
Dr. Ioan Molnar

RĂSPUNDEREA PENAL Ă A FUNC ȚIONARULUI PUBLIC 7
Capitolul I
FUNCȚIA PUBLIC Ă
ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC
Secțiunea 1
Considera ții introductive
În accep țiunea profesorului E.D. Tarangul, funcția public ă
este mănunchiul de atribu țiuni pe care func ționarul urmeaz ă
să le exercite în cadrul unui serviciu public1.
În aceea și accepțiune, serviciul public este definit ca o
activitate desf ășurată de organele publice în vederea unui
interes general , iar func țiile statului sunt categorii de acte
împărțite după natura lor juridic ă, acte pe care le fac organele
publice atunci când gireaz ă serviciile publice2.
Funcția public ă și funcționarul public sunt institu ții juri-
dice ale dreptului public, în general, și ale dreptului adminis-
trativ, în particular, care s-au conturat ca atare într-o continu ă
dispută între doctrin ă, jurispruden ță și reglementare.
Această dispută este întâlnit ă atât în teoria și practica
unor țări cu administra ție public ă eficientă din Europa (Italia,
Anglia, Germania, Fran ța), în ciuda diferen țelor de sistem
juridic care le caracterizeaz ă, dar și în doctrina, jurispruden ța
și legisla ția român ă, chiar dac ă acestea s-au conturat și
dezvoltat ca un sistem coerent ceva mai târziu, dup ă consti-
tuirea statului na țional unitar român3.

1 E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român , Tiparul Glasul
Bucovinei, Cern ăuți, 1944, p. 28.
2 Idem .
3 M. Preda, Drept administrativ. Partea general ă, ed. a 3-a, Ed.
Lumina Lex, Bucure ști, 2006, p. 64.

8 Olivian Mastacan
Regulamentele Organice din Moldova și din Muntenia
(1831-1832) au fost primele legiuiri din țara noastr ă care
tratau într-o form ă mai dezvoltat ă și coerent ă problema
funcționarilor publici.
Legea statutului func ționarilor publici, adoptat ă în anul
1923, reprezint ă prima reglementare unitar ă în materie și
reflectă principiile stabilite prin Constitu ția din 1923.
Pe baza acestei legi a fost adoptat în acela și an, la 3
noiembrie, Regulamentul legii statutului func ționarilor publici,
care a detaliat multe dintre prevederile legii.
La aceste reglement ări s-au mai ad ăugat și altele care au
apărut în anii urm ători și priveau anumite categorii de
funcționari publici.
Astfel, în anul 1925 a ap ărut Legea pentru unificarea admi-
nistrativ ă, care con ținea reglement ări referitoare la func ționarii
din administra ția locală, iar în anul 1929 ap ărea Legea pentru
organizarea ministerelor, care con ținea dispozi ții cu privire la
funcționarii din administra ția central ă și la demnitari1.
Statutul func ționarilor publici adoptat în anul 1923 s-a
aplicat pân ă în anul 1940, când a fost adoptat Codul func țio-
narilor publici, care, dup ă mai multe modific ări, a fost abrogat
imediat dup ă anul 1944. În anul 1946 a fost adoptat ă Legea
pentru statutul func ționarilor publici nr. 746 din 22 septem-
brie, care, la rândul ei, a fost abrogat ă 3 ani mai târziu.
Perioada care a urmat dup ă 1949 și mai ales dup ă adop-
tarea în 1950 a Codului muncii se caracterizeaz ă printr-un
regim juridic bazat pe raporturi de natur ă contractual ă, apli-
cabil și funcționarilor publici.
Constitu ția României, adoptat ă în anul 1991 și revizuit ă în
anul 2003, cuprinde unele dispozi ții car e co ns tituie un ca dr u
principial de reglementare a acestor institu ții juridice:
– art. 16 alin. (3): „ Funcțiile și demnit ățile publice, civile
sau militare, pot fi ocupate, în condi țiile legii, de persoane
care au cet ățenia român ă și domiciliul în țară, statul român

