Oituz 1917. Verdunul Romanesc

,, OITUZ – 1917 VERDUNUL ROMÂNESC''

Verdunul românesc

„Cultivați mai departe sentimentul datoriei și al sacrificiului, pregătiți națiunea, și o piatră nu se va clinti din temelia patriei”

Căpitan Mihail Văgăonescu, Regiment 27 Infanterie Bacău

Capitolul I

„România în Marele Război”

Existența statului român în zilele noastre în această înfățișare este defapt rezultatul unor evenimente fericite și a jocului hazardului, cum dealtfel și existența multor state europene se bazează tot pe aceeași logică.

Cine știe câte națiuni ar fi fost astăzi în Europa dacă același joc de care vorbeam mai sus, nu ar fi făcut cărțile ca să apară state precum Italia, Germania, Polonia șamd.

Am fi putut vedea state bine conturate cu instituții și conducători proprii cum ar fi Saxonia, Bavaria, Pocuția, Normandia sau de ce nu Transilvania, Dobrogea, etc.

Rezultatul unor conflicte militare, semnăturile puse pe unele tratate, intrigile dintre marile puteri ar fi putut conduce la cu totul altă hartă a Europei în zilele de azi.

De-alungul istorie sale, națiunea română a fost încercată de nenumărate ori, existența ei fiind pusă în balanță ori de câte ori vreo putere vecină își manifesta interesele politico – economice. Începând de la conflictele cu romanii din timpul regelui Decebal, continuând cu izbânzile strălucite ale domnitorilor Basarab la Posada (1330) , Mircea cel Bătrân la Rovine (1395), Ștefan cel Mare la Podu Înalt (1475), Mihai Viteazu la Călugăreni (1595), precum și alte exemple, soarta locuitorilor din spațiul carpato-danubiano-pontic a fost mereu legată de un fir de ață, care însă nu s-a rupt odată cu trecerea secolelor.

Pe ansamblu, o armată românească nu a fost niciodată o forță care să impresioneze prin dotare sau număr ; avantajul de care a avut parte a fost capacitatea de rezistență, mobilizarea în vederea apărării și uneori geniul militar al vreunui conducător care a fost capabil să scoată o strălucită victorie dintr-o iminentă înfrângere. Ecoul unei victorii românești era simțit în cele mai îndepărtate curți europene, ceea ce denotă faptul că rezultatul surpriză nu ținea întotdeauna de arta războiului ; în același timp, o înfrîngere era privită ca un lucru absolut normal în condițiile în care un stat românesc (indiferent că era Moldova, Țara Românească sau apoi România) nu conta ca o forță militară importantă, și nici politică pentru a beneficia de de alianțe puternice.

Totuși, abilitățile soldatului român au fost recunoscute și lăudate mereu. Neavând niciodată arme de calitatea adversarului, mai mereu depășit numeric, slab instruit, soldatul român s-a folosit de relief și natură, mereu favorabile lui, reușind să întoarcă de multe ori soarta unor confruntări cu rezultat parcă scris dinainte.

Fazele bătăliilor de la Oituz din vara lui 1917, care le analizăm în această lucrare, se înscriu în același tablou al eroismului și al existenței statului român din zilele noastre.

Fiecare națiune se leagă de un eveniment militar – simbol din care își hrănește partiotismul decadent al zilelor noastre. Francezii au ales Verdunul și Poitiers, englezii Hastings, americanii Saratoga iar rușii Stalingradul. Toate aceste exemple nu sunt cazuri clare prin care se deduce că o națiune ar fi fost net superioară alteia, însă au reprezentat victorii prin care vitejia unui popor poate fi pusă ca temelie la formarea și educarea unei noi generații.

Înainte de război, profesorii, specialiștii militari elogiau faptele de la Rovine, Podu Înalt sau Plevna, ca momente de vârf ale eroismului poporului român. După finele Marelui Război, i s-a atribuit un rol de lance a jertfei Mărășeștiului (cu toate că rezultatul bătăliei este discutabil, iar el nu a schimbat absolut deloc soarta operațiunilor militare) în detrimentul altor succese românești, dintre care una mult mai importantă în cursul războiului : Oituz.

Scrierile și cronicele autohtone post-belice elogiau efortul României și „izbânda” militară de la Mărășești în urma căreia Armata I-a română își căștigase gloria pe câmpul de luptă. Totuși majoritatea acestor scrierilor au fost redactate într-o manieră naționalistă în care s-au punctat aspectele pozitive ale armatei române, încercând a convinge publicul de victoria fără dubii a soldaților români, și a motiva într-un fel pierderile inutile din rândul contingentelor române.

În lipsa documentelor germane, multe din aceste lucrări (imediat postbelice) erau privite din perspectivă românească, și analizate acum, de la distanță de aproape 100 ani după ce s-au declasificat și sursele de la Berlin, se poate observa tendința patriotică cu care erau tratate unele lucruri precum fazele bătăliei de la Mărășești, privite din tranșeea românească, dramatizându-se efortul românesc comparativ cu cel al armatelor Triplei Alianțe pe frontul românesc. Interesante sunt pasajele care transformau înfrângerile evidente în izbânde ale aliaților ruso-români chiar în momente în care superioritatea numerică nu era de partea inamicilor cum ar fi asalturile germanilor asupra Movileștilor, Muncelului, Panciului, sau a pădurii Răzoare împotriva Armatei I.

Se trecea cu vederea practic bilanțul ofensivei germane de la Mărășești, care în decurs de mai puțin de două săptămâni cuceriseră peste de 50 de localități, avansând din zona Focșani până în apropiere de gara Mărășești în jur de 40 kilometri. Rar se făcea vreo trimitere la faptul că, Mackensen renunțase la ofensivă în sudul Moldovei în momentul în care pe frontul de vest în sectorul Somme, acțiunea aliaților putea străpunge linia frontului german ; de altfel, multe din trupele germane de elită care au participat la unele acțiuni de la Mărășești, le vom întâlni din nou pe frontul de vest (să fi fost oare o coincidență?).

În căutare de eroi și fapte de eroism, istoriografia românească vorbea despre strălucita victorie de la Mărășești, acordându-i-se pagini întregi în care erau descrise diferite momente cruciale ale conflictului, din care ieșeau învingători mai mereu ai noștri, iar orice eșec era pus pe seama aliaților ruși sau pe lipsa de suport tehnic în anumite momente cheie. Pe nedrept, bătăliile de la Mărăști (una dintre puținele momente de amploare în care armata română a avut inițiativa ofensivă) și cea de la Oituz (adevăratul succes defensiv) au fost trecute cumva în plan secund datorită mitizării acțiunii de la Mărășești, asupra căreia vom reveni în paginile ulterioare.

A) Lumea în prag de război

I s-a spus „Marele Război”, atât în ultima parte a sa, cât și după terminarea lui. Noi, la aproape 100 de ani de la terminarea lui, îl cunoaștem drept „Primul război mondial”, caracterizat de majoritatea specialiștilor drept „un măcel inutil”, un eveniment istoric fără precedent care a șocat întreaga omenirea prin ferocitatea și consecințele sale: 75 milioane de soldați mobilizați din care aproximativ 10 milioane de morți, 20 milioane de răniți, 9 milioane orfani de războiși 5 milioane de văduve de război.

A fost o confruntare desfășurată pe o perioadă de 4 ani operativi (1914-1918) între două alianțe politico-militare formate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – Tripla Alianță și Tripla Înțelegere, cunoscute în vremea războiului drept Puterile Centrale și Antanta. Acestea vizând cel puțin declarativ și scris în termenii tratatelor caracterul defensiv, urmăreau defapt reglări de conturi, recuperări teritoriale, ambiții expansioniste, etc.

Specialist în problematica relațiilor internaționale, John G. Stoessinger, politolog american crede că războiul nu e nici impersonal, nici inevitabil, argumentând că vina pentru izbuncirea unui război nu poate fi aruncată strict asupra unor evenimente, pentru că totul se rezumă, de fapt, la deciziile luate de oamenii.A fost rezultatul contradicțiilor marilor puteri ale vremii, cu originea în a doua parte a secolului XIX, odată cu afirmarea ideilor naționale în marile imperii precum Austro – Ungaria sau Imperiul Otoman. În același timp, supremația militară și economică a britanicilor era pusă sub semnul întrebării odată cu apariția Germaniei ca putere colonială, care își făcuse simțită prezența în întreaga lume după apariția ca stat în 1871.

Sosită neinvitată la masa marilor puteri imperiale la sfârșitul secolului al XIX-lea, Germania lovea în interesele de câteva secole a colonialilor englezi și francezi datorită faimoasei politici „Weltpolitik” promovată de kaiserul Wilhelm al II-lea.

Ambițiile sale de a domina lumea au apărut ca o declarație de război, obligând Anglia și Franța – state lovite direct de intențiile germane – să ia măsuri necesare în vederea răfuielii cu Germania.

Oficialitățile de la Londra constatau la începutul secolului trecut fără a putea interveni în nici un fel, că producția internă a Germaniei era la un moment dat și de 10 ori mai mare la produse precum cărbuni sau fier, tratând cu ignoranță un aspect care va fi decisiv în momentele grele ale războiului. Tabloul a fost completat cu observațiile făcute în anul 1900 de către marele industriaș american Carnegie, care afirma că: „….marile nave de luptă germane le depășesc pe cele engleze. Producția metalurgică a Germaniei a crescut de la 1500000 la 7000000 tone pe an. Cea a Angliei este staționară.”

Principalele cauze ale regresului britanic în opinia lui Chamberlain, viitor premier al Angliei au fost: „insuficiența învățământului tehnic și comercial în comparație cu cel german, cunoașterea minimă a limbilor străine de către comercianții și industiașii englezi, aroganța producătorilor ce nu vor să țină seama de noile cereri, metodele înapoiate și mașinile demodate ale industriei britanice.”

Potențialul uman al Marii Britanii era însă unul deosebit de vast, putând mobiliza o armată numeroasă folosindu-se de forța coloniilor.

Creșterea fulminantă a Germaniei a lovit și în interesele Franței, care pierdea teren din punct de vedere economic și mai ales tehnic. Din punct de vedere militar, Franța era o națiune ruinată după războiul cu prusacii din 1870-1871. Susținerea unui război sângeros pe teritoriul propriei țări a scăzut din potențialul său defensiv și uman. Pierderea Alsaciei și Lorenei în favoarea germanilor a completat tabloul unei națiuni în continuu picaj față de rivali. Cu gândul la revanșa față de germani, oficialitățile franceze au adoptat totuși o politică defetistă, conștienți de faptul că singuri nu le puteau face față germanilor într-un eventual război.

Paradoxal, la un moment dat, interesele Franței în colonii au fost susținute chiar de către germani (contra englezilor), urmărind compensarea acesteia în vederea „uitării” Alsaciei și Lorenei.

În zona central-estică a Europei, lucrurile erau la fel de încordate și neclare. Rănile produse de conflictele secolului XIX dintre trioul ruso – turco – austriac au rămas necicatrizate. Toate cele 3 imperii aveau aspecte relativ comune: problema naționalităților, societatea învechită comparativ cu statele din vest, autoritarismul monarhilor susținut de o crudă represiune împotriva oricărei forme de opoziție internă. Dacă din punct de vedere militar – primul război mondial a fost mai mult un război static, din punct de vedere al națiunilor el a fost unul alert – „de mișcare”, având în vedere mozaicul de popoare care tindeau în acele vemuri la realizarea țelurilor naționale cum a fost cazul sârbilor, italienilor sau românilor. Unele națiuni aflate de secole sub dominație străină precum sârbii, cehii sau polonezii s-au luptat pentru dreptul la autodeterminare, acționând pentru realizarea statelor lor independente.

Toți oamenii politici a acelor vremuri erau conștienți de inevitabilitatea războiului, și cu toate acestea nu l-au putut preveni, sau când au dorit să o facă era prea târziu. Unii au fost conduși de un entuziasm militar – în Germania de exemplu, promovându-se încă de pe băncile școlilor necesitatea afirmării națiunii prin purtarea unui război ; – în Franța opinia publică era evident anti-germană după dezastrul din războiul din 1870-1871, căuta un mod de răzbunare dar era conștientă de forța militară a germanilor.

„De multe ori, liderii s-au dezis de responsabilitea pe care o aveau, punând-o în mâinile lui Dumnezeu sau ale Destinului. Dar nu Dumnezeu era în măsură să controleze evoluția faptelor și să oprească izbucnirea războiului, nu?”4

B) Tranșee, mitraliere și grenade….

O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă a tranșeelor ca linii de apărare pe Frontul de Vest, care se întindeau de la Marea Nordului până la granița cu Elveția cât și pe Frontul de Est la o scară mai redusă.

Acestea erau construite din diverse tipuri de materiale și reprezentau rețele vaste de apărare. În principal erau protejate cu saci de nisip și sârmă ghimpată uimind prin complexitatea lor ; existau cazuri în care ofițerii își aduceau în postul lor diferite lucruri, la prima vedere inutile unui război precum tablouri, piane sau diferite piese de mobilier menite să creeze o atmosferă cât mai apropiată de vremurile de acasă și de cele de pace. Tranșeea nu reprezenta o noutate absolută pentru acest război, ea fiind utilizată pentru prima dată în războiul civil american (1861-1865), dar în cazul de față ea a apărut instantaneu în septembrie 1914 când trupele germane au fost oprite pe râul Marna de către aliații anglo-francezi. Utilizarea tranșeei în acel moment era absolut necesară în condițiile în care relieful nu favoriza nici una din tabere să își protejeze pozițiile.

Capacitatea defensivă a tranșeei a prelungit cu cel puțin câteva luni desfășurarea războiului.

Trașee germană – râul Marna, septembrie 1914

Pe lângă tranșee, s-a remarcat cea mai teribilă armă a războiului – mitraliera de diferite tipuri și calibre utilizată îndeosebi în faza de apărare și protecție a diferitor poziții. Folosirea acestei arme teribile a dus la diminuarea rolului cavaleriei – devenită țintă sigură în fața „gurilor de foc” camuflate prin păduri, vârloage, tranșee sau alte dărâmături. Ea putea înlocui cu succes aportul a mai multor soldați, astfel încât a fost nevoie să se reevalueze unele tactici de război deoarecere – „o mitralieră Maxim de exemplu avea putere de tragere de 500 gloanțe pe minut, ceea ce era echivalentul a 40 de infanteriști bine instruiți.”5

Artileria folosea în general cam aceleași tipuri de tunuri din secolul precedent, diferența fiind realizată de tunurile de mare calibru și de cele cu rază de acțiune lungă.

Artileria urmărea distrugerea barajelor defensive, având și efect psihologic deosebit mai ales asupra militarilor mai puțin experimentanți. Uzinele germane Krupp nu aveau rivali pe măsură, producând cele mai eficiente și căutate piese de artilerie ale vremii.

Dealtfel, cele mai multe armate europene erau înzestrate de Krupp, astfel încât s-a ajuns chiar la situația în care armatele germane se luptau chiar împotriva propriilor arme.

Artilerie germană

Combinația de tranșee, tunuri, mitraliere și grenade alcătuiesc o imagine pertinentă a desfășurării Primului război mondial.

În lipsa unor tehnologii militare decisive, războiul a favorizat în cele mai multe cazuri apărătorul, care de cele mai multe ori găsea metode de a respinge valurile atacatorului. Apărătorul își creea adevărate baraje defensive formate din tranșee de diferite forme, expuse în fața diferitor obiective, sârmă ghimpată în mai multe rânduri și mitraliere dispuse pentru foc încrucișat. În multe din cazurile înregistrate, acțiunile ofensive se terminau cu pierderi enorme din partea celor care atacau. După carnagiul de la Verdun (21 februarie – 18 decembrie 1916) apoi cel de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916), ofensivele de mare amploare au fost mai rare, datorită pierderilor imense și a rezultatelor nesatisfacătoare ; războiul, pe care toți îl credeau a fi unul scurt, urma a se prelungi într-o confruntare de uzură care a dus la pierderea a milioane de vieți, distrugerea a sute de localități, prăbușirea economică a statelor aflate în conflict și implicit atragerea altora într-un dans funebru spre diferite idealuri naționale.

Raportul de forțe era favorabil Antantei la începutul conflictului atât pe uscat cât și pe apă. În total Antanta a chemat sub drapel în august 1914: 13,4 milioane oameni, din care 10,092 milioane în armata de operații (147 divizii infanterie, 78 divizii de rezervă, 21 divizii cavalerie, 11732 tunuri de câmp, 586 tunuri grele, 605 avioane). Puterile Centrale au mobilizat 7,9 milioane oameni dintre care 6,3 milioane în armata de operații (96 divizii de infanterie, 52 divizii rezervă, 22 divizii cavalerie, 7972 tunuri de câmp, 1537 tunuri grele, 311 avioane). 6

Mai mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului iar, pe lângă acestea, mai mulți și-au pierdut viața în spatele liniilor frontului, datorită lipsei resurselor de bază – mâncare, căldură sau combustibil, mobilizate cu prioritate pentru alimentarea armatelor – și a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile și conflicte interne (de exemplu, genocidul armean).

C. Declanșarea războiului. Neutralitatea României

Așa cum se știe, pretextul războiului a fost asasinarea arhiducelui austro-ungar Franz Ferdinand la Sarajevo de către gruparea de rebeli sârbă „Mâna Neagră” la 28 iunie 1914. Evenimentele s-au succedat cu o repeziciune uimitoare, în mai puțin de 5 luni, până la 12 noiembrie 1914 angrenându-se cu entuziasm nu mai puțin de 10 state dintre care 8 legate de tratate semnate anterior anului 1914, Serbia și Belgia invadate de trupe ale Puterilor Centrale și Turcia convinsă de germani.

Ca în cele mai multe cazuri, războiul nu a bătut la ușă și a surprins majoritatea combatantelor în situația de a accelera procesul de înarmare și pregătire, în special în cazul statelor mici. A fost și cazul României, care după o alianță de peste 30 de ani cu Puterile Centrale s-a găsit în 1914 în situația de a fi solicitată la participarea militară de „fratele mai mare” – Germania care îl educase militar.

Țara era condusă de un guvern liberal, condus de Ion. I.C. Brătianu (foto), filo-francez în princpiu, o personalitate cu principii puternice, numit în funcția de prim-ministru pentru soluționarea problemei agrare.

România era legată în 1914 de un tratat politico-militar semnat încă din 1883 cu Tripla Alianță din care mai făceau parte Germania, Austro-Ungaria și Italia.

În esență fiind un tratat secret și defensiv, era totuși contrar firii și sortit eșecului încă din start deoarece conținea diferite disensiuni și rivalități între membrele semnatare ; Italia veche rivală a habsburgilor tindea să își recupereze nordul predominant italian stăpânit de Austro-Ungaria, România aflată într-o ostilitate permanentă cu ungurii datorită politicii maghiarilor de persecutare a românilor din Transilvania, și nu în ultimul rând o continuă divergență între bănuitoarea Austrie și rigida Germanie.

România aderase la această alianță nefirească tradiției francofile pe care o dezvoltaseră oamenii politici ai secolului XIX, ca o necesitate determinată de politica de izolare impusă de către Rusia după 1878, imperiu devenind de astfel principalul rival al României după ce acasta din urmă își câștigase independența de stat în urma războiului cu turcii și tratatelor de la San Stefano și Berlin. Semnat la 18 octombrie 1883, la articolul 2 se specifica : „ Dacă România, fără nici o provocare din partea sa, ar fi atacată, Austro-Ungaria se obligă să-i dea în timp util ajutor și asistență contra agresorului. Dacă este atacată Austro-Ungaria în aceleași împrejurări în una din părțile statelor sale limitrofe cu România, aceasta se va prezenta numaidecât.”7

În principiu, pentru anul 1883, tratatul reprezenta o realizare remarcabilă pentru monarhie și pentru țară, România fiind recunoscută indirect ca o națiune însemnată în Estul Europei, după obținerea independenței în 1878.

„Ralierea României la Puterile Centrale a fost acceptată tacit de către cele două partide politice – liberal și conservator – ca un act impus de neliniștea permanentă în fața politicii ruse de expansiune în Balcani. Deci poporul român s-a resemnat să accepte această alianță.”8

Originea germană a regelui Carol I, detașamentul său deschis față de Reichul german, precum și rivalitatea acestuia cu Rusia reprezentau alți factori determinanți în alegerea alianței cu Puterile Centrale. Nu trebuie uitată nici motivația națională, românii văzând în personalitatea regelui un element de stăvilire a propagandei maghiare din Transilvania cum s-a întâmplat în 1882.

În acest sens, Iuliu Maniu afirma în 1921 că „Între cele mai frumoase visuri ale fiecărui suflet românesc, cu care se culcă și cu care se trezea, era imaginea dorobanțului român, scoborând coastele de apus ale Carpaților și mergând spre câmpiile întinse ale Tisei.”9

Ideea eliberării românilor din Ardeal devenise la începutul sec. al XX-lea un ideal general pentru majoritatea românilor. Din acest motiv, participarea la război alături de Puterile Centrale începând cu 1914, nu reprezenta o opțiune serioasă în condițiile în care oficialitățile maghiare nu făcuseră nici o concesie serioasă românilor din Transilvania.

La 18 iulie 1914, kaiserul Wilhelm al II-lea ceruse printr-o telegramă regelui Carol I, respectarea tratatului semnat în 18 octombrie 1883 prin intrarea grabnică în război contra Rusiei, pentru recuperarea Basarabiei : „am încrederea că în calitate de rege și ca Hohenzolern, tu vei rămâne credincios prietenilor tăi și că tu te vei conforma fără rezervă obligațiilor tale de aliat.”10

Apelurile împăratului german, singurul element de echilibru care mai putea convinge ralierea României la Puterile Centrale, nu au avut un răspuns așteptat.

Cu două zile înainte, la 16 iulie, în condițiile deschiderii conflictului, ministrul de externe al Rusiei, Sazonov, i-a transmis primului ministru român – liberalul Ion I.C. Brătianu de „avantajele pe care România ar putea conta dacă ea va lua parte la războiul contra Austriei – luăm în considerare alipirea Transilvaniei la România”1

Bătrânul rege Carol I, după o lungă domnie de peste 50 de ani, se afla într-o situație ingrată : să țină cont de rădăcinile sale germane și să răspundă afirmativ solicitării kaiserului printr-o participare la un război contra Rusiei, variantă nepopulară la acea vreme, ori să asculte glasul națiunii care l-a adoptat în 1866 și pe care a condus-o cu devotament timp de o viață întreagă. Răspunsul României implica mai multe aspecte. Poziția sa geografică strategică precum și resursele de cereale și petrol reprezentau interese pentru ambele alianțe.

Astfel, la 19 iulie, regele a luat hotărârea convocării unui consiliu de coroană pentru ziua de 21 iulie 1914, ora 17:00 la Castelul Peleș din Sinaia unde se va decide opțiunea țării privitoare la conflictul abia izbucnit. La consiliu au participat principalii oameni de stat ai acelor vremuri: regele, principele moștenitor Ferdinand, președinții Corpurilor legiuitoare, membrii guvernului, șefii partidelor de opoziție și foști prim-miniștri. După ce a citit în franceză conținutul tratatului cu Puterile Centrale din 1883, regele a susținut respectarea lui, fiind convins de capacitatea Germaniei de a câștiga rapid războiul : „A venit momentul, domnilor, să facem din țara noastră o Mare Putere.Nu trebuie să facem politică de sentimente. A merge cu Rusia ar fi contra sentimentelor unanime ale țării. Să ne pronunțăm numaidecât în favoarea Germaniei și Austriei, cu care ne leagă un tratat, este ceea ce ne dictează interesele viitorului. Va urma onoare și profit.”2

În asentimentul regelui s-a aflat doar conservatorul P.P. Carp, germanofil convins, insuficient însă, deoarece în final, cei prezenți la Consiliu au votat cu o majoritate zdrobitoare neutralitatea față de război, poziție considerată de rege cea mai periculoasă, deoarece însemna ca țara să nu se afle protejată de nici una din marile puteri. Se urmărea totuși, crearea unui climat propice angajării țării în război într-un moment socotit favorabil, în funcție de desfășurarea operațiunilor militare.

Motivele care au dus la această decizie au fost multiple: nerespectarea tratatului de către Austro-Ungaria – care a declarat război, nu a fost agresată – poziție în care România nu mai avea nici o obligație,motivația combativă mai mare pentru eliberarea Transilvaniei

calitatea și pregătirea inadecvată a armatei române pentru un asemenea război împotriva unor adversari mult superiori,sentimentul pro-francez și anti-maghiar al opiniei publice,

decizia Italiei de a rămâne neutră, etc

Dezamăgit, simțindu-se trădat la final de domnie, regele se conformează deciziei Consiliului și îi scrie kaiserului Wilhelm al II-lea la 1 august 1914 :

„Consiliu de Coroană s-a pronunțat cu unanimitate la care nu mă așteptam împotriva aplicării tratatului. Eu nu pot începe singur, fără un guvern responsabil, un război față de care întreg poporul se împotrivește.”13

În perioada următoare Consiliului s-au amplificat numeroase „dispute politice între partizanii neutralității, pe de o parte, cei care militau pentru intrarea României în luptă alături de Puterile Centrale, pe de altă parte, și cei care cereau războiul alături de Antantă”14, fiecare susținând variante diferite pentru realizarea unității naționale a românilor.

Vreme de doi ani (1914-1916), interval cunoscut drept „perioada neutralității”, opinia publică a fost invadată de propaganda celor 3 tabere amintite mai sus, așa încât, în preajma intrării în război în anul 1916, majoritatea românilor își creaseră o imagine despre conflictul în sine și despre varianta cea mai bună pentru România.

Presa antantofilă beneficiind de ziarele de cel mai mare tiraj în țară dar și în regiunile locuite de români deținute de Austro-Ungaria, aducea argumente intrării României în război prin cotidianele „Adevărul” și „Dimineața” al căror proprietar era Constantin Mille. Ziarul „Adevărul” a încercat să fie cumpărat de către austrieci în toamna lui 1914, fără succes însă, precum reiese din telegrama diplomatului austriac F. Conrad către contele Leopold Berchtold din 17 septembrie 1914 :

„Rog pe Excelența voastră să nu cruțați nici un mijloc bănesc pentru a atrage de partea noastră presa română în special Adevărul și pe această cale să i se deschidă ochii României asupra ceea ce are de așteptat de la o Rusie și o Serbie victorioase, cărora li s-ar adăuga mai apoi și Bulgaria”15

Alte ziare mai mici, deși antantofile mediau fățiș pentru menținerea neutralității până în momentul cel mai favorabil, negocierea intensă mai ales cu statele occidentale, pentru obținerea cât mai multor avantaje de pe seama Austro-Ungariei. Societatea era alimentată de un curent antantofil provenit de la diverse asociații culturale, artistice și naționaliste care activau atât în regat cât și în regiunile locuite de români din Austo-Ungaria cum ar fi Transilvania sau Bucovina. Dintre acestea, amintim „Liga culturală”, „Acțiunea națională”, „Astra”, „Sămănătorul” etc.

Prima dintre ele, era și cea mai activă, organizând diverse întruniri la care se aduna foarte mult public entuziast de o eventuală participare la război pentru eliberarea Transilvaniei. Una dintre aceste întruniri a fost raportată la Brăila la 22 martie 1915 de către consulul austriac Hakman în felul următor : „Ieri [21 martie 1915] secția de aici a Ligii Culturale a ținut o mare adunare la care au participat și fostul ministru Nicu Filipescu, părintele Lucaciu, I. Grădnișteanu, poetul Octavian Goga. Localul, care cuprindea cca. 700 persoane, a fost umplut, aproape exclusiv de adepții lui Filipescu, de români transilvăneni și de plebe. Toți oaspeții au ținut discursuri înflăcărate, care îndemnau la intrarea neîntârziată împotriva Ungariei și aproape toate s-au încheiat cu chemarea înainte, spre Transilvania.”16

La influențarea spiritului naționalist Pro – Antanta, au contribuit și discursurile unor personalități de marcă a acelor vremuri precum Nicolae Filipescu (foto), Nicolae Iorga, Take Ionescu, Barbu Stefănescu – Delavrancea etc. Având acces la mediile intelectuale și studentești, aceștia înflăcărau audiențele la fiecare activitate.

„Ce este regatul român fără Ardeal” întreba retoric într-un celebru discus Nicolae Filipescu. „O absurditate geografică. O fâșie de pământ intortochiată și frântă în semicerc. În granițele actuale suntem o țară fără viitor. Spre a ne implini, aci, rolul european, ne trebuie bastionul ce domină această pozițiune. De aceea țintim către cetatea naturală a Ardealului, către Acropolea românismului.”17

Cei care vedeau varianta neutralității permanente pentru România prin neimplicarea ei cu nici una dintre taberele angrenate în război erau socialiștii. Aceștia au organizat diferite manifestații în care discursurile și mesajele se îndreptau în principal împotriva ideii de război și a diferitor probleme sociale.

Cu toate că nu au avut o contribuție prea importantă la influențarea deciziilor politice, s-au consemnat unele demonstrații cum a fost cea din 29 iunie 1916 din București unde au participat în jur de 20.000 persoane. „În adunare au vorbit mulți oratori, împotriva scumpetei și împotriva războiului. Guvernul este solicitat să respecte o neutralitate cinstită, astfel ca țara să nu fie împinsă într-un război.”18

În alte situații socialiștii s-au rezumat a organiza diferite contra-demonstrații la cele ale partizanilor intrării în război, în marea lor majoritate antantofili.

Partizanii Puterilor Centrale activau în ziarul „Ziua” condus de către scriitorul ardelean Ioan Slavici, antirus convins. Eforturile ziarului nu au avut succesul scontat deoarece publicul pro-german era din ce în ce mai redus, mai ales după acțiunile militare ale armatei Reichului din Franța în anii 1914-1915. De altfel, cunoscutul gazetar interbelic Pamfil Șeicaru nota în acest sens că „ura împotriva ziarului Ziua era atât de profundă încât redacția și tipografia trebuiau păzite permanent. Pe de altă parte, jandarmii păzeau acest ziar și împotriva asalturilor grupurilor de studenți.”19

Tot pentru interesele Germaniei a activat pentru o vreme și alt ziar important al vremii : „Universul”. Directorul acestuia, Dumitrescu-Câmpina fusese atras în tabăra Puterilor Centrale, însă a fost înlocuit în urma unui sechestru juridic de către generalul Crăiniceanu, un filofrancez desăvârșit.

Germanofilii au primit o dură lovitură odată cu decesul regelui Carol I survenit la 10 octombrie 1914. Cel mai mare susținător al Triplei Alianțe încetase din viață, iar locul său era luat de către nepotul de frate – Ferdinand, principe încă din 1889.

Prin accederea la tron a lui Ferdinand, se deblocase o stare de spirit tensionată în care se afla societatea românească. Deși german, ușor influențabil, noul rege nu a continuat politica rigidului său predecesor. Având prieteni influenți în cercurile antantofile, o soție cu sânge englez, Ferdinand a fost câștigat repede de cauza celor ce urmăreau război contra Austro-Ungariei pentru eliberarea Transilvaniei.Constantin Kirițescu aprecia în mod corect că noul rege „a știut să învingă pe fostul Hohenzolern din sufletul său”20, domnind ca un bun român, așa cum afirmase în momentul în care a fost investit ca nou suveran.

Dealtfel și reprezentanții Puterilor Centrale în România simțeau anti-curentul care se formase odată cu iminenta urcare la tron a lui Ferdinand. Ottokar Czernin (foto), diplomatul austriac în România remarca acest aspect încă de la 10 septembrie într-o telegramă adresată diplomatului german L. Berchtold :

„Prințul moștenitor [Ferdinand] nu știe nici el ce vrea, iar de la înalta lui soție nu știi la ce să te aștepți. În orice caz, ea este cu inima de partea englezilor și rușilor, iar înalta doamnă va mai avea mult de spus decît soțul ei. Guvernul, în fine, va dori desigur, să ne declare război, dacă va fi sigur că noi vom fi cei învinși. Persoana regelui [Carol I] este singura garanție că România nu ne atacă. Această garanție stă sau moare odată cu el.”21

Temerile diplomatului austriac s-au dovedit a fi întemeiate, deoarece guvernul Brătianu impulsionat de tendința generală intensifica negocierele cu Antanta. Totuși acestea erau anevoioase deoarece englezii nu considerau o necesitate intrarea României alături de puterile Antantei iar diplomația rusă nu a dorit inițial să recunoască drepturile țării noastre asupra Bucovinei și Banatului. Abia după infrângerile din prima parte a lui 1915, rușii au cedat pretențiilor românești, cu condiția intrării imediate în război, lucru care totuși nu s-a produs. Guvernul Brătianu aștepta momentul favorabil acestui pas important, urmărind garanții suficiente. Unul din acestea s-a produs în martie 1915 când rușii ocupaseră orașul Lemberg, după ce i-au învins pe austrieci. Divergențele româno-ruse privitoare la operațiunile militare comune și la teritoriile care le urmărea România, a făcut ca momentul intrării armatei române în război să fie amânat.

Precauția guvernului Brătianu era totuși justificată ; o Rusie aliată cu tendințe expansioniste în zona strâmtorilor și Balcanilor reprezenta un pericol evident pentru un tânăr stat ca România care urma să se unifice cu regiunile locuite de români de la Imperiul austro-ungar. De asemenea, nu era uitat momentul 1878, când partea rusă a încălcat tratatul semnat cu statul român, impunând un schimb de teritorii inacceptabil : sudul Basarabiei contra Dobrogei. Judecând după acest aspect, probabil, Brătianu nu dorea să implice militar țara în război fiind conștient de pericolul de la est, sau să amâne cât mai mult momentul până atunci când virtualii aliați (Franța, Anglia și Rusia) aveau nevoie disperată de participarea românească. Pentru români nu era ceva nou. La fel se intâmplase și în războiul ruso-turc din 1877-1878 când armata română a fost solicitată într-un moment dificil pentru aliații ruși, sau în al doilea război balcanic din 1913, când România a participat doar la finalul conflictului, cu toate că a fost solicitată încă de la începutul său.

Responsabilitatea lui Brătianu era imensă. O decizie nepotrivită putea pune în pericol chiar existența statului român. În condițiile în care războiul nu era unul scurt cum se așteptau cu toții, iar pagubele umane și materiale întreceau orice imaginație posibilă, chiar și neutralitatea putea fi un pericol, existând posibilitatea agresiunii din partea vreunui stat vecin implicat în razboi de partea vreunei alianțe ; devenea tot mai limpede faptul că România nu putea sta neutră pe tot parcursul războiului.

Intrarea Italiei în mai 1915 în război împotriva Austro-Ungariei a produs o presiune suplimentară pe guvern și rege atât din partea reprezentanților Antantei, cât și din partea opiniei publice românești care considera că apăruse un nou moment favorabil cauzei românilor. Precauția guvernului a atras din nou iritare, cum a fost cazul lui Nicolae Filipescu care îl acuzase pe Brătianu că ar fi chiar germanofil. Frontul românesc era cu totul diferit față de cel italian. Italienii aveau inamici doar la nord, iar în cazul României, exista o Austro-Ungarie agresivă la nord vest și o Bulgarie dușmănoasă la sud. În această direcție s-a negociat cu reprezentanții Antantei o colaborare cât mai eficientă din punct de vedere militar. În urma unor îndelungi studii realizate de specialiștii militari români, s-au hotărât următoarele:

„Pe frontul principal din Transilvania în conformitate cu planul denumit Ipoteza B, – concentrarea armatelor 1,2 si a Grupului combinat Bucovina. Acestea trebuiau să elibereze podișul central al Transilvaniei, aveau să iasă prin văile Someșului și Mureșului pană în Câmpia Tisei. Pe frontul secundar [Dobrogea și linia Dunării] rămânea în apărare Armata a 3-a românâ cu forțe dispuse în patru sectoare importante.”22

Devenită ulterior Ipoteza Z , aceasta părea un plan realizabil, în condițiile în care participarea militară din partea aliaților era pe măsură : concentrarea de trupe ruse cu rol defensiv în Dobrogea în sprijinul Armatei a 3-a, respectiv acțiune în Marea Mediterană la Salonic din partea anglo-francezilor cu rol de distragere a trupelor bulgaro-germane aflate în Balcani.

În tabăra cealaltă, în acest timp domnea pesimismul. După eșecurile lamentabile ale propagandei prin intermediul presei cumpărate, cum a fost cazul ziarului Universul despre care am amintit mai sus, au fost încercări de schimbare a guvernului cu unul pro-german, tentative de altfel eșuate deoarece regele susținea necondiționat cabinetul Brătianu. Diplomații Triplei Alianțe erau conștienți că România va acționa militar contra Austro-Ungariei, problema fiind doar momentul când îl va alege. Păstrând o notă optimistă, majoritatea acestora minimalizau rolul României ca aliată a Antantei, considerând că participarea armatei românești nu va putea modifica decisiv soarta războiului.

Contele Czernin, ministru plenipotentiar austriac la București, și-a imaginat bilanțul războiului pentru România în felul următor : „va lua naștere o Bulgarie mare, iar România va ramâne mică ; în interiorul țării își va face loc o anarhie primejdioasă pentru dinastie. Pentru toate acestea va fi făcut răspunzător Brătianu, dar oalele sparte le va plăti regele.”23

Părerea sa nu era împărtășită și de colegul F. Conrad, general de infanterie, care putea analiza mult mai obiectiv situația din punct de vedere militar : „soarta întregii monarhii este nesigură, dacă 5 corpuri de armată române intră în luptă, ca întărire a armatei ruse.”24 Bun cunoscător al curentului antantofil din România, Conrad merge mai departe și argumentează inutilitatea reticenței guvernului maghiar privitor la rezolvarea problemei românilor din Transilvania, regiune râvnită de regatul român.

Situația Transilvaniei ca discordanță în raporturile româno-maghiare era cunoscută și de cancelarul german Belthmann Holweg. El era convins că vina pentru starea de spirit din România o are guvernul ungar „care nu se poate decide să facă suficiente concesii pentru autonomia Transilvaniei.”25 Prin mai multe telegrame, același diplomat german a insistat pe lângă oficialii de înalt rang a Puterilor Centrale ca Ungaria să cedeze cerințelor românilor pentru a o convinge să participe activ militar într-un război contra Rusiei. Toate acțiunile sale au rămas însă fără nici un rezultat.

Chiar și șeful statului major german Paul von Hindenburg a lansat aceeași problemă : „Recomand cu supunere și insistent să determinați guvernul ungar să acorde românilor din Ungaria reformele și favorizările cerute de ei și să interveniți spre a promite României dobândirea de teritoriu rus. Dacă acest lucru se va face curând, îmi pare posibil un ajutor românesc.”26

Contactele cu diplomații Puterilor Centrale erau din ce în ce mai reduse iar conținutul lor era destul de vag. Nu s-a discutat niciodată vreun plan de acțiune comun contra Rusiei sau vreo colaborare. Totuși, spre a nu da naștere diferitor bănuieli, oficialitățile române au păstrat legăturile cu Tripla Alianță în special cu partea germană. Deși nu s-a trecut nimic pe hârtie oficial, propunerile Puterilor Centrale erau destul de evidente. Încă din septembrie 1914, austriecii făcuseră o propunere concretă guvernului român, rămasă însă fără rezultat, precum reiese din telegrama diplomatului rus Poklevsky-Koziell : „Membrii guvernului păstrează tăcerea asupra propunerilor pe care Austria le-a făcut României, în schimbul cooperării sale militare. În caz de victorie a Austriei și Germaniei, România va primi toată Basarabia cu Odessa. Și pentru ca România să nu se teamă mai târziu de vecinătatea noastră, guvernul german a dat mai multe asigurări că după război, România va avea între ea și Rusia marele ducat al Ucrainei, vasal Austriei.”27 Problema Transilvaniei rămânea însă nesoluționată, din cauza conservatorismului maghiar, din această cauză, același diplomat mai sus amintit menționează faptul că în ciuda acestor propuneri „opinia publică ar dori ca regiunile românești din Austro-Ungaria să fie cucerite”28 și nu cele din Rusia.

Începutul anului 1916 găsea statul român într-o nouă situație dificilă, presiunile din partea Antantei crescând constant o dată cu evenimentele de pe frontul de vest. La 21 februarie armata germană declanșase bătălia de la Verdun, situație în care aportul României în favoarea Antantei putea fi unul semnificativ. Germanii își concetraseră principalele forțe compuse din armata a II-a și a V-a, conduse de Erich von Falkenheyn (foto) asupra celui mai fortificat sector al francezilor ; strategia comandamentului german consta în măcinarea trupelor franceze care urmau a fi masate în zona Verdunului cu ajutorul artileriei. Căderea fortăreței în mâinile germanilor putea reprezenta înclinarea balanței decisiv de partea Puterilor Centrale. Intensitatea bătăliei și prelungirea ei în mod neobișnuit datorită rezistenței energice a apărătorilor, provocau neliniște în țară. Subiectul era din ce în ce mai des tratat de presă, majoritatea publicațiilor presând guvernul să acționeze rapid pentru sprijinirea Franței printr-un război contra Austro-Ungariei, considerată epuizată în acea perioadă după 2 ani de război intens.

Totuși guvernul român nu se grăbea, spre disperarea delegaților Antantei, însărcinați cu negocierile cu România. Astfel, Carlo Fasciotti, ambasadorul Italiei în România, raporta la Roma despre discuțiile cu primul ministru român în felul următor : „Brătianu, de câte ori colegii mei îi vorbesc de intrarea în acțiune a României, întreabă ce face Italia, și aceeași întrebare ne-o adresează și toți ceilalți oameni politici români.”29

Așadar, precautul Brătianu, care nu întâmplător era cunoscut sub denumirea de „Sfinxul”, păstra de multe o poziție inflexibilă fapt ce a atras o stare de nervozitate. Conștienți că soarta viitorului regat întregit al României urma să depindă de participarea la război alături de Tripla Înțelegere, diplomatul italian mai sus amintit a propus ca „Antanta să trateze de pe poziții de forță cu guvernul român, ori să considere ca definitiv pierdută partida din Balcani”30 lucru care în cele din urmă s-a produs. România nu a intrat în Primul război mondial când a decis ea, ci în momentul în care au hotărăt alții, la fel cum s-a produs și în al doilea război mondial.

