Ocuparea Fortei de Munca In Ue Studiu Comparativ

CUPRINS

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL I 5

PIAȚA MUNCII ȘI DILEMA OCUPĂRII FORȚEI DE MUNCĂ 5

1.1. Oferta individuală de forță de muncă 5

1.2. Cererea de mână de lucru 6

1.3. Salariul 7

1.4. Șomajul 10

1.4.1. Tipuri de somaj 11

1.4.2. Politici de reducere a șomajului 12

1.5. Nevoia unui venit de bază 12

1.6. Munca în contextul ciclului de viață de la 18 la 78 de ani 13

CAPITOLUL II 15

STUDIU DE CAZ: OCUPAREA RESURSELOR DE MUNCĂ ÎN ROMÂNIA VS UNIUNEA EUROPEANĂ

2.1. Structuri și evoluții atipice ale ocupării și eficienței forței de muncă în România 15

2.2. Ocuparea și eficiența potențialului uman al României sub incidența plecărilor la muncă în străinătate 16

2.2.1. Cauze ale emigrației-imigrației potențialilor salariați 18

2.2.2. Motivații ale emigrației-imigrației potențialilor salariați 18

2.3. Comparația privind ocuparea forței de muncă și rata șomajului 19

2.3.1. Ocuparea forței de muncă 20

2.3.2. Rata șomajului 22

CONCLUZII 30

BIBLIOGRAFIE 32

INTRODUCERE

Am ales această temă pentru a vă prezenta principalele aspecte teoretice și practice în legatură cu ocuparea forței de muncă între România și țările cele mai dezvoltate din UE.
Conținutul lucrării prezintă problematica ratei mari a șomajului în rândul tinerilor dar si potențialii salariați din România care aleg sa plece la muncă în străinătate. În acest sens, primul capitol abordează aspectele teoretice cu privire la:

– oferta si cererea de mână de lucru

– salariul

– șomajul

– munca si nevoia unui venit de bază de la 18 la 78 de ani

Din punct de vedere singular, fiecare individ deține un timp limitat. Astfel, el are nevoie să ia o hotărâre în a aloca acest fond de timp între ore de muncă și timp liber.

Pentru a calcula alocarea optimă între muncă și timp liber, este nevoie să se obțină încă două grupuri de informații. Se referă în primul rând la informații cu caracter personal, care este raportat la preferințele oricărui individ privind volumul de muncă și timpul liber. În al doilea rând, sunt utile unele informații cu caracter real, ce vor fi inspirate prin intermediul unei obligații bugetare.

În capitolul al doilea este realizată o prezentare generală a unui studiu de caz între ocuparea resurselor de muncă în România versus Uniunea Europeană.

Cu o rată de ocupare a forței de muncă de 62,8% în 2011 și cu probleme grave pe piața de muncă în ultimii ani, România este încă departe de atingerea obiectivului EU 2020 stabilit de Programul național de reformă care menționează o rată de ocupare a forței de muncă de 70% până în 2020. În contextul unor discrepanțe tot mai mari față de media UE și date fiind tendințele actuale din ocuparea forței de muncă, este puțin probabil că obiectivul național pentru 2020 va fi atins, dacă  performanța economică  și politicile naționale nu se îmbunătățesc considerabil.  

Scăderea continuă a populației (reducere cu circa 12.2% între 2002 și 2011, care, în termeni absoluți înseamnă un total de 2.637.607 persoane, în scădere de la 21.680.974 persoane în martie 2002), îmbătrânirea demografică  și rata de dependență  în continuă  creștere a bătrânilor sunt fenomene importante care afectează piața muncii.

Astfel, în timp ce în UE sporul natural al populației a avut o tendință  pozitivă începând cu anul 2000 și stabilizându‐se după 2006, România s‐a confruntat cu un spor natural negativ pe toată perioada analizată.  

Ceea ce am vrut sa evidențiez în cadrul acestei lucrări este starea României în comparație cu țările mai dezvoltate din Europa precum și cauzele emigrării potențialilor angajați in țări precum Germania, Italia, Spania etc.

CAPITOLUL I

PIAȚA MUNCII ȘI DILEMA OCUPĂRII FORȚEI DE MUNCĂ

1.1. Oferta individuală de mână de lucru

Acest capitol este centralizat pe concepția ofertei individuale de mână de lucru ca premisă pe deplin indispensabilă pentru perceperea numeroaselor ipostaze legate de piața muncii și este urmărit gradul de salarizare care poate prejudicia numărul de ore pe care un om este dispus sa le muncească pe zi.

Privită din perspectiva economiei în ansamblu, oferta de mână de lucru este împărțită în mai multe măsuri. Din acest punct de vedere, ea depinde de:

– procentul de participare a mâinii de lucru, adică rata populației îmbătrânite, aptă
de muncă, care are un loc de muncă sau caută să lucreze;

– numărul orelor lucrate pe săptămână sau pe an;

– mărimea și configurația demografică a populației;

– calitatea mâinii de lucru;

Din punct de vedere singular, fiecare individ deține un timp limitat. Astfel, el are nevoie să ia o hotărâre în a aloca acest fond de timp între ore de muncă și timp liber.

Pentru a calcula alocarea optimă între muncă și timp liber, este nevoie să se obțină încă două grupuri de informații. Se referă în primul rând la informații cu caracter personal, care este raportat la preferințele oricărui individ privind volumul de muncă și timpul liber. În al doilea rând, sunt utile unele informații cu caracter real, ce vor fi inspirate prin intermediul unei obligații bugetare.

Studiile empirice realizate până în prezent pun în evidență diferențe semnificative între oferta de mână de lucru în cazul bărbaților și respectiv, al femeilor. Astfel, unele studii ajung la concluzia că oferta de mână de lucru în cazul bărbaților este mult mai puțin influențată de creșterile salariale, în comparație cu cea a femeilor. Cu alte cuvinte, de la anumite niveluri în sus ale salariilor, bărbații au tendința să ofere mai puține ore de muncă, în vreme ce femeile sunt dispuse să muncească din ce în ce mai mult. Deci, în cazul femeilor, efectul de substituție este puternic dominant față de cel de venit.

Alte studii au estimat că, în cazul bărbaților, o creștere cu 10% a salariilor ar conduce la o reducere cu 1-2% a cantității de muncă oferite, în vreme ce aceeași creștere, în cazul femeilor, ar determina o sporire de aceleași dimensiuni a numărului de ore de muncă. Explicația acestui fapt pare să se regăsească în diferențele tradiționale existente între femei și bărbați în ceea ce privește modul de a utiliza timpul petrecut acasă.

Am prezentat până acum importanța pe care o are schimbarea salariilor la numărul de ore de muncă oferite de către o persoană individuală. Astfel, discuția a avut în vedere elasticitatea ofertei de mână de lucru în relație cu salariul.

1.2. Cererea de mână de lucru

Trebuie accentuat prima dată, că cererea de mână de lucru este o cerere derivată, ca de altfel cererea pentru oricare alt tip de resurse. Aceasta semnifică, că aparține de cererea spre marfa la realizarea căreia este întrebuințat. Exceptând câteva grupuri de funcții, avocați, notari, frizeri, angajații nu îndeplinesc printr-o modalitate directă cerințele consumatorilor, activitatea fiind cerută pentru ajutorul pe care il are la producția unor bunuri anume. Astfel, reducerea cererii pentru respectivele produse va mobiliza o scădere a cererii de mână de lucru specializată în dobândirea lor.

Datorită acestor argumente, cererea de mână de lucru depinde de doua condiții:

– cât de productivă este munca prestată pentru dobândirea unui produs anume;

– valoarea de piață a respectivului produs;

Cererea de mână de lucru pe o perioadă lungă ilustrează volumul de mână de lucru ce va fi cerut la fiecare cotă posibilă a salariului, atunci când atât mâna de lucru, cât și capitalul sunt fluctuante. Este ușor de sesizat că pe un interval mare cererea de mână de lucru va fi mai flexibilă decât pe interval scurt. Asta deoarece, cu cât va fi mai mare timpul pe care o entitate o va avea la dispoziție pentru a se potrivi unor evoluții ale remunerațiilor cu atât răspunsul ei in ceea ce privește totalul salariaților va fi semnificativ mai mare.

Capitalul si mâna de lucru pot fi resurse complementare ori înlocuibile. Ele sunt resurse complementare în situația în care o creștere sau o scadere a marimii folosite din una dintre resurse provoacă o creștere sau o scădere a productivității marginale a celeilalte. În același timp, munca și capitalul sunt resurse înlocuibile dacă o creștere sau o scădere a cantității folosite din una dintre ele provoacă o scădere sau o creștere a productivității marginale a celeilalte.

Pentru a decide cererea pieței pentru un anume tip de mână de lucru la prima examinare, se pare că este mulțumitor ca cererile personale ale entităților pentru acel gen de muncă sa fie cumulate. O examinare mai amănunțită accentuează probleme de alipire care rezultă din faptul că unele dimensiuni, care din punctul de vedere al unei entități individuale sunt permanente, atunci când are în vedere piața în ansamblul său, au nevoie sa fie tratate ca fluctuante. Așa că atunci când este produsă o micșorare a salariului și firma folosește mai multă mână de lucru, ea va produce o cantitate mai mare, care din punctul de vedere al pieței este nesemnificativă. Atunci când se ia în examinare că toate entitățile aflate pe piața unui anume materii vor acționa în același fel, este ușor de înțeles că oferta pe acea piața va urca semnificativ, ceea ce va însemna o micșorare a costului produsului.