1 M. Preda, Drept administrativ. Partea general ă, ed. a 3-a, Ed.
Lumina Lex, Bucure ști, 2006, p. 65.

RĂSPUNDEREA PENAL Ă A FUNC ȚIONARULUI PUBLIC 9
garantând egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru
ocuparea func țiilor și demnit ăților publice ”;
– art. 73 alin. (3) lit. j): „ Reglementarea Statutului func țio-
narilor publici se face numai prin lege organic ă”.
Constitu ția României cuprinde și alte dispozi ții care se
referă la anumite categorii de func ționari publici.
Secțiunea a 2-a
Funcția public ă și funcționarul public
în accep țiunea Statutului func ționarilor publici
Statutul func ționarilor publici în prezent în vigoare a fost
adoptat prin Legea nr. 188 din 8 decembrie 19991. Aceast ă
lege a suferit ulterior numeroase modific ări și complet ări, cele
mai de substan ță fiind cele prev ăzute în Legea nr. 161/2003
privind unele m ăsuri pentru asigurarea transparen ței în exer-
citarea demnit ăților, a func țiilor publice și în mediul de
afaceri, prevenirea și sancționarea corup ției2, lege care a și
dispus republicarea Legii nr. 188/1999, dându-se textelor o nouă numerotare.
În anul 2006, prin Legea nr. 251/2006
3, în temeiul art. III
din acest act normativ, s-a dispus o nou ă republicare a Legii
nr. 188/1999, care a avut loc în anul 2007 (M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Potrivit art. 2 alin. (1) din Statut, func ția public ă este
definită ca fiind „ ansamblul atribu țiilor și responsabilit ăților
stabilite în temeiul legii, în scopul realiz ării prerogativelor de
putere public ă de către administra ția public ă central ă,
administra ția public ă locală și autorit ățile administrative
autonome ”.

1 M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999.
2 M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.
3 M. Of. nr. 574 din 4 iulie 2006.

10 Olivian Mastacan
Textul, a șa cum este formulat, creeaz ă unele ambiguit ăți
și ridică unele semne de întrebare.
Mai întâi, nu rezult ă ce trebuie s ă se înțeleagă prin res-
ponsabilit ăți. Ele sunt altceva decât atribu țiile, din moment ce
sunt prev ăzute cumulativ cu acestea.
Se observ ă, de asemenea, c ă se are în vedere ca func țiile
publice s ă fie stabilite numai „în temeiul legii”, ca și cum ele
nu ar trebui stabilite, în primul rând, prin lege și numai în
subsidiar „în temeiul legii”.
Funcționarul public este definit în art. 2 alin. (2) din Statut
ca fiind „ persoana numit ă, în condi țiile legii, într-o func ție
publică”.
De asemenea, persoana care a fost eliberat ă din func ția
publică și se află în corpul de rezerv ă al funcționarilor publici
își păstrează calitatea de func ționar public – art. 2 alin. (2)
teza a II-a din Statut.
Din ansamblul acestor reglement ări rezult ă că, în con-
cepția Statutului, persoanele care ocup ă funcții alese nu au
calitatea de func ționar public și, prin urmare, acestora nu li se
aplică prevederile Statutului.
De asemenea, prevederile Statutului nu se aplic ă tuturor
persoanelor numite într-o func ție public ă, întrucât în art. 6
sunt prezentate o serie de ca tegorii de persoane care, de și fac
parte din autorit ăți și instituții publice ale administra ției și
sunt numite în func ție, ele nu sunt considerate ca ocupând
funcții publice și, deci, ca având calitatea de func ționar public.
Astfel, de exemplu, corpul magistra ților, cadrele didactice,
personalul salariat încadrat pe baza încrederii personale la
cabinetul demnitarului, personalul salariat din aparatul
propriu al autorit ăților și instituțiilor publice care desf ășoară
activități de secretariat, administrative, protocol, gospod ărie,
întreținere-repara ții și de deservire, paz ă, precum și alte
categorii de personal care nu exercit ă prerogative de putere
publică nu sunt supuse prevederilor Statutului func ționarilor
publici.