Momentul august 1916, a fost poate ultimul tren posibil în care o țară mică precum România se putea urca pentru a participa la războiul națiunilor care era în plină desfășurare.

D. România declară război Austro-Ungariei.

Consiliul de coroană de la București

În vara anului 1916 Antanta se afla într-o situație dramatică. În vest, trupele germane erau bine poziționate la Verdun, armata franceză suferind pierderi groaznice ; în est trupele ruse conduse de Brusilov au pornit o puternică ofensivă contra austriecilor în luna iunie însă au fost nevoite să se oprească în august fără a purta vreun succes deosebit, însă deasemenea înregistrând pierderi importante. Intervenția României în aceste condiții putea echilibra raportul de forțe, dând posibilitatea occidentalilor să se replieze, iar rușii urmau a avea parte de un nou aliat demn de luat în seamă în răsărit în confruntarea lor cu austro-germanii. Totuși contextul în care intra România în război nu era cel mai favorabil. În unele cercuri politice ruse începea să se pună problema unei păci separate cu austro-germanii, fapt dealtfel cunoscut la București ; armata rusă nu avea un moral extraordinar după repetatele înfrângeri, dezertările și revoltele fiind consemnate în raporturile comandamentului rus. Așadar, probabil intrarea României în război ca aliată a Rusiei putea reprezenta un imbold pentru aceasta, o motivație în plus pentru a continua războiul, sau mai bine zis, un argument suficient că ar putea ieși victorioasă. Din alt punct de vedere, România a intrat în război în august 1916 pentru a nu pierde oportunitatea de a se alege cu ceva în urma acestui conflict, în condițiile în care exista posibilitatea retragerii Rusiei din conflict ; păstrarea în continuare a neutralității putea duce în pericol chiar existența statului român singur pe frontul de răsărit înconjurat de state membre ale Puterilor Centrale victorioase. Astfel, politica de așteptare a lui Brătianu prin care aștepta momentul cel mai favorabil intrării în război a eșuat, deoarecere împrejurările vor forța mâna guvernului să împingă țara în război într-un moment decis de alții printr-o celebră sintagmă „Acum ori niciodată.” Presiunile din partea Antantei și a Franței în mod deosebit erau cunoscute dealtfel foarte bine și de reprezentanții Puterilor Centrale în România, cu toate că ele erau negate de către reprezentanții români. Astfel, la 28 iunie 1916, ministrul plenipotențiar austriac Ottokar Czernin îl informa cu o precizie aproape exactă că România va declara război Austro-Ungariei în 6-7 săptămâni, lucru care dealtfel s-a și produs. Completa prin a aduce aminte de politica lui Brătianu care urmărea : „I.Ofensiva generală a Antantei ; II. Acoperirea spatelui împotriva Bulgariei ; III. Transilvania, Banatul și Bucovina drept recompensă pentru colaborare.”31

Stagnarea tratativelor cu rușii reprezenta un nou motiv de precauție din partea politicienilor români. Având precedentul 1877-1878, România trebuia să fie sigură de cooperarea rusă pe toate planurile, așteptând în acest sens garanția occidentalilor franco-englezi. În cadrul anevoioaselor tratative, România era interesată de cooperare militară din partea armatei ruse în Dobrogea și linia Dunării pentru a preveni o eventuală agresiune din partea armatei bulgare, furnizarea de muniții și armament din partea occidentalilor care urmau a ajunge în țară prin portul rus Archanghelsk, și în cazul în care alianța va câștiga războiul României i se va recunoaște unirea cu regiunile locuite de români din cadrul imperiului Austro-Ungar.

În luna iunie tratativele se intensifică spontan. Sub presiunea Franței, Rusia a acceptat toate doleanțele românilor, astfel încât la 6 iulie 1916 atașatul francez la București, Pichon, adresa celebra notă ultimativă din care reieșea că „România trebuie să se decidă, acum ori niciodată.”

Constrâns, în fața ceasului cel mai însemnat al națiunii, guvernul a luat decizia de a intra în război alături de puterile Antantei, considerând momentul prielnic, după situația de pe fronturi și mai ales după ce viitoarele aliate i-au acceptat toate dorințele teritoriale.

„Pe data de 4, domnul Brătianu i-a declarat ministrului Franței că este gata să semneze o convenție militară, de îndată ce primul tren cu muniții va fi sosit în România”32 În aceeași zi, 4 august 1916, șeful guvernului a semnat la București cu reprezentanții Antantei (ministrul Franței – Saint-Aulaire, ministrul Marii Britanii – Barclay, ministrul Italiei – Fasciotti și ministrul Rusiei – Poklevsky) tratatele prin care România se obliga să intre în război cel mai târziu la 15/28 august. În cadrul aceleiași înțelegeri, la articolul al IV-lea se menționau cu exactitate limitele teritoriale ale României în cazul victoriei aliaților, care cuprindeau întreaga Transilvanie, Banatul și Bucovina de la dulba monarhie austro-ungară.

Tratatul miliar, semnat în aceeași zi cu atașații militari ai Antantei la București (colonel Depres – Franța, locotenent-colonel Thompson – Marea Britanie, locotenent-colonel Ferigo – Italia, colonel Tatarin – Rusia) prevedea următoarele obligații din partea aliaților :

„Art III : Rusia se angajează ca, în momentul mobilizării armatei române, să trimită în Dobrogea două diviziii de infanterie și o divizie de cavalerie pentru a coopera cu armata română contra armatei bulgare. Aliații se angajează să devanseze, cu cel puțin 8 zile printr-o ofensivă categorică a Armatelor de la Salonic, intrarea României în război, cu scopul de a facilita mobilizarea și concentrarea tuturor forțelor militare române. Această ofensivă va începe la 7 august 1916. Art IV : Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia se angajează să furnizeze României muniții și materialul de război ce vor fi transportate de vase românești sau aliate și tranzitate prin Rusia cu un minim de 300 tone pe zi calculat la o lună de transport.”33

Semnat pe picior de egalitate cu membrii Antantei, la ora 11 dimineața în casa lui Vintilă Brătianu pentru a evita orice risc de a se afla amănuntele sale, tratatul părea cel puțin pe hârtie unul avantajos pentru România. Dacă aliații și-ar fi păstrat promisiunile scrise, exista posibilitatea ca altul să fie deznodământul militar al războiului pentru statul român. Așadar, România își lua angajamentul de a participa activ la război, după îndelungi și anevoioase tratative în care precauția a fost piatra de temelie.

Consiliul de Coroană de la București (14 august 1916)

„Voia sorții s-a făcut. Ceasul dezlegării a sunat…închegarea unui singur trup se face astăzi. Amurgul cade cea din ultimă oară peste vechile hotare, ca mâine soarele răsărind roșu din foc și din sânge să lumineze România Mare!”

Octavian Goga – Ultima zi din România Mică

După 10 zile de la semnarea înțelegerii cu Antanta, la palatul Cotroceni din București, regele Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană, pentru a informa oamenii de stat despre decizia luată de România de a intra în război alături de Antantă în vederea eliberării Transilvaniei. Interesant este faptul că, în comparație cu consiliul de la Sinaia din iulie 1914 condus de regele Carol I, de această dată decizia era deja luată, întâlnirea având doar scop informativ, nemafiind nevoie de aprobarea niciunui lider politic.

Ședința la care au participat 21 oameni de stat a durat în jur de 2 ore, timp în care „hotărârea istorică a fost argumentată cu limpezime și convingere de către premierul Brătianu, și susținută cu elocință și fermitate de către Suveran care a declarat : Iau răspunderea pentru că am încredere în viitorul țării.”34

Decizia de la 4 august a fost primită cu aprobare de către cei prezenți la Consiliu, mai puțin P.P. Carp, Alexandru Marghiloman și Titu Maiorescu care erau convinși că se comisese o greșeală. Spre exemplu, cel mai vehement anti-rus P.P. Carp aducea următoarele argumente : „A merge cu Rusia este a izbi în interesele țării și în continuitatea dinastiei. Rusia victorioasă va căuta înainte de toate să puie stăpânire pe Strâmtori, și fiindcă această stăpânire nu se poate menține numai cu apărare pe apă, ea va cere o straje militară care va trece prin România.”35Carp și-a terminat fulminant discursul cu un blestem asupra lui Brătianu, dar și asupra țării punctând următoarele : „iar domniei tale, domnule Brătianu, vă doresc să fiți învinși, pentru că victoria voastră ar fi ruina și pierirea țării.”36

P.P.Carp

Teama de o Rusie învingătoare care își extinde teritoriul până la Strâmtori agresând și independența regatului român unificat după război o avea și Alexandru Marghiloman. Acesta adusese argumente asemănătoare lui Carp : „Rog pe rege să se gândească că dacă Rusia vine la Constantinopol, România este drumul care leagă Rusia cu Strâmtorile[…]instalarea în Strâmtori a marelui nostru inamic înseamnă și moartea economică a țării”37

Argumentele celor două personalități ale vremii au fost inutile deoarece decizia se luase, guvernul prin vocea primului ministru aducând motivația principală că integritatea statului român este garantată de înțelegerea semnată cu aliații prin care România urma a fi tratată la congresul de pace ulterior războiului pe picior de egalitate cu toate statele aliate. Motivația de căpătâi fusese defapt recunoașterea de către aliați a dreptului țării noastre asupra regiunilor locuite de români din cadrul Austro-Ungariei, și că aflându-se în război încă de la începutul său, Imperiul se clătina serios din punct de vedere social, economic dar și militar. Din acest punct de vedere, declarația de război va fi făcută doar imperiului dualist, nu și Germaniei, cu toate că era de așteptat ca aceasta din urmă să solidarizeze cu aliata sa devenită stat agresat.

Consiliul se convocase și sub presiunea timpului, deoarece, în aceeași seară, conform tratatului semnat cu Antanta, România trebuia să declare război Austro-Ungariei. În seara aceleiași zile, (14 august 1916) ministrul României la Viena a înmânat Ministerului de Externe imperial declarația de război din partea regatului României.

În cadrul documentul, statul român motiva decizia după cum urmează : „România mânată de dorința de a contribui la sfârșitul conflictului și sub imperiul de a salvgarda interesele sale de rasă se vede silită de a intra în linie alături de cei care îi pot asigura realizarea unității sale naționale.”38

A doua zi, la 5 august, circulau în țară diferite manifeste semnate de rege prin care se făcea cunoscut populației decizia guvernului de a intra în război și se făcea apel la calm, patriotism și încredere. Într-unul dintre ele regele afirma că : „De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și de plaiurile Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul de veci. Ne vor răsplăti glorioasele roade ale isbândei. Cu Dumnezeu înainte!”39

Anunțul regelui a strârnit manifestații de bucurie peste tot în țară, în general populația aprobând acțiunea militară contra Austro-Ungariei, după 2 ani de așteptare.

Neli Cornea, mamă a 3 băieți plecați pe front își aducea aminte în 1924 despre zilele de 4-5 august după cum urmează : „Evenimentele care s-au îngrămădit cu iuțeala fulgerului din ceas în ceas, ne-au scuturat din moliciunea inconștiinței aprinzând în suflete flacăra dragostei de neam”40

Decizia României a fost primită cu simpatie de membrele Antantei, dar și de cele neutre. Entuziasmul general s-a sfârșit relativ repede însă, datorită instituirii stării de asediu, cât și a știrilor îngrijorătoare care surveneau de la sud odată cu trecerea timpului.

Așadar, România intrase oficial în război contra Puterilor Centrale, începând cu 14 august 1916 începând cu ora 20:45, moment în care se înmânase declarația război Austro-Ungariei. După numai 15 minute, primele unități românești treceau Carpații.

Țara noastră a intrat în război cu regret contra Germaniei, cu indiferență contra Austriei și cu ură împotriva Ungariei.

E.Structura armatei române. Campania din 1916

În vedere campaniei contra Austro-Ungariei, România a reușit să mobilizeze în numai 5 zile, până la 14 august 1916 un număr de 833.758 militari din care 19.843 elevi.41

„Raportată la populația de atunci a României, această cifră reprezenta 15% din populația totală și 30 % din populația masculină.”42 Exceptând numărul celor mobilizați, rapoartele oficiale indicau un număr de 430.870 bărbați disponibili pentru mobilizare în caz de nevoie.

Forțele combative erau împărțite pe 4 mari unități militare numite generic Armata I, II, III și a IV-a sau Armata de Nord din care Armata I, II și IV aveau caracter ofensiv, urmând a participa la operațiunile militare de eliberare a Transilvaniei, iar a III-a, însumând aproximativ 20% din totalul trupelor era în defensivă în Dobrogea și în anumite puncte pe Dunăre pentru a evita un atac din partea bulgarilor.

Militarii români grupați în 23 divizii de infanterie și două de cavalerie compuneau 366 batalioane și 104 escadroane care dețineau 379 baterii. Infanteria reprezenta marea majoritate a trupei – 81 %, mai exact 816 ofițeri și 413.839 trupă.43

Cele două divizii de cavalerie erau compuse din 6 regimente de roșiori precum și grupări de cicliști. Datorită modului diferit de purtare a acestui război, rolul cavaleriei s-a diminuat treptat, ei transformându-se în brigăzi apoi chiar în infanteriști.

Trupele regulate erau sprijinite și de trupe speciale, unele dintre ele folosite în premieră de armata română cum ar fi : artileria antiaeriană (113 piese), 1 regiment de căi ferate, 1 regiment de pontonieri, 1 batalion specialități cu o companie aerostație, aviație cu 4 escadrile și marina cu flotila de pe Dunăre44

Pentru un stat ca România, evident, numărul celor încadrați în vederea războiului era unul important, însă comparativ cu forțele pe care le putea mobiliza inamicul, numărul soldaților români era inferior. Evident, forțele inamice prezente în Transilvania nu erau însemnate în momentul declanșării acțiunii de către armata română, cum dealtfel raporturile spionajului românesc au fost corecte, iar succesul campaniei putea fi rapid fructificat dacă tratatul semnat la 4 august 1914 la București era respectat de către partea rusă, care trebuia să trimită în Dobrogea 2 divizii de infanterie și una de cavalerie, cu o forță de aproximativ 200.000 soldați pentru a evita un eventual atac din partea bulgarilor. Orice abatere de la planul inițial putea înclina soarta campaniei de partea Puterilor Centrale, deoarece la 15 august 1916, Germania declarase război României, și era de așteptat ca un număr important de trupe germane să fie dislocate de pe frontul de vest pentru a sprijini trupele austro-ungare din Transilvania.

Moralul soldaților români la începutul campaniei era unul destul de bun, fiind motivați de gândul eliberării fraților de peste munți dar și de faptul că în față aveau trupe maghiare, fiind cunoscută rivalitatea epocii.

Deși înzestrat cu calități combative deosebite dovedite în Războiul Balcanic din 1913 sau în cel de Independență din 1877-1878, soldatul român era insuficient pregătit pentru un astfel de conflict comparativ cu adversarii săi căliți de doi ani în război.

În general supuși, docili și răbdători, majoritatea soldaților proveneau din mediul rural, mulți neștiutori de carte, dificil de instruit tactic. România nu dispunea de o clasă ofițerească de tradiție, doar în ultimii ani existând parteneriate cu diverse școli militare în special germane și austriece. Mulți dintre ei erau școliți în țară după metode și tehnici învechite, deoarece accesul la școlile militare străine era limitat din cauza lipsurilor materiale ale pretendenților. De multe ori, promovarea nu se făcea pe merit, ci în funcție de anumite interese sau de unele indicații. În vremea războiului, odată cu lipsa de ofițeri, erau promovați în diferite grade persoane fără studii sau cunoștințe în domeniu ; acest aspect trebuie înțeles deoarece era practicat și de alte armate. Existau bineînțeles și elite în rândul ofițerimii românești, dar prea puține în comparație cu ce prezentau austriecii sau germanii.

Înzestrarea armatei române era superficială, cu toate că s-au făcut eforturi însemnate în acest sens în vremea neutralității. Era unul dintre aspectele de care se temea și Brătianu, motiv pentru care a prelungit intrarea în război pe cât a putut posibil. Atât guvernul cât și statul major român erau conștienți că armata română nu putea duce singură un război de uzură cu forțele austro-germane, și că succesul putea fi fructificat doar cu ajutor uman și material din partea aliaților.

„România poseda doar o pirotehnie, un arsenal și o pulberărie. Acest echipament atât de redus nu putea fabrica armament, ci numai anumite reparații de armament. Și mai neliniștitor era faptul că el putea produce doar o cantitate limitată de muniții […]

2 proiectile pe zi pentru fiecare tun și un cartuș pentru o pușcă de infanterie.”45

Majoritatea armelor folosite infanterie erau tipul Mannlicher de producție austriacă model 1893. Existau în jur de 375.000 puști de acest tip, 60.000 arme austriece de 8mm și încă 100.000 de tip Henry Martini46 cantități insuficiente. Tunurile de câmp – model Krupp – insuficiente pentru campania contra Puterilor Centrale erau insuficiente și în general învechite, multe din ele folosite și în Războiul de Independență din 1877-1878.

„La începutul anului 1914, artileria montană număra doar 36 tunuri Armstrong model 1883 calibru 63 mm, și 16 tunuri Schneider-Creusot model 1912, cantități insuficiente pentru nevoile armatei române într-o campanie ce implica trecerea și cucerirea unor munți.”47Prin urmare, pentru reușita campaniei era nevoie de elementul surpriză și anume surprinderea trupelor inamice, înaintarea cât mai rapidă spre podișul Transilvaniei și evitarea masării trupelor inamice în principiu mai dotate tehnic în punctele cheie.

Planul de campanie al armatei române denumit Ipoteza Z presupunea trecerea Carpaților cu 3 armate prin 18 puncte, care erau distribuite după cum urmează: Armata I, condusă de generalul Culcer se întindea de la Calafat până pe râul Argeș. Armata a II-a continua frontul Armatei I de la Argeș până în zona Vrancei și era condusă de generalul Averescu, iar Armata a IV-a sau de Nord era dispusă pe principalele puncte ale Carpaților Orientali fiind condusă de generalul Prezan. Cele 3 armate urmau să se întâlnească în centrul Transilvaniei, urmând a avea o bătălie decisivă cu forțele austro-ungare undeva în jurul datei de 1 septembrie, la 2 săptămâni de la începerea campaniei.48

Fiecare din cele 3 armate aveau distribuite un număr relativ egal de divizii (3 sau 4) și câte una sau două în rezervă pentru a completa eventualele pierderi.

Armata a III-a, condusă de generalul Aslan, însumând aproximativ 142.000 soldați, era dispusă de la Calafat până în Dobrogea, avea rol defensiv urmând a colabora cu Corpul IV Rus compus din două divizii de infanterie și una de cavalerie. Privitor la acest aspect, comandamentul rus insista pe o ofensivă hotărâtă a armatei române în Transilvania, deoarece erau convinși că bulgarii nu vor lupta împotriva lor pe linia Dunării. Astfel planul Ipoteza Z presupunea acțiune ofensivă în Transilvania și defensivă la sud pe Dunăre și în Dobrogea

În noaptea de 14-15 august 1916 începea entuziasta ofensivă a armatelor române.

Sub pretextul unui marl de exercițiu, trupele române ocupaseră poziții avansate în seara de 14 august, astfel încât, la ora 24:00 când s-a dat semnalul începerii ofensivei, trupele române erau la aproximativ 2 ore de punctele de graniță. Ele aveau în față trupe inferioare numeric compuse din Divizia 55 honvezi și Regimentul 82 secui, ambele sosite din Galiția, 3 batalioane de honvezi, 4 batalioane bosniace, 18 baterii de artilerie și companiile 13 și 31 aviație.49 Profitând de elementul surpriză, trupele române au reușit să treacă de slaba rezistență, eliberând numeroase localități și fiind primite cu entuziasm de către populația românească. Timp de aproximativ două săptămâni cât a durat ofensiva, armatele române au pătruns pe alocuri și câte 150 km. Armata de Nord spre exemplu, care activa în lungul trecătorilor Bistrița, Bistricioara, Bicaz, Ghimeș-Făget, valea Uzului și Oituz, au eliberat până la 28 august când a trecut în defensivă orașe precum Sf. Gheorghe, Gheorgheni, Vlăhița, Odorhei și Miercurea Ciuc.

În ciuda victoriilor, starea generală a populației din spatele frontului se înrăutățea.

„Ca o neprevăzută consecință a mobilizării generale, n-avem pâine, Din ziua intrării noastre în război nu mai găsim ; zahăr se găsește tot mai rar”50

Lipsurile armatei erau din ce în ce mai mari odată cu pierderile care se înregistrau în toate zonele frontului. Astfel, la Bacău la 26 august, se făceau apeluri disperate de la Biroul de mobilizări către Prefectură : „vă rugăm să repetați apelurile de generozitate publică instituind comitete în a cest scop pentru ca fiecare să contribuie cu cămăși, ștergare, obiecte din pânză pentru ostași”51

În acest timp, la comandamentul central vietile care soseau nu erau din cele mai bune; după ce Germania declarase război României la 15 august, același lucru l-au făcut și Turcia respectiv Bulgaria la 19 august. În aceeași seară, Armata a III-a bulgară susținută de trupe germane conduse de feld-mareșalul August von Mackensen declanșează o puternică ofensivă în zona capului de pod de la Turtucaia reușind să respingă trupele române și să se instaleze pe malul românesc al Dunării, situație ce devenea foarte periculoasă. Contraatacurile executate de către armata română s-au soldat cu tot atâtea eșecuri, astfel încât la 24 august trupele bulgaro-germane au cucerit Turtucaia profitând de superioritatea copleșitoare. Entuziasmul dispăruse, instalându-se panica odată cu veștile ce soseau din sud. Situația devenea critică, existând posibilitatea ca trupele inamice să se îndrepte spre București, lucru care nu s-a produs pe moment deoarecere inamicii trecuseră la consolidarea pozițiilor cucerite. În seara de 24 august s-a hotărât oprirea acțiunilor ofensive din Transilvania și trecerea în defensivă.

La 2 septembrie 1916 a avut loc la Periș un consiliu de război la care au participat comandanții celor 4 armate pentru a reevalua situația frontului după evenimentele de la sud.

După multe discuții în contradictoriu, 3 din 4 comandanți s-au pronunțat pentru încetarea temporară a acțiunii din Transilvania și constituirea unor unități militare pentru sprijinirea resturile Armatei a III-a din Dobrogea52

Noua armată condusă de generalul Alexandru Averescu, întărită cu 2 divizii de la Armata a II-a, a participat la operațiunea numită „Manevra de la Flămânda” desfășurată între 10-23 septembrie 1916. Încercarea de trecere a Dunării pentru a determina armata lui Mackensen să se retragă a eșuat din cauza aviației și artileriei inamice, dar și a unei furtuni neașteptate din 19 septembrie. La 23 septembrie operațiunea s-a încheiat, pentru ca 2 zile mai târziu, Grupul de Armate Sud să fie desființat, golurile fiind completate de Divizia a 8-a Cavalerie rusă care a reușit să se concentreze până pe 26 septembrie.

Cum nici o veste proastă nu vine niciodată singură, în Transilvania trupele Puterilor Centrale reușiseră o puternică concentrare de forțe, încercând să profite de poziția defensivă a armatelor române și de slăbiciunea unor poziții de front parțial descoperite după retragerea unor divizii de la Armata a II-a pentru sprijinul operațiunii din Dobrogea. De pe frontul francez, de la Verdun sosise armata a IX-a germană din componență căreia făcea parte și Corpul Alpin Bavarez format din vânători de munte de elită, probabil cei mai buni soldați ai perioadei pentru confruntările montane.

Turnu Roșu – septembrie 1916, primul success al Corpului Alpin Bavarez

Altă unitate importantă era Armata 1 austro-ungară care ocupa latura de est a Transilvaniei.

Armatele aliate ale Puterilor Centrale – 40 divizii – erau conduse de arhiducele Carol de Habsburg, moștenitorul tronului austro-ungar. Direct responsabil de întocmirea planurilor militare și de rezultatele lor a fost generalul german Erich von Falkenheyn începând cu 17 septembrie, detașat de pe frontul de la Verdun după eșecul contra francezilor. Raportul de forțe era net în favoarea adversarilor, care creaseră superioritate mai ales în cazul unei arme care s-a dovedit a fi decisivă : artileria.

Pierzând avantajul inițiativei, armata română a fost constrânsă pretutindeni la o defensivă activă pe toate sectoarele frontului din Transilvania. La 5 octombrie a sosit și vestea proastă pentru soldații care activau pe frontul transilvănean. Se anunța retragerea.

Generalul Prezan comandantul Armatei de Nord anunța trista veste prin Ordinul de zi nr.3 :

„Trupele armatei de Nord au luptat cu o bravură demnă de admirația tuturor. Ele au ieșit victorioase peste tot […] Cu toate acestea nu s-au putut culege roadele din cauză că Armata a II-a a fost respinsă și am fost astfel nevoit a ordona retragerea. Fac asemenea cunoscut că retragerea este voită și numai în scopul de a pune această armată în acord cu celelalte armate ale noastre.”53

În rândul soldaților, era mâhnire și deznădejde. După ce au purtat victorii, și-au pierdut camarazi, era vremea să lase în urmă tot ce cuceriseră. Constantin Gane, rememora acele clipe în 1922 : „La 28 septembrie, ordinul de retragere generală. Întreaga Armată de Nord va trece Carpații. Un trăznet căzut din senin. Pentru ce să plecăm când ne simțeam în stare a ține piept dușmanului.”54

Adevărul era însă altul față de ceea ce li se comunica trupelor ; nu din cauza Armatei a II-a slăbită după ce i-au fost retrase 2 divizii pentru susținerea frontului dobrogean s-a făcut retragerea, ci din cauza concentrării masive a trupelor germane în podișul Transilvaniei. Adversarul, mult superior, era de alt calibru ; înaintea războiului avuseseră loc mai multe exerciții comune româno-germane în vederea unui eventual război contra Rusiei. În arhivele germane existau în amănunt drumurile românești, trecătorile cele mai accesibile cât și componența detaliată a armatei române. Germanii aveau așadar avantaje suficiente. Retragerea pe vechile hotare era în acele moment cea mai bună variantă pentru salvarea unei armate presate din două direcții Nord și Sud. Însuși regele, printr-un Înalt ordin de zi, făcuse un apel emoționant la 7 octombrie către toate unitățile române invocând spiritul strămoșilor pentru apărarea hotarelor.

Strategia lui Falkenheyn consta în măcinarea trupelor române prin atac frontal susținut de o manevră de încercuire de obicei realizată pe partea dreaptă. Utilizând artileria superioară, armata lui Falkenheyn a avut constantul avantaj că ocupa poziții bune de tragere, profitând de retragerile militarilor români și abandonarea punctelor favorabile artileriei. Astfel, militarii români s-au retras acompaniați de bătăile de tun inamice. În decursul lunii octombrie, armatele române au fost împinse constant, lipsurile fiind din ce în ce mai mari. Aprovizionarea trupelor se făcea făcea foarte greu, și de cele mai multe ori sub focul artileriei inamice. „Văile erau luminate ca ziua de reflectoarele și rachetele dușmane, căci la ai noștri, nu erau asemenea mașinării.”55Grenadele lipseau cu desăvârșire, munițiile erau pe terminate, iar sprijinul aliaților ruși era aproape inexistent.

Retragerea militarilor români se efectua de cele mai multe ori în dezordine, provocând panică și populației. „Nu vedeai, nu auzeai decât țipete, urlete și blesteme, unele chiar directe la adresa celor vinovați de dezastrul înfrângerii. În satul Tulburea găsim o panică de nedescris, populațiunea satului țipând și strigând pe nume pe cei scumpi ai lor, soldați mulți din partea locului dezbrăcând chiar și cu riscul gloanțelor noastre haina militară.”56

În Bacău, la 23 noiembrie, aceași situație : „Exodul luase proporții uriașe. Unde priveai nu vedeai decât capete care se rostogoleau ca valurile unui râu scăpat. Unde se duce această lume?”57se întreba un contemporan.

Armata lui Falkenheyn purta succese peste tot, cucerind printre altele Sibiul, Brașovul, Predealul, Târgu Jiul și Craiova provocând pierderi peste tot armatelor române, în același timp capturând și un număr însemnat de prizonieri români.

Predeal (octombrie 1916)

Prizonieri români forțați la muncă de către austrieci

Concomitent cu acțiunea Armatei a IX-a germane pe trecătorile Carpaților Meridionali, Grupul generalului Schmettow format din Divizia 1 Cavalerie austro-ungară, Divizia 3 Cavalerie Germană și Divizia 71 Infanterie austro-ungară,56a dezlănțuit o puternică ofensivă asupra trecătorilor din Carpații Orientali, vizată fiind valea Oituzului, considerată cea mai bună poziție de pătrundere din Transilvania în Moldova. „Valea Oituzului era cea mai largă dintre văile care străbăteau Carpații Orientali, oferind trupelor germane posibilitatea de debușare masivă spre zonele Siretului Inferior. Străpungerea apărării în sectorul Oituz ar fi periclitat grav legătura dintre forțele noastre din Muntenia și cele din Moldova și ne-ar fi lipsit de ultimele surse de petrol care furnizau a rmatei combustibilul necesar.”58

Acțiunea a început la 30 septembrie după ce trupele germane au reușit să ocupe Poiana Sărată, și s-a încheiat la 2 noiembrie cu înfrângerea categorică a armatelor Puterilor Centrale în fața diviziei a 15-a, detașată în grabă de pe frontul din Dobrogea, condusă de Eremia Grigorescu. Inamicii nu au reușit să pătrundă prin nici o poziție propusă, renunțând la ofensivă din cauza pierderilor mai mari în comparație cu teritoriul cucerit.Ca peste tot, operațiunile de apărare erau îngreunate de coloanele de refugiați care ocupau majoritatea drumurilor, împiedicând concentrarea cât mai rapidă a militarilor.

Noiembrie 1916 – Oituz – coloană refugiați (sursă germană)

De alflel, a rămas celebru sloganul generalului Grigorescu care întrebat de comandantul Armatei de Nord dacă nu ar fi varianta cea mai bună retragerea armatei pe un nou aliniament, după 12 zile de lupte continue, acesta a răspuns : Cunosc situația domnule general, Pe aici inamicul Nu va trece!59În același an, pe frontul de vest, generalul Robert Nivelle adresa aceeași expresie înflăcărătoare  Ils ne passeront pas soldaților francezi la Verdun. În ambele cazuri, armatele invadatoare au fost respinse de către apărători.

Sintagma „Pe aici nu se trece”, născocită instantaneu de către generalul Eremia Grigorescu în timpul primei bătălii de la Oituz va fi folosită ca motto și de Armata I în 1917 în vremea confruntării de la Mărășești, promovată de același general Eremia Grigorescu pentru a ridica moralul soldaților. Pe nedrept, expresia este asimilată de publicul larg doar bătăliei de la Mărășești, cu toate că ea a fost „inventată” la Oituz.

Pe baza pozițiilor care cele două armate și le-au consolidat pe timpul iernii în munții Moldovei, s-a declanșat în vara anului următor ultima bătălie de la Oituz, la un nivel superior față de confruntarea din 1916 din punct de vedere uman și tehnic.

Valea Oituzului a fost singurul loc în care armatele române au reușit să respingă trupele invadatoare de-alungul participării în Primul război mondial. Pe toate celelalte fronturi, rezistența a cedat, cu toate că apărarea naturală era similară ca cea de la Oituz, și în alte situații superioritatea numerică nu era de partea adversarilor.

Situația fără ieșire era completată de reluarea ofensivei armatei lui Mackensen de la sud, armatele române fiind nevoite să renunțe și la alte poziții strategice pentru a nu fi încercuite de către trupele inamice. O ultimă încercare de reabilitare a campaniei din 1916 s-a produs între 17-20 noiembrie în jurul Bucureștiului.

Operațiunea de apărare de pe Neajlov-Argeș, cunoscută și „bătălia pentru București” a pus în față resturile Armatei I și puternice unități germane componente ale Armatei a IX-a printre care grupul Kuhne sau corpul de cavalerie Schmetow.

„În primele zile armatele române, comandate de generalul Constantin Prezan au obținut importante succese [… ] un ordin dat de general a fost capturat de inamic, care a putut astfel cunoaște concepția de ansamblu a comandamentului român.”60

În această situație primejdioasă generalul a dat ordinul de retragere, fiind și momentul în care inamicul ocupase în întregime Muntenia. La 23 noiembrie trupele germane ocupaseră Bucureștiul.

Decembrie 1916 – Infanterie germană – calea Victoriei -București

Retragerea spre Moldova a oficialităților statului, a guvernului și familiei regale însoțite de un exod imens al populației, bogați sau săraci, femei și copii, abandonânduși casele în fața inamicului reprezintă un ultim episod al înfrângerii 1916.

Pentru mulți, se părea că însuși Dumnezeu și-a întors spatele către România. Se căutau vinovați pentru dezastrul din acel an, unii văzându-l drept responsabil pe Brătianu, alții îi blestemau pe ruși dar și pe aliații occidentali că nu au respectat înțelegerea din 4 august, alții erau resemnați, și ca în orice conflict se găseau și unii care jubilau printre care și P.P Carp care în continuare credea în soarta existenței statului român doar cu o Rusie înfrântă de armatele Puterilor Centrale.

O iarnă geroasă și posomorâtă se așternuse prematur peste o țară descumpănită și

România salvase Franța din iadul de la Verdun prin participarea la război, dar intrase ea însăși intrase într-un iad de unde nu se vedea încă ieșirea.

Aplicații ale metodelor moderne de predare – învățare și transmiterea cunoștințelor la cursul de istorie

și la disciplinele înrudite

Ca obiect de studiu, Istoria are rolul de a forma atitudini pozitive oamenilor pentru ca aceștia să poată fi utili societății în care trăiesc.

„Studierea istoriei ca disciplină școlară constă în contribuția reală pe care o aduce la formarea culturii generale umaniste și științifice ale elevilor, la modelarea personalității acestora cu foloase imediate și de perspectivă, oferind suficiente date pentru înțelegerea corectă a societății contemporane”1, este de părere Gheorghe Tănasă.

Procesul de învățare a Istoriei este influențat de numeroși factori cum ar fi mediul familiar, grupul școlar, interesul pentru învățătuăa, metodele aplicate de profesor etc, care pot modifica performanța elevului.

În învățământul românesc, studiul Istoriei pornește încă de la clasa a IV-a și continuă pe parcursul a încă 8 ani școlari, (gimnaziu și liceu). La prima vedere pare suficient dar, în majoritatea cazurilor, istoriei îi este repartizată doar o oră pe săptămână, exceptând clasa a VIII-a și clasele de profil Uman din liceu, timp insuficient ca un elev să își însușească temeinic noțiunile acestei discipine.

În tot acest timp, elevul mai are de studiat și la alte materii, care conform concepției generalizate în ultima perioadă, sunt considerate „mai importante” deoarece la finalul anumitor cicluri de învățământ, sunt evaluate competențele lor. Astfel, rolul istoriei se diminuează constant, valoarea și pregătirea profesorului de specialitate fiind în aceste condiții decisivă pentru ca elevilor să le stârnească interesul acest subiect ; „dacă numele autorilor și cărților de istorie care le-am învățat ca elevi le-am uitat, amintirea Domnului care a predat istoria e însă vie și până astăzi în mintea noastră.”2

Față de alte materii școlare, istoria este o știință în continuă mișcare cu informații și evenimente care se produc în zilele noastre și care sunt mereu subiecte de actualitate și de dezbateri.

„În corelație cu celelalte materii, istoria nu este un joc gratuit al spiritului ori al satisfacerii curiozității personale, ci o preocupare majoră cu valoare socială, menită să asigure fiecărui cetățean premisele înțelegerii prezentului și viitorului, locul și rolul său în societate”3

Pedagogul N. Sacalis – Calata afirma că „Școala trebuie considerată o republică în care toate disciplinele sunt egale, pentru că în formarea omului este nevoie și de literatură și de filosofie, și de tehnologie.”4

Metodele de învățământ (odos : cale, metho : drum) sunt modalități de lucru prin care profesorul transmite într-o formă cât mai concisă și concretă informațiile esențiale către ele. De ele se folosesc în egală măsură și profesorul dar și elevul. „Ele sunt totodată mijloace prin care se formează și se dezvoltă priceperile, deprinderile, și capacitățile elevilor de a acționa asupra naturii, societății etc, formându-și caracterul și dezvoltându-și personalitatea.”5(oprea180)

O metodă de învățământ poate fi considerată o structură de procedee care sunt folosite în funcție de particularitățile elevului sau a clasei pentru a se ajunge la realizarea obiectivelor pedagogice. Procedeul poate fi considerat un detaliu al metodei ; cuajutorul unui procedeu didactic se înlătură obstacolele de înțelegere, motivează și stimulează elevul, previne monotonia, etc.

Metodele didactice au mai multe funcții :

Formativă – sprijină dezvoltarea proceselor psihice a elevului

Cognitivă – moduri de a afla, de a cunoaște, de a descoperi lucruri noi

Motivațională – susține, dezvoltă, stimulează, dezvoltă interesele de cunoaștere

Operațională/Instrumentală – reprezintă căi, tehnici, instrumente de execuție

Normativă – arată cum trebuie procedat pentru ca obiectivele să fie realizate

Evaluativă – indică parametri, standarde de evaluare6

Metodele didactice se stabilesc după următoarele criterii :

Fără a neglija importanța metodelor clasice, în învîțământului secolului XXI, se pune mai mult accent pe ansamblul metodelor active și interactive. O oră de istorie nu se poate desfășura fără aplicarea unor metode tradiționale cum ar fi povestirea, conversația sau explicația, ele fiind absolut necesare pentru realizarea procesului de învățare. Îmbinarea lor cu metode morderne activ – participative face ora de istorie plăcută și antrenantă pentru elevi.

Metodele moderne au următoarele avantaje : stimulează și dezvoltă capacitatea de gândire, dezvoltă inteligențe multiple, sporește interesul pentru o temă sau sarcină, lucrul în echipă oferă posibilitatea împărtășirii opiniilor sau experiențelor, se reduce blocajul emoțional în cazul unor elevi care au aceste probleme, etc

Pentru realizarea cât mai eficientă a procesului instructiv – educativ, este indicată îmbinarea metodelor tradiționale cu cele moderne. Astfel, în învățământul modern, rolul profesorului este acela de a dirija procesul mai sus amintit, prin înlesnirea elevilor de a-și deprinde anumite cunoștințe, folosind diverse metode didactice.

Pentru acest capitol ne-am propus să exemplificăm o serie de metode moderne care se pot aplica la lecția de istorie, dar și la disciplinile înrudite cum ar fi geografia sau religia. Vom prezenta câteva caracteristici ale acestor metode, apoi vom aduce exemple concrete, ale aplicării lor la tema de studiu numită : „România în Marele Război”

Copacul de idei

Reprezintă o metodă grafică, prin care cuvântul cheie este scris într-un dreptunghi la baza paginii în partea centrală. De la dreptungi se vor ramifica, asemenea crengilor unui copac, ideile/cunoștințele de bază ale lecției.

Copacul ideilor poate fi completat individual sau în perechi, în grupe sau frontal, membrii grupului având posibilitatea de a vedea ce au scris ceilalți membrii

Metoda are următoarele avantaje : Este o metodă activă care stârnește interesul elevilor,

stimulează creativitatea, stimuleză munca în grup și cooperarea, produce o atmosferă pozitivă, poate fi folosită în orice moment al lecției etc.

Brainstorming

„Brainstorming sau evaluarea amânată est eo metodă interactivă de dezvoltare de idei noi ce rezultă din discuțiile purtate între mai mulți participanți, în cadrul căreia, fiecare vine cu o mulțime de sugestii. Rezultatul acestor discuții se soldează cu alegerea celei mai bune soluții de rezolvare a situației dezbătute”7 Scopul principal al metodei constă în faptul că prin mai multe idei emise de către elevi, să se ajungă într-un final la rezolvarea unei probleme. Participanții pot emite orice idee, orice judecată, fără ca profesorul sau vreunul dintre colegi să aducă critici sau constatări negativiste. Brainstormingul este ideal într-un grup restrâns, omogen, profesorul având doar rolul de animator.

Conform lectorului dr. Crenguța Oprea unele din regulele acestei metode sunt :

cunoașterea problemei pusă în discuție

selecționarea participanților pe baza principiului eterogenității

asigurarea unui loc corespunzător (fără zgomot, luminos etc)

admiterea și încurajarea formulării de idei oricât de neobișnuite sau îndrăznețe, lăsând frâu liber imaginației

neadmiterea nici unei forme de evaluare pentru a se evita blocaje intelectuale

programarea metodei în perioada când participanții sunt odihniți și dispuși să coopereze8

Această metodă beneficiază de mai multe avantaje cum ar fi :

produce o atmosferă pozitivă

poate fi folisită ca un antrenament pozitiv în orice moment al lecției

reprezintă o sursă de găsire a soluțiilor

dezvoltă creativitatea și spontaneitatea

Cu toate că este o metodă apreciată de către elevi, ea are anumite limite – dezavantaje cum ar fi :

elevii pot da răspunsuri la întâmplare

dacă profesorul nu are calitățile necesare unui moderator,

obiectivele metodei pot eșua

În ceea ce privește tematica lucrării de față, metoda se poate folosi cu succes în orice moment al lecției. Se poate utiliza la clasa a VII-a la lecția „Studiu de caz – România în primul război mondial” sau la clasa a VIII-a în urma dobândirii de cunoștințe a lecției „Războiul de Reîntregire”. În ambele cazuri, profesorul cu rol de moderator, scrie pe tablă ideea centrală, cum ar fi „România în primul război mondial”, „Perioada Neutralității”, „Campania militară din anul 1916” etc, iar elevii urmează să-și exprime ideile referitoare la ideea scrisă de către profesor. Fiecare elev are dreptul la o părere personală, să meționeze un detaliu, o noțiune despre ideea principală, si nu poate interveni pentru a critica opinia altui coleg ; nu există răspunsuri absurde sau incorecte. După ce fiecare elev și-a exprimat părerea personală, profesorul are ocazia de a tria răspunsurile ajutat de către elevi. Realizând o schiță pe tablă, cu principalele idei corecte desprinse din răspunsurile elevilor, profesorul are ocazia să constate nivelul de pregătire a clasei la acel moment. Elevii pot trece schița în caiete sau în portofolii.