Cererea este flexibilă, aceasta însemnând că firmele răspund într-o măsură semnificativă de evoluțiile salariilor, atunci când o anume creștere sau descreștere a salariului provoaca o descreștere sau creștere mai mare a cantității de mână de lucru utilizate, făcând ca valoarea completă a coeficientului de flexibilitate să fie supraunitară. Atunci când coeficientul este subunitar, cererea este inelastică.

Flexibilitatea cererii de mână de lucru se calculează cu ajutorul coeficientului de elasticitate, evaluat ca raport între schimbarea procentuală a cantitații de mână de lucru cerute și schimbareaprocentuală a gradului salariului.

Flexibilitatea cererii de mână de lucru mai poate fi apreciată și prin analizarea influențelor pe care le are o schimbare în cota salariului asupra nucleului total de salarii achitat de o entitate oarecare. Astfel, dacă cererea de mână de lucru a firmei este elastică, atunci o modificare de un anumit sens a salariului va determina o modificare de sens contrar a fondului total de salarii; invers, dacă cererea este inelastică, creșterea sau scăderea salariului va duce la creșterea sau scăderea fondului total. Dacă cererea este de elasticitate unitară, atunci fondul total de salarii nu este influențat de modificările salariului individual.

Flexibilitatea cererii de mână de lucru exprimă o practică importantă. Așadar, un sindicat este aflat într-o postură favorabilă în cazul tratativelor cu firma, dacă cererea de mână de lucru a entității este inelastică. În acest caz, o mărire relativ mare a salariilor, este impulsionată de o micșorare relativ mică a cifrei de salariați, ceea ce face ca veniturile totale realizate de membrii săi să crească.

Întocmai și politicile guvernamentale au nevoie să țină seama de flexibilitatea cererii de mână de lucru. Astfel, existența unei cererii flexibile pentru cei lipsiți de experiență va provoca un somaj substanțial când statul impune o cotă obligatorie a salariului minim clasat peste punctul de echilibru.

Condițiile care de regulă, determină modificarea cererii de mână de lucru sunt:

– cererea pentru produsul efectuat. Orice schimbare a cererii pentru produs va determina o transformare de aceeași semnificație a cererii de mână de lucru.

– productivitatea. Orice schimbare a productivitații fizice marginale va provoca o transformare de aceeași semnificație a cererii de mână de lucru.- numărul de firme. Este clar că o modificare a numărului de firme care folosește un anume tip de mână de lucru va determina o mișcare de aceeași semnificație a cererii de mână de lucru.

1.3. Salariul

Acest subcapitol va combina cele doua analize, ale cererii, respectiv, ofertei de mână de lucru, pentru a afla modalitatea prin care o entitate ia hotărâri în ceea ce privește cota salariilor și a cifrei de salariați.

Un model de piață a muncii cu concurență perfectă are următoarele trăsături:

– un număr mare de firme care concurează între ele pentru a reuși să angajeze, pe locuri de muncă identice, un anumit tip de mână de lucru;

– un număr mare de indivizi cu aceeași calificare și care își oferă independent unul de celălalt serviciile pe piața muncii;- nici cei care angajează și nici cei care vor să fie angajați nu pot influența în vreun fel nivelul salariului, acesta fiind stabilit de piață;

– informații și o mobilitate a mâinii de lucru perfecte.

Diferențiat de cazul concurenței perfecte, un monopol pe piața produselor va avea de satisfăcut o cerere descrescătoare. Aceasta însemnând că, pentru a vinde mai mult va fi necesar să micșoreze prețul de vânzare al produsului său; deoarece va trebui să folosească aceste micșorări la toata producția sa, venitul marginal va descrește mai rapid decât prețul de vânzare. Astfel, productivitatea valorică marginală a mâinii de lucru se va reduce atât datorită declinului productivității fizice marginale, dar și mulțumită micșorării venitului marginal pe măsură ce sunt angajați salariați in plus.

În multele situații întâlnite în realitate angajații nu își vând mâna de lucru într-un mod individual, ci colectiv, prin sindicate. Ele pot să dobândească salarii mai mari pentru membrii lor, făcând fie ca cererea de mână de lucru să se mărească, fie restricționând oferta, fie monopolizând oferta de mână de lucru. Toate acestea lucruri conduc la fixarea unor salarii peste nivelul de echilibru.

În capacitatea în care sindicatul este competent să determine creșterea cererii de mână de lucru, aceasta se va materializa atât în mărirea salariilor, cât și a cantității de mână de lucru angajată.

Un sindicat poate determina creșterea cererii de mână de lucru prin acțiuni care să modifice factorii de influență ai acesteia. Cu alte cuvinte, sindicatul poate încerca să majoreze cererea pentru produsul fabricat cu ajutorul mâinii de lucru respective, să sporească productivitatea muncii, să influențeze prețul resurselor înrudite sau să crească numărul cumpărătorilor de servicii de muncă.

– creșterea cererii pentru produs. Sindicatele nu au un control direct asupra cererii pentru produse, dar o pot influența fie prin activitate de publicitate, fie prin presiuni asupra factorilor politici. Este un fapt obișnuit ca sindicatele să încerce să influențeze, de exmplu, adoptarea unor acte legislative în domeniul achizițiilor guvernamentale, al construcției de infrastructuri, al creșterii cheltuielilor în domeniul învățământului de stat etc. O altă metodă pe care sindicatele o folosesc deseori este de a sprijini inițiativele care conduc la o creștere a prețului de vânzare al produselor concurente celor pe care le realizează membrii lor. Aceasta se poate realiza prin creșterea taxelor vamale, prin impunerea unor cote la import, prin diferite bariere comerciale. Creșterea cererii de mână de lucru mai poate fi realizată și prin influențarea reducerii prețului pentru produsele complementare.

– creșterea productivității. Implicarea sindicatelor în aspectele legate de calitate, de luare a deciziilor în cadrul firmei, de imbunătățire a comunicării interne poate să conducă la creșterea cererii de mână de lucru, în măsura în care creșterea productivității fizice marginale este mai mare decât scăderea prețului produsului.

– influențarea prețurilor resurselor înrudite. Poate fi realizată fie prin creșterea prețului la resursele substituibile mâinii de lucru sindicalizate (de exemplu, prin sprijinirea creșterii nivelului salariului minim obligatoriu, ceea ce ar majora de regulă prețul mâinii de lucru nesindicalizate), fie prin reducerea prețului resurselor complementare (energie,apă etc).

– creșterea numărului celor care angajează mână de lucru. Sindicatele pot face presiuni în favoarea unor programe guvernamentale menite a stimula apariția de noi firme sau a împiedica dispariția sau mutarea altora în zone mai favorabile.

Sindicatele pot obține creșteri ale salariilor și prin restricționarea ofertei de mână de lucru. La o primă analiză, aceasta poate părea oarecum împotriva scopurilor pe care un sindicat le urmărește de obicei, deoarece conduce la o scădere a cantității de mână de lucru folosite; totuși, restricționarea ofertei se manifestă mai degraba într-un context dinamic, în scopul că efectul este de limitare a creșterii, și nu de scadere în mărimea absolută.

Sindicatele pot limita oferta de mână de lucru prin acțiuni asupra factorilor care o influențează: reducerea numărului celor calificați, majorarea veniturilor nesalariale, creșterea salariilor pe alte piețe.

– reducerea ofertei de mână de lucru calificate. Acesta este unul din motivele pentru care sindicatele au fost întotdeauna favorabile limitării imigrației, legilor care interzic angajarea copiilor, pensionării obligatorii, precum și scurtării săptamânii de lucru. O altă cale de restricționare a ofertei este de a impune diverse bariere la intrarea pe piața muncii respective: programe foarte lungi de ucenicie, examene extrem de dificile, necesitatea obținerii unei licențe, număr fix de practicanți etc.

– majorarea veniturilor nesalariale. Sindicatele au sprijinit întotdeauna creșterea, de exemplu, a alocației de șomaj sau a pensiilor; această creștere determină o diminuare a ratei de participare deși evident, pot fi și alte motive care să stea la baza unui astfel de sprijin.

– creșterea salariilor pe alte piețe. Sindicatele din sectorul privat au sprijinit revendicările salariale ale celor din sectorul de stat și nu întotdeauna din motive de solidaritate. Trebuie menționat totuși că în acest caz, pot apărea și unele efecte negative: dacă se realizează o creștere a salariilor într-un sector, firmele din acel sector pot sa diminueze cantitatea de mână de lucru folosită, crescând astfel oferta de mână de lucru în alte sectoare.

Pe lânga restricționarea ofertei de mână de lucru de o anumită calificare, sindicatele mai pot încerca și obținerea unui control complet asupra acesteia, prin includerea, ca membri, a tuturor muncitorilor disponibili. Explicația unui astfel de obiectiv constă în aceea că, prin monopolizare, sindicatul este credibil atunci când amenință cu retragerea prin grevă, a întregii oferte de mână de lucru.

