Ocrotirea Si Protectia Minorului, In Legislatia Interna Si Internationala
CUPRINS
Introducere………………………………………………………………………………..2
Cap.I Evoluția instituției privind protecția și ocrotirea minorului……..4
I.1 Precizări privind evoluția reglementărilor protecției și ocrotirii minorului în legislația românească……………………………………………………………….4
I.2 Reglementări existente pe plan internațional în domeniul drepturilor minorului …………………………………………………………………………………11
Cap.II Ocrotirea parintească………………………………………………………14
II.1 Noțiunea și principiile ocrotirii părintești……………………..15
II.2 Drepturile și îndatoririle părintești……………………….17
II.3 Exercitarea ocrotirii părintesti……………………………………..22
Cap.III Filiația…………………………………………………………………………27
III.1 Filiația față de mamă……………………………………………….29
III.2 Filiația față de tată…………………………………………………..38
III.3.Reproducerea umană asistată medical cu terț………………57
III.4 Situatia legala a copilului………………………………………….59
Cap.IV. Instituțiile minorului……………………………………………………….63
IV.1. Tutela și curatela……………………………………………………53
IV.2. Protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv
de ocrotirea părinților săi…………………………………………………………….71
IV.3. Adopția…………………………………………………………………73
Cap.V. Ocrotirea minorului prin mijloace de dreptul familiei și dreptul civil……….95
V.1 Ocrotirea minorului prin apărarea interesului acestuia……………………95
V.2 Ocrotirea minorului prin mijloace materiale și de altă natură………..103
Concluzii…………………………………………………………………………107
Bibliografie………………………………………………………………………..112
INTRODUCERE
Această lucrare reprezintă rodul unei activități statornice de documentare și cercetare asupra problemelor pe care le ridică instituția ocrotirii și protejării minorului, probleme care preocupă întregul spațiu european. Mi-am propus pe parcursul elaborării lucrării să dezvolt aspecte teoretice din legislația națională precum și din reglementările internaționale care urmăresc însușirea valorilor și principiilor ocrotirii și protecției minorului.
Toți minorii ar trebui să beneficieze cel puțin de satisfacerea nevoilor elementare de hrană, adăpost, familie. Sunt în prezent milioane de copii victime ale abandonului, foametei, nepăsării, violenței, proxenetismului. Un cadru elementar de trai s-ar putea asigura prin respectarea riguroasă, temeinică și susținută a drepturilor de dezvoltare ale minorului. Problematica drepturilor copilului se află, din păcate, pe axa unor coordonate diferite de la o țară la alta. Dacă în unele țări ale lumii adulții duc o luptă de supraviețuire zilnică și fiecare zi trecută în neajunsuri pentru copiii lor reprezintă o adevărată bătălie câștigată, în alte țări mentalitatea de genul a oferi copilului o elementară supraviețuire a fost demult depășită, gândirea pentru minor fiind îndreptată spre asigurarea unui viitor sănătos din punct de vedere profesional și social. Preocupările țărilor dezvoltate constau în asigurarea minorului a unui cadru familiar, social care să îi dezvolte abilitățile mentale și fizice, personalitatea. Toate ramurile juridice, sociologice și de învățământ de pretudindeni ar trebui să se reunească într-o instituție complexă, a ocrotirii minorului.
Lucrarea este structurată pe cinci capitole. În primul capitol am abordat aspecte privitoare la evoluția reglementărilor interne și internaționale privind ocrotirea minorului și protecția juridică a acestuia, precum și aspecte privitoare la drepturile fundamentale ale copilului. În cel de al doilea capitol am analizat sistemul de protecție al minorului creat de familie, sistemul ocrotirii părintești. Capitolul al treilea tratează aspecte legate de filiație și situația legală a copilului. În capitolul al patrulea sunt analizate pe rând instituția tutelei, a curatelei, precum și cea a adopției. Reglementările legislative ale acestor trei instituții trebuie transpuse în practică cu o mare acuratețe juridică din partea forurilor care le încuviințează, având în vedere că jurisprudența penală enumeră îngrijorător de multe aspecte cu caracter infracțional provenite din partea persoanelor cărora li s-au încredințat astfel de „funcții”, de tutore, de curator sau de părinte adoptiv. Capitolul cinci completează primul capitol prin abordarea problemelor privitoare la apărarea interesului minorului. Concluziile de la sfârșitul lucrării reprezintă „mesajul” pe care am vrut să îl transmit cu ocazia întocmirii acestei teme.
După cum am mai afirmat, trăim într-o eră în care ocrotirea copilului trebuie să constituie o preocupare reală, fiind necesar a se lua în calcul, factorii care duc la îngreunarea misiunii familiei și societății de a își ocroti copiii. De exemplu, aspectul potrivit căruia în ziua de astăzi există un număr tot mai mare de copii instituționalizați sau abandonați, se datorează factorilor sociali existenți- accentuarea sărăciei provocată de șomaj, creșterea inflației. De la naștere și până la vârsta majoratului, copilul traversează mai multe etape ale dezvoltării sale. Dreptul și sociologia sunt doar două ramuri ale științei preocupate de perfecționarea instituției ocrotirii și protecției minorului. Sociologia, ca știință, studiază viața în ansamblul ei. Ca o particularitate a acestui ansamblu, este vizată viața copilului ca individ in relația cu semenii săi, cu mediul social în care trăiește, crește, se dezvoltă (familie, școală, religie, tovarăși de joacă) și este totodată studiată și viața grupurilor de copii ca entitate distinctă. În concepția sociologică minorul reprezintă o categorie socială având multe particularități în raport cu alte categorii de vârstă, particularități care duc la necesitatea deținerii unui suport de drepturi proprii, distincte. Tocmai din acest motiv starea de minoritate este tratată în mod distinct în domeniul juridic.
CAPITOLUL I
EVOLUȚIA INSTITUȚIEI PRIVIND PROTECȚIA MINORULUI
Încă din antichitate ocrotirea minorului era privită ca o necesitate a continuității vieții, o condiție sine qua non a dezvoltării comunității. În vechiul drept roman, familia era reprezentată de un grup larg de persoane libere și sclave, care locuiau în același domus și care se aflau sub puterea aceluiași pater familias. În sens restrîns din familie făceau parte: soția căsătorită cum manu, fiii cu soțiile lor, fiicele și nepoatele până la căsătoria cum manu. Mai tîrziu, familia patriarhală s-a extins, incluzând și persoanele adoptate și copiii legitimați (adoptați sau adrogați). Dreptul familiei recunoaște familia agnatică din dreptul roman, bazată pe rudenia de sânge (familia agnatică reprezentând rudenia stabilită prin bărbați – poter).
Conceptul de „familie” poate fi analizat din mai multe puncte de vedere: din punct de vedere biologic, familia se raportează la relația dintre bărbat și femeie și functia de procreere, din punct de vedere sociologic familia reprezintă acea formă de relații sociale create între persoanele unite între ele prin căsătorie, filiație sau rudenie, iar din punct de vedere juridic, familia este definită ca fiind grupul de persoane între care există relații sociale reglementate de norme juridice.
I.1 Precizări privind evoluția reglementărilor protecției și ocrotirii minorului în legislația românească
După evenimentele din 1989 România și-a îndreptat atenția către îmbunătățirea cadrului legislativ în domeniul protecției minorului prin adoptarea a numeroase norme internaționale privind protecția copilului, conturându-se urmatorul cadrul legislativ:
Prin Legea nr.18 din 1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului s-au reglementat aspecte privitoare la angajamentul în respectarea și garantarea dreptului minorului (art.2 alin.1), prin aplicarea tuturor măsurilor de protejare a copilului (art.2alin.2), cu respectarea riguroasă a principiului interesului minorului: “În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau organele legislative, interesele copilului vor prevala” (art.3 alin.1).
Hotărârea nr.103 din 1993 a condus la înființarea Comitetului Național pentru Protecția Copilului. Între anii 1990-1997 România a făcut un pas extrem de important în domeniul protecției minorului, prin înființarea organizațiilor non-guvernamentale având ca obiect de activitate ocrotirea copilului. Aceste organizații au un caracter privat, non-profit. O astfel de organizație este ONG-ul “Salvați copiii” care militează activ în peste 120 de țări ale lumii pentru drepturile copilului și protecția acestuia. Această organizație își are originea la Londra, fiind înființată în anul 1919.
Legea nr.100 din 30 septembrie 1992 a reglementat aspectele civile privitoare la răpirea internațională de copii.6. Aducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite prin convenție îi revine Ministerului Justiției, așa cum este stipulat în art.2 al legii. Cu ocazia adoptării acestei legi România a introdus pentru prima oară în legislația națională reglementări pe probleme de răpire.
O măsură extrem de importantă în domeniul protecției și ocrotirii minorului s-a luat odată cu înființarea “liniei verde pentru protecția minorului.”Acest serviciu și-a început activitatea în anul 2001, debutând ca un serviciu de informare, de conciliere, specializat pe domeniul protecției copilului și a familiei. În data de 11 septembrie 2012 secretarul de Stat, Denisa Patrascu a semnat, în numele Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, protocol de colaborare privind Telefonul Copilului, telefon verde, cu număr unic European de asistență pentru copii. La înființarea și optimizarea acestui serviciu permanent a stat următorul suport legislativ: legea nr. 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, legea nr. 678 din 2001, privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, legea nr.287 din 2009 privind Codul Civil, legea nr.71 din 2011 privind punerea în aplicare a legii nr.287 din 2009, privind Codul Civil.
Adoptarea Hotărârii de Guvern nr.1432 din data de 2 septembrie 2004 a statuat atribuțiile Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului. Conform reglementărilor din Hotărâre, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului “se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei”, în exercitarea funcțiilor cu care a fost învestită, având urmatoarele atribuții: coordonează activitatea și măsurile de implementare a obiectivelor strategiei naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, elaborează programele în acest domeniu, centralizează informațiile privitoare la respectarea principiilor și normelor stabilite de Convenția ONU cu privire la drepturile omului.
Ajungându-se la concluzia că mediul familial joacă rolul cel mai important atât în dezvoltarea armonioasă a copilului, cât și în procesul de socializare, în prezent se caută mijloace de înlocuire a instituționalizării copilului, cu proceduri de îngrijire de tip alternativ. În acest sens s-au înființat plasamentul familial, încredințarea, plasamentul la asisei legi România a introdus pentru prima oară în legislația națională reglementări pe probleme de răpire.
O măsură extrem de importantă în domeniul protecției și ocrotirii minorului s-a luat odată cu înființarea “liniei verde pentru protecția minorului.”Acest serviciu și-a început activitatea în anul 2001, debutând ca un serviciu de informare, de conciliere, specializat pe domeniul protecției copilului și a familiei. În data de 11 septembrie 2012 secretarul de Stat, Denisa Patrascu a semnat, în numele Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, protocol de colaborare privind Telefonul Copilului, telefon verde, cu număr unic European de asistență pentru copii. La înființarea și optimizarea acestui serviciu permanent a stat următorul suport legislativ: legea nr. 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, legea nr. 678 din 2001, privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, legea nr.287 din 2009 privind Codul Civil, legea nr.71 din 2011 privind punerea în aplicare a legii nr.287 din 2009, privind Codul Civil.
Adoptarea Hotărârii de Guvern nr.1432 din data de 2 septembrie 2004 a statuat atribuțiile Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului. Conform reglementărilor din Hotărâre, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului “se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei”, în exercitarea funcțiilor cu care a fost învestită, având urmatoarele atribuții: coordonează activitatea și măsurile de implementare a obiectivelor strategiei naționale în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, elaborează programele în acest domeniu, centralizează informațiile privitoare la respectarea principiilor și normelor stabilite de Convenția ONU cu privire la drepturile omului.
Ajungându-se la concluzia că mediul familial joacă rolul cel mai important atât în dezvoltarea armonioasă a copilului, cât și în procesul de socializare, în prezent se caută mijloace de înlocuire a instituționalizării copilului, cu proceduri de îngrijire de tip alternativ. În acest sens s-au înființat plasamentul familial, încredințarea, plasamentul la asistentul maternal profesionist, mijloace cărora li se adaugă instituția adopției.
Evoluția reglementărilor legislative românești privitoare la ocrotirea și protecția copilului se poate concretiza și în Constituția României, revizuită. Astfel copilul se bucură în mod garantat de drepturile sale: copilul beneficiază de dreptul la învățătură;conform art.32 din Legea Fundamentală, “dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare, învățământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor și tinerilor proveniți din familii defavorizate și celor instituționalizați, în condițiile legii.” În temeiul art.48 al aceleiași legi, familia “se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor, copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie”. Articolul 49 din Constituția țării reglementează protecția copiilor și a tinerilor: “copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor, statul acordă alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap, exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise, minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați, autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării”. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, pune accent deosebit pe colaborarea dintre instituțiile administrației publice centrale și locale, cu respectarea deopotrivă a principiilor descentralizării și subsidiarității. Principiul interesului superior al copilului desemnează primordialitatea pe care drepturile minorului trebuie să le ocupe în cadrul vieții sociale. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. Legea delimitează înțelesul noțiunilor de abuz asupra copilului și neglijarea acestuia. Noțiunea de abuz reprezintă, în concepția legii, “orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de raspundere, încredere sau autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului”. Neglijarea copilului presupune „omisiunea voluntară sau involuntară a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului”
Familia reprezintă pentru copil principala instituție de socializare. În cadrul acestui grup, al familiei, minorul asimilează normele sociale și valorile acestora. Familia nu este altceva decât punctul de plecare pentru copil, rampa de lansare în formarea personalității sale. Familia este fundamentata pe funcția de solidaritate care izvorăște din relațiile de familie, relații de afecțiune.
Dreptul familiei reglementeză raporturile existente între membrii unei familii, precum și cele dintre aceștia și alte persoane. Aceste raporturi sunt reflectate în raporturi de căsătorie, raporturi rezultate din rudenie, raporturi bazate pe rudenia de sânge (raporturi de filiație), raporturi bazate pe rudenia civilă, raporturi privitoare la ocrotirea părintească, reflectate în norme juridice care reglementează drepturile și obligațiile ce le revin părinților pentru realizarea și apărarea intereselor copiilor lor minori, norme juidice relative la creșterea și educarea copiilor, sancțiunile care intervin în încălcarea acestor raporturi .
La baza relațiilor de familie și a dreptului familiei ca ramură de drept, stau o serie de principii, printre care:
-“Principiul ocrotirii familiei, a căsătoriei, a mamei și a copilului”. Potrivit acestui principiu, statul ocrotește căsătoria și familia; el sprijină prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei; statul apără interesele mamei și pe cele ale copilului și manifestă o deosebită grijă pentrucreșterea și educarea tinerei generații. Aceste dispoziții sunt preluate din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U la 10 decembrie 1948 (art. 16, alin. 3), în accepțiunea căruia familia constituie elemental natural și fundamental al societății și are drept la ocrotire din partea societății și a statului.
– “Principiul egalității în drepturi și obligații a soților”, prin transpunerea căruia, bărbatul și femeia au drepturi egale în căsătorie. Astfel, soții hotărăsc de comun acord în tot ce privește căsătoria. Principiul vizează atât raporturile dintre soți, cât și pe cele dintre aceștia, în calitate de părinți și copii lor minori. Toate măsurile privind persoana și bunurile copiilor se iau de către părinți de comun acord.
-“Principiul exercitării drepturilor și îndatoririlor părintești în interesul copiilor”.Drepturile părintești se exercită numai în interesul copiilor.” Această dispoziție este valabilă atât pentru copiii din căsătorie, cât și pentru cei din afara căsătoriei și nu în ultimul rând, se aplică și în cazul copiilor adoptați. În exercitarea îndatoririlor părintești un rol important îl joacă autoritatea tutelară.
Noul Cod de Procedură Civilă statuează, în cadrul procedurii divorțului măsuri care vin tot în interesul copilului. Astfel art. 918 alin.1 NCPC, prevede că: “ La cerere, instanța de divorț se pronunță și cu privire la: a) exercitarea autorității părintești, contribuția părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, locuința copilului și dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta; iar în alineatul 2 al aceluiași articol reglmenetează aspectul potrivit căruia:” Când soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, instanța se va pronunța asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț”. Ca măsuri vremelnice în cadrul procesului de divorț, în temeiul art.919” instanța poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanță președințială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinței copiilor minori, la obligația de întreținere, la încasarea alocației de stat pentru copii și la folosirea locuinței familiei”.
Noul Cod Civil cuprinde la rândul său, numeroase reglementări privitoare la dreptul copilului. Astfel, sunt recunoscute drepturile copilului încă din momentul conceperii:” drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu.”Articolul 256 din Noul Cod Civil, care stabilește competența judecătorească în materia cauzelor privind dreptul familiei a fost modificat prin art. 52 pct.1 din Legea nr.71/2011, în sensul extinderii atribuțiilor acestei instanțe și cu privire la măsurile de ocrotire a minorului prevăzută în legi speciale. Cauzele având ca obiect măsurile de protecție specială a copilului, prevăzute în Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului vor trece din competența completelor specializate în materie de minori și familie ale tribunalului, în competența instanței de tutelă, care va funcționa la nivelul judecătoriei. La același aspect se referă și art. 229 pct.2 lit.c din Legea nr.71/2011, potrivit căruia: “autoritățile și instituțiile cu atribuții în domeniul protecției drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice, continuă să exercite atribuțiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în vigoare a Codului civil, cu excepția celor date în competența instanței de tutelă”. În conținutul art.263 din Noul Cod Civil găsim reglementat principiul interesului superior al copilului, potrivit căruia ”orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului” (alin.1). În sensul acestei dispoziții principiul interesului copilului este respectat în condițiile în care autoritățile competente oferă îndrumările necesare în vederea soluționării cererilor referitoare la copii, la luarea deciziilor în procedurile privitoare la relațiile dintre părinți și copii se va ține seama de dorințele și intersele părinților referitoare la copii, precum și în condițiile respectării unui termen rezonabil de rezolvare a procedurilor privitoare la minori care să evite afectarea relațiilor de familie. Tot Noul Cod Civil reglementează și aspecte privitoare la dreptul copilului de a fi ascultat. În temeiul art.264 alin.1, “în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie”. Acest drept îi conferă minorului posibilitatea de a cere și a primi informații conforme cu vârsta sa, de a-și exprima opinia. Opinia exprimată de minor va fi luată în considerare în funcție de vârsta sa și de gradul de maturitate.
Minorul este ocrotit și de legea penală. Acesta poate interacționa cu legea penală fie ca autor, fie ca subiect pasiv (victimă) al unei fapte penale. Concepția care stă la baza întregii reglementări a relației minorului cu legea penală constă în aceea că, indiferent de postura în care se află în raport de o faptă penală în care a fost implicat, minorul este o victimă. Această concepție este fundamentată pe însăși starea minorității, caracterizată de o insuficientă dezvoltare intelectivă și volitivă.
I.2 Reglementări internaționale în domeniul drepturilor minorului
Preocuparea manifestă și exteriorizată pentru drepturile copilului a putut fi sesizată începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea. În anul 1924, Liga Națiunilor a adoptat Declarația de la Geneva privind Drepturile Copilului . Aceasta a însumat sub titulatura sa o serie de proclamații legate de drepturile copilului, proclamații elaborate încă din anul 1923 de către Eglantyne Jebb, care este fondatoarea organizației “Salvați copii”. Înființarea acestei organizații s-a datorat convingerii că drepturile copilului ar trebui să fie protejate și aplicate cu precădere, convingere exprimată prin îndemnuri precum -copilul să se bucure de mijloacele necesare dezvoltării normale, din punct de vedere material și spiritual, copilul flămând să fie hrănit, iar cel bolnav îngrijit, cel orfan protejat, iar cel delicvent recuperat. Aceste idei au fost adoptate de Uniunea Internațională “Salvati Copii”, în data de 23 februarie 1923 la Geneva, pentru ca în data de 26 noiembrie 1924 sa fie aprobate de către Adunarea Generală a Ligii Națiunilor, cu titlul de “Carta Bunăstării Copilului”. Documentul original se află în arhivele orașului Geneva și poartă semnăturile delegaților internaționali, inclusiv pe cele ale lui Jebb.
În 1959, Organizația Națiunilor Unite a adoptat Declarația Drepturilor Copilului, prin care se fundamentau măsurile ce trebuiau luate pentru ca minorul să poată avea o copilarie fericită și să se bucure de drepturile și libertățile stabilite în această Declarație, atât pentru binele său cât și pentru cel al societății și solicită părinților, precum și organizațiilor voluntare, autorităților locale și guvernelor naționale să recunoască aceste drepturi și să facă tot ce le stă în putință pentru ca ele să fie aplicate în mod progresiv în cadrul măsurilor legislative sau de altă natură, în conformitate cu principiile speciale.
La 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a pus bazele Convenției Drepturilor Copilului care, în data de 2 septembrie 1990 devine lege internațională, fiind ratificată de majoritatea țărilor din lume, cu excepția Statelor Unite ale Americii și a Somaliei. Convenția cuprinde 54 de articole, toate făcând referire la nevoile de bază ale copiilor de pretutindeni precum: dreptul la viață, dreptul la protecție împotriva abuzului și exploatării, dreptul de a participa la viața de familie și la cea socială. Principiile de bază ale Convenției constau în interesul superior al copilului, dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare. În textul Convenției, copilul este definit ca fiind "… orice ființă umană sub vârsta de optsprezece ani, cu excepția cazului în care, în conformitate cu legea aplicabilă copilului, majoratul este atins mai devreme."
Comisia Europeană privind Legislația Familiei a fost creată la 1 septembrie 2001 și are ca obiectiv principal, armonizarea dreptului familiei în Europa. În interesul îndeplinirii acestui obiectiv, Comisia Europeană privind Legislația Familiei, recomandă o serie de principii care acoperă un spectru larg al reglementărilor cuprinse în instituția familiei și protectiei drepturilor copilului. Au fost create mai multe seturi de principii emise de către această comisie dintre care, demn de amintit este cel privitor la “ Principiile Dreptului European cu Privire la Autoritatea Părintească.Aceste seturi de principii cuprind reglementări cu privire la exercițiul autorității părintești, conținutul autorității părintești, făcându-se referire la locuința copilului, administrarea proprietății copilului, reprezentarea legală a acestuia, reglementări privitoare la menținerea relațiilor personale, cu referire la contactul direct cu părinții și cu alte persoane și, nu în ultimul rând formulări pe marginea retragerii, încetării și reinstaurării autorității părintești. Indiferent de forma și denumirea pe care o îmbracă norma juridică internațională care reglementează drepturile copilului, dezideratul este unanim și îndreptat către ocrotirea minorului, ca integritate fizică și a drepturilor acestuia. Drepturile copilului, așa cum apar în orice legislație, sunt clasificate în trei categorii: drepturile de protecție ale copilului, care fac referire la protecția împotriva oricărei forme de abuz fizic sau mental, precum și împotriva oricărei forme de exploatare; drepturile de dezvoltare, care implică disponibilitatea și accesul minorului la toate tipurile de servicii precum educația, îngrijirea medicală; drepturile de participare, care constau în libertatea ce i s-a recunoscut minorului de a se implica și de a fi implicat în deciziile care îl privesc.
CAPITOLUL II.
OCROTIREA PĂRINTEASCĂ
Dezvoltarea subiectului având ca temă ocrotirea părintească impune punctarea anumitor precizări aduse de Noul Cod Civil și de legile speciale în materie. Noul Cod Civil cuprinde reglementări juridice referitoare la încheierea căsătoriei, raporturi rezultate din rudenie, raporturi privitoare la ocrotirea părintească, care înglobeaza norme juridice ce interesează drepturile și obligațiile ce le revin părinților pentru realizarea și apărarea intereselor copiilor lor minori, norme juidice relative la creșterea și educarea copiilor, sancțiunile care intervin in cazul încălcării acestora. Rudenia poate fi firească (de sânge) și civilă. Rudenia firească este permanentă, neputând înceta sub nicio formă. Rudenia de sânge creează numeroase efecte juridice, concretizate în numeroase și diverse drepturi și obligații, cărora li se adaugă și o serie de restricții. Astfel de efecte sunt concretizate în drepturile părintești și obligațiile corelative, drepturile succesorale, drepturile și obligațiile de întreținere, dreptul de a fi tutore. Rudenia civilă, deși ca regulă are și ea un caracter permanent, cunoaște o formă de încetare, cu ocazia desfacerii adopției. Mijloacele de probă ale rudeniei firești diferă în raport de interesul urmărit prin dovedirea rudeniei. Prin dovedirea rudeniei se urmăresc interese patrimoniale, ca cele din materia succesorală, sau interese nepatrimoniale, cum sunt cele pentru încredințarea copiilor din căsătorie, în cazul divorțului.
II.1 Noțiunea și principiile ocrotirii părintești
Instituția ocrotirii părintești a fost creată prin natura forței sociale și sprijinită de latura juridică în scopul realizării protejării minorului, a drepturilor și bunurilor acestuia. Prin ocrotirea părintească se înțelege mijlocul juridic de ocrotire a minorului, în care drepturile și îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului se exercită, respectiv se îndeplinesc de către părinți.
Textul legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, alături de normele cuprinse în Noul Cod Civil, au stabilt că ocrotirea părintească reprezintă un mijloc de realizare a interesului copilului. Legea mai sus mentionată prevede că interesul superior al copilului trebuie respectat inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. În Noul Cod Civil noțiunea de ocrotire părintească a fost înlocuită cu cea de “autoritate parintească”. În lumina reglementărilor aduse, noțiunea de autoritate părintească poate fi privită ca mijloc de ocrotire a minorului care nu a ajuns la vârsta majoratului. Noul Cod Civil, în art.483 definește autoritatea părintească, astfel: „ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”. Primele forme prin care părintele își manifestă sentimentul de ocrotire față de copilul său constau în a-i oferi identitatea prin stabilirea unui nume și a unui prenume.