Știu – Vreau să Știu – Am învățat

Este o metodă ce urmărește conștientizarea elevilor în legătură cu propria lor activitate de cunoaștere și are ca scop formarea unui stil de învățare eficient prin realizarea legăturii dintre experiența cognitivă și noile achiziții. În cadrul acestei metode se poate lucra pe conținuturi din manual, sau pe orice altă temă, pornind de la stabilirea cunoștințelor care elevul le are și cele noi, departajate în 3 coloane ale unui tabel. Este metoda care poate fi folosită pentru ghidarea lecturii, pentru descoperirea și interpretarea unui text, dar se poate folosi și la finalul lecției pentru a realiza feed-backul.

În situația temei noastre „România în Marele Război”, metoda se poate aplica în două feluri : a) Profesorul formează 3 grupe din care fac parte elevi de aceeași valoare. Cele 3 grupe vor lucra pe tot parcursul metodei. Se împarte foi elevilor pe care vor lucra pe baza subiectului lecției, după următorul model :

În spațiul lăsat liber, elevii își vor exprima opiniile despre subiectul lecției : „România în pimul război mondial / România în Marele Război”. Fiecare elev din grup va scrie cât mai multe informații într-un timp adecvat, apoi ele se vor discuta în cadrul grupului din care fac parte. După dezbaterea subiectului și a rezolvărilor în cadrul grupului, câte un delegat va comunica profesorului ideile care consideră că sunt corecte, urmând a fi trecute pe tablă într-un tabel similar. Profesorul își face astfel o idee despre nivelul de pregătire al elevilor și ce ar trebui să aducă în plus lecției pentru ora viitoare.

b) Metoda începe prin analizarea a 3 texte-lecturi despre subiectul principal. În cazul temei noastre vom putea utiliza 3 texte printre care : Declarația de Neutralitate a României din iulie 1914, Anii neutralității, Declarația de război din 14-15 august 1916, Campania armatei române din Transilvania, etc. Cele 3 grupe de elevi desemnează câte un reprezentant care va extrage unt ext la întâmplare. Ghidați de profesor, elevii vor trece în tabele informațiile car ele cunosc, care le-au învățat și despre care vor să afle informații suplimentare. La final, ajutat de elevi, profesorul poate face pe tablă o schiță din care să reiese rezumatul lecției.

Această metodă are următoarele puncte forte :

Clarifică anumite deficiențe, aspecte ale lecției

Poate fi combinată cu tehnici de citire,

Poate fi folosită și individual dar și în grup, atrenând toți elevii

Oferă un feed-back eficient

Stimulează lectura conțtientă

4 Explozia stelară

Această metodă interactivă are ca scop dezvoltarea creatvității elevilor prin formularea de interogații din cadrul anumitei teme. Precum reiese din denumire, la folosirea acestei metode este necesară o stea în 5 colțuri. În dreptul fiecărui colț va fi atașată o întrebare de bază : Cine?, Ce?, Unde?, Când? și De Ce?. Rolul elevilor este acela de a formula cât mai multe întrebări pe baza lecției, care încep cu „trunchiurile” mai sus menționate. Se poate introduce o limită de timp, sau metoda se poate folosi individual sau pe grupe. În cazul folosirii individuale, pentru a se evita utilizarea unui timp mai îndelungat, este suficient ca elevul să formuleze câte o întrebare pentru fiecare colț al steluței, în total 5. Facultativ metoda poate fi extinsă într-un joc ; fiecare elev adresează câte o întrebare din care le-a formulat către alt coleg la alegere. Dacă răspunsul colegului este corect, acesta primește un punct și dreptul de a adresa o întrebare către alt coleg șamd. La final, profesorul apreciază răspunsul elevilor cu …sau note.

Metoda are următoarele avantaje :

Se poate aplica la orice categorie de vârstă

Poate fi utilizată și ca joc didactic

Sursă de noi descoperiri

Poate fi elaborată (în cazul istoriei) la orice tip de lecție

Stimulează munca în echipă (în cazul folosirii metodei în grupuri)

Cele mai frecvente întrebări ale temei noastre ar putea fi : a) De ce și-a declarat România neutralitatea în 1914? b) Ce dorea țara noastră să obțină în urma participării la război?

c) Cine a fost regele care a hotărât intrarea în război alături de Antanta în 1916? d)

Unde s-a desfășurat Consiliul de Coroană din 1914? e) Cum a intrat România în război?

De Ce?

Cine? Cum?

România în Marele Război

1914 – 1916

Ce? Unde?

Ciorchinele

Este o metodă activ-participativă care dă posibilitatea fiecărui elev să participe individual, sau în grup. Solicită gândirea copiilor, deoarece ei trebuie să treacă în revistă toate cunoștințele lor în legătură cu un termen – de bază, reprezentativ pentru lecție, în jurul căruia se leagă toate cunoștințele lor. Prin utilizarea acestei metode se exersează gândirea liberă și informațiile se pot structura într-o formă foarte accesibilă, dându-le elevilor posibilitatea să-și însușească temeinic cunoștințele.

Metoda se poate aplica în orice moment al lecției, atât la început, cât și la sfârșitul ei în realizarea sensului și evaluării. Deasemenea, în unele cazuri poate fi folosită și ca temă pentru acasă, însă doar în cazul claselor mai mici. Există mai multe variante ale acestei metode, ele diferă în funcție de profesor, (care poate îmbina această metodă cu brainstormingul), precum și de nivelul clasei de elevi.

Ciorchinele este o activitate eficientă, deoarece îi determină și pe elevii mai puțin motivați să lucreze. Dezvoltând un spirit al competiției, îi determină pe acești elevi să-și exprime părerea cu privire la tematica abordată. Profesorul, având rolul unui moderator, poate impune anumite criterii în realizarea metodei. Astfel, elevii pot aduce orice informație despre termenul – cheie, sau, se poate introduce o limită de termeni, astfel încât să se salveze din timpul lecției.

Demersul acestei metode constă în scrierea pe tablă a termenului cheie de către profesor, apoi solicitarea elevilor de a aduce informații care să derive din acesta. Elevii pot fi interogați individual sau pe grupe, astfel încât eficiența să fie cât mai bună.

Metoda Ciorchinelui are următoarele puncte tari :

Rapiditatea și eficiența prezentării unui volum mare de cunoștințe-informații

Sistematizarea și ierarhizarea ideilor

Este adecvată oricărei discipline

Oferă tuturor elevilor un cadru potrivit de participare și exprimare

Stimulează competiția

Pentru exemplificarea acestei metode am ales un ciorchine care poate fi realizat la clasa a VIII-a la lecția „România în războiul de reîntregire”.

Grafitti

Metoda presupune mai multe etape, solicitând un timp mai îndelungat. Clasa se împarte în grupuri a câte 3-4 elevi. Aceștia lucrează la o problemă/întrebare, ce la sfârșit se poate materializa într-un poster. Pentru utilizarea acestei metode sunt necesare următoarele materiale :

Coli de hârtie format A3, carioci, foarfece (dacă e cazul).

După ce fiecare grupă a primit de la profesor foaia în centrul căreia este trecută noțiunea de bază a lecției, membrii grupului trebuie să scrie câte o idee despre noțiunea respectivă ; apoi, propriul poster se va deplasa către celelalte grupuri, care la rându-le vor scrie câte o idee în calitate de vizitatori sau critici. Elevii nu pot folosi decât mesaje referitoare la tematica lecției, nu pot scrie încurajări sau mesaje jignitoare la adresa altui grup. În ultima fază foile se vor întoarce la grupul inițial, moment în care se va analiza și se va sistematiza ideile notate. Fiecare grup va desemna o persoană care va citi ideile care au fost scrise, apoi se vor trage concluziile. Poseterele pot fi afișate în fața clasei sau în locul special amenajat Istoriei.

Metoda în cauză are următoarele puncte tari :

Favorizează inter și auto – evaluarea

Poate fi aplicată la clase numeroase

Dezvoltă spiritul competiției

Presupune participarea tuturor elevilor

Stimulează creativitatea

Se poate aplica la orice vârstă (începând de la clasele mici până la nivel liceal)

Favorizează gândrea de tip cauzual

Totuși, multe cadre didactice nu folosesc îndeajuns această metodă deoarece are și numeroase puncte minusuri cum ar fi : – contribuția financiară din partea profesorului, timpul îndelungat de care necesită aplicarea metodei, concluziile irelevante care reies la finalul orei, eventuala gălăgiei în anumite momente etc.

Pălăriile Gânditoare (Thinking hats)

„dacă interpretezi rolul unui gânditor, chiar vei deveni unul” (Edward de Bono)

Această metodă, un joc în esență, presupune stimularea creativității elevilor prin interpretarea anumitor roluri. Pentru eficientizarea acestei metode, elevii vor fi împărțiți în 6 grupe, pentru fiecare din cele 6 pălării, precum reiese din denumire.

Sunt necesare următoarele materiale : 6 pălării fiecare având câte o culoare : alb, roșu, negru, galben, albastru și verde, coli A4, carioci și pixuri.

Fiecare dintre cele 6 culori reprezință un rol, după cum urmează :

Pălăria albă – neutralitatea, obiectivitatea, claritatea

Pălăria roșie – imaginația liberă, impulsivă, descătușarea emoțiilor etc

Pălăria neagră – gândire pesimistă, judecată critică sau exagerată, perspectivă sumbră și tristă asupra situației, în general demoralizează și distruge.

Pălăria galbenă – joacă rolul opus pălăriei negre. Reprezintă optimismul, lumina soarelui, strălucirea, fundamentul logic, etc

Pălăria verde – exprimă ideile noi – inovatoare. Specifică primăverii. Simbolul fertilității

Pălăria albastră – culoare rece, reprezintă controlul, rigurozitatea, organizarea.

Supraveghează și dirijează activitatea

Pentru reușita metodei, elevii trebuie să cunoscă foarte bine rolurile ce le revin, astfel se poate crea confuzie…și să se piardă timp prețios. Din acest punct de vedere, metoda este eficientă în cazul claselor omogene de elevi, care folosesc frecvent diferite metode activ – participative.

În cazul clasic, pe baza unei lecții sau a unui text, fiecare grupă își interpretează rolul ;

Profesorul alege un text referitor la Consiliul de Coroană de la Sinaia din 1914. Textul poate fi pe suport tehnic – la videoproiector, sau pe coli A4, în acest caz, fiecare din membrii celor 6 grupe, având nevoie de câte o coală.

Textul este citit de un reprezentant al pălărei albe, care reprezintă obiectivitatea :

“Regele Carol I considera că România trebuia să-și îndeplinească obligațiile asumate prin alianța cu Puterile Centrale. Pe de altă parte, o asemenea alegere, deși ar fi asigurat bunăvoința Puterilor Centrale cu privire la alipirea Basarabiei la România, avea dezavantajul că era impopulară din cauză că nu asigura unirea cu Transilvania. În schimb, Antanta se arăta gata să ia în considerare o eventuală alipire a Transilvaniei. În schimb, guvernul, condus de Ion I.C. Brătianu, considera că este mai prudentă o atitudine de așteptare, care era justificată din punct juridic, în opinia sa, de faptul că Austro-Ungaria nu era victimă a unei agresiuni (caz în care România ar fi fost obligată să-i acorde ajutor), ci ea însăși declarase război Serbiei. În ciuda susținerii de către Carol I a ideii intrării imediate în război alături de Puterile Centrale, cei prezenți la Consiliu au votat cu o majoritate zdrobitoare în favoarea neutralității. Votul Consiliului de Coroană din iulie 1914 a însemnat desprinderea României de alianța cu Puterile Centrale și a pus bazele intrării în război alături de Antantă, care avea să se producă în 1916.”

Profesorul oferă timp celor 6 grupe (preferabil stabilit dinainte la 10-15 min), apoi, fiecare grupă își va exprima părerile despre text în funcție de rolul pe care îl joacă. De obicei, părerile sunt transmise pe baza unui scurt eseu, citit de un reprezentant al grupei. În concordanță cu textul, iată unele din posibilele răspunsuri ale grupelor, de la care se poate pune baza unor discuții ulterioare :

Pălăria albă : În septembrie 1914 a avut loc Consiliu de coroană de la Sinaia

Cu toate că regele dorea intrarea în război alături de Puterile

Centrale, Consiliul a votat neutralitatea care a însemnat și

desprinderea de interesele Puterilor Centrale.

Pălăria roșie : Ideea a fost foarte bună, România trebuia să procedeze în acest

mod. Țara a ales decizia cea mai bună pentru acele momente

Pălăria neagră : Nu s-a produs un lucru corect. Trebuia ascultat regele. El era

conducătorul țării. Se putea produce o catastrofă.

Pălăria galbenă : România avea beneficii mai mari dacă intra în război alături de

Antanta. A fost o decizie înțeleaptă și constructivă

Pălăria verde : Existau și alte posibilități. Dacă nu se convoca Consiliul?

Poate că regele trebuia să negocieze retrocedarea Transilvaniei

Fără armata română să fie implicată în război.

Pălăria albastră : Lucrurile sunt clare. România a decis neutralitatea în 1914.

Timpul a decis dacă acea variantă a fost bună sau rea.

Totuși, lucrul cel mai important era că un război era la granițele

noastre și dacă nu se încheia rapid, România era nevoită la un

moment dat să participe.

După ce grupele și-au exprimat părerile, profesorul ca mediator, poate forma perechi de pălării cu roluri opuse (de obicei alb cu roșu, negru cu galben, verde și albastru), punându-le astfel față în față pentru discuții argumentative referitoare la tematica lecției

„Tehnica celor 6 pălării oferă posibilitatea tuturor participanților la discuții de a fi la un moment dat de aceeași parte a baricadei, purtând aceeași pălărie. Discuția devine astfel constructivă și efectele se văd imediat. În loc să gândească în contradictoriu, participanții dezvoltă o explorare creativă bazată pe cooperare.”9

Această metodă este foarte eficientă în cazul claselor cu elevi care dețin cunoștințe peste medie la disciplina Istorie. Are următoarele puncte tari :

Pune în valoare stiluri de inteligență – gândire diferite

Pune în evidență calitatea de actori ai elevilor

Este antrenantă și atractivă

Oferă perspective multiple de învățare și găsire de soluții

Evidențiază lacunele învățării

Stimulează potențialul creativ

Dezvoltă spiritul de echipă etc

Fiindu-i necesară o clasă compactă de elevi și un timp mai îndelungat pentru aplicarea ei, această metodă, cu toate plusurile pe care le are, nu poate avea succes în condițiile în care nu există un spațiu special amenejat, elevii nu au cunoștințe suficiente pentru a purta discuții și a interpreta anumite roluri, clasa este gălăgioasă etc.

Diagrama Venn

Este o metodă care facilitează înțelegerea relațiilor dintre două sau mai multe noțiuni/fenomene/evenimente, evidențiind ideile asemănătoare și diferențele dintre ele.

Reprezintă „o tehnică de organizare grafică a informației, rezultând din discutarea a două și mai multe concepte, idei, noțiuni, texte, care au asemănări și deosebiri. Se poate aplica atât la etapa Evocării cât și a Reflecției.”10

Metoda a fost preluată cu succes din matematică, și permite ca în orice moment al lecției să fie realizate comparații între personaje, idei, evenimente istorice etc. Pentru că istoria se bazează pe corelări a diferitor evenimente, această metodă este una cu eficiență maximă.

Demersul specific acestei metode constă în alegerea celor doi termeni propuși comparației, fiecare urmând a fi înscris în câte un cerc. Cele două cercuri (de obicei desenate pe tablă) vor fi suprapuse în felul următor :

În spațiul adecvat cercului A se vor trece noțiunile corespunzătoare lui, la fel procedându-se și în cazul cercului B. Asemănările dintre ele, se vor trece în spațiul de suprapunere a cercurilor.

Metoda are următoarele puncte tari :

Eficiență maximă în asociere cu metodele clasice (conversația, observația etc)

Poate fi utilizată în orice moment al lecției

Poate fi utilizată și ca un joc didactic, valabil la orice categorie de vârstă

Poate fi folosită și în mod individual și pe perechi

Nu solicită foarte mult timp

Elevii explorează conținutul, argumentând idei, exprimând anumite puncte de vedere

În cazul temei pe care o abordăm Diagrama Venn se poate aplica în unele din următoarele situații : asemănări și comparații între : Războiul de Independență și Războiul de Reîntregire, regii României, Armata română (1877 și 1916), etc. Pentru a exemplifica concret metoda, am ales o comparație între Războiul de Independență și cel de Reîntregire, unde elevii vor putea găsi următoarele asemănări și deosebiri :

Cercul de discuții

„Discuția are semnificația unui schimb reciproc și organizat de informații și de idei, de impresii și de păreri, de critici și de propuneri în jurul unei teme sau chestiuni determinate în scopul: a) examinării și clarificării, b) al consolidării și sistematizării, c) exploarării, d) al efectuării unei analize de caz, e) al soluționării unor probelem teoretice, f) dezvoltării capacității de expresie verbală.”11

Metoda se poate organiza cu toată clasa sau cu un număr restrâns de elevi. Nu ar trebui să existe bariere, în sensul că la această metodă nu pot participa elevii mai puțin pregătiți ; ideea de bază este ca elevul să își exprime anumite păreri despre un obiect-tematica lecției, dacă dorește să fie punctat de către profesor. Metoda se poate utiliza ca o foarte eficientă tehnică de evaluare.

Elevii și profesorul trebuie să se așeze pe scaune de același tip, într-un cerc cât de cât corect. După ce profesorul prezintă regulile metodei, fiecare participant va lua cuvântul în ordine, exprimându-și părerea despre un anumit obiect. Acesta poate fi o monedă veche, o decorație de război, o imagine despre un anumit personaj sau eveniment istoric etc. Dacă un elev nu are idee despre acel obiect, sau nu vrea să răspundă, poate fi evitat prin rostirea cuvântului „pass” sau oricare altul stabilit în prealabil.

Metoda este flexibilă, astfel, în afara diferitor obiecte sau materiale, se pot folosi și anumiți termeni, texte, surse etc, elevii având rolul de a-și da cu părerea despre ele.

Spre exemplu, în cazul temei noastre, profesorul poate utiliza materiale precum :

Crucea comemorativă a Primului război mondial

Harta României Mari

Bancnote sau monede de la începutul sec. XX

Dacă profesorul nu deține aceste materiale, cum este indicat, ele se pot utiliza și pe format electronic, sau folosind copiile xerox.

Cercul de discuții are numeroase puncte tari printre care enumerăm :

Oferă tuturor elevilor cadru propice participării

Elevii își pot exprima păreri personale

Întărește relația grupului și dintre profesor și elevi

Poate fi utilizat ca un joc didactic

Stimulează gândirea, se poate aplica la orice vârstă etc

Cubul

„Creată de Cowan în 1980, metoda cubului presupune analiza unui concept, a unei noțiuni sau a unei teme prin proiectarea ei pe cele șase fațade ale unui cub, fiecare dintre ele presupunând o abordare distinctă a subiectului respective.”12

Intenția acestei metode este de a evidenția, prin aceste șase fațade ale cubului, cât mai multe tipuri de operații mentale, corespunzătoare următoarelor categorii de cunoștințe implicate în demersul de învățare :

Descriere

Aplicare

Analiză

Comparare

Asociere

Argumentare

Scopul acestei metode constă în explorarea unui subiect nou sau consolidarea unuia deja cunoscut. Fiind o metodă complexă, pentru reușita ei, sunt necesari următorii pași :

Realizarea unui cub pe ale cărui fețe sunt scrise cuvintele: descrie,compară,analizează, asociază, aplică, argumentează ;

Elevii se împart în 6 grupe (minim 3 elevi pe grupă), fiecare dintre ele urmând a primi una din cele 6 sarcini înscrise pe cub.

După realizarea acestor pași, profesorul anunță tema de studiu, (poate fi un sibiect generalist, sau unul mai aprofundat, apoi le împarte elevilor sarcinile – realizate de el în prealabil, în funcție de grupa din care fac parte. În cazul subiectului nostru, sarcinile ar putea fi :

Descrie : a) Descrieți perioada neutralității.

b) Descrieți campania militară României din anul 1916.

c) Descrieți evenimentele petrecute la Consliul de Coroană din 1914.

Aplică : a) Aplicați cunoștințele aculumate în realizarea unui mic eseu

despre negocierile României cu Antanta din perioada 1914 –

1916.

b) Aplicați cunoștințele în realizarea unei axe cronologice

privitoare la evenimentele dintre 1914 – 1918.

Analizează : a) Analizați deciziile Consiliilor de Coroană din 1914 și 1916.

b) Analizați armata română din 1916 și 1917.

c) Analizați consecințele războiului.

4.Compară : a) Comparați reacția regelui Carol I față de regele Ferdinand I în

privința intrării țării în război de partea uneia dintre alianțe.

b) Comparați armata română cu cea a Puterilor Centrale în 1916.

c) Comparați la alegere 2 bătălii din război la care a participat armata

română. Motivați cauzele înfrângerilor și a victoriilor.

5.Asociază : a) Asociați momentele bune ale țării din acest război,

și cele mai puțin bune.

b) Asociați în formatul unui tabel, reprezentanții Antantei și cei ai

Puterilor Centrale care au influențat activitatea României în război.

6.Argumentează : a) Argumentează decizia regelui Carol I de a convoca Consiliul

de Coroană în 1914, cu toate că putea decide singur intrarea

țării în război.

b) Argumentează dorința regelui Ferdinand I și a reginei Maria

de a intra în război alături de Antanta.

c) Argumentează retragerea armatei și a guvernului în Moldova

în iarna lui 1916-1917

În altă variantă, metoda Cubului se poate aplica și pe baza unui text comun pentru toate grupele, cerințele diferint în funcție de sarcină. După rezolvarea sarcinilor, elevii le pot afișa la tablă dacă s-au folosit coli A4, metoda transformându-se astfel în „Turul Galeriilor.”

Utilizată des de cadrele didactice datorită complexității ei, metoda Cubului are următoarele puncte forte :

Diferențierea sarcinilor

Este adecvată oricărei discipline

Sunt stimulate capacități cogntive diverse

Întărește relațiile de grup și spiritul de competiție

Elevii sunt încurajați să-i asculte pe ceilalți

Informații bogate și bine structurate

Reprezentarea grafică a răspunsurilor, etc

Capitolul II

Județul Bacău în război

Odată cu retragerea în Moldova, din iarna lui 1916-1917, județele Vrancea și Bacău au reprezentat puncte cheie ale viitoarelor operațiuni militare, din vara lui 1917.

Atât Vrancea, cât și Bacăul, reprezentau județe mărginașe, prin care trupele inamice puteau invada în orice moment ; la sud, în preajma Focșaniului presa armata lui Mackensen, iar la vest în regiunea Bacăului, Corpul 8 austro-ungar sprijinit de puternice trupe germane plănuia să invadeze valea Oituzului și a Trotușului odată cu îmbunătățirea vremii. Din aceste motive, s-a acordat atenție sporită acestor două județe, mai ales zonelor în care dușmanul putea pătrunde spre a scoate țara din război.

Dacă Iașiul a fost aleas centrul administrativ, orașului Bacăului i s-a contribuit rolul centrului militar, deoarece era amplasat într-o poziție centrală a Moldovei, la distanța relativ egală de cele două fronturi principale de război.

Județul Bacău în perioada antebelică

În perioada ce a precedat războiul de reîntregire, județul Bacău era unul de mărime medie, situat în inima Moldovei, la confluența Siretului cu Bistrițea, cu o suprafață de 3973 km², mai mic față de suprafața din zilele noastre : 6.603 km². Ultima statistică oficială a statului dinaintea războiului privitoare la recensământul populației, organizarea administrativă dar și a ocupațiilor locuitorilor datează din 1908, și aceea incompletă, deoarece existau multe sate și cătune care nu erau menționate deoarece se știau prea puține despre ele, sau aproape deloc. Astfel la 1902 conform Anuarului Național al României, județul Bacău era compus din 4 orașe-plăși, 2 comune urbane, 88 comune rurale și 380 cătune, pentru ca la 1908 să figureze 457.1Populația totală a județului era de 196.135 locuitori, din care un număr însemnat locuiau în mediul rural : 171.747, și numai 24.388 în cele 4 orașe , mai sus menționate dintre care orașul Bacău era cel mai mare, întins pe 769 hectare, cu un număr de 16.187 locuitori(al 8-lea ca număr de locuitori din Moldova). Din aceștia, 7850 erau evrei, numărul cel mai mare din toate orașele moldovene. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor județului erau ortodoxi, dar se înregistrează o pondere foarte ridicată a catolicilor și protestanților, care erau 35677(locul 2 în țară), iudaicii 15957, 8 musulmani și 619 de alte religii.2

Pe teritoriul județului existau 222 biserici ortodoxe, 79 biserici și capele catolice, 10 sinagogi și 2 biserici aromâne.3

În funcție de ocupație, 359 erau înregistrați ca agricultori, 900 meseriași, 18 industriași, 921 muncitori, 719 comercianți, 894 liber profesioniști și 11142 fără ocupație.4

Foarte puțini locuitori, erau știutori de carte, din 196135 locuitori un număr de 127212 erau declarați analfabeți.5 Acest aspect s-a datorat puținelor instituții școlare din acea perioadă, accesului diferențiat la educație, și a faptului că multe familii nu își dădeau copiii la școală, preferând să-i folosească la diferite munci gospodărești.

Industria era „întru câtva dezvoltată”, precum reiese din descrierea oficială din 1908. Cu toate acestea, județul Bacău dispunea în anii dinaintea războiului de fabrici de lemn, fabrica de var hidraulic și ciment de la Grozești, fabrica de gaz de la Solonț, fabrica de mezeluri (1911), tăbăcăria „Filderman” (1886), o moară modernă (1892), fabrica de casînci „Gloria” (1913), fabrica de cărbuni de la Comănești, fabrica de zahăr de la Sascut fondată în 1875, fabrica de hârtie „Letea” (1881), fabrica de postavuri de la Buhuși (1885) dar și cel mai important centru de prelucrare a petrolului din Moldova – satul Valea Arinilor începând cu 1859, apoi zona Comanești – Moinești – Dărmănești.

În afară de acestea, în orașul Bacău existau și unități moderne, majoritatea patronate de industriași evrei precum : Broderii (Hirchenbein M.), Cafenele (Davidovici, Wexler), Pielării (Filderman), Jucării copii (Haller M.), Porțelanuri (Lipscovici T.), fabrica de bere Felix Grivel6 etc.

Între 1901 – 1908 numărul de inteprinderi s-a dublat de la 22 la 43, ceea ce demonstrează puterea în creștere a Bacăului din punct de vedere economico – industrial. Majoritatea erau conduse de proprietari evrei sau austrieci ; spre exemplu, „din 100 crâșme ce erau în oraș la 1900, numai 6 erau a românilor.”7

Într-un anuar publicat în Franta, la 1891, județul Bacău era prezentat drept „cel mai important județ din regat”. Importanta sa era dată de economie: exploatare de sare la Tg Ocna și de petrol la Moinesti și Solonț. Judetul era prezentat și mare exportator de cereale și lemn.8

Așadar, pentru tânărul stat român, Bacăul nu putea fi ignorat din punct de vedere economic, ba mai mult, în anii 1916-1917 de economia băcăuană va depinde întreaga Armată a II-a în grelele încercări la care a fost supusă de către inamici.

Arhitectonic, Bacăul nu impresiona, fiind un oraș tipic de provincie de la începutul secolului XX. Cu toate că în a doua parte a secolului XIX se construiseră sub guvernarea Partidului Național Liberal unele edificii precum Palatul administrativ (1886 – 1890), biblioteca județeană „Costache Sturdza” (terminată în 1903), Palatul „Ateneului”, Sediul Poliției și Pompierilor, Teatrul, Podul de fier peste Bistrița, gara și calea ferată (1872) etc, orașul ducea lipsă de facilități elementare precum străzile pavate, iluminatul public (se începe abia în 1902 folosirea curentului electric, beneficiind doar Strada Mare) sau alimentarea cu apă curentă (începând cu 1909 au început lucrările pentru canalizare, folosind apa râului Bistrița).9

La 1895, Ortensia Racoviță, fiică a ținuturilor Bacăului, caracteriza în modul următor atmosfera urbei : „lipsa pavajului, a alimentării cu apă a orașului și a unui serviciu de curățenie, face ca în timpul dezghețului sau a ploilor să se producă noroi (glod) mare de o palmă care îngreunează circulația. În timpul verii, praful (colbul) de-o șchioapă acoperă ulițele și se ridică în vârtejuri, spulberat de vântul ce suflă de la nord. Din cauza acestui vânt ce bate aproape 8 luni pe an, orașul a avut a suferi incendii mari, care au distrus străzi întregi, mai cu seamă din centru, unde casele sunt lipite una de alta.”10

În 1904, Nicolae Iorga își notase impresiile despre urbea băcăuană în celebra operă „Sate și mănăstiri din România”: „acest Bacău românesc, strămoșesc, omenesc, piere în neguri sau mai bine în norii de praf ce se ridică în cale. Șoseaua aceasta de pustiu nu duce la nici o stradă, căci străzi nu se află în Bacău, ci tot șosele ca acestea, pe care vântul ridică și distruge movile mișcătoare.”11

Alexandru Daia, cercetaș, își nota impresiile despre Bacăul din aprilie 1917 : „În contrast cu Romanul, oraș frumos, pavat cu piatră cubică, Bacăul este lipsit de un adevărat pavaj. Dacă trotuarele sunt bine făcute, în schimb drumul pentru vehicule este pietruit, ca orice șosea din afara orașului, cu piatră de râu. Circulația intensă, înghețul și apa din topirea zăpezilor, au transformat străzile într-un fel de canale venețiene pline de noroi, cu gropi în care piciorul îți intră până dincolo de glezne”12

Aceeași părere a avut-o și generalul Alexandru Averescu în iarna lui 1917 care găsește Bacăul „aglomerat și plin de gropi”13

Orașul dispunea de 2 străzi principale : Strada Mare și Strada Centrală, vii și aglomerate în timpul zilei datorită magazinelor înșiruite la marginea lor. Alături de ele, mai existau și altele secundare bine liniate dar nepavate precum : Calea Bacău – Roman, Calea Bacău – Ocna, și străzile Precista, Buna-Vestire, Busuioc, Județeană a Liceului (transformată în Ferdinand), Gării, Primăverii, Justiției, Armenească și Lecca.

Se evidențiau clădirile gri-cenușii din centru, structurate îndeosebi pe 2 nivele care contrastau cu casele sărăcăcioase și dezordonate din lemn și pământ de pe arterele secundare. Majoritatea cartierelor erau insalubre, locuite de muncitori și țărani care locuiau la limita sărăciei, aspectul general fiind tipic unei mahala.

Costache Radu, primar al Bacăului începând cu 1889, a avut primele tentative de a schimba imaginea orașului, cu toate că s-a confruntat cu o puternică opoziție a locuitorilor, care nu vedea rostul acestor investiții, gândind că sunt niște bani irosiți.

Acestea au fost : pavarea trotuarelor centrale cu bazalt (cca. 10 km), creșterea numărului de lămpi cu gaz pe străzi (800 în 1894 de la 400 în 1888), lucrări pentru canalizare, inițierea serviciului sanitar (inexistent până atunci), modernizarea Halei centrale, deschiderea „Băncii comerțului la 1900, etc14

Activitățile zilnice se ducea în jurul pieței, poziționate și atunci ca și acum în spatele „Străzii Mari”, unde activau diferiți comercianți. La finalul săptămânii, principalele forme de petrecere a timpului liber erau slujba de duminică, plimbările prin Grădina Publică unde în serile de vară cânta fanfara orașului, frecventarea cofetariei publice sau târgul de animale care se organiza ca și acum în cartierul Șerbănești (pe atunci sat), în stânga Bistriței în zilele de joi și duminică.

Unitățile militare din Bacău erau Regimentele 27 și 67 Infanterie, decorate în urma actelor de eroism din vara lui 1917 de la Oituz, Regimentul 12 Artilerie și Regimentul 45 Obuziere, ultimul fondat în timpul mobilizării din august 1916.15

Regimentele de Infanterie își avea cazarmele lângă piața centrală, iar cel de artilerie în vestul orașului în dreptul șoselei spre Onești.

Începând cu a doua parte a sec. al XIX-lea, Bacăul se remarca drept un important centru cultural. În 1867 frații Iancu și Toader Tăutu au reușit să fondeze prima tipografie a orașului. Cu ajutorul acesteia, au apărut numeroase cărți, reviste și ziare printre care : „Zorile”, „Gazeta de Bacău”, „Femeia”, „Muncitorul”, „Siretul”, „Vocea Bacăului”, „Bacăul”, „Curierul de Bacău”16 etc. Tot în acest domeniu, trebuie amintite o serie de societăți culturale, profesionale sau filantropice, care au activat în Bacău la începutul sec. al XX-lea : „Societatea pentru învățătura poporului român”, „Societatea Crucea Roșie”, „Societatea Ateneul”, „Liga Culturală”(societate care activa pentru unificarea românilor din cele două părți ale Carpaților)17

Purtând imaginea unei urbe obscure și neatractive la prima vedere, Bacăul s-a transformat în anii războiului într-un adevărat centru militar supraaglomerat care a fost

În ciuda minusurilor sale, în momentul intrării în război, Bacăul era un oraș industrial-agricol destul de evoluat, aducându-și un aport deosebit la succesele de pe front.

Bacăul în război ; capitala rezisteței și victoriilor întregirii naționale

Iarna dintre 1916 – 1917 a adus cu ea cel mai cunoscut exod al populației civile din istoria poporului român. Coloane nesfârșite de unități militare, șosele supraaglomerate, trenuri umplute până la refuz de familii cu copii mici și soldați în căutarea regimentelor din care făceau parte luau drumul pribegiei, părăsindu-și casele ajunse pe mâna invadatorilor. Mulți au fost luați prin suprindere și nu au mai avut timp să-și părăsească locuințele, alții au preferat să rămână în teritorul ocupat sperând la un tratament blând din partea ocupantului. O statistică în detaliu la nivelul țării privitor la numărul refugiaților nu s-a realizat, însă neoficial un număr de aproximativ 400000 refugiați din teritoriile ocupate, majoritatea din Muntenia au luat drumul exilului. La Bacău au fost găzduite între noiembrie 1916 – decembrie 1917, un număr de 691 familii refugiate18 însumând peste 1400 persoane. Aceștia au fost amplasați în centre special amenajate sub îngrijirea primăriei locale, însă și acestea s-au dovedit a fi neîncăpătoare. Mai mult decât atât, băcăuanii și-au găzduit și rudele sosite din sud, astfel încât numărul refugiaților depășea cu mult cifra înregistrată de oficialități. În scurt timp, orașul devenise de-a dreptul sufocant de aglomerat în condițiile în care la Bacău soseau trupele în retragere și multe dintre ele așteptau reorganizarea sau primirea de noi instrucțiuni. Fiind primul oraș însemnat de pe drumul principal al Moldovei, reprezenta și un punct de întâlnire pentru diferite persoane, punctele de trecere precum intrările sau ieșirile din oraș, gara sau podul de pe Bistrița devenind adevărate focare de aglomerație. Barăci improvizate în toiul iernii, gara mică dar aglomerată de numeroși cetățeni care doreau să prindă un tren într-o direcție doar de ei cunoscută, grădina publică o dată o zonă liniștită – acum un adevărat furnicar prin care treceau diferite siluete militare au reprezentat imagini uzuale ale Bacăului acelor vremuri.

Orașul avea „aspectul unui stup, în care de dimineață până noaptea, mii de albine aleargă fără încetare. Te întrebi, cu bună dreptate, unde poate să încapă atâta lume, câtă se vede străbătând străzile, fie pe jos, fie în trăsuri, în căruțe sau automobile militare, în ambulanțe sau motociclete de tot felul, ce-și fac cu greu drum prin gropile și noroiul străzilor.”19

Neoficial, în perioada decembrie 1916 – decembrie 1917, orașul Bacău avea constant o populație de peste 35000 persoane, dintre care localnici în jur de 20000.

Ajuns la Bacău pe 19 decembrie 1916, generalul Averescu nota în jurnalul său că

„la Bacău e mare încurcătură în gară. Un adevărat haos. Frig peste tot. Este necesar să se descentralizeze aglomerațiunea aceasta enormă”.20

Alături de numărul imens de persoane din oraș, principalele probleme au devenit combaterea tifosului exantematic și a holerei care se răspândeau cu repeziciune, precum și curățarea străzilor. Privitor la primul aspect, același general Averescu a luat unele măsuri cum ar fi „să se construiască cuptoare de despăduchere, în toate părțile, adică atât în oraș cât și pe front.”21 Cumplita epidemie făcea numeroase victime atât în rândul civililor cât și a soldaților. La intervenția Marelui Cartier General, la Bacău au activat 7 spitale pentru bolnavi și răniții de pe front, fiecare având un număr de înregistrare specific : Spitalul Nr.216 – Casa Pavel și Ana Cristea, Spitalul Nr. 217 – Liceul Ferdinand I, Spitalul Nr. 218 – Școala Nr. 2 Băieți, Spitalul Nr. 219 – Cercul Militar, Spitalul Nr. 223 – Lazaret, Spitalul Nr. 221 – Hotel Central și Spitalul Nr. 221 bis la Școala Israelită.22

La spitalul Lazaret, situat în partea de nord a orașului se tratau îndeosebi bolnavii de tifos exantematic și holeră, atât cei sosiți de pe front, cât și locuitorii Bacăului. Printre doctorii care s-au îngrijit de soarta nefericiților bolnavi și care și-au dat toată silința în vederea salvării vieților celor suferinzi au fost Titi Constantinescu, Anibal Teohari sau L. Tecuceanu45 ; aceștia făceau frecvent naveta între Bacău și Onești fiind solicitați la îngrijirea răniților din imediata apropiere a frontului, astfel încât au fost situații în care spitalele băcăuane nu aveau vreun doctor stabil. La spitalul Lazaret au murit de-alungul conflictului din cauza tifosului exantematic sau a diverselor boli transmisibile în jur de 2500 persoane, care au fost înmormântate în 5 gropi comune24.

Celelalte spitale au găzduit de-alungul războiului, răniți aduși doar de pe frontul de la Oituz. Majoritatea diagnosticelor au fost : plăgi ale mâinilor și picioarelor, dezinterie, febră intermitentă, febră tifoidă și ulcer.25 Cei maxim 6-7 doctori care existau în spitalele mai sus menționate tratau constant răniții aduși de pe front, numărul maxim pe care l-au înregistrat spitalele băcăuane a fost constatat la 7 octombrie 1917, când în cele 7 spitale mai sus amintite erau găzduiți 13 ofițeri și 1041 soldați răniți26

De remarcat este faptul că în spitalele băcăuane au murit foarte puțini soldați, una din cauze constând în faptul că aici erau trimiși doar cei cu răni tratabile, urgențele fiind atribuite spitalului de la Onești, din apropierea frontului, vizitat în mai multe rânduri de regina Maria. „În lunile august – septembrie 1917, spitalele din Bacău au primit înalta favoare de a fi vizitate de M.S. Regina Maria la 14 august și M.S. Regele Ferdinand la 19 septembrie.”49

În toiul luptelor s-au creat în Bacău două cimitire ale eroilor. Unul de la Poligonul de tragere (Sud-vestul orașului)și al doilea – mai mic – „Lazaret”, lângă spitalul cu aceeași denumire.

Cimitirul Eroilor – Lazaret – Bacău

În privința străzilor, cum am precizat mai sus, Bacăul ducea lipsă de pavaje astfel încât la orice mică deteriorare a vremii se crea un adevărat haos care punea mari probleme circulației atât a civililor cât și a trăsurilor sau puținelor automobile. Noroiul de pe străzi era în general curățat de către angajații primăriei, dar odată cu mobilizarea din august 1914, primăria Bacău nu mai dispunea decât de foarte puțini angajați care să rezolve această problemă. Mai mult, odată cu deciziile de rechiziționare a diferitor bunuri către armată printre care și trăsurile și căruțele, primăria ajunsese în luna ianuarie în imposiblitate să mai reușească să debaraseze moluzul de pe străzi deoarecere „căruțele primăriei sunt ocupate cu transportul morților și răniților.”28 Circulația intensă îngreuna și mai mult munca edililor, astfel încât situația devenea tragi-comică odată cu ninsorile abundente din luna ianuarie. Prefectura raporta la 17 ianuarie 1917 că „repararea străzilor merge din zi în zi mai rău. Pe străzi lucrează diverse servicii fără a se pune legătura unele cu altele. Avem lucrători pălmași și cărăuși strânși de Jandarmerie de prin comune, la care s-au mai adăugat lucrătorii armatei.[…] Ne lipsesc târnăcoapele, așa că și puținii lucrători ce avem nu-i putem utiliza cu folos dn cauza lipsei uneltelor.”29În tot cursul iernii și o parte a primăverii, pe străzile orașului Bacău circulația a fost deosebit de grea.

La sfârșitul lui aprilie lucrurile au redevenit la normal, datorită sprijinului acordat de soldații ruși. „Străzile Bacăului strălucesc de curățenie. Noroiul a dispărut ca prin farmec, La intervenția comandamentului român, armata rusă, conform unui angajament mai vechi, a luat măsuri de curățire a străzilor și șoselelor de acces, acestea fiind puse într-o stare bună de funcționare. Timp de o săptămână și mai mult, sute de manciurieni civili, rechiziționați cu cai și căruțe ușoare, au încărcat tot noroiul străzilor și l-au vărsat în Bistrița.”30

În județ, lucrurile stăteau diferit. Raportate ca șosele de o calitate bună înaintea războiului, principalele rute ale județului Bacău au fost îngrijite cu sprijinul armatei.