1.4. Șomajul

Datele statistice cu privire la mâna de lucru și în mod special la rata șomajului, sunt folosite în mod curent la estimarea stării de sănătate a economiei și la fundamentarea măsurilor de politică economică. Aceasta este cauza pentru care înțelegerea corectă a conceptelor dar și a modului și greutășilor de măsurare prezintă o importanță deosebită.

Datele referitoare la șomaj rezultă din foarte multe surse și pot diferi metodologic de la țară la țară.

În România, sursele administrative sunt reprezentate de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, pentru date referitoare la numărul șomerilor înregistrați în total, pe grupe de vârstă, durata șomajului și numărul persoanelor cuprinse în cursul de calificare și recalificare. Cercetarea asupra forței de muncă în gospodării care are loc trimestrial, începând din 1996 are drept obiectiv măsurarea dimensiunilor populației active și a celei inactive. Din punct de vedere conceptual, ocuparea și șomajul sunt descrise în statistica românească cu ajutorul următoarelor:

– populația ocupată. Cuprinde toate persoanele care, în anul de referință, au desfășurat o activitate economico-socială aducătoare de venit, cu excepția cadrelor militare, a salariaților organizațiilor politice și a deținuților.

– șomerii în sensul Biroului Internațional al Muncii. Sunt persoanele de 15 ani și peste care în perioada de referință îndeplinesc simultan următoarele condiții:

– nu au loc de muncă și nu desfășoară o activitate în scopul obținerii unor venituri;

– sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni demersuri pentru a-l găsi (înscrierea la oficiile de forță de muncă și șomaj sau la agenții particulare de plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunțuri, apel la prieteni, rude, colegi, sindicate etc);

– sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă.

– șomerii înregistrați. Sunt persoanele în vârstă de 18 ani și peste, apte de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri de muncă disponibile și care s-au înscris la oficiile de forță de muncă și șomaj.

– populația activă. Reprezintă populația ocupată plus șomerii.

– rata șomajului. Este raportul dintre numărul șomerilor (înregistrați la oficiile de forță de muncă și șomaj) și populația activă.

În funcție de modalitatea cum este calculat, dar și de interesele politice sau de altă natură numărul șomerilor poate să fie subevaluat sau supraevaluat.

Subevaluarea este prezentă atunci când unele persoane care ar trebui să fie luate în considerare ca șomeri sunt scoase din aceste calcule. Acestea sunt de regulă, situațiile când sunt considerați șomeri doar cei care primesc ajutor de șomaj:

– tinerii absolvenți care părăsesc sistemul de învățământ;

– cei care nu au de lucru momentan;

– cei care doresc program redus de muncă, dar nu-și găsesc astfel de slujbe;

– părinții care au stat acasă pentru a-și crește copiii, dar care în prezent doresc să se angajeze.

Sunt și situații când cifrele referitoare la șomaj sunt mai ample decât cele reale:

– acele persoane care primesc ajutor de șomaj, dar în realitate nu caută de lucru;

– persoanele care refuză mai multe oferte consecutive, în speranța că vor găsi ceva mai bun;

– existența unor locuri de muncă vacante, dar care nu pot fi ocupate din cauza lipsei celor calificați.

1.4.1. Tipuri de șomaj

Șomajul poate fi determinat de diferite cauze. Ele pot face ca nivelul ratei naturale să se modifice sau ca rata curentă a șomajului să fie mai mare sau mai mică decât rata naturală. Șomajul poate fi clasificat în:

– șomaj fricțional. Atunci când un șomer își caută pentru prima dată de lucru, el se așteaptă să primească un salariu mare; cu cât perioada de șomaj este mai mare, cu atât el va deveni mai nerăbdător și în consecință cu atât mai mic va fi salariul pe care este dispus să îl accepte. Procesul de căutare este o componentă centrală în cadrul acestui tip de șomaj: potențialii angajați caută cea mai bună ofertă, în vreme ce angajatorii încearcă să-și completeze locurile de muncă vacante.

– șomajul structural. El are două dimensiuni. Este vorba prima dată de faptul că poate să provină dintr-o nepotrivire între calificările necesare locurilor de muncă vacante și cele de care dispun cei care caută să se angajeze. Șomajul structural este asociat cu niveluri mai scăzute de calificare profesională; absolvenții de învățământ superior care își vor pierde locurile de muncă în urma unor modificări ale cererii sau tehnologiei dominante vor avea mai multe opțiuni la dispoziție decât absolvenții unor forme inferioare de învățământ.

– șomajul ciclic. Majorarea ratei șomajului peste nivelul ratei naturale este rezultatul recesiunilor înregistrate în activitatea economică. Cei mai mulți specialiști sunt de părere că micșorarea cererii agregate este principalul motiv al șomajului ciclic, și nu de exemplu, diferențele înregistrate între inflația anticipată și cea efectiv realizată.

1.4.2. Politici de reducere a șomajului

Există economiști care sunt de părere că șomajul este efectul hotărârilor luate de firmă și angajați și consideră că statul nu trebuie să aibă drept scop implicarea în privința ocupării mâinii de lucru.

Una din însușirile reprezentative ale concepțiilor moderne este de a ignora aspectele macroeconomice.

Politica fiscală este reprezentată de utilizarea intenționată de către stat a cheltuielilor și a mărimii taxelor și impozitelor, pentru a obține un grad de ocupare totală a mâinii de lucru, echilibrul prețurilor și dezvoltării economice.

În anumite situații statul incepe programe care au rolul de a micșora șomajul, prin crearea de locuri de muncă în sectorul public.

Cei care sunt în favoarea acestor măsuri spun că ele sunt eficiente mai ales din momentul în care se aplică și cel în care se obțin efectele finale ale unor politici fiscale și monetare pentru același scop.

Criticii acestor tipuri de programe sunt de părere că ele nu aduc nimic în plus față de ce s-ar obține prin măsurile de micșorare a taxelor și impozitelor. O altă critică a acestor programe stă în faptul că autoritățile locale care au încredințată gestionarea fondurilor necesare pot să urmărească obiective contrare celor de creare de noi locuri de muncă.

Noțiunea prin care guvernul trebuie să garanteze locuri de muncă tuturor care vor, îi încântă pe mulți dintre politicieni.

Sunt economiști care sprijină ideea ca statul să le plătească firmelor sporuri sau sa le reducă impozitele celor ce angajează șomeri. Pe termen lung, fiecare creștere a acestei ocupări datorită programelor de subvenții este rezultatul efectului de substituție sau celui de producție.

Totuși, nu pot fi formulate concluzii privitoare la influența acestor programe asupra somajului, chiar dacă ocuparea de mână de lucru va crește. Un motiv ar fi că mâna de lucru slab calificată va înlocui mâna de lucru mai calificată.

1.5. Nevoia unui venit de bază

Banii reprezintă una dintre creațiile importante ale civilizației, care au făcut ca progresul real să fie posibil.

Deoarece sistemul nostru economic din prezent este bazat într-o mare măsură pe utilizarea banilor, este esențial ca fiecare să aibă acces la o anumită cantitate de bani pentru a a plăti cele necesare vieții. Aceste nevoi cuprind: un nivel adecvat de alimentație, îmbrăcăminte, adăpost, ocrotire a sănătății etc. Din nefericire, pentru aproape 2 miliarde de oameni, un sfert din populația lumii, aceste necesități de bază ale vieții nu par a fi accesibile.

Din această cauză, orice politică de ocupare a forței de muncă care își propune sa dezvolte locuri de muncă productive, trebuie să aibă în vedere garantarea unei disponibilități dar și a unui acces minim esențial la bani. O altă alternativă în vederea mobilizării acestei cantități minime necesare de bani ar putea consta într-un venit de bază necondiționat, plătit de stat fiecărui cetățean, în mod individual.

Un venit de bază universal ar conduce la o unificare și simplificare a sistemelor actuale de impozite și de asigurări sociale, care sunt deosebit de complexe. În contextul sistemului venitului de bază, toate veniturile ar urma să fie impozitate, fiecare contribuind la acest sistem în funcție de vârstă și de starea sănătății sale.

Educația și pregătirea profesională ar putea fi integrate în ocuparea forței de muncă, astfel încât să reflecte opțiunea personală a fiecăruia și nu numai necesitățile angajatorului. Într-o asemenea situație, motivația muncii ar tinde să înlocuiască interesul financiar ca principal criteriu pentru alegerea locului de muncă. Schimbările tehnologice ar putea fi adoptate cu mai multă ușurință, întrucât angajații ar avea mai puține motive să-și apere locurile de muncă, dat fiind faptul că veniturile lor de bază și demnitatea lor personală ar fi garantate prin sistemul venitului de bază.

Fiecare individ, care nu dispune de o sursă de venit, primește un ajutor de bază; cei care dipun de un nivel modest de venit beneficiază de un sprijin suplimentar mai mic, astfel încât să nu fie afectată motivația de a munci mai mult. Acest lucru se poate realiza permițând indivizilor să rețină majoritatea veniturilor lor, în paralel cu eliminarea graduală a sprijinului financiar adițional. În acest mod, poate fi evitată în mod eficient temuta capcană a sărăciei, o situație în care retragerea sprijinului financiar compensează sau supracomensează câștigurile adiționale, lăsând individul într-o situație mai nefavorabilă decât în cazul în care nu ar fi lucrat.