Principiile care reglementează instituția ocrotirii părintești sunt recunoscute ca fiind:
– Autoritatea părintească se exercită numai în interesul superior al copilului cu respectul datorat persoanei acestuia. Acest principiu este consacrat in art.483 alin.2 din Noul Cod Civil. Din interpretarea acestui principiu de desprinde ideea că orice măsură o întreprinde părintele pentru copilul său aceasta trebuie să fie strict în interesul acestuia din urmă. Din sintagma “cu respectul datorat persoanei acestuia” deducem că noile reglementări interzic ca măsurile de corecție care se iau, să aducă atingere integrității fizice sau morale ale copilului.
– Părinții, indiferent că sunt firești sau adoptatori, după caz, au aceleași drepturi și obligații față de copiii lor minori și le exercită în mod egal. Acest principiu se regăsește tot în textul art.483 al Noului Cod Civil. Termenul de obligație este înțeles în sensul de îndatorire, pe care o au părinții față de copiii lor.
– Părinții au aceleași drepturi și îndatoriri, indiferent dacă este vorba de copiii din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. Acest principiu își regăsește formularea în articolele 260, 448 si 471 al Noului Cod Civil.
– Principiul independenței patrimoniale, stipulat de art. 500 al Noului Cod Civil, instituie regula potrivit căreia părinții nu au niciun drept asupra bunurilor copilului, cum nici copilul, la rândul său nu are vreun drept asupra bunurilor părinților, cu excepția obligației de întreținere și a dreptului la moștenire.
– Autoritatea părintească se exercită de către ambii părinți în mod egal, aceasta constituind regula, căreia îi corespunde excepția dată de situația în care autoritatea părintească poate fi exercitată și de un singur părinte,ca în cazurile în care- un părinte a decedat, sau este pus sub interdicție judecătorească, este dispărut de la domiciliu, este decăzut din exercițiul drepturilor părintești, sau, situația cel mai frecvent întâlnită, părinții sunt divortați, iar instanța de tutela a încuviințat exercitarea autorității părintești doar de către unul dintre părinți.
În ceea ce privește administrarea intereselor și drepturilor copilului legea face distincție între minorul lipsit de capacitate de exercițiu si cel având capacitate de exercițiu restrânsă. În cazul în care minorul este lipsit de capacitate de exercițiu, părinții sunt ținuți ex legem să administreze bunurile minorului. În cel de al doilea caz, părintele îl reprezintă pe minor în actele juridice. Neavând capacitate deplină de exercițiu, actele minorului vor fi încheiate de către părinți. Legea a reglementat și aspectul potrivit căruia, în virtutea principiului “autoritatea părintească se exercită de către ambii părinți în mod egal”, la semnarea actelor minorului este necesară prezența ambilor părinți sau doar a unuia este suficientă. Astfel, art.503 din Noul Cod Civil dispune că față de terții de bună-credință, prezența unui singur părinte este suficientă atunci când este vorba de un act curent, sub valabilitatea prezumției că părintele prezent are consimțământul celuilalt părinte. În cazul întocmirii unui act de dispoziție însă, situație în care se impune și autorizarea instanței de tutelă, prezența ambilor parinti este obligatorie. Părinții vor exercita autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl vor asocia pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.
Autoritatea părintească se va exercita până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu. Ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori. Dacă părinții sunt divorțați, autoritatea părintească se va exercita potrivit dispozițiilor referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii. Ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța tutelară, după ce îi ascultă pe părinți și luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăște potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie.
II.2 Drepturile și îndatoririle părintești
Rolul principal în ocrotirea minorului îl are familia. Rolul statului și cel al colectivităților locale constau în primul rând în a sprijini familia în acest demers. Instituțiile statului intervin în ocrotirea minorului doar în situațiile în care protecția copilului în propria familie este periclitată și preluarea minorului din acel mediu este în interesul lui.
Noul Cod Civil, în reglementările sale unește îndatoririle pe care le au părinții față de copiii minori sub titulatura de „îndatoriri specifice”(art.488). Instituția ocrotirii minorului, din punct de vedere juridic cuprinde ansamblul drepturilor si obligațiilor acordate, respectiv impuse de lege familiei.
Drepturile și îndatoririle părintești izvorăsc din două laturi ce privesc drepturile și interesele copilului, respectiv din latura personală și din cea patrimonială.
Cu privire la persoana copilului, părinții au datoria de a îi asigura creșterea și îngrijirea, educația, prin îndemnul la învățătură, sprijinul acordat în alegerea profesiei potrivit propriilor convingeri și în pregătirea profesională.
Referitor la latura patrimonială, părinții au dreptul, dar, în același timp și îndatorirea de a administra patrimoniul copilului minor.Din momentul în care copilul capătă capacitate de exercitiu restransă, la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate lua decizii cu privire la administrarea bunurilor sale patrimoniale, dar numai cu acordul părinților și uneori și cu acordul instanței de tutelă.
Obligația de întreținere ce revine părinților față de copilul minor ocupă un prim loc în ierarhia îndatoririlor pe care le are familia în contextul ocrotirii părintești. Părinții sunt obligați să asigure condiții materiale optime de trai, de creștere și de educare a minorilor. Această obligație izvorăște pe de o parte din nevoia minorului de a beneficia de aceste facilități, iar pe de altă parte, din dreptul său de a le primi. În acest context nevoia nu se datorează incapacității copilului de a munci, de a-și câștiga existența, ci împrejurării că se află în perioada specială, a minorității, în care el se dezvoltă, evoluează, parcurge etapele de școlarizare și ale pregătirii în vederea alegerii unei profesii.
Îndatorirea părinților de a crește copilul își gasește argumentarea în prevederile Noului Cod Civil, potrivit căruia: “Părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios. În acest scop, părinții sunt obligați: a) să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea; b) să prezinte și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia; c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului; d) să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții in domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului. În ceea ce privește măsurile disciplinare, acestea nu pot fi luate de către părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum și aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.
Privitor la îndatorirea de a întreține copilul ambii părinți sunt obligați la întreținerea copilului lor, indiferent dacă acesta este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Ocrotirea părintească se realizează atât prin îndatoririle pe care le au părinții în relațiile cu copiii lor minori, cât și printr-o serie de drepturi pe care parinții și le pot exercita în cadrul acestor relații, drepturi care sunt instituite tot în intetresul copilului. Prevederile Codului Civil reglementează și aspecte legate de dreptul părinților de a orienta convingerile religioase ale minorului, de îi stabili numele de familie, prenumele, de a îi stabili domiciliul în cadrul locuinței părintești. Locuința copilului nu trebuie confundată cu domiciliul acestuia. Copilul locuiește la părinții lui, așa cum arată art. 496 NCC:” Copilul minor locuiește la părinții săi. Dacă parinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului.
În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Locuința copilului nu poate fi schimbată fără acordul părinților decât în cazurile prevazute expres de lege. Părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului..Acest lucru este statuat într-o asemenea manieră întrucât părinții trebuie să fie permanent în măsură să își poată îndeplini îndatorirea de a crește copilul. Familia are dreptul legal de a își supraveghea copilul minor, de a îl îndruma în menținerea relațiilor sociale pe care acesta și le stabilește. În acest sens, familia poate întrerupe anumite legături personale sau corespondența copilului în varstă de până la 14 ani.
De asemenea, părinții au dreptul de a cere prin intermediul instanței de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept, privilegiu care este statuat în Noul Cod Civil (art.495). Într-o astfel de situație se pot regăsi atât persoanele străine de cea a copilului, cât și părintele căruia nu i-a fost încredințat minorul în urma pronunțării acțiunii de divorț, sau în urma declarării nulității căsătoriei. Instanța de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului superior al copilului. O situație similară se poate regăsi și în cazul copilului născut în afara căsătoriei. Părinții au dreptul de a avea legături personale cu copilul, dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, drepturi care se realizează prin însuși faptul că minorul se găsește în cadrul familiei sale. Legea însă a stabilit că aceste drepturi părintești pot fi împlinite și în situațiile în care copilul nu conviețuiește cu ambii părinți, de către părintele față de care nu s-a stabilit custodia. Acest lucru este posibil întrucât soluția este privită din prisma interesului copilului, de a stabili și a menține relațiile cu ambii părinți.
În ceea ce privește dreptul părinților asupra patrimoniului copilului, legislația românească acordă părinților dreptul de a administra bunurile copilului. Astfel, părinții au dreptul de a administra bunurile copilului minor. Până la vârsta de 14 ani minorul este lipsit de capacitate de exercițiu, iar între 14 -18 ani are capacitatea restrânsă de exercițiu. Din acest context desprindem ideea clară că modul de administrare a bunurilor minorului de către părinți este exercitat în strânsă corelație cu vârsta minorului, în funcție de care se stabilește capacitatea acestuia de a dispune de bunurile sale (capacitatea de exercitiu). Minorul, având capacitate de exercitiu restrânsă (deci aflat în perioada de vârstă cuprinsă între 14 si 18 ani) are posibilitatea de a face singur acte de administrare a patrimoniului său, dar cu încuviințarea părintească sau a ocrotitorului. Acest lucru a fost stabilit de legiuitor tot în interesul minorului, pentru a îl proteja de abuzul terțelor persoane. Ca și în cazul administrării bunurilor patrimoniale, părinții au dreptul de a îl reprezenta pe minor în actele civile. Până la vârsta de 14 ani copilul este lipsit de capacitate de exercitiu, astfel că el este reprezentat de părinți în actele civile. La momentul la care capătă capacitate de exercițiu restrânsă, copilul stă alături de părinți la încheierea actelor civile, în sensul că,dupa implinirea varstei de 14 ani minorul își exercită drepturile și își execută obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de tutelă.
Dreptul de reprezentare conferă părintelui posibilitatea de a substitui propria sa voință, voinței minorului cu prilejul unor acte juridice. Voința sau consimțământul părții care se obligă ține de însăși persoana acestuia și nu de patrimoniul ei.
În materie de ocrotire părintească Noul Cod Civil consacră, ca o noutate adusă în legislația noastră, principiul coparentalității, (custodia comună), încercând să generalizeze exercițiul în comun al drepturilor și îndatoririlor părintești, atât în familiile consolidate prin căsătorie, cât și în cele din afara instituției căsătoriei, în familiile dezorganizate, în familiile de sânge, cât și în cele adoptive.
Dispozițiile care s-au regăsit în Codul familiei sunt transpuse în cele ale Codului Civil, într-o manieră care subliniază mult mai pregnant interesul copilului. Astfel, Codul Civil legiferează aspectul potrivit căruia “părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul nu are asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la întreținere și moștenire”, regulă intitulată “independența patrimonială”, prevazută de art.500 Cod Civil.
Ocrotirea părintească îți are menirea doar pe timpul cât copiii sunt minori, deci până la împlinirea vârstei de 18 ani, de unde putem deduce caracterul temporar al acestei instituții. În legislația privind această instituție, ocrotirea părintească începe la nașterea copilului, se exercită pe tot timpul minorității, până la majorat și se încheie la împlinirea vârstei de 18 ani ai copilului, cu precizarea adusă de art. 499NCCiv că în cazul, copiilor majori aflați în continuarea studiilor, vârsta limită de întreținere este de 26 ani. Excepția de la această regulă este dată de situația în care copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu prin căsătorie.
II.3 Exercitarea ocrotirii părintești
Noțiunea de ocrotire părintească, în formularea dată de Noul Cod Civil a fost transpusă în cea de autoritate părintească. Tot Noul Cod Civil este cel care pune bazele legale ale exercitării acestei autorități, precum și a modului în care aceasta se poate desfășura, în funcție de situația în care se află minorul sau cadrul familial al acestuia, la un moment dat.
Modalitatea firească de exercitare a ocrotirii părintești, care definește regula în această materie este stipulată de art.503 NCCiv, arătând că “părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească”. Regula funcționează și față de copilul născut în afara căsătoriei. În conformitate cu prevederile art.505 din NCCiv, “În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită concomitent, sau după caz, succesiv față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc (alin.1).
În viața de zi cu zi intervin și situații în care autoritatea părintească este exercitată de către un singur părinte, situații pe care art. 507 NCCiv le-a enumerat ca fiind urmare a decesului unuia dintre părinți, punerii sub interdicție sau decăderii din drepturile părintești.
Având un caracter complex, ca realitate socială, familia, nu umai că este recunoscută, dar se bucură de o maximă protecție juridică. Obiectivele principale ale unui stat de drept se îndreaptă către ocrotirea familiei prin instituirea unor principii constituționale și stabilirea unor drepturi și îndatoriri reciproce membrilor familiei. Dreptul la relațiile de familie este un drept fundamental al omului, proclamat în art.8 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.Corelativ cu aceste prevederi, Constituția României asigură protecție constituțională familiei și acordă o importanță deosebită copilului. Pentru copii și tineri Consituția României garantează un regim special de protecție și asistență (art.49,alin.1 din Constituția revizuită). Tot prin voința Legii Fundamentale, în conformitate cu prevederile art. 29,alin.6, “părinții sau tutorii au dreptul de a asigura , potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori, a caror raspundere le revine. Potrivit noului Cod civil, părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri șiînsușirilor copilului. De asemenea, părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios. În acest scop, părinții sunt obligați: să coopereze cu copilul; să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea; să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia; să ia toate masurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului; să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formarii profesionale a copilului. Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile si îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condițiile legii. Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise pedepsele fizice, precum și orice alte măsuri care pot afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului. Legiuitorul răspunde, astfel, unor cerințe impuse de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții de la Strasbourg în privința pedepselor și măsurilor coercitive aplicate minorilor atât în cadrul familial, cât și în mediul școlar. România devine astfel unul dintre statele europene care interzice în mod clar, prin lege, pedepsele fizice și măsurile coercitive care ar putea leza fizic, psihic, ori emoțional copiii. Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri în alegerea unei religii, în condițiile legii. În acest scop, părinții vor ținea seama de opinia, vârsta și gradul de maturitate al copilului. Ei nu îl vor putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să-și aleagă singur credința religioasă.
Părinții aleg prenumele și, când e cazul, numele de familie al copilului, în condițiile legii .
Părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor. Prin stabilirea în art. 493 N.C.civ a acestor drepturi și obligații în sarcina părinților, legiuitorul a vrut să accentueze necesitatea unei implicări conștiente și responsabile a părinților în îndrumarea continuă a copilului, atât în ceea ce privește dezvoltarea sa intelectuală, cât și conduita sa în societate, în mediul școlar și în relațiile cu alte persoane. Această obligație este apoi preluată în art.494 din N.C.civ., atunci când se punctează în mod particular limitele exercitării acestei supravegheri din partea părinților. Astfel, părinții nu pot, în afara unor motive temeinice, să împiedice corespondența și legăturile personale ale copilului cu bunicii săi ori cu frații și surorile sale sau cu orice alte persoane, chiar dacă nu sunt rude cu el.
Noul Cod civil reglementează în mod inovator, în cuprinsul unui text de lege, noțiunea de „locuință a copilului”. Potrivit art. 496 din N.C.civ., copilul minor va locui la părinții săi. Daca părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului. În caz de neînțelegere între părinți, instanța va fi cea care va hotărî, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psiho-socială și, ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit 10 ani. Locuința copilului stabilită în condițiile reglementate de art. 496 nu poate fi schimbată fără acordul părinților, exceptând cazurile anume stabilite de lege. În ceea ce privește părintele cu care copilul nu locuiește în mod statornic, acesta își păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul la locuința sa. În cazul în care este în interesul superior al copilului, instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept. Dacă afectează exercițiul autorității sau al unor drepturi părintești, schimbarea locuinței copilului împreună cu părintele la care locuiește, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte. În cazul în care părinții nu se pot înțelege, ei se vor adresa din nou instanței de judecată, aceasta hotărând, desigur tot potrivit interesului superior al copilului. Și în cadrul acestei proceduri, instanța va avea în vedere concluziile raportului de anchetă psiho-socială, îi va asculta pe părinți și, în mod obligatoriu, pe copil.
Decăderea din exercițiul drepturilor părintești va putea fi pronunțată de instanța tutelară, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului: prin relele tratamente aplicate acestuia; prin consumul de alcool sau stupefiante; prin purtare abuzivă ori prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești; prin atingerea gravă a interesului superior al copilului. Decăderea din exercițiul drepturilor părintești este totală și se întinde asupra tuturor copiilor născuți la data pronunțării hotărârii. Cu toate acestea, instanța poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părintești ori la anumiți copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creșterea, educarea, învățătura si pregătirea profesională a copiilor. Cererea se va judeca de urgență, cu citarea părinților. În cauză, participarea procurorului este obligatorie. Hotărârea va avea în vedere concluziile raportului de anchetă psiho-socială. Decăderea din exercițiul drepturilor părintești nu scutește părintele de obligația sa de a da întreținere copilului. În cazul în care, după decăderea din exercițiul drepturilor părintești, copilul se află în situația de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinți, se va institui tutela. Instanța va reda părintelui exercițiul drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exercițiul acestora și dacă părintele nu mai pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea copilului. Până la soluționarea cererii, instanța poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
CAPITOLUL III
FILIAȚIA
Filiația reprezintă raportul de descendență a unei persoane față de părinții săi. Rudenia firească este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege. Modalitatea de stabilire a legăturii de rudenie este reglementată de art. 406 N.C.civ. Astfel, rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenței unei persoane dintr-o altă persoană și poate fi ascendentă sau descendentă; rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Gradul de rudenie se stabilește: în linie dreaptă, după numărul nașterilor: astfel, copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea, în linie colaterală, după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătușa și nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea. Conform dispozițiilor art.407 N.C.civ., afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț. Rudele soțului sunt, în aceeași linie și același grad, afinii celuilalt soț.
Noul Cod civil introduce o reglementare distinctă cu privire la noțiunea de posesie de stat; astfel, posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:a) o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său; b) copilul este recunoscut de către familie, în societate și,când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său; c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său. Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.
În legislația noastră nu există vreo ordine impusă de legiuitor în ceea ce privește cercetarea filiației față de cei doi părinți, deși, nu este mai puțin adevărat că, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, mama este părintele cunoscut.Legătura de filiație poate fi din căsătorie-atunci când copilul s-a născut ori a fost conceput în timpul căsătoriei părinților săi, cu mențiunea că nu este relevantă valabilitatea actului juridic al căsătoriei, sau din afara căsătoriei, când, ori părinții copilului nu erau căsătoriți între ei la data concepției sau la data nașterii, ori, deși copilul s-a născut cu statutul de copil din căsătorie, filiația sa paternă prezumată a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească ramasă irevocabilă. Rolul distincției între filiația din căsătorie și cea din afara căsătoriei si statornicirea regulii prin care copilul din afara căsătoriei, a cărui filiație a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească are, față de părinte și rudele acestuia,are aceeași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie, modifică radical prevederile vechiului Cod Civil, care, în Titlul VI, „ Paternitatea și filiațiunea”, făcea distincție între filiația legitimă, bazată pe căsătorie și filiația naturală, consecința uniunii prin actul căsătoriei. Copiii naturali puteau fi legitimați prin căsătoria subsecventă a parinților, însă, numai dacă aceștia îl recunoșteau, fie prin actul nașterii, fie prin act autentic anterior căsătoriei, fie prin însuși actul căsătoriei ( art.304 Cod civ/abrogat).Distincția dintre copilul legitim și cel natural se extindea asupra efectelor filiației. Cea mai inechitabilă consecintă a „statutului” de copil natural era aceea că, deși recunoscut de tatăl său, copilul rămânea străin față de acesta, atât din punct de vedere al legăturii de rudenie, al exercițiului drepturilor părintești, cât și al drepturilor succesorale. Practic, singurul interes al stabilirii paternității naturale rămânea eficiența interdicției de a se căsători cu rudele în linie directă și rudele în linie coletarală până la al patrulea grad inclusiv, fără deosebirea între rudenia legitimă și cea naturală. Astfel, noile reglementări au consacrat principiul egalității în fața legii, a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie. Acest principiu este consacrat de art.10 din Convenția europeană asupra statutului juridic al copilului născuți în afara căsătoriei,reafirmat prin art.7 din Legea nr. 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Astfel, în prezent, filiația maternă beneficiază de o reglementare unitară, fără a se mai face deosebiri între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei. Filiația, indiferent că este din căsătorie sau din afara căsătoriei, constituie izvorul rudeniei firești, o categorie cuprinzătoare, reunind atât persoanele care, prin naștere descind unele din altele-rudenia în linie dreaptă-cât și persoanele care au ca autor comun-rudenia în linie colaterală. Raportul de filiație în linie ascenentă, care unește pe toți urmașii autorului comun, se află la originea unui ansamblu de drepturi și obligații, de natură personală și de natură patrimonială, cum ar fi: a)dreptul descendentului de a beneficia de atributele personalității transmise lui prin faptul nașterii, respectiv, numele, domiciliul, statutul juridic, b)dreptul, însoțit de corelativul său, obligația de a beneficia, respectiv, de a presta întreținere în caz de nevoie, c) vocația succesorală la moștenirea lăsată de autorii săi.
III.1. Filiația față de mamă
În raport cu mama, filiația poartă denumirea de maternitate. Filiația față de mamă reprezintă legătura juridică dintre o persoană și ascendenții săi ca urmare a descendenței biologice. Ea rezultă din faptul material al nașterii copilului de către o anumită femeie. În stabilirea filiației materne interesează două aspecte: în primul rând, împrejurarea că o anumită femeie a dat naștere unui copil, iar în cel de al doilea rând, identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a copilului născut de către femeia respectivă. Sintetic afirmând, trebuie identificat faptul că acest copil, si nu altul, a fost născut de femeia respectivă.
Starea civilă a mamei la data nașterii copilului nu are nicio relevanță în stabilirea legăturii de filiație maternă, întrucât, reglementările legale din România admite aceleași mijloace de dovadă fără a distinge după cum urmează a fi stabilită maternitatea din căsătorie sau din afara ei.
Când este vorba de determinarea filiației unui copil, dovada maternității trebuie făcută înaintea oricărei alte dovezi. Mijlocul cel mai elocvent de stabilire a filiației materne este certificatul constatator al nașterii, consolidat prin folosința stării civile –posesia de stat. În conformitate cu dispozițiile art. 411 N.C.civ., nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă, decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și din posesia de stat conform cu acesta. Nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei ce are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere. În ipoteza rar întâlnită a unei substituiri de copil sau în cazul în care a fost înregistrată ca mamă o altă femeie decât cea care a născut copilul se poate face dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă,la bază stand regula conform căreia, filiația față de mamă rezultă din însuși. Comparând cele două concepte, stabilirea filiației este rezultatul probator, astfel încât stabilirea maternității se face prin certificatul constatator al nașterii, prin recunoaștere voluntară sau pe cale judecătorească, în timp ce dovada maternității se face numai prin certificatul de naștere și hotărârea instanței. Când nașterea nu a fost înregistrată în registrul stării civile, sau copilul a fost trecut în acest registru ca provenind din părinți necunoscuți, maternitatea se poate dovedi prin recunoașterea mamei. În cazul în care, din varii motive dovada filiației materne nu se poate realiza prin certificatul constatator al nașterii, precum și în situația în care se contestă realitatea celor cuprinse în cerificatul constatator al nașterii, stabilirea maternității se face în fața instanței judecătorești, prin orice mijloc de probă . Cele două elemente care, împreună, alcătuiesc legătura de filiație maternă-nașterea unui copil, identitatea acestui copil cu aceea a copilului născut de o anumită femeie, sunt, fiecare, împrejurări de fapt. De principiu, dovada faptelor juridice se poate face prin orice mijloc de probă admis de lege. Dar, interesul general al cunoașterii identității fiecărei persoane a impus regula specială potrivit căreia, stabilirea maternității se face prin certificatul constatator al nașterii, cu importante consecințe asupra imaginii juridice a persoanei.
Întocmirea actului de naștere revine serviciului de stare civilă a autorității administrației publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială s-a produs nașterea, pe baza declarației verbale a oricăruia dintre părinți sau, dacă, din diferite motive aceștia nu o pot face, a declarației medicului, a persoanelor care au fost de față la naștere, a personalului din unitatea în care a avut loc nașterea, a rudelor, vecinilor care au luat cunoștință de nașterea copilului, precum și în baza actului de identitate al mamei și al declarantului, al certificatului constatator al nașterii și, după caz, al certificatului de căsătorie al părinților (art.16 din Legea nr.119/1996 republicată)Declarația nașterii se face în termen de 15 zile pentru copilul de 3 zile, pentru cel născut mort, termenele socotindu-se de la data nașterii.(art.14,alin.3 din Legea nr.119/1996 rep). De asemenea, în situația în care copilul născut viu a decedat înăuntrul termenului de 15 zile, declarația nașterii se face în termen de 24 de ore de la data decesului (art.14,alin.3 Legea 119/1996 rep.) Dacă declarația de naștere se face după expirarea acestor termene, dar înăuntrul termenului de un an de la naștere, întocmirea actului de naștere se face cu aprobarea primarului (art.17 din Legea nr.119/1996 rep.) Conform celor reglementate de art.18 al aceluiași act normativ, după împlinirea termenului de un an de la naștere, înregistrarea acesteia se mai poate face numai în baza hotărârii judecătorești ramasă irevocabilă. În cazul copilului părăsit de mamă în maternitate, unitatea medicală are obligația de a sesiza în termen de 24 ore de la constatarea părăsirii copilului, direcția generală de asistență socială și protecția copilului, precum și organele de poliție.În termen de 5 zile de la sesizare, se întocmește proces verbal de constatare a părăsirii copilului și, de la această dată, în termen de 30 de zile, poliția demarează anchetă în vederea identificării mamei. Atunci când se reușește identificarea mamei, direcția generală de asistență socială și protecția copilului va asigura consilierea și sprijinirea sa în demersurile legate de întocmirea actului de naștere. În ceea ce privește situația copilului găsit, abandonat de părinți, a cărui naștere nu a fost înregistrată, obligația aceasta revine serviciului public de asistență socială, așa cum prevede art.12 din Legea 272/2004 reactualizată.