Armata rusă a lucrat și s-a îngrijit de șoselele Bacău – Piatra, Bacău – Luncani – Comănești, Bacău – Roman, Bacău – Sănduleni – Onești și Bacău – Tg. Ocna, unde au pus pietriș și au efectuat reparații necesare.31 Întreținerea în stare cât mai bună a drumurilor spre front, era un lucru absolut necesar pentru înlesnirea aprovizionării trupelor. Lucrătorii ruși erau supravegheați de o comisie de jandarmi români, care raportau către prefectură eventualele nereguli înregistrate. Totuși, în unele cazuri, supravegherea era imposibilă, cum reiese dintr-un raport din noiembrie 1916 :

„Am onoarea a vă raporta că pe Șoseaua Națională Bacău – Galbeni s-au pus la lucru oameni aduși din Asia de către Armata rusă. Ne este imposibil să-i supraveghem deoarece nu ne putem înțelege cu ei, pentru că nici unul dintre noi nu le înțelege limba.”32 În sectoarele de drum în care era responsabilă armata română, mai apropiate frontului se înregistrau alte neajunsuri. Din cauza lipsei de muncitori, care erau mobilizați, Serviciul de Drumuri a Armatei a II-a a cerut sprijinul Prefecturii Bacău pentru a li se trimite ca și în cazul orașului Bacău, lucrători pălmași strânși de Jandarmerie din diferite comune. Ideea nu s-a dovedit a fi una productivă deoarece spre exemplu la construcția drumului de la Berzunți, afectat de gheață și circulația intensă spre front, „au sosit doar 18 lucrători pălmași din cei 200 promiși, care au dezertat imediat, pentru că aici nu găsesc mijlocul de a se hrăni”33 Porțiunile de drum deteriorate au fost reparate în cele din urmă de soldați dislocați de la diferite regimente.

Orașul Bacău nu conferea totuși liniștea necesară civililor. Cu toate că se afla la o distanță de aproape 80 km de front, orașul nu avea nici un fel de sistem defensiv, exceptând trupele care se aflau în trecere prin oraș și tunurile antiaeriene poziționate în Grădina Publică. Viața cotidiană era presărată cu diverse neliniști și sentimente negative privitoare la evoluția frontului. Neli Cornea, refugiată la Bacău începând cu luna octombrie nota că „lumea de aici [Bacău] e peste tot abătută, biciuită de frică, chinuită de un freamăt de deznădejde. Devin mai atentă și un bubuit de tun, ca un ecou din depărtări, cutremură văzduhul.”34 Aceeași părere o avea și un alt contemporan evenimentelor : „Rafalele neîntrerupte de obuze de toate calibrele, ca o rostogolire uriașă de tunete și fulgere, trimit reflexe roșii pe toartele cerului. Luminile reflectate de nori se văd de la mari depărtări, chiar și aici de la Bacău.”35

Așadar, într-o zonă în care se făceau auzite de la 80 km sunetele tunurilor, oamenii nu puteau sta liniștiți. În plus, se crea confuzie și uneori panică datorită zvonurilor care se răspândeau cu repeziciune în acele vremuri, multe dintre ele false. Spre exemplu, Centrul Sanitar Bacău informa primăria la 4 octombrie 1916 că „s-ar fi aruncat bomboane din aeroplane inamice care ar conține otravă și chiar microbi. Cu onoare vă rog să binevoiți ca absolut nimeni să nu consume nici un fel de bomboane sau alimente găsite.”36

În alt caz, Primăria cere Comandamentului Marelui Stat Major al Armatei de Nord să li se pună la dispoziție „gărzile necesare pentru păzirea uzinei electrice și a rezervorului de apă din oraș, deoarece în ziua de 15 curent, la rezervorul de apă din oraș s-a prezentat un domn necunoscut și a luat informații despre ce construcție este acolo, din ce parte vine apa și dacă este păzită de gardă.”37 Ambele cazuri s-au dovedit nefondate, astfel încât, printr-un comunicat al Jandarmeriei, populația a fost informată că orice răspândire de zvon putea fi pedepsită.

Odată cu neajunsurile provocate de participarea la război, sporea și neîncrederea între oameni. Divulgarea anumitor secrete locale, discuțiile cu diferite persoane străine, adăpostirea fără știrea autorităților ducea imediat la acuzația de spionaj, faptă pentru care se primea pedeapsa maximă : moartea. În acest sens la 28 august 1916 la nici 2 saptămâni de la intrarea țării în război, 2 cetățeni acuzați de spionaj au fost executați la Bacău. Nu se cunoaște cu exactitate faptele pentru care au fost acuzați, dar se observă o asistență numeroasă, semn că evenimentul fusese propagat în oraș și trebuia dat ca exemplu.

(Execuție spioni- 28 august 1914)

Traiul populației se înrăutățea constant odată cu evoluția războiului. Dacă la începutul campaniei, produsele de bază precum pâinea, zahărul sau cartoful se găseau foarte greu sau aproape de loc, necesitățile armatei au determinat aplicarea legii rechiziției prin care populația era obligată să vândă armatei contra unui preț stabilit în prealabil diferite produse de care aceasta avea nevoie începând de la zarzavaturi, furaje sau legume, până la sănii, trăsuri, diferite postavuri, etc. Exceptându-i pe vrânceni, nimeni dintre românii liberi nu au mai îndurat la fel de mult precum băcăuanii.

Prefectura era asaltată de către diferite direcții militare pentru întocmirea diferitor rapoarte privitoare la produsele din județ. S-au creat comisii speciale de rechiziție compuse dintr-un atașat militar pe lângă membrii prefecturii și a jandarmeriei. Primarii din teritoriu erau direct responsabili pentru întocmirea rapoartelor cerute de către armată. Astfel, primăria Moineștiului raporta încă de la 29 octombrie 1916 că „după toate cercetările ce am făcut la comercianții din această comună, nu am găsit postavuri și nu am avut de unde rechiziționa.”38 Așadar reiese că până la acea dată au fost rechiziționate toate postavurile posibile. În alte cazuri, la Ciumași s-a raportat la 6 noiembrie 1916 că „nu mai există varză în comună”39, la Bogdana la 26 octombrie „nu mai există cânepă sau in”40, la Blăgești pe 7 noiembrie „nu s-au găsit porci din aceia grași de la 1 an în sus”41, iar la Traian pe 26 octombrie „nu se găsește pânză și fuioare deoarece a bătut grindina iar cânepa nu a fost culeasă (mebețată) din cauză că femeile au lucrat la unele munci în locul soților mobilizați.”42

După ce pâinea lipsea aproape cu desăvârșire, „Ministerul de război face cunoscut că pentru echilibrarea consumului de pâine și mămăligă în raport cu cerealele disponibile, populația să consume obligatoriu mămăliga de două ori pe săptămână.[…]A se opri consumul pâinei în zilele de marți și sâmbătă.”43 Înrăutățirea vremii a atras insistențe frecvente din partea armatei pentru bunuri diverse. De la Cleja „s-a rechiziționat un nr. de 28 căciuli, 25 cojoace, 213 bonde și 7 pieptare”44, din Bacău „s-a rechiziționat 1 kg. Ceară, 30 ace de curelărie și 4 cutii smoală neagră, articole ce s-au mai putut găsi pe piața orașului”45, de la Tazlău s-au expediat 11 care cu 7000 kg prune uscate, 1600 kg nuci, 80 kg slănină afumată, 12 kg usturoi, 272 cămăși, 222 ismene și 106 căciuli”46 iar de la Doftana „se rechiziționează fân zilnic de către corpurile de trupă care sunt la Dărmănești – Regimentul 8 Artilerie, Regimentul 4 Vânători și de o companie de bicicliști ce se află îm această comună.”47

Începând cu luna februarie 1917, prefectura era informată că trebuie să livreze lunar către Armata a II-a, următoarele cantități : „800 vagoane de fân, 400 vagoane de paie, 700 vagoane de orz, 300 vagoane de porumb, 1000 vagoane grâu, 120 vagoane cartofi, fasole și mazăre.”48 Aceste cantități au fost imposibil de onorat, deoarece se rechiziționaseră cantități imense înainte de luna mai sus menționată, iar la populație nu se mai găseau suficiente produse de cumpărat.

Un alt ordin viza rechiziționarea tuturor cailor de peste 1 an și înălțimea de cel puțin 1,40 m, precum și a boilor pentru jug. Deasemenea, se menționa clar că era interzisă vânzarea acestor animale precum și a vitelor sau oilor către alte persoane decât cele autorizate de armată. În lipsa furajelor, și a banilor pentru traiul zilnic, oamenii încercau să găsească soluții pentru a vinde animalele la un preț mai bun decât ce li se oferea prin legea rechiziției, cu riscul de a intra sub lupa autorităților. Jandarmeria locală era responsabilă pentru detectarea acelor persoane care nu se supun legilor în vigoare, iar celor găsiți vinovați li se încheiau diferite procese verbale cum ar fi cazul Anastasiei Tătaru din Berești – Tazlău, a cărei soț era mobilizat din septembrie 1916 ; după ce a vândut cei 2 boi care îi deținea a motivat autorităților la 1 martie 1917 că „Sunt singură, gravidă în a 9-a lună și neavând cine se îngriji de boi, i-am vândut azi dlui comandant al Armatei Ruse din acest sat.”49

Alții motivau vânzarea animalelor supuse legii rechiziției prin faptul că erau prea bătrâne și inutile, că nu avea furaje necesare pentru a-i hrăni ori că membri ai Armatei ruse le-au furat, lucru care se putea cu greu proba.

Legea rechiziției a afectat serios și fondul locativ al orașului Bacău. „Până în anul 1917, toate clădirile aflate în administrarea Primăriei au fost cedate, pe rând, fie armatei române, fie celei ruse. Doar armatei ruse i-au fost cedate un număr de aproximativ 50 de imobile.”50 Aceași situație s-a întâmplat și la Tg. Ocna. Ministerul de război solicitase încă din 1915 „a dispune să se cumpere din fondurile comunei un teren de cca. 10 hectare cu toate casele de pe el”51pentru a construi cazarma unui divizion de Artilerie de munte. Același minister va reveni în câteva zile cu o rectificare, solicitând încă 50 de hectare în mod gratuit, onorată în cele din urmă de Primărie.

Localitățile din apropierea frontului erau cel mai grav afectate. Pe teritoriul lor staționau și treceau constant trupe româno-ruse spre front. Obosite și flămânde, abuzau de localnici, la acest capitol rușii fiind de departe lideri.

La prima vedere aceștia ofereau un sentiment de siguranță datorită numărului impresionant și a echipamentului care i-a lipsit soldatului român în campania din 1916. Constantin Gane, soldat din Regimentul 37 Infanterie Botoșani și-a amintit despre prima întâlnire cu rușii : „Cum i-am zărit pe Pravoslavnici târâindu-și picioarele pe șoseaua Tișeștilor [est Tg. Ocna], ni s-a muiat la toți supărarea ca prin farmec. Ce rumeni sunt la față! Ce voinici! Ce bărbați! Ce bine îmbrăcați! Culmea ironiei! Ei neștiind românește, noi rusește benchi, discuțiile s-au ținut în limba germană.”52

O impresie asemănătoare și-o făcuse și căpitanul Mihail Văgăonescu din Regimentul 27 Infanterie Bacău : „Ne înțelegem greu și mai mult prin semne și câteva cuvinte nemțești. Soldații ruși, voinici, echipați curat și oarecum mândri, privesc cu compătimire pe ai noștri, rupți și obosiți cu care schimbă țigări și-și examinează reciproc armele și baionetele,.”53

Cu toate că printr-un ordin al Marelui Cartier General, începând cu 29 noiembrie 1916 s-a dispus ca „toate autoritățile administrative locale să prepare în permanență apă caldă pentru a se putea servi ceai trupelor ruse ce trec prin gări”54, aliații României provocau diferite pagube ce au provocat mânia locuitorilor ; spre exemplu primarul din Tg. Ocna raporta prefecturii Bacău că „zilnic primim reclamațiuni de la locuitorii din oraș că trupele ruse care sosesc în oraș distrug gardurile de pe la case pentru foc, deschid cramele în care locuitorii și-au adăpostit vinul, pe care în parte îl beau, iar ce mai rămâne îl lasă să curgă, fapte ce disperă populația.”55

O altă reclamație rămasă nerezolvată a fost adresată de primarul Tg. Ocnei către comandantul garnizoanei armatei ruse din oraș, la jumătatea lui noiembrie, când staționau peste 30.000 soldați ruși în zonă : „Dle comandant. Am onoarea a vă ruga să binevoiți a lua cuvenitele măsuri de a se curăți toate murdăriile făcute de trupe și cai, a nu se încartera trupe pe la case decât numai după indicația poliției, a se da ordin trupelor a nu mai strica îngrăditurile de pe la case pentru a face foc, toate acestea spre a nu se nemulțumi populațiunea orașului.”56

Tot la Tg. Ocna, directorul Școlii nr. 1 de Fete, raporta la 22 decembrie nemulțumirile privite de soldații ruși : „Această școală zi și noapte adăpostește armate rusești. Au stricat tot ce au găsit. Încuietori la uși și dulapuri nu mai există. Din dulapurile ce conțineau arhive și zestrea școlii, au scos tot afară stricând ușile. Cu o parte din arhivă și materialul didactic și-au făcut foc prin curte. Au călcat în picioare cărțile din bibliotecă, condicile și tablourile școlare.”57

În aceeași perioadă, spitalul rus a funcționat la Școala de Băieți nr.2.

La Slănic, cavaleria folosea hala centrală drept loc de odihnă pentru cai, iar soldații ocupau ca de obicei diferite instituții fără a cere vreun acord în prealabil.

La Deleni, în comuna Helegiu, la 23 februarie 1917, cetățeanul Vasile Neculai Busuioc a depus la poliție următoarea reclamație : „un domn ofițer rus, împreună cu mai mulți soldați din regimentul 20 Infanterie au venit la mine acasă și cu forța mi-au luat 284 kg paie ovăz, 215 kg fân, 200 kg ciocani, 13 oi, și eu dacă m-am opus m-au luat la bătaie atât pe mine cât și pe soția mea.”58Cazul de la Deleni care nu era izolat, putea fi cu greu rezolvat de către oficialitățile române, reclamanții primind anumite despăgubiri din partea statului român, dar cu foarte mare întârziere.

În lipsa evenimentelor majore de pe front în cursul iernii, soldații ruși care nu aveau vreo sarcină deosebită de la superiori își petreceau timpul în căutarea diferitor forme de petrecere a timpului liber, în special frecventarea cârciumilor.

„Peste tot vedem satele și cramele mai ales ticsite de ruși, iar îngrijorarea populațiunii nu ne dă răgaz de tihnă, atrăgându-ne atenția că și ei văd un dușman pe front și altul pe rușii din sate care scapă vorba că <<nu mai pleacă din Moldova care este a lor de acum>>”59

Fabricile și micile inteprinderi din județul Bacău au avut deasemenea de suferit în vremea războiului. Principalele cauze au constat în lipsa de materii prime și a angajaților care fuseseră mobilizați. Unele și-au închis de tot activitatea din cauza lipsei de materii prime, a angajaților sau a faptului că proprietarii erau etnici a uneia din membrele Puterilor Centrale.

„În ajunul intrării țării în război, muncitorii de la fabrica de textile Singer au declanșat greva. După instituirea stării de asediu, autoritățile militare au procedat la arestarea comitetului de grevă.”60 Motivele principale ale grevrei par a fi neplata salariilor de câteva luni și a reducerii personalului în urma mobilizării.

Altele fabrici au reușit să se reprofileze cum ar fi cazurile Rafinăriei de Spirt de la Mărgineni – transformată în rafinărie de petrol sau a fabricii de hârtie Letea, unul din simbolurile Bacăului

.

Aceasta era administrată de Ctin Dinu Brătianu, și în anul 1900 avea 2514 angajați, pentru ca la începutul lui 1917 să rămână doar cu 38. Încă de la începutul războiului, la 1914, au apărut probleme cu aprovizionarea unor materii prime cum ar fi clorura de calciu, caolina, sulfat de aluminiu, culori sau maculatură, care de obicei erau comandate din Turcia sau Austria. Administratorul notează că „din cauza războiului, Bosforul va fi închis și ne expune a plăti o marfă pe care nu o vom putea onora.”61Mobilizarea unor angajați ai fabricii a dus la scurtarea programului și drept consecință, începând cu 20 septembrie 1914, producția s-a redus cu 60 % iar vânzările cu 40 %. În timpul participării României la război, fabrica primea comenzi din cele mai diverse din partea armatei precum producția de foițe pentru țigări, hârtie pentru hărți, hârtie groasă, timbre, chibrituri sau vată de celuloză necesară Direcției Sanitare a Armatei.62 Începând cu 6 ianuarie 1917, fabrica Letea și-a încetat temporar activitatea din cauza lipsei de combustibil necesar pentru uscarea hârtiei, dar a repornit după intervenția armatei care a început să livreze către fabrică cantități suficiente de combustibil.63

Deasemenea, armata se aproviziona cu produse de panificație de la morile băcăuane „Filderman” și „Calmanovici”, iar fabrica de tăbăcărie aparținând aceluiași S. Filderman livra armatei produse precum încălțămintele și curelele. Fabrica de postavuri de la Buhuși intrase din 1917 sub administrația armatei și producea diferite materiale cum ar fi pantalonii și vestele necesare soldaților pe front.

În zona Moinești – Comănești, rafinăriile lucrau la capacitate maximă pentru a livra combustibilului necesar mașinăriilor armatei. Nu mai existau zile libere, doar duminica programul era mai redus. Exploarările pertrolifere de pe plaiurile băcăuane erau dealtfel singurele care le mai deținea România în acea perioadă după ce pierduse regiunea valea Prahovei la sfârșitul lui 1916. De bazinul văii Trotușului depindea întreaga industrie a statului iar căderea lor în mâinile inamicului însemna dealtfel și reducerea potențialului militar al armatei române care depindea în totalitate de produsele petrolifere băcăuane.

Probabil cel mai întemeiat motiv de liniște pentru băcăuani a fost prezența Comandamentului Armatei de Nord condusă de generalul Ctin. Prezan, și ulterior, a Armatei a II-a, ambele instalate „într-o frumoasă clădire, fostă proprietate a unui supus austriac”64 inginerul Anania (internat în prealabil într-un lagăr de concentrare). Din acestă clădire au plecat majoritatea ordinelor spre front, întocmite în zile grele de muncă și nopți nedormite. „Zeci de fire telefonice pornesc de la comandament, agățate prin pomi, traversând curți sau grădini, prinse de stâlpi de telegraf de-alungul șoselelor. Iar pe deasupra, mai este și un comandament de legătură al armatei rusești, cu risipa sa de fire telefonice, adevărat păienjeniș, care se întretaie cu ale noastre.”65Comandantul armatei a II-a, generalul Alexandru Averescu a locuit pe strada Justiției nr. 5. Pentru o vreme, vecin cu generalul Averescu, a locuit la str. Justiției nr 3, și generalul Henri Mathias Berthelot, șeful Misiunii militare franceze din România.66

Alături de aceștia, pe timpul războiului și-au mai stabilit amplasamentul în Bacău și alte grade înalte ofițerești precum generalii Eremia Grigorescu sau Arthur Văitoianu ; deseori, însuși regele a sosit la Bacău pentru diverse întâlniri, în care îi erau prezentate planurile operative ale armatei.

Casa Anania – Bacău –Centrul Comandamentului Armatei a II-a

Centrul de instrucție al armatei se afla în partea vestică a orașului, dincolo de gară, unde pe vremea păcii se afla cazarma și centrul de antrenament al Regimentului 12 Artilerie Bacău. „Tot la Bacău au fost amplasate și centrele de pregătire pentru luptă a trei corpuri din Armata a IX-a rusă.”67

Generalul Berthelot remarca la 31 mai că „infanteria continuă să se instruiască pentru atacul unor poziții întărite, să lupte cu grenada, să lucreze în cooperare cu artileria, să facă lucrări de organizare defensivă. Mitralierele sunt în număr necesar peste tot și mai rămâne o rezervă destul de importantă.”68

Armata a primit și avioane noi de tip francez, organizându-se o bază aeriană de escadrile pentru avioane de vânătoare la Răcăciuni cu o componență mixtă româno-franceză. Aceste avioane făceau parte din Grupul 1 Aeronautic, comandat de maiorul aviator Alexandru Sturdza cu sediul la Bacău.69În aprilie 1918 s-a instalat și Grupul II Aeronautic la Fântânele, vestul Bacăului.

Numărul locuitorilor din orașul Bacău mobilizați la începutul campaniei a fost de 2086, majoritatea în regimentele 27 și 67 infanterie.70În totul cursul războiului, numărul nu poate depăși 5000 soldați care aveau domiciliu în Bacău, având în vedere că numărul românilor din oraș nu depășea 12.000 locuitori și că nu puteau fi mobilizați evreii sau țiganii. Aceștia puteau fi încadrați în rândurile armatei române, doar în calitate de voluntari.

Bacău – 1917 – cavalerie românească prin fața Primăriei

Agitațiile comuniste din Rusia și-au făcut simțite prezența încă din primăvara lui 1917 și la Bacău. Cu toate că oficialitățile române luaseră măsuri ca ideile revoluției să nu se infiltreze și în rândul soldaților români, unele manifestări nu au putut fi împiedicate. Astfel, la 17 mai 1917 la Bacău, soldații ruși au organizat un miting la care au participat și câteva sute de băcăuani. Scandând în general pentru pace, manifestanții ruși au primit inițial solidaritatea localnicilor care au participat la diferite mitinguri în care vorbitorii nuanțau inutilitatea continuării războiului, situația economică catastrofală, sau numărul imens de victime care s-au înregistrat. Infiltrarea ideilor socialiste a pus în gardă Marele Comandament al armatei române care trebuia să fie precaută ca aceste idei să nu se răspândească în rândul soldaților sau a civililor ; totuși acest lucru s-a produs.

Este cunoscut cazul din 26 mai 1917 când un grup de 33 socialiști români au fost executați de armată în curtea interioară a fabricii Letea. Printre ei s-au aflat Constantin Bunescu, Gheorghe Bucur sau Ilie Teodorescu.71 Motivele exacte nu le știm, deoarece arhiva fabricii a fost distrusă de Armata Sovietică în 1945.

Două evenimente majore au marcat Bacăul la finalul participării României la Marele Război. În octombrie 1917, în Rusia, bolșevicii au arestat țarul, au preluat puterea și intenționau să scoată țara din război, situație în care victoriile din vara lui 1917 puteau fi de prisos pentru România, deoarece se afla în imposibilitatea de a mai continua campania militară în condițiile în care urma să rămână singură și izolată pe frontul de Est.

În cursul lunii februarie trupele rusești părăseau în dezordine frontul, provocând diverse jafuri și distrugeri, situație în care regele este convins să înceapă discuțiile de pace cu reprezentanții Puterilor Centrale, deoarece era clar că România nu se mai putea baza pe fostul aliat. Un lucru mai puțin cunoscut a constat în faptul că primele negocieri de pace cu Puterile Centrale s-au desfășurat într-un vagon de tren la 14 februarie 1918 la Răcăciuni (30 km sud de Bacău). Regele Ferdinand I s-a întâlnit cu ministrul de externe austro-ungar Ottokar Czernin, care într-o notă ultimativă i-a cerut regelui abdicarea, demobilizarea armatei române și cedarea anumitor teritorii. În atare condiții, discuțiile s-au sistat după mai puțin de 30 minute, fiind apoi reluate după ce Rusia ieșise din război 4 zile mai târziu la 18 februarie 1918 în urma tratatului de la Brest – Litovsk. În cele din urmă România va semna la rându-i pacea separată cu Puterile Centrale la București la 24 aprilie 1918, în condițiile apropiate primelor negocieri de la Răcăciuni. Nesemnarea tratatului de către rege (tratatul fiind semnat doar de către prim-ministrul Alexandru Marghiloman) a dus în cele din urmă la nulitatea sa, România terminând războiul ca un stat învingător alături de puterile Antantei.

Ultimul eveniment notabil pe meleagurile băcăuane s-a produs la 10 noiembrie 1918, fiind cunoscut drept „Zborul Unirii.” Atunci, un echipaj condus de locotenentul aviator Vasile Niculescu (foto), însoțit de căpitanul Victor Precum a zburat de lângă Bacău (aeroportul de lângă Mărgineni) la Blaj, „pentru a transporta documente de mare importanță în vederea convocării Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.”72

Geanta sigilată conținea documente esențiale printre care și o scrisoare adresată de prim-ministrul I.C. Brătianu către Consiliul Național Român Central. Echipajul a zburat în condiții foarte grele, a trecut munții la 2600 m la o temperatură de – 40 grade C, cu carlinga deschisă, cei doi ofițeri nedispunând nici de parașute, nici de armament, aparatul pe care îl foloseau, modelul Farman 40 fiind destinat doar misiunilor de recunoaștere.73

Zborul a reușit, cei doi aterizând în preajma Câmpiei Libertății din Blaj și fiind întâmpinați de numeroși curioși sosiți să-i întâmpine. Din nefericire, locotenentul aviator Vasile Niculescu a fost dat uitării după război. După ce a stat 1 lună într-un lagăr bolșevic în 1919, restul vieții și-a petrecut-o în compania ceasurilor, practicând meseria de ceasornicar. Vasile Niculescu s-a stins din viață (ca și alți numeroși eroi) într-un total anonimat la 24 aprilie 198174

De-alungul întregii campanii a României la Marele Război în jur de 30000 băcăuani au luptat sub drapelul românesc, dintre care și-au pierdut viața, au fost declarați dispăruți sau captivi peste 5000, ultimul mort fiind căpitanul Ionescu Gheorghe din Regimentul 17 Infanterie în octombrie 1917.

Conform primei evaluări întocmită în 1933 de primarul de atunci al Bacăului Mihai Văgăonescu, veteran de război, se cunoaște situația detaliată a pierderilor omenești pentru majoritatea comunelor. Numărul total cunoscut la 1933 este de 4661 morți, cu mențiunea că unele comune nu înaintaseră numărul exact al celor trecuți la cele veșnice, deoarece nu aveau date concrete și corecte la acea vreme. Mihail Văgăonescu a înaintat cifra totală de 5513 morți conform analizei sale, mai apropiată de realitate. Se observă din tabelul de mai jos, că localitățile apropiate frontului au înregistrat cele mai multe victime75 :

La finalul conflagrației mondiale, în numai 10 zile, între 21 – 31 decembrie 1918, primăria Bacău a evaluat pagubele suferite de-alungul participării României la război.

Exceptând pierderile umane, primăria a evaluat pagubele totale de-alungul războiului la 124715 lei, constând în distrugeri provocate de armatele rusă și română.76Raportul a fost trimis Ministerului de Interne care urma a fi trimis împreună cu evaluările celorlalte județe la Conferința de Pace de la Paris din 1919. Ce a urmat, este deja cunoscut, Bacăul nu a fost inclus în categoria zonelor ocupate și distruse de inamic, astfel încât nu a primit nici o despăgubire.

Totuși, statul român va acorda primăriei suma de 76598 lei în anul 1920 pentru repararea unor imobile deteriorate de ruși sau români precum : Școala nr. 1 de Fete, Școala nr. 2 de Băieți, Ateneul, podul pestre Bistrița etc77

Războiul a trecut, viața revenise la normal. La 1 decembrie 1918, se realizase idealul românilor – Marea Unire, contribuția județului Bacău fiind esențială. La acest ideal contribuiseră nu numai soldații de pe front, ci întreaga societate, pornind de la oamenii de rând cărora le-au fost rechiziționate bunurile, care au suferit timp de 2 ani pentru binele fiilor, taților sau fraților de pe front și a țării, până la înalte personalități ale statului (primari, prefecți, generali etc) care și-au dat toată priceperea pentru împlinirea visului românilor : uniți sub același rege și sub aceleași culori.

Bacău – 1919

Aplicații ale tehnicilor moderne de predare – învățare și transmiterea cunoștințelor la cursul de istorie locală și la disciplinile înrudite

În cadrul acestui capitol, vom exemplifica la partea de metodică 10 metode moderne didactice care s-ar putea aplica la un curs de istorie locală. În lipsa unor manuale specializate pe istorie locală, predarea unui astfel de curs devine dificilă în lipsa unor metode adecvate subiectului sau a categoriei de vârstă a elevilor. Pentru realizarea unui curs de istorie locală sunt necesari anumiți pași și trebuie avute în vedere anumite obiective. Poate că cel mai important dintre ele este „structurarea conținutului astfel încât să se poată face legătura cu istoria națională și universală”,1 caz în care se situează și tema noastră.

Subiectul nostru fiind „Județul Bacău în război”, poate fi încadrat în tematica unui opțional, în cadrul căruia putem folosi pentru reușita lui următoarele metode activ-participative :

Jurnalul Dublu

Este o metodă prin care cititorii stabilesc o legătură strânsă între text și propria lor curiozitate și experiență. Acest jurnal este deosebit de util în situații în care elevii au de citit texte mai lungi, în afara clasei. Are ca scop formarea și dezvoltarea capacității de a învăța prin reflectarea în scris a unui text sau mesaj.

Pentru a realiza această metodă, elevii trebuie să împartă o pagină în două, trăgând pe mijloc o linie verticală. În partea stângă li se va cere să noteze un pasaj sau o imagine din text care ia impresionat în mod deosebit, pentru că i-a surprins, pentru că nu sunt de acord cu autorul, sau pentru că o consideră relevantă. În partea dreaptă li se va cere să comenteze acel pasaj: de ce l-au notat? La ce i-a făcut să se gândească? Ce întrebare au în legătură cu acel fragment? Ce i-a făcut să-l noteze? La ce i-a făcut să se gândească? De ce i-a intrigat? Pe măsura ce citesc, elevii se opresc din lectură și notează în jurnal. Unii profesori cer un număr minim de fragmente comentate, în funcție de dimensiunile textului. După ce elevii au realizat lectura textului, jurnalul poate fi util în faza de reflecție, dacă profesorul revine la text, cerându-le elevilor să spună ce comentarii au făcut în legătură cu pasaje diverse. Și profesorul ar trebui să fi făcut comentarii, pentru a atrage atenția asupra unor părți din text pe care ține neapărat să le discute cu elevii.

În altă variantă, după ce au citit în prealabil un text și au trasat linia care desparte pagina, elevii pot extrage principalele întrebări de referință ale textului în partea stângă, iar în partea dreaptă să răspundă la ele. Astfel se facilitează o sinteză cât mai corectă a subiectului. Întrebările realizate de elevi pot fi adresate chiar de către aceștia, altor colegi, realizându-se astfel un atractiv joc didactic.

În cazul temei noastre, putem utiliza următorul text, urmând ca elevii să aplice metoda Jurnalului Dublu :

„La începutul secolului al XX-lea, orașul Bacău dispunea de 2 străzi principale : Strada Mare și Strada Centrală, vii și aglomerate în timpul zilei datorită magazinelor înșiruite la marginea lor. Alături de ele, mai existau și altele secundare bine liniate dar nepavate precum : Calea Bacău – Roman, Calea Bacău – Ocna, și străzile Precista, Buna-Vestire, Busuioc, Județeană a Liceului (transformată în Ferdinand), Gării, Primăverii, Justiției, Armenească și Lecca. Orașul avea 16.187 locuitori(al 8-lea ca număr de locuitori din Moldova). Județul Bacău dispunea în anii dinaintea războiului de fabrici de lemn, fabrica de var hidraulic și ciment de la Grozești, fabrica de gaz de la Solonț, fabrica de mezeluri (1911), tăbăcăria „Filderman” (1886), o moară modernă (1892), fabrica de casînci „Gloria” (1913), fabrica de cărbuni de la Comănești, fabrica de zahăr de la Sascut fondată în 1875, fabrica de hârtie „Letea” (1881), fabrica de postavuri de la Buhuși (1885) dar și cel mai important centru de prelucrare a petrolului din Moldova – satul Valea Arinilor începând cu 1859, apoi zona Comanești – Moinești – Dărmănești. În vremea războiului, în Bacău a funcționat comandamentul Armatei de Nord și Armatei a II-a române, conduse de generalii Constantin Prezan și Alexandru Averescu.”

Câte străzi principale avea 1. Bacăul avea 2 străzi,

Bacăul la începutul sec. al Strada Mare și Strada Centrală

XX-lea?

Al câtă-lea oraș din Moldova 2. Era al 8-lea

era Bacăul după nr. populației?

Ce fel de fabrici erau în 3. Fabrici de lemn, gaz,

Județul Bacău? cărbuni, hârtie, ciment, etc

În ce zonă era cel mai important 4. Satul Valea Arinilor –

centru de prelucrare a petrolului zona Moinești – Comănești

din Moldova?

Ce armate aveau comandamentele 5. Armata de Nord și

în Bacău în vremea războiului? Armata a II-a

Cum s-au numit generalii care au 6. Constantin Prezan comandat din Bacău cele 2 armate? Alexandru Averescu

Metoda Jurnalului dublu este foarte îndrăgită în rândul elevilor cu vârste mai mici, și are următoarele puncte tari :

Încurajează exprimarea ideilor proprii

Facilitează formarea unui stil de învățare activă și conștientă

Poate fi utilizată și ca metodă de evaluare

Motivează învățarea și cunoașterea

Exersează deprinderi

Poate fi utilizată ca un joc didactic, etc

Investigația de grup

Reprezintă o metodă folosită îndeosebi la clasele mai mari și eterogene.

Este o metodă de cercetare a unui subiect, care se poate întinde pe o perioadă mai lungă.

„Aplicarea ei are în obiectiv atât formarea unui stil intelectual personal în cadrul cercetării, cât și dezvoltarea abilităților de a lucra într-un colectiv și a face prezentări.”2

Metoda se poate combina și cu alte tehnici de predare, pe durata întregului curs-opțional.

Astfel, având avantajul desfășurării pe mai multe ore (maxim până la finalizarea cursului), investigația oferă posibilitatea de a descoperi și aprofunda anumite aspecte ale tematicii, astfel încât la final poate îmbogăți valoarea cursului cu noi informații.

Metoda se poate utiliza pe un grup sau mai multe, cu condiția ca cerințele să fie împărțite echitabil tuturor. Astfel, pentru utilizarea metodeisunt necesari următorii pași :

Alegerea de către profesor-coordonator al subiectului sau subiectelor de cercetare

Pregătirea de către profesor a materialelor necesare studiului de către elevi, precum și a indicațiilor eventuale, dacă se va urmări parcurgerea anumitor itinerarii sau deplasări de studiu la muzee, case memoriale, zone cu importanță istorică etc.

Anunțarea temei de către profesor și crearea grupurilor; se anunță obiectivul investigației precum și forma de evaluare finală.

După ce s-au realizat acești pași, elevii pot elabora un plan al investigației și să-și împartă sarcinile.În tot acest timp, profesorul trebuie să monitorizeze activitatea grupului sau grupurilor și în caz de nevoie să intervină pentru diverse observații și indicații. Cercetarea se încheie prin prezentări în fața clasei. „Prezentările trebuie să fie interactive și interesante cu implicarea tuturor membrilor, iar după prezentări se generalizează investigația comună.”3

Subiectul Județul Bacău în război care l-am abordat în lucrarea noastră, poate fi supus metodei Investigației în grup după cum urmează : Deoarece predau în mediul rural, un subiect foarte atractiv de investigație poate fi realizarea unui istoric al comunei Sănduleni (jud. Bacău) în perioada primului război mondial. Astfel, această metodă se poate aplica paralel cu predarea unui curs-opțional despre Județul Bacău iar la finalul lui putem atinge 2 obiective : însușirea de cunoștințe despre județul Bacău dar și în același timp despre istoricul comunei în timpul Primului război mondial. Creindu-se o grupă de elevi cu nivel peste mediu al cunoștințelor de istorie, profesorul le poate da sarcina ca în decurs de 3 luni să realizeze un portofoliu cu informații inedite despre comuna lor în timpul războiului de reîntregire. Acesta poate conține următoarele documente: Culegerea de informații despre monumentele din comună închinate eroilor din primul război mondial precum și filmarea lor ; strângerea de informații cu ajutorul Arhivelor Primăriei locale despre locuitorii comunei care au participat la război ; consultarea monografiei comunei, pentru culegerea de informații despre rolul comunei în război ; interviuri cu bătrânii comunei sau cu veterani din al doilea război mondial, care ar avea cunoștințe despre viața comunei din vremurile războiului de reîntregire etc

SINELG (Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii și a Gândirii)

Reprezintă o modalitate de codificare a unui text, ce permite celui care învață să citească și să înțeleagă în mod activ un anumit conținut. Reprezintă o „tehnică de lectură interogativă a unui text, care se operează la Realizarea Sensului, după ce, în cadrul Evocării s-au actualizat unele informații.”4

Metoda se bazează pe cunoștințele anterioare ale elevilor. Profesorul, prezintă elevilor (opțional, pot fi încadrați și în grupe) un sistem de notare a lecturii unui text care urmează să îl citească. Astfel, pentru informația care deja o știu, elevii notează cu „✓”(Bifat) în dreptul frazei respective ; pentru noutăți se va bifa ,,+”, pentru informații diferite, neîtâlnite până la acel moment se va nota cu ,, –“ iar în cazul în care apar neclarități se va folosi ,,?”.

La finalul lecturii, informațiile se vor completa într-un tabel (pe caiet, fișe sau pe tablă) după următorul model :

Astfel, profesorul poate lămuri neclaritățile, iar cunoștințele incerte pot rămâne ca temă de cercetare pentru orele viitoare.

Metoda are următoarele puncte tari :

Contribuie la eficientizarea lecturii

Fiecare coloană poate constitui o sursă de discuții

Antrenează toți elevii

Oferă feed-back eficient

Motivează cunoașterea și învățarea, etc

În cadrul temei noastre, se poate utiliza următorul text la prima vedere, pe care elevii îl pot analiza în felul următor :

„Neoficial, în perioada decembrie 1916 – decembrie 1917, orașul Bacău avea constant o populație de peste 35000 persoane, dintre care localnici în jur de 20000. ? Orașul era foarte aglomerat din cauza refugiaților sosiți din sudul țării, care își părăsiseră casele invadate de inamici. ✓

În această perioadă la Bacău au activat 7 spitale, din care unul destinat celor bolnavi de tifos exantematic, și restul pentru răniții de pe front. + Din cauza războiului, traiul populației se înrăutățea în fiecare zi. ✓ Lipseau alimentele de bază – destinate trupelor, apoi prin legea rechiziției, au fost cumpărate la un preț sub cel al pieței toate produsele de care armata avea nevoie : verdețuri, legume, cereale, animale, postavuri, diferite produse din fier etc. – În localitățile din apropierea frontului precum Tg. Ocna, Slănic, Dărmănești, Moinești, staționau trupe române și ruse care au provocat diferite pagube localnicilor✓ ; rușii în special nu s-au comportat ca niște aliați veritabili. +De-alungul întregii campanii a României la Marele Război în jur de 30000 băcăuani au luptat sub drapelul românesc, dintre care și-au pierdut viața, au fost declarați dispăruți sau captivi peste 5000.” –

În urma efectuării analizei, se trec în tabel informațiile după cum urmează :

Profesorul poate lămuri eventualele neclarități la finalul lecției, sau le poate propune ca teme de reflecție, urmând a fi lămurite orele următoare după o temeinică documentare a elevilor.

R.A.I. (Răspunde – Aruncă – Întreabă)

Este o metodă modernă și antrenantă care se folosește de obicei la spargerea gheții, dar e la fel de eficientă și ca o formă de consolidare și evaluare și constă în formularea unor întrebări de către elevi dintr-o anumită temă.

Se utilizează de obicei o minge mică care va fi aruncată de la un elev la altul, respectând următoarele reguli : Elevul care are mingea, va formula o întrebare din lecție – aruncă mingea către un coleg (la alegerea lui) care va trebui să răspundă la întrebare, apoi la rându-i să formuleze o întrebare către alt coleg și să-i arunce mingea. Dacă un elev nu cunoaște răspunsul, va fi eliminat din joc, astfel, vor rămâne în final cei mai bine pregătiți. Pentru eficientizarea metodei, se recomandă ca elevii să fie poziționați într-un cerc. Întrebările formulate trebuie să fie clare, scurte, concise, să nu conțină sau să sugereze răspunsul, și preferabil să nu se repete. Elevul care nu știe să formuleze o întrebare este la rându-i exclus.

Metoda, are numeroase puncte tari, cum ar fi :

Stimulează și dezvoltă capacitatea de a comunica

Poate fi utilizată în orice moment al lecției

Facilizează inter și autoevaluarea

Nu solicită mult timp

Evidențiază lacunele în înțelegere și cunoaștere

Presupune participarea tuturor elevilor, etc

La cursul opțional despre istoria județului Bacău în perioada primului război mondial, elevii ar putea formula următoarele întrebări, însoțite de următoarele răspunsuri :

Câte familii de refugiați locuiau în Bacău între 1916 – 1917

R : 691

Cum s-a numit epidemia care făcea numeroase victime atât în rândul civililor cât și a soldaților ?

R : tifos exantematic

Cum arătau străzile Bacăului în acea perioadă?

R : nepavate, pline cu gropi, foarte rele, etc.

De ce s-a dat ordin să nu consume nici un fel de bomboane sau alimente găsite?

R : Considerau că ar putea fi otrăvite de către inamici

De ce se înrăutățea traiul populației?

R : Deoarece duceau lipsă de alimente, care erau îndreptate către Armată, etc

Care era prima impresie a soldaților români despre cei ruși?

R : Bună, ofereau un sentiment de încredere datorită numărului lor mare, etc.

Cum s-au comportat rușii în localitățile de lângă front (Tg Ocna, Slănic,

Dărmănești, Moinești, Comănești etc)

R : Provocau diverse pagube, au intrat în conflict cu localniciii, etc

Ce producea fabrica de hârtie Letea în timpul războiului?

R : foițe pentru țigări, hârtie pentru hărți, hârtie groasă, timbre, chibrituri, vată de celuloză, etc

Cine conducea fabrica Letea între 1916 – 1917 ?

R : Dinu (Constantin) Brătianu

De ce era importantă în acea perioadă zona Moinești – Comănești care era foarte bine păzită ?

R : Datorită resurselor de petrol necesare armatei și industriei etc

Ce general român a locuit în Bacău între 1916 – 1917 ?

R : Generalul Alexandru Averescu

Cum s-a numit generalul francez care a locuit pentru o vreme în Bacău între 1916 – 1917?

R : Generalul Henri Berthelot

Unde avea sediul Armata a II-a română ?

R : Casa Anania

Unde s-a organizat o bază aeriană din primăvara anului 1917?

R : Răcăciuni

Unde au avut loc în 1918 primele negocieri de pace ale României cu Puterile Centrale?

R : La Răcăciuni

Cum s-a numit locotenentul-aviator care a realizat în 1918 „Zborul Unirii”?