RĂSPUNDEREA PENAL Ă A FUNC ȚIONARULUI PUBLIC 11
Legea nr. 188/1999 realizeaz ă, în cadrul art. 10 și o clasi-
ficare a func ționarilor publici dup ă nivelul atribu țiilor titula-
rilor func ției publice. Astfel, sunt stabilite:
– funcții publice corespunz ătoare categoriei înalților
funcționari publici ;
– funcții publice corespunz ătoare categoriei funcționarilor
publici de conducere ;
– funcții publice corespunz ătoare categoriei funcționarilor
publici de execu ție.
Potrivit art. 12, categoria înal ților func ționari publici cu-
prinde persoanele care sunt numite în una dintre urm ătoarele
funcții publice:
– secretar general al Guvernului și secretar general
adjunct al Guvernului;
– secretar general din ministere și alte organe de spe-
cialitate ale administra ției publice centrale;
– prefect; – secretar general adjunct din ministere și alte organe de
specialitate ale administra ției publice centrale;
– subprefect;
– inspector guvernamental.
Categoria func ționarilor publici de conducere cuprinde
persoanele numite în una dintre urm ătoarele func ții publice:
– director general și director general adjunct din aparatul
autorităților administrative autonome, al ministerelor și al
celorlalte organe de specialitate ale administra ției publice cen-
trale, precum și în func țiile publice specifice asimilate
acestora;
– director și director adjunct din aparatul autorit ăților
administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe
de specialitate ale administra ției publice centrale, precum și în
funcțiile publice specifice asimilate acestora;
– secretar al unit ății administrativ-teritoriale;
– directorul executiv și directorul executiv adjunct în ca-
drul institu ției prefectului, în cadrul aparatului propriu al
autorităților administra ției publice locale și al institu țiilor pu-

12 Olivian Mastacan
blice subordonate acestora, precum și în func țiile publice spe-
cifice asimilate acestora
– șef serviciu, precum și în func țiile publice specifice asi-
milate acesteia;
– șef birou, precum și în func țiile publice specifice
asimilate acesteia.
În fine, art. 14 din Legea nr. 188/1999 stabile ște persoa-
nele care fac parte din categoria func ționarilor publici de
execuție. Astfel:
– sunt func ționari publici de execu ție din clasa I persoa-
nele numite în urm ătoarele func ții publice generale: consilier,
consilier juridic, auditor, expert, inspector, precum și în func-
țiile publice specifice asimilate acestora;
– sunt func ționari publici de execu ție din clasa a II-a per-
soanele numite în func ția public ă general ă de referent de
specialitate, precum și în func țiile publice specifice asimilate
acesteia;
– sunt func ționari publici de execu ție din clasa a III-a per-
soanele numite în func ția public ă general ă de referent, pre-
cum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.
Secțiunea a 3-a
Funcționarul public în accep țiunea
Codului penal
Spre deosebire de reglementarea din Statutul func ționa-
rilor publici, în Codul penal al României no țiunea de func țio-
nar public are o accep țiune mult mai larg ă.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) C. pen., „ prin «func ționar
public» se înțelege orice persoan ă care exercit ă permanent
sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestit ă, o
însărcinare de orice natur ă, retribuit ă sau nu, în serviciul unei
unități dintre cele la care se refer ă art. 145 .
Prin «func ționar» se în țelege persoana men ționată în alin.
(1), precum și orice salariat care exercit ă o însărcinare în