Certificatul constatator face dovada atât a nașterii copilului, cât și a identității copilului. Prin acest înscris, mama poate face dovada că a născut un copil la data și la locul indicat, precum și, că cel trecut în acest document este copilul născut de acea mamă și nu de către altă persoană. Juridic vorbind, trebuie să admitem că, ceea ce este în mod cert probat în certificatul de naștere este faptul nașterii. Dar, cum legea statuează că starea civilă a copilului nu poate fi contestată atâta vreme cât el folosește o stare civilă conformă certificatului de naștere, se desprinde concluzia că doar neconcordanța stării civile cu datele cuprinse în certificat ar fi condiția legală pentru punerea în discuție a maternității persoanei. Ori, cerința conformității presupune o relație de corespondență între cel putțin două elemente, în acest caz, între identitatea legală a copilului (așa cum reiese din certificatul său de naștere ) și identitatea reală a aceluiași copil, rezultând din faptul nașterii sale de către o anumită femeie. Forța probantă a certificatului constatator al nașterii este de domeniul filiației firești. Acest înscris îndeplinește două funcții importante: pe de o parte, dovedește raportul de filiație maternă a titularului, iar pe de altă parte, constituie, față de terți, dovada statutului juridic al persoanei. Folosința stării civile unită cu actul de stare civilă creează prezumția absolută de existență legală a stării civile folosite, întrucât legiuitorul nu permite reclamația altei maternități sau contestarea maternității, rezultând din certificatul de naștere, conform cu folosința stării civile. Noțiunea de „folosință a stării civile conforme cu certificatul constatator al nașterii”, reunește un ansamblu de elemente de fapt care indică realitatea cuprinsului actului de stare civilă. După cum am mai arătat, posesia de stat este o stare de fapt corespunzătoare unei anumite stări civile, având ca principal efect prezumția simplă că starea de fapt corespunde unei stări de drept. Pentru a invoca posesia de stat, persoana trebuie să poarte numele ce corespunde stării sale civile-nomen-să fie considerată și tratată de mamă și de ceilalți membrii ai familiei ca fiind titularul stării civile folosite- tractatus-, să fie recunoscută în public ca având acea stare civilă- fama-. Folosința stării civile presupune ca cele trei elemente ale posesiei de stat să aibă caracter de continuitate și să existe în mod concordant față de mamă, de familie și de societate. Dovada existenței și a continuității acestor elemente se poate face prin orice mijloc de probă.
Eventualitatea substituirii copilului, fie din eroare, fie din fraudă, nu poate fi exclusă. Față de această situație, se desprind două idei: numai concordanța folosinței stării civile cu actul de naștere face dovada absolută a filiației față de mamă, zădărnicind orice tentativă de reclamație sau contestație de maternitate; când există disonanță între posesia de stat și certificatul constatator al nașterii, actul de stare civilă dovedește raportul de filiație maternă doar câtă vreme maternitatea nu este contestată. Putem exemplifica această situație, ca dovadă că jurisprudența a „întâlnit”astfel de cazuri, cu următorul exemplu: Pronunțându-se într-un litigiu bazat pe o astfel de stare de fapt, litigiu în cadrul căruia parinții au solicitat să se constate că în realitate minora este fiica lor, iar nu fiica pârâților, în consecință, pârâții să fie obligați să le înapoieze copilul, fosta instanță supremă a statuat că, în cazul substituirii de copii, posesia de stat nu mai este conformă actului constatator al nașterii, ceea ce face admisibilă acțiunea în justiție pentru stabilirea identității reale a copilului.
Astfel, acțiunea în contestarea maternității rezultând din actul de stare civilă este admisibilă în două situații:a) posesia de stat nu corespunde stării civile rezultând din certificatul de naștere; b) persoana deține numai certificatul constatator al nașterii, nu și folosința stării civile. În primul caz există numai neconcordanță, iar în cel de al doilea, starea de drept este total diferită de starea de fapt. Sunt situații în care, o persoană nu deține nici certificat de naștere, nici posesie de stat. În acest caz, respectiva persoană nu are deschisă calea acțiunii în contestarea filiației, întrucât nu are ce dezminți, de vreme ce în privința sa nu există vreo prezumție de maternitate. Dar, se poate adresa instanței cu o cerere prin care să solicite stabilirea filiației față de mamă. Acest lucru poate fi intreprins și de mamă, prin recunoașterea voluntară a maternității. Acțiunea în contestarea maternității etse imprescriptibilă și poate fi promovată de orice persoană interesată, inclusiv de copilul în cauză. Acțiunea este imprescriptibilă extinctiv. Noul Cod civil reglementează în art. 421 aceeași posibilitate de contestare oricând de către orice persoană interesată a filiației stabilite printr-un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat.
III.1.1 Forme de stabilire a maternității
A. Stabilirea maternității prin recunoașterea voluntară a mamei.
Recunoașterea de maternitate reprezintă declarația facută de bunăvoie de către o femeie, în oricare din formele prevăzute de lege, prin care mărturisește că este mama unui anumit copil. Noul Cod civil permite recunoașterea voluntară de maternitate numai în urmatoarele cazuri: nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă,sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți. Fiind vorba de situații de excepție, nu poate fi admisă extinderea prin analogie a dispozițiilor Codului civil. De exemplu, dacă nașterea a fost înregistrată, dar ulterior registrul de nașteri a fost distrus, se va proceda la reconstituirea actelor de stare civilă, fără a fi posibilă, cum de altfel, nici necesară mărturisirea de maternitate. Dar, dacă într-o altă situație, copilul este inițial înregistrat cu părinți necunoscuți, iar ulterior raportul de filiație se stabilește mai întâi față de tată, mărturisirea ulterioară de maternitate este producătoare de efecte juridice, deoarece exigențele legii au fost respectate-copilul a fost înregistrat ulterior cu părinți necunoscuți și nu există vreo ordine de preferință în ceea ce privește fixarea relației de rudenie față de fiecare dintre cei doi părinți.
Cu privire la copiii a căror maternitate poate fi recunoscută, există o serie de concluzii doctrinare:
– Stabilirea pe această cale a filiației materne este admisibilă atât față de copilul minor, cât și față de cel major, întrucât legea nu face vreo distinctie;
– Plecându-se de la dispozițiile art. 7 din Decretul nr.31/1954, potrivit cărora „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă se naște viu”, se apreciază că este posibilă recunoașterea de maternitate în privința copilului conceput dar nenăscut. În ceea ce privește valabilitatea mărturisirii de maternitate intervenită ulterior decesului copilului, se apreciază că, prin analogie cu prevederile din materia recunoașterii de paternitate raspunsul afirmativ este condiționat de faptul existenței descendenților firești ai copilului decedat, deoarece, astfel se exclude riscul stabilirii filiației firești sub impulsul unor interese de ordin patrimonial. În această situație se are în vedere, din perspectiva dreptului succesoral, devoluțiunea legală, în temeiul căreia, rudele defunctului sunt împărțite în patru clase de moștenitori și sunt chemate la moștenire în ordinea claselor din care fac parte.
– Una și aceeași persoană nu poate fi recunoscută succesiv de către două femei întrucât, pe de o parte, cele două recunoașteri sunt contradictorii, iar, pe de altă parte, prima recunoaștere, fiind înregistrată, nu mai sunt aplicabile prevederile Noului Cod civil,
– Copilul declarat și înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți, ulterior adoptat de către propria mamă, poate fi recunoscut de către aceasta.
În ceea ce privește modalitățile de recunoaștere a maternității, sub sancțiunea nulității absolute acestea pot îmbrăca următoarele forme::- declarație la serviciul de stare civilă;- înscris autentic, caz în care o copie a actului se va trimite din oficiu serviciului de stare civilă competent pentru efectuarea mențiunilor necesare;
Din punct de vedere al naturii juridice, recunoașterea maternității are caracter mixt: este un act juridic cu caracter pesonal. În numele mamei, recunoașterea poate fi facută de către mandatarul acesteia în baza unei procuri speciale și autentice. Mama, fiind unica persoană în drept să facă o asemenea mărturisire, la decesul acesteia, dreptul de a recunoaște copilul nu va trece asupra moștenitorilor. În ceea ce privește capacitatea titularei mărturisirii, nu se cer condițiile specifice materiei actelor juridice civile, fiind suficient discernământul mamei la data manifestării de voință, este un act juridic unilateral, efectele sale producându-se indiferent și independent de acceptarea recunoașterii de către beneficiarul acesteia, este un act juridic pur și simplu, care nu poate fi afectat de modalități ( termen sau condiție), are un caracter declarativ, efectele sale se produc erga omnes, de unde rezultă că orice persoană interesată poate contesta recunoașterea care nu corespunde adevărului, este un act juridic irevocabil, este un act juridic solemn, valabilitatea sa fiind legată de forma care îmbracă manifestarea de voință.
Nulitatea absolută a recunoașterii de maternitate intervine dacă: a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate acestea, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoașterea este valabilă; a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți firești; a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
Nulitatea relativă a recunoașterii de maternitate poate ficerută pentru eroare, dol sau violență. Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului.
Stabilirea maternității prin hotărâre judecătorească
Stabilirea maternității pe această cale este posibilă numai în următoarele situații : a) când, datorită oricărei împrejurări, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii. În această situație, legiuitorul are în vedere două stări de fapt, distince: ori nașterea nu a fost trecută în registrul stării civile, ori copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți; b) când se contestă realitatea celor consemnate în certificatul constatator al nașterii, c) există un raport de filiație mamă-copil, dar care nu corespunde realitatii.
Dacă la data cererii copilul este adoptat, având un certificat de naștere în care părinții sunt trecuți ca și părinți firești, acțiunea este admisibilă, întrucât vizează filiația firească și, cu toate că este adoptat, eliberându-se un certificat de naștere nou, în baza celui vechi, copilul poate cere stabilirea filiației firești, dacă întelege și dorește să întreprindă acest lucru. Dreptul la acțiune în stabilirea maternității este strict personal și aparține numai copilului. În numele copilului lipsit de capacitate de exercițiu, acțiunea va fi pornită de reprezentantul său legal, iar în cazul în care minorul are capacitate restrânsă de exercițiu, își valorifică personal dreptul la acțiune, fiind asistat în tot cursul judecății de părinte sau tutore. Dreptul copilului de a porni acțiunea în stabilirea maternității nu trece asupra moștenitorilor. Pentru a fi continuată de moștenitori, trebuie ca acțiunea în stabilirea maternității să nu se fi stins în timpul vieții copilului prin renunțare la judecată sau prin perimare. Dreptul la acțiune nu se prescrie și poate fi valorificat în tot timpul vieții copilului. Stabilirea pe cale judiciară a filiației față de mamă presupune proba celor două împrejurări de fapt, al căror rezultat este legătura de maternitate: pârâta, presupusa mamă, a dat naștere unui copil, iar copilul născut este una și aceeași persoană cu reclamantul. Este admis orice mijloc de probă, expertiza medico-legală, înscrisuri, prezumțiile, proba testimonială. Hotărârea de admitere a acțiunii în stabilirea maternității, rămasă irevocabilă, se înscrie prin mențiune în actul de naștere al copilului (art.43 din Legea 119/1996 rep).
Efectele hotărârii judecătorești rămasă irevocabilă sunt identice cu cele ale recunoașterii voluntare a maternității: raportul de filiație copil-mamă va fi considerat stabilit încă din momentul nașterii copilului sau, la fel și drepturile copilului, din momentul concepției. Statutul juridic al copilului astfel cum rezultă acesta din hotărârea judecătorească, va fi opozabil rudelor mamei, precum și terților. Când femeia față de care a fost stabilită filiația era căsătorită la data concepției sau a nașterii copilului, indiferent de evoluția ulterioară a situației sale conjugale, datorită stării civile a mamei, copilul dobândește, alături de maternitate, și o paternitate prezumată în persoana soțului sau a fostului soț. Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei, are ca tată pe soțul mamei- este suficient ca nașterea sau concepția copilului să se plaseze în timpul căsătoriei mamei și, prin complicitatea caracterului declarativ al hotărârii și al opozabilității sale erga omnes, este fixată, implicit, legătura de filiație paternă. Soțul sau fostul soț, nu este însă obligat să accepte o asemenea situație juridică, eventual neconformă cu realitatea, având la îndemână două posibilități: fie va ataca prezumția de paternitate , fie va contesta în justiție maternitatea stabilită pe cale judecătorească sub rezerva că certificatul de naștere al copilului nu este conform folosinței stării civile .
III.2. Filiația față de tată
III.1.1. Filiația față de tată a copilului din căsătorie
Filiația față de tată sau paternitate, evocă legătura juridică dintre copil și tatăl său. Urmărind să înlesnească dovada raportului de filiație paternă a copilului din căsătorie, legiuitorul a instituit două prezumții de paternitate: prima, întemeiată pe faptul concepției copilului în timpul căsătoriei, fidelitatea soției fiind subînțeleasă, iar cea de a doua, fondată pe faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei, presupunându-se recunoașterea tacită de paternitate din partea bărbatului care se căsătorește cu o femeie gravidă, cunoscând starea în care se găsește aceasta. Dovada intervalului de timp în care a avut loc concepția copilului prezintă interes în stabilirea paternității copilului, mai ales dacă nașterea a avut loc după încetarea sau desființarea căsătoriei, când prezumția de paternitate a fostului soț al mamei, este incidentă doar dacă faptul concepției copilului a avut loc în timpul căsătoriei, urmând a se face dovada că în perioada legală de concepție mama a întreținut legături intime cu pretinsul tată. Dat fiind însemnătatea termenului legal al concepției și față de imposibilitatea dovedirii cu exactitate a momentului procreației, legiuitorul, pe baza datelor oferite de științele medicale referitoare la perioada cea mai scurtă și perioada cea mai lungă de gestație completă, care să permită nașterea unui copil viu, și, în principiu, viabil, a stabilit că intervalul de timp cuprins între a 300-a și a 180-a zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii, termen ce se calculeazăzi cu zi.Între aceste două texte de lege se realizează conectareapentru stabilirea în concret a paternității reale a unui copil,generând o abordare diferită a paternității din căsătorie, față depaternitatea din afara căsătoriei. Astfel, prin includerea zilei de împlinire, diferența dintre cele două intervale este de 121 zile. În cazul prezumției de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei dar născut la mai puțin de 300 zile de la încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, și fără ca mama să se fi recăsătorit între timp, este suficient ca o singură zi din timpul legal al concepției sa depășească acest interval, adică intervalul de 121 de zile; acesta va trebui să se regăsească în timpul căsătoriei, pentru ca filiația paternă să fie stabilită, în temeiul legii, față de fostul soț al mamei. Ca o observație, Noul Cod civil preia, astfel, din Codul familiei, regulile consacrate de art. 53 alin. (1) privind prezumția de paternitate și art. 61 C.fam. privind timpul legal al concepțiunii.
Ca și un aspect de noutate, art.412 alin.(2) din N.C.civ. prevede că „Prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin.(1) sau chiar în afara acestui interval”. Aceasta înseamnă că noul Cod civil consacră expres caracterul relativ al prezumției timpului legal al concepțiunii, atât în ceea ce priveste durata minimă și durata maximă a gestației, cât și în ceea ce privește posibilitatea de a face dovada că, în realitate, copilul a fost conceput într-o anumită perioadă din timpul legal al concepțiunii.
Prezumția legală de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei.
În conformitate cu art. 414 N.C.civ., copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. Paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Prezumția de paternitate stabilită astfel, întemeiată pe faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei, are la bază două ipoteze posibile:
1.-Copilul a fost, atât conceput, cât și născut în timpul căsătoriei; dacă nașterea s-a produs ulterior pronunțării hotărârii de divorț, dar mai înainte de rămânerea irevocabilă a acestia, copilul este născut în timpul căsătoriei, beneficiind astfel de prezumția de paternitate a soțului mamei, întrucât căsătoria este considerată desfăcută la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț.
2.- Copilul a fost conceput anterior căsătoriei mamei, dar s-a născut în timpul căsătoriei; rațiunea prezumției de paternitate se află în presupunerea că, încheierea căsătoriei a fost determinată (și) de starea de graviditate a mamei, cunoscută viitorului soț, care a urmărit legitimarea unei stări de fapt, de care nu era străin. În acest caz, putem invoca o recunoaștere tacită de paternitate, însă cu efecte mai considerabile în comparație cu recunoașterea expresă a paternității copilului din afara căsătoriei, pentru ca filiația prezumată a copilului din căsătorie nu poate fi contestată de orice persoană interesată, ci doar tăgăduită de anumite persoane, în condițiile restrictive ale acțiunii în tăgăduirea paternității. Această prezumție se aplică și în cazul în care mama, la data concepției copilului, era căsătorită cu un alt bărbat, însă nașterea s-a petrecut în timpul căsătoriei subsecvente. Nu are relevanță faptul că soțul actual al mamei a fost, la rândul său, căsătorit cu o altă femeie la data concepției, sau, încălcând principiul monogamiei, la data nașterii copilului. Dacă încheierea căsătoriei s-a realizat cu nesocotirea impedimentului rezultând din starea de persoană căsătorită a unuia dintre viitorii soți, actul juridic al căsătoriei este lovit de nulitate absolută. Sancțiunea nu se rasfrânge asupra copiilor rezultați din căsătoria desființată, aceștia menținându-și statutul de copii născuți dintr-o căsătorie valabil încheiată, dar desfacută prin divorț, aceasta fiind una din excepțiile de la retroactivitatea efectelor nulității căsătoriei. Incidența prezumției de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei nu este subordonată faptului conviețuirii soților.
III.1.2. Prezumția legală a copilului conceput în timpul căsătoriei.
Conform art.414 (1)NCciv, “Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”. Copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie. Prezumția vizează atât copiii născuți după desfacerea sau desființarea căsătoriei, cât și pe aceia născuți ulterior încetării căsătoriei prin moartea soțului mamei.
Prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții: copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, iar la data nașterii, mama nu este recăsătorită. Prima condiție- conceperea copilului în timpul căsătoriei-este simplu de dovedit, în cazul desfacerii și al desființării căsătoriei. Dificultăți apar în cazul morții prezumate a soțului. Este știut faptul că, căsătoria încetează pe data stabilită prin hotărăre definitivă a instanței ca fiind cea a morții, iar nu pe data rămânerii definitive a hotărârii. Prezumția de paternitate își găsește aplicare numai dacă nașterea copilului s-a petrecut la mai puțin de 300 de zile de la data fixată de instanță ca fiind cea a morții și, implicit, cea a încetării căsătoriei. Dacă faptul concepției este situat în perioada cuprinsă între data morții prezumate și rămânerea definitivă a hotărârii, adică în afara căsătoriei, sau ulterior actului definitiv al instanței, statutul copilului va oglindi acest lucru, el fiind considerat din afara căsătoriei. Rectificarea datei morții prezumate poate influența situația juridică a copilului, fie într-un sens favorabil acestuia-dacă cea din urmă dată a morții reduce sub 300 de zile distanța dintre încetarea căsătoriei și nașterea copilului, el devine copil din căsătorie-sau într-un mod defavorabil-dacă data morții prezumate devine, prin rectificare, anterioară, astfel încât termenul limită de 300 de zile va fi depășit, copilul, inițial din căsătorie, devine copil din afara căsătoriei. Cele două prezumții legale de paternitate au temeiuri diferite, nașterea copilului în timpul căsătoriei și concepția copilului în timpul căsătoriei. Probleme ridică situația în care ambele prezumții devin incidente. Legislatia in vigoare ne oferă un indiciu prin care legiuitorul a intenționat să preîntâmpine conflictul de paternitate în cazul copilului conceput într-o căsătorie și născut în timpul căsătoriei subsecvente a mamei, preferată fiind prezumția paternității copilului născut în timpul căsătoriei. Afară de ipoteza dublei paternități, doctrina a stabilit o serie de situații de fapt în care s-ar putea pune această problemă: soția celui declarat mort prin hotărâre definitivă se recăsătorește și, la mai puțin de 300 de zile de la data încheierii căsătoriei subsecvente dă naștere copilului. Apoi, reapare fostul soț, care, în realitate se afla în viață, iar hotărârea declarativă de moarte va fi anulată. Întrebarea care se pune este, cine va fi tatăl copilului? Soțul din căsătoria subsecventă; în cazul în care soțul persoanei declarate moartă s-a recăsătorit, iar ulterior, hotărârea declarativă a morții prezumate s-a anulat, căsătoria cea nouă rămâne valabilă, căsătoria anterioară, fiind considerată desfăcută pe data încheierii celei de a doua. Astfel că la data nașterii mama era căsătorită, copilul beneficiază de prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei. Aceeași prezumție își produce efectele și atunci când, anulându-se hotărârea declarativă de moarte, căsătoria subsecventă a mamei este desființată pentru bigamie (daca „soțul supraviețuitor” a fost de rea credință, cunoscând că „defunctul”este în viață, anularea hotărârii declarative de moarte va submina căsătoria subsecventă, lovită de nulitate pentru bigamie, iar căsătoria anterioară își va continua cursul), menținându-se căsătoria anterioară, deoarece sancțiunea nulității căsătoriei subsecvente nu aduce atingere situației juridice a copilului, el va fi considerat din căsătorie, avându-l ca tată prezumat pe soțul din căsătoria nulă.
Se ivește un conflict aparent între cele două prezumții și atunci când femeia căsătorită încheie o nouă căsătorie, ignorând interdicția impusă de legislație. Cu toate că bigamia atrage nulitatea absolută a căsătoriei, copilul născut după încheierea celei de a doua căsătorii are ca tată pe soțul din această căsătorie. Beneficiarul prezumției s-a născut in timpul existenței concomitente a două căsătorii: prima, valabilă în drept, însă fără conținut în fapt, cea de a doua nulă în drept, dar producătoare de efecte juridice față de copil.
Din punct de vedere al forței probante, prezumțiile de paternitate fac parte din grupa prezumțiilor legale mixte sau intermediare, deosebindu-se atât de cele absolute, irefragabile, imposibil de combătut, cât și de cele relative, cu o putere doveditoare vremelnică, până la dovada contrară, permisă prin orice mijloc de probă.Odată dobândit statutul de copil conceput sau născut în timpul căsătoriei nu poate fi modificat printr-un act de recunoaștere voluntară a filiației paterne săvârșit de un alt bărbat, câtă vreme prezumția de paternitate nu a fost înlăturată printr-o hotărâre irevocabilă de admitere a acțiunii în tăgada paternității. Tot astfel, acțiunea în stabilirea paternității copilului, pornită în numele acestuia de către mamă, devine admisibilă numai după ce copilul a devenit din afara căsătoriei ca urmare a tăgăduirii cu succes a paternității de către soțul mamei.
Copiii rezultați dintr-o conviețuire faptică nu se bucură de beneficiul prezumțiilor de paternitate, chiar daca relația de concubinaj a părinților este de notorietate și de lungă durată. Aplicabilitatea prezumțiilor legale de paternitate presupune stabilirea în prealabil a maternității copilului, care, unită cu dovada căsătoriei mamei la data nașterii sau al concepției copilului face proba raportului de filiație copil-tată.
Prezumțiile legate de paternitate au fost instituite în interesul copilului din căsătorie, presupunându-se existența relațiilor conjugale între soți și fidelitatea soției. Prezumția instituită de art. 414 N.C.civ. indică faptul că uncopil născut sau conceput în timp căsătoriei îl are ca tată pe soțulmamei, paternitatea putând fi tăgăduită dacă este cu neputință casoțul mamei să fie tatăl copilului.Noul Cod civil , comparative cu dispozitiile prevăzute în Codul familiei, vine cu o abordare mult mai largă a categoriilor de subiecți ce pot formula acest tip de acțiune în fațainstanțelor de judecată.
Acțiunea în tăgada de paternitate se poate intenta în următorii termeni:
– se pornește de: soțul mamei; mamă; tatăl biologic; copil; moștenitorii acestora, astfel că, noile dispoziții ale Noului Cod Civil extind sfera persoanelor care pot formula acțiunea în tăgada paternității, dând această posibilitate chiar copilului și tatălui biologic. Prezența tatălui biologic în sfera titularilor acestei acțiuni reprezintă un element inovator care va genera în practică dezvoltări și interpretări din punctul de vedere al probatoriilor administrate;
– se introduce de soțul mamei: împotriva copilului; împotriva mamei copilului, dacă respectivul copil este decedat.
Dacă soțul este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de tutore sau curator; mama sau copilul pot introduce acțiune: împotriva soțului; împotriva moștenitorilor soțului, dacă soțul este decedat; tatăl biologic poate introduce acțiune: împotriva soțului mamei și a copilului; împotriva moștenitorilor acestora, dacă soțul șicopilul sunt decedați.
Acțiunea în tăgada de paternitate se formulează cu respectarea strictă a termenelor prevăzute de lege: soțul mamei poate introduce acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani de la: data la care a cunoscut că este prezumat tată al copilului; data când a aflat că prezumția nu corespunde realității; data ridicării interdicției, dacă soțul fusese pus sub interdicție judecătorească, iar acțiunea nu a fost pornită de tutore. Dacă soțul a murit înainte de împlinirea termenului de 3 ani, fără a porni acțiunea în tăgada paternității, aceasta poate fi pornită de moștenitori în termen de un an de la data decesului.
Mama poate porni acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani de la: data nașterii copilului; data ridicării interdicției, dacă mama fusese pusă sub interdicție judecătorească, iar acțiunea nu a fost pornită de tutore. Dacă mama a murit înainte de împlinirea termenului de 3 ani fără a porni acțiunea în tăgada paternității, aceasta poate fi pornită de moștenitori în termen de un an de la data decesului. Pretinsul tată biologic poate introduce acțiunea în tăgada paternității pe toată durata vieții lui. Ea poate fi admisă numai dacă pretinsul tată biologic face dovada paternității sale față de copil.Dacă pretinsul tată biologic a murit fără a porni acțiunea în tăgada paternității, aceasta poate fi pornită de moștenitori întermen de un an de la data decesului.
Copilul poate introduce acțiunea (prin reprezentantul său legal pe perioada minorității) pe toată durata vieții lui. Dacă respectivul copil a murit fără a porni acțiunea în tăgada paternității, aceasta poate fi pornită de moștenitori în termen de un an de la data decesului.