R : Vasile Niculescu

Mozaic (Jigsaw)

Această metodă modernă se poate aplica pentru cercetarea unui material amplu/ cooperarea și înțelegerea unei lecții noi și îi implică pe elevi în propria lor educație. „Obiectivele atitudionale urmărite prin aplicarea acestei tehnici sunt educarea responsabilității și dezvoltarea abilităților de învățare.”5

Pentru aplicarea cu succes a acestei metode sunt necesari următirii pași :

Profesorul pregătește 4 texte diferite dintr-o anumită temă. Aceste texte trebuie să cuprindă anumite subcapitole, astfel încât sarcinile elevilor să fie diferite.

Se formează 4 grupe de experți care vor analiza textele primite.

În cadrul grupului se citește textul, se răspunde la întrebările care sunt atașate acestuia, și se stabilește modalitatea prin care membrii grupului vor împărtăși noțiunile noi către colegii lor din celelalte grupuri.

În ultima fază a metodei, elevii își vor prezenta lucrările pentru ca să-i determine pe ceilalți colegi să-și însușească noile noțiuni ; acest lucru se poate reealiza prin mai multe modalități : prezentarea unor scheme pe fișe în fața clasei, prezentarea pe platforma IT, cu ajutorul videoproiectorului dacă lecția are loc într-un laborator specializat, sau prezentarea pe tablă în forma clasică, fiecare grupă desemnând câte un elev care va trece schematic într-un tabel ideile de bază.

Metoda, are următoarele puncte tari :

Elevii învață să comunice propriile idei

Dispar ierarhiile

Poate fi aplicată la clase numeroase

Încurajează comunicarea

Stimulează cooperarea între elevi

Poate fi aplicată atât pe parcursul uneia sau mai multe lecții

Elevii învață să demonstreze, să adreseze întrebări

Poate fi aplicată la orice categorie de vârstă, etc

În cadrul temei noastre, putem folosi următoarele fișe pentru cel 4 grupe. Elevilor li se va cere să extragă ideile principale, apoi să fie trecute la tablă într-un tabel după cum urmează :

Fiecare text are 4 cerințe astfel încât fiecare membru al grupei are repartizată câte una.

Fișa 1. Grupa I

În perioada ce a precedat războiul de reîntregire, județul Bacău era unul de mărime medie, situat în inima Moldovei, la confluența Siretului cu Bistrițea, cu o suprafață de 3973 km², mai mic față de suprafața din zilele noastre : 6.603 km². Ultima statistică oficială a statului dinaintea războiului privitoare la recensământul populației, organizarea administrativă dar și a ocupațiilor locuitorilor datează din 1908, și aceea incompletă, deoarece existau multe sate și cătune care nu erau menționate deoarece se știau prea puține despre ele, sau aproape deloc. Astfel la 1902 conform Anuarului Național al României, județul Bacău era compus din 4 orașe-plăși, 2 comune urbane, 88 comune rurale și 380 cătune, pentru ca la 1908 să figureze 457. Populația totală a județului era de 196.135 locuitori, din care un număr însemnat locuiau în mediul rural : 171.747, și numai 24.388 în cele 4 orașe , mai sus menționate dintre care orașul Bacău era cel mai mare, întins pe 769 hectare, cu un număr de 16.187 locuitori(al 8-lea ca număr de locuitori din Moldova). Din aceștia, 7850 erau evrei, numărul cel mai mare din toate orașele moldovene. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor județului erau ortodoxi, dar se înregistrează o pondere foarte ridicată a catolicilor și protestanților, care erau 35677(locul 2 în țară), iudaicii 15957, 8 musulmani și 619 de alte religii. Pe teritoriul județului existau 222 biserici ortodoxe, 79 biserici și capele catolice, 10 sinagogi și 2 biserici aromâne. În funcție de ocupație, 359 erau înregistrați ca agricultori, 900 meseriași, 18 industriași, 921 muncitori, 719 comercianți, 894 liber profesioniști și 11142 fără ocupație. Foarte puțini locuitori, erau știutori de carte, din 196135 locuitori un număr de 127212 erau declarați analfabeți. Acest aspect s-a datorat puținelor instituții școlare din acea perioadă, accesului diferențiat la educație, și a faptului că multe familii nu își dădeau copiii la școală, preferând să-i folosească la diferite munci gospodărești. Industria județului era dezvoltată, înaintea războiului activând fabrici de lemn, fabrica de var hidraulic și ciment de la Grozești, fabrica de gaz de la Solonț, fabrica de mezeluri (1911), tăbăcăria „Filderman” (1886), o moară modernă (1892), fabrica de casînci „Gloria” (1913), fabrica de cărbuni de la Comănești, fabrica de zahăr de la Sascut fondată în 1875, fabrica de hârtie „Letea” (1881), fabrica de postavuri de la Buhuși (1885) dar și cel mai important centru de prelucrare a petrolului din Moldova – satul Valea Arinilor începând cu 1859, apoi zona Comanești – Moinești – Dărmănești.

Cerințe :

Extrageți principalele caracteristici ale populației județului din următoarele puncte de vedere: numărul locuitorilor, ocupațiile locuitorilor, religii existente, fabrici și inteprinderi în care lucrau aceștia.

Fișa 2. Grupa a II-a

Bacăul era oraș tipic de provincie de la începutul secolului XX. Cu toate că în a doua parte a secolului XIX se construiseră sub guvernarea Partidului Național Liberal unele edificii precum Palatul administrativ (1886 – 1890), biblioteca județeană „Costache Sturdza” (terminată în 1903), Palatul „Ateneului”, Sediul Poliției și Pompierilor, Teatrul, Podul de fier peste Bistrița, gara și calea ferată (1872) etc, orașul ducea lipsă de facilități elementare precum străzile pavate, iluminatul public (se începe abia în 1902 folosirea curentului electric, beneficiind doar Strada Mare) sau alimentarea cu apă curentă (începând cu 1909 au început lucrările pentru canalizare, folosind apa râului Bistrița).

În 1904, Nicolae Iorga își notase impresiile despre urbea băcăuană în celebra operă „Sate și mănăstiri din România”: „acest Bacău românesc, strămoșesc, omenesc, piere în neguri sau mai bine în norii de praf ce se ridică în cale. Șoseaua aceasta de pustiu nu duce la nici o stradă, căci străzi nu se află în Bacău, ci tot șosele ca acestea, pe care vântul ridică și distruge movile mișcătoare.”

Orașul dispunea de 2 străzi principale : Strada Mare și Strada Centrală, vii și aglomerate în timpul zilei datorită magazinelor înșiruite la marginea lor. Alături de ele, mai existau și altele secundare bine liniate dar nepavate precum : Calea Bacău – Roman, Calea Bacău – Ocna, și străzile Precista, Buna-Vestire, Busuioc, Județeană a Liceului (transformată în Ferdinand), Gării, Primăverii, Justiției, Armenească și Lecca. Se evidențiau clădirile gri-cenușii din centru, structurate îndeosebi pe 2 nivele care contrastau cu casele sărăcăcioase și dezordonate din lemn și pământ de pe arterele secundare. Majoritatea cartierelor erau insalubre, locuite de muncitori și țărani care locuiau la limita sărăciei, aspectul general fiind tipic unei mahala. Costache Radu, primar al Bacăului începând cu 1889, a avut primele tentative de a schimba imaginea orașului, cu toate că s-a confruntat cu o puternică opoziție a locuitorilor, care nu vedea rostul acestor investiții, gândind că sunt niște bani irosiți. Acestea au fost : pavarea trotuarelor centrale cu bazalt (cca. 10 km), creșterea numărului de lămpi cu gaz pe străzi (800 în 1894 de la 400 în 1888), lucrări pentru canalizare, inițierea serviciului sanitar (inexistent până atunci), modernizarea Halei centrale, deschiderea „Băncii comerțului la 1900”, etc .

Cerințe : Evidențiați principalele construcții ale orașului Bacău : edificii de cult, lipsuri, situația străzilor și părerea vizitatorilor.

Fișa 3. Grupa a III-a

În vremea războiului, orașul avea „aspectul unui stup, în care de dimineață până noaptea, mii de albine aleargă fără încetare. Te întrebi, cu bună dreptate, unde poate să încapă atâta lume, câtă se vede străbătând străzile, fie pe jos, fie în trăsuri, în căruțe sau automobile militare, în ambulanțe sau motociclete de tot felul, ce-și fac cu greu drum prin gropile și noroiul străzilor.” Neoficial, în perioada decembrie 1916 – decembrie 1917, orașul Bacău avea constant o populație de peste 35000 persoane, dintre care localnici în jur de 20000. În Bacău au activat 7 spitale pentru bolnavi și răniții de pe front, fiecare având un număr de înregistrare specific : Spitalul Nr.216 – Casa Pavel și Ana Cristea, Spitalul Nr. 217 – Liceul Ferdinand I, Spitalul Nr. 218 – Școala Nr. 2 Băieți, Spitalul Nr. 219 – Cercul Militar, Spitalul Nr. 223 – Lazaret, Spitalul Nr. 221 – Hotel Central și Spitalul Nr. 221 bis la Școala Israelită. În toiul luptelor s-au creat în Bacău două cimitire ale eroilor. Unul de la Poligonul de tragere (Sud-vestul orașului)și al doilea – mai mic – „Lazaret”, lângă spitalul cu aceeași denumire.

Viața cotidiană era presărată cu diverse neliniști și sentimente negative privitoare la evoluția frontului. Un refugiat era de părere că „Rafalele neîntrerupte de obuze de toate calibrele, ca o rostogolire uriașă de tunete și fulgere, trimit reflexe roșii pe toartele cerului. Luminile reflectate de nori se văd de la mari depărtări, chiar și aici de la Bacău.”

În plus, se crea confuzie și uneori panică datorită zvonurilor care se răspândeau cu repeziciune în acele vremuri, multe dintre ele false. Spre exemplu, Centrul Sanitar Bacău informa primăria la 4 octombrie 1916 că „s-ar fi aruncat bomboane din aeroplane inamice care ar conține otravă și chiar microbi. Cu onoare vă rog să binevoiți ca absolut nimeni să nu consume nici un fel de bomboane sau alimente găsite.”

În alt caz, Primăria cere Comandamentului Marelui Stat Major al Armatei de Nord să li se pună la dispoziție „gărzile necesare pentru păzirea uzinei electrice și a rezervorului de apă din oraș, deoarece în ziua de 15 curent, la rezervorul de apă din oraș s-a prezentat un domn necunoscut și a luat informații despre ce construcție este acolo, din ce parte vine apa și dacă este păzită de gardă.”

Probabil cel mai întemeiat motiv de liniște pentru băcăuani a fost prezența Comandamentului Armatei de Nord condusă de generalul Ctin. Prezan, și ulterior, a Armatei a II-a, ambele instalate „într-o frumoasă clădire, fostă proprietate a unui supus austriac” inginerul Anania. ). Din acestă clădire, situată astăzi pe strada George Bacovia (numită atunci bulevardul Ferdinand I) au plecat majoritatea ordinelor spre front, întocmite în zile grele de muncă și nopți nedormite.

Cerințe : Extrageți principalele aspecte ale Bacăului din anul 1917 cum ar fi : refugiați, spitale, viața cotidiană și armata.

Fișa 4. Grupa a IV-a

Traiul populației se înrăutățea constant odată cu evoluția războiului. Dacă la începutul campaniei, produsele de bază precum pâinea, zahărul sau cartoful se găseau foarte greu sau aproape de loc, necesitățile armatei au determinat aplicarea legii rechiziției prin care populația era obligată să vândă armatei contra unui preț stabilit în prealabil diferite produse de care aceasta avea nevoie începând de la zarzavaturi, furaje sau legume, până la sănii, trăsuri, diferite postavuri, etc. Exceptându-i pe vrânceni, nimeni dintre românii liberi nu au mai îndurat la fel de mult precum băcăuanii. S-au creat comisii speciale de rechiziție compuse dintr-un atașat militar pe lângă membrii prefecturii și a jandarmeriei. Primarii din teritoriu erau direct responsabili pentru întocmirea rapoartelor cerute de către armată.

După ce pâinea lipsea aproape cu desăvârșire, „Ministerul de război face cunoscut că pentru echilibrarea consumului de pâine și mămăligă în raport cu cerealele disponibile, populația să consume obligatoriu mămăliga de două ori pe săptămână.[…]A se opri consumul pâinei în zilele de marți și sâmbătă.”

Înrăutățirea vremii a atras insistențe frecvente din partea armatei pentru bunuri diverse. De la Cleja „s-a rechiziționat un nr. de 28 căciuli, 25 cojoace, 213 bonde și 7 pieptare” din Bacău „s-a rechiziționat 1 kg. Ceară, 30 ace de curelărie și 4 cutii smoală neagră, articole ce s-au mai putut găsi pe piața orașului” de la Tazlău s-au expediat 11 care cu 7000 kg prune uscate, 1600 kg nuci, 80 kg slănină afumată, 12 kg usturoi, 272 cămăși, 222 ismene și 106 căciuli” iar de la Doftana „se rechiziționează fân zilnic de către corpurile de trupă care sunt la Dărmănești – Regimentul 8 Artilerie, Regimentul 4 Vânători și de o companie de bicicliști ce se află îm această comună.”

Începând cu luna februarie 1917, prefectura era informată că trebuie să livreze lunar către Armata a II-a, următoarele cantități : „800 vagoane de fân, 400 vagoane de paie, 700 vagoane de orz, 300 vagoane de porumb, 1000 vagoane grâu, 120 vagoane cartofi, fasole și mazăre.”

Un alt ordin viza rechiziționarea tuturor cailor de peste 1 an și înălțimea de cel puțin 1,40 m, precum și a boilor pentru jug. Deasemenea, se menționa clar că era interzisă vânzarea acestor animale precum și a vitelor sau oilor către alte persoane decât cele autorizate de armată. În lipsa furajelor, și a banilor pentru traiul zilnic, oamenii încercau să găsească soluții pentru a vinde animalele la un preț mai bun decât ce li se oferea prin legea rechiziției, cu riscul de a intra sub lupa autorităților. Jandarmeria locală era responsabilă pentru detectarea acelor persoane care nu se supun legilor în vigoare, iar cei găsiți vinovați puteau fi chiar amendați sau închiși.

Cerințe : Extrageți principalele aspecte ale Bacăului din anul 1917 cum ar fi : traiul populației, definirea rechiziției și exemple, situația animalelor și rolul jandarmeriei.

Lotus / Floare de nufăr

Metoda sau tehnica Lotus oferă posibilitatea elevilor de a stabili relații între noțiuni, între cunoștințe, pe baza unei teme principale din care derivă alte opt teme (tot atâtea câte petale are floarea de lotus). Demersul metodologic pentru această metodă presupune următorii pași :

Profesorul alege o temă care se va plasa în centrul unei scheme sau diagrame (preferabil pe tablă).

Se formează 8 grupuri mici (2-3 elevi) care vor avea sarcina de a stabili interacțiunile-relațiile dintre tema principală și subteme.

Profesorul prezintă modalitatea de aplicare a metodei, apoi solicită elevilor din cele 8 grupe să propună 8 idei-subteme, care vor fi trecute în cele 8 cadrane care înconjoară tema principală.

Cele 8 grupuri vor gândi apoi conexiuni pentru fiecare subtemă, derivând astfel noi idei.

În forma finală, fiecare grup va prezenta rezultatele subtemei sale, și se vor fixa astfel ideile noi sau se vor lămuri lacunele.

Metoda Lotusului are numeroase puncte forte cum ar fi :

Stimulează potențialul creativ

Dezvoltă capacități de selectare-diferențiere

Exersează deprinderi de selectare și prezentare a noțiunilor

Întărește relația de grup

Poate fi folosită pentru însușirea unor noi cunoștințe

Încurajează comunicare și dezvoltarea relațiilor interumane

Poate fi folosită la orice categorie de vârstă, etc

Dezavantajele metodei/tehnicii țin mai mult de faptul că elevii fiind repartizați în multe grupuri mici este mai greu să fie supravegheați și îndrumați corespunzător. Profesorului îi este greu să își distribuie atenția astfel încât să poată nota fiecare idee lansată de către copii sau să poată corecta informațiile greșite. Totodată, timpul adecvat inițial poate fi depășit în cazul elevilor cu un ritm mai scăzut

În cazul temei noastre, se poate realiza următoarea schemă tematică, împreună cu prezentarea unei subteme :

Subtema : Viața Cotidiană în jud. Bacău în timpul războiului

Creșterea prețurilor

Lipsa alimentelor Neîncredere

în viitor

Spaimă

Aglomerație

Lipsa locurilor de muncă Rechiziție

Teamă – Spionaj

Lectura ghidată

„Lectura ghidată este o tehnică de lucru pe un text narativ, care nu a fost citit anterior și care prin subiectul lui captivant, trebuie să-i motiveze pe cititori și să lanseze diverse presupuneri.”6

Metoda utilizează astfel, lecturarea anumitui conținut, încercând să le formeze elevilor – cititori deprinderi pentru citire, analiză și gândire critică. Opțional, textul poate fi citit și de către profesor, acest lucru implicând o activitate mai redusă din partea elevilor.

Pașii care trebuie urmați sunt :

Pregătirea de către profesor a unui text narativ, împărțit pe mai multe pasaje(acestea pot fi decupate, astfel încât la elevi să ajungă pe rând, fără a ști ce se va întâmpla în următorul pasaj).

După ce profesorul explică în ce constă metoda, împarte primul pasaj elevilor, care pot fi ordonați și în 2 grupe, urmând a citi pe rând diferite fragmente.

După ce este citit primul pasaj, profesorul adresează unele întrebări referitoare la conținutul său, cum ar fi evidențierea anumitor aspecte, reliefarea unor trăsături sau sentimente etc.

La finalul discuției, profesorul îi poate solicita pe elevi să facă anumite presupuneri despre ce cred că se va întâmpla în pasajul următor, modalitate prin care păstrează suspansul și interesul pentru subiectul lecției.

Această procedură se va repeta până vor fi citite toate pasajele. Este relevant ca acestea să nu fie mai multe de 4-5, deoarece, pot interveni alți factori care ar influența bunul curs al metodei cum ar fi plictiseala sau neatenția. Înainte de citirea ultimului fragment, profesorul le poate cere opinia elevilor referitor la deznodământul final al textului, urmând ca fiecare să își exprime părerea personală.

După citirea tuturor pasajelor, se va relua discuția privind ideile principale extrase în urma citirii. Profesorul are posibilitatea să realizeze și o scurtă evaluare a noilor noțiuni.

Metoda are următoarele puncte tari :

Este captivantă și antrenantă

Elevii au posibilitatea să își expună propriile idei

Poate fi folosită pentru însușirea de noi cunoștințe

Pune în valoare diferite tipuri de gândire

Facilitează înțelegerea situațiilor, a cauzelor și urmărilor

Încurajează exprimarea ideilor proprii

Exersează deprinderi de citire și comunicare etc

Pentru tema noastră putem alege 3 pasaje. În urma citirii lor la prima vedere, elevii își pot crea o imagine a orașului Bacău în anii din vremea Primului război mondial, și solicitați de profesor cu diferite întrebări își pot da cu părerea sau pot aduce diferite completări :

1.

„În anul 1908 populația totală a județului era de 196.135 locuitori, din care un număr însemnat locuiau în mediul rural : 171.747, și numai 24.388 în cele 4 orașe , mai sus menționate dintre care orașul Bacău era cel mai mare, întins pe 769 hectare, cu un număr de 16.187 locuitori(al 8-lea ca număr de locuitori din Moldova). Din aceștia, 7850 erau evrei, numărul cel mai mare din toate orașele moldovene. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor județului erau ortodoxi, dar se înregistrează o pondere foarte ridicată a catolicilor și protestanților, care erau 35677(locul 2 în țară), iudaicii 15957, 8 musulmani și 619 de alte religii. Pe teritoriul județului existau 222 biserici ortodoxe, 79 biserici și capele catolice, 10 sinagogi și 2 biserici aromâne. Foarte puțini locuitori, erau știutori de carte, din 196135 locuitori un număr de 127212 erau declarați analfabeți. Acest aspect s-a datorat puținelor instituții școlare din acea perioadă, accesului diferențiat la educație, și a faptului că multe familii nu își dădeau copiii la școală, preferând să-i folosească la diferite munci gospodărești.”

2.

„Industria era dezvoltată. Județul Bacău dispunea în anii dinaintea războiului de fabrici de lemn, fabrica de var hidraulic și ciment de la Grozești, fabrica de gaz de la Solonț, fabrica de mezeluri (1911), tăbăcăria „Filderman” (1886), o moară modernă (1892), fabrica de casînci „Gloria” (1913), fabrica de cărbuni de la Comănești, fabrica de zahăr de la Sascut fondată în 1875, fabrica de hârtie „Letea” (1881), fabrica de postavuri de la Buhuși (1885) dar și cel mai important centru de prelucrare a petrolului din Moldova – satul Valea Arinilor începând cu 1859, apoi zona Comanești – Moinești – Dărmănești. În afară de acestea, în orașul Bacău existau și unități moderne, majoritatea patronate de industriași evrei precum : Broderii (Hirchenbein M.), Cafenele (Davidovici, Wexler), Pielării (Filderman), Jucării copii (Haller M.), Porțelanuri (Lipscovici T.), fabrica de bere Felix Grivel etc.”

3

„Arhitectonic, Bacăul era un oraș tipic de provincie de la începutul secolului XX. Cu toate că în a doua parte a secolului XIX se construiseră sub guvernarea Partidului Național Liberal unele edificii precum Palatul administrativ (1886 – 1890), biblioteca județeană „Costache Sturdza” (terminată în 1903), Palatul „Ateneului”, Sediul Poliției și Pompierilor, Teatrul, Podul de fier peste Bistrița, gara și calea ferată (1872) etc, orașul ducea lipsă de facilități elementare precum străzile pavate, iluminatul public (se începe abia în 1902 folosirea curentului electric, beneficiind doar Strada Mare) sau alimentarea cu apă curentă (începând cu 1909 au început lucrările pentru canalizare, folosind apa râului Bistrița. Orașul dispunea de 2 străzi principale : Strada Mare și Strada Centrală, vii și aglomerate în timpul zilei datorită magazinelor înșiruite la marginea lor. Alături de ele, mai existau și altele secundare bine liniate dar nepavate precum : Calea Bacău – Roman, Calea Bacău – Ocna, și străzile Precista, Buna-Vestire, Busuioc, Județeană a Liceului (transformată în Ferdinand), Gării, Primăverii, Justiției, Armenească și Lecca.”

Pixuri în pahar (Consultații în grup)

Este una din cele mai nou metode activ-participative.

„Tehnica dată poate fi utilizată la toate etapele cadrului de învățare. Scopul de bază constă în organizarea procesului de discuție în așa fel încît fiecare participant să aibă la sfârșit un produs concret, care va prezenta înțelegerea proprie a celor discutate. Aplicarea tehnicii permite îmbinarea a două forme de organizare a procesului de învățare – în grup și individual. Cu ajutorul ei poate fi identificat tabloul poziției membrilor grupului față de o problemă, care reflectă și puncte comune și deosebiri.”7

Precum reiese din denumire, pentru aplicarea acestei metode sunt necesare pixuri, câte un pahar pentru fiecare grupă organizată și coli A4.

Pentru realizarea acestei metode sunt necesari următorii pași :

Profesorul pregătește în prealabil câteva întrebări cheie – de reflecție care vor ajuta la rezolvarea anumitor probleme din tema care și-a propus-o.

Se vor organiza 3-4 grupuri ; membrii grupurilor au foi de lucru identice și câte un pix. Grupurile sunt organizate în jurul unei mese, în mijloc aflându-se un pahar în care sunt toate pixurile grupei.

După ce profesorul explică regulamentul metodei, se numește câte un lider al fiecărui grup care are rolul de a citi către membrii propriului grup întrebarea care i-a fost desemnată de către profesor ; întrebările pot fi alese la întâmplare, sau profesorul să aleagă întrebarea corespunzătoare fiecărei grupe.

Liderul fiecărui grup citește întrebarea anunțând începutul discuției. Timpul adecvat găsirii soluției la întrebare este 1 minut.

După expirarea timpului, liderul întreabă membrii grupului Toți sunt gata?. Dacă răspunsul e Nu, discuțiile mai pot continua pentru înca 30 secunde. În cazul în care răspunsul este da, atunci fiecare ia pixul din pahar în același timp și în liniște scriu pe foile de lucru răspunsul8 ; acestea pot fi diferite. După ce membrii grupului au terminat de scris răspunsurile, pixurile se pun la loc în pahar. Aceeași modalitate se păstrează și pentru următoarele întrebări, opțional liderul se poate schimba.

Răspunsurile pot fi așezate într-un tabel – grafic la tablă, apoi pot avea loc discuții de lămurire a eventualelor lacune. În așa fel, metoda poate fi îmbinată cu Mozaicul sau Turul Galeriilor. În cazul unei lecții de consolidare sau evaluare, se pot aprecia răspunsurile cele mai bune și originale cu note corespunzătoare.

Metoda „Pixuri în pahar” are următoarele puncte tari :

Mod eficient de sistematizare a informațiilor

Este o sursă de găsire a soluțiilor în urma lecturării și lucrului în echipă

Încurajează citirea coerentă

Mijloc activ de dezbatere

Elevii sunt încurajați să-i asculte pe ceilalți

Stimulează originalitatea

Poate fi folosită în orice moment al lecției, și la orice tip de lecție

Elevii sunt antrenați să lucreze într-un interval de timp

Încurajează competiția etc

Metoda nu poate fi aplicată la orice tip de clasă. Este necesară păstrarea liniștii în timpul gândirii și dezbaterii, și elevii să fie îndrumați corespunzător pentru momentele principale ale metodei.

Pentru tema noastră, următoarele întrebări ar fi ideale aplicării metodei „Pixuri în pahar” la o lecție de consolidare și sistematizare a cunoștințelor:

Care au fost motivele pentru care Bacăul a devenit un important centru militar începând cu sfârșitul anului 1917?

Cum a susținut popuplația județului Bacău campania armatei române din 1917?

Care a fost situația fabricilor și uzinelor băcăuane în vremea războiului?

Ce evenimente inedite s-au petrecut în județul Bacău în ultima parte a războiului?

În urma răspunsurilor date de elevi, se poate porni o dezbatere prin care profesorul poate lămuri anumite aspecte și să verifice nivelul de cunoștințe a elevilor până în acel moment.

Concursul

Reprezintă o metodă activ-participativă, foarte apreciată de către elevi, prin care profesorul constată nivelul de cunoștințe ale elevilor la finalul unei lecții sau a unui capitol. În cazul acestei metode mai este folosită denumirea „ metoda Bingo”, dar poate avea diferite variante și forme de organizare, astfel încât, o anumită denumire nu trebuie să reprezinte un impediment în organizarea în variante diferite ale concursului școlar.

În cadrul unui Concurs școlar, se organizează minim 2 echipaje care urmează a primi diferite sarcini de lucru dintr-o anumită temă. În cele mai întâlnite cazuri, conținutul concursului îl reprezintă o grilă de întrebări pe care cele 2 echipaje trebuie să le răspundă corect.

Pentru realizarea cu succes a unui concurs școlar sunt necesari următorii pași :

Întocmirea unui set de întrebări de către profesor ; acestea trebuie să fie încadrate unei anumite teme, să fie clare, să nu indice vreun răspuns, și de obicei să conțină 4 variante, dintre care una să fie corectă.

Profesorul organizează elevii în 2 echipaje (concursul poate avea loc și între clase din aceeași școală sau echipaje din școli diferite etc) ; în situația în care elevii fac parte din aceeași clasă, recomandăm ca echipajele să fie echilibrate.

Echipajele numesc câte un lider, care va urma să dea răspunsurile, după ce membrii se consultă între ei.

Concursul se poate desfășura în 2 modalități : a) folosindu-ne de tehnologia IT, întrebările urmează a fi afișate cu ajutorul videoproiectorului. În acest caz, fiecare întrebare trebuie trecută în câte un document Word, numerotat de la prima la întrebare la ultima (dacă sunt 16 întrebări trebuie să fie 16 documente Word numerotate de la 1 la 16). Elevii vor alege un număr, iar cel care moderează concursul (de obicei profesorul) va deschide documentul respectiv și va citi întrebarea. b) metoda se poate desfășura și cu ajutorul fișelor. Profesorul trebuie să întocmească în prealabil pe 16 fișe cele 16 întrebări, din care cele două echipaje își vor alege la întâmplare câte una, până acestea se epuizează. În ambele cazuri, scorul va fi ținut ori de către un juriu special, ori de către profesor pe tablă.

La final, după anunțarea rezultatelor, profesorul apreciază răspunsurile elevilor, recompensându-i pe măsură.

Concursul școlar are numeroase puncte tari, printre care :

Este o metodă atractivă și relaxantă

Poate fi utilizată la final de lecție, de capitol sau de semestru

Încurajează lucru în echipă

Crează puternice relații de grup

Stimulează competiția

Sunt implicați toți elevi

Se poate aplica la orice categorie de vârstă, etc

Ca orice metodă, concursul școlar are și limitele lui. Nu se recomandă folosirea în exces, deoarece poate provoca o rutină și relaxare periculoasă procesului instructiv-educativ.

În cazul temei noastre, putem folosi următoarele 16 întrebări pentru realizarea unui concurs școlar :

În ce localitate băcăuană s-a înființat în 1875 prima fabrică de zahăr din județ?

Sascut b) Mărgineni c) Răcăciuni d) Agăș

Ce se producea în fabrica băcăuană Letea (fondată 1881)?

postavuri b) alcool c) hârtie d) sobe de teracotă

Care din următoarele aspecte reprezenta o problemă a orașului Bacău la începutul

sec. XX?

Lipsa muncitorilor b) grevele de la calea ferată c) iluminatul d) străzile nepavate

Care din următoarele variante era o stradă importantă a orașului Bacău ?

Mihai Viteazul b) Precista c) Budapesta d) Mărășești

Care era media locuitorilor din Bacău în anul 1917 ?

35.000 b) 50.000 c) 10.000 d) 45.000

Care din următoarele denumiri era specifică unui spital din perioada 1916-1918?

Central b) Crucea Roșie c) Lazaret d) Henri Berhelot

Câte cimitire ale eroilor s-au fondat în Bacău încă din timpul luptelor din 1916?

două b) nici unul c) cinci d) nouă

Care din următoarele produse erau supuse legii rechiziției?

Legumele și fructele b) furajele și animalele c) metalele d) Toate variantele

De ce și-a oprit temporar activitatea fabrica Letea începând cu ianuarie 1917?

nu mai avea angajați b) nu mai avea conbustibil c) era foarte frig d) nu se știe

Ce se exploata în regiunea Moinești – Comănești ?

sare b) pădurile c) petrol d) metale prețioase

Cum se numea locația din Bacău unde și-a instalat sediul Armata a II-a în 1917?

Casa Margareta b) Grădina Publică c) Casa Lecca d) Casa Anania

Cine era comandantul Armatei a II-a române, cu sediul la Bacău?

Eremia Grigorescu b) Alexandru Macedon c) Artur Văitoianu d) Alexandru Averescu

Cum se numea șeful misiunii militare franceze?

Henri Berthelot b) Henri Pierre c) Christian Berthelot d) Philip Petain

În ce localitate din județul Bacău s-a organizat o bază aeriană în anul 1917?

Moinești b) Răcăciuni c) Sănduleni d) Mărășești

Unde au avut loc primele negocieri între regele României și reprezentatul Puterilor Centrale în vedere încheierii păcii (14 februarie 1918)?

Răcăciuni b) Bacău c) Focșani d) Onești

Cum s-a numit zborul de la Mărgineni (Bacău) – Blaj efectuat de Lt. Vasile Niculescu la 10 noiembrie 1918 ?

Zborul Păcii b) Zborul Carpaților c) Zborul Unirii d) Farman 40

Eseul de 5 minute

Este o modaltitate eficientă de a realza feed-back-ul la finalul unei ore de predare-învățare. Metoda determină elevii să expună pe o foaie ideile principale ale lecției care tocmai le-a fost predată, impresiile cele mai puternice, și îl sprijină pe profesor oferindu-i o idee clară despre succesul și eficiența lecției care tocmai a predat-o.

Pașii care trebuie urmați în vederea aplicării acestei metode sunt următorii :

Cu 7-8 minute înainte de finalul lecției, profesorul împarte elevilor câte o foaie albă.

Elevilor li se cere să scrie pe foaie într-un interval de 5 minute ideile principale ale lecției care e pe cale să se termine, în forma unui eseu ; metoda poate avea următoarele variabile : a) foile pot rămâne anonime, pentru a nu inhiba elevul să greșească de teama unei note mici sau să se grăbească considerând că nu are timp să scrie suficient. b) elevul își poate nota numele pe foaia de lucru, situație în care profesorul trebuie să îi comunice ora următoare lucrurile pozitive și negatice care le-a descoperit. c) Elevul poate fi solicitat să adreseze și câte o întrebare la finalul eseului referitor la un aspect care consideră că nu l-a înțeles suficient, sau unul care dorește să îl aprofundeze.

În general, eseul de 5 minute nu reprezintă o formă de evaluare ci doar una de constatare a nivelului de cunoștnțe a elevilor în urma unei lecții. În urma răspunsurilor elevilor, profesorul poate lămuri anumite neclarități ora următoare.

Această metodă are următoarele puncte tari :

Stimulează învățarea activă și conștientă

Oferă feed-back foarte bun

Încurajează exprimarea elevilor

Se aplică într-un timp scurt

Poate fi aplicată la orice tip de vârstă și la clasele numeroase și eterogene

Crează premisele proiectării didactice din ora următoare

În situația tematicei noastre, nu putem ghici structura eseului de 5 minute realizat de către elevi, însă prin constatările și întrebările care pot fi atașate de către elevi eseului, profesorul poate consolida anumite aspecte ale lecției prin explicarea detaliată a unor termeni și situații, utilizarea de Imagini și filme de epocă, vizite la anumite obiective istorice etc..

Capitolul III

„Pe aici nu se trece!”

Oituz – 1917

Războaiele dau învinși și învingători, morți, răniți, dispăruți, prizonieri, familii distruse, dar și fapte de legendă pe care urmașii celor care s-au jertfit să le aducă aminte peste ani pentru ca eroismul lor să nu fi fost de prisos. Așa s-a întâmplat și în vara lui 1917 la Porțile Moldovei – la Oituz – vârful triunghiului vitejiei românești din Marele Război, unde, într-o sălbatică încleștare cu forțe inamice superioare, soldații români purtând pușca într-o mână și triicolorul în alta au rezistat eroic invadatorilor scrijelind pe stânci cu sânge jurământul „Pe aici nu se trece”, și nu s-a trecut…

Din forța lor de rezistență, încăpățânarea de a nu ceda nici o palmă de pământ fără a lupta chiar și în inferioritate numerică, precum și a sacrificiul dus până la extrem între 26 iulie – 29 august 1917 în văile și munții Oituzului, a luat naștere România Mare.

Preambul

Bătălia este prezentată în mod diferit de istorici și analiști militari, astfel încât în unele cazuri datele de desfășurare nu coincid, sau sunt trecute în desfășurarea bătăliei unele unități militare care de altfel nu participaseră. Există situații în care este numită „a treia bătălie de la Oituz”, luându-se în calcul și confruntarea din 14-15 august 1916, când unitățile armatei de Nord au trecut munții în vederea campaniei din Transilvania ; neîntâmpinând o rezistență deosebită, nu putem afirma că în acea noapte s-a desfășurat o acțiune militară propriuzisă, granițele fiind apărate doar de câțiva grăniceri unguri care dealtfel, au fost luați prin surprindere și făcuți prizonieri. Alte surse dau încheiată bătălia care face subiectul acestei lucrări la 8 august 1917, însă inamicii au bombardat Slănicul și Tg Ocna și la sfârșitul acelei luni. Cert este că data începerii a fost 26 iulie-8 august (stil nou) cu barajul de artilerie de cca. 4 ore și jumătate din partea soldaților Puterilor Centrale și primul atac de infanterie asupra Diviziei a VII-a române. Bătălia a purtat o intenstitate puternică între 26 – 31 iulie, apoi a scăzut din cauza nereușitei invadatorilor, iar începând cu 29 august Marele Stat Major al trupelor inamice a hotărât încetarea ostilităților și păstrarea pozițiilor datorită situației dificile a trupelor austro-germane de pe frontul de la Isonzo (Italia) și de la Ypres (Belgia)de pe frontul de vest, unde dealtfel trimiseseră întăriri din rândul trupelor participante pe frontul românesc.

Importanța acestei bătălii, reiese din observația că, din întreg frontul românesc din vara anului 1917, inamicul și-a întărit cel mai bine pozițiile în zona Oituzului prin lucrări defensive, recunoașteri aeriene și terestre precum și masări de noi trupe, toate acestea desfășurate în cursul iernii și primăverii. Intenția lui era evidentă, străpungerea văii Oituzului, preluarea resurselor perolifere pentru continuarea campaniei și joncțiunea cu armata condusă de feldmareșalul Mackensen de la sud în preajma orașului Adjud ; de altfel, pentru germani, confruntarea de la Oituz a purtat denumirea de Bătălia pentru trecătorile din vestul Moldovei.

Rolul ei determinat a fost „a fost subliniat de prezența constantă a lui Mackensen, sigur de victorie”1 Acesta a vizitat constat frontul Oituzului în decursul lunilor mai și iunie, pentru a definitiva pregătirile pentru viitoarea ofensivă. Privitor la acest aspect, în cadrul Comandamentului aliat româno-rus, existau și voci care considerau că inamicii nu intenționează o acțiune de amploare în zona Oituzului, cum ar fi cazul generalului rus Scerbacev, și că atacul principal va fi dat de la sud în zona Focșani – Nămoloasa.

Din aceste considerente, văii Oituzului i-au fost repartizate 6 divizii aparținând Corpurilor 2 și 4 din componența Armatei a II-a care aveau atribuții defensive și se aflau în inferioritate evidentă față de inamic care crease numeric un avantaj de 4-1. Acestea au fost nevoite să participe și la acțiunea de la Mărăști de la începutul lui iulie, astfel încât în momentul declanșării ofensivei de la Oituz din 26 iulie, majoritatea diviziilor erau extenuate și incomplete. De partea cealaltă, Armata I, poziționată la sud, a avut la dispoziție trupe refăcute în timpul iernii, grupate în Corpurile 1, 3 și 5 armată, totalizând 9 divizii.

La conferința de la Domnești din 16 iunie 1917, generalul Averescu, comandantul Armatei a II-a, considera că „acești oameni [membrii Comandamentului aliat] scapă din vedere importanța direcțiunei Tg. Ocna – Moinești,”2concentrându-se efectiv doar pe acțiunile din sud. Într-o conversație pe aceeași temă la Adjud cu generalul Eremia Grigorescu, cel care oprise prima încercare a trupelor austro-germane de a pătrunde prin pasul Oituz în toamna lui 1916, acesta din urmă era convins că se va produce cât de curând o acțiune de amploare din partea inamicilor,3lucru care de altfel s-a și produs.

Interesant de știut este faptul ca în vara anului 1917, în România se afla una din cele mai mari concentrări de forțe din Primul Război Mondial : 9 armate, 80 de divizii de infanterie și 19 de cavalerie totalizând 974 de batalioane, 550 de escadroane, 923 de baterii de artilerie. Efectivele umane cifrau 800.000 de combatanți și 1.000.000 rezerve.

Frontul avea o lungime de aprox. 560 km pornind de la est de Dorna până la vărsarea Dunării în Marea Neagră.4

Cele două Armate române erau sprijinite de forțe ruse încadrate în 3 armate : 4,6 și 9, cu un efectiv de aproximativ 330.000 soldați grupați în 45 divizii din care 3 în rezervă situate la Comănești, Bacău și Tg.Ocna. Forțele inamice erau organizate în iunie 1917 în două grupuri principale : Grupul de Armate feldmareșal von Mackensen compusă în general din trupe germane și bulgare care activau la sud, respectiv Grupul de armate arhiducele Iosif poziționată pe linia Carpaților Orientali, având efective formate din austrieci, unguri și germani ; după ce a înfruntat Armata a II-a la Mărăști, acesteia din urmă i-a revenit misiunea de a forța pătrunderea în bazinul Trotușului prin valea Oituzului, pentru acest scop repartizându-i-se 24 divizii care aveau în componență trupe specializate pentru luptele în munți cum ar fi : Brigada 16 Munte – Austro-Ungară sau Brigada 8 Munte Germană.5De altfel, pe întreagul front românesc, Puterile Centrale își creaseră avantaj numeric și tehnic doar la Oituz, motivele fiind : rotirea trupelor Armatei a II-a române, care au poziționat toată iarna în defensivă, folosirea unor unități combative și la bătălia de la Mărăști sau minimalizarea frontului de către Comandamentul aliat,

La 16 iulie 1917, cu numai 10 zile înaintea bătăliei de la Oituz, „s-a prins pe plaiul Măgurei un caporal român de origine care declară că a sosit la 11 iulie cu batalionul 28 marș. Odată cu ei au venit și 5000 oameni. Au venit 3 trenuri a 50 vagoane.”6 Unitățile inamice începeau să se grupeze, punând în gardă comandamentul românesc. Desfășurarea evenimentelor, a dus la redistribuirea diviziilor în funcție de necesitatea frontului, astfel încât au fost situații în care valea Oituzului a fost slab apărată de trupele aliate. Din cauza rotației constante a trupelor, fortificațiile erau deasemenea într-o stare neglijentă față de cele ale inamicului. „Nu era decât o singură linie de apărare și nici aceasta nu era continuă ; o a doua linie nu există. Rețelele de sârmă erau slabe ; parii rar bătuți. Distanța între inamic varia între 70 metri și un kilometru.”7

Datorită lungimii frontului Armatei a II-a (37 km), au existat cazuri în care armata a solicitat sprijinul populației. În lipsa unei legi speciale care să oblige civilii să muncească pentru armată, cu greu se puteau strânge persoane pentru a presta aceste servicii, mai ales că majoritatea bărbaților erau mobilizați, iar localitățile din preajma frontului erau în general părăsite de către localnici, refugiați cât mai departe de zona ostilităților. La 17 martie 1917 Biroul de Mobilizare inista la Comandamentul Companiei de Jandarmi Bacău : „Rog a ne comunica de urgență cauza pentru care nu s-a trimis la tranșee lucrători civili în zona de 20 km de o parte și de alta a liniei de fortificație.”8

În viziunea comandamentului inamic, ofensiva de la Oituz din vara lui 1917, depindea de reușita acțiunii de la Mărășești, denumită Bătălia pentru porțile Moldovei declanșată la 24 iulie. „Dacă românii vor rezista la primul atac a lui Mackensen – raporta Arhiducele Iosif la 22 iulie – , vom pregăti și noi un atac spre Onești,”9 lucru care de altfel s-a și produs.