RĂSPUNDEREA PENAL Ă A FUNC ȚIONARULUI PUBLIC 13
serviciul unei alte persoane juridice decât cele prev ăzute în
acel alineat ”.
Articolul 145 C. pen. define ște noțiunea de public astfel:
„prin termenul «public» se în țelege tot ce prive ște autorit ățile
publice, institu țiile publice, institu țiile sau alte persoane
juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploa-tarea bunurilor proprietate public ă, serviciile de interes public,
precum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de
interes public ”.
În noul Cod penal
1, termenul de func ționar public a c ăpă-
tat o nou ă accepțiune, legiuitorul dorind s ă renunțe la o
interpretare extensiv ă a noțiunii.
Astfel, potrivit art. 175 alin. (1), „«funcționar public», în
sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau f ără o remunera ție:
a) exercit ă atribuții și responsabilit ăți, stabilite în temeiul
legii, în scopul realiz ării prerogativelor puterii legislative,
executive sau judec ătorești;
b) exercit ă o funcție de demnitate public ă sau o func ție
publică de orice natur ă;
c) exercit ă, singur ă sau împreun ă c u a l t e p e r s o a n e , î n
cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarat ă ca fiind de utilitate
publică, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate
al acesteia ”.
De asemenea, potrivit alin. (2), este considerat ă funcționar
public, în sensul legii penale, persoana care exercit ă un
serviciu de interes public pentru care a fost învestit ă de
autoritățile publice sau care este supus ă controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului
serviciu public ”.
În ceea ce prive ște termenul public , acesta este definit în
art. 176 astfel: „ prin termenul „public» se în țelege tot ce

1 Noul Cod penal a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 (M. Of. nr. 510
din 24 iulie 2009).

14 Olivian Mastacan
privește autorit ățile publice, institu țiile publice sau alte per-
soane juridice care administreaz ă sau exploateaz ă bunurile
proprietate public ă”.
Prin urmare, în sensul dreptului penal, pentru existen ța
calității de func ționar public, spre deosebire de Statut, nu au
relevanță titlul îns ărcinării și nici modalitatea învestirii (ale-
gere, numire, repartizare). Este suficient ca subiectul activ al infracțiunii să exercite o îns ărcinare în serviciul unei autorit ăți
publice, institu ții publice sau altei persoan e juridice de interes
public.
Secțiunea a 4-a
Scurte considera ții privind func ția public ă
european ă și funcționarul public european
Regimul func ționarului european a împrumutat unele din
dimensiunile regimurilor na ționale ale func ției publice, peste
care s-au suprapus elemen te deduse din faptul c ă el își desfă-
șoară activitatea într-un spa țiu pe care doctrina comunitar ă îl
denumește teritoriu comunitar .
Cele mai importante institu ții europene sunt: Consiliul
Europei, Parlamentul European, Comisia1, Curtea de Justi ție și
Tribunalul de Prim ă Instanță, Curtea de Conturi.
Acestor institu ții principale li se adaug ă alte organe, și
anume: institu țiile Uniunii Monetare, Comitetele Consultative
Economice și Sociale, Mediatorul, Banca European ă de Inves-
tiții și Agenția de aprovizionare – EURATOM. Fiecare dintre
aceste organisme are o politic ă proprie de personal, politic ă ce
este însă grefată pe un statut comun tuturor func ționarilor
publici europeni.

1 Denumit ă astfel dup ă Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, care a
înlocuit și unit fosta înalt ă autoritate men ționată de Tratatul C.E.C.A. și cele
două comisii din tratatele C.E.E. și C.E.E.A. (J. Boulois, Droit institutionel de
l’Union Européene , 6e édition, Montchrestien, Paris, 1997, p. 105).

RĂSPUNDEREA PENAL Ă A FUNC ȚIONARULUI PUBLIC 15
Acest Statut comun aplicabil tuturor func ționarilor publici
europeni reprezint ă reunirea într-un document intern al
Comunit ăților a Regulamentului C.E.E., C.E.C.A., C.E.E.A., nr.
259/68 din 29 februarie 1968, publicat în J.O. L 56 din 4 martie 1968, împreun ă cu alte texte.
Interven ția acestei reglement ări cu valoare de Statut a
avut ca principal efect „ plasarea func ției publice comunitare în
categoria func țiilor publice a șa-zis închise ”
1.
Sistemul este asem ănător func ției publice franceze sau
germane, în care veritabilii func ționari sunt titulari ai postu-
rilor lor și au voca ție la carier ă2.
§1. Noțiunea de func ționar al Comunit ății
Definirea no țiunii de func ționar al Comunit ății o regăsim
în art. 1 din Statut, potrivit c ăreia este func ționar al Comu-
nității, în sensul prezentului Statut, orice persoan ă care a fost
numită, în condi țiile prev ăzute de acest Statut, într-o func ție
permanent ă dintr-una din institu țiile Comunit ății, printr-un
act scris al autorit ății învestite cu puterea de numire de
această instituție. Prin aceast ă definiție se realizeaz ă distincția
dintre func ționarii comunitari, pe de o parte, și alte categorii
de agen ți, pe de alt ă parte, eventual angaja ți în regim con-
tractual.
Această categorie de personal, angaja ți pe baz ă contrac-
tuală, în mod temporar, în general 5 ani reînnoibili, este
reglementat ă de Regulamentul nr. 2615/19763.
Din defini ția prezentat ă se desprinde concluzia c ă dobân-
direa statutului de func ționar comunitar este condi ționată de
existența unui act de numire emis de autoritatea competent ă4.
Se constat ă astfel c ă funcționarii sunt recruta ți printr-un act