Acțiunea în tăgăduirea paternității se prescrie în termen de 3 ani: de la data nașterii copilului, pentru mamă și pentru copil; pentru soțul mamei termenul curge de la data la care a luat cunoștință de nașterea copilului; pentru copil de la data majoratului său, dacă acțiunea nu a fost introdusă în timpul minorității sale. În cadrul acțiunii, reclamantul este ținut să probeze că este cu neputință ca tatăl prezumtiv să fie tatăl biologic al copilului. Sensul juridic al noțiunii de „stare de neputință a soțului mamei”, îmbracă o gamă largă de împrejurări de fapt, unele având caracter obiectiv, altele, caracter subiectiv. Printre cele prevăzute de art.414, alin.2 Ncciv, înțelegem atât imposibilitatea fizică, biologică de procreere, cât și imposibilitatea morală. În dovedirea acestei împrejurări de fapt este admis orice mijloc de probă, soluția de admitere a acțiunii în tăgăduirea paternității trebuind să fie fondată pe dovezi capabile să conducă fără echivoc la concluzia că paternitatea reclamantului este neîndoielnic exclusă. Hotărârea irevocabilă de admitere a acțiunii în tăgăduirea paternității soțului mamei modifică retroactiv statutul familial al copilului, care devine, în majoritatea cazurilor, din afara căsătoriei, considerat astfel chiar de la data nașterii sale. Sunt autori de drept care afirmă că acest lucru s-ar datora caracterului declarativ al hotărârii judecătorești, înțelegând prin hotărâre declarativă aceea prin care se constată drepturi preexistente, în opoziție cu hotărârea constitutivă de drepturi, prin care sunt create situații juridice noi, cum ar fi, de exemplu, hotărârea de divorț. Pe de altă parte, hotărârea irevocabilă prin care a fost înlăturată prezumția de paternitate, deschide copilului oportunitatea stabilirii filiației paterne din afara căsătoriei, fie pe cale de recunoaștere voluntară, fie pe cale judecătorească, iar dacă acest lucru se va întâmpla, vor opera noi modificări în ceea ce privește numele copilului, domiciliul, ocrotirea părintească, obligația legală de întreținere, vocația succesorală. Copilul ai căror părinți nu au fost niciodată căsătoriți, cel care nu s-a născut și nu a fost conceput în timpul căsătoriei mamei, dar a fost înregistrat în actele de stare civilă ca fiind rezultat din căsătorie, este un copil aparent din căsătorie. În privința sa una din prezumțiile de paternitate a fost aplicată din eroare sau din fraudă. El nu poate rămâne cu acest statut, întrucât nu îi aparține. Actele normatice prezente nu aduc lămuriri cu privire la acest aspect, dar doctrina admite că această chestiune poate fi remediată pe calea așa numitei acțiuni în „contestarea paternității copilului aparent din căsătorie”. Fiind o acțiune care privește starea civilă a persoanei, dreptul de a o promova poate fi valorificată de orice persoană interesată și nu este prescriptibil extinctiv. Cererea va fi îndreptată împotriva copilului aparent din căsătorie. De regulă, prin acțiunea în contestarea paternității copilului înregistrat greșit ca fiind din căsătorie, se urmărește exclusiv înlăturarea prezumției de paternitate greșit aplicată, iar dacă cererea este admisă, copilul dobândește, retroactiv, statutul de copil din afara căsătoriei.
III.1.2. Filiația față de tată a copilului din afara căsătoriei
Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, față de părinte și rudele acestuia, are aceeași situație legală ca a unui copil din căsătorie. Prezumția de paternitate se aplică numai în favoarea copilului din căsătorie. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaștere voluntară de paternitate sau prin hotărâre judecătorească. Aceste două moduri de stabilire a paternității din afara căsătoriei nu își pot găsi aplicarea în cazul unui copil care se bucură de prezumția de paternitate. În cazul filiației din afara căsătoriei, maternitatea și paternitatea sunt independente, în timp ce, în cazul filiației din căsătorie stabilirea maternității duce, prin intermediul prezumției de paternitate, la stabilirea și a filiației față de tată. Prin urmare, între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei există deosebire în ceea ce privește modul de stabilire a paternității. Literatura de specialitate stabilește și două situații speciale privitoare la stabilirea filiației din afara căsătoriei. Astfel: a) stabilirea paternității din afara căsătoriei se poate face altfel decât prevede Instituția familiei din Codul civil; în cadrul procesului penal, proba filiației poate fi facută și cu mijloacele procesuale prevăzute de codul de procedură penală, nu numai în condițiile înscrise în Codul civil. În spetă, inculpatul ucisese o fiică din afara căsătoriei; în recurs s-a susținut că stabilirea filiației nu se poate face decât în conformitate cu prevederile Noului Cod civil și nu prin alte probe, iar inculpatul nu a recunoscut pe acea fiică și nicio hotărâre judecătorească de stabilire a filiației nu există; b) stabilirea filiației din afara căsătoriei nu se poate face în condițiile Codului civil(instituția familiei). În acest sens, recunoașterea copilului din afara căsătoriei făcută în cadrul procesului penal nu este suficientă (nu valorează recunoașterea prin înscris, respectiv hotărâre judecătorească); este adevărat, recunoșterea ar putea fi făcută de către inculpat, dar, declarațiile acestuia pot constitui probă în justiție numai prin coroborarea lor cu alte împrejurări de natură a face convingerea că ele sunt expresia adevărului .
Ca și interes în stabilirea paternității din afara căsătoriei o are copilul, pentru a-și vedea precizată situația juridică față de tată și rudele acestuia. Părintele din afara căsătoriei poate avea și el interes în stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei. Astfel, pot fi interese nepatrimoniale, familiale, ori de ordin patrimonial (dreptul la întreținere, succesiune).
Mijloace de stabilire a paternității copilului din afara căsătoriei:
Stabilirea paternității din afara căsătoriei prin recunoaștere
Recunoașterea de paternitate este declarația făcută de bună voie de către un bărbat, într-una din formele prevăzute de lege, prin care mărturisește că este tatăl unui anumit copil. Ca si caractere juridice ale recunoașterii voluntare de paternitate putem retine: este un act personal al tatălui; dreptul de a recunoaște filiația aparține exlcusiv tatălui și nu este transmisibil moștenitorilor acestuia. Valabilitatea manifestării de voință este condiționată numai de existența voinței conștiente, stadiul capacității de exercițiu fiind irelevant. În consecință, reprezentantul legal al tatălui incapabil nu poate face o mărturisire de filiație. Caracterul personal al recunoașterii nu exclude însă, reprezentarea convențională, dar numai printr-un mandatar cu procură specială și autentică, împuternicit personal de autorul recunoașterii; este un act juridic personal. Declarația facută de tată constituie o manifestare unilaterală de voință a acestuia, manifestare valabilă și suficientă prin ea însăși, necondiționată de acceptarea ei de ăatre copil, de mama acestuia sau de către orice altă persoană. Contracararea efectelor mărturisirii de paternitate este permisă, însă, nu poate fi împiedicată lansarea acestor efecte prin actul recunoașterii; este un act juridic pur și simplu, nesusceptibil de modalități. Dată fiind mărturisirea pe care o exprimă, recunoașterea de filiație nu poate fi afectată nici de termen, nici de condiție; este un act solemn, voința juridică a autorului fiind necesar să îmbrace forma unei declarații dată la serviciul de stare civilă, înscris autentic, testament, sub sancțiunea nulității absolute; recunoașterea paternității are un caracter declarativ. Autorul manifestării de voință nu face decât să confirme legătura sa de filiație față de copil. Este de la sine înțeles că efectele recunoașterii produc efecte nu numai pentru viitor, ci acoperă intervalul de timp cuprins între data nașterii copilului, sau al concepției și data manifestării de voință a tatălui; recunoașterea paternității produce efecte erga omnes. Copilul va putea invoca și opune față de oricine paternitatea astfel stabilită. Totuși, opozabilitatea erga omnes nu este absolută, ci numai până la proba contrarie, pe care o poate administra orice persoană interesată, în cadrul acțiunii în contestarea de paternitate; recunoașterea de paternitate este irevocabilă. Aceasta nu împiedică pe autorul manifestării de voință să inițieze el însuși acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate, pentru că nu este vorba de o retractare exclusă de la cenzură, aflată doar sub controlul bărbatului în cauză, ci se cere instanței să constate faptul că recunoașterea nu corespunde adevărului.
Privitor la regula de drept, potrivit căreia „copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său” , spre deosebire de recunoașterea de maternitate, admisibilă numai în privința copilului a cărui naștere nu a fost înregistrată în actele de stare civilă sau care a fost înregistrat ca fiind născut din parinți necunoscuți, recunoașterea de paternitate este posibilă față de orice copil care nu beneficiază de una din prezumțiile legale de paternitate prevăzute de lege. Putem reține din aceste reglementări faptul că pot fi recunoscuți numai copiii din afara căsătoriei, nu și cei din căsătorie. Este vorba de copiii care nu au fixată, la data manifestării de voință, paternitatea din căsătorie sau din afara căsătoriei, indiferent dacă anterior existase o astfel de legătură, dar a fost înlăturată sau nu a existat și suntem abia acum martorii legalizării unei stări de fapt. În ceea ce privește șansele de „coexistență” a doua sau a mai multor recunoașteri privitoare la același copil, sunt inexistente, datorită faptului că legile naturii se împotrivesc multiplei paternități. Pe marginea legii scrise s-a afirmat, totuși că, de vreme ce nu există o dispoziție contrară expresă și singura condiție impusă este calitatea de copil din afara căsătoriei, recunoașterea se poate referi la un copil recunoscut deja de un alt bărbat. „Conflictul”de paternitate generat de recunoașterile succesive se lămuresc pe calea contestării recunoașterii de paternitate, deși, serviciul stării civile este obligat să refuze înregistrarea unei noi recunoașteri dacă recunoașterea inițială nu a fost înlaturată. Se consideră recunoașterea subsecventă lovită de nulitate absolută, pentru că se referă la o persoană cu filiația stabilită, potrivit legii. Efectul principal al recunoașterii de paternitate constă în stabilirea legăturii de filiație firească între copil și tatăl său din afara căsătoriei. Manifestarea de voință a bărbatului în cauză nu modifică statutul de copil din afara căsătoriei al descendentului recunoscut –acest statut rămâne neschimbat ți în cazul stabilirii paternității pe cale judiciară –chiar dacă parinții firești ai copilului s-ar căsători împreuna; însă copilul, având filiația legal stabilită, va beneficia de același tratament juridic ca și copilul din timpul căsătoriei. Legătura de filiație existentă doar în fapt recunoașterii, dobândește acoperire legală și va produce toate efectele juridice decurgând din rudenia față de tată și de rudele acestuia, interesând numele copilului, domiciliul acestuia, ocrotirea părintească, obligația legală de întreținere, vocația succesorală. Toate acestea se produc retroactiv, de la data nașterii sau, cât privește drepturile (nu și obligațiile), de la data concepției copilului recunoscut. În baza principiului deplinei asimilări a situației juridice a copilului din afara căsătoriei care are filiația stabilită față de ambii părinți cu situația copilului din căsătorie, s-a stabilit că, în privința celui dintâi, încredințarea spre creștere și educare unuia dintre parinți, precum și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregatire profesională, se vor hotărî potrivit dispozițiilor din materia divorțului, aplicabile prin asemănare. Același principiu va guverna chestiunea domiciliului copilului și vocația succesorală a acestuia.
Recunoașterea care nu aparține adevărului poate fi contestată de orice persoană, pe cale de acțiune în justiție. Acțiunea de contestare a recunoașterii de paternitate poate fi pornită de orice persoană interesată. Actul juridic al recunoașterii are caracter personal; mărturisirea de paternitate trebuie exprimată de însuși bărbatul care pretinde existența raportului de filiație; cu toate acestea, odată exteriorizată, recunoașterea poate fi “atacată” de orice persoană care justifică un interes. Este unanim admis că interesul poate fi de natură personală nepatrimoniala sau de natură preponderent patrimonială. În această categorie, ca și persoane interesate sunt incluse: copilul recunoscut, mama acestuia, moștenitorii copilului, autorul recunoașterii, moștenitorii autorului recunoașterii. Acțiunea poate fi pornită și de procuror. Faptul că persoana care s-a recunoscut a fi tatăl copilului este îndreptățită să își conteste propria mărturisire, nu contrazice caracterul irevocabil al manifestării de voință, întrucât nu este vorba de revocarea unilaterală a recunoașterii, ci, de negarea conformității cu realitatea faptului recunoscut, supusă controlului instanței. În practică s-a decis că acțiunea poate fi pornită și de autorul recunoașterii care a facut-o cu bună știință că este nereală. Dreptul la acțiune nu este supus prescripției extinctive. Declarația de recunoaștere a filiației paterne este o manifestare unilaterală de voință pentru a carei eficiență juridică se cer respectate, sub sancțiunea nulității, câteva condiții de valabilitate, atât de fond, cât și de formă, unele comune actelor juridice civile în general, altele, special prevăzute pentru actul juridic al recunoașterii. Potrivit doctrinei, recunoașterea de filiație este lovită de nulitate absolută în următoarele cazuri: recunoașterea se referă la un copil care beneficiază de una din prezumțiile legale de paternitate sau care, din afara căsătoriei fiind, are deja paternitatea legal stabilită, recunoașterea privește un copil născut în afara căsătoriei, decedat, fără descendenți firesti, autorul recunoașterii este lipsit de voință conștientă, manifestarea de voință nu a fost exprimată într-una din formele impuse de lege, adică declarație la serviciul de stare civilă, înscris autentic sau testament, sau au fost nesocotite cerințele ad validitatem ale acestor acte juridice.
În privința problemei dacă recunoașterea de paternitate poate fi anulată pentu vicii de consimțământ, în literatura de specialitate există dicuții. Există, pe de o parte, părerea că, recunoașterea de paternitate nu poate fi anulată pentru viciu de consimțământ, ea putând fi numai contestată dacă nu corespunde adevărului, iar, pe de altă parte, se consideră că, recunoașterea de paternitate poate fi anulată, pentru dol sau violență, iar, în ceea ce privește eroarea, se face urmatoarea distincție: dacă eroarea poartă asupra identității persoanei recunoscute, acțiunea în nulitatea relativă va fi admisă; dacă eroarea privește însăși filiația, acțiunea în nulitatea relativă se confundă cu acțiunea în contestarea recunoașterii făcute. Dovada viciilor de consimțământ se poate face potrivit dreptului comun.
Ambele feluri ale nulității produc aceleași efecte. Aceste efecte au loc nu numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc) până la data când recunoașterea s-a produs. În consecință, recunoașterea lovită de nulitate absolută ori relativă se consideră că nu a avut loc, copilul având aceeași situație juridică pe care a avut-o înainte de data recunoașterii, adică, fără paterintate stabilită. În aceste condiții, se pot produce consecințe cu privire la numele copilului, ocrotirea părintească, obligația de întreținere, succesiune.
Stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei pe cale judiciară.
În lumina art.424 NCciv, “dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească”. Acest lucru denotă că, alături de modalitatea voluntară de stabilire a filiației, aflată la îndemâna celui care se pretinde a fi tatăl copilului, filiația paternă din afara căsătoriei se poate fixa pe cale judiciară, în cadrul acțiunii de stabilire a paternității. Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre judecătorească în următoarele condiții:- acțiunea aparține copilului și se pornește în numele lui de către mamă sau de reprezentantul lui legal; ea poate fi pornită sau continuată și de moștenitorii copilului; acțiunea se introduce împotriva pretinsului tată ori a moștenitorilor acestuia; acțiunea nu se prescrie în timpul vieții copilului. În situația în care copilul a decedat înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi o pot introduce în termen de un an de la data decesului.
Art. 426 N.C.civ. instituie o prezumție de filiație față de pretinsul tată în ipoteza în care se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepțiunii. Această prezumție poate fi înlăturată dacă pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să-l fi conceput pe copil. Reglementarea noului Cod civil vine să tranșeze o dispută îndelungată în doctrină și practică, determinată de reglementare din art. 60 alin. (1) C.fam., conform căreia acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei putea să fie pornită de mamă în termen de un an de la nașterea copilului. În acest fel, se realiza un conflict cu normele din art. 60 alin. (4) C.fam. și art. 59 C.fam., din perspectiva rolului mamei ca parte în această procedură (atât în nume propriu, cât și ca reprezentantă legală a copilului). Noul Cod civil stabilește în mod clar termenii în care doar copilul poate porni această acțiune și faptul că ea nu este supusă unui termen de prescripție. Codul civil nou vine cu o reglementare specială privind recunoașterea pentru mama copilului a unui drept de a fi despăgubită cu cheltuielile ce țin de perioada de sarcină și naștere. Ea poate solicita și obține de la pretinsul tată: jumătate din cheltuielile nașterii și ale lehuziei; jumătate din cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie. Această acțiune în despăgubiri se intentează în termen de 3 ani de la nașterea copilului; se poate formula și în situația în care copilul s-a născut mort sau a murit înainte de pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității; nu poate fi admisă dacă mama nu a formulat și acțiune pentru stabilirea paternității.
Reclamantul nu trebuie să fie, la data declanșării procesului, nici beneficiarul uneia dintre prezumțiile legale de paternitate, nici a unei filiații stabilite prin recunoaștere voluntară, ori prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă. Nu are relevanță dacă anterior litigiului, paternitatea aceluiași copil fusese atribuită altui bărbat, dar a fost apoi retrasă, ca în cazul în care prezumția de paternitate a soțului mamei a fost înlăturată prin hotărâre ramasă irevocabilă sau ca în situația în care recunoașterea paternității din afara căsătoriei este contestată cu succes ori este desființată, calea în stabilirea filiației fiind deschisă. Interesantă, ca și jurisprudență, este situația în care, în timpul soluționării acțiunii, copilul reclamant dobândește o filiație paternă față de un alt barbat decât pârâtul. S-a întâlnit situația în practica judiciară, întrucât, până când hotărârea de admitere a cererii nu ramâne irevocabilă, recunoașterea de paternitate venită din partea altui barbat, este valabilă. De asemenea, prin rectificarea datei morții prezumate a soțului mamei este posibilă activarea prezumției de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei și născut ulterior încetării acesteia. Deoarece, indiferent de calea pe care a fost stabilită, filiația retroactivează, se consideră ca cererea copilului având ca obiect stabilirea paternității urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, în caz contrar, prin admiterea acțiunii, s-ar conferi dubla paternitate, care este contrară legilor naturii. Dacă paternitatea stabilită în cursul soluționării cauzei formează cauza de dezbatere în alt proces (în tăgăduirea paternității, dacă a fost anulată hotărârea declarativă de moarte a soțului mamei, sau în contestarea recunoașterii de paternitate), judecarea cauzei de stabilire a paternității poate fi suspendată
Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și de copilul devenit major. Acțiunea nu poate fi pusă în mișcare în numele copilului conceput și nici a celui decedat pentru că dreptul la acțiune aparține excusiv copilului, ceea ce presupune calitatea de subiect de drept a acestuia. Dacă în timpul soluționării cauzei copilul reclamant decedează, acțiunea pornită de el poate fi continuată de moștenitorii săi, în temeiul art.425,alin.2NCciv, care stabilește că, din punct de vedere procesual, acțiunea este susceptibilă de a fi continuată. Dar, moștenitorii copilului nu vor putea continua acțiunea pusă în mișcare de autorul lor, dacă titularul a renunțat la judecată sau cererea acestuia s-a perimat. Acțiunea în stabilirea paternității se introduce împotriva pretinsului tată, sau, în cazul decesului acestuia, împotriva moștenitorilor săi. Interesul major al definirii statutului legal al copilului face ca moștenitorii pretinsului tată să nu poată zădărnicii demersul copilului prin renunțarea la moștenire ; poate fi inclus în proces inclusiv succesibilul nedemn.
Practica judiciară oferă exemple de acțiuni în care au fost chemați în judecată, concomitent, în cadrul aceluiași litigiu, mai multi pârâți, mama afirmând că în perioada concepției a întreținut relații sexuale cu fiecare dintre aceștia, voit sau prin constrângere. La intrebarea dacă este compatibilă pluralitatea de pârâți în obiectul cauzei, doctrina răspunde afirmativ. Calitatea procesuală de pârât în acțiunea în stabilirea paternității este dobândită în funcție de împrejurarea de fapt ce urmează a fi dovedită pe parcursul procesului, că acel barbat a întreținut relatii intime cu mama, relații din care a rezultat copilul în cauză. Dacă mai mulți bărbați se află în ipostaza de „presupus tată”, va stabili instanța, pe baza probelor administrate care dintre aceștia este cu adevarăt tatăl copilului.
În cazul procesului, reclamantul urmează să facă dovada a două împrejurari de fapt: existența legăturilor intime ale mamei cu pretinsul tată în perioada timpului legal al concepției; copilul a cărui paternitate se cercetază s-a născut în urma acestor relații. În privința mijloacelor de probă admisibile, nu sunt restricții în această materie, astfel că vor putea fi administrate oricare din dovezile reglementate de lege pentru stabilirea unor stări de fapt, cum ar fi, proba cu martori, înscrisurile, mărturisirea pârâtului, prezumțiile, probele științifice. Cu referire la proba testimonială, întrucât acțiunea în stabilirea paternității este o cerere referitoare la statutul civil al persoanei, vor putea fi ascultate în calitate de martori, rudele și afinii părților până la gradul al treilea inclusiv, cu excepția descendenților. Înscrisurile, indiferent de forma în care au fost întocmite, pot servi drept probe ori de câte ori conțin relatări privitoare la legăturile ce au existat între mama copilului și pârât. Mărturisirea pârâtului exprimată în fața instanței are, din punct de vedere probator, o forță persuasivă deosebită. Instanța este totuși datoare să continue probațiunea, pentru ca hotărârea ce se va pronunța să conțină ansamblul probelor administrate.În materia cercetării filiației, unele probe directe privind viața intimă a mamei și, mai ales, cele privind paternitatea pârâtului sunt rare, prezumțiile îndeplinind un rol important. Faptul că pârâtul poate fi tatăl copilului poate fi dedus, în mod obișnuit, din împrejurarea conexă, temeinic dovedită, că în timpul legal al concepției acesta a întreținut relații sexuale cu mama copilului. Conviețuirea pârâtului cu mama sau întreținerea acordată copilului sugerează insistent paternitatea bărbatului în cauză. Cât privește probele științifice, expertizele medico-legale, deși nu se bucură de valoare probatorie deosebită, datorită gradului sporit de obiectivitate, pot contribui decisiv la formarea convingerii instanței asupra temeiniciei cererii reclamantului. Administrarea probelor științifice nu este obligatorie, dar, atunci când celelalte dovezi nu conduc la o concluzie clară referitoare la paternitatea pârâtului, este necesară încuviințarea lor. În practică s-a decis că instanța poate ordona din oficiu administrarea probelor științifice, dacă în cursul procesului se dovedește că mama, în perioada legală de concepție a întreținut relații intime cu mai mulți bărbați. În apărare, pârâtul poate solicita administrarea oricăror probe de natură să dovedească instanței că nu el este tatăl copilului. Faptul că în epoca de concepție a copilului mama a întreținut relații intime cu mai mulți bărbați(exceptio plurium concubentium), chiar temeinic dovedit, nu asigură o hotărâre favorabilă pârâtului, dar constituie un elemnet care poate conduce la formarea convingerii instanței în sensul netemeiniciei reclamantului. Cererea este de competența judecătoriei de la domiciliul pârâtului. În cazul admiterii cererii, instanța urmează a se pronunța și asupra cererilor accesorii referitoare la încuviințarea purtării de către copil a numelui tatălui, la încredințarea minorului spre creștere și educare, la contribuția de întreținere a părinților. Hotărârea poate fi atacată în condițiile dreptului comun. Hotărârea de admitere a cererii în stabilirea paternității este una declarativă, în sensul că cel chemat în judecată este considerat tatăl copilului rertoactiv, de la data nașterii sau de la data conceperii copilului. În baza hotărârii rămase irevocabile se va face mențiune pe actul de stare civilă al copilului și i se va elibera un nou certificat de naștere. Statutul copilului astfel stabilit, este opozabil erga omnes. El rămâne din afara căsătoriei chiar dacă părinții săi firești s-ar căsători împreună dar, având filiația stabilită, este asimilat copilului din căsătorie, beneficiind de aceleași drepturi și având aceleași obligații în relația cu ambii părinți și rudele acestora. Dacă soluția instanței este de respingere a cererii, ca nefondată, în principiu, se poate promova o nouă acțiune, evident, împotriva altui „pretins tată”.
III.3 Reproducerea umană asistată medical cu terț donator
Adaptându-se la realitățile medicinei moderne și venind în întâmpinarea unor probleme dificile cu care instanțele de judecată sunt confruntate în prezent, Noul Cod civil reglementează pentru legislația românească, situația copiilor născuți în urma unor proceduri de reproducere umană asistată medical, în care este utilizat material genetic de la terți donatori. Art. 441 N.C.civ. stabilește că reproducerea umană asistată medical cu terț donator nu determină nicio legătură de filiație între copil și donator. În acest caz, nicio acțiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului. Pornind de la situații concrete aduse spre soluționare în ultimii ani în fața Curții Europene de Justiție, Noul Cod civil precizează în mod că: părinți, în sensul dat de prezenta secțiune, nu pot fi decât un bărbat și o femeie sau o femeie singură. Sunt, astfel, curmate orice posibilități de discuție legate de cuplurile de tip homosexual și de posibilitatea de a discuta în calitate de părinți despre un cuplu format din persoane de același sex. Condițiile în care părinții care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terț donator, vizează: existența consimțământului prealabil, în condiții care să asigure deplina confidențialitate, în fața unui notar public; notarul public să le explice, în mod expres, consecințele actului lor cu privire la filiație.
Consimțământul rămâne fără efect: în cazul decesului; al formulării unei cereri de divorț; al separației în fapt, survenite anterior momentului concepțiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fața medicului chemat să asigure asistența pentru reproducerea cu terț donator.