1.6. Munca în contextul ciclului de viață de la 18 la 78 de ani

Pentru a identifica intensitatea reală a muncii în ciclul de viață, se impune mai întâi examinarea ratelor de participare a populației la piața muncii monetizate. Rata de participare reprezintă raportul dintre populația activă, care furnizează oferta de muncă remunerată pentru producția de bunuri si servicii, indiferent de sex și de statutul ocupațional și populația totală încadrată într-o grupă de vârstă determinată. Acest raport poate fi calculat și pentru anumite segmente ale populației, în funcție de sex, de nivelul educației, de vârstă etc. În acest cadru urmează să avem în vedere analize în funcție de vârstă. Cu cât este mai mare proporția populației active dintr-o grupă specifică de vârstă, cu atât este mai mare intensitatea muncii aferente acesteia. Această intensitate depinde de cadrul legal, de factorii de influență sociali, precum și de deciziile individuale.

Lipsa de experiență constituie un serios handicap cu care se confruntă persoanele tinere în momentul în care intră pe piața muncii. Această problemă, care se ridică de regulă indiferent de gradul de instruire, devine și mai pronunțată odată cu înaintarea în vârstă. Majoritatea țărilor, tinerii cu niveluri mai ridicate ale educației sunt expuși într-o măsură mai redusă riscului de a deveni șomeri. Cu toate acestea, probabilitatea pentru tineri de a fi șomeri este de 2 sau de 3 ori mai mare iar în unele cazuri, cum ar fi în Italia, chiar de 5 ori, comparativ cu lucrătorii mai maturi cu niveluri comparabile de educație.

Angajații în vârstă contribuie într-un mod cât se poate de pozitiv la succesul patronilor lor și nu constituie o povară pentru aceștia, așa cum tind să acrediteze opiniile convenționale la nivel de firmă. Acești angajați au experiență, sunt de încredere, muncesc din greu, sunt eficienți la locul de muncă, gândesc înainte de a acționa și dau dovadă de capacități reale de lucru în echipă. Ei sunt de asemenea, mai puțini susceptibili fluctuațiilor și dau dovadă de mai multă flexibilitate în raport cu noile sarcini și cu schimbările condițiilor de muncă, în comparație cu colegii lor mai tineri. Aceste particularități pozitive ale lucrătorilor în vârstă pot fi utilizate și exploatate nu numai până la vârsta de pensionare ci pentru o perioadă mult mai îndelungată. Speranțele de viață mai ridicate și condițiile îmbunătățite de sănătate ar permite acest lucru.

Una din marile problemele ridicate de ocuparea forței de muncă înaintată în vârstă constă în sistemul de remunerare a vechimii în muncă. În mod tradițional, angajații în vârstă sunt mai scumpi decât colegii lor mai tineri care, subvenționează salariile superioare ale primilor. Apar astfel situații în care salariații în vârstă beneficiază de un salariu mai mare decât ar justifica productivitatea lor efectivă, ceea ce-i determină pe angajatori să-i concedieze. Situația este și mai gravă în unele țări în care contribuția la sistemul de pensii sporește pe măsura creșterii vârstei, determinând astfel ca lucrătorii în vârstă să fie și mai scumpi.

CAPITOLUL II

STUDIU DE CAZ: OCUPAREA RESURSELOR DE MUNCĂ ÎN ROMÂNIA VS UNIUNEA EUROPEANĂ

2.1. Structuri și evoluții atipice ale ocupării și eficienței forței de muncă în România

Subiectele referitoare la ocuparea populației active și la eficacitatea acesteia în Romania sunt conturate și dimensionate, fără a se lua în seamă partea aceea a forței de muncă, care a lucrat și încă lucrează în afara granițelor țării. De fapt, indicatorii ocupării și eficienței populației active din țara noastră, calculați și dați publicității de instituțiile specializate, sunt sensibili redușii deoarece aceștia se calculează prin luarea în considerare doar a persoanelor care lucrează în interiorul țării.

Prin introducerea persoanelor plecate la muncă în afara țării la populația activă și la cea ocupată în România, au fost dispuși cu aproximație, indicatorii activității și ai ocupării pentru toată populația României.

Ținându-se seama de mărimile care reflectă realitățile concrete privind ocuparea tuturor resurselor de muncă ale României, atât în interiorul țării cât și în afara ei, au fost calculate ratele activității și ale ocupării în noile circumstanțe.

Ratele activității și ale ocupării în România cu luarea în calcul a populației ocupate în afara granițelor țării ( A ) și fără aceasta ( B ).

Pe baza ipotezelor adoptate și a metodologiei de calculare a indicatorilor oficiali, rezultatele operațiunii s-au impus de la sine: ratele activității ale întregii populații active sunt mai mari cu 6,8 %, respectiv cu 8,3 %; rata de participare mai mare cu 10 %; ratele de ocupare mai mari cu 6,9 %, respectiv cu 7,8 %.

Strategia națională de dezvoltare a resurselor umane și de ocupare a identificat următoarele obiective intersectoriale:

– atenuarea problemelor cauzate de șomajul structural;

– crearea de oportunități de angajare pentru persoanele dezavantajate și excluse social;

– îmbunătățirea formării profesionale pentru a răspunde nevoilor pieței muncii;

– dezvoltarea pregătirii continue, inclusiv a personalului din sistemul educațional;

– crearea de oportunități de angajare pentru femei.

Strategia are la bază trei piloni principali, care sunt prezentați în continuare:

– creșterea adaptabilității pe termen lung a forței de muncă la cerințele pieței

– combaterea șomajului structural

– combaterea activă a excluderii sociale

Pentru România este necesar să se continue evoluția unor politici active de ingrijire a forței de muncă pentru a corespunde cât mai bine exigențelor progresului economic, al evoluției umane durabile, urmărite prin Strategia Europeană de Ocupare a forței de muncă.

2.2. Ocuparea și eficiența potențialului uman al României sub incidența plecărilor la muncă în străinătate

Pe fondul proceselor istorice ale curenților deplasării populației, respectiv a migrației populației active pe plan mondial, va fi accentuat caracterul definitoriu al deplasării provizorii a unei părți a forței de muncă din Romania în căutare de locuri de muncă în ultimii ani. Cele mai multe dintre aceste plecari nu sunt încadrate nici în mecanismele pieței internaționale a forței de muncă și nici în procesul instituționalizat al liberei circulații a lucratorilor in cadrul UE între țările membre, peste granițele acestora.

În privința numărul românilor plecați la muncă în afara țării, oficialitățile nu dispun de date complete credibile. Nici Ministerul Muncii, Ministerul Administrației și Internelor și nici Institutul Național de Statistică nu au concepute metodologii adecvate de urmărire a procesului și nu pot oferi informații generale în acest domeniu. Oricum, nici țările în care românii lucrează temporar nu cunosc numărul acestora și nu pot oferi nici ele informații reale nici măcar cu privire la cei intrați pe teritoriul lor în mod legal.În presa din România sunt răspândite cifre foarte diferite cu privire la amploarea procesului de deplasare a românilor în căutare de locuri de muncă în afara granițelor țării, întocmai in țările membre ale Uniunii Europene.

Pentru realizarea unei măsuri corespunzătoare actualelor condiții, este necesar să se țină seama de faptul că sumele de bani trimise în țară de românii aflați la muncă in străinătate reprezintă de fapt doar o parte a veniturilor realizate în țările unde muncesc, respectiv doar o parte a valorii adăugate brute pe care aceștia o creează în mediul economic in fiecare dintre aceste țări.

Multe dintre persoanele care lucrează in afara țării au plecat având statut de șomeri. În acest caz, veniturile încasate de românii plecați la muncă în străinătate ar trebui comparate cu ajutoarele de șomaj pe care aceștia le-ar încasa în țară.

O investigare de același gen se impune și în cazul lucrătorilor din gospodăriile țărănești. Este necesar să se țină seama că o bună parte a celor plecați temporar la muncă o constituie lucrătorii din gospodăriile țărănești, ale căror venituri și/sau pensii sunt mult mai mici decât salariile medii pe economia României, adesea mai mici chiar decât salariile minime.

Din punct de vedere economic, diferența de valoare adăugată brută creată, în medie, de o persoană aflată în afara țării față de cea creată de una aflată în Romania de 900 euro pe an exprimă avantajul pe termen scurt al celor ce pleacă la muncă în afară. Acest avantaj trebuie judecat însă cu luarea în considerare și a altor factori și circumstanțe economice, demografice, politice, național-comunitare, priviți atât pe orizonturi de timp scurte, medii și mai ales, lungi.

Dacă se compară doar suma medie trimisă în țară de circa 1.500 de euro, cu salariul mediu din Romania, rezultă că munca în afara țării este aducatoare de venituri mai mari. Această cale este cea mai nefericită formă de asigurare a condițiilor decente de trai pentru o bună parte a populației țării.

O problemă aparte a României care se pare că se va agrava, constă în îmbătrânirea populației. Dupa cum se știe, în 1989, existau patru salariați la fiecare pensionar, pentru ca în prezent să se ajungă la situația în care la fiecare pensionar revine mai puțin de un salariat. Din punctul de vedere al problemei, trebuie spus că în cele mai multe cazuri persoanele care lucrează în afara țării nu contribuie la ameliorarea situației arătate mai sus. Contribuțiile acestor lucrători salariați la fondul pentru asigurările sociale, de sănătate și de pensii sunt foarte mici, aceste contribuții fiind plătite doar de cei plecați la muncă prin Oficiul pentru Migrația Forței de Muncă.