1 J. Boulois, op. cit. , p. 191.
2 G. Isaac, Droit communautaire général , 5e édition, Armand Colin, Paris,
1997, p. 92.
3 J.O. L 290 din 29 octombrie 1976.
4 Această autoritate este evocat ă prin formula prescurtat ă A.I.P.N.,
care semnific ă „Autoritatea învestit ă cu putere de numire”.

16 Olivian Mastacan
unilateral al autorit ății competente și se supun dreptului
comunitar în exclusivitate1.
Competen ța de numire a unui func ționar interna țional nu
poate rezulta decât dintr-un document interna țional, care,
prevăzând existen ța funcționarului, stabile ște și autoritatea
care va trebui s ă-l numeasc ă sau, respectiv, s ă-l aleagă2.
Actul de numire va trebui s ă menționeze, potrivit art. 3 din
Statut, și data de la care numir ea produce efecte. Aceast ă dată
nu poate fi în niciun caz anterioar ă celei a intr ării în func ție a
persoanei numite3.
Reglementarea situa ției juridice a func ționarilor printr-un
statut determin ă concluzia c ă ei sunt supu și unei situa ții legale
și reglementare, ceea ce înseamn ă că sunt supu și în mod
integral dreptului comunitar cuprins în Statut.
Articolul 1 din Statut asimileaz ă și Comitetul Economic și
Social, Comitetul Regiunilor și Mediatorul Uniunii, aplicându-le
prevederile Statutului, cu excep ția situațiilor în care exist ă
dispoziții contrare.
Pe lângă categoria funcționarilor comunitari , noțiunea de
personal în dreptul comunitar cuprinde și categoria agenților,
care pot fi angaja ți prin diferite tipuri de contracte și cărora le
este aplicabil fie dreptul comunitar, fie dreptul na țional.
Categoria de personal a agen ților include astfel ceea ce,
generic, se desemneaz ă cu sintagma de „contractuali” și care,
la rândul lor, sunt de dou ă categorii:
– contractuali de drept comunitar; – contractuali de drept privat local.

1 B. Predescu, Drept institu țional comunitar , Ed. Cardinal, Craiova,
1995, p. 119.
2 C. Călinoiu, V. Vedina ș, Teoria func ției publice comunitare , Ed.
Lumina Lex, Bucure ști, 1999, p. 18.
3 În dreptul comunitar, regulile de fond sunt în mod obi șnuit
interpretate ca nevizând situa ții anterioare intr ării lor în vigoare, decât
dacă indicații suficient de clare determin ă concluzia c ă ar fi bine aceasta
pentru efectul scontat (J. Rideau, Droit institutionel de l’Union Européenne ,
2e édition, L.G.D.J., Paris, 1996, p. 106).