În ceea ce privește contestarea filiației în situația reproducerii asistate medical Noul Cod civil preîntâmpină potențialele conflicte vizând filiația copiilor născuți în urma unor proceduri de reproducere umană asistată medical. Astfel, nimeni nu poate contesta filiația copilului pentru motive ce țin de reproducerea asistată medical și nici copilul astfel născut nu poate contesta filiația sa. Singura excepție vizează cazul în care soțul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, în condițiile legii, dacă nu a consimțit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terț donator. Art. 444 din N.C.civ. instituie o regulă de responsabilitate legată de părintele care înțelege să nu recunoască un copil născut în urma unei proceduri de reproducere umană asistată medical, deși inițial consimțise la aceasta. Astfel, cel care, după ce a consimțit la reproducerea asistată medical cu terț donator, nu recunoaște copilul astfel născut în afara căsătoriei răspunde față de mamă și față de copil. În ceea ce privește raporturile dintre tată și copil, tatăl are aceleași drepturi și obligații față de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terț donator ca și față de un copil născut prin concepțiune naturală.
În reglementările privitoare la această instituție sunt cuprinse și regului privitoare la confidențialitatea informațiilor. Orice informații privind reproducerea umană asistată medical sunt confidențiale. Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informații, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenților acesteia, instanța poate autoriza transmiterea lor, în mod confidențial, medicului sau autorităților competente. De asemenea, oricare dintre descendenții persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informațiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată.
III.4 Situația legală a copilului
Situația legală a copilului, din căsăstorie, sau din afara căsătoriei, poate fi privită din mai multe puncte de vedere:
III.4.1 Situația legală a copilului din căsătorie
Numele
– numele de familie determină legătura unei persoane cu o anumită familie, și poate fi comun tutor membrilor acelei familii. Prenumele identifică o persoană în raport cu ceilalți membri ai aceleiași familii sau cu membrii altei familii, având același nume de familie. În ceea ce privește numele de familie a copilului din căsătorie, deosebim a) părinții au nume comun; părinții au nume de familie comun fie atunci când unul dintre ei a luat numele celuilalt prin căsătorie, fie atunci când cei doi părinți au format un nume prin reunirea numelor lor de familie. În oricare dintre situații, copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților; b)părinții nu au nume de familie comun. În această situație, copilul dobândește numele de familie al unuia dintre părinți; c) numele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți se stabilește prin decizie, de către primaria localității în raza căreia a fost găsit copilul. Numele copilului se poate schimba ca o consecință a schimbării numelui de familie al părinților pe cale administrativă. Starea civilă a părinților se poate modifica prin divorț sau desființarea căsătoriei. Desfacerea căsătoriei nu are niciun efect asupra numelui de familie al copilului care continuă a purta numele de famile avut înainte. De asemenea, copilul rămâne cu același nume și în cazul desființării căsătoriei, declararea nulității căsătoriei neavând vreo urmare în privința copiilor. În alte cazuri, schimbarea stării civile a părinților poate produce, în condițiile legii, efecte cu privire la numele copilului ca, de exemplu, atunci când părintele își stabilește filiația față de un parinte sau față de ambii părinți, ori când se contestă recunoașterea prin care părintele copilului și-a stabilit filiația față de propriul său parinte. Modificarea numelui de familie al părinților poate produce efecte asupra numelui de familie al copilului. Aceste cazuri nu se confundă cu acelea în care se schimbă starea civilă a copilului, care poate avea efecte, în condițiile legii, asupra numelui de familie al acestuia. Astfel, dacă se admite acțiunea în tăgăduirea paternității, copilul pierde statutul de copil din căsătorie și, pe cale de consecință, numele acestuia se poate modifica.
Cetățenia
-potrivit dispozițiilor Legii nr.21/1991cetățenia română se dobândește prin naștere, adopție sau la cerere (art.4) Cetățenia română se dobândește prin naștere, în următoarele conditiții: a) ambii părinți sunt cetățeni români, copilul este cetățean român, indiferent că s-a născut pe teritoriul țării sau în străinătate.(art.5); b) numai unul dintre părinți este cetățean român,copilul este cetățean român, indiferent că s-a născut pe teritoriul țării sau în straintate.(art.5), c) copilul găsit pe teritoriul statului român, care are părinți necunoscuți, este cetățean român, deoarece există prezumția că s-a născut din părinți români (art.5 ultim alin). Cetățenia română se dobândește prin adopție: -dacă cel puțin unul dintre soții care adoptă este cetățean român, sau adopția se face de către o singură persoană, aceasta fiind de cetățenie română și, în toate cazurile, adoptatul cetățean străin sau apatrid care nu a împlinit vârsta de 18 ani (art.6). Cetățenia română se poate dobândi prin acordare la cerere- copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din cetățeni străini sau apatrizi, dobândeste cetățenia română dacă domiciliază pe teritoriul României cu cel puțin unul dintre părinți, iar acesta dobândește cetățenia română (art.16).
III.4.2 Situația legală a copilului din afara căsătoriei
Principiul de drept în această privință este acela al asimilării copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie. În ceea ce privește numele, Noul Cod civil cuprinde dispoziții speciale cu privire la numele copilului din afara căsătoriei, având în vedere faptul că părinții acestuia nu sunt căsătoriți și au nume de familie deosebite. În acest caz, se deosebesc mai multe siituatii: a) copilul își stabilește filiația față de un singur părinte, caz în care, copilul dobândește numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația mai întâi. Nimic nu opune ca filiația să fie stabilită mai întâi față de tată, cum este cazul recunoașterii voluntare a copilului găsit; b) copilul își stabilește filiația în mod succesiv față de ambii părinți ; într-o asemenea situație, având în vedere că respectivul copil are numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit prima dată filiația, legea dispune că instanța poate încuviința copilului să poarte numele de familie al celuilalt părinte; c) copilul își stabilește filiația în același timp față de ambii părinți ; în această situație, se aplică, prin asemănare, dispozițiile art. 449,alin.2 NCciv, privitor la numele de familie al copilului din căsătorie ai cărui părinți nu au nume de familie comun. În consecintă, parinții vor decide, de comun acord, dacă acel copil va lua numele de familie al unuia dintre părinți sau numele lor reunite. Numele de familie al copilului din afara căsătoriei se poate modifica, în condițiile legii, dacă se schimbă starea civila. Astfel, de exemplu, numele copilului din afara căsătoriei se modifică în cazul în care se admite acțiunea în constatarea recunoașterii de maternitate sau de paternitate.
Cetățenia copilului din afara căsătoriei se dobândește ca și pentru copilul din căsătorie.
În privința copilului din afara căsătoriei care și-a stabilit filiația față de ambii părinți, precum și în privința contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a unui asemenea copil, se aplică, prin asemănare prevederile incidente copilului din căsătorie. Din principiul asimilării copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie rezultă vocația succesorală reciprocă între copilul din afara căsătoriei, pe de o parte, și părintele față de care s-a stabilit filiația, pe de altă parte. Celelalte efecte ale filiației copilului din afara căsătoriei se determină potrivit principiului egalității în drepturi a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie.
CAPITOLUL IV
INSTITUȚIILE COPILULUI
Orice copil care este lipsit, temporar sau definitiv de protecția părintților, sau care, în vederea protejării intereselor lui, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecție alternativă, așa cum prevăd dispozițile art. 39,alin.1din Legea 272/2004.
Căile de suplinire a ocrotirii părintești sunt instituirea tutelei, măsurile de protecție specială- plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată- și adopția.
Instanța de judecată este singura autoritate competentă să se pronunțe cu privire la persoana care exercită drepturile și îndeplinește îndatoririle părintești privitoare la copilul lipsit de ocrotirea părinților săi .
IV.1 TUTELA
În temeiul art. 110 NCciv, “Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele”.
Astfel, tutela poate fi definită, ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul unei persoane numite tutore și careîși exercită atribuțiile sub supravegherea autorității tutelare.
Tutela minorului este o instituție juridică prin care se asigură, de către persoana numită tutore, protecția persoanei și a patrimoniului copilului care estelipsit de ocrotirea părinților săi, temporar sau permanent, sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grijă acestora. Instituția tutelei este reglementată de prevederile NCciv, coroborate cu cele cuprinse în Legea nr.272/2004. Din contextul acestor reglementări legale se desprinde ideea că ocrotirea minorului prin tutelă este o măsură subsidiară ocrotirii părintești care are însă întâietate între formele protecției alternative, fapt care rezultă din ordinea enumerării prevăzută de art.39 alin.2 din Legea nr.272/2004 dar și din reglementările consacrate măsurilor de protecție specială (art.50, art. 54 alin.2 și 4, art.56 lit. a din Legea nr.272/2004). Tutela se constituie pentru a asigura copilului o protecție care seamănă cu cea care se realizează de părinți, astfel încât să se creeze un climat familial adecvat formării și dezvoltării Dispozițiile art.112NCciv, arată că poate fi tutore:” (1) … o persoană fizică sau soțul și soția, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod; (2) În cazul în care în situația prevăzută la art. 110 se află mai mulți minori care sunt frați sau surori, se numește, de regulă, un singur tutore”. Iar potrivit art. 113NCciv, “ Nu poate fi tutore: a) minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub curatelă; b) cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau declarat incapabil de a fi tutore; c) cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de către o instanță judecătorească; d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condițiile art. 158; e) cel aflat în stare de insolvabilitate; f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei; g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morții, autoritatea părintească”.
Caracterele generale ale tutelei, ca alternativă la ocrotirea părintească, sunt următoarele: este o sarcină socială și de încredere, în sensul că soarta niciunui copil „solitar” nu este o chestiune strict privată, iar tutorelui i se încredințează responsabilitatea protecției acelui copil în limite apropiate drepturilor și îndatoririlor ce dau conținut ocrotirii părintești; este o sarcină legală, definită prin norme imperative, este o sarcină în principiu gratuită, este o sarcină personală, în sensul că cel numit tutore, fiind desemnat în considerarea calității sale, este ținut să exercite el însuși atributele funcției, nefiind permisă „delegarea”, chiar temporară, a drepturilor și îndatoririlor ce îi revin în legătură cu persoana și bunurile copilului.
Principiile care reglementează instituția tutelei sunt: 1.principiul exercitării tutelei exclusiv în interesul superior al copilului, 2. principiul generalității tutelei, în sensul că instituirea tutelei poate interveni în oricare dintre situațiile în care copilul este lipsit de ocrotire părintească(art.39, alin.1 din Legea nr.272/2004; de asemenea, caracterul general se desprinde și din caracterul cuprinzător al ocrotirii, acoperind atât latura personală, cât și pe cea patrimonială, într-o compunere de drepturi și îndatoriri ale tutorelui), 3. principiul independenței patrimoniale dintre copil și tutore, o aplicare a principiului separației juridice dintre patrimoniul copilului și cel al părinților, 4. principiul exercitării tutelei sub supravegherea și îndrumarea autorității tutelare.
Deschiderea tutelei
Tutela se instituie ori de câte ori un copil este lipsit de ocrotire părintească, datorită unuia din cauzele indicate în art.110 NCciv, reluate și completate de art.40 din Legea nr.272/2004: ambii părinți au decedat, sunt necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește decedați sau dispăruți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște, în interesul copilului, instituirea tutelei. Încetarea adopției poate interveni prin declararea nulității acesteia când, dacă părinții nu își reintră în drepturile părintești, instanța de judecată instituie tutela. Au obligația ca, de îndată ce află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute la art. 110, să înștiințeze instanța de tutelă: a) persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul; b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale; c) instanțele judecãtorești, cu prilejul condamnãrii la pedeapsa penalã a interzicerii drepturilor pãrintești; d) organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană. Numirea tutorelui se face de către instanța de tutelă, la propunerea direcției generale de asistență socială și protecția copilului, pe baza evaluării de către acest organism, a garanțiilor morale și a condițiilor materiale pe care le poate oferi viitorul tutore, în condițiile impuse de dispozitiile art.41,alin.2 și art.42,alin.2 din Legea nr.272/2004, coroborate cu prevederile art.118 NCciv.
Poate fi tutore, persoana fizică sau soțul împreună cu soția, care au domiciliul pe teritoriul României, și nu se află în vreuna din situațiile de incompatibilitate prevăzute de lege. Selecția persoanei sau familiei potrivite pentru a îndeplini sarcina tutelară începe cu membrii familiei extinse a copilului (rudele copilului până la gradul IV inclusiv) și, dacă situația o impune, continuă cu celelalte rude, afini, precum și cu prietenii familiei copilului.
Problema care se pune este dată de cazul în care tutela este instituită asupra unei familii, iar soții ajung în situația de a divorța. În acest caz, situația tutelei ar putea fi: o primă posibilitate constă în înlocuirea tutorilor, la cerere, pe motiv că nu mai sunt în măsură să îndeplinească această sarcină; nu este exclus ca, în urma desfacerii căsătoriei, doar unul dintre soți sa solicite degrevarea de sarcina tutelei, astfel, instanța urmând a se pronunța asuupra transferului întregului set de drepturi și îndatori în sarcina soțului care dorește să „păstreze”tutela; cea de a doua premisă pornește de la ipoteza în care ambii soți doresc păstrarea tutelei. Într-o atare situație, prin efectul desfacerii căsătoriei, tutela este scindată asemănător efectului care îl produce asupra ocrotirii prin părinți.
O situație aparte este subliniată de art.120 Ncciv, prin care sunt prevăzute situatiile de refuz ale continuării tutelei: “(1) Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei.(2) Poate refuza continuarea tutelei:a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniți;b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;c) cel care crește și educă 2 sau mai mulți copii;d) cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfășurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină”.
Atribuțiile tutorelui
Menirea tutorelui, ca mijloc de înfăptuire a ocrotirii copilului temporar sau definitiv lipsit de ocrotirea părintească sau a celui care, nu poate fi lăsat în grija părinților, este aceea de a oferi protecție alternativă stabilită și cât mai completă, comparabilă cu cea asigurată de părinți. Latura personală a ocrotirii cuprinde același set de obligații care intră în conținutul ocrotirii părintești. Tutorele are obligația de a îngriji de minor; el este obligat să îl crească ocupându-se de sănătatea, dezvoltarea fizică, de educația, învățătura și pregătirea profesională a copilului, potrivit cu însușirile sale. În același sens, art.44,alin.2 din Legea nr.272/2004, tutorelui, în calitate de reprezentant legal al minorului, îi revine responsabilitatea prioritară de a asigura, în limitele posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copilului. În sarcina tutorelui intră obligația de a-i asigura domiciliul; de asemenea, întocmai ca în cazul ocrotirii părintești, are dreptul de a cere ca minorul să fie înapoiat de la oricine l-ar ține fără drept; asemenea părinților, tutorele are obligația de a supraveghea copilul, de a coopera cu acesta , de a-i respecta viața intimă, privată, demnitatea, de a informa copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opiniile acestuia.(art.32 din Legea 272/2004). Atribuțiile generale ale tutorelui referitoare la bunurile copilului, anume, obigația de a administra patrimoniul acestuia, precum și de a-l reprezenta sau, după caz, de a-i încuviința actele juridice civile, sunt corelate cu stadiul de capacitate în care se află copilul. În cazul minorului lipsit de capacitate de exercițiu, tutorele va administra patrimoniul copilului și va asigura reprezentarea legală a acestuia. Împlinind vârsta de 14 ani, copilul dobândește capacitatea restrânsă de exercițiu și, de aici înainte, își va adminstra singur patrimoniul, își va exercita singur drepturile și își va executa obligațiile, supravegheat până la vârsta de 18 ani de către tutore, care îi va încuviința actele. Minorului, nu îi este îngăduit, însă, nici chiar cu încuviințare, să facă donații sau să garanteze obligațiile altuia . Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate să dispună prin testament, dar numai cu privire la cel mult jumătate din bunurile de care ar putea dispune prin testament persoana majoră.
Ca obligație specifică tutorelui, el este dator să prezinte autorității tutelare, anual, precum și ori de câte ori autoritatea tutelară solicită, dări de seamă cu privire la felul în care s-a îngrijit de persoana copilului minor și la modul în care au fost administrate bunurile sale. Constatând în urma verificărilor făcute, realitatea celor arătate de tutore cu privire la veniturile copilului, cheltuielile prilejuite de întreținerea acestuia și administrarea partimoniului său, autoritatea tutelară va proceda la descărcarea de gestiune a tutorelui. La încetarea tutelei sau a funcției tutorelui, acesta este obligat să prezinte autorității tutelare o dare de seamă generală și să predea toate bunurile aflate în administrarea sa, după caz, fostului minor devenit persoană majoră (cu capacitate deplină de exercițiu), moștenitorilor acestuia sau tutorelui nou numit. Tutorele răspunde de întreaga activitate desfășurată în această calitate. Felul răspunderii diferă în funcție de natura și consecințele neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a îndatoririlor referitoare la persoana sau la bunurile copilului aflat sub tutelă. Sancțiunea specifică materiei, prevăzută de legislația familiei, este de îndepărtarea de la tutelă a tutorelui care a săvârșit un abuz sau o neglijență gravă, a comis fapte ce îl fac nevrednic pentru exercitarea funcției, sau a celui care nu își îndeplinește mulțumitor sarcina. Măsura îndepărtării tutorelui poate fi dispusă și din cauze neimputabile acestuia și fără conotații sancționatoare dacă, în cursul exercitării tutelei, intervine vreuna din împrejurările de incapacitate care l-ar împiedica să continue asigurarea ocrotirii minorului, cum ar fi punerea sa sub interdicție. De principiu, ori de câte ori prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor sale tutorele cauzează prejudicii, fie minorului, aflat sub tutela sa, fie unei terțe persoane, va fi angajată răspunderea sa, potrivit răspunderii civile delictuale. El va răspunde și pentru pagubele rezultând din actele încheiate cu încuviințarea sa de minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu. Sub latură penală, tutorele va răspunde pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției, fapte precum „rele tratamente aplicate minorului”(art.306 C.penal) sau „gestiunea frauduloasă”(art.214 C.pen). Tutorele este pasibil și de sancțiuni contravenționale, exemplificativ, pentru faptul de a se folosi sau de a expune copilul în scopul de a obține avantaje personale sau de a influența deciziile autorităților publice. Instanța de tutelă poate constitui un consiliu de familie, compus din 3 rude sau afini, ținând seama de gradul de rudenie și de relațiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite și alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia.In cadrul acestuia, soțul și soția nu pot fi, împreună, membri ai aceluiași consiliu de familie, situatie in care, instanța de tutelă numește și doi supleanți; de asemenea, nici tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie. Ca si atributii, Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanței de tutelă, și ia decizii, în cazurile prevăzute de lege. Avizele consultative și deciziile se iau în mod valabil cu votul majorității membrilor săi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai înaintată în vârstă. La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat. Deciziile consiliului de familie vor fi motivate și consemnate într-un registru special constituit, care se ține de unul dintre membrii consiliului, desemnat în acest scop de instanța de tutelã. Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Încheierea actului cu nerespectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui.
Încetarea funcției tutorelui și încetarea tutelei
Cauzele care determină încetarea funcției tutorelui sunt împrejurări legate de persoana tutorelui. De aceea, încetarea funcției tutorelui nu atrage inevitabil și încetarea tutelei, aceasta din urmă fiind asociată unor circumstanțe în legătură cu persoana celui aflat sub ocrotire.
Funcția tutorelui încetează în următoarele condiții: decesul acestuia, dat fiind caracterul personal al obligațiilor ce revin tutorelui; îndepărtarea de la tutelă, ceea ce presupune că, pe parcursul îndeplinirii funcției se ivește oricare din cauzele de incapacitate prevăzute de art.112 NCciv, sau că tutorele a săvârșit un abuz, o neglijență gravă, fapte care îl fac nevrednic ori nu și-a îndeplinit mulțumitor sarcina; înlocuirea tutorelui, la cererea sa, dacă, în cursul tutelei intervine oricare din situațiile care ar îndreptăți refuzul exercitării acstei funcții; numirea altui tutore, în cazul punerii sub interdicție a minorului.
Dacă încetarea funcției tutorelui nu coincide cu încetarea tutelei, până la numirea altui tutore, va fi instituită curatela copilului.
Cauzele de încetare a tutelei nu sunt expres prevăzute dar, ținând seama de finalitatea și specificul instituției, momentul final al ocrotirii prin tutelă este marcat de : -dobîndirea de către minor a capacității depline de exercițiu, fie prin împlinirea vîrstei de 18 ani, fie prin căsătoria minorului, decesul minorului aflat sub ocrotire, dispariția împrejurărilor care au condus la instituirea tutelei- s-a reușit stabilirea filiației față de cel puțin unul dintre părinții copilului găsit sau născut din părinți necunoscuți, părintelui decăzut din drepturile părintești i-au fost redate aceste drepturi, a reapărut părintele declarat mort sau dispărut, s-a decis ridicarea interdicției sub care s-a aflat părintele copilului.
IV.2 Protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi
Potrivit art.50 al Legii nr.272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi, sau a celui care, în vederea protejării intereselor lui, nu poate fi lăsat în grija acestora.
Măsurile de protecție specială, potrivt art. 55 al aceleiași legi, sunt: plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată.
Plasamentul
Reglementat de art-56-58 din Legea 272/2004, este o măsură specială cu caracter temporar, aplicabil copilului aflat în oricare dintre situațiile prevăzute de art.56, anume:a)cei ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți și nu a putut fi instituită tutela, b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților, din motive neimputabile acestora, c) copilul abuzat sau neglijat,d) copilul găsit sau cel abandonat de mamă în unități sanitare,e) copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal. Măsura se dispune , după caz, la o persoană sau familie, la un asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidențial licențiat, conform art.58.
Plasamentul în regim de urgență
Reglementat de art.64-67 din Legea 272/2004, are caracter asemănător cu cel al plasamentului. Particularitățile plasamentului în regim de urgență sunt date de situația specială în care se găsește copilul vizat, care face ca eficiența intervenției protectoare să fie în relație directă cu promptidudinea înfăptuirii ei. Potrivit art.64,alin.1 din legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului, măsura de protecție specială cu caracter temporar a plasamentului în regim de urgență, se stabilește în două categorii de situații: copilul este abuzat sau neglijat; copilul este găsit sau abandonat în unități medicale. Înțelesul noțiunilor de „abuz” și „neglijență” este cel indicat în art.89 al Legii nr.272/2004,. Abuzul asupra copilului desemnează orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică, sau psihică a copilului. Prin neglijarea copilului se înțelege omisiunea voluntară sau involuntară a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea copilului. Abuzul și neglijența sunt apropiate prin gravitatea amenințării la adresa persoanei și personalității copilului.
Supravegherea specializată
Reglementată de art.67,80-84 din Legea nr.272/2004, se adresează copilului care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal. Măsura este asigurată prin supraveghere specializată, uneori și prin plasament, ținându-se cont de elemente precum:condițiile care au determinat săvârșirea faptei, gradul de pericol social al acesteia, mediul în care a crescut și a trăit copilul, riscul săvârșirii de noi fapte penale(art.80). Potrivit definiției oferite de art.81,alin.1 din lege, măsura constă în menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către aceasta a unor obligații, precum: frecventarea cursurilor școlare, utilizarea unor servicii specializate de zi, urmarea unor tratamente medicale, ședințe de consiliere și de psihoterapie, interdicția de a frecventa anumite locuri sau de a avea legătură cu anumite persoane. Competența revine comisiei pentru protecția copilului, cu condiția acordului părintelui sau a tutorelui. În lipsa acordului, măsura de impune prin hotărâre judecătorească, conform art.80,alin.2 din lege. Măsura poate fi înlocuită cu cea a plasamentului în condițiile în care familia nu își respectă obligațiile stabilite prin cea a supravegherii speciale.
IV.3 ADOPȚIA
Privită ca fapt social, adopția este una dintre expresiile cele mai nobile ale generozității prin care facem dovada solidarității noastre. Din punct de vedere al specializării, adopția este o ficțiune juridică prin care filiația firească și raporturile de rudenie firească sunt înlocuite cu o filiație civilă, respectiv cu legături de rudenie civilă. Astăzi, adopția este consacrată, chiar încurajată ca fenomen, în mai toate legislațiile, cu excepția statelor islamice, care interzic adopția, nu dintr-o pornire deliberativ ostilă, ci ca reflex al unui tip de tradiție familială și tradițională. Același lucru poate fi remarcat în legislația Vietnamului, care nu consacră instituției adopției nici un act normativ
În vechiul drept românesc adopția era cunoscută sub denumirea de „înfială,” iar, potrivit Codului Caragea, „facerea de fii de suflet este dar spre mântuirea celor ce nu au copii.” Codul civil român de la 1864, inspirat din cel francez, reglementa adopția sub forma unui contract solemn, încheiat între adoptator și adoptat. Cea mai importantă cerință privitoare la persoana celui adoptat era ca acesta să se bucure de „o bună reputație” și era supusă evaluării instanței judecătorești, care putea refuza încuviințarea adopției.Dispozițiile acestui cod au fost abrogate în anul 1954, odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei. Adopția a primit un alt sediu, o reglementare nouă, punând accentul pe principiul conform căruia înfierea se încheie numai în interesul celui înfiat. Anul 1990 a însemnat începutul reformei adopției. Legea nr.11/1990 privind încuviințarea adopției a redefinit prevederile Codului familiei. În scopul armonizării legislației interne cu reglementările internaționale în domeniu, a fost adoptată Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției.
Potrivit definiției legale, „adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legătura de rudenie între adoptat și rudele adopatorului” Ca structură și natură juridică, adopția presupune, cumulativ, manifestarea de voință a persoanelor care vor fi în mod direct atinse de efectele adopției precum și o manifestare de autoritate. Adopția reclamă consimțământul adoptatorului sau al adoptatorilor, consimțământul părinților firești, sau al tutorelui, al copilului adoptat, al copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, precum și o hotărâre judecătorească irevocabilă de încuviințare a adopției. Adopția este un act juridic complex. Astfel cum este reglementată în prezent, adopția presupune manifestarea de voință a fiecăruia dintre persoanele indicate de lege, parcurgerea unei proceduri prealabile încuviințării și, în cele din urmă, încuviințarea sa prin actul instanței, fiecare fază reprezentând un element esențial al adopției. Potrivit definiției date în art. 451 din N.C.civ., „adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legătura de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.” Adopția este operațiunea juridică prin care, la inițiativa și cu consimțământul persoanelor implicate, având încuviințarea instanței, ia naștere rudenia civilă dintre adoptat, descendenții săi, pe de o parte, și adoptator (adoptatori) și rudele acestora, pe dealtă parte, concomitent cu stingerea rudeniei firești care lega adoptatul și descendenții săi de părinții firești ai adoptatului și de rudele acestora. În doctrină și în practica judiciară, termenul „adopție” este întrebuințat în trei accepțiuni: – ca operațiune juridică, prin care desemnează manifestările de voință ale persoanelor față de care se vor produce efectele adopției, precum și activitatea desfășurată de instituțiile și autoritățile cu atribuții în domeniu, în vederea stabilirii raportului juridic al adopției; – ca raport juridic, adopția evocă legătura de rudenie civilă care ia naștere între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părintele sau părinții adoptivi și rudele firești ai acestora, pe de altă parte; – ca instituție juridică, adopția este noțiunea care reunește normele juridice reglementând condițiile încuviințării și ale încetării adopției, precum și efectele atașate acestor operațiuni. Adopția presupune, după cum rezultă din definiția de mai sus, cumulativ, manifestarea de voință a persoanelor care vor fi în mod direct atinse de efectele adopției – fie că vor fi generate noi drepturi și îndatoriri în temeiul filiației și a rudeniei civile, fie că drepturile și îndatoririle existente ca atribute ale filiației și rudeniei firești se vor stinge – precum și o manifestare de autoritate.