De aceea, una dintre multiplele priorități ale României este și inchieierea de noi acorduri cu guvernele țărilor vest-europene pentru a clarifica veniturile românilor care muncesc în aceste țări și a intra în legalitate în ceea ce privește distribuția acestora în conformitate cu legislația în vigoare. Cel puțin trei aspecte trebuie avute în vedere:

– eliminarea vizelor și posibilitatea pentru românii care doresc să poată circula liber in Europa;

– evaluarea muncii în străinătate într-un sens mai larg;

– se va urmări semnarea de acorduri guvernamentale pentru ca taxele plătite pentru asigurări sociale în statele-gazdă să se întoarcă în România.

În situația în care persoanele care au lucrat în străinătate vor reveni în țară, vor putea beneficia de pensie și asistență socială fără a mai fi nevoite să cotizeze de două ori.

2.2.1. Cauze ale emigrației-imigrației potențialilor salariați

Deplasarea forței de muncă în afara țării este în strânsă legătură cu fluxul internațional de capital. Tendința de concentrare a capitalului în țările mai dezvoltate determină o parte a forței de muncă din țările mai puțin dezvoltate și cele în dezvoltare, să emigreze în cele dezvoltate.

Principala cauză o reprezintă existența decalajelor economice între țările slab dezvoltate și țările dezvoltate economic. Aceste decalaje îi determină pe oameni să caute locuri de muncă mai bine plătite, în speranța obținerii unor salarii mai mari. Prin mobilitatea teritorială a forței de muncă, piața muncii răspunde ofertei suplimentare de locuri de muncă din zonele cu o creștere economică superioară.

Pe de altă parte, sistemul de comunicație evidențiază standarde și forme de trai atractive pentru diferite niveluri de populație din țările în curs de dezvoltare. Dezvoltarea tehnologiilor informaționale permite transmiterea informațiilor între angajator și viitorul angajat, fără a fi nevoie de întâlnirea lor fizică.

Din partea țărilor primitoare de forță de muncă printre cauze ar putea fi dezechilibrul demografic, explicat prin modificarile ce apar in echilibrul fragil dintre rata natalității și cea a mortalității, aflat în strânsă legătură cu dezvoltarea economică. Aceste țări urmăresc in special, atragerea de forță de muncă de muncă ieftină, mai ales pentru munci grele, puțin căutate de către membrii societății lor.

Înclinația către deplasarea la muncă în străinătate este influențată și de particularitățile individuale ale persoanei care migrează, de caracteristicile zonei de plecare și ale zonei de sosire, precum și de distanță. Factorii individuli sunt cei mai importanți pentru explicarea disponibilității către migrație țin de vârstă,de starea civilă, de studii. De regulă, tinerii sunt mai dispuși să plece decât persoanele în vârstă;bărbații, față de femei; persoanele necăsătorite, față de cele căsătorite, persoanele cu calificare superioară, față de cele necalificate etc.

2.2.2. Motivații ale emigrației-imigrației potențialilor salariați

Caracteristicile zonei de plecare și ale ale zonei de sosire influențează înclinația indivizilor către mobilitate, observându-se o atracție a acestora către zonele bogate, cu oportunități de muncă și de afaceri și cu salarii mari. Marimea zonei este un factor semnificativ, deoarece cei care caută un loc de muncă în afara țării consideră că au șanse superioare de angajare în centrele urbane mari. Pe de altă parte, sunt importante și caracteristicile zonei de plecare. În România, numeroasele restructurări din industrie, precum și existența unei agriculturi încă de subzistență au ridicat numărul șomerilor și i-au determinat pe cei restructurați să-și caute un loc de muncă în afara țării.

Distanța este, de asemenea, importantă în luarea deciziei de a lucra în străinătate. Însă, nu atât distanța geografică, ci mai ales distanța socială, este importantă, aceasta referindu-se la obstacolele care stau în fața persoanei ce se deplasează la muncă în străinătate, obstacolele care apar în procesul adaptării sale sociale în noua zonă, localitate. De asemenea, un rol important revine și politicii guvernamentale în domeniul impozitelor, al măsurilor de protecție socială a șomerilor, de comportamentul firmelor în termenii politicilor de promovare a angajaților etc. Pentru aprecierea deplasării lor temporare ale unora dintre români în căutarea de locuri de muncă are o tot mai mare importanță cunoașterea mecanismelor specifice de funcționare a Uniunii Europene, în cadrul căreia a fost instituționalizată libera circulație a forței de muncă.

Acele reglementări vechi și noi ale Uniunii Europene menționează riguros cu privire la libera circulație a persoanelor și serviciilor. În acest caz, se arată că lucrătorii au dreptul de a circula în mod liber în cadrul Uniunii.

Discriminarea pe motiv de naționalitate, între muncitorii statelor membre, în ceea ce privește angajarea, remunerarea și celelalte clauze de muncă este interzisă.

2.3. Comparația privind ocuparea forței de muncă și rata șomajului

Cu o rată de ocupare a forței de muncă de 62,8% în 2011 și cu probleme grave pe piața de muncă în ultimii ani, România este încă departe de atingerea obiectivului UE 2020 stabilit de Programul național de reformă care menționează o rată de ocupare a forței de muncă de 70% până în 2020. În contextul unor discrepanțe tot mai mari față de media UE și date fiind tendințele actuale din ocuparea forței de muncă, este puțin probabil că obiectivul național pentru 2020 va fi atins, dacă  performanța economică  și politicile naționale nu se îmbunătățesc considerabil. 

În anul 2011, numai 62,8% din populația României cu vârsta 20‐64 de ani era activă pe piața muncii. Gradul de participare era puțin inferior mediei UE, care atingea în același an o rată  de ocupare a forței de muncă  de 68,6%. În același timp, diferențe semnificative se înregistrează când se analizează rata de ocupare a forței de muncă în funcție de sex, cu o rată de ocupare mai mare pentru bărbați, atât în România, cât și în UE.

2.3.1. Ocuparea forței de muncă

Ratele de ocupare a forței de muncă pentru populația cu vârsta 20 ‐ 64 de ani – medii anuale în % 2007‐2011

Având în vedere obiectivul UE 2020 privind o ocupare a forței de muncă de 70% a tuturor persoanelor cu vârsta 20  ‐  64 de ani, România este încă  departe de atingerea acestui obiectiv, având o rată de ocupare de doar 62,8% în 2011. Rata de ocupare a forței de muncă din România s‐a îndreptat spre obiectivul național EU2020 (70%) numai între anii 2005 și 2006, pe urmă discrepanța mărindu‐se.

O privire asupra ratelor de ocupare pe regiuni arată  discrepanțe regionale semnificative cu o diferență de mai bine de 12 puncte procentuale între regiunea cu cea mai mare rată de ocupare a forței de muncă (București‐Ilfov: 68,2% în 2011) și regiunea cu cea mai mică rată de ocupare (Centru: 56,5% în 2011). 

Ratele de ocupare a forței de muncă pentru populația cu vârsta 20 ‐ 64 de ani din regiunile României ‐ medii anuale în % din 2007 până în 2011

Discrepanțe se pot vedea și între zone rurale și urbane: Conform datelor INS din 2011, s‐au înregistrat diferențe mari pentru persoanele cu vârsta 15  ‐  24 de ani, pentru care se înregistra o rată de ocupare de 17,8% în mediul urban  și 30,5% în mediul rural. O situație similară s‐a putut constata în ceea ce privește rata de ocupare a persoanelor cu vârsta 55 ‐  64 de ani (31,2% în mediul rural și 52,62% în mediul urban). Discrepanțe regionale  și la nivel urban‐rural similare se pot găsi pentru toți indicatorii relevanți ai performanțelor economice, educaționale  și ale pieței muncii, care sunt de asemenea supuse unei evoluții negative în contextul crizei economice.  

Din pricina participației minime pe piața muncii în special a femeilor, tinerilor și a persoanelor în vârstă, o nevoie importantă este redată de creșterea participării acestor grupuri pe piața muncii. O mare atenție  trebuie acordată  disparităților la nivel regional și a celor intre mediul urban și mediul rural.

Discrepanțe semnificative se înregistrează  și în ceea ce privește ratele de ocupare ale tinerilor (15‐24 ani). Media în România în anul 2011 a fost de 31.1%, cu circa 11% mai puțin decât media UE de 42.6%. La nivel regional, cele mai reduse rate de ocupare se înregistrează  în Regiunile Vest (27.9%) și Nord‐Vest (27.6%), în timp ce Regiunile Nord‐Est (36.4%) și Sud‐ Muntenia (34.5%) rămân în mod clar peste media națională.

Mai mult, diferențe majore se înregistrează între femei și bărbați: rata de ocupare a tinerilor bărbați intre 15 și 24 de ani (35.3%) este cu 9 puncte procentuale mai mare decât a tinerelor din aceeași grupă de vârstă. În același timp, ambele rate sunt mult sub valorile relevante la nivel european. Diferențe semnificative se înregistrează și față de mediile la nivel european, de circa 13 puncte procentuale în cazul tinerelor femei (15‐24 ani) și 10 puncte procentuale pentru tinerii din aceeași grupă de vârstă.