RĂSPUNDEREA PENAL Ă A FUNC ȚIONARULUI PUBLIC 17
Alți autori evoc ă această categorie prin sintagma „agen ți
temporari”, admi țând că „funcționarilor permanen ți li se
adaugă agenți temporari, care sunt adesea func ționari na țio-
nali, recruta ți prin contract de munc ă pe durat ă determinat ă”1.
Contractualii de drept comunitar , la rândul lor, sunt de
mai multe categorii:
– temporarii – cei care ocup ă un post care se afl ă cuprins
în schema de personal, îns ă autoritatea bugetar ă a conferit un
asemenea caracter postului respectiv. Tot temporari sunt și cei
care ocup ă în mod vremelnic un post care are caracter per-
manent, de regul ă, în aceast ă situație aflându-se personalul de
cercetare;
– auxiliarii – acele persoane angajate s ă îndeplineasc ă
sarcini precare prin natura lor sau prin absen ța titularului2.
Astfel de posturi, de regul ă, nu sunt cuprinse în schemele de
personal ale institu țiilor, cu excep ția cazurilor de interimat;
– consilierii speciali – acele personalit ăți care sunt anga-
jate în institu țiile comunitare datorit ă cunoștințelor, renu-
melui, calific ării profesionale excep ționale recunoscute.
Acestor categorii de persoane, de și sunt angajate pe baz ă
de contract, le sunt aplicab ile nu doar prevederile contrac-
telor, ci și, într-o m ăsură destul de reprezentativ ă, unele
dispoziții din Statutul func ționarilor.
Contractualii de drept privat local. Instituțiile pot s ă pro-
cedeze și la angajarea de agen ți locali, pentru a duce la înde-
plinire diferite sarcini material e sau de serviciu din cele mai
diverse.
Actul juridic prin intermediul c ăruia sunt recruta ți agenții
locali este reprezentat de contract ul de închiriere de servicii
(sau contractul de prest ări servicii), care este încheiat în
conformitate cu prevederile legale din țara în care agentul
local își duce la îndeplinire atribu țiile3.

1 J. Rideau, op. cit. , p. 389 – citat în C. Călinoiu, V. Vedina ș, op. cit. ,
p. 20.
2 G. Isaac, op. cit. , p. 92.
3 C. Călinoiu, V. Vedina ș, op. cit. , p. 22.

18 Olivian Mastacan
Capitolul al II-lea
RĂSPUNDEREA PENAL Ă
A FUNCȚIONARULUI PUBLIC
Secțiunea 1
Responsabilitatea și răspunderea
funcționarilor publici

Responsabilitatea social ă a func ționarilor publici a fost
definită prin raportarea con știentă la nevoile sociale, la sar-
cinile pe care le au și pe care le consider ă îndatoriri de prim
ordin. Pentru func ționarii publici, responsabili social, realiza-
rea sarcinilor de serviciu, rezolvarea cu promptitudine și serio-
zitate a problemelor cet ățenilor, reprezint ă felul de a fi și
scopul existen ței lor sociale1.
În concep ția autorilor care fac distinc ție între responsabi-
litatea social ă și răspunderea juridic ă, se arat ă că responsa-
bilitatea precede r ăspunderea și chiar o poate elimina. Când
sistemul de valori este negat, omul înceteaz ă să mai fie respon-
sabil, dar devine r ăspunzător pentru comportamentul s ău2.
Prin urmare, în comportamentul func ționarilor publici tre-
buie să primeze responsabilitatea, „îndeplinirea func ției cu o
convingere ce deriv ă din înțelegerea fenomenelor și a sar-

1 Ion Popescu Sl ăniceanu, Teoria Func ției Publice , Editura Evrika,
Brăila, 1999, p. 388,
2 Verginia Vedina ș, Statutul Func ționarului Public. Tr ăsături caracte-
ristice. Similitudini și diferen țieri față de statutulangajatului (teza de
doctorat), Universitatea Bucure ști, Facultatea de Drept, Bucure ști, 1998,
p. 152