Legiuitorul enumeră o serie de principii care guvernează instituția adopției și care, potrivit propriei exprimări, „ trebuie respectate în mod obligatoriu” în cursul procesului adopției.
1.Principiul interesului superior al copilului- interesul superior al copilului reclamă asigurarea grabnică a unui mediu protectiv (principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției), de tip familial (principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial), de natură să asigure o anume consecvență în ceea ce privește educarea copilului (principiul continuității în educarea copilului, ținând seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică). Principiul superior al interesului copilului însoțește adopția și ulterior încuviințării prin hotărâre irevocabilă a instanței. Exemplul cel mai elocvent este acela al nulității adopției, când, prin înfrângerea unor reguli de drept, instanța, contatând temeinicia cererii în declararea nulității adopției, o va putea respinge totuși, dacă apreciază că menținerea adopției este în interesul celui adoptat.
2. Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial. Ține de însăși natura adopției, capacitatea sa de a oferi un mediu protectiv alternativ ocrotirii părintești, un modul familial care să includă adopatul într-o manieră apropiată familiei biologice. Din acest punct de vedere, adopția este cea mai complexă și stabilă.Principiul creșterii copilului într-un mediu familial poate fi un ghid valoros în selecția părinților adoptivi. Capacitatea viitorului părinte adoptiv de a asigura copilului mediul familial este dovedită de atestatul favorabil eliberat de direcția generală de asistență socială și protecția copilului, și confirmată apoi în cursul procedurii adopției. Tradițional, din punctul de vedere al copilului, mediul familial presupune un cuplu parental, în cazul adopției neputînd fi vorba decît de un cuplu legal constituit, prin căsătorie. Legea română nu interzice adopția de către o persoană necăsătorită.
3.Principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală, lingvistivă. Rațiunea acestui principiu constă în aceea că, prin continuarea elementelor specifice copilului ținând de origine etnică, cultură, se acordă acestuia sentimentul de stabilitate și siguranță. În aplicarea acestui principiu, în cadrul activităților identificării celui mai potrivit părinte adoptator, au prioritate rudele familiei extinse , asistentul maternal profesionist la care se află copilul în plasament.
4.Principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate. În conformitate cu art.24 din Legea nr.273/2004, în orice procedură judiciară sau administrativă, care îl privește pe copil, acesta are dreptul de a fi ascultat, iar în cazul copilului care a împlinit 10 ani, ascultarea este obligatorie.Implicarea copilului în procedura adopției este imperativă. Determinarea interesului copilului nu se poate realiza decât împreună cu acesta, compatibilitatea copilului cu persoana sau familia adoptivă determinând-se prin luarea în considerare a opiniilor copilului.
5.Principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției; acest principiu reclamă celeritate, adică, dinamism și operativitate în derularea procedurii adopției, de natură să contribuie la eficiența măsurii de protecție ordonate. Un aspect al celerității în îndeplinirea actelor referitoare la procedura adopției este organizarea, la nivel național, a evidenței centralizate în materia adopției. Oficiul Român pentru Adopții are obligația de a întocmi și a ține la zi Registrul național pentru adopții; acest registru conține datele referitoare la adoptatorul sau familia adoptivă, române sau străine, precum și cele referitoare la copiii pentru care s-a deschis prcedura adopției.
6.Principiul garantării confidențialității în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului sau, după caz, ale familiei adoptive, precum și în ceea ce privește identitatea părinților firești; această regulă, de confidențialitate a datelor de identitate ale părților între care are loc „transferul de parentate”, este impusă tuturor autorităților implicate în procesul adopției; acest principiu nu își încetează acțiunea odată cu finalizarea procedurii de adopție. Identitatea părinților firești ai copilului poate fi dezvăluită înainte ca acesta să fi dobândit capacitate deplină de exercițiu numai pentru motive medicale, cu autoritatea instanței judecătorești. Dobândind capacitatea deplină de exercițiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul sau, Tribunalul București, în cazul în care nu domiciliază în România, să îi autorizeze accesul la informațiile cu privire la identitatea părinților firești.
Condițiile de fond ale adopției.
Conform art. 5-18 din Legea nr. 273/2004 se instituie o serie de cerințe de fond și, de asemenea, se indică impedimentele la adopție, acele împrejurări în prezența cărora adopția este interzisă. Noul Cod civil detaliază în art. 455- 468 condițiile de fond ale adopției, fiind preluate aproape identic vechile cerințe din Legea 273/2004 aplicabile în prezent. În conformitate cu Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției, termenul „adoptat” desemnează persoana care a fost sau urmează a fi adoptată (art. 3 lit. a). Art. 455 din N.C.civ. stabilește, de asemenea, cerințe cu privire la persoana ce poate fi adoptată. Privitor la persoana adoptatului, se cer a fi întrunite următoarele cerințe:
-vârsta adoptatului; art. 3 din Legea nr. 273/2004 consacră faptul că adopția vizează copilul, copilul fiind persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu. Aceeași regulă este preluată și de Noul Cod civil în art. 455 alin.(1). Excepția de la regulă este adopția persoanei majore, permisă numai dacă adoptatul a fost crescut pe timpul minorității de persoana sau familia care dorește să adopte, conform art. 5 alin. (3) din Legea 273/2004 și art. 455 alin. (2) din N.C.civ. Adopția persoanei care a împlinit 18 ani sau care a dobândit capacitate deplină de exercițiu anterior vârstei majoratului se află sub condiția restrictivă a creșterii în timpul minorității de către persoana sau familia care dorește să adopte. Însăși rațiunea derogării de la regula adopției de copii este explicată prin această condiție, fiindcă prin creșterea pe timpul minorității de către cel sau cei care doresc să devină părinți adoptivi, finalitatea adopției, adică înfăptuirea ocrotirii, s-a realizat cu anticipație. Cererea de adopție a părintelui adoptiv este dovada legăturilor afective statornicite, a căror consacrare juridică nu este lipsită de interes pentru niciuna din părți, ținând seama de multitudinea de efecte ale filiației și ale rudeniei civile. Persoana devenită majoră trebuie să fi beneficiat în timpul minorității de ocrotirea complexă a persoanei sau a familiei care voiește să o adopte, o protecție acoperitoare pentru componentele esențiale ale persoanei și personalității sale. Astfel, s-a decis că faptul creșterii în timpul minorității înseamnă mai mult decât acordarea sau asigurarea întreținerii copilului, implicând, de asemenea, existența unor legături affective între adoptat și adoptator, de natura acelora dintre copil și părinții săi firești. Pe de altă parte, în ceea ce privește întreținerea copilului, aceasta nu trebuie rezumată doar la întreținerea propriu-zisă, ci, de asemenea, trebuie avută în vedere educarea copilului, care nu poate fi suplinită prin simple influențe cu caracter educativ, ambele – întreținerea și educarea – presupunând o anumită continuitate. De asemenea, întreținerea acordată pe timpul minorității trebuie să se fi prestată în natură, prin traiul în comun al copilului cu cei care l-au crescut, nefiind suficientă plata periodică a unor sume de bani. Cât privește durata „creșterii în timpul minorității”, nu a fost stabilită o perioadă minimă. Nu se cere ca adoptatorul (adoptatorii) să fi crescut copilul pe întreaga perioadă a minorității, ci să-1 fi crescut vreme suficient de îndelungată și cu caracter de continuitate ca să excludă ideea creșterii ocazionale, în alt scop decât acela al ocrotirii copilului.
-consimțământul adoptatului, dacă a împlinit vârsta de 10 ani, conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 273/2004 și art.463 alin. (1) lit.b) din N.C.civ. reprezintă o altă cerință. În cuprinsul textului care stabilește persoanele chemate să consimtă la adopție, legiuitorul indică în mod expres „copilul care a împlinit vârsta de 10 ani” iar nu „adoptatul care a împlinit 10 ani”, dar este mai presus de orice îndoială că cerința consimțământului este, de asemenea, prezentă în cazul adopției persoanei majore sau care a dobândit capacitate deplină de exercițiu. Referindu-ne la adopția de drept comun, anume adopția copilului, este de observat că manifestarea de voință a minorului care a împlinit vârsta de 10 ani, cu valoare de condiție de valabilitate a operațiunii juridice, constituie o excepție de la regulile privitoare la capacitate în materie de acte juridice. Dipă cum este cunoscut, doar la împlinirea vârstei de 14 ani consimțământul copilului are valențe ale manifestării juridice a voinței, până la această vârstă atitudinea sa nu are decât semnificația unei „manifestări afective de voință”. Capacitatea juridică specială recunoscută copilului care a împlinit vârsta de 10 ani face ca alegerea acestuia să fie decisivă. Refuzul de a consimți la adopție, cu neputință de suplinit prin vreo încuviințare sau manifestare de voință a altei personae. Consimțământul la adopție al copilului care a împlinit 10 ani se exprimă în fața instanței de judecată, în etapa finală a procedurii adopției, în faza încuviințării. De asemenea, în fața instanței va fi exprimat consimțământul la adopție al adoptatului major sau având capacitate deplină de exercițiu.
-Cerințe de fond privitoare la persoana sau familia adoptatoare. Prin adoptator, respectiv familie adoptatoare, se desemnează persoana, respectiv soțul și soția, care a ( au) adoptat ori urmează să adopte. În principiu, orice persoană poate deveni părinte adoptiv, indiferent de starea civilă, de sex, rasă naționalitate ori de cetățenie. Legea privind regimul juridic al adopției stabilește, în mod expres, condițiile pentru calitatea de adoptator, condiții reluate în art. 459 și următoarele din N.C.civ. Acestea sunt urmatoarele: 1.capacitatea deplină de exercițiu; deplinătatea capacității de exercițiu a celui care voiește să adopte este expres prevăzută și este o condiție necesară, dat fiind faptul că, prin efectul adopției, adoptatorul va dobândi drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana și la patrimonial copilului, inclusiv reprezentarea sa ori, după caz, încuviințarea actelor juridice ale acestuia. Ocrotirea copilului se explică prin lipsa capacității sale depline de exercițiu, de aceea, sarcina înfăptuirii ocrotirii nu poate fi încredințată celui care, fiind lipsit de capacitate deplină de exercițiu, are nevoie el însuși de ocrotire; 2. vârsta adoptatorului; adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cel pe care dorește să îl adopte, întrucât, „adopția imită natura și legea nu a îngăduit formarea unui raport de filiație între două persoane care nu ar fi destul de îndepărtate în vârstă una față de alta”. Pentru motive temeinice, poate fi încuviințată adopția chiar dacă diferența de vârstă este mai mică de 18 ani, dar în nici o situație mai mică de 16 ani conform art. 460 alin. (2) din N.C.civ. Subliniem că, în reglementarea Legii nr. 273/2004, această diferență era fixată la 15 ani. Regula este, însă, cea a diferenței de vârstă de cel puțin 18 ani; adopția încuviințată în condițiile unei diferențe de vârstă sub 18 ani, dar în niciun caz mai puțin de 16 ani, este excepția, care trebuie susținută de motive temeinice, reținute ca atare de instanța judecătorească. Exemplificativ, se află într-o situație cu valoare de motiv temeinic adoptatorul care este soțul părintelui firesc al copilului adoptat, adoptatorul care a crescut pe timpul minorității persoana majoră care urmează a fi adoptată. Convenția europeană în materia adopției de copii prevede că adoptatorul trebuie să fi atins vârsta de cel puțin 21 de ani, dar să nu fi depășit vârsta de 35 de ani (art. 7), însă aceste dispoziții nu sunt aplicabile în dreptul român deoarece țara noastră, ratificând Convenția, a făcut rezervă la art. 7 al Convenției; 3.condiții materiale și morale necesare pentru creșterea, dezvoltarea armonioasă a copilului, aptitudini atestate de autoritățile competente; persoana sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanțiile morale și condițiile materiale necesare dezvoltării depline și armonioase a personalității copilului, dovedită prin atestarea solicitantului, cerință impusă de art. 461 N.C.civ. Condiția atestatului privind aptitudinea morală și material de a adopta este regula în concepția actualei legi a adopției, cu două excepții, și anume: obținerea atestatului nu este necesară atunci câns adopția privește o persoană majoră sau adopția se referă la copilul firesc sau adoptat al celuilalt soț (art. 20). Procedura atestării adoptatorului sau a familiei adoptatoare este reglementată prin art. 19-21 din Legea nr. 273/2004. La solicitarea persoanei (familiei) interesate, direcția generală de la domiciliul acesteia procedează la evaluarea garanțiilor morale și a condițiilor materiale, ținând seama de: personalitatea, starea sănătății și situația economică a adoptatorului sau a familiei adoptatoare, viața familială, condițiile de locuit, aptitudinea de a educa un copil; motivele pentru care se dorește adopția; atunci când numai unul dintre soți solicit adopția, motivele pentru care celălalt nu se asociază cererii; impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta (art. 19 alin.1). În tot cursul procesului de evaluare, Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată să asigure adoptatorului (familiei adoptatoare) serviciile de pregătire, de consiliere necesare în vederea asumării în cunoștință de cauză și în mod corespunzător a rolului de părinte (art. 21). Pe baza rezultatelor evaluării, aceeași autoritate decide asupra aptitudinii de a adopta în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare (art. 19 alin. 2). Dacă rezultatul evaluării este favorabil, direcția generală va elibera atestatul de persoană sau familie aptă să adopte. Atestatul este valabil timp de un an , cu posibilitatea prelungirii anuale la cerere și sub condiția actualizării concluziilor privitoare la capacitatea de a adopta (art. 19 alin.3). În cazul rezultatului nefavorabil, adoptatorul (familia adoptatoare) are dreptul să solicite direcției generale, în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei, reevaluarea aptitudinii de a adopta. Rezultatul, de asemenea nefavorabil, al reevaluării poate fi atacat în termen de 15 zile de la data comunicării, la tribunalul de la domiciliul adoptatorului (art. 19 alin.4 și 5). Atestatul eliberat, însoțit de toate informațiile privitoare la persoana sau familia atestată, va fi transmis, prin grija direcției generale, Oficiului Român pentru Adopții, în termen de 5 zile de la emiterea atestatului (art. 66 alin.1,lit.e și alin.2), în vederea înscrierii în Registrul național pentru adopții; 4.consimțământul la adopție al adoptatorului, conform art. 11 lit.c din legea 273/2004 și art. 463 alin.2, lit. c din N.C.civ.; adopția presupune manifestarea de voință liberă, neviciată, a fiecăreia din persoanele față de care efectele filiației civile se vor produce în mod nemijlocit: adoptatorul sau soții adoptatori, adoptatul, părinții firești ai copilului. Consimțământul la adopție al adoptatorului sau al adoptatorilor este, în toate cazurile, condiție indispensabilă pentru valabilitatea operațiunii juridice. Potrivit legislației noastre, adopția poate fi încuviințată unui singur părinte adoptiv sau unei familii, adică soților, fie simultan, fie succesiv. Faptul că cel care dorește să adopte este persoană căsătorită nu obligă pe celălalt soț să devină, la rândul său, părinte adoptator dar, întrucât adoptatul va intra în familia adoptatorului (asemănător copilului firesc din afara căsătoriei al părintelui care adoptă), soțul adoptatorului este consultat, cerândui- se consimțământul cu titlu de „neîmpotrivire” la adopție, afară de cazurile în care acesta se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința. Când adoptatorul este soțul părintelui adoptiv, acesta din urmă va consimți la adopție în calitatea sa de părinte dobândită prin efectul adopției anterioare . În funcție de situația concretă în care se găsește viitorul părinte, este necesar, după caz, fie consimțământul la adopție al unei singure persoane, fie consimțământul la adopție al fiecăruia dintre soții care doresc, deopotrivă, calitatea de părinte adoptiv, fie consimțământul la adopție al unuia dintre soți care va devein părinte adoptiv – consimțământul său fiind „completat” de manifestarea de voință a soțului care nu se opune adopției preconizate de soțul său. În toate cazurile, conform Legii 273/2004, consimțământul părintelui adoptator va fi exprimat în fața instanței, în etapa soluționării cererii de încuviințare a adopției. În aceleași condiții va fi luat consimțământul soțului celui care adoptă. O cerință deosebit de importantă din perspectiva noii reglementări a codului civil este aceea a diferențierii de sex pentru adoptatori, două persoane de același sex neputând adopta împreună. Din perspectiva numeroaselor cereri ce fac obiectul contenciosului drepturilor omului în prezent, pentru instanțele române acest text aduce o clarificare necesară. Privitor la cerințele legate de consimțământul altor persoane implicate în adopție, art. 463 din N.C.civ. stabilește că pentru încheierea unei adopții, în anume cazuri, nu este necesar consimțământul părinților firești ai adoptatului minor sau al celui ce exercită ocrotirea părintească, dacă părinții sunt necunoscuți, morți, declarați morți sau puși sub interdicție. Instanța poate trece peste împotrivirea părinților firești sau a tutorelui de a consimți la adopție, în cazul copiilor abandonați, dacă se dovedește, prin orice mijloc de probă, că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimțământul, cu toate că, potrivit aprecierii aceleiași instanțe, adopția este în interesul superior al copilului. Părinții firești sau tutorele își vor putea exprima consimțământul numai după trecerea a 60 de zile de la nașterea copilului, potrivit datei înscrise în certificatul său de naștere și, de asemenea, cu precizarea că acest consimțământ este revocabil în termen de 30 de zile de la exprimarea lui, conform art. 466 N.C.civ. Părintele ori părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești ori cărora li s-a interzis exercițiul drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului, caz în care este obligatoriu și consimțământul celui ce exercită autoritatea părintească. Dacă unul din părinți este decedat, declarat mort, necunoscut ori dacă este în imposibilitate din orice motiv de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este suficient. Când ambii părinți sunt într-o asemenea situație, adopția se poate încheia fără consimțământul lor. Persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la adopția aceluiași copil de către soțul său, caz în care nu mai este necesar consimțământul părinților firești. Părinții firești ai adoptatului minor sau cel ce exercită ocrotirea părintească trebuie să fie informați corespunzător cu privire la consecințele adopției.
În ceea ce privește impedimentele la adopție, legiuitorul indică în mod expres acele situații în care adopția este interzisă. Astfel: este interzisă adopția între frați conform art. 8 alin. (1) din Legea 273/2004 și art. 457 din N.C.civ., fără a deosebi după cum frații sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei și fără să intereseze dacă sunt frați buni (cu același tată și aceeași mamă), frați consangvini (numai după tată) ori couterini; este interzisă adopția propriului copil firesc, argument adus în doctrină prin analizarea de ansamblu a condițiilor de derulare a adopției; este interzisă adopția a doi soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adoptatoare, precum și adopția între soți sau între foști soți conform art. 8 alin. (2) din legea adopției și art. 458 N.C.civ; este interzisă adopția simultană sau succesivă de către mai mulți adoptatori conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 și art. 462 N.C.civ. Nu se deosebește după cum cel ce urmează a fi adoptat este un copil sau o persoană majoră ori cu capacitate deplină de exercițiu, pentru a nu se ajunge la relații de filiație civilă multiplicate sau multiplicabile la nesfârșit și, în cazul adoptatului copil, la disiparea periculoasă a responsabilităților legate de ocrotirea părintească care s-ar înfăptui într-o formulă ce nu are legătură cu principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial. Legiuitorul îngăduie două categorii de excepții de la impedimentele la adopție: – adopția simultană sau succesivă de către adoptatori soț și soție. În această situație, ceea ce interesează este ca, la data încuviințării adopției, adoptatorii să fie căsătoriți între ei, în cazul adopțiilor succesive neavând relevanță dacă la data adopției anterioare cel care dorește să adopte acum avea calitatea de soț al părintelui adoptiv și s-a mulțumit să consimtă cu titlu de „neopunere” la adopția solicitată de soțul său ori a devenit soț al părintelui adoptiv ulterior încuviințării adopției; – adopția succesivă în cazul încetării, din orice motiv, a adopției anterioare. Adopția încetează fie prin desfacere, fie prin declararea nulității acesteia; – adoptatorul sau soții adoptatori au decedat.Un alt impediment la adopție se referă la interzicerea adopției de către persoane cu boli psihice și handicap mintal. Deplinătatea capacității de exercițiu a părintelui adoptiv este una dintre cerințele de fond ale adopției. De aceea, în cazul celui aflat sub interdicție judecătorească, adopția nu poate fi încuviințată pe motivul neîndeplinirii uneia din cerințele de fond, în vreme ce persoana cu capacitate deplină de exercițiu poate fi refuzată în intenția de a deveni adoptator pe temeiul impedimentului rezultând din boala psihică și handicapul mental, dovedit ca atare.
Efectele adopției
Adopția produce efecte numai de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești prin care a fost încuviințată. Pe baza hotărârii irevocabile de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă va întocmi un nou act de naștere al adoptatului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești. Prin efectul adopției, legăturile de filiație și de rudenie ale adoptatului sunt reconfigurate și vor produce consecințele în mod obișnuite raporturilor de filiație, respectiv de rudenie.
Referitor la relațiile de filiație și de rudenie ale adoptatului, efectul principal al adopției este acela constitutiv de legături de filiație civilă între adoptat, descendenții săi, pe de o parte, și adoptator sau adoptatori, pe de altă parte, precum și de relații de rudenie civilă între adoptat și rudele părintelui sau părinților adoptivi. Concomitent și simetric opus, este generat efectul extinctiv, în ceea ce privește filiația firească între adoptat și părinții săi firești, precum și rudenia firească între adoptat și rudele sale firești, afară de impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie, care continuă să existe între adoptat și descendenții acestuia, pe de o parte, și rudele sale firești, pe de altă parte. Dacă, însă, adopția se referă la copilul firesc al celuilalt soț, efectul extinctiv este doar parțial, ceea ce înseamnă că încetează numai legătura de filiație a copilului față de părintele firesc necăsătorit cu adoptatorul, precum și raporturile de rudenie firească față de rudele acestui părinte firesc; de asemenea, efectul extinctiv nu se manifestă în privința rudeniei firești dintre frații adoptați de către același părinte sau familie adoptivă; efectul constitutiv este solitar în cazul adopției copilului adoptiv al celuilalt soț, raporturile de rudenie civilă astfel născute alăturându-se celor deja existente prin efectul adopției anterioare. Adopția nu afectează în nici un fel legătura de filiație dintre persoana adoptată și descendenții săi firești. Adoptatul intră în familia părintelui său adoptiv asemenea unui descendent firesc al acestuia, fie că este vorba despre adoptatul minor, fie despre cel major. Atât adoptatul, cât și descendenții săi, sunt rude cu adoptatorul sau adoptatorii și cu rudele acestora. În cazul adopției copilului (descendentului) adoptiv al celuilalt soț, fie că este vorba de o primă adopție încuviințată anterior căsătoriei părinților adoptatori, fie de o adopție realizată numai de către unul dintre soți, în timpul căsătoriei, raporturile de rudenie civilă nou create se vor atașa, fără să afecteze, relațiilor de rudenie adoptivă preexistente. Filiația și rudenia firească a aceluiași adoptat nu prezintă interes, fiindcă au încetat pe data încuviințării irevocabile a adopției anterioare.
Nașterea relațiilor de filiație adoptivă, precum și a raporturilor de rudenie adoptivă, are loc împreună cu drepturile și îndatoririle fondate pe aceste legături. Aceste drepturi și îndatoriri nu sunt efecte distincte ale adopției, ci efectele implicite, nicidecum secundare ca importanță, ale filiației și rudeniei, așa cum au fost modelate prin operațiunea juridică realizată. Se au în vedere transferul drepturilor și îndatoririlor părintești în favoarea părintelui sau părinților adoptivi, modificarea numelui și, eventual, a prenumelui celui adoptat, obligația legală de întreținere în cadrul familiei adoptive, vocația succesorală între rudele civile, precum și, în cazul adopției internaționale, cetățenia adoptatului. Cu toate că, din punctul de vedere al rudeniei civile lato sensu, consecințele adopției sunt aceleași, fără a deosebi după cum cel adoptat este minor sau persoană cu capacitate deplină de exercițiu, efectele raporturilor de rudenie astfel create nu sunt identice, însă explicația se află în stadiul diferit al capacității persoanei adoptate, fără legătură cu artificiul rudeniei civile, stadiu de capacitate în funcție de care ocrotirea părintească a adoptatului, ca și în cazul descendentului firesc, este sau nu cazul să se înfăptuiască. Din punct de vedere juridic, persoana adoptată se bucură de tratamentul asigurat descendentului firesc. În privința copilului adoptat principiul este consacrat prin dispozițiile art. 7 din Legea nr. 272/2004, iar în ceea ce privește adoptatul major, argumentul de text este statuat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 273/2004, potrivit căruia adoptatul are față de adoptator drepturile și îndatoririle de orice natură pe care le are o persoană față de părinții săi firești.