Confruntările armatei române cu cele ale Puterilor Centrale din vara lui 1917 au început la 11 iulie cu acțiunea ofensivă a Armatei a II-a împotriva Grupului Gerock și a flancului drept al Armatei I Austro-Ungare la Mărăști. În urma a 9 zile de lupte intense, armata română a eliberat aproximativ 600 km2, și 30 de localități. Succesul înregistrat de armata condusă de generalul Averescu a contribuit la ridicarea moralului soldaților români, în vedea confruntărilor viitoare. Obținerea succesului de la Mărăști de către Armata a II-a, a forțat Comandamentul inamic să treacă rapid la ofensivă, datorită faptului că exista riscul ca românii să speculeze pozițiile câștigate la Mărăști și să dezvolte un atac contra Armatei 1 Austro – Ungare care se afla în acele momente expusă. Astfel, a rezultat acțiunea ofensivă a Armatei a IX-a germane care este cunoscută drept Bătălia de la Mărășești, începută la 24 iulie. Scopurile ei erau lovitura principală în direcția Focșani – Panciu – Adjud pentru debarasarea trupelor românești din zona Mărăștiului și nu în ultimul rând, joncțiunea cu Grupul Gerock care trebuia să treacă la ofensivă în zona Oituzului concomitent cu acțiunea de la Mărășești.

În acest mod, 2 zile mai târziu, la 26 iulie, tunurile inamice de toate calibrele băteau pozițiile românești din valea Oituzului ; se declanșase infernul.

Tranșee românească – valea Oituzului

Față în față…

În momentul începerii bătăliei, pozițiile românești erau apărate de soldați din Corpul 4 și Corpul 2, după cum urmează : Corpul 4, condus de generalul Gheorghe Văleanu avea Divizia a VII-a Infanterie, sosită de la Mărăști, era poziționată între valea râului Dofteana și valea Oituzului ; Divizia a VI-a Infanterie, între valea Oituzului și valea Cașinului sosită de la Armata I ; Divizia a VIII-a Infanterie urma la stânga Diviziei a VI-a, ocupând frontul între Valea Cașinului și Zboina Neagră. Corpul 2, condus de Artur Văitoianu avea în componență 3 divizii și anume 1,3 și 12, ultima sosită la rându-i de pe frontul de la Mărăști, și erau poziționate în continuarea Corpului 4 între Zboina Neagră și Valea Sării10. Rezerva armatei române era destul de modestă în condițiile intensității bătăliei și consta în doar 4 batalioane care aparțineau Corpului 2. La flancul stâng al armatei române, în zona Slănic – Dofteana se aflau unități ale Armatei a IX-a ruse. Inamicul a atacat cu Grupul Gerock (denumirea provine de la generalul german cu același nume care a condus trupele), respectiv Armata 1 austro – ungară, care aveau în componența inițială 5 divizii plus alte elemente independete și specifice luptelor din munți : Batalionul Alpin german, Batalionul de vânători de munte bavarezi, etc.

Adversarii se confruntau într-o zonă muntoasă, cu păduri care țineau rol de paravan, presărate cu râpe abrupte care aduc aminte de peisajul de la Posada din 1330.

Luptele se duceau pentru fiecare vârf sau deal, care era esențial în dezvoltarea atacurilor ulterioare.

26 Iulie 1917…Începe „furtuna”…

Bătălia a început la ora 6 dimineața cu un violent atac de artilerie asupra întregului Corp IV al armatei române, în special în zona Diviziei a VII-a. Fortificațiile slabe nu au rezistat, astfel încât din prima zi, pierderile au fost însemnate. Mai grea era situația pentru trupele care au fost trimise pe diferite dealuri, imediat cum au sosit pe front : „Soldații n-avură răgaz să facă tranșee, ci fură nevoiți să sape în stâncă măști individuale, în spatele cărora se adăposteau.”11

La ora 10 : 30 atacul artileriei s-a oprit iar trupele de infaterie austro – germane trec la ofensivă. Vizate erau vf Ungureanu (cota 779), vf. Pravila (875) și vf. Bălcuța (699) de unde puteau dezvolta ulterior altă ofensivă. Pentru reușita operațiuni s-a efectuat un atac direct asupra văii Oituzului în direcția Onești. După 4-5 atacuri asupra vf-lui Ungureanu, acesta pică în mâinile inamicului în jurul ore 17:00, cum dealtfel s-a întamplat cu vf. Bălcuța de la Sud. În acțiunile de pe vf. Ungureanu a participat și cunoscutul scriitor Camil Petrescu. Experiență militară l-a marcat toată viața, după cum dealtfel a descris : „Am fost făcut prizonier în ziua de 26 iulie 1917, în următoarele împrejurări: Făceam parte din Regimentul Suceava Nr. 16, comandat de dl. Colonel Cezar Mihail, și eram comandantul secției I de mitraliere din Comp. 8 a. ; aveam piesele pe cota Ungureanu. Încă din seara de 25 iulie 1917 inamicul a început pregătirea de artilerie, care a devenit violentă în dimineața zilei de 26 iulie continuând cu cea mai mare intensitate până la ora 10 când s-a produs un atac general pe toată Valea Oituzului. Am respins însă ușor acest atac. A urmat o nouă pregătire de artilerie mai violentă, care ne-a îngropat cea mai mare parte din oameni sub dărâmăturile tranșeelor. Auzeam focuri de armă în spatele nostru. Am bănuit că s-au pierdut o parte din tranșee. Din cauza tirului violent – cu toate sforțările noastre, n-am mai putut restabili legătura telefonică – iar prin patrulare devenise extrem de greu.  La ora 18 : 30 am fost atacați din front și din spate, căci inamicul pătrunsese complet la stânga noastră. Am aruncat cu două grenade pe care le-am găsit la îndemână si apoi am vrut să fug înapoia crestei înțelegând că poziția e pierdută. Am fost fugărit până într-un bordei – căci nu mai aveam nici o armă la mine – unde era să fiu omorât dacă un ieșeam – încercând din nou să fug. Am fost prins. Am fost dus în lagărul de la Râșnov, apoi în lagărul de ofiteri prizonieri de la Sapronijek unde am fost aproximativ bine tratati, primind îmbrăcăminte, hrană, soldă si îngrijiri în marginile posibilitătii.”12 La partea de transmisii și comunicații a activat și un alt mare scriitor din perioada interbelică – Mihail Sadoveanu.

Singurul care a rezistat în acea zi a fost vf. Pravila, apărat eroic de Regimentul 27 Infanterie Bacău, care dealtfel, se umple de glorie încă din prima zi de luptă.13

Pentru a nu pierde legătura cu trupele de la Sud, Divizia a VII-a a cedat întreg frontul în cursul serii de 26 iulie, pe o distanță între 1 și 2 km. Datorită presiunii imense din partea inamicului, și a pierderilor înregistrate generalul Văleanu comandantul Corpului IV, a ordonat retragerea Diviziei, fără a mai cere încuviințarea generalului Averescu. Acesta nota : „Trupele noastre au cedat pe toată linia. La cererea generalului Văleanu de a retrage dreapta i-am răspuns că nu încuviințez. Îmi raportează că mișcarea s-a executat deja.”14

Pe parcursul nopții trupele au rămas pe poziții, cu gândul la o contraofensivă în următoarea zi.

27 Iulie – Divizia a VII-a se clatină…

„În timpul nopții, unitățile reușesc a se reface, și în zorii zilei, la 4 : 30 dimineața, dreapta Diviziei a VI-a, împreună cu strânga Diviziei a VII-a, pornesc la contraatac pentru a recâștiga terenul pierdut.”15Având avantajul înălțimilor câștigate în ziua precedentă, artileria austro-germană a întâmpinat trupele române cu un puternic foc de artilerie, împierdicându-le să își atingă scopul ; mai mult, are loc o puternică contra-ofensivă, prin care trupele române au fost nevoite să se retragă pe pozițiile de plecare pentru a nu risca să fie încercuite. În cursul operațiunilor, regimentul 27 Infanterie a reușit să facă și primii prizonieri : 200 germani din Divizia 117 Infanterie, 3 mitraliere și un tun.16

Spre seară, după lupte crâncene în sectorul Slănic, soldații noștri au fost nevoiți să cedeze și vf. Pravila, apărat cu succes în ziua precedentă de Reg. 27 Infanterie. Profitând de apatia combativă a trupelor ruse cuprinse de sindromul revoluției bolșevice, și care trebuiau să apere sectorul, germanii și-au creat numeroase breșe, punând în pericol drumul spre Târgu Ocna, astfel încât întreaga Divizie a VII-a putea fi încercuită.

Situația devenise într-adevăr critică, un soldat amintindu-și că „de 10 zile oamenii aceștia erau pe aceeași poziție, mereu culcați, mereu în luptă, aproape fără hrană, abia c-un pic de apă.”17Oboseala și nereușitele din primele 2 zile crease panică și printre comandanți care nu găseau soluții de stabilizare a situației. „Generalul Rujinschi, comandantul Diviziei a VII-a este complet dezorientat asupra situației, iar generalul Arghirescu, de îndată ce lucrurile mergeau mai rău, este stăpânit de neîncredere în trupele sale.”15averescu195Practic, de soarta întregului front românesc ținea capacitatea de rezistență din munții Oituzului. În aceeași zi, la Mărășești, armata a IX-a germană își crease un pternic avantaj prin scoaterea din luptă a diviziei a 9-a românească. Comandamentul Diviziei a 9-a raportase că „atunci când dușmanul a pornit la atac, trupa a ținut bine, însă consumarea de munițiuni a fost așa de mare și atunci au cedat, mai ales că cea mai mare parte din ofițeri fusese uciși sau răniți și trupa nu mai avea conducători.”18Marasti..oituz,p.229

Poziție românească – iulie 1917

28 Iulie – Cade frontul ?

În a 3-a zi a confruntărilor, austro-germanii au avut șansa de a da lovitura decisivă, datorită faptului că pe întreg frontul Diviziei a VII-a, trupele se retrăgeau în debandadă spre noi aliniamente sau în căutarea regimentelor din care făceau parte. Noi poziții se creaseră instantaneu printre care dealul Coșna (cota 789), Muncel, Sticlărie sau Cireșoaia. O eventuală pierdere a acestor poziții însemna cedarea totală a inițiativei, și posibilitatea ca trupele Puterilor Centrale să se poziționeze pe sectoare în care își puteau folosi artileria pentru nimicirea forțelor române aflate în valea Trotușului.

Rispirea regimentelor pe diferite dealuri a dus la lupte crâncene de multe ori corp la corp pentru fiecare poieniță, fiecare zavoi, din care s-au născut și legendele și eroii nemuritori ai bătăliei. Unitățile inamice din Divizia 117 germană au reușit să ajungă în cursul după-amiezei la marginea satului Grozești, reușind astfel o infiltrare de aproximativ 6 km. de la prima zi a campaniei.

În condițiile extrem de dificile, generalul Averescu, face apel Marelui Cartier General să i se trimită urgent întăriri. Din puținele rezerve disponibile, i s-au atribuit Armatei a II-a – Divizia 1 Cavalerie de pe frontul Vrancei, Brigada de Grăniceri de la Tecuci și Batalionul de Vânători de Munte.19 Ultima unitate urma a face deplasarea pe jos de la Tg. Neamț, în pas forțat, fiind așteptată în cursul zilei de 30 iulie. Batalionul de Vânători, era dealtfel singura unitate specializată în luptele din munți din cadrul armatei române. Era o grupare de elită care se formase în cursul iernii lui 1916 – 1917 și avea în componență mai mulți foști schiori, sportivi cu calități necesare pentru acțiunile combative montane. Grănicerii urmau a sosi cu camioanele de la Tecuci la Adjud și apoi cu trenul spre Onești.20 Așadar, obositele trupe, care luptau încontinu de la 14 iulie, trebuiau să mai reziste cca. 24 ore până la sosirea forțelor proaspete care urmau să le înlocuiască și să le sprijine acțiunile de apărare.

29 Iulie – Primele raze de Soare

La apariția zorilor, încleștările se reluaseră. Susținuți de o puternică artlierie care a bombardat constant zona Slănicului și Tg. Ocnei, infanteriștii germani au pus stăpânire pe dealurile Știbor și Coșna, ultimele bastioane spre valea Trotușului. La cucerirea inițială a dealului Coșna și-a adus aportul și tânărul locotenent Erwin Rommel (foto), care atunci avea 26 ani, cunoscut mai târziu ca general al celui de-al „3-lea Reich” cu supranumele de Vulpea Deșertului. În jurnalul său, Rommel a detaliat atacul din 29 iulie : „Avangarda detașamentului meu s-a pus în mișcare. Domnea confuzia ; grenadele explodau pretutindeni, focuri de armă se încrucișau prin tufișuri, iar obuze de artilerie grea explodau în apropiere. Câteva salturi prin ceață și fum și eram în tranșeul inamic. Românii se grăbeau către noua lor poziție pe o cărăruie prin pădure, secerați de câteva mitraliere de calibru mare. Am alergat la vale cât ne țineau picioarele. Obuzele Howitzer creau un baraj, iar mitralierele loveau în plin. Inamicul din fața noastră fugea; nu ne dădeam seama cât de aproape suntem, pentru că niciun foc de armă nu ne împiedica înaintarea. Mulți români morți și răniți zăceau în jur.”21h După ce respinge un contraatac al românilor, batalionul său a fost trimis la refacere. În două spătămâni cât a luptat pe frontul de la Oituz, a pierdut 500 oameni. Comandând un batalion de mitraliori, Rommel, după cum a recunoscut mai târziu, a experimentat folosirea „focului concentric” prin așezarea mitraliorilor în flancuri opuse direcției de atac a inamicilor. Aceeași tactică a folosit-o și în al doilea război mondial în operațiunile din Africa, dispunând tunurile în același sistem pentru o eficiență mai bună și ca să pară că sunt mai numeroase. În cadrul aceleași confruntări pentru dealul Coșna, Rommel este rănit la braț, și a fost evacuat de pe front. La asaltul de pe dealul Coșna a participat și un alt general german din al doilea război mondial – Paul Ludwig Ewald von Kleist.

Asaltul dealului Coșna (789) – schiță Erwin Rommel

Pe seară elemente germane reușesc să ajungă și pe vf. Cireșoaia, astfel, Tg. Ocna și Slănicul rămânând izolate. „Începând de la ora 19 :30 trecerea pe șoseaua Tg. Ocna – Comănești, nu se mai poate face fără pericolul de a fi împușcat de mitralierele și patrulele inamice.”22marasti,249 În cursul nopții, s-au reaprins speranțele în momentul în care pe front au apărut și primele întăriri : Divizia 1 Cavalerie a sosit la Onești, și a fost trimisă imediat în luptă. Concomitent și-au făcut apariția și grănicerii după drumul de la Tecuci. Cavaleriștii au fost trimiși pentru depresurarea dealului Coșna pe care îl controlaseră germanii, iar grănicerii au fost trimiși în direcția Grozești, unde au luptat fără încetare mai bine de 12 ore. Sergentul Nicolae Diaconu din Regimentul 2 Grăniceri rememora evenimentele din 29 – 30 iulie : „ pe la sfârșitul lui iulie, Regimentul 2 Grăniceri, în frunte cu colonelul Rădulescu am ajuns până în satul Onești, unde ne-am găsit cu Regimentul 1 Grăniceri formând o brigadă. Din ordinul Armatei a II-a, am atacat inamicul care deținea satul Grozești. În mai puțin de jumătate de zi, inamicul a fost alungat și respins. Au căzut vitejește căpitanul Luchin Vladimir, maiorul Caracaș, căpitanul Popescu și numeroși ofițeri și soldați. A doua zi am pornit spre stânga de dealurile Cireșoaia – Coșna, unde inamicul, favorizat de terenul accidentat făcea presiuni.”23

Eroice au fost și faptele călăreților din aceeași noapte. Cu toate că erau obosiți după un drum istovitor, aceștia au reușit să preia controlul asupra vf. Știbor, coastei de est a dealului Coșna împiedicând astfel inamicul să dezvolte o acțiune decisivă în ziua următoare, și au alungat trupele inamice din Poiana lui Boboc. Din acesta din urmă locație, ne parvine altă mărturie, de la sublocotenentul Ioan Dem. Dimancescu din Compania 1 Cicliști : „În noaptea aceea, au avut loc șase atacuri și contraatacuri. Germanii nu au reușit să treacă de trupele Diviziei I. În timp ce așteptam ordinele, un curier a adus un plic adresat sublocotenentului Dimancescu. L-am deschis și am văzut că era un ordin care îi cerea fratelui meu să găsească o breșă în linia frontului și să afle exact unde sunt poziționați germanii. Părea o condamnare la moarte. Nu i-am dat plicul fratelui meu, ci am plecat eu cu un soldat. Am așteptat să se întunece și ne-am târât într-un colț al poienii, după niște tufe. Când s-a luminat, la 30 m în fața mea am văzut un soldat german întins cu fața în jos. Amundoi am țintit și am tras unul în altul. Am văzut că i se lasă capul, și mi-am dat seama că l-am ucis. Dar am simțit o fierbințeală în piciorul stâng. Un glonț îmi străpunse laba piciorului, și îl lovise pe soldatul meu în cap, omorându-l pe loc. Doi infanteriști m-au găsit și m-au adus până în sat [Grozești].”24

În aceelași loc a căzut la 29 iulie căpitanul Constantin Brăileanu, comandantul escadronului 1 din Regimentul 10 Roșiori. „Rănit la braț, el a continuat să înainteze, îmbrărbătându-și subordonații, dar când mai avea câțiva pași până la tranșeea dușmană o schijă de grenadă i-a străpuns pieptul. Îndârjiți de moartea comandantului lor, cavaleriștii escadronului ai fost primii care au pătruns în puternica poziție ocupată de inamic pe Poiana lui Boboc.”25

29 Iulie a fost prima zi a bătăliei în care trupele germane au început să simtă rezistența militarilor români.

Cicliști sosiți la Oituz – 29 Iulie 1917(Divizia 1 Cavalerie)

30 Iulie – Când faptele devin legende…

„În tranșeu la Cireșoaia curgeau gloanțele ca ploaia

Și obuzele ca vântul, de se zguduia pământul!”

Succesele din partea a doua a zilei lui 29 iulie, au ridicat moralul trupelor române, cu toate că fusese una din cele mai sângeroase zile din întreaga campanie. În același timp, forțele inamice, surprinse de opoziția demonstrată de trupele române în ziua precedentă, au hotărât păstrarea pozițiilor cucerite până în acea zi ; pentru prima oară austro – germanii se aflau într-o defensivă activă, datorită efortului uriaș depus și a pierderilor înregistrate. Data de 30 iulie 1917 este marcată de ofensiva Regimentului 27 Infanterie împreună cu vânătorii de munte asupra vârfului Cireșoaia (cota 772), unde staționa Divizia 70 austro-ungară. „Atacul a început la 5 : 15 seara. Trupele regimentului 27 infanterie au început a urca voinicește pantele de nord-est ale dealului. […] Lupta e scurtă dar foarte violent. Dușmanul este pus pe fugă, iar la ceasurile 9 seara regimentul 27 e călare pe vârful Cireșoaiei.”26

1917 – Regimentul 27 Infanterie atacă Cireșoaia

Cireșoaia – zilele noastre

Din cadrul regimentului 27 infanterie, a căzut eroic în aceeași zi pe pantele abrupte ale vârfului și locotenentul Sion Alexandru comandantul companiei 1. Acesta „cade rănit grav și evacuat, încetează din viață. Deși căzut și grav rănit, gândul său se îndrepta spre companie și spunea sublocotenentului său Stancoveanu : <<Să duci compania mai departe.>>30 Succesul infanteriștilor s-a datorat și aportului adus de Regimentul 196 infanterie rus, care a fixat dușmanul în dreapta spre valea Slănicului și Dofteana, ei nereușind astfel să trimită întăriri.

Din același regiment eroic a căzut la datorie și locotenentul Mihai Foișoreanu, care avea doar 21 ani. „Foișoreanu a trăit pe parcursul a doar câteva luni, experiențe de viață unice […] a luptat mai întâi pe malul Dunării în 1916, în rândurile Regimentului 61 Infanterie, apoi îl găsim la Mihăilești la apărarea Bucureștiului, iar puțin după aceea acționează în valea Prahovei. La Azuga este îngropat de explozia unui obuz. Când cei ce asistaseră la dramatica scenă îi plângeau moartea, el se ridică, încă amețit, plin de pământ și-și reia locul în front. La Cireșoaia, Foișăreanu se avântă în frunte ca întotdeauna. A fost ultimul său asalt. Glonțul care-l căuta încă din timpul luptelor de pe malul Dunării, l-a ajuns aici.”31

Un alt participant, Ioan Missir, căpitan în Regimentul 8 Vânători, a detaliat evenimentele din jurul cotei 772 – Cireșoaia, în jurnalul său de front ,,Fata Moartă” :

„În așteptarea minutei hotărâtoare pentru atac, trupele grămădite în linia întăia, încordate, urmăresc dansul macabru al obuzelor. Unii, descoperiți, cu fața la răsărit, își fac cruce, murmurând o rugăciune […]În fuga nebună alergăm spre rețele. Cele câteva plesnituri de bici, gloanțele observatorilor inamici, se disting net în tăcerea aceasta aproape ireală. Dar, deodată, inamicul a prins de veste. Mitralierele seceră în cadență sectorul. Tunurile au lungit tragerea, toate cotloanele varsă uragan de foc […] unii cad, prizonierii aleargă în urmă, oameni înebuniți strigând <<Ura!>>, nemții părăsind poziția și peste tot vine vestea că s-a ocupat Cireșoaia.”32

În tot acest timp, restul vânătorilor de munte depresurau zonele limitrofe Cireșoaiei. Acțiunile lor urmau a fi foarte dificile, deoarece vânătorii plănuiau a surprinde inamicul prin atacuri fără pregătire de artilerie. O faptă demnă de cărțile cu legende s-a petrecut în după amiaza acelei zile. Un cioban localnic pe nume Elisei Ursac s-a oferit a ghida Batalionul de vânători spre zona de conflict. Ion Ursac, nepotul său, a povestit peste ani : „Bunicul s-a întâlnit cu batalionul de vânători de munte venit de la Tg. Neamț, condus de maiorul Virgil Bădulescu. Intrând în vorbă, urmărind harta, au ajuns la concluzia că un ocol prin spatele Drăcoaiei, Bogata și apoi Vf. Titirezu ar avea mai mulți sorți de izbândă. S-a oferit să le fie călăuză și i-a condus până în apropierea liniilor inamice. La despărțire, maiorul i-a notat numele și i-a spus : ..<<Acum trebuie să pleci că va începe prăpădul.>>”33 Succesul vânătorilor i s-a datorat în bună măsură și lui Elisei Ursac, aportul său fiind recunoscut chiar și de Casa Regală, simpaticul bătrânel fiind invitat de regele Ferdinand, apoi de Carol al II-lea în fiecare an la parade de Ziua Națională la 9 Mai la București.

Tot în aceeași zi, „în timpul executat de vânătorii de munte, pe când aceștia se aflau la jumătatea contrapantei, un proectil a căzut în mijlocul dispozitivului rănind grav pe căpitanul Radu Teodor, care, scăldat în sânge a rămas la pământ fără cunoștință. Un alt proiectil l-a rănit la cap pe căpitanul Pălăgeanu care, cu o voință nemaipomenită a mers mai departe în fruntea companiei sale până când cota 772 a intrat în stăpânirea batalionului.”33 Compania 1 din același batalion de Vânători era comandată de căpitanul de cavalerie Constantin Pantazi, viitorul ministru de război în timpul guvernării Antonescu.

Tot la Cireșoaia, în ziua de 30 iulie, a murit și sublocotenentul Ion Grămadă – 29 ani, doctor în litere al Universității din Viena, iar un pluton de mitraliori a fost condus cu succes de către sublocotenentul Pamfil Șeicaru, reputatul gazetar dintre cele două războaie mondiale34bvistoric46. Martor ocular a evenimentelor din acea zi, în calitate de elev-ofițer a fost și Gib Mihăescu, dramaturgul român din perioada interbelică.25wiki

După 4 zile în care brava armată română a fost mereu împinsă, mereu hărțuită de un adversar superior numeric și tehnic, timp în care fiecare dintre ei s-au încăpățânat să le reziste după multe nopți nedormite, începând de la 30 iulie, inițiativa trecuse de partea lor. Odată anonime, dealuri precum Vrânceanu, Măgura, Știbor, Cireșoaia sau Coșna deveniseră adevărate bastioane prin care se auzea necontenit îmbărbătările ofensive ale ostașilor români „Înainte” sau „Ura” prin care începeau a pune pe fugă trupele inamice. Ceea ce era mai important se realizase. Dușmanii au cedat în jur de 2-3 km teren.

Într-un rezumat al bătăliei de la Cireșoaia, Monitorul oficial punea în prim plan răsunătorul succes al vînătorilor : „s-au luat peste 600 prizonieri și 4 mitraliere. Vânătorii au suferit doar 2 morți și 4 răniți.”35 De partea cealaltă, divizia austro-ungară a pierdut în jur de 1500 soldați.

În sectorul Grozeștiului, apărat de grăniceri, inamicii nu au mai reușit să facă pună presiune ca în zilele precedente ; mai mult, se înregistrează și primele dezertări din rândul inamicilor, precum relatează un astfel de eveniment sergentul Nicolae Diaconu :„m-am trezit cu soldatul Cialîcu Ion venind dinspre liniile inamice cu doi dezertori bosniaci islamici dintr-o unitate austriacă. El a fost capturat de dușman, dar profitând de învălmășeală, a sărit într-o pâlnie de obuz unde a stat toată noaptea. A doua zi s-a găsit cu acești bosniaci care doreau să ajungă la liniile noastre. Fiindcă vorbea turcește s-a angajat în discuție cu aceștia și i-a adus la noi ; a fost avansat caporal și propus la decorația Bărbăție și Credință cu spade, clasa a II-a”36

31 Iulie – Ziua cea mai lungă

Ultima zi a lunii iulie s-a caracterizat prin activitate ofensivă pe întreg frontul Armatei a II-a. Acțiunile era necesare, deoarece, pe frontul de la Mărășești, armata germană cucerise Panciu, și amenița direct Corpul 2 al Armatei a II-a cu Diviziile VI și VIII. Încă din seara precedentă, generalul Averescu luase următoarele măsuri: „Am hotărât : A se da generalului Schina două batalioane de grăniceri și două batalioane din Regimentul 22 Infanterie pentru ca să se atace în direcția cotei 789 (Coșna). Brigada de grăniceri să se transporte la Sticlărie, pe Bâtca carelor și să atace prin surprindere spre Dealul Arșița, apoi să facă o conversiune către Dealul Leșunțului.”37

Misiunile din 31 iulie aveau o dublă importanță : îndepărtarea inamicului din valea Trotușului și stoparea eventualelor infiltrații asupra Corpului 2 de la sud din direcția Panciu. De reușita acțiunii, depindea practic și soarta bătăliei de la Mărășești ; eventualul succes înregistrat de Armata a II-a, permitea replierea rezervelor Armatei I de la Mărășești, lucru care de altfel s-a și produs. Ziua debutează cu un puternic atac de artilerie din partea bateriilor românești („fată purceaua” sau „trece Brătianu” în limbajul frontului), urmat de atacul concret a unor unități din Divizia a VII-a la vest de Cireșoaia care a forțat resturile Diviziei 70 austro – ungare să se retragă în dezordine spre Slănic. S-a cucerit dealul Măgura, de unde s-au capturat peste 100 de prizonieri. Lupte cu adevărat sălbatice s-au dat pentru cotrolul dealului Coșna (789), poziție la stânga Cireșoaiei, care încă se afla sub stăpânirea Diviziei 117 germane. Pentru dealul Coșna (foto), s-au purtat în acea zi numai puțin de 7 atacuri germane și 8 contraatacuri românești. Scene de un dramatism rar s-au produs de-alungul acelei toride zile de vară. Românii urcau pantele abrupte ale dealului, protejându-se de dâmburile dese pentru a se proteja de puternicul foc de artilerie inamic.

Dealul Coșna – Zilele noastre

Unii au rămas blocați câteva ore, nereușind să iasă din cauza focurilor continue ale inamicilor ghidate de avioanele inamice. Alții cădeau și se prăbușeau până în vale. Rânduri întregi ai regimentelor române erau secerate de mitralierele germane. În cele din urmă, în jurul orei 12, grănicerii ocupă cota 789, forțând apărătorii să se retragă, lăsând în mâna noilor stăpâni un important arsenal militar. „Călăreții erau comandați de 2 frați gemeni – Nicolae și Grigore Vulturescu. În timpul luptei, căpitanul Nicolae Vulturescu a fost răpus de o schijă de proiectil..[…]căpitanul de cavalerie Stoenescu zis Balaurul comandantul Escadronului 4 Roșiori a fost grav rănit de un proiectil și plâns amarnic de roșiorii lui. A mai căzut și căpitanul de cavalerie Atanasiu.”38

„În fruntea unor companii din Regimentul 16 Suceava în contraatacul de la Coșna spre Muncel, s-a aflat și căpitanul francez Paul Berge, care era atașat regimentului. El a căzut ucis de gloanțe după ce îmbărbătase pe soldați strigându-le în românește <<Înainte băieți, mereu înainte!.>>”39

Actele eroice ale cavaleriștilor din acea zi au fost nuanțate și de către comandantul lor generalul Schina. Adresându-se supraviețuitorilor, după terminarea confruntărilor, în momentul decorării drapelului diviziei, acesta spunea : „După marșuri lungi și obositoare, timp de patru nopțti consecutive, ați descălecat la Onești și fără nici un răgaz ați pornit atacul înălțimilor râpoase […] și cu un avânt fără seamăn ați gonit pe inamic, punând stăpânire pe pozițiunile ocupate de el. Copii!, sunt mândru de voi, țara vă va fi în veci recunoscătoare, și ai voștri când vă veți întoarce, se vor uita cu o duioasă admirație la voi eroii de la Coșna.”40

În luptele pentru controlul dealului Coșna a luptat și celebrul Constantin Țurcanu, supranumit Peneș Curcanul, veteran al Războiului de Independență, personaj al cunoscutei poezii cu aceeași denumire scrisă de Vasile Alecsandri. Cu toate că avea o vârstă înaintată (63 ani) s-a oferit să participe ca voluntar în război, cerea fiindu-i aprobată. „La sfârșitul războiului, Peneș Curcanul avea pe piept alături de medaliile primite în 1877 ordinele “Victoria”, “Virtutea Militară”, “Serviciul Credincios” clasa I-a, “Crucea comemorativă a razboiului 1916-1918″ si “Mihai Vitezul.”41

Lupte la fel de energice s-au desfășurat în sectorul Corpului 2 între Oituz și Cașin între Divizia a VI-a română și divizia 71 austriacă pentru controlul unor înălțimi precum dealul Chioșcurile, Bâtca carelor sau Leșunțului erau vitale atât pentru frontul Armatei a II-a, cât și pentru Armata I care era în criză la Mărășești, după ce pierduse Panciu cu o zi înainte. Comandantul Corpului 2 Artur Văitoianu dăduse înaintea atacului ordin de zi în care interzice să se acorde inamicului armistițiu pentru îngroparea morților. „Lăsați ca oasele dușmanului să albească câmpiile și plaiurile pentru a fi o vie mărturie a răzbunării românilor”42 ; se preconiza o încleștare teribilă, mai ales că în majoritatea Ordinelor de zi se menționa îndemnul „cu orice preț” după menționarea obiectivului.

În toiul luptelor s-a aflat Brigada de grăniceri care, susținută de artilerie a reușit să ajungă pe versantul estic al dealului Chioșcurile, dar nu a reușit să pătrundă spre pozițiile inamice, bine protejate de sistemele de sârmă ghimpată. Timp de 4-5 ore, grănicerii au realizat 5-6 atacuri, toate respinse de puternicile fortificații inamice dotate cu numeroase mitraliere. Cu toate că au fost decimați teribil, grănicerii nu au făcut pași înapoi, construindu-și măști în terenul accidentat, unde au stat pe tot parcursul nopții, până au fost înlocuiți de Brigada a 2-a de cavalerie.

Din cei aproape 1200 de soldați care și-au dat viața în acea zi, memoria unuia a rămas vie și în zilele noastre : caporalul Constantin Mușat. Grav rănit în cursul luptelor din iarna lui 1916, Mușat a fost internat în spital la Iași unde i-a fost amputat un braț. Fiind propus pentru reformare, acesta refuză, motivând că „N-am unde să mă duc!. Casa mea, familia mea se află sub călcâiul dușman. Vă rog să mă lăsați să plec din nou pe front.”43 Scena rănirii lui Mușat a reprezentat inspirație pentru o poezie, publicată în presa timpului:

„Ochește bine, Gheorghe, și-n frunte pune-i mirul!

Dă Toadere, de zvântă și spulberă grenada

Neobosit la muncă și fără să-nceteze,

Mușat ochea vrăjmașul și când cădea grenada

Făcea spărturi cumplite în rânduri bavareze…

Dar se sfârși de-odată mormanul de muniții,

Și-n crunta ofensivă cu-asalt la baionetă,

Cum sta-ncordat cu pieptul în volbura păgână,

Dârz, așteptând trufia dușmanului s-o-nfrângă

Mușat grenadierul se prăvăli-n țărână

O schijă bavareză îi rupse mâna stângă844

Întrebat la ce poate fi util pe front, în condițiile în care o mână îi este amputată, Mușat răspunde :

„Mă reformați?…Ei bine

Gândiți-vă că mă jigniți, să-ndur astă rușine!

Când trupul mi-e nevătămat și dreapta tot m-ajută

Să știu cum camarazii mei țin piept cu bărbăție,

Dușmanului, și eu să stau? Ar fi o josnicie!..

Lăsați-mă să plec la ei, să-mi apăr scumpa țară!

Dar ce-ai putea tu să mai faci cei mari îl întrebară

Ce?…Vreți să știți numai decât?..

Bărbat sunt nu muiere,

Cu dreapta încă pot s-asvârl grenade cu putere!”45

După alte insistențe, caporalul Mușat a fost încadrat Regimentului 2 Grăniceri, iar în iulie 1917, se află cu unitatea sa pe dealul Chioșcurile în încercarea de a-l cuceri. În tot acest timp, Mușat arunca grenade spre tranșeele inamice ; cu toate că ele își atingeau ținta, făcând multe victime printre forțele inamice, regimentul nu a reușit să ia controlul dealului. Spre dimineață, în timpul unui contraatac, Mușat a fost atins de gloanțele inamice și a căzut ca un adevărat erou, ultimele sale cuvinte fiind : „Grenade băieți, grenade.” Caporalul Constantin Mușat a fost îngropat cu onoruri militare în Cimitirul Eroilor din Bogdănești, jud. Bacău.

Torida și lunga zi de 31 iulie se terminase ; pentru prima dată de la începutul confruntării, sunetele mitralierelor și a tunurilor încetau ; adversarii își tratau rănile.

Prin Comunicatul Marelui Cartier General Român pentru 31 iulie se certifică reușita militarilor români :„În văile Oituzului și Slănicului trupele noastre au continuat să respingă inamicul. Faptele de avânt și eroism pe care le-au săvârșit întrec orice închipuire. Fără să șovăie, ele au rezistat celui mai intensiv bombardament de artilerie dezvoltat vreodată, iar atacurile în masă date cu extremă violență de trupele bavareze și germane s-au lovit de vitejia soldaților noștri care, deși inferiori numericește, au luptat cu o îndârjire fără seamăn.”46 Jertfele din 31 iulie, nu au fost totuși în zadar. Forțele române stabiliseră poziții ferme și măcinaseră decisiv armatele inamice. Pericolul era îndepărtat pe toate fronturile, opoziția devenind din ce în ce mai slabă.

1 – 6 August – Primele zile de liniște

Activitatea combativă dintre 1 – 6 august a fost aproape inexistentă. Singurele evenimente militare care s-au evidențiat au fost zborurile de recunoaștere ale celor două corpuri de aviație. După mult timp s-a trecut la amenajarea și întărirea fortificațiilor și noilor tranșee. Liniile se apropiaseră extrem de mult până la distanța de 7-8 metri în unele sectoare, încât „sentinelele prin gaura crenelelor puteau să-și vadă culoarea ochilor, fără ca arma întinsă să trăsnească.”47 Imagini dezolante au lăsat în urmă cele 6 zile de lupte teribile : morți agățați de rețelele de sârmă, cadavrele cailor pe ici pe colo, găuri imense de obuze printre care fug neîncetat brancardierii în căutare de eventuali supraviețuitori și un miros îngrozitor de fum combinat cu praf. Supraviețuitorii, zguduiți sufletește după atâtea zile de grele încercări, osteniți peste măsură, se bucurau începând cu 1 august de prima zi de liniște. Alții, cuprinși de sentimente de vinovăție, recurg la gesturi extreme : „Nevinovat, de frica răspunderii, un comandant, rămas singur în linia de măști în vreme ce se producea o nejustificată alarmă, își proptește carabina sub bărbie și își zboară creierii.”48 Alții, să scape de arme, mâncau conserve stricate pentru a fi scoși din liniile de luptă, își făceau răni superficiale, cu toate că erau conștienți de faptul că dacă se dovedea că o făcuseră intenționat, urmau a fi aspru pedepsiți. În această perioadă de acalmie s-au înregistrat și în cadrul unitățile române dezertări. Lipsa răspunderii față de țară și teama de moarte i-au făcut pe unii să apeleze la acest gest. E cazul unor medici evrei : Wenistok Moise și Leibovici Iosif care au reușit să ajungă la liniile inamice la începutul lunii august. Ei au fost citați de Curtea Marțială de la Onești la 11 august fiind chemați „în termen de 10 zile să se prezinte la Onești, urmând a fi cercetați pentru faptul de dezertare la inamic.”49

Activitățile zilnice în timpul liniștirii frontului erau răsfoirea ziarelor (pentru cei care știau să citească), care soseau „înșiruite sul și legate cu sfoară.”50 Cele mai circulate erau Lumina, România, Neamul Românesc și Universul, cenzurate și presărate cu propagandă pentru a ridica moralul soldaților. „Citirea jurnalelor la soare”51 avea un dublu sens, fiind o expresie folosită pentru curățirea hainelor de păduchi. Mâncarea sosea zilnic dar cu întârziere, datorită fortificațiilor stricate și apropierii de inamic.

Cei mai slabi de înger își puneau capul între palme și plângeau continuu după frații sau prietenii căzuți, trosnind uneori câte o înjurătură românească la adresa „Frițului” din față ; însă toți erau sigur că nu se terminase. Casele lor dragi de care le era atâta dor erau încă departe. Dușmanul era încă în fața lor, intențiile sale fiind încă necunoscute. Spectacolul tragic continua la Onești, unde spitalul era umplut până la refuz de suferinzi. Un martor, la rându-i rănit, spunea că „în viața mea nu auzisem țipete mai cumplite și nu le voi uita niciodată. Soldații își strigau mamele care nu eraua colo să-i ajute.”52

În primele zile a lui august, regina Maria sosește la Onești, și vizitează spitalul. Era un gest curajos al reginei care a cântărit enorm în ochii nenorociților de soartă din acele zile. Suverana nota în memoriile sale : „Oamenii mei știu că nu am nici o frică de boli contagioase, deaceea am fost lângă ei mai mult ca niciodată. Am cutreierat prin cele mai infecte colțuri, încercând să duc o mică speranță […]Cred că puține regine au privilegiul de a sta așa de aproape de supușii lor. Am sănătatea și bunăvoința și o dorință inepuizabilă de a-i consola, să-i susțin și să le readuc speranța în suflete. Urechea mea trebuia să fie deschisă pentru fiecare strigăt de primejdie, mâna mea gata să primească sau să dea, toate energiile mele concentrate pentru efortul care îl făceau alții.

Trebuia să merg peste tot, să văd totul cu ochii mei.[…]Aici, cel puțin pot ajunge la oamenii mei, să-i vizitez, să le trimit mâncare, ajutoare, medicamente, dar în regiunile pe care le-am pierdut cum suferă acei oameni? Cine îi sprijină? Cine îi consolează? Cine îi ajută să își păstreze speranțele?53

Regina la Onești (foto 1,2) și la decorarea trupelor la Grozești (3)

Bilanțul zilelor de luptă era încurajator. Pe un front de cca. 20 km, armatele Puterilor Centrale reușiseră să avanseze maxim 6 km, apoi au fost respinși, alocuri pe fostele aliniamente. „Ele nu au reușit să ocupe nici o localitate, nici să atingă vreo linie geografică însemnată.”54 Obiectivul strategic al grupului Gerock nu a fost atins, Oneștiul și valea Trotușului erau în mâinile românilor, cât despre întâlnirea cu armata lui Mackensen la Adjud, nu se mai punea problema. Într-o discuție cu regina, generalul Averescu se arătase mulțumit de prestația militarilor români din ultimele 2 zile, făcând comparație cu situația de pe frontul de vest : „s-a câștigat vreo 2 km în adâncime. În Franța pentru a realiza un satfel de succes se pierd zeci de mii de oameni, și se cheltuiesc înzecit munițiuni. S-a obținut ceea ce doream : s-a smuls inamicului inițiativa acțiunii.”55

În tot acest timp, Armata I pierduse la Mărășești 57 km2, iar în ziua de 1 august bilanțul a fost dureros pentru Divizia a V-a, cea mai greu încercată unitate de pe frontul de sud : „49 ofițeri, 2778 soldați morți și răniți, precum și 3500 dispăruți. Îi fuseseră capturate 2696 puști, 123 puști-mitralieră, 16 tunuri și 73 mitraliere.”56

În aceeași zi, generalul Averescu a decis să trimită rezerve de la Corpul 2 în completarea frontului Armatei I în sectorul Verdea – Răcoasa.