RĂSPUNDEREA PENAL Ă A FUNC ȚIONARULUI PUBLIC 19
cinilor sale, convins fiind c ă slujirea cu credin ță a interesului
public este baza comportamentului s ău profesional și moral”1.
Administra ția public ă pune la baza activit ății ei principiul
legalității, aplicarea legii în litera și spiritul ei, iar abaterea de
la lege prin s ăvârșirea unor fapte ce aduc atingere valorilor
ocrotite atrage r ăspunderea juridic ă în diversele sale forme.
Potrivit opiniei majoritare conturate în doctrin ă, în sarcina
unui func ționar public se pot angaja cinci tipuri de r ăspun-
dere: răspunderea disciplinar ă, fundamentat ă pe încălcarea
normelor de disciplin ă specifice raportului de serviciu, r ăspun-
derea contraven țională, în cazul s ăvârșirii de către funcționa-
rul public a unor fapte antisociale calificate de lege drept contraven ții, răspunderea patrimonial ă, fundamentat ă pe
dispozițiile art. 52 din Constitu ție și Legea nr. 554/2004 a con-
tenciosului administrativ, r ăspunderea civil ă, care deriv ă din
faptele personale ale func ționarilor publici, ce produc preju-
dicii terților, fără să aibă legătură cu exerci țiul func
ției pu-
blice, răspunderea penal ă, ce intervine atunci când func țio-
narul public a s ăvârșit fapte prev ăzute ca infrac țiune de Codul
penal sau de legi speciale.
Dintre toate formele de r ăspundere care poate fi angajat ă
în cazul func ționarului public, ne vom opri asupra r ăspunderii
penale.
Secțiunea a 2-a
Infracțiunea – unic temei al r ăspunderii penale
§1. Noțiunea și trăsăturile esen țiale ale infrac țiunii
1.1. Noțiunea de infrac țiune
Denumirea de infrac țiune provine din substantivul latinesc
„infractio”, care înseamn ă spargere, frângere.

1 Ion Popescu Sl ăniceanu, op. cit, p. 389.

20 Olivian Mastacan
Legiuitorul a definit conceptul de infrac țiune utilizând tr ă-
săturile esen țiale ale acesteia1.
Astfel, potrivit art. 17 C. pen., „ infracțiunea este fapta care
prezintă pericol social, s ăvârșită cu vinov ăție și prevăzută de
legea penal ă”.
Prin definirea infrac țiunii se stabile ște regula de drept po-
trivit căreia orice fapt ă care va fi incriminat ă trebuie s ă întru-
nească trăsăturile caracteristice care o deosebesc de alte fapte
(contraven ții) care pot fi comb ătute prin mijloace nepenale2.
1.2. Trăsăturile esen țiale ale infrac țiunii
Trăsăturile esen țiale ale infrac țiunii sunt stabilite, a șa cum
am arătat mai sus, de art. 17 C. pen., și anume:
– fapta s ă fie prev ăzută în legea penal ă;
– fapta s ă prezinte pericol social;
– fapta s ă fie săvârșită cu vinov ăție.
1.2.1. Fapta s ă fie prevăzută în legea penal ă
În considerarea unei fapte ca infrac țiune se cerceteaz ă
mai întâi dac ă fapta este prev ăzută de legea penal ă, iar dac ă
răspunsul este negativ, cercetarea celorlalte tr ăsături (perico-
lul social și vinovăția) nu se mai justific ă. Dacă fapta este
prevăzută de legea penal ă, se vor cerceta și celelalte tr ăsături
esențiale, pentru a observa dac ă suntem sau nu în prezen ța
unei infrac țiuni.
Orice infrac țiune trebuie s ă fie prev ăzută ca atare de legea
penală, dar nu orice fapt ă prevăzută de legea penal ă este și
infracțiune, deoarece prevederea în lege este doar o tr ăsătură
a acesteia, pe lâng ă celelalte, de a prezenta pericol social și de
a fi comis ă cu vinov ăție3.

1 În noul Cod penal, infrac țiunea este definit ă ca fiind „ fapta prev ăzută
de legea penal ă, săvârșită cu vinov ăție, nejustificat ă și imputabil ă
persoanei care a s ăvârșit-o” [art. 15 alin. (1)].
2 C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea general ă, ed. a
2-a, Ed. Universul Juridic, Bucure ști, 2003, p. 103.
3 I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea general ă, Ed. All, Buucre ști,
1994, p. 152-153.