Din momentul încuviințări irevocabile a adopției, adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui firesc față de copilul său, atât drepturile și îndatoririle privitoare la persoană, cât și cele referitoare la bunurile copilului. În cazul în care adoptatorul este soțul părintelui firesc al copilului, drepturile și îndatoririle părintești se exercită de către adoptator și părintele firesc căsătorit cu acesta . Atât în cazul adoptatorilor soț și soție, cât și al adoptatorului căsătorit cu părintele firesc al copilului, părinții vor exercita drepturile și îndatoririle părintești împreună și în mod egal., dacă acest lucru este necesar în vederea desăvârșirii învățăturii sau a pregătirii sale profesionale. Obligația de a da întreținere copilului este, în primul rând, în sarcina părinților. În subsidiar, au obligația legală de întreținere a copilului, frații, precum și ascendenții minorului, alții decât părinții acestuia. Condițiile, cuantumul, modalitățile de executare, stingerea obligației legale de întreținere sunt stabilite prin norme deopotrivă aplicabile copilului firesc și celui adoptiv. În situația decesului, dispariției, decăderii din drepturile părintești, aplicării pedepsei interzicerii drepturilor părintești sau a neputinței, din orice motive, a unuia dintre părinți de a-și manifesta voința, drepturile și îndatoririle părintești vor fi preluate, integral, de către celălalt părinte. Dacă amândoi părinții se află în vreuna din aceste situații, copilul, fiind lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților, are dreptul la protecție alternativă, care se va putea realiza fie prin instituirea tutelei, fie prin luarea unei măsuri de protecție specială, cu precizarea că protecția alternativă poate însemna adopția succesivă a copilului, însă numai dacă părinții adoptatori au decedat. Audierea copilului este obligatorie.
Afară de obligația legală de întreținere a copilului în cadrul înfăptuirii ocrotirii părintești, între membrii familiei există obligația legală de întreținere, cu caracter reciproc, adoptatul cu capacitate deplină de exercițiu fiind, și din acest punct de vedere, perfect integrat în familia sa adoptivă. Persoanele între care există obligația legală de întreținere, ordinea în care se datorează întreținerea, precum și condițiile generale ale obligației legale de întreținere sunt cele stabilite de dreptul comun în materie. Adoptatul major aflat în continuarea studiilor are drept la întreținere în aceleași condiții în care descendentul firesc, aflat în aceeași situație, își poate valorifica dreptul la întreținere. Adoptatul are nu doar dreptul de a primi întreținere, ci și obligația de a da întreținere, în funcție de echilibrul condițiilor cerute pentru a fi creditor sau debitor al obligației.
În dreptul nostru, transmisiunea succesorală legală are ca temei rudenia, firească sau adoptivă. Ca premisă a moștenirii legale, interesează, așadar, existența legăturii de rudenie cu defunctul, ținând seama de relațiile de rudenie astfel cum au fost stabilite prin efectul adopției, practic ignorând sursa acestor relații, intrând în acțiune regulile dreptului succesoral, care vor stabili, dacă o anumită persoană, aflată într-un anumit grad de rudenie cu defunctul, va culege sau nu, și dacă da, care este cota ce îi revine din moștenirea lăsată. Întrucât relațiile de rudenie firească au încetat prin efectul adopției, adoptatul și descendenții săi nu au chemare legală la moștenirea lăsată de părinții firești sau de rudele acestora, cu excepția ipotezelor particulare semnalate mai sus și în limitele rudeniei firești rămase neatinsă. În virtutea principiului reciprocității vocației legale generale, persoanele la a căror moștenire este chemat adoptatul au, la rândul lor, chemare generală la moștenirea adoptatului.
Copilul cetățean străin sau fără cetățenie adoptat de un cetățean român sau de soții având cetățenie română, dobândește cetățenia română. Când numai unul dintre soți are cetățenie română, adoptatorii vor decide cetățenia copilului sau, în caz de neînțelegeri între aceștia, va decide instanța judecătorească odată cu încuviințarea adopției. Ulterior încuviințării adopției, schimbarea cetățeniei părinților adoptivi are în privința cetățeniei copilului adoptat aceleași consecințe ca și schimbarea cetățeniei părinților firești.
Prin adopție, adoptatul dobândește numele de familie al adoptatorului. Dacă adopția se face de către soți, ori de către soțul părintelui firesc, iar soții au nume comun, adoptatul va purta acest nume, iar dacă soții nu au un nume comun, ei sunt obligați să declare instanței care încuviințează adopția numele pe care urmează să îl poarte adoptatul. În caz de divergențe, instanța va decide. În cazul adopției unei persoane căsătorite care poartă un nume comun în timpul căsătoriei, soțul adoptat poate primi pe timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, acordat în fața instanței care încuviințează adopția. Dacă nu există acordul celuilalt soț, adoptatul rămâne cu numele comun din căsătorie (care poate fi chiar numele său de familie, adică numele său „firesc”), însă, în cazul desfacerii căsătoriei, presupunând că nu va opta, în condițiile legii, pentru păstrarea numelui comun din căsătoriei, va lua numele dobândit prin adopție. Odată cu încuviințarea adopției, instanța poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat, pentru motive temeinice, la cererea părintelui sau a părinților adoptivi și cu consimțământul copilului care a împlinit 10 ani. Față de redactarea textului, se pare că schimbarea prenumelui în cadrul procedurii adopției este admisibilă numai în cazul copilului adoptat, nu și în cazul persoanei majore.
Adoptatorii vor informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate ale acestuia o permit, conform art. 52 alin. (1) din legea adopției. Noul Cod civil stabilește, în art. 474, că prin lege specială se vor stabili condițiile concrete de acces la aceste informații. Din perspectiva legii actuale, adoptatorii și adoptatul au dreptul să obțină din partea autorităților competente extrase din registrele publice, al căror conținut atestă faptul, data și locul nașterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopția și nici identitatea părinților firești. După dobândirea capacității depline de exercițiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său ori, dacă nu domiciliază în România, Tribunalului București, să-i autorizeze accesul la informațiile aflate în posesia oricărei autorități publice cu privire la identitatea părinților firești. Identitatea părinților firești ai copilului poate fi dezvăluită înainte ca acesta să fi dobândit capacitate deplină de exercițiu numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanței judecătorești, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, a soțului sau a descendenților acestuia ori a reprezentantului unei instituții medicale sau unui spital. Soluționarea cererilor de acest fel are loc cu citarea direcției generale de la domiciliul copilului, a Oficiului Român pentru Adopții, precum și a oricărei alte persoane a cărei audiere poate fi utilă, și va putea admite cererea dacă, potrivit probelor administrate, constată că accesul la informațiile solicitate nu este dăunător integrității psihice și echilibrului emoțional ale solicitantului și dacă adoptatul a beneficiat de consiliere din partea direcției generale.
Încetarea adopției
Legea privind regimul juridic al adopției stabilește două cazuri de încetare a adopției, anume desfacerea adopției și declararea nulității acesteia (art. 475).
Desfacerea adopției intervine de drept prin decesul adoptatorului sau al soților adoptatori, sau, dacă adopția a încetat din orice alte motive, conform art. 462 N.C.civ. Desfacerea adopției presupune decesul părintelui adoptiv, dacă adopția a fost încuviințată față de un singur părinte adoptiv, sau decesul ambilor părinți adoptivi, desigur, indiferent dacă moartea acestora a avut loc concomitent sau succesiv. Noul Cod civil, în art.477, aduce în atenție și posibilitatea desfacerii adopției la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viața lor ori a descendenților lor, precum și atunci când el se face vinovat de săvârșirea unor fapte penale pedepsite cu închisoare de minimum 2 ani față de adoptatori. Dacă urmare a acestor fapte adoptatorul a decedat, cererea poate fi făcută de cei ce ar veni la moștenire împreună cu adoptatul sau în lipsa lui. Este reglementată și posibilitatea desfacerii adopției la cererea adoptatului, în condiții identice cu cele mai sus descrise.
Adopția este nulă absolut dacă este fictivă ori dacă s-a încheiat cu încălcarea cerințelor de formă sau de fond, cu excepția, în acest ultim caz, a unei sancțiuni cu nulitatea relativă prevăzute de lege. Este considerată fictivă adopția încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii intereselor superioare ale copilului. Nulitatea absolută ar putea surveni în cazul lipsei consimțământului la adopție al părinților firești sau, după caz, al tutorelui copilului. Potrivit art. 463 alin.2NCCiv, „nu este valabil consimțământul dat în considerarea promisiunii sau obținerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora.”. Consimțământul „interesat” al oricăruia dintre cei chemați să consimtă la adopție atrage nulitatea absolută a operațiunii juridice, pentru lipsa consimțământului la adopție. Lipsa consimțământului la adopție al copilului care a împlinit 10 ani la data încuviințării, lipsa consimțământului la adopție al adoptatorului sau al soților adoptatori, neîndeplinirea oricăreia din cerințele de fond privitoare la persoana adoptatorului, neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele de fond referitoare la persoana adoptatului, prezența oricăruia din impedimentele la adopție, prevăzute expres de lege sau subînțelese de legiuitor pot, de asemenea, constitui motive de nulitate absolută. Nesocotirea cerințelor de formă ale încuviințării adopției credem că se va stabili în funcție de viitoarea reglementare legală a procedurii adopției.
Cazurile de nulitate relativă a adopției expres prevăzute vizează vicierea consimțământului prin eroare, dol sau violență. Potrivit art. 465 N.C.civ., părinții firești ori tutorele trebuie să consimtă la adopție în mod liber și necondiționat, consimțământul fiind liber dacă nu a fost viciat prin eroare, dol sau violență, iar sancțiunea tipică în cazul alterării consimțământului prin oricare dintre viciile voinței este nulitatea relativă a actului juridic încheiat. Nulitatea relativă a adopției poate interveni și în alte situații: vicierea consimțământului la adopție al adoptatorului, al unuia dintre soții adoptatori sau a consimțământului copilului care a împlinit 10 ani sau a consimțământului la adopție al părinților. Conform art. 479 N.C.civ. eroarea poate întemeia o acțiune în anularea adopției pentru vicierea consimțământului adoptatorului numai dacă privește identitatea fizică a adoptatului.Dacă, însă, eroarea poartă asupra însăși naturii juridice a operațiunii, deci, dacă „adoptatorul” își manifestă consimțământul încredințat că este parte la un contract de întreținere cu cel „adoptat”, nu ne mai aflăm în prezența unui „simplu” viciu al voinței. De această dată, reprezentarea falsă a realității nu doar alterează voința, ci este obstacol care împiedică manifestarea de voință, echivalând cu lipsa consimțământului. În consecință, sancțiunea ce intervine este aceea a nulității absolute. Dolul constituie cauză de anulabilitate a adopției indiferent de la care din persoanele implicate în realizarea adopției ar proveni manoperele dolosive; de asemenea, aceste manopere „viclene” pot fi provocate de către un terț în raport cu adopția. Potrivit practicii judiciare, manoperele dolosive întrebuințate evocă dolul ca viciu de consimțământ numai dacă prin natura și prin felul în care s-au exercitat au fost decisive în manifestarea consimțământului la adopție, adică în lipsa lor persoana în cauză nu ar fi luat parte de realizarea adopției. Violența, admisă în teorie, este totuși dificil de imaginat în practică în legătură cu consimțământul la adopție, în special datorită procedurii specifice de încuviințare a adopției.
Acțiunea în constatarea nulității absolute a adopției poate fi formulată de orice persoană interesată conform art. 480 alin. 3 N.C.civ. În ceea ce privește nulitățile indicate de art. 479 N.C.civ., dreptul la acțiune este prescriptibil în termen de 6 luni socotit de la data descoperirii erorii ori dolului sau a încetării violenței,dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopției. Instanța poate respinge cererea privind nulitatea dacă menținerea adopției e în interesul celui adoptat. Acesta va fi obligatoriu ascultat..
Conform art. 482 N.C.civ., la încetarea adopției, drepturile și îndatoririle părintești vor fi, în principiu, redobândite de către părinții firești ai copilului, afară numai dacă instanța, dispunând nulitatea adopției, nu a decis instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului. Domiciliul copilului nu va mai fi la părintele sau la părinții adoptivi, ci se va stabili în funcție de forma de protecție care i se va asigura copilului (prin părinți sau prin mijloace alternative de ocrotire). Adoptatul redobândește numele de familie și, după caz, prenumele avut înainte de încuviințarea adopției.
Adopția internațională
Adopția internațională vizează două situații, și anume: adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau familie cu domiciliul în străinătate,situatie in care se aplica prevedrile Legii 273/2004 – adoptarea unui copil -cu domiciliul în România- de către o persoană sau o familie cu domiciliul în străinătate presupun îndeplinirea unei proceduri în care se cuprind, pe lângă condițiile generale de fond și de formă, necesare pentru orice adopție națională,și anumite cerințe speciale.
Cerințe de de fond
În afara condițiilor generale privind capacitatea,consimțământul,diferența de vârstă sau lipsa rudeniei, pentru adopțiile internaționale, Oficiul Român pentru Adopții și apoi instanța judecătorească trebuie să verifice și dacă:
-adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției,
-există alte solcitări de adopție din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu domiciliul în România.
Asupra acestui aspect, direcția de la domiciliul copilului va întocmi un raport care va fi analizat de instanța judecătorească, sesizată cu cererea de încuviințare a adopției; adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplinește condițiile de eligibilitate pentru adopție și este apt să adopte în conformitate cu legislația aplicabilă în statul primitor și a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopției în statul primitor; este asigurată urmărirea evoluției copilului după adopție pe o perioadă de cel puțin 2 ani; sunt asigurate servicii post adopție pentru copil și familie în statul primitor.
Cerințe de formă
Cererile de adopție, formulate de adoptatorii cu domiciliul în străinătate se transmit Oficiului, prin intermediul autorității străine competente și trebuie însoțite de următoarele documente:- un raport întocmit de autoritățile competente din statul primitor, cuprinzând informații cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea și aptitudinea lor de a adopta, situația lor personală, familială, materială și medicală, mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum și cu privire la copii pe care ar putea să-i primească spre adopție; concluziile raportului vor fi susținute prin documentele eliberate de autoritățile competente din statul primitor; certificatele de naștere și căsătorie și actele de identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în copie legalizată și însoțite de traducerea lor legalizată în limba română; cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte; raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator; actul din care să rezulte că există garanția că adoptatul are posibilitatea să intre și să locuiască permanent în statul primitor.
Procedura și efectele adopției internaționale
Cererea de încuviințare a adopției, însoțită de documenteleindicate anterior se înainteazăinstanței judecătorești de către Oficiul Român pentruAdopții.Oficiul are obligația de a se asigura că adoptatul va beneficia în țara străină de garanțiile și normele echivalente acelora existente în cazul unei adopții naționale; la pronunțarea asupra cererii de încuviințare a adopției, instanța judecătorească va avea în vedere și documentul care atestă îndeplinirea acestor obligații. Dispozițiile procedurale incidente în cazul adopției interne se aplică în mod corespunzător. În plus, în cadrul procesului va fi citat și Oficiul Român pentru Adopții.
Efectele adopției internaționale sunt identice cu cele ale adopției naționale și vizează numele, domiciliul și locuința adoptatului, obligația de întreținere, vocația succesorală și cetățenia adoptatului. Articolul 50 alin. (5) din lege prevede că efectele adopției internaționale și cele ale anulării adopției internaționale asupra cetățeniei adoptatului sunt prevăzute în Legea cetățeniei române. Pe baza hotărârii judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției, Oficiul eliberează, în termen de 3 zile de la data comunicării acesteia, un certificat care atestă că adopția este conform cu normele Convenției de la Haga.
CAPITOLUL V
OCROTIREA MINORULUI PRIN MIJLOACE DE DREPTUL FAMILIEI ȘI DREPTUL CIVIL
V.1 Ocrotirea minorului prin apărarea interesului acestuia
În conjunctura actuală, datorită situației sociale si intensitatea stresului și a neajunsurilor la care sunt supuse familiile, mulți copii sunt expuși unor variate forme de pericole, unele din ele fiind specifice sărăciei (abandonul, instituționalizarea, vagabondajul), altele fiind create de formele inadecvate de creștere a copiilor de către proprii părinți (diferite tipuri de abuz și neglijare). Din conștientizarea tuturor acestor probleme rezultă nevoia sporită de intervenție în favoarea copiilor. Schimbările care se întrevăd a fi necesare din punctul de vedere al integrării euro-atlantice presupun centrarea societății într-o măsură tot mai mare pe toți copiii și vizează implicarea comunităților locale, a politicienilor și a guvernării în favoarea copiilor și a familiilor lor, dar și o mai mare profesionalizare a serviciilor sociale.
Sistemul ocrotirii copilului în vederea asigurării bunăstării sale poate fi definit ca fiind ansamblul de servicii oferite de stat, prin care li se asigură copiilor suport material, asistență medicală, educație, condiții de locuit și întreținere. Se poate distinge între sensul larg și cel restrâns al ocrotirii copilului. În primul sens, asigurarea bunăstării se referă la întreaga paleta de servicii menite să asigure dezvoltarea, sănătatea, educația și ocrotirea copiilor pentru prevenirea tulburărilor de dezvoltare și de integrare socială, iar în cel de al doilea sens, protecția copiilor, ca structură aparte, menită să ofere sprijin categoriilor de copii aflați în situații speciale de dificultate, fiind expuși unor condiții de creștere considerate dificile, care le pun în pericol sănătatea psihică sau fizică. Cel de al doilea sens, mai restrâns, este apropiat aceluia în care se realizează azi, în România, sistemul de protecție a copilului. Într-o primă accepțiune, acest sistem cuprinde o arie extinsă de servicii, instituții și profesioniști care lucrează cu și pentru copii, protecția copilului avand un rol integrator, în sensul că ea impune drepturile copilului și interesul superior al acestuia în fața intereselor părinților, a celorlalte persoane care îl îngrijesc, al profesioniștilor și al instituțiilor frecventate de copii și de familiile sau susținătorii lor. În acceptul de bunăstare a copilului, așa cum este cuprins în Convenția Internațională cu privire la drepturile copilului, intră o gamă largă de servicii și implicarea unor profesioniști, care să apere copiii de orice fel de discriminări, de abuzuri sau de neglijare.
Cercetări recente ale Institutului Național American de Cercetări Medicale au evaluat rezultatele științifice ale psihologiei, antropologiei și sociologiei și au constatat că specificul cultural reprezintă una dintre categoriile centrale de influențe care se exercită asupra dezvoltării: cultura influențează toate aspectele dezvoltării umane și se reflectă în practici de îngrijire a copiilor și practici considerate a fi în interesul dezvoltării sănătoase a copilului. În protecția copilului este o provocare deosebită să se înțeleagă modul în care este implicată cultura, pentru a nu fi menajate comportamentele parentale cu risc crescut pentru copii sub pretextul diversității culturale și pentru a nu se interveni în situații aparent diferite de normalul dintr-o colectivitate, dar fără un risc crescut pentru dezvoltarea copilului. În viziunea Clarissei J. Corbin, “diferențele culturale sunt săbii cu două tăișuri în protecția copilului, deoarece înțelegerea lor poate contribui la stimularea competențelor sociale, dar și la manifestări de discriminare sau de stigmatizare în asistarea copiilor și a familiilor lor”. În România se pot remarca dilemele etice care provin din confruntarea cu diferențele culturale mai ales în cazurile copiilor romi. Domeniul protecției copilului este apărarea drepturilor copiilor. În acest domeniu intră atât sistemul instituțional, legislativ, de servicii și de activități care se adresează promovării drepturilor tuturor copiilor, cât și cele care se adresează ocrotirii copiilor expuși riscului de ale fi încălcate drepturile. În această a doua categorie se află în primul rând copiii supuși relelor tratamente: copiii care suferă abuzuri, neglijare, exploatare prin muncă sau sexuală. Abuzul asupra copilului este conceptualizat la trei nivele: societal, instituțional și familial. Abuzul societal se referă la suma acțiunilor, atitudinilor și valorilor societății care împiedică buna dezvoltare a copilului. Înțelegerea caracterului societal al abuzului se referă la: existența inegalității educaționale sau de formare profesională între diferitele categorii de familii și copiii acestora; marginalizarea unor familii și împingerea lor treptată spre o zonă de risc; gradul crescut de violență din societate, care favorizează apariția climatului de abuz chiar și asupra copiilor; neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă corporală oferă un context societal în care violența împotriva copiilor este posibilă. În acest cadru al abuzului societal se înscriu inegalitățile de șanse dintre copiii din mediul urban și rural. Abuzul instituțional, este cel prin care unele școli, autorități, unități medicale operează în modalități discriminatorii sau de nerespectare a drepturilor copiilor și ale omului, în general. Cei care abandonează școala sunt, în toată lumea, în majoritate copii din familiile sărace și cei aparținând minorităților naționale defavorizate; aceasta denotă o formă de neglijare a lor din partea instituțiilor școlare și a cadrelor didactice. În contrast cu abuzul societal și instituțional, abuzul familial este comis de membrii familiei copilului – în special de către cei în care copilul are încredere, cei însărcinați cu îngrijirea copilului. Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali sau culturali. Sunt societăți, cum este și România, în care bătaia peste fund sau o palmă dată copilului sunt considerate acceptabile. Dar sunt și țări, ca Suedia sau Olanda, în care astfel de pedepse sunt ilegale și dacă se dovedește că un părinte le aplică frecvent, el poate fi judecat și condamnat pentru abuz fizic împotriva propriului copil. Toate formele de abuz și neglijare a copilului au componente și consecințe psihologice. Formele de abuz psihologic mai des întâlnite sunt cele la care recurg părinții sub formă de diverse pedepse: izolarea copilului (legarea, încuierea lui în diferite spații închise), neacordarea răspunsurilor la stările emoționale; degradarea lui; exploatarea, folosirea lui ca servitor; coruperea minorului prin învățarea cu, sau recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale, agresive, rasiste, imorale sau criminale. Abuzul psihologic constă în acte de omisiune și din comiterea unor acțiuni care provoacă traume și leziuni psihologice. Privarea copilului de căldură emoțională se manifestă în forme ca, de exemplu: reducerea, în diferite grade, a contactelor fizice (copilul nu este luat în brațe, nu este mângâiat, îmbrățișat, sărutat sau legănat); comunicarea între adult și copilul mic își pierde tonalitatea specifică, îngânată; părintele nu remarcă progresele în dezvoltare ale copilului, succesele sale în formarea unor deprinderi sau în realizarea unor performanțe; lipsa de receptivitate a părintelui la inițiativele de comunicare ale copilului, ignorarea a ceea ce îi place copilului. Ca urmare, copilul va crește într-o atmosferă familială rece, distantă, care poate nu numai să inhibe formarea atașamentului și a încrederii sale față de părintele dezinteresat, dar poate să conducă și la tulburări de personalitate. Din punctul de vedere al protecției copilului, abandonul este definit ca fiind părăsirea copilului, fără ca părintele să se asigure de formule adecvate pentru îngrijirea lui. Conceptul de abandon se potrivește cazurilor de copii abandonați de mame în maternități sau a copiilor abandonați în spitale. Toți acești copii sunt de obicei lipsiți de acte de identitate și petrec perioade îndelungate de timp în instituțiile în care au fost părăsiți. În spitale, personalul medical nu poate asigura copiilor îngrijire adecvată, iar în lipsa actelor de identitate, transferul copiilor spre forme mai adecvate de ocrotire este mult încetinit. Factorul cel mai adesea incriminat în cazurile neglijării copilului este atitudinea parentală perturbată, datorată tulburării relației copil-părinte. Este cazul unor familii cu disfuncții în relații: familiile dezorganizate sau dizarmonice și familiile cu personalități nevrotice sau cu părinți incapabili de a se adapta la caracterul copilului. Cea mai des întâlnită disfuncție este atitudinea mamei, care, în urma unor tulburări psihice temporare sau cronice (depresii, nevroze situaționale, tulburări de lactație, imaturitate emoțională, schizofrenie și altele), poate omite asigurarea condițiilor de creștere adecvate nevoilor și vârstei copilului. Neglijarea copilului de către adultul în grija căruia se află el, se poate datora unor reacții la factori stresanți din mediul psihosocial. În cazul mamelor, asemenea atitudine s-ar putea datora unor factori multipli: însingurarea mamei prin părăsirea familiei de către soț sau prin dezinteresul acestuia, nepregătirea psihologică a mamei pentru îndatoririle ei, adesea din cauza vârstei prea tinere, sau în urma unor tulburări de personalitate, copleșirea mamei de obligații profesionale, fie în urma unor ambiții profesionale, fie din cauza presiunilor materiale din familie, lipsa de suport social oferit mamei, din partea rețelei ei sociale: familie, prieteni, comunitate. În cazul unui părinte cu mai mulți copii, afecțiunea scăzută față de unul anume se poate pune în relație cu anumite caracteristici ale copilului: prezența unui handicap, anumite caracteristici fizice sau psihice, care sunt adesea puse de părinte pe prim plan prin comparație cu trăsăturile fratelui sau sorei. În familiile cu astfel de atitudini parentale, copilul handicapat prezintă riscul cel mai mare de a fi neglijat. În Occident s-a renunțat treptat la "instituționalizarea" copiilor abandonați de părinții lor. Internarea lor în case de copii, fără o figură maternă constantă, care să asigure continuitatea relaționării copiilor cu un adult, a fost înlocuită prin programe vaste de adopțiune și plasament familial.
Un studiu remarcabil în acest domeniu este cel realizat în 1998, în scopul cunoașterii situației copiilor străzii, la inițiativa Organizației “Salvați Copiii” și UNICEF. Acest studiu a estimat cifra copiilor străzii la aproximativ 2500, concentrată la nivelul a 12 mari orașe, ajungandu-se la urmatoarea statistică: municipiul București deține prima poziție în ceea ce privește numărul de copii ai străzii (61%), pe pozițiile imediat următoare aflându-se Constanța, Timișoara și Iași; 52 % dintre copii străzii au vârste cuprinse între 7 și 15 ani și 25% au între 16 și 18 ani, 71% din total fiind de sex masculin (cel mai bine reprezentați în grupa de vârstă 13-15 ani, cu 78,3%) și 29% de sex feminin(cel mai bine reprezentate în grupa de vârstă 16-17 ani, cu 30,4%). Zona geografică principală de proveniență a copiilor străzii este Moldova, cu aproximativ o treime din total, pe pozițiile următoare situându-se Ardealul și Muntenia; 14,5% dintre copiii străzii provin din București; ca rezultat tulburator al studiului, s-a constatat că fetele își încep viața sexuală la 12-13 ani, iar băieții, aflați la vârsta pubertății își ascund deseori legăturile cu persoanele adulte de sex masculin. Existența în continuare a copiilor și tinerilor care cresc în afara unui cămin și posibilitatile legale restranse prin care acestora să li se acorde adăpost, ajutor medical, asistență psihiatrică, psihologică și educațională denotă că sistemul de protecția a copiilor nu reușește, deocamdată, să acopere toate aspectele riscurilor care privesc bunăstarea copiilor.