Izbânda armatei române la Oituz este cu atât mai meritorie, cât ea a rezistat, reușind să oprească singură, forțele celor 2 mari imperii – Austro – Ungaria și Germania

Aportul rusesc a fost aproape inexistent, singura lor contribuție notabilă fiind plasarea într-un sector potrivit în data de 30 iulie, când au reușit să împiedice avansarea austro-germanilor spre Cireșoaia. Dacă misiunea franceză, admirabilă de altfel prin contribuția din timpul refacerii armatei, avea uneori și atașați trupelor, englezii s-au rezumat a trimite mesaje de susținere.

La 2 august, regele Angliei George al V-lea, adresa suveranului României următoarea telegramă : „În timpul când Maiestatea Voastră este prinsă într-o luptă grozavă pentru apărarea țării, doresc să aduc admirația poporului britanic pentru modul admirabil și pentru vitejeasca rezistență pe care o susțineți împotriva atacurilor inamice.”57

Cea mai fidelă imagine a realității o realizase însă maiorul Stanley Washburn, corespondentul militar american de pe frontul românesc. În timp ce unii se retrăgeau de pe front, iar alții trimiteau telegrame de felicitare în condițiile imenselor pierderi umane și materiale, acesta constata la 2 august că „În toată această perioadă când nefericiții de români purtau această luptă fără speranță, sfatul era singurul ajutor pe care-l aveau la dispoziție. Ca o țară să fi fost vreodată forțată să intre în război, uitată și părăsită într-o astfel de situație primejdioasă, nu am întâlnit în paginile istoriei.”58

Recunoașterile aeriene și a patrulelor din zilele de 4-5 august, au dus la concluzia că inamicul își masează noi trupe, mai ales în sectorul central al Armatei a II-a, unde se afla mult încercata Divizie a VII-a. Din relatările dezertorilor și prizonierilor, un nou atac era iminent. Astfel la 2 august s-a capturat un prizonier – rănit pe vf Războiul care a declarat că zilnic sosesc convoaie și trenuri cu întăriri și în momentul în care pleacă la atac „trupei i se dă să bea pentru a prinde curaj”59 La 3 august, în regiunea Măgura Cașinului „inamicul a atacat pozițiunile noastre cu aruncătoare de flăcări, dar direcția vântului schimbându-se, flăcările au produs o mare pagubă în pripriile rânduri.”60

La 6 august, ofensiva germană de la Mărășești a încetat, nu însă și în sectorul Oituz, unde, în dimineața aceleași zile, atacurile se reiau cu furie.

6 – 8 August – Ultimele forțări

După 5 zile de relativă liniște, începând de la primele ore ale dimineții de 6 august, sunetele inconfundabile ale artileriei se făceau din nou auzite în toată valea Oituzului. Vizate erau dealul Sticlăriei, Bâtca carelor, și mult râvnitul deal Coșna (789) de unde se putea vedea Oneștiul și inclusiv granița. Acestea au fost bombardate mai bine de 3 ore, apoi, s-a dezlănțuit ofensiva infanteriei Diviziilor 117 germană, 70 austro-ungară și 7 Cavalerie austro-ungară asupra pozițiilor românești. Cu toate că erau copleșite din nou numeric, trupele române și s-au luptat în multe momente la baionetă „Dealul și fabrica de la Sticlărie (8 km vest de Mănăstirea Cașin) au trecut de mai multe ori dintr-o mână în alta”61 , dar la finalul zilei, militarii români au fost nevoiți să se retragă.

La Coșna, luptele au fost iarăși teribile. Dealul era apărat de Divizia 1 Cavalerie care s-a luptat cu aceeași bravură pe care au demonstrat-o în zilele de la finalul lui iulie. Pe seară, cavaleriștii, depășiți numeric, au fost nevoiți să cedeze și Coșna, aliniindu-se pe panta estică a versantului pentru reluarea operațiunilor în ziua următoare. În acea zi a pierit și „caporalul grănicer Păun Mocanu, al cărui pământ l-a sărutat într-un ultim efort pe înălțimile Coșnei.”62

Mănăstirea Cașin – Dealul Sticlăriei și Bâtca carelor(în fundal)

Vești bune soseau din sectorul de nord, unde s-au remarcat Batalionul de vânători de munte. „La căderea serii, după o scurtă pregătire de artilerie, vânătorii de munte, cărora li s-au alăturat și subunități din regimentele 27 și 15 infanterie au contracarat trupele austro-ungare silindu-le să se retragă în panică spre valea Slănicului, lăsând pe teren zeci de militari morți sau răniți și numeroase mitraliere. Peste 150 de soldați și ofițeri din Regimentul 10 dragoni au fost făcuți prizonieri. Pierderile batalionului de vânători de munte s-au ridicat la 3 ofițeri morți, 8 răniți, și 42 soldați și subofițeri morți și 147 răniți.”63Soldații români se legau de fiecare porțiune de pământ, spre disperarea comandamentului diviziei 70 austro-ungare, care a ajuns la sfârșitul zilei la concluzia că „Atacul nu a reușit din cauza rezistenței încăpățânate a inamicului.”64Desfășurarea artileriei inamice pe vârfurile cucerite în cursul zilei nu a putut fi posibilă din cauza hărțuielii permanente din partea militarilor români. Pierderile enorme ale austro-germanilor din acea zi,peste 2000 soldați sau prizonieri (foto) nu au putut compensa terenul câștigat.

În 7 august, începând cu ora 7 dimineața tunurile românești au început să bată din nou pozițiile inamice. Vizate erau Coșna și dealul Sticlăriei, unde austro-germanii încercau să își consolideze pozițiile greu câștigate pe 6 august. Pe Coșna, la cota 789, românii au încercat pe tot parcursul zilei să creeze o breșă în apărarea inamică, dar nu au reușit. Mitralierele instalate pe deal au făcut și de această dată ravagii. Grupul de atac român a pierdut 9 ofițeri și 50 soldați. Pe tot parcursul nopții s-au încercat atacuri și contraatacuri de ambele părți, terminate cu victoria apărătorilor.

Ambele tabere s-au măcinat teribil, seara terminându-se cu menținerea pozițiilor inițiale ale combatanților. Comunicatul oficial menționa că „luptele au continuat cu tărie mai cu seamă în jurul cotei 789 – fabrica de sticlărie – dealul Răchitașului. După mai multe atacuri și contraatacuri, date cu deosebită putere de ambele părți, luptele s-au terminat în favoarea trupelor noastre care și-au menținut întreaga linie.”65

Ziua se termină cu bombardamentul sălbatec al artileriei inamice asupra liniștitului oraș Târgu Ocna, care dealtfel a ars în tot decursul nopții.

Deznădejdea cuprindea însângeratele trupe austro-germane. De la 26 iulie și-au folosit toate mijloacele pentru a străpunge barajul făcut de români. În noaptea zilei de 7-8 august, comandamentul Puterilor Centrale nu mai avea alte soluții ; se părea că indiferent de numărul soldaților sau nivelul atacului artileriei,românii găseau metode să îi contracareze. Coraborată cu pierderile imense și de pe frontul de sud, oprirea ofensivei

Ofițer german – prizonier la interogații

din munții Oituzului începând cu 8 august a venit ca o recunoștință a eroismului luptătorilor români înflăcărați de deviza „Pe aici nu se trece!”

27 – 29 august – Epilog

La mijlocul lunii forțele Antantei păreau că vor reuși să ..decisiv cursul războiului Pe frontul italian, la Isonzo, trupele italiene, încercau pentru a 10-a oară străpungerea liniilor austriece, iar pe frontul de vest, aliații declanșaseră a 3-a bătălie de la Ypres, la 31 iulie, începută promițător. În condițiile în care ofensiva pe frontul românesc eșuase, comandamentul inamic a decis să redistribuie forțele acolo unde necesitatea era urgentă. Astfel, unele regimente au fost retrase în vederea refacerii, altele au fost trimise în ajutorul asutriecilor în nordul Italiei și în Belgia în vederea opririi ofensive aliate de la Ypres, la cererea generalului Ludendorff. Situația militară a Puterilor Centrale nu era tocmai grozavă, deoarece începând cu luna aprilie, SUA declarase război Germaniei în urma telegramei Zimermann, și o debarcare a trupelor americane în ajutorul anglo-francezilor era inevitabilă. Din punct de vedere strategic, frontul românesc nu mai reprezenta un obiectiv primordial, cum era cu doar o lună înainte. Austro-germanii se bazau mai mult pe debandada din cadrul armatei ruse cuprinsă de ideile revoluționare, care se retrăgea în dezordine de pe front. Linia frontului se păstrase în linii mari ca cea din 8 august. Rarele acțiuni inițiate de ambele tabere erau realizate de patrule (noaptea) sau de avioane de recunoaștere (ziua) pentru a descoperi intențiile inamicului sau eventuale masări de trupe noi. În acest sens, Monitorul Oficial specifica pentru ziua de 17 august că „au fost respinse toate recunoașterile slabe ale inamicului.”66Artileria inamică a fost activă, în special în zonele considerate mai solide ale defensivei românești. Astfel s-a bombardat în unele zile Tg. Ocna care de altfel devenise o ruină, și șoseaua Bogdănești – Onești de unde puteau sosi trupe românești pentru întărirea frontului.

În dimineața zilei de 27 august a început ultimul episod al bătăliei. Concentrarea de trupe germane din Divizia 225 Infanterie la vest de Cireșioaia și la sud în jurul Grozeștiului l-a determinat pe generalul Averescu să ia măsuri urgente în vederea evitării suprizelor ofensive din partea austro-germanilor.

În sectorul cotei 772 – Cireșoaia, „în dimineața zilei de 27 august, la ora 6, artileria diviziilor 1,6 și 7 au început pregătirea ofensivei. Ofensiva s-a declanșat la ora 9. Înaintarea era puternic stânjenită de terenul păduros, devenit de nepătruns datorită faptului că inamicul legase arborii între ei cu sârmă ghimpată și minase terenul pretutindeni.”67Atacul scurt al infanteriei române eșuase, dar nici inamicul nu a putut profita de efemerul succes nereușind să dezvolte o ofensivă fiind incomodați de propriile capcane și de mitralierele românești din vale.

Succese relativ mai însemnate au obținut trupele germane în direcția Grozești – Bogdănești – Onești. În urma acțiunilor trupelor inamice, castelul Negroponte (foto) de la vest de Grozești a fost cucerit. Succesul tactic a fost nesemnificativ, deoarece în aceeași noapte, castelul a fost bombardat de artileria română, iar trupele germane care îl ocupau au fost nevoite să se retragă.

Tot din acea zi, locotenentul Dimitrie Dimancescu și-a amintit că ,,Împreună cu un batalion de la 7 Vânători, am atacat Zona 383. După patru atacuri sângeroase, am rămas cu doar patru oameni din companie. Pierderile au ajuns la 121 de morți și răniți și 14 răniți ușor, neevacuați – în total 135.”68

Următoarea zi este marcată de o nouă încercarea a trupelor române de a depresura inamicul din zona cotei 772 – Cireșoaia. Pentru a facilita o nouă ofensivă, s-au trimis grupuri mici care erau dotate cu foarfece și grenade pentru a crea breșe în puternicul sistemul defensiv realizat de adversar. Operațiunea a reușit parțial, iar din comunicatul oficial al Marelui Cartier General rezulta că „În ziua de 28 august, trupele atacă cu avânt cota 707 Pârâul Fânatului Bisericii Cireșoaia și cu toate pierderele grele suferinte, liniile de asalt înaintează sub focul violent de baraj de artilerie dușmană până la 50 m de poziția inamică, unde se fixează pe un front pe care se mențin apoi cu toate contraatacurile disperate ale dușmanului.”69La 29 august s-a înregistrat ultima încercare a trupelor române să îndepărteze pozițiile inamicului din zona cea mai periculoasă – cota 772. Atacurile purtate în colaborare de unități al Diviziei a VII-a și 1 nu au adus succesul scontat. În ciuda eforturilor artileriei care a bombardat în jur de 3-4 ore înălțimile unde se aflau pozițiile inamicilor, daunele au fost minime. Mitraliorii germani au reușit să respingă acest ultim atac al forțelor române. În urma acțiunilor dintre 27 – 29 august, Comandamentul Armatei a II-a, a decis oprirea definitivă a acțiunii în valea Oituzului și trecerea în defensivă. Bătălia se terminase, operațiunea de apărare a trecătorilor Oituzului s-a terminat cu un succes deplin. Armata a II-a române blocase accesul trupelor invadatoare spre bogățiile Moldovei, și mai mult, terminase campania în ofensivă. Trupele invadatoare nu reușiseră nici un succes notabil. De la 26 iulie până la 29 august, avansaseră între 2 și 6 kilometri, cu pierderi enorme, fără a putea dezvolta vreo acțiune ulterioară de mare amploare, deoarece erau obligate peste tot la precauție și defensivă din cauza contraatacurilor frecvente ale militarilor români. În același timp, pe frontul Mărășeștiului, Armata a IX-a germană avansase în jur de 40 km, luând în stăpânire, vremelnic ce-i drept vreo 25 localități, cea mai importantă fiind Panciu.

Similar apărătorilor Verdunului din 1916, apărătorii români, înflăcărați cu spiritul patriotic, au însuflețit munții și pădurile, folosindu-le ca aliați de nădejde ; și-au apărat „cu orice preț” dealurile și văile cu gândul la frații și prietenii lor morți, la căminele lor în care își făcuse culcuș dușmanului.

La fel va la Verdun, victoria a aparținut apărătorilor, grupați sub aceeași deviză „Pe aici nu se trece.”

Peste 14.000 vieți românești au fost curmate în lunile iulie – august la Oituz. Sacrificiul lor suprem nu a fost în zadar, familiile și urmașii lor au trăit într-o Românie Mare, o țară liberă și apreciată pentru efortul depus la câștigarea războiului.

Din păcate, în anii ce au urmat războiului, treburile politice ale statului au dus la uitarea faptelor din vara anului 1917. Cunoscutul gazetar Gib Mihăiescu a arătat că statul nu și-a respectat în totalitate obligațiile față de invalizi, orfani sau văduve de război :

„Eroul necunoscut înseamnaă jertfă anonimă, omul de rând care a încercat în clipa sfârșitului frica, groaza morții pe care o ai întotdeauna dinaintea revărsării de fier și foc a războiului când te năpustești la atac, și nu formalitatea unui program politic, un fals făcut de eroii de la rezerve și birouri care nu știu ce e focul, gloanțele și mânia vrăjmașului.”70

Amintirea eroilor din vara lui 1917 a trecut în plan secund, un contemporan afirmând că „ei au mai murit o dată.” Puținele troițe sau monumente realizate după război rămăseseră ca și astăzi de izbeliște ; spre exemplu monumentul grănicerului Constantin Mușat a fost vandalizat de 3 ori, apoi mutat pe dealul Măgurei unde s-a ridicat și un frumos monument. Crucile uitate și ruginite pe vârfurile unde au pierit atâtea vieți tinere au fost vandalizate.

Au trecut aprope 100 de ani de la eroica rezistență a românilor în valea Oituzului.

Acum, peisajul este încântător, liniștea cuprinde întreaga zonă, păsările zboară în văzduhul cerului, în orizontul albastru se văd sate cu case viu colorate ; dar, urmele înaintașilor sunt peste tot. Gloanțele sunt tot acolo, tranșeele acoperite de timp nu s-au mutat, iar unii copaci bătrâni dacă ar putea vorbi ne-ar spune atâtea povești nemuritoare. Prin negura vremii ne privesc chipurile celor care au pierit cu mâinile încleștate pe arme, ieșind din desișul codrilor, pe pantele repezi ale dealurilor și munților care au străjuit străjuiesc necontenit româneasca vale a Oituzului.

Valorificarea metodico – didactică a temei

Evaluarea randamentului școlar în orele de Istorie

Lucrarea de față destinată bătăliei de la Oituz din vara lui 1917 și-a propus la acest capitol să sintetizeze contribuția studiului în fixarea și rezolvarea unor sarcini concrete de învățare. Evaluarea reprezintă o componentă fundamentală a procesului de învățământ, statutul ei în cadrul acestuia fiind reconsiderat, mai ales în ultimele decenii, datorită numeroaselor cercetări, studii, lucrări elaborate pe această temă. Evaluarea școlară este percepută astăzi ca fiind organic integrată în procesul de învățământ, având rolul de reglare, optimizare, eficientizare a activităților de predare-învățare.

Modalitățile de formare a judecăților de valoare cu privire la atingerea standardelor minime de performanță în vederea evaluării randamentului școlar la ora de istorie sunt :

Evaluarea orală (ascultarea)

Folosită destul de des, pentru a evalua capacitățile de exprimare ale elevilor și de constatare a nivelului acestora la un moment dat. Acest tip de evaluare poate fi foarte subiectiv, deoarece nu există baremuri clare de evaluare.

Evaluarea scrisă (teste, teză)

Elevii expun în scris cunoștințele acumulate. Subiectele trebuie elaborate de către profesor din timp. Existând baremuri clare, obiectivitatea acestui tip de evaluare este mai sporită.

Evaluarea practică

Folosită în principal la obiectele experimentale (fizică, chimie, biologie, etc) dar se poate utiliza cu succes și la istorie spre exemplu excursia tematică,

Portofoliul elevului

Este o modalitate de lucru prin care elevii își pot pune în valoare cunoștințele, „un instrument care îmbină evaluarea cu învățarea continuă și progresivă, o “carte de vizită” a elevului, prin care cadrul didactic poate să urmărească progresul– în plan cognitiv, atitudinal și comportamental la o anumită disciplină, de-a lungul unui interval mai lung de timp.”1Un portofoliu la Istorie poate conține eseuri, articole, fotografii, hărți, schițe, etc, stabilite în prealabil împreună cu profesorul.

Proiectul elevului

„Proiectul reprezintă un demers evaluativ amplu ce permite o apreciere complexă și nuanțată a învățării, ajungând la identificarea unor calități individuale ale elevilor.”2Aceștia sunt puși în situația de a căuta, de a cerceta, a analiza și a sistematiza anumite informații referitoare la un subiect, să le transpună sub forma unui proiect, apoi să le prezinte în fața clasei. Folosirea acestei metode pe grupe este mult mai utilă deoarece elevii cooperează, și rezultatul final poate fi mult mai bun.

CONDIȚIILE UNEI EVALUĂRI ȘCOLARE EFICIENTE

Evaluarea trebuie să fie o experiențăa de învățare;

Ea trebuie sa fie motivantă, nestresantă, să fie o bucurie;

Trebuie să fie mai mult constructivă decât destructivă;

Trebuie să fie bazată pe dialog;

Să se concentreze pe ceea ce s-a învățat și nu ceea ce s-a greșit;

Trebuie să favorizeze și să permită elevului să învețe și să construiască forma sa personală de realizare a învățării;

Trebuie sa ofere oportunități de gândire, reflecție și revizuire;

Trebuie să fie clară, explicită;

Să stimuleze procesele de coevaluare între profesor-elev, între elev-elev;

Să promoveze dezvoltarea capacităților de autoevaluare la elevi;

Să valorizeze eroarea ca un pas necesar pentru evaluare;

Evaluarea eficientă nu se opreste la sfârșitul procesului ci creează noi alternative3

Randamentul școlar – afirmă Constantin Cucoș, – „este dat de nivelul de nivelul de pregătire teoretică și acțională a elevilor, reflectând o anumită concordanță a acestor concretizări cu conținutul circumscris de programele școlare.”

Astfel „învățarea și educația eficientă implică cu necesitate obiective clare ce se circumscriu și se definesc înaintea metodelor de predare-învățare. Elaborarea explicită a obiectivelor facilitează planificarea și jalonarea etapelor instruirii, este folositoare la evaluarea performanțelor elevilor care își pot dirija astfel mai bine atenția și eforturile.”5

În cadrul procesului de învățământ, obiectivele operaționale îndeplinesc anumite funcții :

– de anticipare – indică achizițiile: cunostințe, deprinderi, abilități;

– de comunicare – obiectivele operaționale comunicate elevilor înaintea

lecției

– de evaluare- respectiv normele (probele) în raport cu care se realizează;

măsurarea progresului scolar si nivelul de pregătire preconizat

de programă.

– de organizare si reglare a procesului de învățământ – feed-back-ul

realizat în cadrul evaluărilor dă măsura apropierii de obiective.

Competențele specifice istoriei pot fi încadrate într-un ansamblu alcătuit din competențe de comunicare, competențte de valorizare, competențe de expresie culturală și competența de a învăța pe tot parcursul vieții. În acest sens, elevul este ajutat de profesor să înteleagă și să reprezinte timpul și spațiul în istorie, să cunoască și să interpreteze surse istorice, să investigheze și să interpreteze fapte și procese istorice, să înteleagă și să utilizeze adecvat vocabularul și informația de specialitate în comunicarea orală sau scrisă, să manifeste curiozitate pentru studiul istoriei, să-și dezvolte atitudinea pozitivă față de sine și de ceilalti. Dimensiunea europeană a educației impune istoriei să aibă în vedere următoarele competențe-cheie: competențe cognitive, competențe sociale și competențe afective. În vederea unui randament școlar calitativ, competențele trebuie alese cu grijă de către profesor în funcție de nivelul elevilor și particularitățile lor de vârstă. Din păcate în ultimii ani majoritatea competențelor se formează și se exersează doar dacă elevul este dispus să le învețe și să le aplice. Motivația și voința, inteligențele elevilor sunt diverse ; din această cauză, pentru a se ajunge la un randament școlar cât mai bun, un rol esențial îl are calitatea și harul profesorului de istorie. El poate forma caractere, poate determina elevul să aprecieze materia care o predă, și nu în ultimul rând poate pune amprenta asupra valorii elevului.Evaluarea randamentului școlar la orele de istorie este un proces complex care se desfășoară pe o perioadă îndelungată și implică numeroși factori. În acest sens, Constantin Cucoș consideră că ar trebui regândite și refăcute aceste etape ale evaluării randamentului școlar, urmând a se ține cont și de următorii factori : extinderea acțiunii de evaluare (nu doar a elevilor dar și a conținutului, obiectivelor, strategiilor etc), luarea în calcul și a altor indicatori (personalitatea, atitudinile etc), diversificarea tehnicilor de evaluare, deschiderea evaluării spre mai multe perspective ale spațiului școlar, centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive și nesancționarea în permanență a celor negative și transformarea elevului într-un partener autentic al profesorului6

Descriptori de performanță

Pentru monitorizarea activității în vederea obținerii unui randament bun la ora de istorie, se poate folosi următorul chestionar, care relevă caracteristicile comportamentale ale elevilor și îi oferă posibilitatea profesorului să folosească în viitor diferite metode și mijloace în funcție de rezultatele sale:

C) Valorificarea metodico-didactică a temei în cadrul cercului de Istorie

Cercul elevilor

Între activitățile extracurriculare desfășurate în școală, cercul de istorie ocupă un loc important, având o valoare instructivă și formativă deosebită. Activitatea desfășurată în cadrul cercului de istorie este organizată în afara planului de învățământ și a curriculumului școlar, dar este strâns legată de procesul de învățământ, elevii având posibilitatea să aprofundeze cunoștințele primite la orele de curs, să le descopere înțelesuri noi, să le integreze în ansamblul cunoștințelor pe care le au, să-și însușească tehnicile de cercetare ale științei istorice, să-și formeze deprinderi de investigare și de elaborare de referate pe teme de istorie, să colecționeze documente sau vestigii arheologice în vederea cunoașterii istoriei locale, să elaboreze materiale didactice, hărți istorice, planșe, să participe la întâlniri cu personalități din diverse domenii, cu istorici și cu participanți la mari evenimente ale istoriei naționale, să vizioneze filme istorice, să amenajeze un muzeu școlar, să organizeze concursuri, spectacole și sărbătorirea unor aniversări ale istoriei naționale și universale7.

Petru organizarea unui cerc de istorie profesorul trebuie să ceară acordul directorului școlii, să denumească cercul, să comunice obiectivele lui și numărul de elevi care participă. După primirea acordului, profesorul selectează elevii care doresc să se implice în activități cu caracter istoric pe parcursul unei anumite perioade. Sunt stabilite de comun acord între profesor și elevi anumite criterii cum ar fi : condițiile de primire ale membrilor, obligațiile și beneficiile acestora, denumirea cercului, obiectivele sale etc.

Pentru tema noastră, se poate organiza următorul cerc al elevilor :

Denumirea : „Micii cercetași”

Statutul :

Orice elev al școlii poate fi membru al cercului

Numărul minim al cercului este 12 elevi ; sub acest număr, cercul se dizolvă. Numărul maxim nu trebuie să depășească 25 elevi.

Fiecare membru are obligația de a participa la activitățile cercului.

În ultima vineri a fiecărei luni, cercul își ține activitatea începând de la ora 14:00.

Pot fi excluși prin vot de către membrii cercului, acei elevi care nu își îndeplinesc anumite sarcini preluate, care prejudiciază activitatea cercului, cei care absentează nemotivat de la activități de 3 ori la rând sau cei care sunt corigenți la Istorie.

Cercul este condus de către un președinte, propus și ales prin vot de către elevi

Toate activitățile cercului vor fi consemnate într-un jurnal.

Profesorul are rolul de îndrumare și coordonare a cercului.

Activități :

Septembrie : vizionarea unor fotografii și filme documentare ce cuprind informații despre Primul război mondial, activitatea României și bătăliile de pe frontul de est

Octombrie : sesiune de referate pe teme propuse anterior cum ar fi : personalități băcăuane de la începutul sec XX, generali români din Primul război mondial, Armata a II-a la Oituz, fapte de eroism la Oituz, Oituzul de ieri și de azi, etc

Noiembrie : Panouri istorice ; membrii cercului realizează 3-4 panouri care să ilustreze momente ale județului Bacău în război și a bătăliei de la Oituz din 1917

Decembrie : Ziua Națională ; reprezentanții cercului vor intona cântece, vor recita poezii care să readucă aminte de faptele vitejești din anii 1916 – 1918, care au precedat Marea Unire a românilor

Ianuarie : Concurs școlar. Membrii cercului organizează un concurs în care sunt implicați și alți elevi din școală cu ocazia Zilei Micii Uniri (24 ianuarie). Sunt adresate diverse întrebări despre evenimente importante din istoria poporului român, participanții sunt solicitați să recunoască personaje, locuri etc

Februarie : Broșura cercetașului : După ce au primit sarcina să întocmească o mică broșură (10-12 pagini) în care să își trecă impresiile despre cerc, gândurile, eventualele creații (compuneri, poezii), elevii se vor destăinui colegilor lor în cadrul unui cerc deschis.

Martie : Vizită la Muzeu de istorie din Bacău ; elevii pot analiza obiecte istorice, noutățile muzeului etc și să-și noteze lucrurile care consideră că sunt importante în Broșura cercetașului.

Aprilie : Întâlnire cu veteranii. Se va organiza o întâlnire cu veteranii din comună în cadrul activităților din Școala Altfel. Astfel, elevii pot afla lucruri interesante despre evenimentele din al 2-lea război mondial, viața de front, și pot face comparație cu informațiile care le cunoșteau din lecțiile referitoare la Bătălia de la Oituz.

Mai : Excursie. Îndrumați de profesor, membrii cercului vor organiza o excursie tematică de 2 zile urmând a se vizita locurile în care s-au petrecut evenimentele din vara anului 1917. La excursie pot participa și alți elevi

Iunie : Organizarea unei seri distractive cu diferite jocuri, concursuri, foc de tabără etc.

Rezultatele activității elevilor în cadrul cercului pot fi popularizate și prin numeroase modalități cum ar fi : publicarea unor articole în revista școlii sau în presa locală, afișarea la gazeta de perete a cercului de istorie din școală, amenajarea unui muzeu școlar, simpozioane, expoziții cu materialele elaborate de către elevi, sesiuni de comunicări ale elevilor. Ele trebuie valorificate și în cadrul lecțiilor, putând fi folosite ca material didactic hărțile, planșele, referatele, proiectele, colecțiile de documente elaborate de către elevi. Elevii pot fi recompensați material, moral și pot fi evidențiați cu ocazia festivității de la sfârșitul anului școlar. Activitățile din cadrul cercului au rolul de a suda un grup de elevi, care au ca punct de legătură pasiunea pentru istorie. Ele sunt și un prilej de viață democratică, de cooperare, întrajutorare, dăruire pentru o reușită comună.

2. Cercul profesorilor

Tema poate fi valorificată cu succes și la ședințele catedrei de istorie sau la cercurile metodice de specialitate coordonate de Inspectoratele Școlare Județene. Prin organizarea unui cerc metodic în școală, subiectul se poate populariza prin următoarele modalități :

Lecție deschisă în care pot fi prezentate atât elevilor cât și profesorilor informații și surse inedite despre temă.

Festivitate (Ziua națională, Mica unire, Ziua Eroilor etc) ; dacă cercul de istorie se organizează în preajma unei date importante pentru istoria românilor, el poate fi realizat sub forma unei festivități – serbări în care se vor intona cântece patriotice, se vor recita poezii prin care se vor evoca fapte vitejești din trecut. La aceste festivități nu trebuie omis rolul județului Bacău sau a Bătăliei de la Oituz din anul 1917.

Excursie : Cu acordul ISJ și cu sprijinul conducerii școlii, se poate organiza un cerc tematic sub forma unei excursii – drumeții de 1 zi pe locurile în care acum aproape 100 ani, înaintașii noștri puneau eroic celebra deviză în fața inamicilor „Pe aici nu se trece!”. Astfel se poate îmbina utilul cu plăcutul, excursioniștii având și posibilitatea de a cerceta zona din punct de vedere istoric și a realiza unele plimbări în natură.

Tematica mai poate fi valorificată și sub alte forme cum ar fi crearea unui blog special pe internet Memoria Oituzului în care vizitatorii pot culege informații utile, sau la rândul lor le pot îmbogăți pe cele existente, organizarea de vernisaje și simpozioane, publicarea de reportaje în anumite ziare și reviste, etc.

Valorificarea metodico-didactică a temei în proiectarea unui opțional

O disciplină opțională este o propunere pe care școala o face elevilor cu acordul Inspectoratul Școlar Județean. Cursurile opționale sunt concepute de către profesori sau învățători, trebuie să fie aprobate de către Consiliul de Administrație a Școlii dintr-o listă oferită de către M.E.N.

În învățământu românesc sunt acceptate următoarele forme de opțional :

Aprofundare : acea formă a “CDȘ”-ului care urmărește aprofundarea competențelor generale ale Curriculumului-nucleu.

Extindere : acea formă a “CDȘ”-ului care vizează extinderea competențelor pentru acumularea de noi cunștințe prin elaborarea de noi competențe generale și unități de conținut.

Opțional la nivelul disciplinei (activități, module, proiecte, care nu apar în programa școlară)

Opțional la nivelul ariei curriculare (alegerea unei teme care implică cel puțin două discipline dintr-o arie curriculară)

Opțional la nivelul mai multor arii curriculare (implică cel puțin două discipline din arii curriculare diferite)8

Tematica noastră se încadrează pentru Opțional la nivelul disciplinei. Pentru elaborarea unui opțional sunt necesari următorii pași, în conformitate cu modelul programelor din trunchiul comun :

Argument – se va redacta un text între o jumătate de pagină – o pagină, în care profesorul motivează cursul propus, beneficiile care le aduce elevilor, comunității, etc

Competențele generale și specifice – realizate după modelul celor din trunchiul comun, însă nu trebuie să fie identice. Ele trebuie formulate de așa natură încât să aducă ceva nou, nu să repete unele competențe care deja există.

Activități de învățare – stabilite în concordanță cu obiectivele – competențele enunțate care să ducă la dezvoltarea capacităților propuse.

Lista de conținuturi – cuprinde informațiile principale ale opționalului

Modalități de evaluare – (probe scrise, orale, practice, proiecte, portofolii, referate, etc)

Bibliografie

Se recomandă ca perioada de aplicare a unui opțional să fie pe o durată de un an de școlar, chiar dacă se permite și o durată mai mare. Dacă un opțional proiectat pentru un an școlar se bucură de succes, el poate fi continuat printr-un nou proiect, care va fi propus în anul următor. Tema lucrării noastre poate fi inclusă în cadrul unor opționale precum : Bătălii ale românilor, Războiul de reîntregire și Marea Unire sau Județul Bacău în războiul de reîntregire. Din variantele de mai sus, am hotărât să proiectăm opționalul Județul Bacău în războiul de reîntregire întins pe o perioadă de 18 ore (un semestru).

Școala Gimnazială Nr 1 Sănduleni

Comuna Sănduleni, Județul Bacău

Județul Bacău

în războiul

De reîntregire

Opțional

Clasa a VII-a

Aria curriculară „Om și Societate” profesor

An școlar 2014 – 2015 Florentin Botezatu

Argument

Situat pe unul din principalele drumuri comerciale ale trecutului care lega deopotrivă Galiția de Marea Neagră dar și Răsăritul de Apus, târgul Bako cum îi spuneau cumani a fost întotdeauna un „nod” prin care se opreau diferiți negustori și drumeți, ori prin care treceau oștirile în căutarea prăzilor și inamicilor. Pe plaiurile băcăuane, prin pasul Oituzului trecuseră valuri succesive de migratori precum cumanii și uzii (de la denumirea celor din urmă provine și sonora denumire Oituz), oastea lui Matei Corvin la 1467 în vederea confruntării cu moldovenii lui Ștefan cel Mare, pentru ca mai târziu la 1600, târgul Bacău să fie și loc de popas la 10 mai pentru Mihai Viteazul care se îndrepta spre Iași, unde dealtfel va realiza și prima unire a românilor începând cu 27 mai 1600. Fosta reședință domnească din vremea lui Alexandru cel Bun, Bacău, devine treptat un centru important datorită poziției sale prielnice.

Regiunea dispunea de întinse păduri de stejari și conifere, pășuni bogate, mine de sare și mai târziu explorări de resurse cum ar fi cărbunii și petrolul. În perioada premergătoare formării României moderne, județul a cunoscut o fază de dezvoltare accelerată, devenind unul din cele mai importante centre industriale din timpul regatului României. Băcăuanii și-au adus contribuția la momente importante ale istoriei moderne cum ar fi : revoluția de la 1848, unirea principatelor de la 1859, războiul de independență și mai ales războiul de reîntregire. Pe meleagurile băcăuane s-au desfășurat aprigele bătălii de la Oituz din toamna lui 1916 și vara lui 1917, care au avut o importanță covârșitoare la rezultatul final al campaniei țării noastre în război. Băcăuanii de asemenea au sprijinit armata și industria de război cu tot efortul lor, sacrificându-și bunurile, gospodăriile și uneori viețile pentru interesul național.

Cursul opțional Județul Bacău în războiul de reîntregire își propune ca în decursul unui semestru să aducă elevilor cele mai importante repere despre contribuția județului Bacău și a băcăuanilor la efortul general al României în Războiul de Reîntregire. Elevii vor fi familiarizați cu elemente semnificative perioadei istorice, vor cunoaște principalii lideri militari ai acelei perioade, și își vor crea imagine clară despre județul și orașul Bacău de acum un secol.

Vor realiza în urma cursului sacrificiile realizate de înaintașii noștri pentru formarea țării în care trăiesc în zilele noastre.

Prin cursul propus elevii își vor îmbogății vocabularul, competențele de comunicare și interacțiune și vor conștientiza accentul care trebuie pus pe valoarea contribuției județului din care fac parte la victoria finală a armatei române din 1917 și transmiterea acestora mai departe ca bunuri ale patrimoniului național. Vor ști să utilizeze informațiile însușite la alte discipline (istorie, geografie, desen, muzică, literatură, religie) pentru a realiza diferite lucrări care au legătură cu tematica opționalului cum ar fi : desenele, poeziile, cântecele patriotice etc. Vor beneficia și de observarea și studiul unor documente autentice prin intermediul mijloacelor audio-video, a tehnologiei moderne dar și prin contact direct cu diverse opere.

Competențe generale

1. Situarea corectă în spațiu și timp;

Cunoașterea evoluției istorice a județului;

Aplicarea și utilizarea unor elemente de limbaj specifice istoriei cu aplicabilitate în planul orizontului local ;

Formarea unui comportament constructiv pentru conservarea valorii trecutului.

Competențe specifice

1.1. Utilizarea termenilor istorici specifici secolului al XX-lea,

în diferite situații de comunicare scrisă sau orală ;

2.1. Construirea, prin cooperare, a unui proiect referitor la un aspect

al culturii locale din secolul al XX-lea ;

2.2. Rezolvarea în echipă a unor probleme/ situații-problemă,

Prin negocierea soluțiilor identificate ;

2.3. Dezvoltarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți

în cadrul unei dezbateri privind anumite teme locale ;

3.1. Localizarea în timp și plasarea în spațiu a faptelor istorice de la începutul

secolului al XX-lea, pe baza surselor istorice ;

3.2. Prezentarea unui fapt istoric din secolul al XX-lea de pe plan local,

utilizând informații selectate din surse istorice ;

3.3. Prezentarea unor asemănări și a unor deosebiri între aspecte ale unor

situații, evenimente, conflicte din sec. al XX-lea, pe baza informațiilor

din surse istorice cunoscute sau la prima vedere ;

3.4. Stabilirea relației de cauzalitate pentru un fapt istoric din secolul al XX-lea,

3.5 Prezentarea unui fapt istoric referitor la secolul al XX-lea ce include

istoria locală, utilizând informații selectate din surse istorice ;

4.1.Utilizarea surselor istorice pentru susținerea unui punct de vedere ;

4.2 Utilizarea tehnologiilor de informare și comunicare pentru obținerea

surselor necesare rezolvării unei situații problemă.

Valori și atitudini

Antrenarea gândirii prospective prin înțelegerea rolului istoriei în viața prezentă și ca factorde predicție a schimbărilor.

Acceptarea reprezentărilor multiple asupra istoriei, culturii,vieții sociale.

Asumarea diversității entice, sociale, religioase și cultural

Dezvoltarea atitudinilor pro-active în viața personal și cea social

Atitudinea pozitivă față de educație, natură, cunoaștere, societate;

Bibliografie

Pamfil Șeicaru – România în Marele Război, Editura Eminescu, București, 1994

Dumitru Preda – România și Antanta, Institutul European, Iași, 1998

Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Vol.I,

Edit. Casei Școalelor, București, 1924

Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Vol.II,

Edit. Casei Școalelor, București, 1924

Neli Cornea, Însemnări din vremea războiului,București,

Edit. Librăriei H.Steinberg, & fiul, 1924

Mihail Văgăonescu, Viața în război. Însemnări zilnice de pe front.1916-1918 cu nume

proprii și localități din lungul și latul țărei, Editura Casei Școalelor, București, 1928

Nicolae Ionescu, Generalul Eremia Grigorescu,Editura Militară, București, 1967

Alexandru Averescu – Notițe zilnice din războiu (1916 – 1918),

Editura Cultura Națională, București, 1937

Lucian Șendrea – Bacău. Palimpeste urbane, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013

Dumitru Zaharia – Bacău, Istorie adevărată, Editura Babel, Bacău, 2013

Alin Popa – Din istoria orașului Bacău 1900 – 1930, Editura PIM, Iași, 2008

Arhivele Naționale ale României, Fond Prefectura Județului Bacău

Arhivele Naționale ale României, Fond Primăria Orașului Bacău

Arhivele Naționale ale României, Fond Primăria Orașului Tg. Ocna

Școala Gimnazială Nr.1 Sănduleni, jud. Bacău

PROIECT

DE

LECȚIE

prof. Florentin Botezatu

PROIECT DIDACTIC

Unitatea: Școala Gimnazială Nr. 1 Sănduleni

Data: ………………….

Clasa: a VII-a

Disciplina: Județul Bacău în Războiul de Reîntregire (Opțional)

Tema: Bătălia de la Oituz

Lecția: Eroi și fapte

Locul desfășurării : sala de clasă

Tipul lecției: mixtă

Timp alocat: 50 min

Profesor: Florentin Botezatu

Competențe specifice :

1.1. Utilizarea termenilor istorici specifici secolului al XX-lea, în diferite situații de comunicare scrisă sau orală

2.2.Rezolvarea în echipă a unor probleme/ situații-problemă, prin negocierea soluțiilor identificate

3.1.Localizarea în timp și plasarea în spațiu a faptelor istorice din secolul al XX-lea, pe baza surselor istorice

3.2.Prezentarea unui fapt istoric din secolul al XX-lea de pe plan local, utilizând informații selectate din surse istorice ;

3.3.Prezentarea unor asemănări și a unor deosebiri între aspecte ale unor situații, evenimente, conflicte din sec. al XX-lea, pe baza informațiilor din surse istorice cunoscute sau la prima vedere ;

3.4.Stabilirea relației de cauzalitate pentru un fapt istoric din secolul al XX-lea,

3.5Prezentarea unui fapt istoric referitor la secolul al XX-lea, utilizând informații selectate din surse istorice ;

Competențe Derivate :

1- Să precizeze cele mai cunoscute acte de eroism din bătălie

2- Să identifice principalii eroi prezentați în lecție

3- Să compare diferite fapte și evenimente

4- Să argumenteze un punct de vedere aducând argumente pro și contra

5- Să evidențieze principalele calități ale luptătorilor români

6- Să distingă principalii combatanți

7- Să însușească noțiuni referitoare la tematica lecției

Mijloace didactice : Videoproiector, Harta – Bătălia de la Oituz, texte istorice,

Fișe de lucru, Documente

Bibliografie :

Ștefan Pascu – Istoria militară a poporului român, Editura Miltară, vol. V, București, 1988

Alexandru Averescu – Notițe zilnice din războiu (1916-1918), Editura Cultura Națională, București, 1934

Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Vol.II,

Edit. Casei Școalelor, București, 1924

Constantin Căzănișteanu – Mărăști, Mărășești, Oituz, Editura militară, București, 1977

http://www.worldwar2.ro/arme/?language=ro&article=118

http://www.unstory.com/erwin-rommel-in-batalia-de-la-oituz.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gr%C4%83mad%C4%83

DESFĂȘURAREA LECȚIEI

Testul Docimologic

Testul docimologic este o alternativa si o cale de eficientizare a evaluarii traditionale. Este o proba standardizata, ce asigura o obiectivitate mai mare in procesul de evaluare.