Importanța mare a tinerilor, îndeosebi a femeilor care nu sunt angajate în vreo formă de învățământ, muncă sau instruire este îngrijorătoare având în vedere faptul că aceste persoane sunt expuse pe termen lung, unui risc foarte mare de sărăcie, în starea unor performanțe reduse în ceea ce privește nivelul educațional, pe de o parte, și lipsa experienței practice pe piața muncii, pe de altă  parte. Este necesară o abordare multi‐dimensională  care să  permită  re‐integrarea acestor persoane tinere în sistemul de învățământ sau oferirea unor locuri de muncă.

Aproape toată populația care îmbătrânește înregistrează rate de activitate reduse. În 2011, rata de ocupare pentru persoanele din categoria de vârstă 55 ‐ 64 era de numai 40,0% în comparație cu media națională de circa 62,8%.  

Ratele de ocupare a populației cu vârsta 55‐64 de ani în comparație cu populația cu vârsta 20‐64 de ani ‐ medii anuale în % 2007‐2011

  Mai mult, există discrepanțe semnificative privind ratele de ocupare a populației cu vârsta 55‐64 de ani între regiunile României, cu 23,8 puncte procentuale diferență între regiunile Centru și București ‐ Ilfov (34,5% în 2011) și regiunea de Nord‐Est (unde se înregistrează rata maximă de ocupare de 56,0%). 

2.3.2. Rata șomajului

Intrarea pe piața muncii din România este mai redusă pentru anumite categorii distincte. O mare parte a minorității rrome, persoanele cu dizabilități și persoanele cu un nivel minim de educație sunt aproape eliminate de pe piața muncii  și din viața socială. Crearea anumitor oportunități adecvate pe piața muncii pentru aceste categorii se constituie într‐o nevoie majoră pe care o viitoare strategie în domeniul DRU trebuie să o înainteze. În ceea ce privește minoritățile rroma, strategia trebuie să  aibă  în vedere disparitățile regionale specifice, având în vedere că  minoritățile rroma locuiesc în mare parte, în zonele rurale, unde oportunitățile de angajare sunt minime.

Locuri de muncă disponibile în România, per tipuri de ocupații, din anul 2007 până în 2008, exprimate în %

Tendința de a reduce discrepanțele în termeni de productivitate între diferite sectoare  și sub‐sectoare economice este un factor foarte important pentru schimbările structurale care vor avea loc pe piața muncii.   România are productivitate foarte scăzută  în comparație cu  țările UE (de 1,5‐2 ori mai scăzută  decât celelalte  țări foste comuniste, cu excepția Bulgariei  și de 2,5‐6,5 ori mai scăzută decât celelalte țări vestice).  

Mai mult, productivitatea în sectorul agricol este mai puțin de un sfert din media națională, în timp ce industria  și serviciile sunt responsabile pentru niveluri mai mari decât media națională, însă  fără  foarte mari diferențe în cazul industriei, reflectând astfel orientarea către activitățile fără o valoare adăugată mare.

Sectorul cu dinamica cea mai mare este reprezentat de sectorul de construcții, care  și‐a dublat contribuția la valoarea adăugată brută națională și și‐a sporit cota de ocupare a forței de muncă cu mai mult de aproximativ 4% între 2000 și 2010 (de la cca 4% la 7,9%). 

Sectorul financiar a înregistrat cea mai mare creștere în productivitate, dar nu a fost însoțită  de o creștere corespunzătoare în ocuparea forței de muncă (în anul 2011 ocupau cca 8% din totalul populației ocupate, însă produceau cca un sfert din total GDP).

Analiza performanței economice bazată  pe contribuția la valoarea adăugată  brută  (GAV) arată  diferențe structurale substanțiale  și potențial substanțial pentru dezvoltare, atunci când se stabilește media UE 27 ca punct de reper pentru România. Modernizarea  și restructurarea agriculturii, precum  și dezvoltarea industrială, în special sectorul alimentar, pot reprezenta surse importante de avantage competitive și creștere economică, date find efectele schimbărilor de climă și cererea crescândă de alimente la nivel global.  

În plus, diferite aspecte ale calificării la standarde înalte a forței de muncă par să fie nevoi prioritare pentru următorii ani, vizând:

• Reducerea decalajului existent între cerere și ofertă,

• Îmbunătățirea accesului la învățare continuă și a gradului de conștientizare al forței de muncă privind participarea la învățământ și instruire continuă 

• Creșterea participării firmelor la programe de pregătire vocațională a angajaților.

Apare totodată  nevoia de a promova o serie de măsuri în vederea asigurării de forță  de muncă bine calificată pentru sectoarele de creștere identificate. Mai mult, mobilitatea forței de muncă trebuie îmbunătățită, atât pentru a răspunde nevoilor economiei, cât și pentru a răspunde nevoii de a echilibra viața profesională și cea familială și de a îmbunătăți satisfacția profesională.

Romania are punctaj bun la indicatorii de antreprenoriat, cu 16%1 din adulți (2009) care au demarat o afacere sau au început demersurile în acest sens (față  de 12% media UE). Totuși, acest fapt pare să fie provocat de lipsa de alternative pentru mulți din antreprenorii existenți. Existau 280.377 de antreprenori privați în 2011, cu 17.767 întreprinderi familiale și 262.610 antreprenori individuali (INS Tempo). Cota de firme nou înființate din numărul total de companii era de 9,5% în 2009, fiecare nouă firmă angajând 2,3 persoane, în medie. Rata de radiere însă este mai mare, cu 10,4% din firme încheindu‐și activitatea în același an.  

Sondajele reprezentative actuale reflectă  o importanță  sporită  a antreprenoriatului în România:  48% dintre români susțin că "dacă ar fi să aleagă între diferitele tipuri de locuri de muncă, ar prefera să  desfășoare activități independente, decât să  fie angajați de o companie. Acest aspect este raportat la doar 37% dintre cei care își exprimă preferința să  desfășoare activități independente, la nivelul UE. Aproximativ același număr de respondenți (47%) din România susțin că preferă să fie salariați – un rezultat oarecum mai scăzut decât cel de 58% dintre cei care afirmă același lucru, la nivelul Uniunii Europene.”  

În plus, aproape o treime (31%) dintre români cred că  desfășurarea de activități independente reprezintă  o alternativă  fezabilă  la actuala lor performanță  economică, o valoare care este destul de apropiată  de rezultatul înregistrat la nivelul UE (30%)  și care demonstrează o ușoară creștere, comparativ cu anul 2009, când 29% dintre români priveau ca fezabilă desfășurarea de activități independente.

În afară  de informațiile prezentate anterior, un indicator suplimentar important pentru evaluarea antreprenoriatului este dezvoltarea numărului de persoane care desfășoară  activități independente, precum și cota aferentă acestora în ocuparea forței de muncă per total. Pe baza informațiilor EUROSTAT, datele statistice demonstrează o cotă ridicată în ceea ce privește persoanele care desfășoară  activități independente în România, ceea ce dublează  cota medie pentru cele 27 de  țări ale UE. 

În 2012, în ansamblu, o treime din totalul persoanelor angajate din România erau persoane care derulau activități independente, pe când în UE  doar 15,6%.

  O altă caracteristică importantă privind activitățile independente din România o reprezintă  cota ridicată  a acestor activități în agricultură, silvicultură  și pescuit: În 2012, 81,5% din totalul persoanelor care derulau activități independente făceau parte din acest segment economic, o cotă care este de 3 ori mai mare decât media UE de 24,2%.

Comparativ cu România, tendința din cele 27 de țări ale UE pare să fie mai puțin favorabilă:  În perioada de timp menționată mai sus, activitățile independente au scăzut cu 2,0% în cifre absolute, iar cota persoanelor care derulează activități independente, din numărul total de persoane angajate, a rămas aproape aceeași (+0,1%).

Comparând dezvoltarea activităților independente pe sectoare, între România  și UE, pe lângă  o dezvoltare generală  mai avantajoasă  în România, față  de UE, se pot observa următoarele diferențe majore: 

În două sectoare, o dezvoltare pozitivă în România, în intervalul de timp 2008‐2012,se intersectează cu o tendință negativă existentă la nivelul UE. În pofida reducerii numărului de persoane care desfășoară  activități independente la nivelul UE în domeniul agriculturii, silviculturii și pescuitului, precum și în industrie, în România se poate observa o creștere a acestui număr.

În alte două sectoare – Construcții și Comerțul cu ridicata și cu amănuntul, activități de transport, cazare și activități de servicii alimentare ‐  atât la nivelul UE , cât și în România a existat o scădere a numărului de persoane care derulează  activități independente, însă, scăderea a fost mai mare la nivelul UE.

Celelalte sectoare au fost caracterizate prin tendințe pozitive  și la nivelul UE  și în România, însă, în România creșterea a fost mai accentuată.

Incidența ocupării temporare  și a contractelor cu termen fix este extrem de limitată  în comparație cu media EU (1,5% în comparație cu 14,1% în 2011 pentru populația cu vârsta 20‐64 de ani). Acest tip de ocupare este mai frecvent pentru categoria de vârstă 15‐24 de ani (de 5 ori mai mare decât pentru categoria de vârstă  20‐64 de ani) pentru care funcționează ca o "cameră de așteptare" înainte de intrarea pe piața muncii. Totuși, adesea, acest tip de ocupare nu se traduce într‐un contract nedeterminat și acționează mai mult ca o barieră pentru intrarea pe piața de muncă pentru tineri.