Protecția și promovarea drepturilor copilului este unul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătății unei societăți. În ceea ce privește tratamentul copilului în societatea contemporană, în literatura socio-juridică sunt confruntate două tendințe majore: una “paternalistă”, prin care se consideră că familia ca grup social este datoare să asigure copilului un mediu protectiv, cu elemente clare de distincție între ceea ce este bine și ceea ce nu este bine pentru el, și o a doua tendință, de “autodeterminare” a copilului, pledând în favoarea posibilității, juridicește recunoscută copilului, de a exercita, în anumite limite, un control asupra ambientului său social imediat, inclusiv prin decizii luate în nume propriu.
Prin forța împrejurărilor, ocrotirea minorului prin apărarea intereselor acestuia este acționat preponderent din “exterior”, nu de însuși subiectul beneficiar, și presupune aprecieri, evaluări asupra stării drepturilor copilului în funcție de situația în care se găsește acesta-ipotetic sau faptic-astfel încât, orice factor cu acțiune sau cu influență negativă, de natură să împiedice sau să staânjenească manifestarea drepturilor copilului să fie înlăturat, prin remodelarea unor elemente ale ocrotirii copilului sau a însăși formei de înfăptuire a protecției sale. Absența sau caracterul insuficient conturat al discernământului copilului, asociat cu experiența de viață limitată sunt compensate printr-un sistem de mijloace de ocrotire atât a persoanei, cât și a patrimoniului copilului. În mod curent, ocrotitorul legal este chemat să identifice direcția interesului copilului și să decidă în consecință, de exemplu, stabilind felul educației care urmează a fi dată sau încheind acte juridice de administrare a patrimoniului acestuia. Inițierea copilului în calitatea sa de subiect de drept în raporturi juridice civile are loc treptat, pe masura maturizării sale, cu paza aceluiași principiu fundamental, al ocrotirii interesului superior. Apărarea interesului copilului presupune acoperirea a două segmente de interes: drepturi privind persoana copilului și drepturi privind bunurile sale. Intervențiile în spiritul interesului superior au ca punct de referință condiția actuală a unui copil determinat și au ca țintă ameliorarea climatului protectiv, inclusiv-deși numai în ultima instanță-prin mutații ordonate la nivelul titularilor ocrotirii. Prin urmare, constatându-se situația precară în care s-ar afla copilul, se urmărește îmbunătățirea standardului său de viață, comparația făcându-se între un timp prezent cu date și elemente de fapt concrete, cuantificabile de observatori fără riscuri considerabile de alterare datorate factorului subiectiv, și un timp viitor, cu beneficii incerte, doar previzibile în prezent, care să ia locul evoluției posibil-înscrise pe o traiectorie non-ascendentă. Se are, așadar, ca reper situația actuală în care se găsește copilul și intenția protectivă de a-i oferi un standard de viață superioară. Sistemul de apărare din jurul copilului este conceput concentric: nucleul natural și legal este familia, formată din părinți și copiii acestora, familia extinsă, familia sunstitutivă. Formele particulare de exprimare a drepturilor copilului în contextul ocrotirii sale de către titularul drepturilor și îndatoririlor părintești pot fi “ajustate” chiar la inițiativa copilului, de exemplu, prin încuviințarea judecătorească a cererii copilului care a împlinit vârsta de 14 ani de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale stabilite de către părinți, inclusiv, prin dreptul de a depune plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale. Până la proba contrară, se prezumă că părinții își îndeplinesc onorabil responsabilitățile privitoare la copil. Dacă însă, obiectiv sau subiectiv protecția părintească lipsește, sau este deficitară, defectuoasă, are loc un fenomen condiționat și controlat de propagare a responsabilităților privind copilul, mai întâi spre cercul familial extins, și, numai în ultima instanță intră în discuție ocrotirea asigurată de o persoană din afara cercului de rude. Separarea copilului de familia nucleară este o opțiune de rezervă. Copilul are dreptul de a crește alături de părinții lui și nu poate fi separat de aceștia sau de unul dintre ei în afara voinței sale decât în cazurile expres și limitativ prevăzute.Orice intervenție de autoritate în raporturile dintre părinți și copii se face cu ascultarea opiniei copilului, în funcție de vârsta și gradul său de maturitate precum și pe baza evaluării psihosociale a copilului și familiei sale.
Ocrotirea copilului prin apărarea intereselor sale, noțiune cu valoare de principiu, cunoaște, în sistemul de implementare a acestuia în România, o serie de carențe, întrucât, există o serie de probleme în legătură cu apararea drepturilor copilului (care afectează mai ales copii ai căror părinți sunt în divorț): discriminarea în instanță a părinților de sex masculin cu privire la încredințarea minorilor. Deși legea le dă acestora teoretic șanse egale de a primi încredințarea minorilor, într-o proporție covârșitoare, părinții de sex feminin primesc încredințarea minorilor. Cazurile de încredințare a minorilor către tată sunt în general acelea în care mama nu este de găsit, este plecată din țară sau este decedată, lipsa cursurilor de specializare pentru magistrații implicați în cauze cu minori, practica neunitară a instanțelor de judecată cu privire la programele de legaturi personale, lipsa unei metodologii de lucru care să stea la baza evaluării fenomenului alienarii parintesti, sau a sindromului Stockjolm ce afectează multi copii, în urma divorțului, lipsa unei metodologii de audiere a minorului în instanță, lipsa normelor metodologice de aplicare a legii 272/2004, neconcordanța dintre Legea nr.272/2004 și Legea privind libera circulație a persoanelor, care oferă părintelui care a primit încredințarea o breșă legală de a ieși din țară cu minorii fără a fi nevoie de acordul celuilalt părinte, jurisprudența învechită care acceptă violența în scop educativ exercitată de către părinți asupra copiilor.
V.2 Ocrotirea minorului prin mijloace materiale și de altă natură
Obligația legală de întreținere reprezintă obligația unei persoane de a acorda altei persoane, aflate în nevoie, mijloacele necesare traiului.În raporturile dintre păripărinți și copiii lor minori, obligația legală de întreținere are ca obiect asigurarea mijloacelor pentru educarea, învățătura și pregătirea lor profesională. La baza obligației legale de întreținere se află atașamentul și afecțiunea dintre cei care sunt legați de o asemenea obligație, persoanele între care există obligația legală de întreținere. Potrivit prevederilor Instituției familiei inserate în Noul Cod civil există obligație de întreținere între următoarele categorii de persoane: între soț și soție, între părinți și copii, între adoptator și adoptat, între bunici și nepoți, între străbunici și strănepoți, între frați și surori. Dacă o persoană este îndreptățită să beneficieze de întreținere de la mai multe personae în temeiul unor obligații de întreținere cu temei diferit, atunci obligația de întreținere este datorată în ordinea indicată de lege. Ordinea legală este importantă și în situația în carecel care datorează întreținere potrivit legii se află în imposibilitate de a o presta șiobligația va reveni persoanei care îl urmează în ordinea legală.
Întreținerea se datorează în următoarea ordine: soții își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați; descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, în cazul adopției cu efecte restrânse, adoptatorul și descendenții săi datorează întreținere înaintea părinților firești; frații și surorile își datorează întreținere înaintea bunicilor dar după părinți, cel care a luat un copil spre a-l crește, fără îndeplinirea formelor de adopție, are obligație de întreținere dacă aceasta nu poate fi prestată chiar de către părinții firești.
Neexecutarea obligației legale de întreținere de către părinții firești este justificată de moartea sau dispariția acestora; acest lucru se poate datora și lipsei mijloacelor necesare îndeplinirii acestei obligații; soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț fără îndeplinirea formelor de adopție datorează întreținere minorului după părinții firești; moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care, fără a avea o obligație legală de întreținere, i-a dat acestuia întreținere, datorează întreținere față de acel minor după părinții firești ai acestuia; dacă minorul are venituri proprii din care își poate asigura întreținerea, atunci părinții nu datorează obligație de întreținere sau o datorează numai în completare. Debitori ai obligației de întreținere sunt părinții care au aceleași îndatoriri față de toți copiii indiferent dacă sunt din căsătorie sau din afara ei (cu condiția să se fi stabilit filiația în mod legal) sau adoptați. Părintele decăzut din drepturile părintești, sau pus sub interdicție nu este scutit de a presta întreținere copilului minor. Creditor al acestei obligații de întreținere este copilul minor din căsătorie, din afara ei sau adoptat. Obiectul obligației îl constituie mijloacele necesare traiului, inclusiv mijloacele pentru asigurarea creșterii, educării, învățăturii și pregătirii profesionale a copiilor în măsura în care nu au fost preluate de către stat. De observat este că aceste obligații de creștere și educare apasă numai în sarcina părinților și nu au un caracter reciproc în relațiile dintre părinți și copiii lor. Minorul în vârstă de până la 14 ani, poate solicita întreținere reprezentantului său legal (care poate fi unul dintre părinții divorțați sau tutorele). Minorul, cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, poate solicita el însuși întreținere, însă, cu încuviințarea ocrotitorului legal. În acest caz, trebuie să se facă dovada stării de nevoie. Continuarea studiilor nu reprezintă, neapărat, o justificare a stării de nevoie în care se află minorul. Obligația de întreținere are ca obiect cele necesare traiului: medicamente, alimente, îmbrăcăminte, precum și cele necesare satisfacerii unor nevoi sprirituale. În cazul creditorului minor care beneficiază de întreținere din partea părinților, obligația de întreținere are ca obiect și cheltuielile legate de educarea, învățătura și pregătirea profesională. Obligația de întreținere se poate executa în natură (prin furnizarea celor necesare traiului), prin echivalent- în bani sau parte în natură și parte în bani. Executarea în bani se face prin plata unei sume fixe, în cuantumul și la termenele fixate, de regulă, de către instanță. Pensia de întreținere este reținută de angajator.
În funcție de modificarea stării de fapt, se poate modifica nu numai cuantumul obligației de întreținere dar și modalitatea de executare, în sensul că se poate schimba executarea în natură cu cea în bani și invers.
Cuantumul obligației de întreținere se determină potrivit nevoilor creditorului și posibilităților debitorului, care reprezintă o pătrime din câștigul net în muncă al debitorului, dacă întreținerea se datorează pentru un copil până la o treime din câștigul net, dacă întreținerea se datorează pentru doi copii; până la jumătate din câștigul net dacă întreținerea se acordă pentru trei sau mai mulți copii. În determinarea posibilităților materiale ale debitorului obligației, se vor avea în vedere mijloacele cu caracter periodic, cum sunt veniturile din muncă, mijloacele asimilate cu veniturile din muncă (pensiile, de exemplu),alte mijloace, cum sunt bunurile susceptibile de valorificare. Nu intră în această categorie veniturile întâmplătoare, cum ar fi indemnizațiile pentru ore suplimentare prestate fără caracter periodic, premii, indemnizațiile de asigurare.
Se vor lua în considerare și celelalte sarcini pe care le mai are debitorul. Dovada mijloacelor debitorului se poate face cu orice mijloc de probă. Părinții șomeri, au obligația legală de întreținere, care poate fi îndeplinită din indemnizația de șomaj.
Părinții se pot înțelege oricând asupra cuantumului și modalității de prestare a întreținerii față de copil dar dacă intervine divorțul, aceste înțelegeri trebuie încuviințate de către instanță. Părinții sunt datori să contribuie proporțional cu mijloacele fiecăruia la întreținerea copilului dar, dacă unul dintre părinți nu poate presta întreținere, la un moment dat, ea este prestată de către celălalt părinte care are posibilitatea ca ulterior să se îndrepte pentru ce a prestat peste partea sa împotriva celuilalt părinte. Obligația de întreținere a părinților față de copii se stinge la data când aceștia devin majori, cu excepția copiilor aflați în continuarea studiilor, care vor beneficia de întreținere până la finalizarea acestora fără a depăși, însă, 25 de ani. În ceea ce privește obligația de întreținere față de copilul luat spre creștere, pentru existența obligației de întreținere trebuie îndeplinite următoarele condiții: luarea copilului spre creștere fără îndeplinirea formelor cerute pentru adopție; obligația există numai dacă părinții firești ai copilului nu pot presta ei înșiși întreținere.
CONCLUZII
„Copilul nu face decît să-și creeze, să-și educe și să-și perfecționeze propriul spirit. Calomniat, el nu răspunde. Persecutat, el nu rezolvă. Și continuîndu-și drumul său, el crează omul de mîine."
(Maria Montessori)
Din tot ce am reușit să cuprind pe parcursul lucrării, în ceea ce privește protecția și ocrotirea minorului, se poate desprinde concluzia că, prin adoptarea Legii nr. 272/2004 legislația internă a căpătat o nouă viziune asupra copilăriei. Noul cadru normativ extinde prevederile asupra tuturor copiilor- nu numai asupra copiilor aflați în dificultate, conform legislației anterioare- pe care îi tratează ca pe cetățeni cu un statut special, acordat de principiul primordial al interesului său și care subliniază ca drepturile copilului fac parte din marea categorie a drepturilor omului. Legea subliniază pentru fiecare instituție în parte sarcinile și îndatoririle ce le revin în ceea ce privește ocrotirea copilului. Astfel, insituția familiei reprezintă cadrul cel mai important care trebuie să stea în slujba acestei misiuni. Viața copilului alături de familia sa reprezintă starea de normalitate, regula, iar instituționalizarea, precum și adopția ar trebui sa constituie excepția. Iar dacă familia este principalul cadru în care trebuie să se dezvolte și să crească un copil, celelalte instituții implicate ar trebui să vină în sprijinul familiei și nu să o substituie. Familia este primul mediu în care copilul experimentează relații și el va dezvolta relații în afara acestui mediu pornind de la modelele pe care le-a preluat de aici. De aceea, un copil are nevoie de legături emoționale stabile, de sentimentul apartenenței necondiționate la un grup de persoane (în esență, familia sa), de un mediu securizant care să-i permită experiențe normale de viață. Responsabilitatea de a educa, îndruma și a sfătui le revine, în primul rând, părinților. Aceștia trebuie să-i poată oferi copilului îngrijire, să-i garanteze siguranța, să-i ofere căldură emoțională, stimulare, dar și îndrumare și reguli. Legea nr. 272/2004 subliniază importanța rolului tatălui în creșterea și educarea copiilor, precizând că „ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor“ (art.31.1). Tatăl trebuie să joace un rol activ în viața copilului, să comunice, să se joace, să se implice în activități comune, să stabilească și să explice reguli. Este cunoscut faptul cå familiile monoparentale se numără printre grupurile sociale cele mai vulnerabile. Familia are dreptul să primească concursul din partea comunității și a autorităților locale. În acest sens, legea continuă procesul de descentralizare prin transferarea unor atribuții și servicii de la nivel județean la nivel local (la nivel de comune, orașe, municipii). Pe lângå întărirea capacităților autorităților locale, acest proces reprezintă soluția pentru înființarea și diversificarea serviciilor pentru copil și familie cât mai aproape de domiciliul acestora. Un serviciu important la nivel local este reprezentat de Serviciul public de asistență socială (SPAS). Acest serviciu are atribuții multiple, printre care, identificarea situațiilor de risc, prevenirea separării copiilor de părinți, precum și monitorizarea situației copiilor din respectiva unitate administrativ-teritorială. La nivelul sectoarelor municipiului București, responsabilitățile SPAS sunt preluate de Direcția generală de asistență socială și protecția copilului (DGASPC). De asemenea, legea promovează calitatea în activitățile de protecție a drepturilor copilului (prin stabilirea mecanismelor de inspecție și licențiere a serviciilor pentru copii). Elementul de noutate în ceea ce îi privește pe copiii aflați în situație de risc de a fi separați de părinții lor constă în faptul că legea pune accent pe prevenirea separării copilului de familie. Efectele negative ale separării copilului de părinți au fost demonstrate prin numeroase studii de specialitate. Copiii care au fost lipsiți temporar sau definitiv de ocrotirea părinților lor se confruntă cu dificultăți reale de adaptare la viața socială. De aceea, e nevoie să se pună accentul pe prevenirea separării și pe acordarea de sprijin pentru menținerea unității familiei. Astfel, este importantă identificarea din timp a oricărei situații de risc care ar putea conduce la separarea copilului de părinții săi.
Autoritățile au obligația de a adopta măsuri active pentru menținerea contactului între copil și părinți în timpul plasamentului. Prioritatea instituțiilor și a profesioniștilor responsabili de aplicarea și monitorizarea acestor măsuri o reprezintă reintegrarea copilului în familie. Luând în considerare cu prioritate interesul superior al copilului și pentru a evita efectele negative ale instituționalizării la o vârstă fragedă, precum și efectele unei spitalizări prelungite, România a ales să interzică plasarea copiilor sub vârsta de 2 ani în servicii de tip rezidențial. Acest plasament va fi permis doar în cazul în care copilul suferă de un handicap sever și este dependent de servicii specializate de protecție de tip rezidențial. Problema specifică a copiilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului și sunt supuși riscului de excluziune socială este și ea abordată de noua lege. În vederea sprijinirii integrării tinerilor în societate și a dobândirii unui loc de muncă, aceștia pot beneficia de protecție specială și după împlinirea vârstei de 18 ani, chiar și atunci când nu își continuă studiile, pe o perioadă de doi ani. Grupurile profesionale care au responsabilitatea de a identifica și sesiza autoritățile competente despre situațiile de risc în care se pot afla copiii și familiile lor sunt cadrele didactice, personalul medical, polițiștii, preoții, precum și angajații altor instituții care vin în contact cu copilul. Legea promovează colaborarea între instituții și specialiști pentru sprijinirea familiei și a copilului, în vederea maximizării eforturilor de prevenire, precum și pentru promovarea unei noi abordări a copilului și a copilăriei. Copiii trebuie să beneficieze de drepturile generale ale omului, la care suntem toți îndreptățiți încă din momentul nașterii- demnitate, respect, egalitate și dreptate- drepturi ce trebuie să fie aplicate fără deosebire de cetățenie, naționalitate, rasă, etnie, limbă, sex, orientare sexuală, abilități sau orice alt statut. Copiii, însă, diferă de adulți. Ei sunt vulnerabili, sunt în proces de dezvoltare și au nevoie de o oarecare autonomie. De aceea ei au nevoie de drepturi proprii, cu caracter special. Majoritatea drepturilor copilului au un caracter protector. Copiii trebuie protejați împotriva unor situații de risc, precum transferul ilegal în străinătate, violență, abuz sau neglijare din partea părinților sau a îngrijitorilor săi, abuz sexual ori de altă natură, implicarea în traficul de stupefiante și traficul de copii. Protecția este necesară și în cazul copiilor aflați în situații vulnerabile: copii refugiați, copii cu dizabilități, copii aparținând minorităților naționale, precum și copii aflați în zone de conflict armat.
Statul trebuie să vină în sprijinul familiei să ajute părinții în această sarcină prin furnizarea unor facilități precum școli, spitale, spații special amenajate pentru copii, de recreere, educație, activități extrașcolare.
După cum se poate observa din textul legii, articolele relevante, care scot in evidență importanța creșterii și educării copilului în cadrul familial, sunt art. 33, care reglementează importanța familiei, a non-separării copilului de părinții săi, precum și art. 22, prin care se interzice amestecul arbitrar în viața de familie a copilului. În completarea cadrului normativ intern vine articolul 29 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, care subliniază necesitatea dezvoltării respectului față de părinți, argumentând că acesta este unul dintre principalele scopuri ale educației copilului. Dar, acordarea de drepturi copiilor nu exclude autoritatea parentală și responsabilitățile pe care le au copiii, la rândul lor. Așadar, copiii și tinerii trebuie să își dezvolte simțul răspunderii. Ei trebuie să respecte drepturile și obligațiile celorlalți copii și ale adulților cu care relaționează.
În concluzie, atât Legea nr. 272/2004, cât și Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, transmit tuturor celor care sunt responsabili cu promovarea drepturilor copilului în România că fiecare copil contează și toate autoritățile responsabile cu promovarea și protecția drepturilor copilului în România au datoria de a depune toate eforturile pentru a se asigura că niciun copil nu este uitat sau ignorat.
Din păcate, instituționalizarea, oricât de bine intenționată ar fi, influențează totuși negativ asupra dezvoltării intelectuale, fizice, emoționale și sociale a copilului. Cu cât vârsta copilului este mai mică și perioada de instituționalizare mai mare, cu atât efectele, consecințele instituționalizării sunt mai grave în plan psihologic și social. În primul rînd, copiii instituționalizați sînt lipsiți de condițiile necesare pentru a-și dezvolta potențialul; în al doilea rând, nu li se asigură respectarea drepturilor lor fundamentale. Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului prin art. 20 menționează: „Copilul care este temporar ori permanent lipsit de mediul său familial sau care pentru protejarea intereselor sale nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecție și asistență specială din partea statului". Copilul are nevoie de modele de comportament adecvat, de soluții, care să-i permită depășirea dificultăților cu care se confruntă.
Criza economică pe care o traversează România și întreaga Europă, contribuie și ea la agravarea situației minorilor, însă copiii lipsiți temporar sau definitiv de mediul lor familial au dreptul la protecție și îngrijire specială din partea statului, cum ar fi: adopția, plasarea temporară într-o familie de tutelă sau într-o casă de copii de tip familial, plasarea temporară în instituții de îngrijire rezidențială. Orice formă de plasament instituțional trebuie neapărat revăzută periodic, pentru a urgenta reintegrarea copilului în propria familie sau pentru a schimba forma de protecție printr-o soluție alternativă de model familial. Este important ca fiecare copil să locuiască într-un mediu de familie.
BIBLIOGRAFIE
Maria Banciu,Dreptul familiei. Teorie și practică,Editura Argonaut,Cluj-Napoca, 1998
Prof Pavel Abraham, Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala /Note de curs.
Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept Civil. Persoanele in reglementarea Noului Cod Civil. Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012
Mara Ioan, Dreptul familiei, Editura Pro Universitaria, București,2009
Ioan Albu, Dreptul familie,Editura Didactică și Pedagogică,București, 1975
Dan Lupașcu „Dreptul familiei”, Editura Rosetti,București, 2005;
Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,Ed. Universului Juridic, București, 2006
Prof.univ.Florian Emese, Dreptul familiei,ed.a 2-a,ed.C.H.Beck,Bucuresti,2008
C.H.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de Drept Civil,Vol.I,C.H.Beck ,Bucuresti,2001
A.Ionascu, M. Muresan,Filiatia si ocrotirea minorului , ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1980
Al.Bacaci,V.Dumitrache,C.Hageanu,Dreptul familiei,ed.CHBeck,Bucuresti,2006
I.P.Filipescu,V.M. Ciobanu,Aspecte ale contestarii maternitatii,R.R.D.,nr.3/1986
I.Filipescu, in colaborare cu A.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed.a VII-a, ed.C.H.Beck,Bucuresti,2002
Ion Filipescu, Tratat de Dreptul familiei, editie revizuita, ed.All Beck,2000
Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei,Ed. Universului Juridic, București, 2006
Ion Deleanu, Tratat de drept procesual civil, vol II, ed.a II-a, CHBeck,Bucuresti,2007
Ion Deleanu, Fictiunile juridice, ed.C.H.Beck,Bucuresti,2005
M.Avram,Filiația,adopția nationala si internationala, ed.All Beck,Bucuresti, 2001
Prof. dr. M. Roth, asist. Drd. I. Antal, lect. Dr. C. Baciu,Catedra de Asistenta Sociala, Ubb Asistența Socială Și Protecția drepturilor Copilului Suport de curs2007
D.Balahur, Protectia drepturilor copilului ca principiu al asistentei sociale,ed.All Beck, Bucuresti,2001
Cojocaru,Stefan:Metode apreciative în asistența socială , Polirom, 2005.
Revista română de drept privat , nr.1/2008
Culegere de practica judiciara in materie civila a Tribunalului Bucuresti, ed. Rosetti, 2004
Legislație
Constituția revizuită prin Legea nr.438/2003 publicata in Monitorul Oficial nr.767/31.10.2003
Al.Bacaci,V.Dumitrache,C.Hageanu,Dreptul familiei,ed.CHBeck,Bucuresti,2006
Noul Cod Civil, adoptat prin Legea nr. 278/2011, publicata in Monitorul Oficial nr. 511/24.04.2009, pusa in aplicare prin Legea nr. 71/2011
Convenția ONU cu privire la drepturile copilului
Legea nr.119/1996,cu privvire la actele de stare civila, republicata in 2012 in M.Of nr.339/18.05.2012
OUG nr. 26/1997
Legea nr.18 din 27 septembrie 1990, Monitorul Oficial nr.109/28 septembrie 1990,
Hotararea nr.604/6 oct.1997 de stabilire a criteriilor si procedurilor de autorizare a organismelor private care desfasoara activitati in domeniul protectiei copilului,
Legea nr.272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului, publicata in M.Of. nr.557/23.06.2004
Legea 288/2007 pentru modificarea si completarea Legii nr.4/1953-Codul familiei;modificarea Codului familiei, publicata in M.Of. nr. 749 din 5 nov.2007
Legea privind cetatenia romana , modificata prin Legea nr.44/2013, publicata in M.Of. nr.148/20 martie 2013
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei, republicata 2012,republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 259 din 19 aprilie 2012,cu HG 350/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei
Adrese web
www.copilul.ro/legislatie-familie/drepturile-copilului/conventia-drepturilor-copilului
www.ceflonline.net
www.prodidactica.md/viitor/viitor_rom/sugestii_8.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ocrotirea Si Protectia Minorului, In Legislatia Interna Si Internationala (ID: 128762)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.