„Testul decimologic reprezintă un instrument de evaluare complex format dintr-un ansamblu de sarcini de lucru (probe sau întrebări numite itemi), ce permit măsurarea și aprecierea nivelului de pregătire a elevilor precum și a nivelului de formare și dezvoltare a unor capacități și competențe de diverse naturi.”9Rezultatul testului evidențiează progresul sau regresul elevului într-un anumită interval de timp (capitol, semestru an școlar etc)

Aplicarea unui test docimologic are următoarele avantaje :

Dispune de obiectivitate datorită varietății de itemi

Susține și dezvoltă capacitatea de autoevaluare a elevilor

Vizează întreaga personalitate a elevului

Se poate rezolva într-un timp relaltiv scurt

Cuprinde aspecte esențiale din conținutul de învățare aferent obiectivelor didactice și oferă posibilitatea de a e lua din timp măsurile utile pentru ameliorarea activității didactice

Valorificarea întrgului grup de elevi

Ca orice formă de evaluare, testul docimologic are și unele limite. Acestea ar putea fi :

Se elaborează mai greu de către profesor, fiindu-i necesară o atenție sporită la elaborarea lui datorită varietății itemilor

Poate inhiba elevii

Răspunsurile pot fi ghicite

Rezultatele nu sunt de multe ori cele scontate

În elaborarea unui astfel de test, sunt necesari mai mulți pași cum ar fi :

Stabilirea obiectivelor

Stabilirea materiei (tema, capitolul, lecția etc)

Elaborarea itemilor

Elaborarea baremului (atribuirea punctajelor pentru fiecare răspuns)

Organizarea testului

Notarea rezultelor

În cadrul temei noastre, am elaborat următorul test docimologic :

Test de evaluare formativă

Obiective :

Să precizeze principalii lideri – comandanți militari din acea perioadă.

Să recunoască principalele faze și fapte deosebite din timpul bătăliei de la Oituz.

Să identifice rolul bătăliei de la Oituz în cadrul războiului de reîntregire.

Să completeze un text lacunar apelând la cunoștințele însușite anterior.

I. Alegeți răspunsul corect pentru fiecare dintre afirmațiile de mai jos:

1. Comandantul Armatei a II-a române în 1917 s-a numit :

a) Alexandru I ; b) Eremia Grigorescu ; c) Alexandru Averescu.

2. Prima bătălie desfășurată în 1917 pe frontul românesc a fost cea de la :

a) Oituz; b) Mărăști; c) Mărășești.

3. Care din următoarele dealuri a fost apărat vitejește la Oituz de către armata română?

a) Cireșoaia; b) Răcoasa; c) Vișina.

15 puncte

II. Completați spațiile libere cu răspunsul corect:

1. Armatele Puterilor Centrale erau organizate pentru bătălia de la Oituz într-un grup numit …………..

2. La Oituz a luptat și un celebru general german din al II-lea război mondial numit…………………………

3. La luptele de pe dealul Coșna a luptat și un celebru veteran român, participant și în Războiul de Independență numit………………………..

4. Batalionul de vânători a fost ghidat la Cireșoaia de un cioban numit…………………..

5.Armata română a înregistrat un număr de peste…………..morți în decursul acțiunii de la Oituz.

25 puncte

III. Răspundeți prin “DA” sau “NU”:

1. Planul Puterilor Centrale în 1917 consta în încercuirea armatelor româno-ruse din Moldova prin două acțiuni ofensive concomitente : una de la sud din zona Focșaniului și a doua din zona Oituzului.

2. Armata a II-a română, organizată la Bacău, era compusă din cele mai pregătite și mai odihnite trupe de pe întreg frontul.

3. Concomitent cu bătălia de la Oituz s-a desfășurat și bătălia de la Mărășești.

15 puncte

IV. Completați spațiile libere cu termeni corespunzători, din lista de mai jos:

“Confruntările armatei române cu cele ale Puterilor Centrale din vara lui 1917 au început la 11 iulie cu acțiunea ofensivă a Armatei a II-a împotriva …………. și a flancului drept al Armatei I Austro-Ungare la …………… În urma a 9 zile de lupte intense, armata română a eliberat aproximativ 600 km2și 30 de localități. Succesul înregistrat de armata condusă de generalul …………. a contribuit la ridicarea moralului soldaților români, în vedea confruntărilor viitoare. Obținerea succesului de către Armata a II-a, a forțat Comandamentul inamic să treacă rapid la ofensivă, datorită faptului că exista riscul ca românii să speculeze pozițiile câștigate și să dezvolte un atac contra Armatei 1 Austro – Ungare care se afla în acele momente expusă. Astfel, a rezultat acțiunea ofensivă a Armatei a IX-a germane care este cunoscută drept Bătălia de la ………….., începută la 24 iulie. Două zile mai târziu, la est, se declanșa și bătălia de la ……………, câștigată în cele din urmă, tot de soldații români.”

Termeni : Mackensen, Grup Gerock, Oituz, Averescu, Bacău, Anania, Trotuș, Mărăști, Grigorescu, Mărășești, Grup de Fier, Ferdinand I, Siret.

20puncte

V. Realizați un scurt eseu între 5-10 pagini în care să evidențiați unele fapte de eroism din timpul bătăliei de la Oituz. Se punctează menționarea a cel puțin 2 fapte, 2 eroi, o părere personală,introducerea, cuprinsul, încheierea și folosirea limbajului istoric adecvat.

15 puncte

Oficiu : 10 puncte

Barem

Subiectul I

Se acordă câte 5 puncte pentru fiecare dintre răspunsurile corecte :

1 – A, 2 – B, 3 – A

*Nu se punctează încercuirea a două variante, chiar dacă una dintre ele este corectă

(Total = 15 p)

Subiectul II

Se acordă câte 5 puncte pentru fiecare dintre răspunsurile corecte :

1-Grup Gerock, 2- Rommel 3-Peneș Curcanul (Constantin Țurcanu) 4-Elisei Ursac 5-14000

*Nu se punctează răspunsurile incorecte sau menționare a două sau mai multe variante

(Total = 15 p)

Subiectul III

Se acordă câte 5 puncte pentru fiecare dintre răspunsurile corecte :

1-DA, 2-NU, 3- DA

*Nu se punctează menționare a două variante în cadrul tabelului sau scrierea altor opțiuni

(Total = 15 p)

Subiectul IV

Se acordă câte 4 puncte pentru fiecare dintre răspunsurile corecte, în următoarea ordine :

1-Grupul Gerock, 2-Mărăști, 3-Averescu, 4-Mărășești, 5-Oituz

*Nu se acordă nici un punct în cazul menționării altor variante

(Total = 20 p)

Subiectul V

Cele 15 puncte sunt împărțite după cum urmează :

1 punct pentru utilizarea Introducerii (Ex : Bătălia de la Oituz a reprezentat…. ; În vara anului 1917 la Oituz…. etc)

2 puncte pentru cuprins și încadrarea în spațiu (5-10 pagini)

1 punct pentru folosirea Încheierii și tragerea unei concluzii (Ex : Faptele eroilor au înseamnat….;Datorită faptelor de eroism, etc)

1 punct pentru folosirea limbajului istoric adecvat

4 puncte (2+2) pentru descrierea a 2 fapte eroice în timpul bătăliei de la Oituz (Ex: asaltul dealului Coșna, campania vânătorilor, luptele de la Cireșoaia, etc)

6 puncte (3+3) pentru menționarea și descrierea într-un context a doi participanți la bătălie care s-au remarcat prin fapte deosebite (Ex : Constantin Mușat, Elisei Ursac, frații Vulturescu, Ion Grămadă etc)

Oficiu : 10 puncte

Total : 100 puncte

Excursia de interes istoric

Excursia reprezintă o formă de activitate extrașcolară care face posibil contactul nemijlocit cu lumea vie, oferind prilejul elevilor de a efectua observații asupra obiectelor și fenomenelor, așa cum se prezintă ele în stare naturală. Excursia școlară ca metodă de învățământ este folosită tot mai mult în toate tipurile de școli, pentru aproape toate obiectele de învățământ.

„Este o altă metodă de apropiere si abordare a conținutului istoriei, de a învăța si a gândi istoric cu ajutorul instrumentelor si metodelor specifice cercetării istorice.”10 Excursia și drumeția cultivă dorința de a călători,de a cunoaște, de a ști cat mai mult, de a câștiga prin propriile forțe cunoștințe noi, de a se supune unui program de lucru în care activitatea intelectuală este împletită cu munca fizică. Cadrul didactic însoțitor are, în excursie, numeroase posibilități de a traduce în viață  sarcinile procesului instructiv-educativ. Datorită faptului că este poate mai apropiat de elev decât în școală, reușește să-l cunoască mai bine în toate manifestările lui și ca atare să poată realiza mai fructuos sarcinile educației morale.

Excursia și drumeția contribuie într-o mai largă măsură  și la educația estetică a elevilor, constituie un prilej de stimulare a creației artistice, de cunoaștere a obiceiurilor și tradițiilor, etc.

O excursie temeinic organizată, cu o temă bine stabilită, deschide elevului posibilități variate  de observare și cunoaștere; „preferința pentru excursie, participarea lor masivă sunt argumente suficiente pentru a demonstra că elevii sunt însetați de a cunoaște cât mai multe lucruri noi în mod direct, că trăiesc simțuri din cele mai intense în contactul direct cu tezaurul de valori al înaintașilor săi.”11 ; din acest motiv, o excursie școlară se deosebește de una turistică.

Valorificarea instructiv-educativă poate fi făcută în timpul și după desfășurarea excursiei.

În timpul desfășurării, ea se face în primul rând prin numeroase aplicații care pot fi efectuate pe teren, prin observarea fenomenelor naturii, cunoștințele fixându-se astfel mai bine și adâncindu-se mai temeinic. Profesorul trebuie să-i îndrume pe elevi în aplicațiile pe teren, să le arate cum să observe, să le dea la fața locului explicațiile de care are nevoie.

Tema noastră poate fi utilizată cu succes în cazul unei excursii școlare.

Pentru organizarea unei excursii sunt necesari o serie de pași care trebuie să fie elaborați în conformitate cu planurile calendaristice elaborate pe obiecte de învățămant, în care se prevede folosirea excursiilor ca metoda educativă. Profesorul organizator, împreună cu 3-4 colegi, elaborează un plan al excursiei în care se includ principalele obiective care urmează să fie vizitate, eventualele aplicații pe teren care le vor efectua elevii ghidați de profesori, perioada organizării în funcție de calendarul școlar, prețul, transportul și cazarea. Acest plan este înaintat directorului spre aprobare ; după obținerea acordului, profesorii care vor participa la excursie promovează evenimentul în școală, formând echipajul de elevi care sunt doritori să se înscrie, și care corespund tematicii excursiei. Dat fiind faptul că excursia are un caracter educativ-aplicativ, se recomandă ca numărul elevilor să nu depășească 30, iar aceștia să fie selectați în funcție de anumite criterii prin care trebuie să se regăsească și rezultatele la învățătură, pasiunea pentru istorie, spiritul de aventură etc.

De obicei, profesorul organizator ar trebui să întocmească un program al excursiei și activităților, și să informeze în prealabil elevii scopul și obiectivele ei. Se poate realiza și un poster al excursiei (foto), care să evidențieze traseul și obiectivele :

Excursia tematică “Pe urmele înaintașilor”, desfășurată pe o perioadă de 3 zile are următorul program :

Ziua 1 : Vizite la următoarele și edificii istorice:

Muzeul și mausoleul eroilor din Primul război mondial

Biserica din Borzești

Prima sondă mecanică din România (1861)

Cimitirul și monumentul eroilor din Cașin

Monumentul Măgura Ocnei și monumentul „grenadier Constantin Mușat”

Mănăstirea Măgura Ocnei

Mausoleul Eroilor de la Bogdănești

Mausoleul Eroilor de la Oituz

Ziua 2 : Aplicații pe teren :

Elevii împreună cu profesorii, împărțiți pe 2-3 grupe, organizează o drumeție pe dealul Cireșoaia, unde pot analiza arealul. Pot găsi urmele tranșeelor, pot face poze, pe care să le includă într-un proiect.

Ziua 3 : Aplicații pe teren

Explorarea și analizarea dealului Măgura. Elevii pot organiza jocuri pe echipe simulând scene din bătălia din 1917.

Realizările elevilor (notițe, poze, proiecte, referate) vor fi predate către profesorului organizator la un termen prestabilit apoi discutate și evaluate. Cele mai bune pot fi promovate în revista școlii sau afișate la panoul școlii.

Către

Inspectoratul Școlar al Județului Vaslui

Vă rugăm să aprobați deplasarea/excursia/tabăra de studii/agrement/tematică/concurs/festival

efectuată cu un număr de 30 elevi din clasele a VII-a și a VIII-a și un număr de 5 cadre didactice însoțitoare

Itinerar:

Bacău – Sănduleni – Onești – Târgu Ocna – Slănic Moldova – Oituz și retur _____________________________________________________________________________________

Perioada 24 – 26 Mai 2015 Durata excursiei: 3 zile, L Ma Mi J V S D

inițială / reprogramată pentru_________din motive

Obiective vizate: Muzeul și Mausoleul eroilor – Onești, Biserica din Borzești, Monumentul Măgura – Ocnei,

Mausoleul eroilor din Oituz, dealurile istorice Cireșoaia, Ungureanu și Măgura

Programul excursiei:

Mijloace de transport: ____________________________________autocar______________________________________________

asigurate de ____________________________S.C. Transport Tour S.A._______________________

Colectivul care răspunde de organizarea excursiei:

– cadre didactice însoțitoare care răspund de securitatea elevilor: Subsemnații, însoțitori ai elevilor în această excursie, declarăm pe propria răspundere că vom asigura securitatea și integritatea elevilor participanți. Am efectuat instruirea elevilor, prezentându-le normele de comportament civilizat și cele pentru asigurarea integrității lor fizice: Semnătura

_________________________________________________ (conducător) __________________________

___________________________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________________________

Alți adulți însoțitori (părinți, rude, etc.)

__________________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________________

Instructajul elevilor privind securitatea deplasării s-a făcut la data de 23 Mai și se va repeta înainte de plecare de către ________________________________profesor Florentin Botezatu_____________________

Organizarea programului de recuperare a orelor absentate

este excursia anuală cu elevii claselor primare, nu necesită program de recuperare

excursia este organizată în zile nelucrătoare/vacanță, nu necesită program de recuperare

elevii participanți individual se angajează să recupereze în ritm propriu temele predate în orele de la care au absentat

întrucât deplasarea se efectuează în timpul programului școlar, recuperarea orelor, pentru profesori și elevi, se va face în felul următor: _______________________________________________________________

__________________________________________________________________________________________

11. Alte mențiuni cu privire la organizarea și desfășurarea excursiei:

costurile excursiei sunt suportate de părinți I.Ș.J. M.Ed.C. consiliul local sponsorul
_______________________________________________________________________________________

cazarea este asigurată la____________Hotel Trotuș din Tg. Ocna__________________________________

tabel nominal

cuprinzând participanții la deplasarea/excursia/tabăra de studii/agrement/tematică/concurs/festival/_______

din perioada ______24-26 Mai 2015_____________, pe traseul

Bacău – Sănduleni – Onești – Tg. Ocna și retur

Subsemnații, declarăm că am luat la cunoștință regulile de comportare și securitate privind deplasarea în excursiile și taberele școlare și ne angajăm să le respectăm întocmai.

Întâlniri între elevi și persoane de specialitate

În vederea promovării temei și a lucrărilor realizate de către elevi, precum și a conștientizării rolulului Istoriei și a faptelor înaintașilor în cadrul formării lor ca cetățeni activi, profesorul de istorie poate organiza unele întâlniri cu persoane specializate în domeniu, care

Aceste întâlniri se pot organiza de obicei cu ocazia unor evenimente deosebite cum ar fi sărbătorile naționale precum Mica Unire, Ziua Națională sau Ziua Eroilor sau cu ocazia Zilelor Școlii sau a Comunei, când pot fi invitate diferite personalități, care să le împărtășească elevilor …și să le aprecieze munca, rezultatele la învățătură și performanțele la istorie. În alte situații, însoțiți de profesor, elevii pot vizita în ….

Muzeografii : „Rolul muzeografilor este vital pentru protejarea, studierea și promovarea patrimoniului cultural. Ei pun în valoare colecțiile muzeale, prin expunere publică și nu numai, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului, contribuind astfel la realizarea misiunii muzeului.”12

Aceștia pot îndruma elevii pentru organizarea unui muzeu local, sugerează elevilor ce piese ar fi utile pentru inventarul muzeului și cum se trebuie conservarvate.

Istoricii : Un istoric – istoriograf este acea persoană care are menirea să descrie și să scrie anumite perioade din trecut în mod oficial. El cercetează, se documentează, analizează și expune generațiilor actuale și viitoare anumite fapte ale trecutului pentru ca ele să se păstreze vii și grătioare.

Invitând un istoric cunoscut cu ocazia unui eveniment important, elevii pot învăța anumite lucruri noi, pot fi încurajați în proiectele lor și îl pot lua ca exemplu pentru o viitoare carieră.

Veteranii : Din toate întâlnirile cu scop educativ organizate de către școală, probabil cea cu impactul cel mai mare o reprezintă întâlnirea într-un cadru organizat cu unul sau mai mulți veterani de război. Ei reprezintă istoria vie, o fereastră a trecutului prin care se văd faptele de eroism care reprezintă în zilele noastre o vie pildă și mai ales exemple demne de urmat.

Din nefericire, din cauze obiective, numărul veteranilor este în continuă scădere datorită vârstei lor înaintate sau a diferitelor neajunsuri și boli. Cu greu se mai pot găsi veterani prin sate și comune, iar majoritatea celor care trăiesc își petrec apusul vieții într-o completă ignoranță. Momentele petrecute de ei cu arma în mână sub triicolor, faptele lor de eroism desprinse din cărțile legendare pot fi date uitării dacă numele lor vor fi șterse din cărțile istoriei. Din acest motiv, profesorului de istorie îi revine un rol esențial de a conserva și a promova istoria vie-locală din zona în care își ține activitatea. „Prezența invitaților și cunoașterea directă, din mărturiile lor, a rezultatelor cercetării și a creației constituie surse de mare forță cognitivă și afectivă, dar și modele de muncă susținută, de abnegație și de dăruire.”13

Concluzii

Această lucrare care elogiază rezistența armatei române în valea și munții Oituzului în vara anului 1917 sub denumirea de „Verdunul românesc”, invită cititorii și elevii la descoperire și cercetare, la reconsiderarea și conservarea istoricului local, și mai ales la aprecierea și reconsiderarea trecutului și jertfelor înaintașilor pentru formarea României Mari.

În cadrul lucrării de față am cercetat la Arhivele Naționale și contribuția județului Bacău la efortul general al Armatei a II-a române în anii războiului. Am descoperit informații inedite pe care le-am folosit în cadrul lucrării, încercând să redau o imagine cât mai fidelă a acelor grele zile din anii de război.

Din păcate, scrierile referitoare explicit la bătălia de la Oituz sunt rare, iar cele existente sunt lucrări generaliste care tratează întregul război. Monografiile localităților din apropierea Oituzului nu prezintă fapte concrete, ci doar

Dacă pentru bătăliile din ținutul Vrancei s-au format de-alungul vremii diferite organizații locale care au scos anumite cărți, broșuri sau sinteze despre faptele de la Mărăști și Mărășești, – pentru zona Bacăului, abia în ultimii ani Societatea Cultul Eroilor, filiala Bacău, se străduie să promoveze și să păstreze vie amintirea acelor vremuri printr-o revistă tematică dedicată în special veteranilor de război și faptelor de eroism de pe teritoriul județului Bacău.

Ca un blestem al timpului, faptele din cursul anilor 1916 – 1917 încep a fi uitate ; în anii postbelici viața cotidiană și disputele politice au dus la trecerea în plan secund a jertfelor din vremea războiului pentru ca o dată cu criza anilor 30` problema să fie abordată doar cu ocazia zilei naționale – 10 Mai.

Artizanul victoriilor de la Mărăști și Oituz – generalul Averescu, intrase în politică formând Liga Poporului atrăgându-și inevitabil diverși adversari care, pentru a-l discredita în ochii electoratului care se bucura acum de votul universal promis, începeau să-i pună sub semnul întrebării chiar și calitățile militare precum și aportul său victoriile obținute în vara anului 1917. Astfel, izbânzile de la Mărăști și Oituz au fost trecute tacit în plan secund, mai ales după moartea principalului său aliat politic – regele Ferdinand, iar ca o replică a incomodului om politic Alexandru Averescu a început să se dezvolte cultul generalului Eremia Grigorescu (încetat din viață în 1919) și a izbânzii de la Mărășești prezentată drept „cea mai importantă” și „cea mai sângeroasă” din 1917, impresie care se păstrează și astăzi. Fără a-i subestima importanța bătăliei de la Mărășești, încleștarea de la Oituz a avut o intensitate mult mai puternică, o durată de timp mai mare, și o importanță strategică incomparabilă.

Oituzului, prins într-o dispută politică invizibilă i s-a minimalizat importanța, i s-a furat treptat identitatea, până și celebrul slogan „Pe aici nu se trece”, a fost redirecționat, iar în memoria colectivă de astăzi duce cu gândul la bătălia de la Mărășești. Desfășurarea a încă unui război mondial a creat cultul unor noi eroi căzuți la datorie pentru țară, subiectul eroilor din Primul Război Mondial și a faptelor lor, revenind în prim plan în ultima perioadă a regimului comunist, în care s-au scris numeroase lucrări fără ca factorul politic să influențeze realitățile.

Lucrarea de față, apărută la aproape 100 de ani de la acele evenimente, dorește să promoveze rolul Oituzului în Războiul de Reîntregire prin aducerea la cunoștință cititorilor a faptelor pe care nu le cunoșteau, sau lămurirea unora controversate. În cadrul războiului, bătălia de la Oituz din 1917 a reprezentat cel mai pur exemplu de victorie defensivă, similară cu izbânda francezilor din 1916 de la Verdun. Trecătorile Carpaților Orientali de pe Valea Oituzului au fost singurele care au rezistat în tot intervalul războiului, locul pe unde într-adevăr, nu s-a trecut.

Călăuziți de aceeași deviză „Pe aici nu se trece”, izvorâtă instantaneu din realitățile luptelor, soldații francezi la Verdun și cei români la Oituz (în două rănduri) au oprit puternicele atacuri ale austro-germanilor. Expresia a fost moștenită și folosită mai târziu în alte conflicte cum ar fi Războiul Civil Spaniol (1936) de către republicani sub traducerea "No Pasarán", în mai multe faze ale celui de-al doilea război mondial de către englezi și americani sub denumirea They shall not pass, dar și în mai multe meetinguri și demonstrații din zilele noastre ; mai mult ea a fost folosită ca slogan în diferite filme de succes precum Stăpânul Inelelor, dar și în operele unor scriitori contemporani cum ar fi André Breton, un cunoscut poet francez, veteran de război care prin poeziile sale comemora evenimentele de pe front din anii războiului.

La capitolul de metodică, am exemplificat metodele și mijloacele care se pot aplica la predarea unei lecții despre bătălia de la Oituz sau rolul județului Bacău în război, și am prezentat diferite modalități prin care subiectul poate deveni deosebit de atractiv și interesant pentru elevi.

Am utilizat fotografii puțin cunoscute publicului larg din surse românești dar și germane sau franceze și am călătorit personal pe dealurile Cireșoaia, Coșna și Măgura de unde am reușit să realizez instantanee cu fostele tranșee și poziții unde s-au confruntat soldații români cu cei ai Puterilor Centrale pentru lucrarea de față.

Dacă Oituzul își va recâștiga faima și locul său aparte în istorie, depinde de numeroși factori : autorități, istorici, profesori, dar și de generațiile tinere, care educate în spiritul patriotic pot duce mai departe exemplele trecutului și să promoveze în continuare specificul local ca un bun al patrimoniului național.

Bibliografie

Izvoare

1.Arhivele Naționale, Fond Primăria Orașului Bacău

Dosar 3/1916, 4/1916, 62/1916, 42/1934

2.Arhivele Naționale, Fond Prefectura Județului Bacău

Dosar 2/1916, 4/1916, 10/1916, 12/1916, 15/1916, 5/1917

3.Arhivele Naționale, Fond Primăria Orașului Tg. Ocna

Dosar 17/1915, 9/1916, 16/1916, 5/1917, 26/1917

4.Arhivele Naționale, Fond Direcția Județeană Bacău

Dosar 28/1916

5.Arhiva M.A.P.N., Fond Marele Cartier General

Dosar 881/1917, 882/1917

Periodice

Anuarul Național al României,

Anul 1902, București, 581 pagini

Anul 1908, București, 716 pagini

Bacăul eroic,

An I, Nr. 1, Onești, 2010

An II, Nr 2, Bacău, 2011

An IV, Nr. 7, Bacău, 2013

Carpica

An XXVI, Bacău, 1997

Magazin Istoric

An XXV, Nr. 9 din septembrie 1991, București

An XLVII, Nr. 10, din octombrie 2013, București

Jurnale, Memorii, Amintiri

Averescu Alexandru, Notițe zilnice din războiu (1916 – 1918), Editura Cultura Națională, București, 1937, 402 pagini

Cornea Neli, Însemnări din vremea războiului, București, Edit. Librăriei H.Steinberg, & fiul, 1924,

140 pagini

Daia Alexandru, Eroi la 16 ani, Editura Ion Creangă, București, 1988, 284 pagini

Gane Constantin, Prin viroage și coclauri, Editura Cultura Națională, București, 1922,

216 pagini

Iorga Nicolae, Drumuri și orașe din România, Editura Minerva, București, 1904, 292 pagini

Missir Ioan, Fata Moartă, Editura Minerva, București, 1977, 204 pagini

Văgăonescu Mihail, Viața în război. Însemnări zilnice de pe front.1916-1918 cu nume proprii și localități din lungul și latul țărei, Editura Casei Școalelor, București, 1925, 384 pagini

Lucrări generale

Atanasiu Victor, România în primul război mondial, Editura Militară, București, 1979, 543 pagini

Cupșa Ion, Armata română în campaniile din 1916-1917, Editura Militară, București, 1968, 342 pagini

Ioanițiu Alexandru, Războiul României,1916-1918, Tipografia Geniului, vol II, București, 1929, 216 pagini

Ionescu Nicolae, Generalul Eremia Grigorescu, Editura Militară, București, 1967, 126 pagini

Kirițescu Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, Vol.I, Edit. Casei Școalelor, București, 1924, 505 pagini

Kirițescu Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, Vol.II, Edit. Casei Școalelor, București, 1924, 619 pagini

Mamina Ion, Consilii de Coroană, Edit. Enciclopedică, București,1997, 303 pagini

Pascu Ștefan, Istoria militară a poporului român, Editura Miltară, vol. V, București, 1988, 936 pagini

Preda Dumitru, România și Antanta, Institutul European, Iași, 1998, 224 pagini

Răcilă Emil, Contribuții privind lupta românilor pentru apărararea patriei în primul război mondial : situația administrativă, economică, politică și socială a teritoriului românesc vremelnic ocupat 1916 – 1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, 423 pagini

Scurtu Ion, Presărați pe-a lor morminte ale laurilor foi, Edit. Albatros, București, 1978, 168 pagini

Șeicaru Pamfil, România în Marele Război, Editura Eminescu, București, 1994, 383 pagini

*** Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul. 1918 – 1928, vol III, Editura Cultura Națională, București, 1929, 1227 pagini

Lucrări specialitate

Căzănișteanu Constantin, Mărăști, Mărășești, Oituz, Editura Militară, București, 1977, 451 pagini

Chirieș Corneliu, Județul Bacău. Altar de Jertfă și eroism, Ediția a II-a, Editura Babel, 2009, 464 pagini

Murariu Ioan, Aur I. Nicu, Bacău, Casa Editorială pentru turism și cultură Abeona, București, 1992, 117 pagini

Popa Alin, Din istoria orașului Bacău 1900 – 1930, Editura PIM, Iași, 2008, 242 pagini

Serdaru Virgiliu, Bătălia de la Mărășești – Oituz, Editura Librăriei și Tipografiei, București, 1921, 164 pagini

Șendrea Lucian, Bacău. Palimpeste urbane, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013, 198 pagini

Tucă Florian, Triunghiul eroic. Mărăști – Mărășești – Oituz, Editura Junimea, Iași, 1977, 160 pagini

Zaharia Dumitru, Bacău, Istorie adevărată, Editura Babel, Bacău, 2013, 1041 pagini

Lucrări și material psihopedagogice și de metodica predării-învățării Istoriei

Cerghit Ioan, Metode de învățământ, ed. a II-a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980, 188 pagini

Charles Temple, Steele L. Jeannie, Meredith S. Kurtis, Aplicarea tehnicilor de dezvoltare a gândirii critice, ghid IV, Editura Didactia Pro, Chișinău, 2003, 94 pagini

Cucoș Constantin, Pedagogie, Ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2006, 464 pagini

Felezeu Călin, Metodica predării istoriei, Presa Universitară Clujeană, 1998, 339 pagini

Sacalis – Calata Nicolae, Filosofia și pedagogia culturii: de la Homer la Platon și Zamolxe, Editura Pro Universitaria, București, 2012, 546 pagini

Oprea Lăcrămioara – Crenguța, Strategii didactice interactive, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006, 316 pagini

Păun Ștefan, Didactica Istoriei, Editura Corint, București, 2003, 176 pagini

Postolache Nicolae, Didactica predării istoriei, Editura fundației România de mâine,București, 2008, 49 pagini

Sarivan Ligia, Leahu Iulian, Singer Maria, Predarea interactivă centrată pe elev, Centrul Educația 2000+, București, 2000+, 2005, 100 pagini

Tănasă Gheorghe, Metodica învățării-predării Istoriei, Editura Spiru Haret, Iași, 1998, 211 pagini

Zainea Ion, Predarea și învățarea istoriei, Asociația cultural-științifică Adsumus Oradea, 2001, 157 pagini

VII. Surse WEB

1. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/primul-razboi-mondial-cine-e-vina?nocache=1#

2. www.1914-1918.net/rb.htm

3.http://www.anaf.ro/anaf/internet/Bacau_old/prezentare_bacau/jud_bacau/Istorie_Jude%C5%A3_Bac%C4%83u)

4. http://www.desteptarea.ro/fotodocument-bacaul-la-1891-era-cel-mai-important-judet-din-romania/

5. http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/1918:_marea_unire/pilotul_uitat/750/

6. http://cppc.ro/files/formare/patrimoniu/muzeograf.html

Anexe

Bacăul antebelic

1911

Oituz – 1917 post comandă ofițeri

„Restaurant militar” – 1917

Poziție românescă – 1917 – Oituz

Mașini germane – Slănic – 1917

Coloană prizonieri români(stânga) – tun austro-ungar Skoda (dreapta) Tomna 1916

Prizonieri germani – Oituz – 1917

Poziții germane în Munții Oituzului în iarna anului 1916

Post de comandă ofițeri – Vf Ungureanu – iarna 1916

Iarna 1916 – trupe prusace în zona Oituz

Iarna 1916-1917 – frontul Oituz (poză realizată din pozițile germane)

Se observă tranșeea din prim plan, și rețeaua de sârmă ghimpată din depărtare

Valea Oituzului – iarna 1916 – poziții germane

Iarna 1916 – tranșee românească – Oituz

Tranșee germană cucerită de români (sursă franceză ) – 1917

Ceremonie religioasă militară germană – 1917 – Oituz

Mitralieră românească pe dealul Măgura supraveghează valea Trotușului – 1917

Tun, calibru 88 mm – Oituz 1917

Constantin Turcanu (Peneș Curcanul)

Statuia grenadierului Constantin Mușat

Ion Grămadă

Generalul Virgil Bădulescu, comandantul Vânătorilor de Munte

Prizonieri ai Puterilor Centrale lucrând la o linie ferată

Trupe române în repaos

Militari români construind o nouă fortificație

Tranșee românească – Oituz (sursă franceză)

9 Mai 1917 – Oituz

Un copil recită o poezie patriotică familiei regale

Regina și generalul Averescu – ceremonie Oituz

Onești – Regele și prințul Carol (primul dreapta)

Valea Cașinului – poziție românească – iunie 1917

Observator la post – iulie 1917 Oituz

Manevre – Iulie 1917

Generalul Averescu la Onești

Fostele tranșee – Cireșoaia, cota 772, zilele noastre

Tranșee pe Cireșoaia (În față dealul Coșna, în drepta vf. Pravila)

Dealul Cireșoaia, la fel de abrupt și în zilele noastre

Panoramă – dealul Coșna în prim plan – în fundal dealul Măgura

Valea Trotușului – panoramă de pe dealul Coșna

Poiana Lui Boboc văzută de pe dealul Știbor și monumentul cavaleriștilor

Mănăstirea „Ștefan cel Mare” – muntele Bolovanu

zonă în care încă se observă foarte bine fostele tranșee

Cruce comemorativă pe dealul Cireșoaia pentru Batalionul 2 Vânători

Monumentul Eroilor Cavaleriști – Oituz

Cuprins

Bibliografie

Izvoare

1.Arhivele Naționale, Fond Primăria Orașului Bacău

Dosar 3/1916, 4/1916, 62/1916, 42/1934

2.Arhivele Naționale, Fond Prefectura Județului Bacău

Dosar 2/1916, 4/1916, 10/1916, 12/1916, 15/1916, 5/1917

3.Arhivele Naționale, Fond Primăria Orașului Tg. Ocna

Dosar 17/1915, 9/1916, 16/1916, 5/1917, 26/1917

4.Arhivele Naționale, Fond Direcția Județeană Bacău

Dosar 28/1916

5.Arhiva M.A.P.N., Fond Marele Cartier General

Dosar 881/1917, 882/1917

Periodice

Anuarul Național al României,

Anul 1902, București, 581 pagini

Anul 1908, București, 716 pagini

Bacăul eroic,

An I, Nr. 1, Onești, 2010

An II, Nr 2, Bacău, 2011

An IV, Nr. 7, Bacău, 2013

Carpica

An XXVI, Bacău, 1997

Magazin Istoric

An XXV, Nr. 9 din septembrie 1991, București

An XLVII, Nr. 10, din octombrie 2013, București

Jurnale, Memorii, Amintiri

Averescu Alexandru, Notițe zilnice din războiu (1916 – 1918), Editura Cultura Națională, București, 1937, 402 pagini

Cornea Neli, Însemnări din vremea războiului, București, Edit. Librăriei H.Steinberg, & fiul, 1924,

140 pagini

Daia Alexandru, Eroi la 16 ani, Editura Ion Creangă, București, 1988, 284 pagini

Gane Constantin, Prin viroage și coclauri, Editura Cultura Națională, București, 1922,

216 pagini

Iorga Nicolae, Drumuri și orașe din România, Editura Minerva, București, 1904, 292 pagini

Missir Ioan, Fata Moartă, Editura Minerva, București, 1977, 204 pagini

Văgăonescu Mihail, Viața în război. Însemnări zilnice de pe front.1916-1918 cu nume proprii și localități din lungul și latul țărei, Editura Casei Școalelor, București, 1925, 384 pagini

Lucrări generale

Atanasiu Victor, România în primul război mondial, Editura Militară, București, 1979, 543 pagini

Cupșa Ion, Armata română în campaniile din 1916-1917, Editura Militară, București, 1968, 342 pagini

Ioanițiu Alexandru, Războiul României,1916-1918, Tipografia Geniului, vol II, București, 1929, 216 pagini

Ionescu Nicolae, Generalul Eremia Grigorescu, Editura Militară, București, 1967, 126 pagini

Kirițescu Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, Vol.I, Edit. Casei Școalelor, București, 1924, 505 pagini

Kirițescu Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, Vol.II, Edit. Casei Școalelor, București, 1924, 619 pagini

Mamina Ion, Consilii de Coroană, Edit. Enciclopedică, București,1997, 303 pagini

Pascu Ștefan, Istoria militară a poporului român, Editura Miltară, vol. V, București, 1988, 936 pagini

Preda Dumitru, România și Antanta, Institutul European, Iași, 1998, 224 pagini

Răcilă Emil, Contribuții privind lupta românilor pentru apărararea patriei în primul război mondial : situația administrativă, economică, politică și socială a teritoriului românesc vremelnic ocupat 1916 – 1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, 423 pagini

Scurtu Ion, Presărați pe-a lor morminte ale laurilor foi, Edit. Albatros, București, 1978, 168 pagini

Șeicaru Pamfil, România în Marele Război, Editura Eminescu, București, 1994, 383 pagini

*** Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul. 1918 – 1928, vol III, Editura Cultura Națională, București, 1929, 1227 pagini

Lucrări specialitate

Căzănișteanu Constantin, Mărăști, Mărășești, Oituz, Editura Militară, București, 1977, 451 pagini

Chirieș Corneliu, Județul Bacău. Altar de Jertfă și eroism, Ediția a II-a, Editura Babel, 2009, 464 pagini

Murariu Ioan, Aur I. Nicu, Bacău, Casa Editorială pentru turism și cultură Abeona, București, 1992, 117 pagini

Popa Alin, Din istoria orașului Bacău 1900 – 1930, Editura PIM, Iași, 2008, 242 pagini

Serdaru Virgiliu, Bătălia de la Mărășești – Oituz, Editura Librăriei și Tipografiei, București, 1921, 164 pagini

Șendrea Lucian, Bacău. Palimpeste urbane, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013, 198 pagini

Tucă Florian, Triunghiul eroic. Mărăști – Mărășești – Oituz, Editura Junimea, Iași, 1977, 160 pagini

Zaharia Dumitru, Bacău, Istorie adevărată, Editura Babel, Bacău, 2013, 1041 pagini

Lucrări și material psihopedagogice și de metodica predării-învățării Istoriei

Cerghit Ioan, Metode de învățământ, ed. a II-a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1980, 188 pagini

Charles Temple, Steele L. Jeannie, Meredith S. Kurtis, Aplicarea tehnicilor de dezvoltare a gândirii critice, ghid IV, Editura Didactia Pro, Chișinău, 2003, 94 pagini

Cucoș Constantin, Pedagogie, Ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2006, 464 pagini

Felezeu Călin, Metodica predării istoriei, Presa Universitară Clujeană, 1998, 339 pagini

Sacalis – Calata Nicolae, Filosofia și pedagogia culturii: de la Homer la Platon și Zamolxe, Editura Pro Universitaria, București, 2012, 546 pagini

Oprea Lăcrămioara – Crenguța, Strategii didactice interactive, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006, 316 pagini

Păun Ștefan, Didactica Istoriei, Editura Corint, București, 2003, 176 pagini

Postolache Nicolae, Didactica predării istoriei, Editura fundației România de mâine,București, 2008, 49 pagini

Sarivan Ligia, Leahu Iulian, Singer Maria, Predarea interactivă centrată pe elev, Centrul Educația 2000+, București, 2000+, 2005, 100 pagini

Tănasă Gheorghe, Metodica învățării-predării Istoriei, Editura Spiru Haret, Iași, 1998, 211 pagini

Zainea Ion, Predarea și învățarea istoriei, Asociația cultural-științifică Adsumus Oradea, 2001, 157 pagini

VII. Surse WEB

1. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/primul-razboi-mondial-cine-e-vina?nocache=1#

2. www.1914-1918.net/rb.htm

3.http://www.anaf.ro/anaf/internet/Bacau_old/prezentare_bacau/jud_bacau/Istorie_Jude%C5%A3_Bac%C4%83u)

4. http://www.desteptarea.ro/fotodocument-bacaul-la-1891-era-cel-mai-important-judet-din-romania/

5. http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/1918:_marea_unire/pilotul_uitat/750/

6. http://cppc.ro/files/formare/patrimoniu/muzeograf.html

Anexe

Bacăul antebelic

1911

Oituz – 1917 post comandă ofițeri

„Restaurant militar” – 1917

Poziție românescă – 1917 – Oituz

Mașini germane – Slănic – 1917

Coloană prizonieri români(stânga) – tun austro-ungar Skoda (dreapta) Tomna 1916

Prizonieri germani – Oituz – 1917

Poziții germane în Munții Oituzului în iarna anului 1916

Post de comandă ofițeri – Vf Ungureanu – iarna 1916

Iarna 1916 – trupe prusace în zona Oituz

Iarna 1916-1917 – frontul Oituz (poză realizată din pozițile germane)

Se observă tranșeea din prim plan, și rețeaua de sârmă ghimpată din depărtare

Valea Oituzului – iarna 1916 – poziții germane

Iarna 1916 – tranșee românească – Oituz

Tranșee germană cucerită de români (sursă franceză ) – 1917

Ceremonie religioasă militară germană – 1917 – Oituz

Mitralieră românească pe dealul Măgura supraveghează valea Trotușului – 1917

Tun, calibru 88 mm – Oituz 1917

Constantin Turcanu (Peneș Curcanul)

Statuia grenadierului Constantin Mușat

Ion Grămadă

Generalul Virgil Bădulescu, comandantul Vânătorilor de Munte

Prizonieri ai Puterilor Centrale lucrând la o linie ferată

Trupe române în repaos

Militari români construind o nouă fortificație

Tranșee românească – Oituz (sursă franceză)

9 Mai 1917 – Oituz

Un copil recită o poezie patriotică familiei regale

Regina și generalul Averescu – ceremonie Oituz

Onești – Regele și prințul Carol (primul dreapta)

Valea Cașinului – poziție românească – iunie 1917

Observator la post – iulie 1917 Oituz

Manevre – Iulie 1917

Generalul Averescu la Onești

Fostele tranșee – Cireșoaia, cota 772, zilele noastre

Tranșee pe Cireșoaia (În față dealul Coșna, în drepta vf. Pravila)

Dealul Cireșoaia, la fel de abrupt și în zilele noastre

Panoramă – dealul Coșna în prim plan – în fundal dealul Măgura

Valea Trotușului – panoramă de pe dealul Coșna

Poiana Lui Boboc văzută de pe dealul Știbor și monumentul cavaleriștilor

Mănăstirea „Ștefan cel Mare” – muntele Bolovanu

zonă în care încă se observă foarte bine fostele tranșee

Cruce comemorativă pe dealul Cireșoaia pentru Batalionul 2 Vânători

Monumentul Eroilor Cavaleriști – Oituz

Cuprins