Datele oficiale EUROSTAT demonstrează  o creștere a importanței muncii cu jumătate de normă  în România, în timp ce la nivelul întregii Uniuni Europene, această  formă  de organizare a muncii a devenit mai puțin relevantă. Între anii 2007  și 2012, numărul angajaților pe perioadă temporară a scăzut cu 7,3% în UE27, la 24,3 milioane de persoane, însă, în România  avut loc o creștere de 6,1%, atingând un număr de 104.100 persoane.  

Mai mult, este important de observat faptul că  în România munca temporară reprezintă  într‐o mai mică măsură rezultatul unei decizii voluntare, spre deosebire de UE: În Sondajul privind Forța de Muncă, mai mult de 85% dintre persoanele angajate pe perioadă temporară  în România au declarat că lucrează pe perioade temporare doar pentru că nu au găsit un loc de muncă stabil, iar acest procent a crescut în mod vizibil din anul 2007 (78,1%).  În ceea ce privește media la nivelul UE, doar 61,1% din persoanele angajate pe perioade temporare au pus acest fapt pe seama lipsei alternativelor.

Pe lângă  aspectele legate, pe de o parte, de angajarea pe perioadă  temporară  și de angajarea cu jumătate de normă, pe de altă  parte, informațiile cu privire la persoanele angajate care lucrează  la ore nesociale furnizează  date despre condițiile de lucru. Cu excepția muncii pe timp de noapte și în orele de seara, datele statistice pentru 2012 arată că  românii muncesc mult mai mult în ture (26,9% în România, spre deosebire de 17,7% în UE), sâmbetele (53,7% în România, spre deosebire de 45,3% în UE) și duminicile (29,1% în România și 26,7% în EU). 

Conform informațiilor EUROSTAT, media câștigurilor anuale în intervalul de timp 2006‐2010 a crescut cu 4,0% în UE, până  la 30.833 Euro. Media câștigurilor anuale în România a demonstrat o creștere semnificativ mai mare, cu 44,6%, însă  este important de observat faptul că, în România, câștigul mediu pe an, de 6.098 Euro, nu atinge nici măcar nivelul de 20% din media câștigurilor anuale europene. Comparativ cu alte state membre ale UE, România, împreună cu Bulgaria, Letonia și Lituania fac parte din acele patru țări în care câștigurile anuale rămân sub 10.000 Euro. 

În ceea ce privește sănătatea  și siguranța la locul de muncă, Organizația Internațională  a Muncii cu sediul la Geneva, precum  și EUROSTAT furnizează  periodic informații despre accidentele de la locul de muncă. Conform ultimelor informații disponibile, la nivelul UE27, numărul accidentelor la locul de muncă a scăzut cu 16,5% între 2008  și 2010. În 2010, au fost înregistrate în jur de 3,3 milioane de accidente la locul de muncă  la nivelul întregii Uniuni Europene, dintre care doar 2.732 (0,08%) au fost accidente mortale.

Un alt indicator pentru evaluarea sănătății  și siguranței la locul de muncă  este rata incidenței raportată  la 100.000 de locuitori. În privința accidentelor ne‐mortale, cea mai mare rată  a incidenței (cu mult peste media UE) se înregistrează  în Belgia, Danemarca, Germania, Spania, Olanda, Austria  și Portugalia, cu mai mult de 2000 de accidente ne‐ mortale la 200.000 de persoane. Pe de altă parte, rate foarte scăzute privind incidentele – mai puțin de 200 de accidente ne‐mortale la 100.000 de persoane – au fost raportate pentru țări precum Bulgaria, Letonia și România. Este foarte probabil ca doar un număr mic de accidente care au loc în aceste  țări să fie raportate autorităților, mai ales în cazul României, unde majoritatea persoanelor angajate lucrează în agricultură. Faptul că  cifrele menționate mai sus nu înseamnă neapărat că siguranța la locul de muncă este la nivel maxim în România poate fi observat  și din rata foarte mare a incidenței accidentelor mortale, care este una dintre cele mai mari din Europa, atingând valoarea de 4,61 de accidente mortale la 100.000 de persoane, față de 1,87 la nivelul UE, în anul 2010.  

Creșterea explozivă privind mobilitatea muncitorilor după intrarea în UE este un alt aspect important, cu implicații majore asupra protecției sociale, educației, sistemelor de sănătate și pensii.  

În ceea ce privește tendințele de migrație cu care se confruntă România, primul fapt extrem de evident este acela că în ultimii ani, migrația reprezintă un fenomen predominant intern.   Între 2007 și 2011, aproximativ 1,9 milioane de români și‐au schimbat domiciliul permanent în țară.  În perioada 2007‐2011, majoritatea românilor s‐au mutat fie din regiunile urbane în cele rurale (593.643), fie între diverse regiuni urbane (536.851).

La începutul lui 2010, aproape 1,85 milioane de cetățeni români lucrau în alte țări membre ale UE. Cu toate acestea, doar o foarte mică  parte din volumul total al migrației internaționale este înregistrată  efectiv în statisticile oficiale. Ultimele date statistice furnizate de Institutul Național de Statistică demonstrează faptul că, în ultimii ani, între 8000 și 10.000 de persoane au emigrat din România în alte țări, majoritatea dintre acestea fiind femei (63,1% în 2010) și cu vârste cuprinse între 18 și 40 de ani (63,3% în 2010). Cele mai importante țări vizate pentru stabilirea domiciliului au fost Germania, Canada, SUA și Italia. 

  Cetățenii români care lucrează în străinătate sunt priviți ca o sursă importantă de venit care poate sprijini creșterea economică. Veniturile aduse de rezidenții români formează sume importante, în ciuda scăderilor din ultimii ani. În decembrie 2012, Eurostat a raportat o scădere a veniturilor aduse de lucrătorii români de la 206 milioane Euro în 2010 (0,17% din PIB‐ul României) la 168 milioane Euro în 2012. 

  Pe de altă parte, studiile arată că forța de muncă externă are un impact negativ asupra țării sursă, printr‐o reducere potențială  a PIB‐ului per capita (pentru  țări precum România, Bulgaria, Letonia, Lituania, etc.) între 0,5 și 3 pp, un fenomen care nu poate fi compensat de veniturile aduse pe termen lung.

Un alt efect foarte important al acestei migrații masive de forță  de muncă  a avut loc în materie de sustenabilitate a protecției sociale a pieței de muncă  din România și UE, condiționată  de integrarea participării active și efective pentru lucrătorii români care lucrează în alte țări ale EU prin contribuții la aceste sisteme. Astfel, în jur de 300 de mii de persoane sunt conectate la sistemul de protecție socială din Spania, dar există  și multe persoane care nu au un loc de muncă  și care se gândesc să revină  în  țară, în contextul restricțiilor pieței muncii și al dificultăților financiare.

O chestiune importantă care reprezintă o provocare serioasă la adresa autorităților române este reducerea muncii la negru, precum  și reducerea efectelor negative ale unei economii subterane în creștere. Schneider (2012) a estimat pentru România că  dimensiunea economiei subterane în 2012 se ridica la 29,1% din PIB iar pentru munca la negru în perioada 1995‐2006 la 16‐21% din PIB.

Studiile realizate  estimează ca un total de 2,9 milioane de persoane (echivalentul a 31,4% din toată populația angajată) erau implicate în activități la negru în România în martie 2011. Distribuția acestor activități la negru era de 75,3% în sectorul de menaj, 24,0% în sectorul subteran  și 0,7% în sectorul legitim. Munca la negru este mai comună  în așezările rurale (88,4%) decât în comunitățile urbane (11,6%). Munca la negru în zone rurale a implicat circa 2,6 milioane de persoane, echivalentul a 27,8% din munca totală  depusă  în economia României. În zonele urbane, lucrătorii nelegitimi au reprezentat doar aprox. 3,6% din totalul ocupării.  Agricultura de subzistență din zonele rurale, cu 2,1 milioane de persoane în munca nelegitimă a reprezentat 96,4% din totalul ocupării nelegitime din sectorul gospodăresc.

Schneider estimează că economia subterană din 31 de țări europene totalizează 19,2% din PIB). În topul "țărilor cu economie subterană” se află Bulgaria (32,3% din PIB) și România (29,6%).    

În România, dimensiunea economiei subterane  ‐  măsurată  în procente din PIB oficial declarat – a rămas aproape stabilă, sub nivelul de 30%, pe parcursul ultimilor ani, după o perioadă  de scădere de la 33,6% în 2003 la 30,2% în 2007, urmând o tendință  generală  înregistrată la nivelul UE.

Nivelul scăzut de educație al populației este izbitor, cu numai 14,9% din populația României având o diplomă  de învățământ superior în 2011, mult mai scăzut față  de media UE de 26,8%. Diferențele regionale semnificative înrăutățesc problema: regiunea București  ‐ Ilfov (31,4% în 2011) este mult deasupra altor regiuni precum Regiunile Sud‐Est sau Sud Muntenia, cu numai 11,6% sau respectiv 11,2%.  