RĂSPUNDEREA PENAL Ă A FUNC ȚIONARULUI PUBLIC 21
Prevederea în legea penal ă a faptelor periculoase pentru
societate se realizeaz ă atât prin intermediul P ărții generale a
Codului penal, unde se define ște și se reglementeaz ă noțiunea
generală de infrac țiune, dar mai ales prin intermediul P ărții
speciale a Codului penal și al legilor speciale, unde se prev ăd și
se descriu faptele considerate infrac țiune și sancțiunile cores-
punzătoare1.
1.2.2. Fapta s ă prezinte pericol social
Potrivit dispozi țiilor art. 18 C. pen., „ fapta care prezint ă
pericol social, în în țelesul legii penale, este orice ac țiune sau
inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile
arătate în art. 1 și pentru sanc ționarea c ăreia este necesar ă
aplicarea unei pedepse ”.
Articolul 1 C. pen. reglementeaz ă scopul legii penale și
prevede c ă „legea penal ă apără, împotriva infrac țiunilor,
România, suveranitatea, independen ța, unitatea și indivizibi-
litatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia,
proprietatea, precum și întreaga ordine de drept ”.
Prin fapta care prezint ă pericol social se în țelege acea
manifestare exterioar ă, de natur ă a vătăma sau a pune în pe-
ricol valorile sociale de a c ăror integritate și siguran ță este
condiționată desfășurarea normal ă a relațiilor sociale2.
Gradul de pericol social penal este determinat de o serie
de factori: valoarea social ă căreia i se aduce atingere, împre-
jurările în care se s ăvârșesc faptele, persoana infractorului,
forma de vinov ăție, mobilul sau scopul cu care s-a ac ționat etc.
În doctrina penal ă3, pericolul social ca tr ăsătură a infrac-
țiunii este cunoscut sub dou ă forme:

1 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea general ă, ed. a 4-a, Ed.
All Beck, Bucure ști, 2004, p. 83.
2 M. Zolyneak, Drept penal. Partea general ă, vol. I, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza”, Ia și, 1993, p. 147.
3 A se vedea C. Bulai, Manual de drept penal. Partea general ă, Ed. All,
București, 1997, p. 153; I. Oancea, A. Dincu, Gradul de pericol social al
infracțiunii și criteriile de apreciere a lui , în L.P. nr. 10/1961, p. 7 și urm.

22 Olivian Mastacan
– pericol social generic;
– pericol social concret.
Pericolul social generic sau abstract este acel tip de pericol
evaluat în mod abstract de legiuitor în momentul înscrierii
faptei periculoas e în legea penal ă ca infrac țiune.
Aprecierea se realizeaz ă pe baza unor date obiective și
subiective, precum: importan ța valorii ocrotite, gravitatea
vătămării ce i se poate aduce valorii sociale, persoana f ăptui-
torului etc.
Rezultatul evalu ării se exprim ă în pedeapsa înscris ă de
legiuitor în legea penal ă pentru acea infrac țiune.
Pericolul social concret este acel tip de pericol pe care-l
prezintă o fapt ă săvârșită în realitatea obiectiv ă și este
apreciat de instan ța de judecat ă cu prilejul judec ării faptei.
La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține
seama de modul și mijloacele de s ăvârșire a faptei, de scopul
urmărit, de împrejur ările în care fapta a fost comis ă, de ur-
marea produs ă sau care s-ar fi putut produce, precum și de
persoana și de conduita f ăptuitorului1.
Pericolul social concret se reflect ă în sanc țiunea penal ă
aplicată infractorului.
1.2.3. Fapta s ă fie săvârșită cu vinov ăție
Așa cum rezult ă din dispozi țiile art. 17 C. pen., s ăvârșirea
faptei cu vinov ăție reprezint ă o altă trăsătură esențială a
infracțiunii2.
Vinovăția reflect ă aspectul subiectiv al infrac țiunii și cu-
prinde atitudinea psihic ă a făptuitorului fa ță de fapta s ăvârșită
și față de consecin țele acesteia.
În doctrina penal ă, vinovăția a fost definit ă ca fiind atitu-
dinea psihic ă a persoanei care, s ăvârșind cu voin ță necon-
strânsă o faptă ce prezint ă pericol social, a avut, în momentul
executării, reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente pe-

1 Articolul 19 alin. (2) C. pen.
2 A se vedea, pe larg, G. Antoniu, Vinovăția în perspectiva reformei
penale și a aderării la Uniunea European ă, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 9-28.