Numai o cincime din populația cu vârsta 30  ‐ 34 de ani din România a urmat învățământ universitar. S‐au făcut progrese considerabile în ultimii ani (în creștere de la 13,69% în 2007 până la 20,4% în 2011), însă nivelurile de educație sunt departe de obiectivul UE 2020 și de media UE27, de aproximativ 35%.  

"Programul de dezvoltare a  țării" al Băncii Mondiale definește o provocare‐cheie pentru Guvern […] anume ca acestea să  abordeze slăbiciunile instituționale existente”, vizând – între altele – să reducă "birocrația guvernamentală ineficientă și excesivă“.

Reformele  și inițiativele legislative promovate în ultimii ani au vizat reformarea sectorului public, reechilibrarea fundamentelor creșterii  și creșterea competitivității, precum  și promovarea incluziunii sociale  și teritoriale  ‐  însă  eficiența acestora până  la această  dată  rămâne limitată.

O serie de programe finanțate de UE sau de Banca Mondială, au fost de asemenea concepute și implementate pentru a răspunde obiectivelor definite, însă  ‐ deși teoretic ele răspund nevoilor identificate  ‐ acestea au dat greș în mare măsură. Astfel, aproape 79% din bugetul disponibil ESF (Fondul social european) din perioada de intervenție 2007‐2013 nu a fost cheltuit până în noiembrie 2012. Rata de absorbție este cea mai mică din toată UE.

Îmbunătățirea funcționării administrației publice  și în special a actorilor relevanți care se ocupă de elaborarea strategiilor de dezvoltare a resurselor umane (DRU) atât în cadrul, cât și în afara administrației publice, la nivel central și local, este crucială pentru implementarea unei strategii de dezvoltare a resurselor umane (DRU) eficiente. 

  Cheltuielile cu politicile active privind piața muncii sunt mult mai mici în România decât în UE, cu un procentaj din PIB care fluctuează  în jurul a 0,5% în perioada 2005‐2011, în comparație cu 1,5‐2% în UE. În mod consistent, rata persoanelor care beneficiază de măsurile active de ocupare raportat la persoane care își caută de muncă este mai mică în România decât în anumite țări precum Bulgaria  și Austria (indicatorul nu este de încredere, conform EUROSTAT, la nivelul UE.

Șomajul a rămas la o rată relativ scăzută, în timpul recesiunii, crescând de la 5,8% cât era în anul 2008 la 7,4% în anul 2011, cu aprox. 2,5 puncte procentuale sub media UE.  Aprox. 30% din populația cu vârstă  cuprinsă  între 20  și 64 de ani este inactivă  din punct de vedere economic. 

Atât rata șomajului, cât și rata inactivității trebuie luate în considerare în contextul structurii ocupării forței de muncă  în România, care cuprinde un nivel foarte mare de activități independente și muncă în familie, neremunerată. Analizate împreună, acestea indică o criză  majoră privind oportunitățile de angajare.

CONCLUZII

Din ceea ce am analizat pe parcusrsul întregii lucrări am putut concluziona că deocamdată România este departe de a fi la nivelul tărilor mai dezvoltate din Uniunea Europeană și că are mari probleme în a stopa plecările masive la muncă în străinătate precum și cu rata mare a șomajului.

România trebuie să continue dezvoltarea unor politici active de ocupare a forței de muncă pentru a răspunde cât mai bine exigențelor progresului economic, al dezvoltării umane durabile, urmărite prin Strategia Europeană de Ocupare a forței de muncă.

În privința numărul românilor plecați la muncă în afara țării, oficialitățile nu dispun de date complete credibile. Nici Ministerul Muncii, Ministerul Administrației și Internelor și nici Institutul Național de Statistică nu au concepute metodologii adecvate de urmărire a procesului și nu pot oferi informații generale în acest domeniu. Oricum, nici țările în care românii lucrează temporar nu cunosc numărul acestora și nu pot oferi nici ele informații reale nici măcar cu privire la cei intrați pe teritoriul lor în mod legal.

Dacă se compară doar suma medie trimisă în țară de circa 1.500 de euro, cu salariul mediu din Romania, rezultă că munca în afara țării este aducatoare de venituri mai mari. Această cale este cea mai nefericită formă de asigurare a condițiilor decente de trai pentru o bună parte a populației țării.

Cu o rată de ocupare a forței de muncă de 62,8% în 2011 și cu probleme grave pe piața de muncă în ultimii ani, România este încă departe de atingerea obiectivului UE 2020 stabilit de Programul național de reformă care menționează o rată de ocupare a forței de muncă de 70% până în 2020. În contextul unor discrepanțe tot mai mari față de media UE și date fiind tendințele actuale din ocuparea forței de muncă, este puțin probabil că obiectivul național pentru 2020 va fi atins, dacă  performanța economică  și politicile naționale nu se îmbunătățesc considerabil.

Majoritatea populației care îmbătrânește înregistrează rate de activitate în scădere. În 2011, rata de ocupare pentru persoanele din categoria de vârstă 55‐64 era de numai 40,0% în comparație cu media națională de circa 62,8%.  

Sectorul cu dinamica cea mai mare este reprezentat de sectorul de construcții, care  și‐a dublat contribuția la valoarea adăugată brută națională și și‐a sporit cota de ocupare a forței de muncă cu mai mult de aproximativ 4% între 2000 și 2010 (de la cca 4% la 7,9%). 

Romania are punctaj bun la indicatorii de antreprenoriat, cu 16%1 din adulți (2009) care au demarat o afacere sau au început demersurile în acest sens (față  de 12% media UE 27). Totuși, acest fapt pare să fie provocat de lipsa de alternative pentru mulți din antreprenorii existenți. Existau 280.377 de antreprenori privați în 2011, cu 17.767 întreprinderi familiale și 262.610 antreprenori individuali (INS Tempo). Cota de firme nou înființate din numărul total de companii era de 9,5% în 2009, fiecare nouă firmă angajând 2,3 persoane, în medie. Rata de radiere însă este mai mare, cu 10,4% din firme încheindu‐și activitatea în același an.  

O altă caracteristică importantă privind activitățile independente din România o reprezintă  cota ridicată  a acestor activități în agricultură, silvicultură  și pescuit: În 2012, 81,5% din totalul persoanelor care derulau activități independente făceau parte din acest segment economic, o cotă care este de 3 ori mai mare decât media UE de 24,2%.

Datele oficiale EUROSTAT demonstrează  o creștere a importanței muncii cu jumătate de normă  în România, în timp ce la nivelul întregii Uniuni Europene, această  formă  de organizare a muncii a devenit mai puțin relevantă. Între anii 2007  și 2012, numărul angajaților pe perioadă temporară a scăzut cu 7,3% în UE27, la 24,3 milioane de persoane, însă, în România  avut loc o creștere de 6,1%, atingând un număr de 104.100 persoane.  

Conform informațiilor EUROSTAT, media câștigurilor anuale în intervalul de timp 2006‐2010 a crescut cu 4,0% în UE, până  la 30.833 Euro. Media câștigurilor anuale în România a demonstrat o creștere semnificativ mai mare, cu 44,6%, însă  este important de observat faptul că, în România, câștigul mediu pe an, de 6.098 Euro, nu atinge nici măcar nivelul de 20% din media câștigurilor anuale europene. Comparativ cu alte state membre ale UE, România, împreună cu Bulgaria, Letonia și Lituania fac parte din acele patru țări în care câștigurile anuale rămân sub 10.000 Euro. 

Cetățenii români care lucrează în străinătate sunt priviți ca o sursă importantă de venit care poate sprijini creșterea economică. Veniturile aduse de rezidenții români formează sume importante, în ciuda scăderilor din ultimii ani. În decembrie 2012, Eurostat a raportat o scădere a veniturilor aduse de lucrătorii români de la 206 milioane Euro în 2010 (0,17% din PIB‐ul României) la 168 milioane Euro în 2012. 

Șomajul a rămas la o rată relativ scăzută, în timpul recesiunii, crescând de la 5,8% cât era în anul 2008 la 7,4% în anul 2011, cu aprox. 2,5 puncte procentuale sub media UE.  

Atât rata șomajului, cât și rata inactivității trebuie luate în considerare în contextul structurii ocupării forței de muncă  în România, care cuprinde un nivel foarte mare de activități independente și muncă în familie, neremunerată. Analizate împreună, acestea indică o criză  majoră privind oportunitățile de angajare.   

Bibliografie

1. Ailinei , Dorel ; Constantin Daniela- Luminița; Jula, Dorin: Avantaje competitive și dezvoltare regională, Editura Oscar Print, București, 2004

2. Angelescu, Coralia: Opțiuni strategice de dezvoltare a economiei românești, editura ASE, București, 2004

3. Anghelache, Constantin: România 2006 – Starea economică. Evoluții semnificative, Editura Economică, București, 2006

4. Ciobanu, Olga: Educația economică în România. Prezent și perspectivă, Editura ASE, București, 2003

5. Gheorghe Oprescu, Piața muncii, Editura Expert, 2001

6. Niță Dobrotă, Mirela Ionela Aceleanu, Ocuparea resurselor de muncă în România , Editura Economică, 2007

7. Orio Giarini, Patrick M. Liedtke, Dilema ocupării forței de muncă și viitorul muncii, Editura All Beck, 2001

8. www.fonduri-ue.ro, Rezultatele analizei documentare, Sectorul”Ocuparea forței de muncă”, 2013